Inceputurile Miscarii de Emancipare a Femeii In Turcia la Sfarsitul Secolului al Xix Lea, Inceputul Secolului al Xx Lea

=== 500be79b62458a35cfe10dc61a6bbbcd88f4c3c1_458092_1 ===

INTRODUCERE

Principiul feminin invită la o observare a spațiului sau fundalului. El extinde atenția asupra atmosferei sau a mediului și invită la observarea spațiul din care apar expresiile. Poate că acest lucru pare un pic obscur, dar este, de fapt, foarte prezent și în experiența fiecăruia. Este probabil sensul invizibil sau intangibil al experienței umane. Este nevoie de neînfricarea masculină și de blândețea feminină, precum și de inteligența unui individ în a ști cum să se echilibreze în provocările pe care le întâlnește.

Cu toate că formele feminității sunt variate, de-a lungul timpului s-a remarcat o constantă reprezentare a acesteia, printr-o ambivalență provenită din percepția asupra femeii, aceasta fiind considerată o ființă al cărei început și sfârșit sunt supuse păcatului, dar în același timp, sunt marcate de virtuți.

Filosofia feministă urmărește modul în care comportamentul femini a fost teoretizat, alături de conceptul de „feminin”, sugerând alternative raportate la filosofiile existente, problematica feminină fiind inclusă în diversele abordări cu caracter filosofic, pornind de la diverse experiențe feminine.

Prezenta lucrare vizează prezentarea aspectelor legate de începuturile mișcării de emancipare a femeii în Turcia la sfârșitul secolului al XIX-lea, respectiv la începutul secolului al XX-lea. În acest sens, studiul debutează cu elucidarea conceptelor „feminitate”, „feminin”, „feminism”, făcând o paralelă între masculin și feminin, evidențiind și comportamentul femeilor în diverse contexte, accentuând începuturile mișcării de emancipare a femeilor.

Trecerea la cel de-al doilea capitol este făcută prin prisma prezentării începuturilor mișcării de emancipare a femeii în Turcia.

Următorul pas în elaborarea acestei lucrări a fost reprezentat de debutul mișcării de emancipare a femeii în Turcia, prezentarea statutului femeii în familie și în context social, principalele schimbări în viața femeii, precum și expunerea reprezentantelor feminismului în Turcia.

Totuși, feminitatea este un concept des utilizat în varii domenii contemporane. Termenul provine din structurile cu caracter social. Astfel, feminitatea presupune un set de reguli aplicabile comportamentului și aspectului femeilor legate de grija de ceilalți și de sine, de conformarea la un model masculin din perspectiva atractivității sexuale ș.a. Conform lui Connell (1996), feminitatea, asemenea masculinității, nu reprezintă o esență, ci un mod de a trăi în anumite relații.

CAPITOLUL I

ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND FEMINISMUL

Feminismul este doctrina care preconizează ameliorarea și extinderea rolului femeilor în societate, în tot ceea ce ține de profesie, șanse, relevanță socială etc.; mișcarea care militează în acest sens. Feminismul își trage rădăcinile, istoric, din mișcările de eliberare și emancipare subsecvente Revoluției Franceze.

Feminismul este mișcarea pentru egalitate sociala, politica și economiă între femei și bărbați. Feminismul:

se adresează dezechilibrului de putere dintre sexe care dezavantajează femeile.

se opune subordonării femeii de către bărbați în familie și societate, ca și pretenției bărbaților de a stabili ce este cel mai bine pentru femei fără a le consulta în prealabil.

crede în oportunități egale și susține: promovarea/ emanciparea/ progresul/ dezvoltarea femeii .

Termenul de „feminism” a început să fie folosit în sensul de convingere și pledoarie în favoarea drepturilor egale pentru femei, bazată pe ideea egalității între sexe după prima Conferința Internaționala a Femeilor (Paris, 1892). Rădăcinile feminismului sunt însă mult mai vechi.

Cel mai răspândit model de periodizare a feminismului este cel numit „în valuri”:

Valul I – mijlocul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, marcat de lupta pentru obținerea drepturilor politice.

Valul II – anii ’60 –’70, când feministele au trecut dincolo de revendicările inițiale, militând pentru egalitate în sens larg și în toate domeniile: educație, loc de muncă, familie.

Valul III – pune, în lupta pentru egalitate, un accent deosebit pe identitățile diferite constituite pe criterii de rasă, etnie, clasă socială, naționalitate, religie.

Drepturile de bază ale omului de care ne bucurăm astăzi ca fete și femei au fost obținute greu și sunt rezultatul activismului unor generații întregi de femei care au ales să se împotrivească unor sisteme sociale care le considerau indivizi de rangul doi, incapabile sa gândească, să facă alegeri, să ia decizii în privința propriilor vieți.

Printre lucrurile pe care societatea occidentală, și nu numai, le datorează feminismului (valul I) putem enumera:

dreptul la educație

dreptul la vot pentru femei

dreptul de a participa la viața politică

dreptul la munca retribuită

salarii egale pentru muncă egală

dreptul la proprietate

dreptul de a divorța

dreptul la avort (legalizare) și la politici de planificare familială ș.a.

Fenomenului feminist i se pot da interpretări multiple, iar caracterizările, cel mai adesea într-o notă negativă, depinde ceea ce înțelege sau alege să înțeleagă fiecare prin acest curent. Feminismul liberal promovează principiul egalității între sexe și ideea că reprezentanții celor două sexe sunt diferiți, dar egali și trebuie să beneficieze de șanse egale în viață.

