Incetarea Si Desfacerea Casatoriei

CAPITOLUL V

ÎNCETAREA ȘI DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Secțiunea I

Încetarea căsătoriei

1.Considerații generale

Se impune dintru început realizarea unei distincții între încetarea căsătoriei și desfacerea acesteia, acestea fiind situații juridice distincte, deosebindu-se sub aspectul cauzelor și al modului de operare a efectelor. Se aseamănă prin faptul că ambele produc efecte numai pentru viitor.

Sub aspectul cauzelor se poate observa că în timp ce încetarea căsătoriei poate opera în cazul morții unuia dintre soți, a declarării judecătorești a morții unuia dintre soți sau a recăsătoririi soțului celui ce fusese declarat mort, desfacerea căsătoriei se poate realiza numai prin pronunțarea divorțului.

Încetarea căsătoriei are loc de drept, desfacerea căsătoriei se dispune numai prin hotărâre judecătorească.

Efectele încetării căsătoriei se produc numai pentru viitor nu și pentru trecut, însă unele efecte ale căsătoriei continuă să existe și după încetarea acesteia. Tot astfel desfacerea căsătoriei produce efecte numai pentru viitor.

De asemenea cele două instituții trebuie deosebite de instituția desființării căsătoriei. Deosebirile privesc atât ipoteza de aplicare, cauzele dar și efectele produse.

Astfel, în timp ce atât încetarea cât și desfacerea căsătoriei presupun existența unei căsătorii valabile, desființarea presupune existența unei căsătorii nevalabile, ea fiind sancțiunea aplicabilă pentru încheierea unei căsătorii cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege în acest sens.

Cât privește momentul în raport de care se analizează existența cauzelor, dacă încetarea sau desfacerea presupun cauze care intervin pe parcursul derulării efectelor căsătoriei, desființarea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului juridic al căsătoriei.

În timp de desfacerea și încetarea produc efecte numai pentru viitor, desființarea produce efecte și pentru trecut, retroactivând până la data încheierii căsătoriei.

Încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soți

Ca act juridic intuitu personae, moartea uneia dintre părți are ca efect încetarea actului. Deși căsătoria încetează numai pentru viitor, unele efecte ale căsătoriei se mențin ulterior acestui moment, astfel:

– soțul supraviețuitor care a preluat prin căsătorie numele celuilalt soț, îl va păstra și ulterior încetării căsătoriei.

Sub aspectul relațiilor patrimoniale, va înceta să își producă efectele regimul matrimonial; nu se mai pune problema obligației de întreținere, iar dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor se naște la moartea celuilalt soț.

Declararea judecătorească a morții

Are aceleași efecte ca și moartea fizic constatată, numai că data de la care se vor produce aceste efecte este data stabilită prin hotărârea judecătorească drept dată a morții. Trebuie în acest sens realizată o distincție între data pronunțării hotărârii declarative de moarte, data rămânerii definitive și data morții stabilită prin hotărârea judecătorească. Data morții se stabilește în raport de problele administrate ca fiind acea zi în care este cel mai probabil să fi intervenit decesul. Dacă nu există astfel de probe obligatoriu va fi stabilită ca dată a morții după caz ultima zi a termenului de patru ani în cazul morții precedată de declararea dispariției sau ultima zi a termenului de un an pentru declararea morții neprecedată de declararea dispariției. Fiind însă în situația unei morți prezumate este greu de spus că data morții este cea adevărată, de aceea legea permite ca în situția în care se va dovedi că data stabilită ca dată a morții este inexactă, existând motive temeinice pentru a crede că o altă dată este mai aproape de adevăr, să se procedeze la rectificarea datei morții, astfel încât toate efectele legate de hotărârea declarativă de moarte se vor raporta la noua dată a morții.

Deși hotărârea declarativă de moarte este constitutivă de drepturi ea produce efecte retroactive care urcă în trecut până la data stabilită drept dată a morții, care prin ipoteză este anterioară pronunțării hotărârii judecătorești și rămânerii ei definitive și irevocabile. Prin urmare toate efectele specifice încetării căsătoriei prin deces se vor produce nu de la data pronunțării hotărârii ci de la data stabilită drept dată a morții.

Recăsătorirea soțului celui declarat mort

Legiuitorul a acordat o atenție deosebită acestei ipoteze, pentru care, în scopul de a evita bigamia, art. 293 al. 2 NCC. a consacrat următoarea soluție: în cazul în care soțul unei persoane declarate moartă se recăsătorește și după aceasta hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Condiția pentru menținerea ca valabilă a noii căsătorii este ca soțul recăsătorit al celui declarat mort să fie de bună credință.Dacă soțul care s-a recăsătorit a fost de rea-credință, noua căsătorie este lovită de nulitate absolută, constituind o încălcare a art.273 NCC.

Împrejurarea că data stabilită ca fiind cea a morții se rectifică astfel încât ea devine ulterioară noii căsătorii încheiate de soțul celui declarat mort, nu are relevanță asupra valabilității acesteia, aplicându-i-se aceeași soluție, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii căsătoriei subsecvente. Reglementarea legală are o redactare eronată, pentru această ipoteză fiind folosită noțiunea de desfacere a căsătoriei ințiale deși în realitate este vorba despre încetarea căsătoriei. Folosirea noțiunii de desfacere în locul celei de încetare se justifică prin faptul că inițial în reglementarea civilă nu se făcea deosebire între desfacerea și încetarea căsătoriei și decesul fiind calificat drept cauză de desfacere a căsătoriei. Cu certitudine însă formularea corectă este că prima căsătorie încetează pe data încheierii noii căsătorii.

Secțiunea a-II-a

Desfacerea căsătoriei

1.Evoluția concepției privind desfacerea căsătoriei

Cadrul de reglementare legală al desfacerii căsătoriei este reprezentat de dispozițiile art. 373 și urm NCC. Acesta nu a avut de la început această redactare. Astfel, inițial reglementarea din Codul Familiei nu făcea deosebire între încetarea căsătoriei și desfacerea acesteia ca modalități prin care căsătoria încetează a mai produce efecte. În acest sens art. 37 avea următorul conținut " Căsătoria se desface prin moartea unuia dintre soți, prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți sau prin divorț". Ulterior, prin Decretul nr. 779/1966, conținutul textului menționat a fost modificat realizându-se o delimitare între încetarea căsătoriei (care are la bază cauze naturale și independente de voința umană, respectiv decesul, sau declararea judecătorească a morții) și desfacerea căsătoriei prin divorț (care se poate produce numai în timpul vieții soților, în anumite condiții expres prevăzute de lege) de esența desfacerii căsătoriei fiind faptul că declanșarea acestei proceduri, care potrivit reglementării de care facem vorbire avea caracter excepțional, este rezultatul manifestării de voință cel puțin a unuia dintre soți.

Pe de altă parte se mai impune precizarea că maniera de reglementare a divorțului era expresia concepției dominante de atunci. În acest sens se considera că divorțul are un caracter excepțional întrucât căsătoria este prin natura sa uniune încheiată pe viață. Această opinie a fost împărtășită atât de doctrina dar și de jurisprudența vremii și se întemeia pe două argumente: pe de o parte pe faptul că legea prevedea în mod expres că numai în mod excepțional căsătoria se poate desface prin divorț ; iar pe de altă parte pe faptul că desfacerea căsătoriei nu se poate realiza decât pe cale judecătorească.

Prin Legea nr. 59/1993, art. 37 din Codul Familiei a fost modificat din nou. Potrivit alineatului 2 căsătoria se poate desface prin divorț. Noua redactare a eliminat mențiunea privind caracterul excepțional, fapt interpretat de doctrină în sensul renunțării la vechea concepție a divoțului sancțiune, și consacrarea unei noi soluții potrivit cu care divorțul reprezintă nu numai o sanțiune dar și un remediu pentru o situație care nu mai poate continua.

Se pare că între două concepții extreme, cea a divorțului sancțiune aplicabilă soțului care se face vinovat de destrămarea relațiilor de familie, și cea a divorțului remediu (care susține admiterea divorțului indiferent cui ar fi imputabil eșecul mariajului) legiuitorul român a ales o cale de mijloc, consacrând o concepție mixtă care îmbină elemente ale celor două concepții enunțate.

