Implicatii ALE Gradului DE Fiscalitate Asupra Volumului Resurselor Financiare Publice ÎN România ȘI ÎN Alte Țări Membre Eu 28
=== 2f4ba2b82e9852276bb45b823ab0eed2c4e04f85_506039_1 ===
INTRODUCERE
În zilele noastre, România se confruntă cu o problemă importantă legată de presiunea fiscală datorită anumitor factori,cum ar fi: lipsa capitalurilor disponibile a fi investite, ceea ce inseamnă practicarea unei politici fiscale deosebite; aflarea intr-o faza a modernizării sistemului fiscal; datorită situației economiei românești veniturile realizate de contribuabili sunt inadecvate pentru a putea fi grevate de o fiscalitate prea mare fără a iniția urmări nedorite.
În ultimii ani, în România, s-a înregistrat o presiune fiscală din ce în ce mai mare, datorită greșelilor de guvernare, dar și din cauza lipsei unui program reformist de ansamblu.
La nivel macroeconomic, rata presiunii fiscale are o dublă accepțiune: Presiune fiscală în sens strict care exprimă raportul dintre mărimea impozitelor și produsul intern brut; presiune fiscală în sens larg ce reflectă raportul dintre impozitele și contribuțiile sociale pe de o parte și produsul intern brut pe de altă parte.
Variațiile cu privire la presiunea fiscală constituie un factor de descurajare a proiectării reformei în domeniul fiscal. Echilibrele în economia națională pot fi influențate de modificările ce se produc în structura sistemului de impozitare, în volumul precum și în rata acestora. Așadar, orice modificare necesită o evaluare privind efectul noilor impozite și taxe sau al creșterii celor existente asupra fiscalității agregate, sarcinii fiscale, precum și a adecvării la posibilitățile de suportare de c.
Necesitatea impozitului în societate, pe lângă realitatea istorică, sunt dovezile care demonstrează că unei societăți îi este dificil, sau mai bine zis imposibil, să existe fără impozit. Din punctul de vedere al contribuabilului impozitul reprezintă un rău necesar, resimțind o presiune fiscală în momentul platii acestuia.
Există situații în care impozitele depășesc anumite limite suportabile, când inhibă inițiativa și când conduc la revolte fiscale și alte acțiuni asemănătoare,în acest fel afectând comportamentul contribuabililor în economie și societate
Concluzionând, fiscalitatea are un impact de mare importanță asupra vieții economico-sociale, fiind o problemă de actualitate care reliefează unul dintre principalele segmente ale politicii generale a statelor, cel al politicii fiscale.
CAPITOLUL I
ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND GRADUL DE FISCALITATE ȘI EFECTELE ACESTUIA ÎN PLAN FINANCIAR, ECONOMIC ȘI SOCIAL
1.1. Conceptul de presiune fiscală și modalități de stabilire a acesteia
Termenul de presiune fiscală este folosit pe larg în literatura de specialitate și în politica fiscală pentru a desemna amploarea redistribuirii venitului național (a produsului intern brut sau chiar a produsului național brut) prin intermediul plății/încasării impozitelor. Uneori se face abstracție de calitatea plătitorilor de impozite (gospodării individuale, firme particular private, firme de stat, societăți mixte). Alteori, presiunea fiscală se delimitează doar la contribuabilii individuali, plătitori de impozite directe. Sunt situații, când în aprecierea acestei presiuni se iau în considerație toate genurile de încasări ale statului, toate sursele veniturilor bugetare (impozite directe și indirecte, accize, taxe de toate felurile).
În S.U.A., de pildă, presiunea fiscală la nivel federal se determină prin luarea în considerație a următoarelor: impozitele pe veniturile individuale, impozitele pe vânzarea mărfurilor și accizele, impozitele pentru asigurări sociale, impozitele pe profit, impozitele pe valoarea adăugată.
Pentru calcularea presiunii fiscale, în general, inclusiv la nivelul statelor federale, se ține seama și de impozitele și taxele plătite către acestea, cum sunt: impozitele pe proprietăți, impozitele pe moșteniri, anumite impozite pe vânzarea mărfurilor, impozite pe “vicii”, etc. În practica și statistica fiscală din unele țări vest-europene se folosește coeficientul fiscal sau presiunea fiscală prin luarea în calcul a încasărilor fiscale de stat și de colectivitățile locale provenite din: impozitele legate de producție și de import, impozitele pe venit și pe patrimoniu, impozitele pe capital. În consecință, presiunea fiscală exprimă și măsoară ponderea impozitelor plătite/încasate în raport cu masa valorii adăugate brute în țară într-un orizont de timp, de regulă un an (Presiunea fiscală = Încasările fiscale / PIB).
În Franța se face distincție între acest indicator și indicatorul mai general care include și cotizațiile sociale. Acest din urmă indicator măsoară partea din venitul național care se folosește în mod social sau cu scopuri sociale. Acesta se calculează prin raportarea impozitelor și a cotizațiilor sociale la produsul intern brut, el exprimând procentajul prelevărilor obligatorii în sens larg (în virtutea legii), prelevări destinate acoperirii nevoilor cu caracter social ale populației. În ultimii ani în Franța presiunea fiscală a fost de circa 25%, iar cotizațiile sociale au însumat aproape 20% din produsul intern brut.
Într-un sens general, presiunea fiscală este un termen specializat prin care se exprimă intensitatea medie a sarcinii sau obligației tuturor contribuabililor de a plăti impozite către puterea publică centrală și către autoritățile locale.
Relația respectivă mai este denumită și coeficient fiscal, care se calculează ca raport procentual între plățile/încasările de impozite și produsul intern brut sau un raport de alt indicator macroeconomic de rezultate (produsul național brut, produsul intern brut, venitul național).
Amploarea și dinamica presiunii fiscale se măsoară și se apreciază prin rata de impunere fiscală. Mărimea acestei rate arată cota parte din venitul național preluată de către stat, mărime stabilită prin legi sau reglementări fiscale. O formă specială a ratei respective este rata marginală de impunere fiscală, care constă în raportul dintre creșterea obligațiilor fiscale ale contribuabililor și creșterea venitului național. Aceasta poate fi mai mare, egală sau mai mică decât rata medie fiscală anterioară.
Atât rata medie de impunere fiscală, cât și cea marginală au o mare importanță. Mărimile și dinamicile lor sunt integrate în fundamentarea strategiei de creștere economică și de dezvoltare socială, în politicile de asigurare a stabilității economice și a promovării justiției sociale. În raport, mediile acestor rate pe termen relativ lung într-o anumită țară sau în grupe de țări, ca și ratele medii existente la un moment dat (într-o perioadă dată) în țările aflate în topul economiei mondiale, pot exista. Se pot practica: rate slabe (scăzute), rate ridicate și rate optime.
Rata slabă de impunere fiscală presupune o presiune scăzută asupra contribuabililor, deci încasări relativ reduse la bugetul de stat și la bugetele administrațiilor locale. În concepția unor autori de orientare neoliberală, o astfel de rată de impunere fiscală poate să stimuleze efortul general pentru obținerea unei stabilități a venitului național disponibil, pentru o accelerare a creșterii economice și, deci, pentru o mărire a încasărilor fiscale la buget.
Rata ridicată a impunerii, îndeosebi o rată marginală de impunere în creștere, ar putea genera evaziune fiscală, fraudă fiscală, o diminuare a produsului intern brut, deci, în ultimă instanță, o scădere a încasărilor de impozite la bugetul de stat.
Rata optimă de impunere fiscală sau de presiune fiscală constă din acel prag de impunere până la care și dincolo de care încasările fiscale sunt mai mici.
Instrumentul analitic cu ajutorul căruia se prezintă rata optimă a impunerii fiscale este Curba Laffer, după numele profesorului american care a explicat relația optimă dintre rata de impozitare și mărimea veniturilor colectate la bugetul de stat.. Profesorul american Arthur Laffer a insistat asupra faptului conform căruia o rată care depășește nivelul optim are un efect descurajator asupra investitorilor și salariaților.
1.2. Curba lui Laffer – concept și efecte ale modificării gradului de fiscalitate asupra veniturilor fiscale
Presiunea fiscală presupune anumite limite de suportabilitate din partea contribuabililor și anume de ordin psihologic și politic. Aceste limite sunt impuse de reacțiile contribuabililor care pot să opună o puternică rezistență creșterii prelevărilor obligatorii, reacționând prin evaziune, fraudă, reducerea activității productivității sau chiar prin revolte.
Relația dintre rata presiunii fiscale și veniturile încasate la bugetul public este pusă în evidență prin curba “Laffer”. Arthur Laffer a demonstrat, cu ajutorul unei curbe, ideea conform careia orice creștere a presiunii fiscale provoacă, de la un anumit nivel, o scădere a sumei prelevărilor obligatorii încasate de către puterea publică.
Conform acestei curbe, suma prelevărilor obligatorii este reprezantată de o funcție crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit nivel maximal care corespunde nivelului maximal al curbei, după cara este reprezentată de o funcție descrescătoare a acetei rate, ea poate merge până la anulare dacă rata presiunii fiscale ar atinge nivelul teoretic de 100% (în acest caz limită, orice activitate impozabilă ar dispărea).
Aceasta se explică, în teoria lui Laffer, prin faptul că niște prelevări obligatorii foarte mari duc la distrugerea masei impozabile. Se produc fenomene de rezistență și se reduce efortul productiv care capătă amploare, determinând în cele din urma scăderea sumei lor totale.
Ca punct de plecare se consideră o rată a presiunii fiscale de 0% care crește până la 100%. Evident că la extreme încasările sunt nule la buget, dar undeva între aceste valori există un optim care asigură maximizarea veniturilor publice.
Curba lui Laffer ramâne însă o reprezentare pur teoretică a faptelor prezentate,care nu permite identificarea în mod exact a măsurii acestui prag M de impozitare, la care presiunea fiscală să poată fi considerată excesivă. Acets prag este variabil în funcție de circumstanțele teritoriale și economice, astfel încât sistemul fiscal dintr-o anumită țară se va situa în stânga sau în dreapta punctului M.
De asemenea acest prag diferă nu doar de la un sistem fiscal la altul, ci și de la un impozit la altul și în funcție de contribuabili și capacitatea acestuia de suportabilitataea presiunii fiscale.
Reprezentarea grafică a curbei Laffer
Total venituri fiscale
M
Rata inflației
0% 100%
Curba lui Laffer se poate divide în două zone :
Zona I : zona stângă (zona normală sau admisibilă) în care creșterea cotei de impozitare asigură creșterea încasărilor
Zona II : zona din dreapta punctului M considerat punct de optim, (zona inadmisibilă) în care orice creștere a cotei de impozitare are ca efect reducerea încasărilor fiscale și corelația dintre cele două devine indirectă.
Laffer estimează că atunci când pragul maxim este depășit, printr-o diminuare a presiunii fiscale, se poate obține creșterea randamentului prelevărilor obligatorii, țn acets fel redinamizandu-se economia.