Pe de altă parte, parizanii filozofiei luminilor, ai raționalismului, ai nominalismului consideră că „femeile nu sunt decât ființe umane desemnate în mod arbitrar prin cuvântul femeie”. În acest sens, în lucrarea „Femeia modernă: un sex pierdut” scrisă de Dorothy Parker, afirmația pe care aceasta a făcut-o duce cu gândul la abstract, mai ales că orice ființă umană concretă se încadrează într-un tipar unic, singular. A refuza femininitatea este ca și cum cineva ar refuza existența caracterului evreiesc, însă acest refuz nu este similar negării. Astfel, la ora actuală, oamenii nu pot nega faptul că evreii sau femeile există. Dacă funcția feminină nu e suficientă pentru a defini femeia, dacă, de asemenea, refuzăm să o explicăm prin „eternul feminin” și dacă totuși admitem, fie și cu titlu provizoriu, că există femei pe lume, va trebui să ne punem intrebarea: ce este o femeie?

Maternitatea îi asigură femeii o existență de ordin sedentar; astfel, încă din trecut, în timp ce bărbatul se ocupă de procurarea hranei, ea rămâne lângă cămin. În cazul popoarelor primitive, spre exemplu, parcele reduse urmau a fi exploatate de femei, credința și perspectiva economică lăsând această activitate agricolă pe seama femeilor. Pe măsură ce societatea se dezvoltă, femeile țes covoare sau modelează vasele de lut și deseori, ele organizează și schimbul de bunuri. Prin intermediul femeilor, așadar, se menține existența clanului, iar de munca și de virtuțile lor depind în primul rând, copiii, apoi recoltele, animalele, ustensilele, dar mai ales prosperitatea comunității din care fac parte.

În localitatea grecească Susa, s-a descoperit una dintre cele mai vechi imagini aferente Marii Zeițe (Marea Mamă). Sub aspectul unei porumbițe, zeița este, în același timp, regină și conservă semințele, practică explicată de Hose și Mac Dougall, aceștia considerând că în concepția tradițională, între femei și semințele cu care se presupune că au rămas însărcinate se stabilește o naturală afinitate. Asupra femeii, din perspectivă culturală, se stabilesc și alte viziuni. În acest sens, deseori femeile își petreceau nopțile în plantațiile de orez atunci când acestea începeau să aibă rod, iar în vechea Indie, o mulțime de reprezentante ale sexului feminin, împing plugul în jurul câmpului, tot pe timp de noapte. În Orinoco, agricultura este lăsată tot pe umerii femeilor, indienii din această zonă considerând că „așa cum femeile știau să conceapă și să aducă pe lume copiii, semințele și rădăcinile plantate de ele rodeau mai bine decât cele plantate de mana bărbaților” . Conform lui Frazer, prin prisma analogiilor pe care le face, femeia este și împărăteasa Infernului, având aspectul unui șarpe. Ea se arată în toate formele naturii, și oriunde merge, este dătătoare de viață. În același timp, ea ucide, este destrăbălată și capricioasă, dar firavă precum însăși Mama Natură, și în același timp, înspăimantătoare, domnind peste întregul ținut al Asiei occidentale. În Babilon, zeița supremă, reprezentantă a feminității, este cunoscută sub numele de Iștar, la popoarele semitice poartă denumirea de Astarte, iar grecii au botezat-o Geea, Rhea sau Cybele; în lumea egipteamă, trăsăturile sale sunt similare zeiției Isis căreia divinitățile de gen masculin i se subordonează. Femeia este înconjurată de tabuuri asemenea tuturor ființelor sacre; ea însăși este considerată tabu și pe baza puterilor sale, se crede că ea este o vrăjitoare. Cu toate acestea, asociată rugăciunilor, femeia devine preoteasă.

Popoarele ce au rămas sub stăpanirea Marii Zeițe au rămas într-un stadiu primitv al civilizației. Oamenii nu venerau femeia decât în condițiile în care bărbatul devenea un rob al propriilor sale spaime, un complice al propriei neputințe și astfel, cultul femeii putea fi înălțat, dar nu pe un teren al iubirii, ci pe unul al terorii. În acest sens, bărbatul nu putea fi împlinit decât dacă reușea să detroneze femeia. Astfel, el acceptă suveranitatea principiului masculin pe care forța creatoare îl deține, dar și pe acela al luminii, al inteligenței și ordinii.

Astăzi, femeile sunt aproape să detroneze mitul antic al feminității prin prisma faptului că ele își afirmă din ce în ce mai mult independența, dar cu toate acestea, multora nu le este ușor să își ducă existența în acest mod. Crescute de mamele lor, femei și ele, în inima unei lumi feminine, destinul acestora, în mod normal, este căsătoria, care, practic, le subordonează bărbatului. Astfel, prestigiul virilității masculine nu pălește ci se clădește pe un fundament socio-economic. Pe parcurusul timpului, numai prin intermediul muncii a reușit femeia să depășească acele limite ce o distingeau de bărbat. În acest sens, doar munca era singura modalitate prin care i se putea garanta o libertate concretă.

Totuși, de unde a pornit idealul feminin și ce direcții urmează el în prezent? Din punct de vedere religios, prima femie a fost Eva. Simbolic vorbind, ea este un mit din care conștiința a luat ființă. Astfel, Eva a fost cea care a deschis calea către cunoașterea binelui și a răului.