Potrivit reglementării din Codul Civil divorțul este atât un remediu dar și o sancțiune uneori. Astfel la baza căsătoriei cât și la desfacerea acesteia se află consimțământul liber al soților. Legea permite ca orice persoană căsătorită să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare nu mai este posibilă din cauza unor motive temeinice. Divorțul, care înseamnă destrămarea familiei nu poate fi redus numai la proporțiile unei sancțiuni, menită să pedepsească pe unul dintre soți pentru comportarea sa culpabilă, față de celălalt soț și față de familie. Dacă ar fi o sancțiune ar însemna ca numai soțul vinovat să fie pedepsit, însă în realitate efectele divorțului se răsfrâng asupra întregii familii, care se destramă prin desfacerea căsătoriei. Mai mult se poate aprecia că cel mai puțin afectat este soțul vinovat care prin voința sa s-a situat pe poziții exclusive unei vieți de familie normale.

Pe de altă parte apărarea căsătoriei nu înseamnă menținerea ei cu orice preț, pe această idee fundamentându-se admiterea în legislația noastră a divorțului prin consimțământul ambilor soți, reintrodus prin Legea nr. 59/1993.

S-a susținut de către doctrină faptul că reglementarea în materia divorțului trebuie să se caracterizeze prin mai multă larghețe, divorțul încetând a mai fi o cale excepțională de a ieși dintr-o căsătorie. Pe de altă parte trebuie subliniat faptul că, evoluția concepției privind divorțul a fost influențată în mod direct de afirmarea libertății individului și în special de afirmarea cu tărie a egalității dintre bărbat și femeie. Sub imperiul vechii reglementări din Codul civil, care prevedea că prin căsătorie femeia intră sub puterea bărbatului, capul uniunii familiale, desfacerea căsătoriei prin divorț nu putea să aibă decât un caracter excepțional. De altfel și cazurile de divorț erau rare. Pe măsură ce societatea a evoluat însă concepțiile privind căsătoria și relațiile dintre soți s-au modificat.

De aceea Noul Cod Civil a lărgit sfera ipotezelor în care se poate solicita divorțul. Astfel potrivit dispozițiilor art. 373 NCC, divorțul se poate pronunța:

a)- prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt ;

b) – atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

c)- la cererea unui dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani.

d)- la cererea unuia dintre soți, dacă starea sănătății unuia dintre ei face imposibilă continuarea căsătoriei;

Noul Cod Civil consacră soluții care au fost formulate în doctrină și care vin să deblocheze situațiile în care deși este evidentă imposibilitatea de conviețuire, căsătoria nu se poate desface pentru că unul dintre soți se opune la aceasta, fiind conturată cu preponderență concepția divorțului remediu în defavoarea concepției divorțului sancțiune.

2.Motive de divorț

Divorțul este oprațiunea juridică de desfacere al căsătoriei în timpul vieții soților, prin hotărâre judecătorească, atunci când există motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei, sau pe temeiul voinței soților, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Potrivit reglementării actuale căsătoria se poate desface fie la cererea fie prin acordul soților , fie la cererea unuia dintre soți.

2.1.Divorțul prin consimțământul mutual al soților

Potrivit dispozițiilor art. 373 lit. a, divorțul poate avea loc prin acordulnii familiale, desfacerea căsătoriei prin divorț nu putea să aibă decât un caracter excepțional. De altfel și cazurile de divorț erau rare. Pe măsură ce societatea a evoluat însă concepțiile privind căsătoria și relațiile dintre soți s-au modificat.

De aceea Noul Cod Civil a lărgit sfera ipotezelor în care se poate solicita divorțul. Astfel potrivit dispozițiilor art. 373 NCC, divorțul se poate pronunța:

a)- prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt ;

b) – atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

c)- la cererea unui dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani.

d)- la cererea unuia dintre soți, dacă starea sănătății unuia dintre ei face imposibilă continuarea căsătoriei;

Noul Cod Civil consacră soluții care au fost formulate în doctrină și care vin să deblocheze situațiile în care deși este evidentă imposibilitatea de conviețuire, căsătoria nu se poate desface pentru că unul dintre soți se opune la aceasta, fiind conturată cu preponderență concepția divorțului remediu în defavoarea concepției divorțului sancțiune.

2.Motive de divorț

Divorțul este oprațiunea juridică de desfacere al căsătoriei în timpul vieții soților, prin hotărâre judecătorească, atunci când există motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei, sau pe temeiul voinței soților, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Potrivit reglementării actuale căsătoria se poate desface fie la cererea fie prin acordul soților , fie la cererea unuia dintre soți.

2.1.Divorțul prin consimțământul mutual al soților

Potrivit dispozițiilor art. 373 lit. a, divorțul poate avea loc prin acordul soților sau la cererea unuia dintre soți acceptată de celălat soț. Divorțul prin acord era prevăzut și în reglementarea anterioară, însă cerințele pentru pronunțare acestuia erau mult mai restrictive. În acest sens, dispozițiile art. 38 alin. 2 din C. Fam. pevedeau că divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza consimțământului ambilor soți dacă sunt îndeplinite următorele condiții:

a) să fi trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătorieiTermenul de un an este împlinit în ziua și luna corespunzătoare a anului următor încheierii căsătoriei. De vreme ce legea cere ca durata căsătoriei să fie de cel puțin un an, cererea de divorț prin acordul soților trebuie formulată după împlinirea acestui termen, întrucât numai în aceste condiții produce efecte acordul soților. O cerere formulată înainte de împlinirea termenului va fi respinsă ca prematură, sau va fi judecată, dacă soții solicită desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice.

b)să nu existe copii minori rezultați din căsătorie.Condiția se consideră îndeplinită chiar dacă unul dintre soți are un copil minor dintr-o altă căsătorie, sau din căsătorie au rezultat copii dar aceștia sunt majori. Dacă soții au adoptat un copil care la data divorțului era minor, nu va putea fi promovată cerere de divorț prin acordul soților, întrucât copilul adoptat este asimilat celui firesc. În cazul în care adopția a fost încheiată numai de unul dintre soți, condiția este îndeplinită.

Noul Cod civil introduce o soluție mult mai practică, astfel că dacă este îndeplinită cerința acordului soților, indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă sunt sau nu copii rezultați din căsătorie divorțul se poate pronunța fie pe cale judiciară, fie pe cale notarială sau administrativă.

2.1.1 Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

Potrivit dispozițiilor art. 374 NCC, divorțul prin acordul soților pe cale judiciară poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă au rezultat sa nu copii din căsătorie. Instanța este ținută doar să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecăruia dintre soți . Dacă unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și exprima consimțământul, sau este pus sun interdicție divorțul nu se poate pronunța pe temeiul dispozițiilor art. 373 lit.a.

2.1.2 Divorțul prin acordul soților pe cale adminitrativă sau prin procedura notarială

Dintru început de impune mențiunea că potrivit art. 41 din legea de aplicare, dispozițiile Codului Civil privind divorțul prin acordul soților se aplică și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil. Potrivit art.375 NCC, dacă soții sunt de acord și dacă nu sunt copii născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune poate constata divorțul, eliberând un certificat de divorț. Divorțul prin procedura notarială sau administrativă se poate pronunța și în cazul în care unt copii rezultați din căsătorie, cu condiția ca soții să fie de acord asupra tuturor aspectelor ce țin de stabilirea locuinței minorilor, precum și a legăturilor personale cu minorul.

Dacă nu sunt îndeplinite cerințele legale după caz notarul public sau ofițerul de stare civilă respinge cererea de divorț, iar împotriva refuzului nu există cale de atac. Soții aflați într-o astfel de situație pot însă formula cerere la instanța de judecată, pentru a se pronunța divorțul.

2.2. Divorțul din culpă

Potrivit art. 373 lit b din NCC oricare dintre soți are dreptul de a cere desfacerea căsătoriei, dacă din motive temeinice relațiile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate, astfel încât continuarea căsătoriei a devenit imposibilă pentru el.

Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soți este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

– existența unor motive temeinice;

– motivele invocate să fi vătămat grav relațiile dintre soți;

– continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.

Textul de lege aminti are o formulare generală, noțiunea de motive temeinice nefiind în nici un fel precizată, nici măcar cu titlu exemplificativ.

Dacă în vechiul Cod civil erau precizate expres împrejurările care constituiau motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei respectiv adulter; excese și cruzimi; insulte grave; pedeapsa la munca silnică sau recluziunea; fapta unui soț de a atenta la viața celuilalt soț; art. 38 al. 1 din C. Fam. , precum și art. 373 lit. b are o formulare generală, noțiunea de motive temeinice nefiind în nici un fel precizată. Astfel în lege nu se enumeră nici măcar cu titlu exemplificativ împrejurări sau fapte care ar putea constitui motive temeinice de divorț.