Mărimea ratei presiunii fiscale este influențată de numeroși factori, dintre care menționăm:
nivelul de dezvoltare a economiei;
structura și formele proprietății;
necesitățile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice;
eficiența cu care se utilizează cheltuielile publice finanțate prin impozite;
gradul de adeziune a populației la politica guvernului și de consimțire la plata impozitelor;
mărimea datoriei publice;
stadiul democrației, etc.
În viziunea multor specialiști, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o constituie creșterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluție este supusă anumitor “legități” economice, sociale și politice.
În legătură cu opțiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanțării cheltuielilor publice în creștere, pe termen scurt ea poate fi privită ca un factor de reducere sau menținere a nivelului presiunii fiscale. Pe termen lung însă împrumuturile publice prin serviciul datoriei publice reprezintă un factor de creștere a cheltuielilor publice cu repercusiuni asupra nivelului presiunii fiscale viitoare. În literatura de specialitate, din acest motiv, împrumuturile publice mai sunt denumite (și reprezintă) “impozite amânate”.
În situațiile de depășire a ratei optime a presiunii fiscale, în anumite condiții socio-economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menționăm: slăbirea efortului productiv, frauda și evaziunea fiscală, precum și economia subterană, riscul de inflație prin fiscalitate, reducerea competitivității pe plan internațional..
Scăderea efortului productiv. Economiștii liberali au remarcat efectele descurajante pe care nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii și investițiilor. Astfel, din punctul de vedere al incitării la muncă, sporirea presiunii fiscale conduce la două tipuri de efecte adverse: efectul de substituție (diminuarea timpului de lucru al angajatului, ca urmare a amputării salariului prin impozitare) și efectul de venit (depunerea unei munci suplimentare în scopul compensării pierderii de venit net datorită creșterii impozitelor).
Riscul de inflație prin fiscalitate provine din faptul că orice creștere a impozitelor și a cotizațiilor sociale are tendința de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a prețurilor și salariilor, alimentând în acest mod inflația. Explicația constă în încercarea, pe de o parte, a întreprinderilor de a cuprinde în prețul lor de vânzare plusul de impozite și contribuții sociale pe care le suportă și, pe de altă parte, încercarea salariaților de a recupera, sub forma salariilor mai mari, scăderea puterii de cumpărare cauzată de impozite.
Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică sustragerea de la plata impozitelor. Amploarea sa este strâns legată de nivelul ridicat al fiscalității, fiind un aspect particular al fraudei și evaziunii fiscale. Astfel, practicarea muncii “la negru” permite angajatului să obțină venituri nedeclarate, iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor și taxelor sociale.
Reducerea competitivității pe plan internațional. Orice creștere a preluărilor obligatorii suportată de agenții economici se repercutează în nivelul prețului practicat la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanțare, de investiții și modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivității întreprinderii respective în relațiile cu exteriorul. Sporirea presiunii fiscale dincolo de pragul considerat admisibil riscă, pe de o parte, să se confrunte cu rezistențe din ce în ce mai puternice, iar pe de altă parte, să creeze un mare handicap agenților economici autohtoni în fața unei concurențe internaționale din ce în ce mai active, mai agresive.
Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a veniturilor sale de către autoritatea publică, trebuie să admitem și necesitatea cuantificării acesteia la diferite niveluri. Astfel, presiunea fiscală este aprofundată prin luarea în considerație a diferitelor ei planuri de manifestare la nivel național, la nivelul contribuabililor individuali, la nivelul agenților economici.
Presiunea fiscală la nivel național are în primul rând în vedere necesitatea strângerii resurselor pentru acoperirea cheltuielilor publice. Presiunea fiscală este reprezentată de către rata fiscalității, care se calculează ca raport între totalul resurselor financiare publice, obținute de către stat sub formă de impozite și taxe de natură fiscală, și un indicator macroeconomic de rezultate (de regulă, indicatorul utilizat este produsul intern brut).
Formula de calcul este următoarea:
, unde:
rf – rata fiscalității
Rfp – resursele financiare publice de natură fiscală ; PIB – produsul intern brut
În totalul resurselor financiare prelevate de către stat sunt incluse alături de impozite și taxe de natură fiscală și contribuțiile obligatorii plătite de către angajatori și angajați în vederea formării fondurilor pentru susținerea acțiunilor de securitate socială.
La nivel național se folosesc și alți indicatori derivați de măsurare a presiunii fiscale, dintre care putem aminti:
rata fiscalității consolidate elimină anumite prelevări cu caracter redundant, pentru a exprima mai corect partea din veniturile fiscale care este destinată finanțării activității administrațiilor publice;
rata fiscalității nete se calculează eliminând din prelevările obligatorii partea redistribuită direct agenților economici, sub formă de prestații sociale pentru familii și de subvenții pentru întreprinderi;
rata fiscalității lărgite ia în calcul și alte surse de finanțare a cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii.
Alături de cele trei tipuri de rate ale fiscalității mai există și altele, care se alcătuiesc din diferite combinații ale criteriilor de definire ale numărătorului relației prin care se calculează rata fiscalității.
Mărimea presiunii fiscale diferă de la stat la stat în funcție de mărimea fondurilor financiare necesare respectivului stat pentru exercitarea funcțiilor sale, într-un anumit moment, dar și de o serie de factori care pot să conducă la, creșterea sau scăderea acestei rate. Dintre factorii care pot influența presiunea fiscală putem aminti:
factori interni, care sunt specifici țării respective;
factori externi, care depind de mediul existent în țările vecine, respectiv în zonele în care țara în cauză are interese economice.
Unul dintre cei mai importanți factori externi este reprezentat de către fiscalitatea redusă în țările învecinate, apropiate sau în cele cu care statul are relații economice extinse. Combinația dintre o fiscalitate redusă în alte țări și fiscalitate ridicată în țara de referință conduce la o mișcare a capitalurilor către statele în care, în mod evident, fiscalitatea este mai redusă. Această deplasare a capitalurilor determină dificultăți în propria economie, care se confruntă cu o reducere a capitalurilor financiare importante pentru dezvoltarea economică.
Unul dintre factorii interni este politica ce are ca scop atragerea de capitaluri financiare interne și străine pentru stimularea economiei. Politica fiscală deține o serie de mijloace și instrumente prin intermediul cărora statul poate interveni în economie. Alături de politica fiscală mai acționează și alți factori care determină nivelul presiunii fiscale. Printre factorii interni cu influență evidentă mai sunt: performanțele economiei într-o anumită perioadă; valoarea cheltuielilor publice stabilită prin politica guvernamentală; eficiența utilizării cheltuielilor publice finanțate din impozite; structura proprietății; gradul de înțelegere al contribuabilului a necesităților bugetare, stadiul manifestării democrației într-o țară sau alta, etc.
Presiunea fiscală individuală arată valoarea la care contribuabilul renunță sau mai bine spus este nevoit să renunțe raportată la mărimea veniturilor obținute de el într-o anumită perioadă de timp. În acest mod, presiunea fiscală determină modificări în comportamentul economic și social al contribuabilului, datorită schimbărilor care intervin la nivelul consumului, dar și al economisirii, fiind considerată drept o presiune psihologică, care analizează pragul de toleranță la impozite.
Dacă presiunea fiscală este prea mare, această situație poate avea efecte contrare celor urmărite de țara în cauză, deoarece contribuabilii tind să-și modifice comportamentele economice. Totuși observăm că există tendința de a crește nivelul prelevărilor obligatorii, chiar dacă aceasta determină o scădere a încasărilor. O explicație la această situație o aduce modelul conceput de doi economiști americani (J.M. Buchanan și D.B. Lee), model care este construit în jurul a două idei principale:
contribuabilul reacționează la modificarea ratei de impozitare prezentând un nivel mai mare sau mai mic pentru impunere în funcție de situație;
existența unei diferențieri între comportamentul pe termen scurt și cel pe termen lung.
Cererea pe termen scurt este inelastică, dar pe termen lung poate deveni elastică.
Contribuabilul consideră impozitele și taxele un rău necesar, pe care le plătește (în cea mai mare parte, deoarece există și cazuri de evaziune fiscală), fiind convins că va beneficia la rândul lui de diverse bunuri publice, pe care un agent economic privat nu i le-ar pune la dispoziție. Dar acest context în care contribuabilul plătește impozitul nu trebuie idealizat, deoarece există și situații în care problemele nu întârzie să apară, mai ales în momentul în care impozitele depășesc limitele suportabile, când inițiativa privată este inhibată (element foarte important în economiile de piață contemporane) sau, mai grav, când acestea îl determină pe contribuabil la revolte. În aceste situații este evident că presiunea ridicată influențează în mod negativ comportamentul contribuabililor în societate și în economie.
În cadrul contribuabililor, alături de persoanele fizice, avem și agenții economici. În mod evident, aceștia sunt obligați să achite diverse impozite statului și astfel și din punctul lor de vedere există o presiune fiscală.
Pentru contribuabilii agenți economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată, cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată este mai mare. Astfel:
, unde:
rf – rata presiunii fiscale la nivelul firmei;
If – totalul diverselor impozite plătite de agentul economic: impozit pe profit, contribuția la asigurările sociale, impozite pe clădiri, pe teren, etc.;
Vaf – valoarea adăugată de firmă.(Cioponea, 2007:210)
La nivelul agentului economic presiunea fiscală este calculată ca raport între impozitele plătite de către agentul economic și valoarea adăugată de acesta. În cadrul obligațiilor de plată se include: impozitul pe profit, CAS-ul și alte impozite (impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, etc.).
Presiunea fiscală resimțită de către agentul economic este mărită și de impozitele indirecte, care chiar dacă nu sunt suportate de către firmă influențează volumul ieșirilor, precum și competitivitatea prin intermediul prețurilor.
Pe plan mondial, se poate observa că, în unele din țările dezvoltate, presiunea fiscală este mai ridicată, deoarece și cheltuielile realizate cu utilitățile publice și semipublice pentru populație sunt mai mari decât în țările în curs de dezvoltare sau în țările slab dezvoltate.
Prin această afirmație nu trebuie înțeles că în țările aflate la același nivel de dezvoltare presiunea fiscală este aceeași. Evident, există diferențe semnificative și între țările dezvoltate, la fel cum există diferențieri și între țările aflate în tranziție sau între țările slab dezvoltate. Apar diferențieri între presiunea fiscală și în cadrul aceleiași țări între diverse perioade, între diverse etape prin care țara respectivă trece.
Este evident că presiunea fiscală poate fluctua, în funcție de politica fiscală adoptată de stat, dar aceasta este influențată de evenimentele economice, politice, etc. Tocmai datorită acestor influențe se poate considera că presiunea fiscală are mai multe limite de ordin psiho-politic, economic.
Limitele de ordin psihologic și politic apar ca urmare a reacțiilor potrivnice ale contribuabililor datorită creșterii prelevărilor obligatorii, când acestea sunt considerate prea ridicate. Contribuabilii în aceste situații recurg la evaziune fiscală, la fraudă, reduc activitățile productive, iar în cazurile cele mai grave apar revoltele și mișcările de protest.