Conform lui Baring, imaginea Evei este provocatoare și ademenitoare, fixându-se în psihicul bărbaților și rămânând acolo, neclinitită. Astfel, feminiștii o consideră pe Eva o femeie dinamică și creativã, care a fost nerãbdãtoare să împărtășească și altora, cunoașterea. Philips consideră că neascultarea de care Eva a dat dovadă are valențe pozitive întrucât ea nu a înțeles de ce este îi era luat dreptul la cunoaștere, iar Dumnezeu, considerat o entitate ce pretinderea ignoranța, nu o putea restricționa pe Eva.

Din punct de vedere biblic, femeia este parte integrată a societății, cu rol fundamental. Spre exemplu, epistolele pauline aduc laude unor femei cunoscute, apostolul Pavel considerând că Fivi este o diaconiță a Bisericii, având chip sfânt. În scrisoarea sa către creștinii din Roma, apostolul Pavel a recomandat-o pe „Fivi, sora noastră“, vorbind despre ea cu multă căldură: „înainte și după această cerere (este vorba de cererea lui Pavel pentru Fivi), Pavel dă câteva informații despre ea, punând de o parte și de alta a nevoilor ei (scrie Crisostom) laudele sau meritele ei”

Luca, în Evanghelia pe care a propovăduit-o, își centrează atenția mai mult asupra faptelor femeilor. Tot el face referiri la văduve, considerându-le femei dezavantajate: „ Femeia aceasta săracă și văduvă […]stătea sub amenințarea unui viitor nesigur, fiind întruchiparea durerii și a disperării”.

În Vechiul Testament, condiția umană este abordată universal. După părerea lui Ellis, această colecție de scrieri a apărut în cadrul societății de tip patriarhal, concentrându-se astfel, mai mult pe personaje de gen masculin. Aici, totuși, se face referire la circa 137 de personaje feminine, al căror rol era familial, erau mame, erau concubine sau soții, erau văduve sau fiice, iar printre funcțiile lor se numără acelea de regine, de profetese, de femei înțelepte sau de prostituate.

Cadrul general valabil al feminismului surprinde o pledoarie pentru drepturile atribuite femeilor. Din perspectivă istorică, feminismul s-a lansat ca parte a discursului european al iluminiștilor, iar impactul pe care l-a avut asupra lumii moderne a fost deosebit, mai ales asupra universalizării cetățenilor și a drepturilor. Totuși, semnificațiile termenului se fundamentează pe următoarele principii: femeile sunt oprimate, relațiile de gen sunt lipsite de naturalețe, acestea nedreptățind reprezentantele sexului feminin și în acest sens, necesitând o intervenție de ordin politic pentru a aduce schimbarea, ș.a. Totuși, feminismul a fost respins de unele grupări din varii motive, dar indiferent de implicațiile sale, acest concept a contribuit substanțial la schimbareasituației femeilor și a relațiilor.

Din punct de vedere filosofic, feminismul presupune existența unor relații complexe și controversate acestui domeniu. Astfel, filosofia feministă pornește de la o analiză critică a modului în care femeile au fost teoretizate, alături de conceptul de feminin, propunând alternative în raport cu filosofiile existente, precum includerea problematicii femeilor în diversele abordări cu caracter filosofic sau revalorizarea modului de concepere a cunoașterii și moralei, pornind de la diverse experiențe feminine.

Totuși, feminitatea este un concept des utilizat în varii domenii contemporane. Termenul provine din structurile cu caracter social. Astfel, feminitatea presupune un set de reguli aplicabile comportamentului și aspectului femeilor legate de grija de ceilalți și de sine, de conformarea la un model masculin din perspectiva atractivității sexuale ș.a. Conform lui Connell, feminitatea, asemenea masculinității, nu reprezintă o esență, ci un mod de a trăi în anumite relații.

De ani întregi s-a susținut ideea potrivit căreia polarizarea feministă, pe baza operelor de artă „critice” sau deconstructive din anii 1970 și 1980, precum și prin prisma „muncii contemporane post-feministe, apolitică și individualizată” , este profund problematică în ceea ce privește deistorizarea practicilor contemporane, acestea din urmă fiind considerate inconsistente sau antitetice paradigmelor feministe anterioare. Aceste afirmații sunt fondate pe argumente familiare cu privire la relația dintre structurile culturale populare ale reprezentării alianței feminismului cu o noțiune de subversiune, având drept țintă o înțelegere a plăcerii capitaliste sub imaginea unei forțe ideologice, încurajând complicitatea umană cu valorile opresive.

Pe măsura dezvoltării societății, s-au remarcat stereotipurile feminine și masculine. Termenul stereotipurilor are conotații negative, dar unii teoreticieni nu subliniază aspectele negative ale procesului. Unii s-au concentrat pe comoditatea acestui tip de procesare cognitivă categorică , și alții au susținut că stereotipurile au efecte pozitive, dar și negative. Cu toate acestea, alți teoreticieni au argumentat că stereotipurile produc o magnitudine de distorsiuni și generalizări greșite cu copleșitoare dezavantaje. Actualele stereotipuri de gen, în special cele cu privire la femei, reflectă credințe care au apărut în timpul secolului al XIX-lea, în epoca victoriană. Înainte de secolul XIX, cele mai multe locuri de muncă se găseau în ferme în care bărbații și femeile lucrau împreună. Revoluția industrială a schimbat viața majorității oamenilor din Europa și America de Nord , bărbații deplasându-se în afara casei pentru a câștiga bani și femeile rămâneau la domiciliu pentru a gestiona gospodăria și copii. Această separare a fost fără precedent în istorie, forțând bărbații și femeile să se adapteze la diferite medii și roluri. În timp, bărbații au făcut față mediului de afaceri dur și lumii industriale, iar femeile au fost lăsate în medii relativ invariabile și la adăpost în casele lor. Aceste schimbări au produs două credințe: Doctrina celor două Sfere și Cultul Feminității Adevărate.