Doctrina a apreciat că generic prin motive temeinice de divorț trebuie să se înțeleagă acele fapte reale care în mod obiectiv și fără referire la cazuri de speță sunt atât de grave încât justifică desfacerea căsătoriei. De aceea temeinicia motivelor de divorț se analizează prin raportare la citerii obiective.

În sistemul actual jurisprudența a reținut ca motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei: adulterul; atitudiunea necorespunzătoare a unuia dintre soți care se exprimă pin acte de violență; nepotrivire de ordin fiziologic care afectează normala desfășurare a raporturilor intime dintre soț; existența unei boli grave incurabile a unuia dintre soți; rele purtări de ordin moral. Instanța de judecată va putea respinge divorțul dacă apreciază că starea invocată de unul dintre soți poate fi depășită și nu reprezintă o vătămare gravă a relațiilor de familie, existând și dorința celuilalt soț de a continua căsătoria.

S-a pus problema dacă numai refuzul unuia dintre soți de a contribui material la suportarea sarcinilor căsătoriei constituie motiv temeinic pentru desfacerea acesteia. Opinia dominantă a doctrinei și jurisprudenței a susținut că acesta nu poate constitui motiv de divorț, pentru această situație existând alte sancțiuni specifice.

Pentru a se dispune desfacerea căsătoriei nu este suficientă dovedirea existenței numai a unor motive temeinice ci mai este necesar a se dovedi că aceste împrejurări vatămă grav relațiile de familie astfel încât conviețuirea a devenit imposibilă. Dacă temeinicia motivelor invocate pentru desfacerea căsătoriei poate fi apreciată prin raportare la un criteriu obiectiv, imposibilitatea de a continua conviețuirea presupune raportarea la un criteriu subiectiv, avându-se în vedere situația concretă și felul în care au evoluat în timp relațiile dintre soți. În acest sens instanța de judecată va trebui să analizeze în ce măsură motivele invocate aduc o vătămare gravă raporturilor de familie, dacă această vătămare este iremediabilă astfel încât este evidentă imposibilitatea continuării căsătoriei pentru cel care solicită desfacerea căsătoriei.

Este posibil ca motivele pe care se întemeiază cererea de desfacere a căsătoriei să se înfățișeze numai sub forma unor neînțelegeri trecătoare care nu sunt de natură a califica relațiile dintre soți ca iremediabil vătămate.

Din acest punct de vedere reglementarea în vigoare este superioară celei din Codul civil, care stabilea în mod limitativ cauzele care constituiau motive pentru desfacerea căsătoriei, simpla lor dovedire ducând la pronunțarea divorțului fără a permite nici o apreciere din partea instanței de judecată cu privire la posibilitatea de continuare a căsătoriei. Instanțele de judecată nu aveau dreptul să aprecieze în ce măsură motivele invocate făceau cu adevărat imposibilă conviețuirea, întrucât aprecierea în acest sens era făcută de legiuitor.

Motivele de divorț invocate și dovedite în cadrul procesului permit instanței să stabilească culpa sau vina în desfacerea căsătoriei în sarcina unuia sau a ambilor soți, putând exista următoarele situații:

– să se constate culpa exclusivă a soțului pârât, caz în care căsătoria se va desface din vina exclusivă a acestuia;

– desfacerea căsătoriei din vina ambilor soți dacă din probele administrate rezultă o culpă gravă și concurentă din partea soțului reclamant.

Dacă din probe va rezulta culpa exclusivă a soțului reclamant la vătămarea relațiilor de familie, iar soțul pârât nu are cerere reconvențională prin care să solicite la rândul său divorțul, instanța va respinge cererea de divorț.

În acest sens prin Deciza de Îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 3 din 22 iunie 1955 s-a dispus" că divorțul nu se poate pronunța decât dacă instanța constată că motivele temeinice care fac cu neputință continuarea căsătoriei au fost provocate de soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă soțului reclamant".

Soluția a fost împărtășită și de doctrină care a apreciat că temeiul legal al  acesteia este reprezentat de dispozițiile art. 373 lit. b potrivit cărora desfacerea căsătoriei se poate dispune numai dacă continuarea căsătoriei este imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei. Prin urmare în lipsa unei solicitări a soțului pârât, instanța nu poate lua inițiativa desfacerii căsătoriei din vina soțului reclamant, de a cărei comportare soțul pârât nu găsește cu cale să se plângă. Altfel spus când se invocă drept motive de divorț fapte care sunt imputabile numai reclamantului, pretenția acestuia nu poate fi luată în considerare fără o cerere reconvențională a soțului pârât, singurul în măsură să aprecieze dacă continuarea căsătoriei mai este posibilă sau nu. La aceste argumente s-ar mai adăuga și acela că o soluție contrară ar însemna a permite reclamantului să se prevaleze de propria-i culpă, ceea ce ar contraveni principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

O astfel de soluție deși împărtășită constant de jurisprudență și în prezent se dovedește deseori numai un mijloc de satisfacere uneori a unor orgolii, fiind una din metodele prin care se menține o căsătorie cu orice preț, deși în fapt, între soți nu mai există relațiile specifice de familie. Soluția consacrată, întemeiată pe o interpretare logică a dipozițiilor legale contribuie la asigurarea stabilității relațiilor de familie.

Ea nu reușește însă să asigure și remedierea relațiilor de familie vătămate din culpa soțului reclamant. De aceea în opinia noastră ea contravine naturii juridice specifice a căsătoriei, fundamentului acesteia și a relațiilor dintre soți. Dacă la baza căsătoriei se află consimțământul liber al părților, tot astfel nimeni nu poate fi rețiunut într-o căsătorie atâta timp cât nu mai dorește acest lucru. În măsura în care împrejurările invocate drept motive temeinice sunt în culpa soțului reclamant, dar ele sunt de natură a vătăma grav relațiile dintre soți, în măsura în care se face dovada vădită că relațiile de familie nu mai pot continua, cererea de divorț nu trebuie respinsă pe considerentul că cel care solicită acest lucru este vinovat de deterioarea raporturilor dintre soți. Practica a dovedit faptul că o asemenea soluție nu era de natură a-l determina pe soțul reclamant la revizuirea atitudinii sale și la încercări de remedirere a relațiilor cu soțul pârât, ci dimpotrivă în majoritatea cazurilor ea era urmată de promovarea ulterioară a unei noi acțiuni.

La cererea soților instanța nu va motiva cererea de divorț dar va fi obligată să statueze cu privire la vinovăția soților pentru desfacerea căsătoriei.

Stabilirea culpei la desfacerea căsătoriei în sarcina unuia sau a ambilor soți prezintă relevanță pentru următoarele aspecte:

– soțul vinovat de desfacerea căsătoriei, dacă se va afla în stare de nevoie nu va putea beneficia de pensie de întreținere decât pe durata unui an de zile de la desfacerea căsătoriei;

– reprezintă unul dintre elementele care vor fi luate în considerare la încredițarea copiilor minori spre creștere și educare, fără a avea însă caracter determinant, astfel încât este posibilă încredințarea minorului părintelui vinovat de deteriorarea relațiilor de familie dacă acest lucru este în interesul minorului.

– dacă din căsătorie nu au rezultat copii, beneficiul contractului de închiriere va fi atribuit soțului care a obținut divorțul, respectiv soțului nevinovat.

– hotărârea de divorț prin care se reține culpa unuia dintre soți pentru deteriorarea relațiilor de familie, poate constitui un mijloc de probă a ingratitudinii, pentru revocarea donațiilor făcute între soți în timpul căsătoriei.

– are efecte de ordin moral-educativ, opinia publică sancționând comportamentul negativ și lipsa de răspundere față de familie a celor care se fac vinovați prin conduita lor de deteriorarea raporturilor de familie.

2.3.Divorțul din motive medicale

Si noua reglementare permite oricăruia dintre soți să ceară divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă conviețuirea. Se au în vedere atât afecțiunile fizice cât și cele psihice, indiferent dacă sunt vindecabile sau nu.

Gravitatea și formele maladiei prezintă relevanță sub aspectul admisibilității cererii, întrucât căsătoria se va desface numai dacă se dovedește că este imposibilă continuarea acesteia ca urmare a stării de sănătate a unuia dintre soți. Jurisprudența a statuat că prezența unei boli grave nu constituie în sine motiv de divorț, ci mai mult celălalt soț are obligația morală de a-i acorda sprijin soțului bolnav. Prin urmare simpla dovedire a afecțiunii celuilat soț nu este suficientă pentru a conduce la pronunțarea divorțului. Consecințele stării de sănătate asupra relațiilor de familie sunt lăsate la aprecierea instanței de judecată, cu precizarea că în această situație este admisibilă formularea cererii și de către soțul bolnav. În acest sens Plenul Tribunalului Suprem prin Decizia de Îndrumare nr. 10/1974 a statuat că gravitatea bolii care afectează grav relațiile dintre soți, coroborat cu faptul că soțul bolnav ascunde maladia de care suferă sunt împrejurări de natură a constitui motiv temeinic de divorț.