Limitele de ordin economic se manifestă mai ales în momentele în care prelevările obligatorii cresc foarte mult. Acestea pot determina o reducere a înclinației spre muncă, spre economii și investiții, ca și la slăbirea spiritului întreprinzător.
Compensațiile induse de presiunea fiscală. Prelevările obligatorii, pe lângă aspectul negativ, au și o serie de avantaje îndreptate către contribuabil datorită cheltuielilor publice finanțate.
Mărimea presiunii fiscale nu trebuie privită strict ca valoarea relativă obținută în diferite țări pentru a putea realiza comparații între acestea. Este necesar să se aibă în vedere puterea de cumpărare a veniturilor care rămân după impozitare. Sunt situații în care chiar dacă în țări diferite întâlnim aceeași presiune fiscală, condițiile să fie total diferite, deoarece venitul rămas după impozitare să fie sau nu suficient pentru satisfacerea nevoilor de subzistență.
Având în vedere nivelul la care se ridică toate contribuțiile ce trebuie să fie plătite, întotdeauna va persista întrebarea cu privire la care este mărimea maximă la care poate să ajungă presiunea fiscală, astfel încât să nu incomodeze comportamentul economic și social al contribuabilului, iar resursele financiare obținute de către stat să fie cele scontate. Este dificil de stabilit această valoare optimă, în măsura în care aceasta să conducă la realizarea tuturor obiectivelor macroeconomice și macrosociale stabilite.
O fiscalitate ridicată îndepărtează potențialii investitori, dar mai ales determină pe contribuabili să caute măsuri de evitare a plății diferitelor obligații (măsuri mai mult sau mai puțin legale).
Posibilitatea de a evita creșterea presiunii fiscale și în același timp obținerea de venituri este reprezentată de împrumuturi. Totuși, dacă se recurge la împrumuturi, în încercarea de a reduce presiunea fiscală, această modalitate este valabilă doar pe intervale scurte de timp. Pe intervale lungi de timp, presiunea fiscală nu numai că nu se reduce, ci datorită acestor împrumuturi poate să crească, dacă sumele aferente au fost utilizate nerațional.
În ultimele două secole s-a observat o creștere a presiunii fiscale, care este explicată prin intervenția statului într-o mai mare măsură, atât în economie cât și în societate.
Se poate afirma acest fapt, deoarece resursele financiare adunate reprezintă sursa fundamentală pentru acoperirea cheltuielilor publice, iar resursele financiare și presiunea fiscală au avut aceeași evoluție ca și a cheltuielilor publice adică de creștere în decursul timpului.
CAPITOLUL II
TEHNICI DE IMPUNERE ȘI EFECTELE ACESTORA
2.1. Considerații privind tehnicile de impunere utilizate în plan European
Prin impunere se caută ca fiecare impozit introdus să îndeplinească anumite cerințe și să corespundă unor principii. Orice impozit introdus trebuie să îndeplinească solicitările principiilor care stau la baza sistemului de impunere utilizat în societatea actuală.
Echitatea fiscală se referă la realizarea dreptății sociale în domeniul impozitării. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, trebuie ca veniturile să se impună în mod diferențiat, iar persoanele cu venituri scăzute să fie scutite de la plata impozitelor, respectiv determinarea unui minim neimpozabil.
Pentru realizarea echității fiscale, este nevoie să se îndeplinească o serie de condiții:
– determinarea unui minim neimpozabil, respectiv stabilirea legală a scutirii de impozit a celor cu venituri scăzute, cu scopul oferirii acestora a posibilității de a-și asigura minimul necesar pentru trai. Acest minim neimpozabil poate fi determinat exclusiv pentru impozitele directe, neavând aplicabilitate în materie de impozit;
– sarcina fiscală trebuie determinată dependent de capacitatea contributivă a fiecărui plătitor, luându-se în calcul mărimea venitului sau averii care reprezintă obiectul impunerii, dar și a situației personale a acestuia;
– sarcina fiscală a unei categorii sociale trebuie determinată comparativ cu cea a unei alte categorii, la o anume putere contributivă, respectiv sarcina fiscală a unei persoane comparativ cu cea a alteia care face parte din aceeași categorie socială;
– impunerea trebuie să cuprindă toate categoriile sociale care obțin venituri sau dețin un anume tip de avere, exceptându-i pe cei aflați sub minimul neimpozabil.
Tipul de impunere fiscală are un rol foarte important în respectarea echității fiscale. Impunerea se clasifică în impunere în sume fixe și impunere în cote procentuale.
2.1.1. Impunerea în sumă fixă
Impunerea în sumă fixă deține ca avantaj tratarea diferențiată a veniturilor, din punct de vedere al așezării și nivelului cotelor, în funcție de proveniența lor din salariu, afaceri, profesii liberale, proprietate etc.
Impunerea separată permite în același timp înlăturarea efectelor progresivității impunerii, fiind pozitivă pentru cei care obțin venituri din mai multe surse aflate sub incidența unor impozite diferite.
Impunerea în sume fixe este mai simplă și mai puțin dificil de efectuat, scad cheltuielile de colectare a impozitelor, dar satisface mai puțin principiul de echitate fiscală în comparație cu situația când veniturile se impun separat.
Impunerea separată implică impunerea veniturilor în funcție de mai multe acte normative, fiind nevoie de metodologii diferite de stabilire a bazei impozabile, asupra cărora se aplică cote de impunere diferite.
Impunerea separată permite o adaptare superioară a modalităților de impunere la natura veniturilor. Veniturile care sunt dificil de evaluat implică impuneri forfetare, iar cele ușor de evaluat fac obiectul regimului real. O cotă de impunere diferită s-a putut aplica diverselor venituri în funcție de nevoile sociale, economice sau politice.
Impunerea separată se bazează pe principiul discriminării, respectiv diferențierea impunerii veniturilor dependent de natura lor.
2.1.2. Impunerea în cote procentuale
Acest tip de impunere poate exista sub forma impunerii în cote proporționale, în cote progressive și în cote regresive, ca o consecință a impozitelor indirecte.
Impunerea în cote proporționale presupune o acțiune directă a principiului egalității în privința impozitelor. În situația acestei impuneri, aceeași cotă de impozit este aplicată, fără a se ține cont de mărimea obiectului impozabil, menținându-se aceeași proporție între volumul venitului și cuantumul impozitului datorat.
Impunerea în cote progresive se caracterizează prin faptul că cota impozitului nu rămâne constantă, ci crește pe măsura sporirii materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica impozitului să devanseze pe aceea a materiei impozabile. Cotele progresiei pot crește fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil.
Impunerea progresivă apare în cadrul practicii fiscale sub forma impunerii în cote progresive simple (globale) sau sub forma impunerii în cote progresive compuse (pe tranșe).
Impunerea în cote progresive simple (globale) presupune aplicarea aceleiași cote de impozit asupra întregii materii impozabile aparținând unui plătitor. Cota de impozit crește cu cât volumul materiei impozabile crește. Impozitul se calculează ca produs între venitul impozabil și cota de impozit aferentă nivelului acestuia.
Exemplu de impunere pe baza cotelor progresive simple:
Din acest table, reiese că plătiorul care obține un venit de 15.000 de unități monetare va achita către stat un impozit de 2.550 unități monetare, iar o cel cu un venit de 25.000 unități monetare va plăti un impozit de 5.500 unități monetare.
Impunerea în cote progresive simple pornește de la creșterea cotei de impozit în funcție de mărimea materiei impozabile. Acest mod de impunere are o serie de dezavantaje, respectiv îi afectează pe cei cu venituri situate la limita imediat superioară celei la care acționează o anumită cotă de impozit.
Impunerea globală implică împărțirea materiei impozabile în mai multe părți, pentru fiecare tranșă de venit fiind determinată o anumită cotă de impozit. Prin asunarea impozitelor parțiale calculate pentru fiecare tranșă de venit, se obține impozitul care trebuie achitat.
Exemplu de impunere pe baza cotelor progresive compuse:
Impunerea în cote progresive compuse se utilizează în special pentru impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice și la unele impozite pe avere.
Acest tip de impozitare se bazează pe principiul nediscriminării, toate veniturile, indiferent de unde provin, se supun aceluiași tratament fiscal. Acest tip de impunere a fost considerat ca având o serie de dezavantaje, provenind din natura veniturilor, tratând egal toate categoriile din punct de vedere al impunerii.
Abordarea impunerii globale a veniturilor se poate realiza doar după o administrare eficientă a tuturor surselor de venit, după o diferențiere mai puternică a veniturilor și un raport echilibrat între venituri, prețuri și creșterea P.I.B. pe locuitor.
Acest sistem de impozitare se caracterizează prin faptul că el necesită cunoașterea foarte bună a principiilor contabilității, corectitudine și organizare foarte bună a activităților economice.
Stabilirea impozitului pe venit presupune o serie de tehnici de personalizare a impozitului dependent de situația contribuabilului sau a celor avuți în întreținere.
Cu toate că impozitul pe venitul global contribuie la aducerea de venituri în cadrul bugetului, dar este de obicei dificil de introdus din cauza formalităților solicitate de tehnica de impozitare și complexității sistemului de control.
Făcând o comparație între cele două sisteme de impunere, se observă că impunerea separată implică tratarea diferențiată a veniturilor, privind maniera de așezare și nivelul cotelor de impozit, deoarece acestea sunt diferite dependent de sursa de proveniență a veniturilor – salariu, afaceri, profesii liberale etc.
Cei care obțin venituri din mai multe surse sunt favorizate, nemaifiind afectați de efectele progresivității impunerii, resimțite prin cumulul veniturilor realizat în cadrul impunerii globale.
Redistribuirea prin impozitare progresivă este considerată corectă în general, dar povara fiscală apasă mai greu asupra veniturilor mai ridicate.
Progresivitatea se poate introduce cu scopul compensării tendințelor impozitelor indirecte de a apăsa mai greu, proporțional, asupra veniturilor mai mici.
Impozitul pe venitul global are numeroase avantaje comparativ cu impunerea separată a veniturilor, respectiv implică o realizare superioară a echității fiscale, luându-se în considerare nivelul exact al veniturilor fiecărei persoane și situația personală a acesteia, ceea ce nu se poate realiza pentru impunerea separată a veniturilor; asigură un randament superior, prin includerea în baza de impozitare a tuturor veniturilor unui contribuabil; este o metodă foarte bună de combatere a evaziunii fiscale și a activităților criminale.
Sistemul cel mai apropiat de ideea echității fiscale este cel bazat pe folosirea cotelor progresive compuse. Existența unei progresivități, chiar dacă este mai crescută, nu duce neaparat la respectarea echității fiscale, deoarece implică și realizarea celorlalte condiții. In același timp, nivelul ridicat al fiscalității în unele state poate să nu afecteze prea mult capacitatea de plată a unor persoane, dacă ei pot sustrage de la impozitare o parte a materiei impozabile prin evaziune fiscală.