Prin Doctrina celor două Sfere există credința conform căreia interesele femeilor și bărbaților diferă – femeile și bărbații au zone separate de influență. Pentru femei, zonele de influență sunt acasă și copiii, în timp ce sfera bărbaților include munca și lumea exterioară. Aceste două sfere sunt diferite, se suprapun foarte puțin, formând capetele opuse ale unei dimensiuni. Această conceptualizare de opoziție formează baza nu numai pentru viziunea socială de gen, dar, de asemenea, pentru formularea psihologiei de măsurare a masculinității și feminității.

Pe de altă parte, Cultul Adevăratei Feminități a apărut între 1820 și 1860. „Atributele adevaratei feminități, prin care o femeie se judecă sau a fost judecată de către soțul ei, vecinii ei sau de către societate ar putea fi împărțite în patru virtuți cardinale: evlavie, puritate, submisivitate și domesticitate”. Revistele pentru femei și literatura religioasă a secolului al XIX-lea au furnizat elementele de accent societății pe aceste patru domenii. Cultul adevăratei feminități a abordat o combinație a acestor caracteristici cu condiția promisiunii fericirii și puterii femeii din epoca victoriană, fără acestea, viața niciunei femeie neputând avea o semnificație reală. Prima virtute a fost evlavia care își are originea în societatea femeilor ca un pios mai natural decât acela al bărbațiilor. De asemenea, superioritatea naturală a femeilor a apărut în sensibilitățile lor, prin rafinament și delicatețe. Studiile religioase au fost considerate ca fiind compatibile cu feminitatea și adecvate femeilor, în timp ce alte tipuri de educație au diminuat feminitatea acestora.

Diversele tipuri de învățământ au inclus studierea prin mijloace formale și chiar citind romane, chiar și romantice, care ar putea conduce femeile la ignorarea religiei, acestea devenind prea romantic, fiind pasibile de a-și pierde virtutea sau puritatea (în sens concret, virginitatea lor). Cu toate ca femeile au fost considerate ca neinteresate de sex, acestea erau vulnerabile în cazul seducției. Pierderea celei de a doua virtuți, respectiv a purității, a reprezentat o „soartă mai rea decât moartea.” După ce și-a pierdut puritatea, o femeie a rămas fără valoare sau speranță: „Pentru o femeie tânără, puritatea a fost la fel de importantă ca și evlavia,iar absența ei provoacă lucruri nefirești și nefeminine. Fără ea, de fapt, femeia capătă postura de membru al societății de ordin inferior”. Bărbații, pe de altă parte, nu au fost în mod natural, virtuoși, și nici din perspectivă religioasă ca femeile. În conformitate cu acest punct de vedere al feminitatii adevărate, persoanele de gen masculin au fost, în cel mai bun caz, predispuși la păcat și la seducție, și în cel mai rău caz, ei au fost catalogați drept brute. Femeile adevărate ar fi putut rezista avansurilor orbitoare și dezaprobatoare în virtutea lor pe care bărbații le-ar face. Era nevoie ca bărbații să fie atât religioși și puri, dar nu în aceeași măsură ca femeile, iar prin asocierea cu femei adevărate, bărbații și-ar putea dezvolta propria virtute. Astfel, femeile adevărate i-ar putea ridica pe bărbați din păcat.

Cea de a treia virtute a cultului feminității adevărate a fost submisivitatea, o caracteristică lipsită de veridicitate și de dorință a bărbaților. Era de așteptat ca femeile să fie slabe, dependente și timide, în timp ce bărbații trebuiau să fie puternici, înțelepți și puternici. Femeile dependente doreau bărbați puternici și nu sensibili. Aceste cupluri formau familii în care soțul era, fără îndoială, superior, iar soția nu trebuia sa îi pună la îndoială autoritatea.

Ultima dintre cele patru virtuti, domesticitatea, a fost conectată atât submesivității cât și doctrinei celor două sfere. Femeile adevărate erau soții ale căror preocupare era legată de afacerile interne, de gospodărirea unei case și de a avea copii: „Rolul adevăratei femei a fost, fără îndoială, de fiică sau soră, dar mai ales de soție și mamă”. Aceste drepturi interne au inclus gătitul și îngrijirea medicală a celor bolnavi, mai ales a soțului sau copilului bolnav.

Femeile care personificau aceste virtuți, treceau testul Feminității Adevărate. Desigur, testul a fost atât de exigent încât puține dintre femei l-au trecut, îndeplinind criteriile cerute. Cu toate acestea, încă de la începutul anilor 1800, revistele pentru femei, dar și învățăturile date de liderii sociali și religioși au ajutat ca aceste virtuți să devină realizabile și au îndemnat femeile să se identifice acestor idealuri.