În această ipoteză instanța de judecată nu va statua în motivarea hotărârii de desfacere a căsătoriei cu privire la culpa soților.

Secțiunea a-III-a

Procedura divorțului

1. Cadrul de reglementare

Procedura divorțului pentru motive temeinice este diferită de a divorțului prin consimțământ mutual. Deosebirile privesc modul de soluționare a cererilor (în cazul divorțului prin acord este suficientă îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, fără a mai necesita administrarea de probe) și posibilitatea de a ataca soluția pronunțată de prima instanță (în cazul divorțului prin acord hotărârile judecătorești sunt definitive și irevocabile).

2.Calitatea procesuală

Având ca obiect un element al sării civile, acțiunea de divorț este o acțiune de stare civilă care în raport de finalitatea urmărită este o acțiune în modificare de stat, prin care se urmărește obținerea unei schimbări pentru viitor în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind contestată.

Acțiunea de divorț are caracter strict personal, ea putând fi exercitată numai de soți. Creditorii soților nu pot folosi acțiunea oblică (art. 974 C.civ) în această privință. Nici procurorul nu are dreptul să pornească acțiunea de divorț. Moștenitorii reclamantului, în cazul decesului acestuia pe parcursul procesului, nu vor putea continua acțiunea, căsătoria încetând prin deces, iar dosarul de divorț se va închide. Aceeași soluție se impune în cazul soțului pârât.

În doctrină s-a pus problema dacă interzisul judecătoresc, în momentele de luciditate, poate sau nu introduce divorțul, de vreme ce tutorele său nu poate introduce această acțiune. O primă opinie susține inadmisibilitatea introducerii divorțului de către interzisul judecătoresc, arătându-se că incapacitatea sa se bazează pe o "insanitate permanentă, așa încât nu se poate face distincție între actele încheiate în momente de luciditate și celelalte, iar probarea acestor momente este dificilă". Într-o altă opinie, căreia ne raliem, se susține admisibilitatea introducerii acțiunii de către soțul pus sub interdicție aflat în momente de luciditate, arătându-se că o soluție contrară ar transforma incapacitatea de exercițiu a acestuia într-o incapacitate de folosință.

Dacă ulterior introducerii acțiunii de divorț soțul reclamant este pus sub interdicție, el va fi reprezentat de către tutore.

În ceea ce privește alienatul neinterzis, el poate porni divorțul, instanța având posibilitatea să solicite autorității tutelare numirea unui curator care să-l reprezinte Este vorba, în ambele situații (soț alienat interzis sau nu), de o persoană care la momentul încheierii căsătoriei era perfect sănătoasă mintal.

3.Instanța competentă

Din punct de vedere material competența de soluționare a cererii de divorț aparține judecătoriei.

Cererea de divorț se introduce la judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul soților în momentul cererii. Dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre ei nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, se va aplica dreptul comun, adică va fi competentă judecătoria de la domiciliul pârâtului.

Dacă pârâtul nu are domiciliul în țară sau domiciliul acestuia nu este cunoscut, cererea se introduce la judecătoria în circumscripția căreia locuiește reclamantul .Cererea se depune personal de către reclamant la președintele judecătoriei care va da reclamantului sfaturi de împăcare. În prezent nu se mai acordă termene de conciliere și nici de gândire, fixându-se direct termenul de judecată.

Normele care reglementează competența teritorială a instanței de judecată în procedura de divorț sunt norme imperative, astfel încât alegerea instanței nu este lăsată la latitudinea părților.

Doctrina recentăa susținut o reducere a stricteții normelor de competență teritorială a instanțelor în cazul divorțului prin acordul soților și acordarea unei libertăți părților de a-și alege instanța competentă. Cu alte cuvinte normele în materie pentru această ipoteză ar trebui să fie dispozitive și nu imperative.

O astfel de soluție ar corespunde unor rațiuni de ordin practic mai ales în cazul în care soții nu mai au domiciliul în România și nici nu au avut domiciliul comun în țară.

În condițiile în care desfacerea căsătoriei prin acordul soților nu presupune administrarea de probe, hotărârea nu se motivează, fiind definitivă și irevocabilă, competența de soluționare a cererii ar trebui să aparțină oricărei instanțe din România. De altfel în cazul în care nici unul dintre soți nu are domiciliul sau reședința în România este discutabilă competența instanței chiar și din perspectiva normelor imperative care reglementează acest aspect.

4. Cererea de chemare în judecată

Cererea de divorț va cuprinde pe lângă mențiunile obligatorii ( numele și domiciliul părților, obiectul cererii, motivele de fapt și de drept, indicarea probelor ) și numele copiilor născuți din căsătorie sau adoptați de ambii soți. Dacă nu sunt copii rezultați din căsătorie se va face mențiune în acest sens. La cererea de divorț vor fi anexate în mod obligatoriu copii ale certificatelor de naștere a copiilor și certificatul de căsătorie.

Cererea de divorț de depune personal de către soțul reclamant președintelui judecătoriei competente, iar dacă divorțul se întemeiază pe acordul părților, cererea va fi semnată de ambii soți, însă depunerea ei poate fi făcută numai de unul dintre soți.

În materia divorțului nu este obligatorie depunerea întâmpinării de către soțul pârât, care prezentându-se în instanță poate adopta o atitudine pasivă, declarându-se de acord cu cele arătate de reclamant sau dimpotrivă se poate opune cererii de divorț. Simpla opoziție a soțului pârât nu este însă suficientă pentru a se menține căsătoria, dacă prin probele administrate se dovedește că relațiile de familie sunt grav vătămate.

5. Cererea reconvențională

Soțul pârât poate cere și el divorțul cel mai târziu până la prima zi de înfățișare în ședință publică, pentru fapte petrecute înainte de această dată. În măsura în care și soțul pârât dorește desfacerea căsătoriei, el nu va putea solicita acest lucru decât pe calea unei cereri reconvenționale. Cererea reconvențională se judecă împreună cu cererea reclamantului, operând prorogarea de competență în favoarea instanței investită cu aceasta.

Spre deosebire de dreptul comun, cererea reconvențională nu poate fi disjunsă de acțiunea de divorț. În cazul în care pârâtul depune cerere reconvențională înainte de încheierea dezbaterilor asupra fondului prin care invocă motive anterioate primului termen de judecată, acesta va fi decăzut din dreptul de a formula cerere reconvențională.

În cazul în care se invocă fapte imputabile soțului reclamant care s-au petrecut după prima zi de înfățișare Codul de procedură civilă prevede expres posibilitatea de depunere a cererii în primă instanță până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, sau dacă cererea se află în apel, direct în fața instanței învestite cu judecarea apelului Dacă pârâtul nu depune cerere reconvențională, iar instanța constată netemeinicia motivelor de divorț invocate de reclamant, căsătoria nu se va desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soțului reclamant.

Dacă soții au introdus fiecare separat cereri de desfacere a căsătoriei, în mod obligatoriu cele două dosare vor fi conexate, potrivit regulii generale că dosarul cu număr mai mare va fi conexat la dosarul cu număr mai mic, cererea introdusă mai târziu dobândind astfel calificarea unei cereri reconvenționale.

6. Cereri accesorii

La capătul de cerere principal privind divorțul, reclamantul poate adăuga și alte cereri accesorii care pot să privească: numele soților de după divorț; pensia de întreținere; atribuirea locuinței; încredințarea copiilor minori sau legătura cu minorii. Aceleași cereri le poate face și pârâtul în cererea reconvențională. În cazul divorțului prin acordul părților, soții se pot înțelege și cu privire la soluționarea cererilor accesorii divorțului se poate conveni și asupra împărțirii bunurilor comune.

În doctrină s-a pus problema dacă aceste capete de cerere cu caracter accesoriu cererii de divorț pot fi formulate după pronunțarea divorțului separat pe calea unei acțiuni principale. Răspunsul ar fi în principiu unul pozitiv. Soluțiile au fost însă diferite în ceea ce privește cererea prin care soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, ulterior pronunțării divorțului solicită pe cale de acțiune principală reluarea numelui avut anterior căsătoriei sau păstrarea numelui din căsătorie. În încercarea de a răspunde acestei probleme s-a făcut distincție între ipoteza în care deși s-a solicitat acest lucru instanța de judecată a omis să se pronunțe și cazul în care prin acțiunea de divorț nu s-a solicitat reluarea numelui.