2.2. Instrumentele impunerii
Toate subiectele sau entitățile care sunt subiecte într-un raport juridic fiscal trebuie sa se înregistreze fiscal, primind un cod de identificare fiscală.
Procedura de inregistrare și de atribuire a codului fiscal diferă pentru fiecare categorie de plătitori de impozite și taxe. Astfel, codul de înregistrare fiscală se atribuie de organul fiscal competent din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală: pentru persoanele juridice, cu excepția comercianților, precum și pentru asocieri și alte entitați fără personalitate juridică, pentru persoanele fizice (codul numeric personal va fi cel atribuit potrivit legii speciale) și pentru cele plătitoare de taxă pe valoare adăugată, pentru comercianți și inclusiv pentru sucursalele comercianților care au sediul principal al comerțului în străinătate, codul unic de înregistrare va fi atribuit potrivit dispozițiilor legale privind înregistrarea comercianților.
În vederea atribuirii codului de identificare fiscală, persoanele plătitoare de taxe și impozite au obligația să depună declarație de înregistrare fiscală. De asemenea, și contribuabilii care obțin venituri din activități independente pentru care plățile anticipate se fac prin reținere la sursă de către plătitorii de venituri, au obligația să depună la organul competent declarația de înregistrare fiscală, în vederea înregistrării.
In ceea ce privește data la care trebuie depusă declarația de înregistrare fiscală, legea prevede că aceasta se depune în termen de 30 de zile de la data înființării, potrivit legii, în cazul persoanelor juridice, asocierilor și altor entități fără personalitate juridică, sau de la data eliberării actului legal de funcționare, data începerii activității, data obținerii primului venit sau dobândirii calității de angajator, după caz, în cazul persoanelor fizice. Forma și conținutul declarației de înregistrare fiscală sunt stabilite prin ordin al ministrului de finanțe.
Declarația de înregistrare fiscală se va întocmi prin completarea unui formular pus la dispoziție gratuit de organul fiscal din subordinea Agenției Nationale de Administrare Fiscală și va fi însoțită de acte doveditoare ale informațiilor cuprinse în aceasta.
În ceea ce privește conținutul declarației de înregistrare fiscală, aceasta va cuprinde: datele de identificare a contribuabilului, categoriile de obligații de plată datorate potrivit Codului fiscal, date privind sediile secundare, datele de identificare a imputernicitului, date privind situația juridică a contribuabilului, precum și alte informații necesare administrării impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat. Odată cu această declarație mai trebuie depuse, în dovedirea informaliilor înscrise în declarația de înregistrare fiscală, următoarele acte: copie de pe autorizația de funcționare eliberată de autoritatea competentă sau de pe actul legal de înființare, dovada deținerii sediului și alte asemenea acte doveditoare.
Dacă contribuabilul este o persoană fizică care nu are cod numeric personal, declarația de înregistrare va fi însoțită de copia de pe pașaport sau de pe alt document de identitate.
Izvorul obligației fiscale îl constituie legea sau actul normativ cu valoare de lege sau, după caz, hotărârea Consiliului local, care instituie și reglementează un venit la bugetul de stat, cu caracter general. Prin actele cu valoare normativă enunțate sunt determinate categoriile de persoane ce datorează sume la bugetele de stat, elementele venitului bugetar, termenele de plată și modalitățile de plată.
Obiectul obligației fiscale constă, în regulă generală, într-o sumă de bani, respectiv în obligația de plată a unui impozit, taxe, contribuții, amenzi, penalități etc. Obligația fiscală este constatată în formă scrisă, prin titlul de creanță fiscală care o individualizează la nivelul fiecărui contribuabil conform criteriilor stabilite de lege.
Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. Creditorul obligației fiscale este statul sau unitatea administrativ teritorială, dar beneficiar al acesteia este întreaga societate, pentru că societatea este aceea care beneficiază de pe urma fondurilor publice constituite la dispoziția statului.
Colectarea creanțelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanță sau al unui titlu executoriu, după caz. Titlul de creanță fiscală este modalitatea de individualizare a obligației, este actul juridic prin care se stabilește întinderea obligației de plată ce revine persoanei fizice sau juridice care are calitatea de contribuabil. Odată individualizată pe persoană și stabilită întinderea obligației trebuie făcută plata în conformitate cu regulile care reglementează venitul bugetar în cauză. Titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii. Titlul de creanță poate fi, după caz: declarația fiscală; actul sau documentul de impunere întocmit sau confirmat de organul fiscal; actul de control in cazul diferențelor de plată constatate în urma unor controale; actul pe care s-au anulat timbre fiscale; ordonanța procurorului sau hotărârea judecătorească în cazul obligațiilor stabilite de instanțe sau parchete (cheltuieli judiciare, amenzi); procesul verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii (în cazul amenzilor contravenționale); alte documente emise de organele competente prin care se individualizează creanțe fiscale.
Titlul de creanță fiscală este un act juridic unilateral, iar manifestarea de voință a organului emitent a titlului își are temeiul în legea care impune în sarcina contribuabilului obligația individualizată prin titlu. Depășirea limitelor stabilite de lege dă dreptul contribuabilului de a contesta titlul de creanță astfel emis. Titlul de creanță conferă statului un drept de creanță având ca obiect suma înscrisă în titlu, iar contribuabilului obligația de a plăti această sumă la termenul stabilit.
Impozitele, taxele, contribuțiile, amenzile, penalitățile și alte sume care alimentează fondurile publice se colectează ca venit la bugetele publice într-o succesiune de acte juridice și operațiuni care alcătuiesc procedura fiscală.
Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată in actul administrativ comunicat potrivit legii. Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ-fiscal (titlului de creanță), referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei imputernicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția actelor legal emise prin mijloace informatice, atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.
Organul fiscal poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul actului administrativ fiscal, din oficiu sau la cererea contribuabilului. Actul administrativ corectat se va comunica contribuabilului, potrivit legii. În condițiile legii, actul administrativ fiscal poate fi modificat sau desființat.
Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat stabilesc astfel: prin declarație fiscală; prin decizie emisă de organul fiscal, în alte cazuri prevăzute de lege.
Decizia de impunere se emite de organul fiscal. Declarația fiscală este asimilată cu decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare. În situația în care legea nu prevede obligația de calculare a impozitului, declarația fiscală este asimilată unei decizii referitoare la baza de impunere.
Declarația fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, în termenele stabilite de acesta prin completarea unui formular pus la dispoziție gratuit de organul fisca!. Declarația fiscală se depune la registratura organului fiscal compctent sau la poștă prin scrisoare recomandată. Ea poate fi transmisă prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere la distanță, conform procedurii stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice. Data depunerii declarației fiscale este data depunerii acesteia la organul fiscal sau data depunerii la poștă, după caz.
Nedepunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere. Stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declaraliei fiscale.
In declarația fiscală contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligației fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege. Declarațiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie inițiativă.
În vederea stabilirii impozitelor, taxelor, contribuții lor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, contribuabilii au obligația de a depune la termenele fixate de lege declarații fiscale potrivit Codului fiscal. Obligația de a depune declarație fiscală este legală și imperativă. Singura excepție de la obligativitatea depunerii declarației fiscale o constituie situațiile de inactivitate temporară sau în cazul obligațiilor de declarare a unor venituri care, potrivit legii, sunt scutite la plata impozitului pe venit. În aceste cazuri, organul fiscal competent poate aproba, la cererea contribuabilului, alte termene sau condiții de depunere a declarațiilor fiscale, în funcție de necesitățile administrării obligațiilor fiscale. Asupra termenelorlor și condițiilor stabilite pe această cale de excepție, va decide organul fiscal, potrivit competențelor aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice.
Atunci când contribuabilul este în imposibilitate din motive independente de voința sa, declarațiile fiscale pot fi redactate de organul fiscal sub formă de proces-verbal. Această procedură nu se poate aplica în cazul în care contribuabilul refuză să redacteze declarația fiscală. În ceea ce privește data depunerii declarației fiscale, aceasta este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau data depunerii la poștă, după caz.
Privitor la conținutul declarațiilor fiscale, acestea cuprind: impozitele, taxele și contribuțiile datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligația calculării impozitelor și taxelor revine plătitorului; bunurile și veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea impozitului și a taxei se face de organul fiscal; impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligația de a calcula, de a reține și de a vărsa impozite și taxe.
Declarația rectificativă se întocmește pe același model de formular ca și cel care se corectează și va fi completată înscriindu-se toate datele și informațiile prevăzute de formular, inclusiv cele care nu diferă față de declarația inițială.
In vederea stabilirii stării de fapt fiscale și a obligatiilor fiscale de plată datorate, contribuabilii sunt obligați să conducă evidențe fiscale, potrivit actelor normative în vigoare. Principalele reguli pentru conducerea evidenței contabile și fiscale prevăzute de Cod sunt: evidențele contabile și fiscale vor fi păstrate la domiciliul fiscal al contribuahilului sau la sediile secundare, după caz; dispozițiile legale privind păstrarea, arhivarea și limba folosită pentru evidențele contabile sunt aplicabile și pentru evidențele fiscale; în cazul în care evidențele contabile și fiscale sunt ținute cu ajutorul sistemelor electronice de gestiune, pe lângă datele arhivate in format electronic contribuahilul este obligat să păstreze și să prezinte aplicațiile informatice cu ajutrul cărora le-a generat; contribuabilii sunt obligați să evidențieze veniturile realizate și cheltuielile efectuate din activitățile desfășurate, prin intocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege; contribuabilii sunt obligați să utilizeze pentru activitatea desfășurată documente primare și de evidență contabilă stabilite prin normele legale în vigoare, și să complcteze integral rubricile formularelor, corespunzător operațiunilor înregistrate; organul fiseal poate lua in considerare orice evidențe relevante.
Decizia de impunere și decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii constituie și înștiințări de plată, de la data comunicării acestora. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele menționate mai sus și categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă.
Sunt asimilate deciziilor de impunere și următoarele acte administrative fiscale: deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată și deciziile privind restituiri de impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat; deciziile referitoare la bazele de impunere; deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii.
Cuantumul obligațiilor fiscale se stabilește sub rezerva verificării ulterioare. Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desființată sau modificată, din inițiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului, pe baza constatărilor organului fiscal competent. Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescriptie sau ca urmare a inspecției fiscale efectuate în cadrul termenului de prescripție.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală dacă legea nu dispune altfel. Dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Aceste termen curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Termenele de prescripție se întrerup și se suspendă în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea și suspendarea termenului de prescripție a dreptului ,potrivit dreptului comun. Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripție a dreptului elc stabilire a obligației fiscale, va proceda la incetarea procedurii de emitere a titlului de creanță fiscală.
Mijloace de probă, pentru determinarea stării de fapt fiscale Organul fiscal, în condițiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la: solicitarea informațiilor, de orice fel, din partea contribuabililor și a altor persoane; solicitarea de expertize; folosirea înscrisurilor; efectuarea de cercetări la fața locului.