Cu toate că Adevărata Feminitate reprezenta un cult dominant în secolul al XIX-lea, încă persistă urme în cultura contemporană, influențând opiniile actuale ale feminității.

Idealizarea de secol XIX a femeii a avut, de asemenea, implicații asupra bărbaților, care au fost considerați ca fiind opusul femeilor într-o multitudine de moduri. Femeile erau pasive, dependente, pure, rafinate și delicate; bărbații, în schimb, erau activi, independenți, grosieri și puternici. Aceste diviziuni între domeniile de sex masculin și feminin, precum și doctrina celor două sfere, au constituit baza pentru polarizarea intereselor și activităților bărbaților și femeilor. Cultul Adevăratei Feminități a atins apogeul în perioada victoriană târzie, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Idealul victorian al bărbăției a fost fundamentul pentru ceea ce Joseph Pleck a denumit în continuare Identitatea rolului masculin (numită acum Identitatea rolului sexului masculin).Pleck a considerat această identitate ca o conceptualizare a masculinității dominante în societatea noastră și ca o sursă de probleme, atât pentru societate, cât și pentru bărbații individuali. Pe de altă parte, R. W. Connell a explorat originile istorice ale atitudinilor față de masculinitate. Connell a privit înapoi în Europa secolului al XVI-lea , analizând climatul social și religios în schimbare pentru a urmări dezvoltarea individualismului. Totodată, s-a susținut că industrializarea, explorarea lumii și războaiele civile au devenit activități asociate cu bărbații și au format baza pentru masculinitatea modernă. Pleck a revizuit, de asemenea, climatul social de la sfârșitul secolului al XIX-lea, citând exemple de la sfârșitul anilor 1800 legate de percepția tot mai mare pe care bărbații nu o au la fel de bărbătesc așa cum odinioară au avut-o. Dezvoltarea industrializării i-a presat pe bărbați să caute locuri de muncă pentru a fi furnizori buni pentru familiile lor, roluri care au devenit din ce în ce mai grele pentru bărbați să le îndeplinească, punându-și astfel, în pericol, masculinitatea. În plus, educația a devenit un factor decisiv în ocuparea forței de muncă, iar bărbații au avut adesea locuri de muncă mai bune în contextul în care au fost educați. Pleck a discutat despre modul în care educarea timpurie a copiilor a devenit prioritatea femeilor, precum și modul în care profesoarele școlii elementare au încercat să transforme comportamentul elevilor de sex masculin într-unul adecvat – cu alte cuvinte, ele au încercat să îi transforme în „efeminați”. Acest aspect rămâne parte a unei dezbateri în ceea ce privește condiția băieților în clasă.

Interdicția de a fi un hermafrodit și respingerea feminină sunt componente puternice ale masculinității moderne. Potrivit lui Robert Brannon, lipsa trăsăturilor feminine este una dintre cele patru teme ale identității rolului sexului masculin. Celelalte trei teme includ „the Big Wheel” (Marea Roată), care descrie căutarea de către bărbați a succesului, precum și încercarea de a atinge un anumit statut și nevoia lor de a-i privi de sus pe ceilalți. Componenta robustă descrie aerul de tenacitate al bărbaților, precum și încrederea, în general, și încrederea în sine a acestora, mai ales în perioada de criză. În cele din urmă, Compromisul rolului sexului masculin al lui Em Hell reflectă acceptabilitatea violenței, agresiunea, și îndrăzneala în comportamentul bărbaților.

Cu cât este mai aproape faptul că un bărbat se conformează acestor caracteristici, el fiind mai aproape de statutul acestuia de „bărbat adevărat”. După cum a subliniat Brannon, presiunea este puternică asupra acestei trăiri până la idealizarea masculinitatii, care este un ideal la fel de nerealist ca acela al „femeii adevărate” al Cultului Adevăratei Feminități.Cu toate acestea, chiar și bărbații care au destul de mult succes, adoptarea Identității de gen poate fi prost ajustată, bărbaților ce dobândesc acest nefericit rol interzicându-li-se închiderea relațiilor personale, chiar și cu soțiile sau copiii, și necesitând o concurență persistentă și o luptă pentru realizare. Aceste dificultăți îi conduc pe bărbați să se abată semnificativ de la cerințele de rol.

Pleck a propus un model nou, pe care el l-a numit tulpina rolului genului, care se îndepărtează în multe privințe de Identitatea genului. Pleck a susținut că, în cursul anilor 1960 și 1970, atât pentru bărbați, cât și pentru femei au început să fie semnificative devierile de la rolurile lor tradiționale încât bărbații au început să se comporte într-un mod care a încălcat Rolul Sexului masculin.De asemenea, el a sugerat că trăsăturile rolului identității genului masculin au păstrat o influență puternică asupra a ceea ce atât bărbații, cât și femeile cred că reprezentanții sexului puternic ar trebui să fie. Mulți bărbați se abat de la rolul acesta, iar unii chiar cred că rolul este dăunător pentru ei personal și pentru societate, ceea ce face aderarea la conceptul de tulpină a rolului. Chiar si barbatii care reușesc în a face acest lucru, sunt conștienți de componentele toxice ale rolului problemelor prezente, chiar și în contextul succesului. Chiar și cercetările o confirmă, susținând acest punct de vedere. Connell a considerat că genul a fost construită ca parte a fiecărei societăți de-a lungul istoriei, având o viziune care este în concordanță cu convingerea că sexul reprezintă ceva că oamenii fac, mai degrabă decât o parte a ceea ce oamenii sunt. Acest considerent asupra construirii masculinității include atât comportamente sancționate, cât și acelea mai puțin acceptate. Prin urmare, masculinitatea variază în funcție de timp și loc, creând o multitudine de efecte. Pentru fiecare societate, Connell a susținut că o versiune a masculinității este sancționată conform aceleia la care bărbații ar trebui să adere, el numind-o masculinitate hegemonică. Această versiune a masculinității este o încercare de subordonare a feminității, precum și versiuni mai puțin acceptate ale masculinității, cum ar fi homosexualitatea masculină. La fel ca Pleck, Connell a recunoscut multe dezavantaje ale aceastei formă înguste, dominantă a masculinității, observând multe probleme pentru societate și pentru indivizii care aderă la ea.