Opiniile sunt însă diferite în cazul în care nu s-a solicitat nimic în privința numelui pe cale accesorie în cadrul procesului de divorț. Soluția propusăa fost diferită în funcție de obiectul cererii, astfel s-a apreciat că în condițiile în care păstrarea numelui din căsătorie reprezintă excepția, regula fiind reluarea numelui anterior căsătoriei, acțiunea prin care se solicită ulterior divorțului păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei este indamisibilă, în timp ce acțiunea prin care se solicită reluarea numelui purtat anterior căsătoriei este admisibilă.

Împărtășim acest punct de vedere cu următoarea precizare. Acțiunea prin care soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț solicită păstrarea în continuare a acestuia este lipsită de interes atâta timp cât prin hotărârea de divorț nu s-a prevăzut nimic în acest sens și mai mult el păstrează acest nume iar dreptul său nu este contestat. Aprecim însă că soțul al cărui nume a fost nume comun al soților are deschisă cale unei acțiuni prin care să solicite obligarea fostului soț la reluarea numelui avut anterior căsătoriei. Într-o asemenea ipoteză, soțul interesat poate pe calea unei cereri reconvenționale să solicite păstrarea numelui și după desfacerea căsătoriei dacă dovedește că există motive temeinice în acest sens.

În practică a mai apărut și situația în care fostul soț, care în urma divorțului a reluat numele avut anterior căsătoriei să solicite schimbarea pe cale administrativă a numelui, prin care să reia numele avut în timpul căsătoriei. Sesizat cu o astfel de cerere, Ministerul de Interne a respins-o ca inadmisibilă cu motivarea că petenta putea să solicite acest lucru în cadrul procesului de divorț, iar dacă o astfel de cerere a fost respinsă ea nu poate fi soluționată pe cale administrativă, numai dacă numele este altul decât cel dobândit prin căsătorie. Sesizată cu cererea de anulare a deciziei Ministerului de Interne, Curtea de Apel Cluj a rețiunut că cererea petentei trebuie analizată numai prin prisma condițiilor impuse de art. 4 din Decretul 975/1968. Astfel că în măsura în care s-a făcut dovada existenței unor motive temeinice pentru a justifica schimbarea numelui, cererea urmează a fi admisă, întrucât numele solicitat de reclamantă nu este un nume unicat, purtat de o singură persoană, respectiv fostul soț. Cu privire la această soluție doctrina a subliniat existența unei confuzii între două instituții esențialmente diferite, respectiv redobândirea numelui dobândit prin căsătorie ( care privește efectele divorțului și se integrează unei acțiuni în justiței pe drept comun) și schimbarea numelui pe cale administrativă care este independentă de efectele divorțului și se integrează unei acțiuni administrativ- jurisdicționale.

Privitor la soluția analizată mai trebuie subliniat faptul că procedura de soluționare a cererii de schimbare a numelui presupune publicarea acesteia în M.Of. partea a-III-a, urmând ca în termen de 30 de zile orice persoană interesată să poată formla scris și motivat opoziție la cererea de schimbare a numelui. În speță, dacă nu există opoziție formulată de către fostul soț la cererea de schimbare a numelui, autoritatea administrativă nu poate respinge cererea, cu atât mai mult cu cât decretul nr. 978/1968 nu prevede nici o limitare cu privire la noul nume pentru care optează solicitantul.

7. Procedura de judecată a divorțului

7.1. Părțile în procesul de divorț și prezența acestora la judecată

Generic, prin părți în proces se înțeleg persoanele fizice sau persoanele juridice care au un litigiu cu privire la un drept subiectiv dedus judecății sau la o situație juridică pentru a cărei realizare este obligatorie procedura judecătorească și asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătorești ce se va pronunța.

Acțiunea de divorț are un caracter strict personal, astfel încât numai soții au calitatea de părți în proces, chiar dacă la desfășurarea procesului mai participă și alte persoane sau instituții. Efectete hotărârii judecătorești se răsfrâng însă numai asupra soților. O situație specială o au copii minori care deși pot participa la judecarea cauzei ( minorii care au împlinit 10 ani sunt audiați de judecător) deși efectele hotărârii judecătorești se răsfrâng și asupra acestora, decizând căruia dintre părinți vor fi încredințați spre creștere și educare, ei nu dobândesc poziția de parte în proces.

Spre deosebire de procedura de drept comun, în care prezența părților la judecată nu este obligatorie, în divorț, părțile trebuie să se prezinte personal în fața instanțelor de fond. Obligația de a fi prezente personal în instanță nu exclude posibilitatea că parțile să fie apărate de avocați, însă avocatul poate numai asista partea prezentă, nu o poate reprezenta. Obligativitatea prezenței soților există la judecătorie și la tribunal (ambele fiind în sistemul nostru instanțe de fond). Această derogare de la dreptul comun, unde părțile nu sunt obligate să se prezinte personal în instanță, se explică prin faptul că o eventuală împăcare a soților nu s-ar putea media de instanță dacă ei nu ar fi prezenți personal și ar sta în proces prin mandatari.

Prin excepție, la fond este admisă reprezentarea unuia dintre soți în următoarele situații: execută o pedeapsă privativă de libertate; este bolnav grav; este pus sub interdicție; are reședința în străinătate .

Dispoziții exprese există în ceea ce privește prezența soțului reclamant în fața instanței. Se instituie obligativitatea prezenței reclamantului în fața primei instanțe, deci numai la judecătorie. Dacă acesta lipsește nejustificat și se prezintă pârâtul (care nu are cerere reconvențională), divorțul va fi respins ca nesusținut.

Legea prevede că lipsa reclamantului trebuie să fie nejustificată, sens în care instanța de judecată va trebui să ofere posibilitatea reclamantului de a face dovada imposibilității de prezentare. Obligația de a fi prezent personal în instanță există și în sarcina pârâtului dacă acesta din urmă a formulat cerere reconvențională.

Pe de altă parte, pentru judecarea cererii dacă pârâtul nu are cerere reconvențională nu este obligatorie prezența personală a acestuia însă trebuie îndeplinită cu acesta procedura de citare. Dacă procedura de citare a pârâtului a fost îndeplinită prin afișare, iar pârâtul nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanța va cere dovezi că acesta locuiește la domiciliul indicat. El poate fi citat, dacă este cazul, la locul său de muncă, sau în cazul în care acesta are domiciliul în străinătate sau nu este cunoscut domiciliul sau reședința se poate îndeplini procedura prin publicitate potrivit art. 95 C.proc. civ.

Dacă există copii minori rezultați din căsătorie, va fi citată și ascultată autoritatea tutelară, citarea ei fiind obligatorie în toate procesele de divorț, fără ca aceasta să presupună o prezență efectivă a delegatului autorității tutelare la dezbateri. Autoritatea tutelară își exprimă punctul de vedere prin anchetele sociale comunicate instanței, indicând condițiile de viață ale soților, modul în care sunt îngrijiți copii și propune măsurile pe care le apreciază ca fiind corespunzătoare pentru interesul minorilor.

Copii care au împlinit vârsta de 10 ani vor fi ascultați în camera de consiliu în vederea încredințării lor, fără ca aceștia să devină parte în procesul de divorț. De asemenea în procesele în care există copii minori la judecată poate participa și procurorul care are dreptul să intervină în orice fază a procesului de divorț.

Divorțul se judecă în ședință publică. Prin excepție, dacă instanța apreciază că se asigură o mai bună judecare sau administrare a probelor, poate dispune judecarea în camera de consiliu. Hotărârea se pronunță întotdeauna în ședință publică.

7.2.Regimul juridic al mijloacelor de probă.

În procedura divorțului se mențin în principiu regulile din dreptul comun atât cu privire la mijloacele de probă cât și cu privire la sarcina probei.

Sarcina probei incumbă reclamantului, care trebuie să dovedească faptele invocate (onus probandi incubit actori), însă în această materie rolul activ al instanței se impune cu atât mai mult cu cât pronunțarea divorțului produce unele efecte ireparabile.