Organul fiscal poate solicita prezența contribuabilului la sediul său pentru a da informații și lămuriri necesare stabilirii situației sale fiscale reale. O dată cu această solicitare, când este cazul, organul fiscal va indica și documentele pe care contribuabilul este obligat să le prezinte.
Dacă într-o procedură fiscală se constată fapte care prezintă importanța pentru alte raporturi juridice fiscale, organele fiscale își vor comunica reciproc informațiile deținute. In vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are obligația să pună la dispozitia organului fiscal registre, evidențe, documente de afaceri și orice alte înscrisuri. Organul fiscal are dreptul de a solicita și altor persoane înscrisuri, dacă starea de fapt fiscală nu a fost clarificată pe baza înscrisurilor puse la dispoziție de către contribuabil.
Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat in baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal. Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.
CAPITOLUL III
EVOLUȚII FISCALE ÎN UE – TENDINȚE ȘI COMPARAȚII
3.1. Politici promovate și tendințe în plan fiscal în plan European
Politica fiscal-bugetară condiționează, în mare parte, realizarea obiectivelor generale ale dezvoltării economice pe termen mediu și lung, dar și realizarea îndeplinirii criteriilor de convergență,ce au fost stabilite prin Tratatul de la Mastricht, și ulterior asumate de țara noastră când am aderat la Uniunea Europeană. În același timp, trebuie să se țină seamă cu prioritate de Strategia de la Lisabona, în vederea respectării termenului stabilit cu privire la transformarea Uniunii Europene în cea mai dinamică economie ce are la bază cunoașterea.
Astăzi, 27 de state sunt membre ale U.E. și circa 500 de milioane de locuitori. Cu toate că există diferențe între statele membre, la baza acestei construcții europene a stat dorința de a lucra împreună, pe baza unor interese comune, ajungându-se astfel la concluzia că în unele domenii se pot obține rezultate cu mult mai bune la nivel european decât național. În acest context s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, adoptate și elaborate de către instituțiile comunitare, ce dețin o aplicabilitate pe întreg cuprinsul Uniunii Europene.
Comisia Europeană este un organism ce are ca principal rol inițierea și urmărirea felului în care se aplică legislația fiscal-bugetară, ce a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht, care a fost semnat în anul 1992, intrând în vigoare în anul 1993. Crearea pieței comune care trebuie să se bazeze pe concurență loială ce are la bază caracteristici similare ale unei piețe naționale, reprezintă obiectivul principal al Tratatului Comunității Economice Europene.
Fundamentul întregii activități fiscale îl reprezintă impozitele și taxele, ele fiind instituite prin intermediul actelor normative ce dețin un caracter fiscal (legi, ordonanțe, hotărâri de guvern). În același timp, aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, așezarea, dimensionarea și perceperea în ultimă instanță a impozitelor și taxelor nu pot fi realizate fără a exista un mecanism fiscal, tehnici și metode fiscale prin care să fie satisfăcute și anumite cerințe ce trebuie îndeplinite de către sistemul fiscal pentru a putea fi considerat rațional, și de asemenea pentru a se putea armoniza cu politica fiscală din cadrul țărilor ce aparțin Uniunii Europene.
Scopul care a dus la realizarea pieței comune si a uniunii monetare a produs schimbări cu privire la fiscalitate. Eliminarea restricțiilor cu privire la mobilitatea capitalului a produs o teama, în sensul că baza impozabilă la nivel național se poate reduce prin migrația acesteia între statele membre, datorită concurenței fiscale dintre acestea, lucru ce va afecta gradul de ocupare dar și capacitatea asigurării protecției sociale. Astfel, au fost conturate principalele obiective ale politicii fiscale, și anume: principalul obiectiv pe termen lung are ăn vedere înlăturarea diferențelor dintre metodele și cotele de aplicare al impozitelor indirecte, fiind vizate astfel, accizele si TVA-ul; cu privire la fiscalitatea directă se ține seamă în principal de minimizarea posibilităților de evaziune dar și de evitarea dublei impuneri, bazate pe acordurile bilaterale dintre statele membre Uniunii Europene; se dorește evitarea efectelor negative dintre concurența din cadrul statelor membre, și în principiu evitarea transferului bazei fiscale, bazată în principal pe fenomenul de migrației firmelor ce se află în căutarea regimului fiscal cel mai favorabil; prin intermediul Tratatului de la Maastricht, se dorește limitarea posibilității guvernelor de a duce spre finalizare cheltuielile publice cu ajutorul creșterii datoriei publice În cadrul Pactului de Creștere și Stabilitate, s-a hotărât ca statele membre participante la zona euro să nu ruleze deficite bugetare peste nivelul de 3% din PIB. Principalul scop ce reiese din acest pact este păstrarea bugetelor echilibrate la nivelul ciclului economic. Așa încât, sporirea cheltuielilor publice poate fi finanțată numai prin creșterea veniturilor publice la nivel de ciclu economic.
Cu toate că au acceptat obiectivele politicii fiscale ale Uniunii Economice, guvernele ce aparțin statelor membre nu au fost de acord într-u totul cu pașii principali spre armonizare fiscală, Pactul de Creștere și Stabilitate vizând în special faptul că deciziile cu privire la aceasta trebuie să fie adoptate cu unanimitate în cadrul Consiliul Europei.
Politica fiscală, pe de altă parte este văzută ca o componentă a suveranității naționale, iar sistemele fiscale ale statelor membre ale U.E se deosebesc pregnant, din cauza diferențelor cu privire la structurile economice și sociale ale acestora dar și a diferențelor de concepte în ceea ce privește rolul fiscalității, în general, și al unui impozit anume, în particular. Un exemplu clar ar putea fi gradul general de fiscaliate și impozitare a venitului persoanelor fizice, ca procent în PIB: cele mai mari cote de impozitare a venitului persoanelor fizice sunt înregistrate în Suedia cu un procent de 56,4%, în Belgia 53,7%, în Olanda un procent de 52%, cele mai mici procente deținându-le Bulgaria, doar 10,0%, și Republica Cehă și Lituania cu doar 15,0%.
Extrem de inegală la nivelul Uniunii Europene este și ponderea în PIB a încasărilor fiscale (de la 28% în România, până la 48,2% în Danemarca), tinzând să fie mai mare însă, în statele membre mai vechi. Impozitele indirecte, alcătuite în esență din TVA și accize, variază între 11% din PIB în Spania, și peste 19% în Danemarca, 13,8% fiind media U.E, contribuțiile sociale variind de la 1,7% în Danemarca, din PIB, la peste 19% în Franța, media UE fiind de 15,1%.
În data de 1 ianuarie 1994, a fost înființat la Frankfurt, Institutul Monetar European(IME), având ca principale atribuții, întărirea cooperării dintre băncile centrale naționale dar și coordonarea politicilor monetare naționale. Institutul Monetar European dorește să fundamenteze viitorul Sistem Europen al Băncilor Centrale(SEBC), ce urma să exercite o politică monetară comună și de asemenea să ia în gazdă moneda europeană. IME s-a dovedit a fi cu adevărat un cadru larg de schimb de informații și dezbateri în ceea ce privește politica monetară, pregătind astfel cadrul logistic ce se făcea operațional în cadrul stadiului al treilea al Uniunii Economice și Monetare, odată cu și prin intermediul SEBC.
La 1 iunie 1998, IME și-a finalizat misiunea, și anume, a înființat Banca Centrală Europeană, în conformitate cu art. 123 din cadrul Tratatului de Instituire a Comunității Europene – IME se dizolva, respectiv se transforma în instituția BCE.
Definită tot de IME, BCE avea ca principală sarcină stabilizarea prețurilor, prin care se interpreta o limită de „creștere anuală a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum(IAPC)” de 2,0%. IAPC se definindu-se ca o medie ponderată a indicilor prețurilor de consum, în cadrul statelor membre,cuprinzând date colectate și respectiv, calculate după o metodă uniformizată.
În cadrul articolului 105 din Tratatul Uniunii(TUE/Maastricht, 1993) este prevăzută o altă atribuție a BCE, ce are în vedere susținerea politicilor economice ale Uniunii Europene, cu scopul obținerii unor rate înalte în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și realizarea sporirii sustenabile neinflaționiste.
În anul 2003, Consiliul Guvernatorilor BCE adoptă pilonii de bază ai strategiei politicii monetare din cadrul BCE, și anume: analiza monetară – cu principal obiectiv refacerea pe termen mediu și lung a indicilor și indicatorilor specifici analizei economice; analiza economică – are în vedere evaluarea evaluțiilor financiare și economice din perioadele curente, și chiar a riscurilor pe termen mediu și lung.
Protocolul referitor la statutul Sistemului European al Băncilor Centrale prevede un transfer de la băncilor centrale ale statelor membre din cadrul Uniunii Europene, în vederea constituirii BCE, „până la constituirea unei sume echivalente a 50 miliarde euro”. În acest sens, oricare dintre băncile centrale au un aport la capitalul BCE și, astfel primește creanțe echivalente cu contribuția proprie. Sunt conservate rezerve netransferate ale BCE de către băncile centrale naționale, de circa 330 miliarde euro, dar și cele neutilizate fără acordul autorizării exprese a acesteia din urmă.
O importanță pregnantă o au și următoarele două atribuții ale BCE, și anume: asigurarea setului Criteriilor de convergență Unională; constituirea în prealabil a pieței financiare unională drept o piață concentrată, puternică și, de ce nu, centralizată.
„Nu putem însă scăpa din vedere cronica diferențiere de competență politico-administrativă între monetar și fiscal-bugetar, astfel că bazele legislației comunitare au preferat să facă scăpată deocamdată perspectiva unei uniuni fiscal-bugetare, dincolo de cea monetară”.
Acte adoptate în temeiul Tratatelor CE/Euratom a căror publicare este obligatorie: Directiva 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoare adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare; Directiva 2008/7/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 privind impozitarea indirectă a majorării de capital; Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE; Directiva 2008/117/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 de modificare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în vederea combaterii fraudei fiscale legate de operațiunile intracomunitare.
Acte legislative: Directiva 2010/12/UE a Consiliului din 16 februarie 2010 de modificare a Directivelor 92/79/CEE, 92/80/CEE și 95/59/CE privind structura și nivelurile accizelor aplicate tutunului prelucrat și a Directivei 2008/118/CE.
Acte adoptate în temeiul Tratatelor CE/Euratom a căror publicare este obligatorie: Regulamentul (CE) nr. 143/2008 al Consiliului din 12 februarie 2008 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1798/2003 în ceea ce privește instituirea cooperării administrative și a schimbului de informații referitoare la normele privind locul de prestare a serviciilor, regimurile speciale și procedura de rambursare a taxei pe valoarea adăugată; Regulamentul (CE) nr. 146/2008 al Consiliului din 14 februarie 2008 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003 de stabilire a normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune și de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori și a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR); Regulamentul (CE) nr. 148/2008 al Comisiei din 20 februarie 2008 de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 900/2007 și (CE) nr. 1060/2007 în vederea clarificării statutului destinațiilor excluse de la restituirile la exportul de zahăr; Regulamentul (CE) nr. 18/2009 al Comisiei din 13 ianuarie 2009 de stabilire a valorilor forfetare de import pentru fixarea prețului de intrare pentru anumite fructe și legume; Regulamentul (CE) nr. 37/2009 al Consiliului din 16 decembrie 2008 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1798/2003 privind cooperarea administrativă în domeniul taxei pe valoarea adăugată, în vederea combaterii fraudei fiscale legate de operațiunile intracomunitare.