În ciuda ideii că masculinitatea a suferit schimbări drastice în ultimele două decenii, dovezile indică puține schimbări în masculinitatea hegemonică și în reprezentarea puternică a celor patru teme ale rolului sexului masculin . Băieții și bărbații sunt în continuare sau ar trebui să fie stoici, rareori agresivi, de încredere, și nu feminini. Impreuna cu procesul de dezvoltare a cunoștințelor de gen, vin stereotipurile de gen. Astfel, copiilor de 3 ani trebuie să li se arate semne ale stereotipurilor de gen . Această evoluție nu este uniformă sau simplă, iar copiilor în vârstă de 6 ani li s-a arătat un model selectiv al stereotipiei în care s-au făcut judecăți stereotipice de gen cu privire la copiii ale căror interese de joacă au fost similare cu propria lor personalitate, dar nu s- a reușit realizarea anumitor judecăți stereotipice în cazul copiilor ale căror interese au fost diferite de propria lor personalitate. Acest comportament a reflectat, probabil, o dezvoltare mai completă a cunoștințelor despre sine, care s-a extins la gen. Copiii realizează chiar mai multe stereotipuri de gen pe măsură ce înaintează în vârstă și copiii de până la 8- 10 ani au avut judecăți stereotipice pentru ambele sexe.

Stereotipurile de gen urmează tendințele legate de vârstă în modul dezvoltării altor cunoștințe de gen. Astfel, copiii mai mici arată mai puțin stereotipurile de gen decât copiii mai mari , bărbații fiind supuși unui stereotip mai sever decât în cazul femeilor, iar stereotipul fetelor este mai puțin puternic decât al băieților. Studierea stereotipurilor de gen la indivizii variind de la copii de grădiniță la studenți a arătat că aplicarea flexibilă a stereotipurilor de gen crește în același timp cu vârsta . Copiii mai mici s-au bazat mai mult pe informațiile dintre femei și bărbați decât pe informații referitoare la persoane atunci când fac judecăți cu privire la oameni, în timp ce persoanele în vârstă au luat în considerare informațiile legate de abaterile de la stereotipurile de gen. Acest model de dezvoltare indică faptul că obținerea unor informații complete în ceea ce privește stereotipurile de gen este însoțită de o mai mare flexibilitate în utilizarea stereotipurilor. Tendința de a se baza pe stereotip este întotdeauna prezentă, și atât copiii, cât și adulții au tins să atribuie trasături stereotipice de gen femeilor, bărbaților și copiilor, având inclusiv o reticență de a atribui caracteristici feminine bărbaților și a le asocia acestora o feminitate copilărească.

Având în vedere eticheta de gen pentru o persoană țintă, oamenii vor face deducții în ceea ce privește aspectul persoanei, trăsăturile, comportamente genului de rol și ocupația. Informațiile despre o anume componentă poate afecta deducțiile făcute despre ceilalți, iar oamenii vor încerca să mențină coerența între componente. Caracteristicile fizice par a fi centrale; bărbații au fost considerați de către ceilalți prin prisma mai multor caracteristici fizice decât prin ​​caracteristicile lor psihologice.

Conceptele de sex masculin și feminin sunt relativ ușor de înțeles în sensul în care aceste cuvinte se referă la diferențele biologice înțelese de toată lumea, cu excepția copiilor de vârste fragede.

Dar, conceptele de masculin și feminin sunt mult mai puțin strâns legate de biologie

și astfel sunt mult mai dificil să se separe în două categorii: „Un bărbat poate fi mai mult sau mai puțin feminin.El nu poate fi mai mult sau mai puțin de sex feminin”. Cu toate acestea, aceste dimensiuni par importante, poate, din perspectivă critică și psihologii au încercat să conceptualizeze și să măsoare masculinitatea și feminitatea alături de alte trăsături de personalitate esențiale. Încercările psihologilor de a înțelege și de a măsura masculinitatea și feminitatea au o istorie lungă, dar nu și un mare succes. Problemele au început cu primele măsuri dezvoltate, și nicio tehnică de măsurare nu a fost folosită din moment ce s-au remarcat critici serioase. Stereotipurile de gen afectează modul în care femeile și bărbații gândesc și modul în care aceștia își evaluează propriile comportamente, dar și comportamentelor altora.„Deși fiecare individ face parte din cel puțin o categorie de clasă sexuală, rasială și socială în același timp, o astfel categorie nu are o semnificație socială egală”.