În materia divorțului există însă mijloace de probă care sunt admise, deși sunt nu sunt admise în dreptul comun, și, invers, care sunt admise în dreptul comun, dar sunt respinse în divorț. Astfel, pot fi audiate ca martori și rudele sau afinii până la gradul III inclusiv, în afara descendenților .Derogarea de la dreptul comun se explică prin faptul că în procesele de divorț se discută chestiuni de familie cunoscute de foarte puține persoane, iar excluderea rudelor, care sunt, cel mai adesea, singurele persoane ce cunosc raporturile dintre soți, ar însemna a exclude aproape orice posibilitate de probă a faptelor invocate. Sigur că asemenea martori pot fi părtinitori, dar judecătorul trebuie să caute prin întrebări, confruntări, să stabilească adevăratele raporturi dintre soți.

Cât privește ascultarea autorității tutelare, se admite că nu este obligatorie prezența efectivăa delegatului autorității la dezbateri, dacă există părerea scrisă a acestuia (ancheta socială cu concluziile privind încredințarea minorilor).

7.3. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorț

Instanța poate lua pe tot parcursul procesului, prin ordonanță președențială, măsuri vremelnice cu privire la încredințarea copiilor minori, la obligația de întreținere, la alocația pentru copii și la folosirea locuinței.

Măsurile dispuse de instanță pe această cale au caracter provizoriu, putându-se reveni asupra lor, ele producând efecte pe parcursul soluționării divorțului; sunt accesorii în sensul că se dispun numai dacă există o cerere de divorț în curs de soluționare; sunt vremelnice producând efecte pe timpul procesului de divorț.

8. Împăcarea soților

Acțiunea de divorț se va stinge prin împăcarea soților în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în fața instanței de apel sau de recurs. Împăcarea nu exclude posibilitatea promovării ulterioare a unei noi acțiuni de divorț în care se invocă acte și fapte ulterioare împăcării dar în care pot fi folosite și faptele vechi.

Tot un mod de stingere a acțiunii e divorț este renunțarea la acțiune a reclamantului, care poate interveni oricând și independent de poziția pârâtului. Dacă pârâtul a formulat cerere reconvențională, renunțarea reclamantului nu va avea nici un efect asupra acesteia instanța rămânând în continuare învestită cu soluționarea cererii reconvenționale.

Dacă în cursul procesului de divorț chiar în instanța de apel unul dintre soți decedează, căsătoria încetează iar dosarul de divorț se închide.

9. Hotărârea de divorț

În materia deliberarării, pronunțării și redactării hotărârii se aplică regulile de drept comun. Hotărârea nu se va motiva dacă ambele părți solicită acest lucru.

În caz de admitere a divorțului, hotărârea se poate pronunța din vina unuia sau ambilor soți. Hotărârea nu se pronunță din culpa unuia sau a ambilor soți în următoarele situații:

1) divorțul se întemeiază pe acordul soților;

2) în caz de alienație mintală cronică ori debilitate mintală cronică;

3) dispariția judecătorească declarată a pârâtului.

Instanța de judecată nu va putea pronunța divorțul numai din vina exclusivă a soțului reclamant, urmând ca în cazul în care va constata culpa exclusivă a acestuia pentru deteriorarea raporturilor de familie, să respingă acțiunea. Dacă există cerere reconvențională instanța va putea respingând acțiunea principală și admițând cererea reconvențională, să pronunțe divorțul.

De asemenea în cazul în care din căsătorie au rezultat copii minori hotărârea va cuprinde în mod obligatoriu, chiar dacă nu a existat solicitare în acest sens, dispoziții privind încredințarea copiilor spre creștere și educare unuia dintre părinți sau unei terțe persoane și cuantumul contribuției fiecăruia la cheltuielile de creștere și educare a copiilor.

Instanța trebuie să rezolve și cererile accesorii, în măsura în care acestea au fost formulate precum cea privind numele; atribuirea folosinței locuinței comune; stabilirea pensiei de întreținere între soți etc.

10. Căile de atac

Împotriva hotărârii de divorț se pot exercita căile de atac prevăzute de dreptul comun, respectiv apelul.

Termenul de apel este de 30 zile de la comunicarea hotărârii. Întrucât legea nu face nici o mențiune expresă s-a apreciat că termenul de 30 de zile se aplică și cererilor accesorii cererii de divorț.

Întrucât legea nu mai face nici o mențiune în legătură cu imposibilitatea părților de a renunța la aceste termene, soluția împărtășită astăzi este că părțile pot renunța la termenul de apel

11. Data desfacerii căsătoriei

Căsătoria se desface din ziua când hotărârea rămâne definitivă. Efectele desfacerii căsătoriei se produc de la această dată în viitor, astfel încât înscrierea pe marginea actului de căsătorie a hotărârii de divorț are ca efect numai opozabilitatea față de terți cu privire la raporturile patrimoniale. Hotărârea de divorț este o hotărâre constitutivă, nu declarativă de drepturi, și produce efecte erga omnes.

Efectele desfacerii căsătoriei

Am arătat deja că divorțul produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Pe de altă parte, oricare ar fi împrejurarea care a dus la desfacerea căsătoriei, ea nu va face să dispară orice efect al căsătoriei. Consecințele divorțului sunt foarte numeroase. Ele privesc relațiile dintre soți, pe de o parte, și relațiile dintre părinți (soți) și copiii lor, pe de altă parte. În ambele situații, efectele privesc relațiile personale și patrimoniale.

1. Efecte cu privire la relațiile personale dintre soți.

Prin desfacerea căsătoriei se creează o situație juridică nouă, hotărârea de divorț fiind, așa cum am arătat, constitutivă de drepturi, de aceea este și opozabilă erga omnes (ca de altfel toate hotărârile în materie de stare civilă). De aici înainte, calitatea de soț încetează. Fiecare soț divorțat se poate recăsători. De asemenea, ei se pot recăsători între ei, pentru că în prezent legea nu interzice o astfel de posibilitate.

Prin ruperea legăturii matrimoniale încetează în principiu obligațiile de orice fel dintre soți, astfel:

1) încetează obligația de sprijin moral;

2) nu mai există obligația de fidelitate, și nu mai poate fi comis adulter;

3) fiecare soț redobândește numele anterior căsătoriei. Soții se pot învoi ca acela dintre ei care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să păstreze acest nume, instanța luând act de această învoială. Pentru motive temeinice instanța poate încuviința acest drept, chiar în lipsa unei învoieli a soților .

Deși mențiunea în hotărârea de divorț cu privire la numele pe care soții îl vor purta după divorț nu este obligatorie, fosta instanță supremă a arătat că instanța de judecată este obligată să atragă atenția părților cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 40 din C. fam.

În fine, capacitatea de exercițiu deplină dobândită prin căsătorie de fosta soție nu este pierdută prin divorț, dacă acesta are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Divorțul nu influențează cetățenia foștilor soți.

2. Efectele divorțului cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți.

2.1. Considerații generale

La desfacerea căsătoriei regimul matrimonial al comunității de bunuri încetează. În consecință, regulile care cârmuiesc regimul juridic al bunurilor soților nu se vor mai aplica, așadar:

– bunurile dobândite de oricare dintre foștii soți, după desfacerea căsătoriei, ori chiar de ei împreună, nu mai sunt bunuri comune;

– prezumția legală de mandat tacit reciproc nu mai poate funcționa după desfacerea căsătoriei, pentru că nu mai există relațiile specifice dintre soți care să o justifice;

– obligațiile asumate de soți nu mai pot fi considerate comune, în sensul dispozițiilor Codului familiei. Soții se pot obliga împreună potrivit dreptului comun.

Cel mai important efect al desfacerii căsătoriei privește comunitatea de bunuri întrucât dreptul de proprietate în devălmășie al soților asupra bunurilor comune încetează în momentul desfacerii căsătoriei. De fapt, el se transformă, în plan intelectual, într-o proprietate pe cote-părți, în care cotele nu sunt determinate dar sunt determinabile.

În literatura juridică mai veche s-a susținut și opinia potrivit căreia comunitatea de bunuri a soților nu ia sfârșit decât prin împărțirea bunurilor, moment în care proprietatea comună în devălmășie a soților este înlocuită cu un drept exclusiv al fiecărui soț asupra bunurilor atribuite prin împărțeală.

Acest punct de vedere a fost combătut arătându-se că din momentul desfacerii căsătoriei criteriul pentru determinarea cotelor părți din comunitate ale fiecăruia dintre soți nu mai există, pentru că nu mai există contribuție comună, și nici nu mai poate varia pentru că la stabilirea cotelor părți va fi avută în vedere contribuția soților așa cum exista la acel moment.

Mai mult Plenul fostului Tribunal Suprem prin decizia de îndrumare nr.1 din 25 ianuarie 1964 a statuat că este admisibilă acțiunea prin care foștii soți solicită instanței ca pe calea unei acțiuni în constatare să se stabilească cota ce li se cuvine din bunurile comune, fără a fi obligați a cere și împărțirea acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 319 NCC: " Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea , desfacerea sau încetarea căsătoriei". Lichidarea regimului matrimonial la desfacerea căsătoriei are caracter facultativ, foștii soți având posibilitatea să stăpânească în continuare bunurile lor comune.