Acte fără caracter legislativ: Regulamentul (UE) nr. 89/2010 al Comisiei din 1 februarie 2010 de stabilire a valorilor forfetare de import pentru fixarea prețului de intrare pentru anumite fructe și legume; Regulamentul (UE) nr. 90/2010 al Comisiei din 1 februarie 2010 de modificare a prețurilor reprezentative și a valorilor taxelor suplimentare de import pentru anumite produse din sectorul zahărului, stabilite prin Regulamentul (CE) nr. 877/2009 pentru anul de comercializare 2009/10.
Acte adoptate în temeiul Tratatelor CE/Euratom a căror publicare nu este obligatorie: Decizia Comisiei din 19 decembrie 2007 cu privire la ajutorul de stat legat de compensațiile acordate în conformitate cu decretul privind îngrășămintele (C 12/1999) [notificată cu numărul C(2007) 6777]; Decizia Consiliului din 8 decembrie 2008 privind desemnarea președintelui Comitetului militar al Uniunii Europene.
Acte fără caracter legislativ: Decizia Comisiei din 23 decembrie 2009 privind prelungirea mandatului Grupului european pentru deontologie în domeniul științei și noilor tehnologii 2010/2/UE; Decizia Comisiei din 24 decembrie 2009 de stabilire, în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului, a unei liste a sectoarelor și subsectoarelor considerate a fi expuse unui risc important de relocare a emisiilor de dioxid de carbon [notificată cu numărul C(2009) 10251]; Decizia Consiliului din 25 februarie 2010 privind regulamentul de funcționare al comitetului prevăzut la articolul 255 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene 2010/125/UE; Decizia Consiliului din 25 februarie 2010 de desemnare a membrilor comitetului prevăzut la articolul 255 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
3.2. Analiza dinamicii presiunii fiscale în România și alte state membre ale UE
Între începutul anilor 1970 și sfârșitul anilor 1990, presiunea fiscală totală, în procent de PIB
a crescut în Uniunea Europeană. În medie, rata de creștere a fost de o jumătate de procent
punct pe an în timpul anilor 1970, o perioadă de creștere rapidă a cheltuielilor publice. Creșterea din sarcina fiscală totală a încetinit în anii 1980 – cu o creștere anuală medie de mai puțin de o zecime de punct procentual pe an – înainte de a crește din nou în 1990, la un raport anual
Rata medie de 0,3 puncte procentuale. Totalul impozitelor din PIB în Europa a ajuns, la rândul său, în scădere cu 0,2 puncte procentuale, în medie pe an. În ansamblu, raportul taxei de acum este la același nivel ca acum zece ani.
Atunci când ne uităm la evoluția fiecărei țări, mai multe excepții ies în evidență. În primul rând, unele țări au fost un succes deosebit pentru stabilizarea totală fiscalității la PIB
fie din anii 1970 – acesta este cazul de Irlanda și Regatul Unit – și acest lucru la nivel
aproximativ 35%, sau din anii 1980 – cum ar fi Germania (la aproximativ 40%), Belgia, Luxemburg, și Olanda (toate la aproximativ 45%). În al doilea rând, nivelul impozitelor în economie a a crescut dramatic – cu circa 10 puncte procentuale – în Finlanda, Grecia, Italia, Portugalia și Spania, în anii 1980 și 1990, deși începând de la niveluri relativ scăzute. Aceeași “Catch-up” efect a avut loc în Cipru și Malta în ultimul deceniu. În al treilea rând, pentru cele mai recente perioadă, unele dintre recente statele membre s-au confruntat scăderi importante în totalul acestora
Când are loc o tranzacție intracomunitară, trec între trei și șase luni până când statul membru în care trebuie plătită TVA primește informații despre tranzacție. Se propune reducerea acestei perioade la una cuprinsă între o lună și două luni, permițându-se astfel identificarea mult mai rapidă a fraudelor.
În acest scop, Comisia propune: armonizarea și reducerea la o lună a perioadei în care persoanele care trebuie să plătească TVA trebuie să declare tranzacțiile intracomunitare care implică livrarea de bunuri sau de servicii în interiorul Comunității; reducerea de la trei luni la o lună a perioadei pentru transmiterea acestei informații între statele membre; colectarea lunară de informații privind achizițiile intracomunitare de bunuri sau servicii unde cumpărătorul trebuie să plătească TVA pentru a facilita verificarea informațiilor oferite de furnizori. Cumpărătorii sau clienții care efectuează tranzacții mai mari de 200 000 euro pe an calendaristic vor fi obligați să își prezinte lunar declarațiile de TVA. Pragul acesta a fost stabilit pentru a se evita impunerea unor obligații suplimentare întreprinderilor care efectuează numai ocazional sau pentru sume mici achiziții intracomunitare, ținându-se cont de sumele semnificative pentru fraudă; simplificarea procedurilor de prezentare a declarațiilor privind tranzacțiile intracomunitare în statele membre în care aceste proceduri sunt anormal de complexe, pentru a reduce costul pe care aceste proceduri îl implică din partea întreprinderilor.
Întrucât nu există o modalitate unică pentru a implementa reformele fiscale, ci numeroase strategii alternative care merg de la reducerea globală a impozitelor și până la reducerea impozitelor pe muncă sau schimbarea structurii impozitelor, merită cercetate efectele propagate în fiecare caz. Dintre numeroasele studii efectuate având ca scop identificarea efectelor potențiale ale reformei anumitor impozite asupra economiei reale, voi prezenta în continuare concluziile desprinse din simulări bazate pe modelul macroeconometric QUEST, la nivelul Uniunii Europene (tabelul 1).
Tabel 1. Cotele maxime de impunere pe venituri și pe companii în UE 27
Un important pas înainte în asigurarea abilității datelor statistice a fost realizat în Uniunea Europeana prin noul ESA95 (Sistemul European de Conturi 95). ESA95 introduce un număr de modificări în metodologie și definiții, împreună cu schimbări prevăzute de noile surse de date statistice. Practic, ESA 95 a realizat o clasificare standard a datelor statistice referitoare la niturile fiscale ale statelor membre. Pe baza noii clasificări, am studiat presiunea fiscală din primele 25 state membre în perioada 2001-2016. Pe ansamblul Comunității Europene se prezintă două valorii medii: pentru cele 25 state membre analizate, cât și pentru primele 15 țări din Uniunea Europeană. Grupând statele mebre în ordinea crescătoare a presiunii fiscale medii pentru perioada de timp menționată determinăm locurile ierarhice a actualelor state membre.De remarcat Germania cu 40,1% și Slovenia 39,5%.
Fig.nr.1. Gruparea statelor membre în funcție de pozția acestora raportată la media UE de 40,6% în 2016
Comisia acordă o importanță deosebită suprimării regulilor de impozitare discriminatorii din statele membre pentru a facilita demersurile cetățenilor care doresc să își exercite dreptul de a se angaja în mod liber într-o activitate transnațională. Statele membre nu pot face discriminări pe baza naționalității și nici nu pot limita în mod nejustificat exercitarea celor patru libertăți fundamentale garantate prin tratatele UE. Un stat membru poate aplica unei situații transnaționale un tratament diferit față de tratamentul aplicat unei situații interne doar dacă acest lucru se justifică printr-o diferență în situația contribuabililor.
De-a lungul timpului cetățenii au devenit tot mai activi în alte țări, devenind evident faptul că numeroase aspecte ale legislației fiscale a statelor membre sunt incompatibile cu normele din tratat. Multe dintre problemele identificate au fost deja rezolvate. Ele se referă în primul rând la veniturile obținute în străinătate, proprietățile deținute în străinătate, pensii, dividende, importul de mașini, alcool și tabac. O trecere în revistă detaliată se regăsește în documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoțește prezenta comunicare. Respectivul document oferă informații referitoare la serviciile Comisiei de soluționare a problemelor care sunt la dispoziția cetățenilor și oferă exemple de tipuri de reguli de impozitare din statele membre care au fost declarate incompatibile cu Tratatele UE.
Comisia încurajează cetățenii să îi aducă la cunoștință aspectele din legislația fiscală a statelor membre ale UE care ar putea fi incompatibile cu legislația europeană. Toți cetățenii pot utiliza punctele de contact de pe portalul Europa ta. În plus, toți cetățenii UE au dreptul de a depune o plângere la Comisia Europeană în legătură cu orice practică a unui stat membru UE considerată incompatibilă cu legislația europeană.
La rândul său, Comisia intenționează să își sporească eforturile pentru: a asigura o mai mare transparență și a furniza mai multe informații cetățenilor cu privire la rezultatele plângerilor referitoare la legislația fiscală a statelor membre și la procedurile în încălcarea legislației demarate în domeniul fiscal; a monitoriza legislația fiscală a statelor membre și a cere în mod sistematic acestora rectificarea incompatibilităților cu legislația europeană într-un anumit termen; a monitoriza implementarea de către statele membre a hotărârilor din domeniul fiscal ale Curții de Justiție și a asigura implementarea lor și în statele membre care nu au făcut obiectul hotărârii; a garanta că serviciile de consiliere a cetățenilor UE dispun de informațiile, formarea și documentația necesare pentru a răspunde plângerilor cetățenilor referitoare la obstacolele fiscale transnaționale
Focalizare asupra contribuabilului este legată de obiectivul general al Comisiei de a asigura că politica fiscală susține mai larg obiectivele politicilor UE,cum se obtează în “Strategia Europei 2020” pentru o creștere inteligentă, durabilă în UE și în piața unică Act. Creșterea coordonării politicii fiscale ar ajuta statele membre pentru a îndeplini aceste obiective.
La 20 decembrie 2010, Comisia Europeană, ca parte a obiectivului în cadrul „Strategia Europei 2020” de a responsabiliza cetățenii UE să joace un rol deplin în piața unică, asigurarea că normele fiscale nu descurajează persoanele fizice și acestea să beneficieze de piața internă . Comunicarea “Înlăturarea obstacolelor transfrontaliere fiscale pentru cetățenii UE”, descrie cele mai grave probleme fiscale cu care cetățenii UE se confruntă în situații transfrontaliere, cum ar fi discriminarea, dubla impozitare, dificultăți în solicitarea de rambursare a impozitului și a dificultăților în obținerea de informații privind normele fiscale straine , pe viitor se anunță planuri pentru obținerea unor soluții.
Unele acțiuni coordonate de combatere a acestor ineficiențe și obstacole fiscale au fost realizate în cadrul companiei fiscale, TVA, accize, și zonele de taxa auto. Măsuri au fost luate, de asemenea, pentru a combate evaziunea fiscală prin directiva de impozitare a economiilor și prin intermediul directivelor de acordarea de asistență reciprocă între administrațiile fiscale. Comisia a devenit mai pro-activ în luarea de măsuri legale în cazul în care statele membre, nu au normele fiscale naționale sau practicile în conformitate cu tratatul.