Unele femei care trăiau înainte de mișcările organizate pentru drepturile femeilor au afirmat că au fost egale cu bărbații, așa cum au descris bărbații; că bărbații nu au fost pe deplin egali cu idealul de masculinitate pe care ei înșiși l-au prezentat; și că bărbații, femeile, masculinitatea și feminitatea se află pe o poziție de subordonare.Odată cu reapariția unei mișcări a drepturilor femeilor în a doua jumătate a secolului XX, s-au dezvoltat teorii variate pentru a explica cauzele dominației masculine, pentru a corecta presupunerile eronate cu privire atât la femei, cât și la bărbați, și pentru a imagina noi tipuri de bărbați și de femei în noi circumstanțe. Aceste teorii au acuzat că ideologiile culturale i-au favorizat pe bărbați, că instituțiile sociale au reflectat aceste ideologii, și că bărbații, ca și grup, au beneficiat de subordonarea femeilor ca și grup, în ciuda marilor disparității care existau între avantajele acumulate pentru bărbații individuali sau pentru subgrupuri de bărbați în relație cu alți bărbați și alte femei.

Astfel, bărbații și masculinitatea joacă un rol crucial în teoria feministă, gândirea care caută să înțeleagă situația socială a femeilor și să articuleze dreptatea dintr-o perspectivă centrată pe femeie. Mai mult decât atât, gândirea feministă a fost fundamentală pentru formarea bărbaților și studiilor de masculinizare contemporane ca eforturi intelectuale, discipline academice și mișcări sociale. Aceasta este considerată, într-o anumită măsură, o condamnare culturală nivelată împotriva femeilor de către scriitorii de texte religioase, filosofice și de discursuri populare peste secole și în culturi produse de către femei și bărbați. Primele teorii feministe au fost în principal defensive, și așa cum au pus sub semnul întrebării umanitatea esențială a bărbaților, ei acuzând că oamenii, de asemenea, au fost încorporați ca un gen specific definit în conformitate cu idealurile culturale ale persoanelor cu organisme similare, caracterizate prin anumite dispoziții psihologice, precum și de modelarea instituțiilor sociale pentru a servi intereselor lor. Femeile au căutat să fie incluse în drepturile și privilegiile cetățenilor, au pus sub semnul întrebării semnificațiile genizate de idealuri, cum ar fi libertatea, fraternitatea și egalitatea, astfel inițiind tema continuă a teoretizării feministe, care s-a extins în studiile de masculinizare, de asemenea.Superioritatea bărbaților este un principiu al principalelor monoteisme ale lumii, cu toate că cele mai importante religii includ, de asemenea, tendințe compensatorii prin care valoarea capacităților spirituale ale femeilor se delimitează de puterea și autoritatea masculină. În tradiția educațională și filosofică, masculinitatea a fost pronunțată prin aspecte invizibile și normative. Ea fost asimilată cu raționalitatea umană a bărbaților și femeile ce a fost marcată de sexualitate, emoție, și de trupurile lor.

Ca o reacție la concepțiile conform cărora femeile erau iraționale, slabe, vicioase și păcătoase, primii apărători ai femeilor s-au axat pe mai multe strategii. Ei au pretins că femeile au fost egale sau superioare bărbaților, în mod scris, de exemplu prin cărți despre fapte eroice sau evlavioase. Într-o altă strategie comună, apărătorii femeilor au afirmat egalitatea mai puțin prin creșterea imaginii femeilor decât prin scăderea imaginii bărbaților. Ei au lansat, astfel, o anchetă în sensul egalității care continuă până în prezent. Reprezentări idealiste ale bărbaților ca realizări ale rațiunii și omenirii, s-au pierdut în fața faptelor rele pe care bărbații le-au făcut: imaginea bărbaților, de asemenea, a fost concretizată drept irațională și vicioasă, întrucât au avut un comportament misogin în susținerea femeilor.

Mai mult de atât, bărbații aveau un comportament tiranic asupra femeilor, și nu își manifestau iubirea și protecția așa cum pretindeau să facă. Margaret Cavendish, o doamnă din lumea aristocrației englezești din secolul al XVII-lea, sugereaza ca femeile destul de bogate să nu depindă de bărbați din perspectivă financiară, iar cele care au parteneri sunt nebune întrucât sunt transformate de aceștia în sclavii lor" . În detrimentul democratizării prin Revoluția Franceză, Mary Wollstonecraft, a militat pentru recunoașterea umanității comune a ambelor sexe. „Dovedirea drepturilor femeii”, opera sa de artă literară, a făcut apel la bărbați să „fixeze cu generozitate lanțurile și să fie mulțumiți de o părtinire rațională în loc de o ascultare servilă”.

Atunci când Abigail Adams (1994) i-a scris soțul ei, John Adams, unul dintre fondatorii Republicii Americane și președinte ulterior al Statelor Unite, în definirea noului stat american, ea a pledat pentru egalitatea de gen în cadrul idealurilor prin luminarea libertății: „femeilor, nu puneți o astfel de putere nelimitată în mâinile soților. Amintiți-vă, toți bărbații ar fi tirani dacă ar putea!”. Pionierele feministe americane de la Convenția Drepturilor din 1848, implicit, au acceptat pretențiile bărbaților pe o bază rațională și religioasă pentru cetățenie atunci când au încercat să adauge în limbajul femeilor declarația de independență: „Noi susținem ca aceste adevăruri să fie de la sine înțelese: că toți bărbații și femeile sunt creați în mod egal; că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile. . . .” Cu toate acestea, declarația lor imediată a acuzat bărbații de incapacitatea de a susține propriile lor idealuri: „Istoria omenirii este o istorie de leziuni repetate și uzurpări din partea bărbatului față de femeie”. Pentru a realiza egalitatea politică și educațională cu bărbații, unii militanți au susținut că cel puțin unele femei posedă deja egalitatea în calitățile necesare pentru aceste privilegii-suflete nemuritoare și educabile în rațiunea umană.