2.2. Împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei

Împărțirea bunurilor comune după desfacerea căsătoriei se poate face prin învoiala soților, sau în cazul în care aceștia nu se înțeleg prin hotârâre judecătorească.

2.2.1. Împărțirea bunurilor comune prin învoiala soților

Realizarea împărțelii prin învoiala soților presupune existența între aceștia a unei convenții. Soți pot conveni aupra unuia din urmăroarele aspecte:

1) stabilirea cotei fiecăruia din bunurile comune;

2) partajarea în natură a bunurilor, indicând ce bunuri urmează să primească fiecare.

Învoiala dintre soți poate privi toate bunurile comune sau numai o parte din acestea, cealaltă urmând a fi împărțită de instanță. Înțelegerea părților, ca și în dreptul comun, nu trebuie să îmbrace o anumită formă, decât în acele situații în care legea cere acest lucru (cum este, de exemplu, în cazul împărțirii terenurilor).

Convenția dintre soți asupra împărțirii bunurilor comune primește calificarea juridică de tranzacție prin care soții termină un procesul de partaj sau preîntâmpină procesul care se va naște, prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi săvârșite sau promise de o parte, în schimbul renunțării de către cealaltă parte a dreptului care este litigios sau îndoielnic. Soția minoră, care dobândește prin căsătorie capacitate de exercițiu deplină, poate fi parte în tranzacție.

Dacă tranzacția intervenită între soți privește toate bunurile comune, este inadmisibilă promovarea ulterioară a unei acțiuni de partaj. De principiu, efectele tranzacției sunt declarative, deoarece are ca scop recunoașterea unor drepturi preexistente și consolidarea lor prin paralizarea oricărei contestații ulterioare. Totuși, tranzacția soților poate avea și efecte translative, dacă în schimbul renunțării unui soț la anumite bunuri comune, celălalt soț efectuează sau promite anumite prestații (să dea un bun propriu sau o sumă de bani), ceea ce face ca tranzacția să devină un contract sinalagmatic. În caz de neexecutare a obligațiilor noi, soțul creditor poate cere executarea silită sau rezoluțiunea tranzacției.

2.2.2. Împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească.

În cazul în care soții nu cad de acord cu privire la împărțirea bunurilor comune, la cererea oricăruia dintre ei, instanța de judecată va dispune împărțirea bunurilor comune. Cererea de partaj se poate face separat, după divorț, pe calea unei acțiuni principale, sau odată cu acțiunea de divorț, ca o cerere accesorie a acesteia .

Partajarea bunurilor comune se face cu aplicarea principiilor de drept comun în materia ieșirii din indiviziune, cu deosebirea că instanța va trebui să stabilească și cotele la care sunt îndreptățiți soții.

Astfel în cadul procesului de partaj instanța urmează a stabili masa bunurilor comune, cota fiecăruia dintre soți, determinarea modalităților în care se realizează împărțeala și atribuirea bunurilor fiecăruia dintre copartajanți în funcție de contribuția la dobândirea bunurilor comune.

a)Cota de contribuție a soților

Cota-parte ce se cuvine fiecăruia se stabilește în raport cu contribuția sa la dobândirea și conservarea bunurilor comune. Din acest punct de vedere Codul familiei a consacrat sistemul împărțirii bunurilor comune în cote variabile în raport cu contribuția fiecărui soț la susținerea sarcinilor căsătoriei. Există o prezumție simplă relativă potrivit căreia cotele sunt egale și ea se aplică atunci când fundamentul comunității este reprezentat numai de situația juridică a căsătoriei.

Ele pot fi însă și inegale, dacă aportul fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune este diferit, inegalitate care poate să meargă până la inexistența oricărui drept al celuilalt soț asupra bunurilor comune dacă se face dovada că acesta nu a avut nici o contribuție la dobândirea bunurilor comune și la susținerea sarcinilor căsătoriei.

Jurisprudența a decis că la stabilirea cotelor de contribuție se va lua în considerare și munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor.

În succesiunile care privesc bunurile comune ale autorului succesiunii și ale soțului supraviețuitor, cotele de contribuție ale acestora la dobândirea bunului comun se pot stabili prin acordul moștenitorilor (art. 77 din Legea 36/1995 privind notarii publici).

Perioada în care soții au fost despărțiți în fapt este avută în vedere numai în măsura în care această stare de fapt este de natură influențeze determinarea cotei de participare a fiecărui soț la dobândirea bunului comun. Fiind o stare de fapt, contribuția fiecăruia se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

Stabilirea cotelor de contribuție se face prin raportare la totalitatea bunurilor comune și nu diferențiat pe bunuri individual determinate. Unicitatea sub care se prezintă universalitatea bunurilor comune face ca la încetarea comunității împărțeala să se realizeze prin unicitate de cote stabilite pentru fiecare soț.

b)Obiectul împărțelii

Obiectul acțiunii de partaj îl constituie bunurile comune ale soților, existente în patrimoniul lor la data împărțelii. Nu vor fi supuse împărțelii acele bunuri care s-ar realiza în viitor.

Pentru a se înfăptui o împărțeală echitabilă, bunurile comune vor fi evaluate luându-se în considerare valoarea de circulație din momentul judecății și nu prețul de achiziție sau valoarea lor din momentul dobândirii. Acest criteriu de evaluare face diminuarea valorii bunurilor prin uzura fizică sau morală sau dimpotrivă sporul de valoare, să se impute sau după caz să profite ambilor soți.

c)Modalități de realizare a partajului.

Codul familiei nu are dispoziții speciale privind împărțirea bunurilor comune ale soților, așa încât aceasta se face potrivit dreptului comun. Împărțirea trebuie să se facă astfel încât, pe cât posibil, să revină fiecărui soț bunuri în natură. În mod excepțional, se poate proceda la vânzarea anumitor bunuri comune, prin învoiala părților sau prin licitație publică, prețul urmând a fi împărțit între foștii soți.

Prin urmare partajarea bunurilor comune se poate realiza în una din următoarele modalități:

– formarea și atribuirea de loturi în natură corespunzătoare cotelor de contribuție a soților ;

– atribuirea în întregime a bunurilor unuia dintre soți, cu obligarea acestuia din urmă de a plăti sultă;

– vânzarea prin bună învoială sau la licitație a bunurilor, prețul urmând a fi comun și a se distribui proporțional cu cota parte a fiecăruia.

d)Aspecte procesuale.

Acțiunea pentru împărțirea bunurilor comune este imprescriptibilă Instanța competentă să judece litigiul se determină potrivit dreptului comun, respectiv instanța de la domiciliul pârâtului (dacă masa de împărțit cuprinde numai bunuri mobile) sau instanța de la locul situării bunului ( dacă masa în bunurilor comune intră un imobil). Dacă cererea de partaj este formulată ca cerere accesorie în cadrul procesului de divorț competența aparține instanței de divorț.

Foștii soți pot încheia convenții de menținere a proprietății comune pe o perioadă de cel mult cinci ani, pentru că nimic nu se opune unei astfel de înțelegeri, posibilă în dreptul comun, dacă există interesul și voința lor.

Decesul unuia dintre soți în cursul procesului de partaj promovat după desfacerea căsătoriei, are drept consecință introducerea în cauză a moștenitorilor, judecata continuând în contradictoriu cu aceștia.

Procesul de partaj parcurge două etape:

– admiterea în principiu a acțiunii. Această etapă se finalizează cu pronunțarea încheierii de admitere în principiu prin care se stabilesc următoarele aspecte: calitatea de copărtași a soților; cotele-părți; bunurile supuse împărțelii; datoriile și creanțele; modalități de împărțeală.

– partajul propriu- zis. În această fază are loc formarea și atribuirea loturilor, inegalitatea valorică dintre loturi urmând a se compensa prin plata sultelor.

Parcurgerea acestor două etape nu este obligatorie. În cauzele simple se poate trece la soluționarea cauzei pe fond fără a se mai pronunța în prealabil încheierea de admitere în principiu.

Hotărârea judecătorească de partaj are efect constitutiv, astfel că la rămânerea sa definitivă, fiecare copartajant va fi considerat proprietar exclusiv asupra bunurilor ce i-au fost atribuite, retroactiv, chiar din momentul dobândirii acestora, nefiind niciodată proprietar asupra celorlalte bunuri.

3. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinții și copii

Desfacerea căsătoriei produce anumite efecte și asupra relațiilor dintre părinți și copii, nu atât asub aspectul stingerii sau nașterii unor obligații cât mai ales sub aspectul modului de îndeplinire a obligațiilor personale și patrimoniale care decurg din calitatea de de ocrotiror legal. Se impune o analiză distinctă a efectelor desfacerii căsătoriei asupra raporturilor personale pe de o parte și patrimoniale pe de altă parte dintre părinți și copii.

3.1. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinți și copii

Aceste efecte nu privesc și copiii majori, pentru că în cazul acestora nu se mai pune problema încredințării lor spre creștere și educare unuia dintre părinți ori problema exercitării drepturilor părintești. De atfel, desfacerea căsătoriei nu produce nici un efect asupra copiilor majori, nici privind relațiile personale, nici cu privire la cele patrimoniale, pentru că drepturile succesorale reciproce dintre părinți și copii se păstrează.

3.1.1.Încredințarea copiilor minori

Instanța de judecată va dispune încredințarea copiilor minori chiar dacă prin acțiunea de divorț acest lucru nu s-a cerut. Soții se pot învoi cu privire la încredințarea copiilor minori, însă această învoială va produce efecte numai dacă este încuviințată de instanță.

La soluționarea acestui aspect instanța va avea în vedere în mod exclusiv interesul superior al minorului. În determinarea interesului copilului minor, noțiune cu un caracter complex, se va ține seama de o serie de factori, precum: posibilitățile materiale ale părinților; vârsta și sexul copiilor; comportarea părinților față de copil; posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală pe care copii le pot găsi la unul dintre părinți.

Sub acest aspect este irelevantă vinovăția soților în desfacerea căsătoriei, fiind posibilă încredințarea minorului părintelui din a cărui culpă exclusivă s-a pronunțat divorțul. Nici opțiunea copilului minor de a fi încredințat unuia dintre părinți nu are un rol preponderent în adoptarea soluției, însă aceasta nu poate fi nesocotită atunci câând părinții se află la vâârsta la care pot aprecia corect interesul lor, ci trebuie analizată și avută în vedere în raport și de celelalte probe administrate.

Astfel într-o soluție de speță în urma unui proces de divorț minorele rezultate din căsătorie au fost încredințate mamei spre creștere și educare deși acestea și-au exprimat ferm dorința de a rămâne în continuare în grija tatălui.

Sesizată cu soluționarea recursului împotriva acestei hotărâri, instanța supremă a apreciat că având în vedere că minorele sunt la vârsta la care pot aprecia corect interesul lor, având în vedere și condițiile optime de creștere și educare pe care le oferă pâârââtul, în grija căruia ele se află de la despărțirea în fapt a părinților, se constată că este oportună încredințarea minorelor tatălui pâârâât. În acest mod, se evită o nouă schimbare a condițiilor de mediu ale fetelor care în optica instanțelor ar fi urmat să aibă domiciliu la mama lor. Or, aceasta a intrat în relații de concubinaj cu un alt bărbat, stabilindu-se în altă localitate, astfel cum rezultă din considerentele hotărâârii de divorț, părăsindu-și copiii de cââțiva ani.

De aceea recursul extraordinar a fost admis și au fost modificate hotărâârile atacate, în sensul încredințării minorelor spre creștere și educare tatălui pâârâât.

În unele procese de divorț s-a pus problema separării copiilor minori astfel încât fiecăruia dintre părinți să i se încredințeze unul sau mai mulți minori. Soluția împărtășită de cea mai mare parte a practicii susține pe cât posibil evitarea separării copiilor, mai ales atunci când între aceștia s-au stabilit legături strânse de afecțiune, despărțirea lor putând crea traume psihice.

3.1.2. Modificarea măsurilor luate cu privire la persoana copilului

Interesul copilului este reperul fundamental în luarea măsurilor privitoare la încredințarea acestuia și exercitarea drepturilor părintești. Instanța stabilește aceste măsuri în funcție de situația existentă la momentul divorțului.

Este însă posibil ca, în timp, aceste situații să se schimbe, iar elementele avute în vedere de instanță, atunci când a dispus o anumită soluție, să nu mai existe. Prin urmare în materia încredințarii minorilor spre creștere și educare nu poate fi opusă autoritatea de lucru judecat, persoanele interesate putând solicita reîncredințarea minorilor în cazul în care au survenit modificări ale împrejurărilor avute în vedere de instanță la pronunțatrea hotărârii. Pentru a fi admisibilă o astfel de cerere mai este necesar ca modificările survenite să fie de natură a prejudicia interesul minorului, punându-i în pericol creșterea, educarea sau pregătirea profesională corespunzătoare. Ceea ce se va urmări întotdeauna este ca interesul major al copilului să fie respectat, iar acesta să beneficieze de condițiile necesare creșterii și educației sale.

3.1.3. Exercitarea autorității părintești

Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul exercită în privința acestuia drepturile părintești,.

În situația în care copilul este încredințat altor persoane, instanța va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Drepturile părintești cu privire la persoana copilului vor fi exercitate în această situație de persoana sau instituția de ocrotire căreia i s-a încredințat copilul.

Celălalt părinte, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. Modalitățile de exercitare a acestui drept pot fi: vizitarea copilului la locuința părintelui căruia acesta i-a fost încredințat; lăsarea copilului în vizită la locuința părintelui căruia nu i-a fost încredințat; vizitarea copilului la școală; petrecerea vacanțelor școlare împreună. Aceste drepturi aparțin ambilor părinți în situația în care copilul a fost încredințat altor persoane. Modalitățile de exercitare a drepturilor părintești se stabilesc pe cale convențională de către părinții aflați în divorț, și numai în subsidiar de către instanța de judecată.

3.2. Efecte cu privire la raporturi patrimoniale dintre părinți și copii

3.2.1. Obligația de întreținere

Între părinți și copii există obligația de întreținere, care se materializează prin obligația părinților de a asigura buna creștere și educare a copiilor lor . Această obligație nu încetează prin divorț, întrucât desfacerea căsătoriei nu afectează în nici un fel filiația copiilor față de părinții. De aceea, prin hotărârea de divorț va fi stabilită și contribuția părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului, chiar dacă părțile nu au făcut o cerere expresă în acest sens. Faptul încredințării copilului unuia dintre părinți, chiar dacă acesta are mijloace suficiente de trai, nu-l exonerează pe celălalt părinte de obligația de a contribui la creșterea acestuia.

Părinții se pot învoi cu privire la cuantumul pensiei de întreținere, dar această convenție trebuie încuviințată de instanță pentru a se preveni nesocotirea intereselor copiilor.

În practică, pensia de întreținere la care este obligat unul din părinți se stabilește sub forma unei sume fixe. Există însă soluții ale unor instanțe care au stabilit pensia de întreținere sub forma unei cote procentuale din veniturile obținute de părintele obligat. Această manieră de fixare a pensiei de întreținere răspunde mai bine realităților sociale și înlătură promovarea repetată a unor acțiuni de majorare a pensiei pentru fiecare creștere salarială înregistrată de soțul obligat.

3.2.2. Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului

Exercitarea drepturilor părintești cu privire la bunurile copilului și actele sale patrimoniale se face de către părintele căruia i-a fost încredințat copilul.

Dacă s-a dispus încredințarea copilului unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța va desemna unul dintre părinți pentru a administra bunurile minorului, pentru a-l reprezenta sau a-i încuviința actele juridice.

3.2.3 Alocația de stat pentru copii.

Cadrul de reglementare în materia alocației de stat pentru copii este reprezentat de dispozițiile Legii nr. 61/1993, cu modificările ulterioare.

Conform art.3 pct. 2 din lege, titularul dreptului la alocația de stat este copilul. În privința modului de plată, art. 4 din lege distinge între mai multe situații, astfel:

– dacă părinții sunt împreună și îngrijesc de copil, alocația de stat o poate primi oricare dintre ei, potrivit acordului lor sau deciziei autorității tutelare. Această situație nu există însă după divorț.

– după divorț, prin decizia autoritații tutelare, alocația este primită de părintele căruia i-a fost încredințat copilul.

– dacă copilul se află în plasament familial sau este încredințat unui terț, încasarea alocației se poate face de tutorele sau curatorul copilului.

– după împlinirea vârstei de 14 ani, plata se face direct copilului, dar cu încuviințarea ocrotitorului legal.

La fel ca și în cazul obligației de întreținere, alocația de stat având un caracter strict personal, nu poate face obiectul unei tranzacții sau al unei renunțări.