Comisia a luat, de asemenea, mai multe măsuri în scopul de a promova buna guvernanță în domeniul fiscal, și anume asigurarea transparenței, schimbului de informații și concurență fiscală loială, astfel cum sa subliniat cel mai recent în Comunicarea sa din 28 aprilie 2009 (a se vedea Comunicarea 28/04/09 privind buna guvernare (COM (2009) 201)). Prezenta comunicare este conceput pentru a identifica contribuția UE special la buna guvernanță în domeniul impozitării directe, atât în interiorul UE și din afara. Acordurile cu cât mai multe țări terțe, astfel cum este posibil privind principiile comune ale bunei guvernanțe în chestiuni fiscale ar trebui să ajute statele membre ale UE și partenerii lor de a echilibra nevoia de a proteja veniturile acestora, precum și politicile sociale și de cheltuieli publice cu necesitatea de a deschide economiilor lor, astfel încât pentru a promova creșterea economică și ocuparea forței de muncă.
Eliminarea obstacolelor fiscale în domeniul serviciilor financiare a câștigat o importanță, ca parte a dezvoltării și punerii în aplicare a Comisiei de politica a serviciilor financiare. Comisia Europeană a adoptat o recomandare la 19 octombrie 2009, care descrie modul în care statele membre UE ar putea face mai ușor pentru investitorii rezidenți în statele membre ale UE de a solicita scutirea impozitului pe plățile de dividende, dobânzi și alte venituri titluri de valoare primite de la alte state membre. Recomandarea sugerează, de asemenea, măsuri pentru eliminarea barierelor fiscale că instituțiile financiare se confruntă în activitatea lor de investiții, valori mobiliare în timp ce în același timp, protejarea veniturilor fiscale împotriva erorilor sau fraudei. recomandarea este conceput pentru a oferi orientări statelor membre în modul în care să se asigure că procedurile pentru a verifica dreptul la reducerea fiscală să nu împiedice funcționarea pieței unice. Această recomandare se bazează pe rapoarte (2006-2007) de Compensare UE și decontare fiscala experți Respectarea “Group (FISCO) (IP/07/1569), urmează pe o vastă părțile interesate” de consultare și a fost discutată în mai multe rânduri cu sectorului serviciilor financiare și de administrațiile fiscale din statele membre.
Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor naționale de TVA. Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut obiectul unui acord încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și alte țări terțe (printre care și Elveția). Acest acord a intrat în vigoare în iunie 2005.
Veniturile din dobânzile de capital sunt unele din cele mai mobile în ceea ce privește baza de impozitare, și a concurenței fiscale care este in floare. În scopul de a asigura buna funcționare a pieței interne și pentru a aborda problema evaziunii fiscale de impozitare a economiilor directiva a fost adoptată în iunie 2003. Acesta a fost aplicabilă de la 1 iulie 2005.Directiva se aplică dobânzilor plătite persoanelor fizice rezidente într-un alt stat membru al UE decât cel în care dobânda este plătită. Statele membre trebuiau să transpună dispozițiile acesteia în legislația națională.Comisia Europeană la 13 noiembrie 2008 a adoptat o propunere de modificare la economii Directiva privind impozitarea, în vederea închiderii lacunele existente și o mai bună prevenire a evaziunii fiscale. Următoarele pagini scopul de a furniza informații exhaustive privind normele aplicabile și pe temeiuri juridice, precum și o imagine de ansamblu de puncte de contact care pot fi de ajutor pentru persoanele ale căror dobânzi sunt relevante pentru normele în cauză:
Normele aplicabile au necesitatea de a evita denaturarea de la circulația capitalurilor și permite impozitarea efectivă a plăților de dobânzi primite de persoane fizice în alte state membre decât statul membru de reședință acestea au condus la adoptarea unei directive privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de dobânzi (Directiva 2003/48/CE a Consiliului – a se vedea IP/03/787). Prezenta directivă permite astfel de plăți dobânzi trebuie să facă obiectul unei impozitări efective, în conformitate cu legislația statului membru de reședință al persoanelor în cauză. Directiva UE privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de dobânzi a adoptat la 3 iunie 2003, au format un element al “Pachetul fiscal”, care vizează lupta împotriva concurenței fiscale dăunătoare în Comunitate. La data de 19 iulie 2004, Consiliul a adoptat o decizie de stabilire a datei de aplicare a 1 iulie 2005 pentru a prezentei directive (Decizia Consiliului 2004/587/EC).
La 2 iunie 2004, Consiliul a adoptat o decizie privind semnarea și încheierea unui acord între CE și Elveția se prevăd măsuri echivalente cu cele prevăzute în directivă. Acordul a fost semnat la 26 octombrie 2004. Următoarele elemente-cheie ale acestui acord sunt, de asemenea, baza pentru acorduri cu Andorra, Liechtenstein, Monaco și SanMarino: un impozit sau reținere la sursă, cu retenție de repartizare a veniturilor, la aceleași rate aplicate de către Luxemburg sau Austria în timpul perioadei de tranziție de directivă; opțiune pentru contribuabil de a permite prezentarea de venit pentru său statul membru de reședință în scopuri fiscale ca o alternativă la menținerea sau reținerea la sursă; o dispoziție pentru schimbul de informații la cerere, în cazurile de fraudă fiscală sau necuviință similare;o clauză de revizuire pentru a permite părților contractante de a revizui sale de lucru în timp, în conformitate cu evoluțiile internaționale.
Directiva 2003/48/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de dobânzi. Textul din propunere (COM (2001) 400 din 18 iulie 2001) pentru o directivă a Consiliului pentru a asigura impozitarea efectivă a veniturilor din economii sub forma plăților de dobânzi în cadrul Comunității.Propunerea 2001 este rezumat în comunicatul de presă IP/01/1026, în timp ce cele mai frecvente întrebări sunt răspuns în MEMO/01/266Concluziile adoptate în unanimitate de către Consiliu la 26 și 27 noiembrie 2000 (a se vedea comunicatul de presă al Consiliului 13861/00 Presse 453) în ceea ce privește conținutul directivei.
Comisia Europeană la 13 noiembrie 2008 a adoptat o propunere de modificare (COM/2008/727 (pdf 179 Kb) (179 Kb)) a directivei privind impozitarea, în vederea închiderii lacunele existente și a evaziunii fiscale și pentru o mai bună prevenire. Propunerea Comisiei urmărește să îmbunătățească directivă, astfel încât să se asigure o mai bună impozitare a plăților de dobânzi care sunt canalizate prin intermediar structurile scutite de impozit. Este, de asemenea propunerea extinderii domeniului de aplicare al directivei al echivalentului de venit din dobânzi obținute prin investiții în anumite produse financiare inovatoare, precum și în anumite produse de asigurare de viață.
Comisia este hotărâtă să elimine toate obstacolele fiscale de la o piață unică a pensiilor ocupaționale (pensii al doilea pilon). De la intrarea în vigoare a Fondului de pensii directivă la 23 septembrie 2005, presiunea asupra acestor obstacole taxa a determinat creșterea impozitarii pensiilor ocupaționale în Uniunea Europeană
Majoritatea statelor membre au fiscalitatea pensiilor ocupaționale în conformitate cu sistemul EET (contribuții scutite, de investiții venituri scutite de impozitare și câștigurile de capital ale instituției de pensii, beneficii impozitat) sau principiul ETT (contribuții scutite, venituri din investiții și impozitate câștigurile de capital ale instituției de pensii, beneficii Impozitată) . Aceasta înseamnă că: contribuțiile atâta a angajatorilor cât și a angajatilor sunt deductibile fiscal; rezultatele de investiții ale fondului de pensii sunt de obicei scutite (acestea sunt impozitate numai în Danemarca, Italia și Suedia); beneficiile sunt impozitate.
Comisia sprijină acest sistem de impozitare amânate, deoarece contribuțiile la fondurile de pensii diminua capacitatea unei persoane de a plăti impozite și întrucât încurajează cetățenii pentru a salva pentru bătrânețe. În plus, aceasta va ajuta statele membre să se ocupe cu demografice bomba cu ceas, deoarece acestea vor fi colectarea veniturilor fiscale mai mult la un moment în care mai multe persoane în vârstă pot apela la stat pentru îngrijire.
Cu toate acestea, multe state membre nu au permis deducerea fiscală pentru contribuțiile de pensii plătite fondurilor de pensii în alte state membre. Acest au un efectiv sigilat asupra piețelor naționale de pensii de concurența din alte state membre și a creat obstacole majore la fondurile pan-europene și libera circulație a lucrătorilor.
Ca parte a strategiei sale generale de abordare a problemelor transfrontaliere fiscale cu care se confruntă persoanele fizice și de funcționare de afaceri în cadrul pieței interne, Comisia are în vedere în prezent îndeaproape posibilele conflicte între Tratatul CE și tratatele bilaterale privind dubla impozitare pe care statele membre au încheiat cu fiecare și cu alte țări terțe.În ceea ce privește impozitarea societăților comerciale, Comisia este în proces de evaluare a diferitelor opțiuni pentru combaterea problemelor stabilite în cadrul Comisiei din 2001 studiu privind fiscalitatea întreprinderilor. Probleme includ problema egalității de tratament al rezidenților UE și aplicarea tratatelor bilaterale în situațiile în care mai mult de două țări sunt implicate (situații triunghiulare).
În iunie 2005, Comisia a prezentat într-un document de lucru o analiză juridic generală de probleme legate de tratatele fiscale, în special consecințele hotărârilor anumitor Curții de Justiție (CEJ) în acest domeniu, împreună cu posibile soluții, cum ar fi crearea unei versiuni UE din Convenția-model a OCDE pe care statele membre “tratatele bilaterale fiscale se bazează sau un sistem multilateral fiscale tratatul UE. Aceste aspecte au fost discutate cu statele membre într-un atelier care a avut loc la Bruxelles în iulie 2005. Mai mulți experți în această chestiune a contribuit la atelier. Acordurile privind dubla impozitare ale statelor membre vor continua să fie supuse revizuirii de către CEJ. În special, problemele care rezultă din lipsa actuală de coordonare în acest domeniu, în special în situații triunghiulare și cu privire la țările terțe, va crește și mai mult. Fără acțiuni comunitare, pot exista repercusiuni politice și economice importante pentru politicile statelor membre în acest domeniu. Prin urmare, Comisia speră că abordarea sa a graduală și măsurate de coordonare a politicilor tratat va câștiga în cele din urmă de sprijin și pentru a îndeplini cu o atitudine constructivă din partea statelor membre. Discuții între statele membre cu privire la acest subiect va fi reluată în 2006 în cadrul unui grup de lucru. Comisia intenționează să prezinte o comunicare în 2006, explicând strategia sa pe termen scurt și pe termen lung.