Cel puțin câțiva bărbați au fost de acord și chiar au promovat aceste argumente. Liberal filosoful englez John Stuart Mill , care a dezvoltat ideile sale despre femei în dialog cu soția lui, Harriet Taylor, a susținut că o educație pentru ambele sexe ar nega pretențiile bărbaților la o inteligență superioară. In ciuda unui număr tot mai mare de femei intelectuale, oameni au continuat să se gândească la umanitate, în conformitate cu filosoful francez Simone de Beauvoir.

Într-o versiune actuală a anumitor critici, Rosi Braidotti susține că „bărbații pun preț pe plata pentru reprezentarea universală sau pe pierderea specificității de gen în captarea masculinității falice”, și sugerează că oamenii au nevoie „să obțină o recunoaștere și o întruchipare reale”.

Secolul al XX-lea al feminismului liberal a continuat tradiția de a căuta și identifica pentru femei privilegiile de care bărbații s-au bucurat deja. Betty Friedan și Organizația Națională pentru Femei (fondată în 1966) au crezut că schimbarea legilor și educarea oamenilor împotriva prejudecăților eronate ar remedia discriminarea de gen, oferind femeilor șanse egale cu bărbații să facă alegeri individuale în viață.Ei au considerat echitatea de gen prin modificarea legii și prin socializarea încă din copilărie. Ei au făcut lobby pentru un tratament egal al băieților și fetelor în școală și au scris cărți pentru copii, oferind cooperare între băieți și fete. Ei au salutat oamenii în organizațiile lor și au încurajat femeile ocupe locuri care anterior au fost ocupate de bărbați. În toate aceste eforturi, prin criticile lor, ei, pur și simplu, au căutat să includă femeile în instituțiile actuale, dominate de bărbați, acceptând un model restrictiv îngust al egalității, fără a pune la îndoială normele masculine.

Psihologul Eleanor Maccoby (1998) reprezintă o versiune mai recentă a punctului de vedere liberal în încurajarea individualității și libertății de alegere pentru ambele sexe și pentru a permite un joc variat de diferență masculină și feminină de-a lungul ciclului de viață. Ea descrie o mai mare divergență în cadrul fiecărui gen decât între cele două, observând componente contradictorii ale ambelor, masculinitate și feminitate, și subliniază faptul că „comportament sexual legat se dovedește a fi o funcție generalizată a contextului social”, mai mult decât a personalității individuale . Alți teoreticieni, de asemenea, încearcă să elimine dualismul de gen, prin vizualizarea genului ca modalitate de dezvoltare de-a lungul cursului vieții, astfel încât, de exemplu, masculinitatea poate fi definită prin dezvoltarea mai degrabă, a băieților din copilărie până la maturitate, decât prin opoziția față de feminitatea denigrată.

Genul este acea categorie socială și teoretică majoră la fel de importantă și, probabil, mai mult decât alte categorii sociologice mai familiare clasei și rasei. El este un instrument conceptual pentru înțelegerea lumii sociale, precum și un construct teoretic care necesită o analiză atentă, susținută. David Morgan atrage atenția asupra faptului că „Teoria feministă poate, în parte, să fie văzută ca o insistență asupra faptului că genul aparține unor categorii mai familiare ale discursului sociologic și că, într-adevăr, ea există la cel mai înalt nivel de generalitate.” În mod paradoxal, după cum Morgan subliniază, de asemenea, sfera discursului sociologic, cu cât nivelul de generalitate este mai mare, cu atât mai probabil randamentele de diferențierea a genului vin în favoarea unor categorii mai abstracte, cum ar fi rolul, actorul social, organizarea, sistemului și clasa.

În concepția contemporană, principiul feminin, așa cum a fost prezentat de către Chögyam Trungpa, un recunoscut profesor de meditație, este un subiect foarte profund, și poate fi un principiu complet practic în muncă și de viață de zi cu zi. Principiul feminin nu are nimic de a face cu politica de gen. Cu toate ca înțelepciunea femeilor este un subiect foarte valoros, nu este într-adevăr concentrat aici. Esența principiului feminin este spațiu – un spațiu vast, o investigare a spațiului deschis al minții și a inimii atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Există o tendință obișnuită pentru mulți indivizi de a-și concentra atenția asupra conținutului – pe cuvinte, pe cifre,precum și asupra acțiunilor. Principiul feminin invită, în schimb, la o observare a spațiului sau fundalului. El extinde atenția asupra atmosferei sau a mediului și invită la observarea spațiul din care apar expresiile. Poate că acest lucru pare un pic obscur, dar este, de fapt, foarte prezent și în experiența fiecăruia. Este probabil sensul invizibil sau intangibil al experienței umane. Este nevoie de neînfricarea masculină și de blândețea feminină, precum și de inteligența unui individ în a ști cum să se echilibreze în provocările pe care le întâlnește.