Inițiativa cea mai recentă a Comisiei Europene a fost de a adopta o recomandare la 19 octombrie 2009, care descrie modul în care statele membre UE ar putea face mai ușor pentru investitorii rezidenți în statele membre ale UE de a solicita scutirea impozitului pe venit reținut la sursă titluri de valoare primite de la alte state membre. Impozitele reținute la sursă în statele membre aplică valorile mobiliare pe venit plătite investitorilor nerezidenți care sunt adesea reduse în cadrul statelor membre “convenții bilaterale pentru evitarea dublei impuneri, atunci când cele două țări partenere tratat implicate sunt de acord cu privire la drepturile de partajare a impozitarii. În anumite circumstanțe, unele state membre, chiar în mod unilateral să reducă impozitele reținute la sursă sau aplică scutiri pe venit valorilor mobiliare plătite investitorilor străini. Cu toate acestea, în procedurile actualele state membre verifică cererile de scutirile de impozit reținut la sursă care sunt deseori atât de complicate și consumatoare de timp determinând investitorii să renunțe la scutirile la care au dreptul sau chiar să fie descurajați să investească în afara granițelor.
Comisia a emis o comunicare în 2004, care urmărește să ofere orientări pentru statele membre ale UE cu privire la modul sistemelelor de impozitare a dividendelor primite de persoane fizice compatibile cu Tratatul CE. Comunicarea invită statele membre să coopereze pentru a face rapid cu această problemă. Aceasta a precizat că, dacă statele membre nu ar putea conveni asupra soluții coordonate, Comisia ar fi obligată să inițieze o acțiune în justiție împotriva acelor state membre ale căror norme de impozitare dividende nu sunt conforme cu tratatul.
Statele membre aplică diferite sisteme de impozitare a veniturilor din dividende în mâinile acționarilor individuali. Pentru dividendele interne, majoritatea statelor membre prevenirea sau reducerea dublei impuneri economice (care rezultă din perceperea impozitului pe profit și impozitul pe venit ,pe venitul din aceleași dividende) prin aplicarea unui sistem de imputare.
Anumite reguli privind ratele accizelor și structurile aplicate la alcool și băuturi alcoolice au fost stabilite în scopul de a asigura o abordare comună între statele membre în termen de până la finalizarea pieței interne la 1 ianuarie 1993. Ratele și structurile sistemului accizelor aplicabile la
alcool și băuturi alcoolice este stabilită în legislația comunitară.
Directiva 92/83/CEE a Consiliului, care se ocupa cu structurile accizelor la alcool și băuturi alcoolice, definește categoriile de alcool și băuturi alcoolice, care sunt supuse accizelor, precum și baza pe care se calculează acciza. Categorii sunt bere, vin, băuturilor fermentate, altele decât bere și vin (de exemplu, cidru de mere și pere), produse intermediare (de exemplu, port și sherry) și alcool etilic (de exemplu băuturi spirtoase). De asemenea, include prevederi speciale referitoare, de exemplu, la rate reduse de mici fabrici de bere și distilerii, anumite produse și regiuni geografice. Incluse în “alcool etilic” termen lung este alcoolul, care nu este neapărat conceput ca o băutură, de exemplu, alcool, destinate pentru scopuri industriale, în producția de produse alimentare, medicamente și așa mai departe. Principiul general este că accizele se datorează numai pe alcoolul destinat consumului uman ca o băutură și, prin urmare, directiva prevede scutiri de accize, sub rezerva normelor, pentru aceste scopuri speciale. Ratele și structurile sistemului accizelor aplicabile la alcool și băuturi alcoolice este stabilită în legislația comunitară.
În prezent există puține legislații comunitare, sau de armonizare a dispozițiilor naționale fiscale, aplicate de către statele membre în domeniul impozitării autovehiculelor de pasageri. Prin urmare, este pentru fiecare stat membru să stabilească dispozițiile naționale de impozitare a acestor masini. Câteva piese de legislația în vigoare acoperă, în principal, aspectele transfrontaliere de impozitare auto.
Analiza de transfer a veniturilor de la bugetul guvernului central la bugetele locale – dinamica confirmă faptul că în majoritatea țărilor din 90 devreme o tendință de creștere a cotei de transfer în total guvernele locale, veniturile bugetare au fost observate. În 90 la sfârșitul anului a avut loc o reducere nesemnificativă a veniturilor de la Guvernul Central la bugetele locale, în volumul general al veniturilor. Aceste țări, precum Italia, Spania, Danemarca, Portugalia și Franța, au nivelul acestor venituri peste 40%, în Finlanda și Suedia se ridică la aproximativ 20% din volumul total al veniturilor în bugetele locale guvernelor. Astfel, grupul de țări UE, inclusiv Italia și Portugalia au nivelul veniturilor de transfer de peste 46%, care indică pe dependența ridicată pe veniturile din bugetul guvernului central și un nivel ridicat de centralizare a finanțelor publice. Sistemele de finanțare a autonomiei locale din aceste țări sunt centralizate, în timp ce în Suedia, Finlanda, Danemarca și Franța, în cazul în care veniturile la bugetele guvernelor locale depășește 50%, sistemele de finanțarea autonomiei locale pot fi considerate ca descentralizate. Cel mai înalt nivel de dependență financiare cu privire la transferurile de la bugetul guvernului central este în Albania (96% din volumul total al veniturilor în bugetele de guvernele locale). Lituania, România, Republica Slovacă, Slovenia pot fi clasificate ca fiind țări financiar autonome (aproximativ 20%). Nivelul de centralizare în sistemul de finanțare a autonomiei locale nu are influență asupra nivelului de autonomie financiară a organelor locale de auto-guvernare. De exemplu, în Suedia, Finlanda de Danemarca (descentralizate), această cifră este considerabil mai mic. Cea mai mare parte – peste 70% din veniturile curente la bugetele de guvernele locale sunt realizate din venituri fiscale. Suedia și Danemarca au cea mai mare cifra a veniturilor fiscale în totalul veniturilor actuale de la bugetele locale guverne – peste 80%, în timp ce Marea Britanie are cel mai mic – aproximativ 52%. mare parte din veniturile fiscale la bugetele administrațiilor locale se face prin impozite pe venit, profit și de capital câștigurile în Suedia (100%), Danemarca (94%), în Franța și Spania această cifră ridică la aproximativ 20%. Creșteri semnificative în veniturile bugetare sunt atribuite impozitul ui pe proprietate.
Ponderea impozitelor pe proprietate structura veniturilor fiscale în bugetele guvernelor locale s-a ridicat la aproximativ 30 – 40% în Franța și Spania. Trebuie remarcat faptul că dinamica relativ stabilă a ponderii acestui tip de venituri fiscale în volumul total al veniturilor fiscale indică la stabilitatea sistemelor fiscale în țările Uniunii Europene, precum și stabilitate a veniturilor din acest tip de impozite în bugetele locale. impozite interne pe mărfuri și servicii suma la 40% din veniturile fiscale în bugetele guvernelor locale în Spania și aproximativ 10% în Franța. Taxele de la populație (impozitele pe veniturile personale, etc) în structura veniturilor fiscale să ia în mod tradițional, cea mai mare parte a bugetelor guvernelor locale din țările europene – 98% în Danemarca, de 100% în Franța și 82% în Spania. Dinamica indicatorilor de venituri non-fiscale în bugetele guvernelor locale este eterogen. În Suedia cota veniturilor din venitul întreprinderii și proprietate a crescut de la 41% la 52% în Suedia și de la 51% la 54% în Marea Britanie.
Fără a intra în probleme legate de fezabilitatea de politici care realocă impozitare, se poate deduce în primul rând că printre țările care au nevoie de politici expansioniste pentru a stimula creșterea în economică, cei supuși în special la politicile monetare restrictive ar fi stimulați mai mult să își continuie politicile fiscale expansioniste sau chiar a politicilor inflaționiste concepute pentru a le contracara. Țările de Jos, Portugalia, Finlanda, Germania, Italia și Austria sunt țări care ar putea necesita politici fiscale expansioniste .Dintre acestea, Germania și Austria, cu experiență politică monetară restrictivă, în perioada anului 1999-2002, în timp ce celelalte au beneficiat condiții deosebite din punct de vedere monetare.
3.3. Influența gradului de fiscalitate asupra resurselor financiare publice
Societatea contemporană pune în fața teoriei și politicii fiscale noi obiective. Este vorba de asemenea de schimbări în politica fiscală care să susțină creșterea economică durabilă și trecerea la societatea bazată pe cunoștințe (pe cunoaștere).
În România, aproape 80% din populație a înregistrat scăderi de 30-50% aferente nivelului de trai, produsul intern brut, investițiile, exportul au înregistrat de asemenea scăderi importante. Aceste diminuări au fost însoțite de dezechilibre cum sunt: șomajul, datoria externă, economia subterană, situația economică precară a unor mari categorii ale populației etc.
După anul 2000 economia românească s-a caracterizat printr-o creștere continuă a produsului intern brut. Producția principalelor ramuri ale economiei naționale a cunoscut aceeași evoluție, rata inflației și rata șomajului s-au redus considerabil.
În anul 2015 s-a înregistrat o creștere economică de 8,5%. Trebuie precizat că la creșterea înregistrată a PIB-ului a contribuit în mare măsură creșterea volumului de activitate în: industrie, construcții, servicii. Valoarea adăugată brută creată în aceste trei domenii reprezintă aproximativ 83,9% din întreaga mărime a PIB-ului.
În anul 2014, creșterea economică a fost determinată de mărimea volumului de activitate și deci a valorii adăugate brute din construcții și servicii. Contribuția acestor două sectoare la formarea produsului intern brut a fost de 54,8%.
Potrivit INS, consumul populației a contribuit cel mai mult (8%) la creșterea produsului intern brut al României în 2015, din punct de vedere al utilizării acestuia, atât ca urmare a ponderii mari de 77% pe care o deține în utilizarea PIB, cât și pe seama majorării volumului acesteia. În primul semestru al anului 2016 s-a înregistrat o majorare a produsul intern brut cu 8,8% comparativ cu semestrul I 2015, ceea ce reprezintă cea mai mare creștere economică din cadrul statelor membre UE.
Orientările politicii economice și bugetare sunt evidențiate și prin bugetul general consolidat. Astfel, dezechilibrele observate la nivelul economiei reale se regăsesc în execuția bugetară.
În perioada analizată, bugetul general consolidat a înregistrat deficit începând cu anul 2008 când a reprezentat 4,7% din PIB, iar în următorii ani a variat între 1-4 % din PIB. Pentru anii 2010-2014 s-a prognozat o valoare a deficitului bugetului general consolidat de 2,65% din PIB, valoare țintă care de altfel s-a realizat.
Totodată, această țintă corespunde nivelului de sustenabilitate fiscală pe termen mediu, de continuare a procesului de dezinflație și de limitare a deficitului de cont curent.
Tabel 2. (%PIB) Analiza comparativă dintre venituri, cheltuieli și deficit
(Sursa : Eurostat)
Fig. nr. 2. Ponderea veniturilor,cheltuielilor și a deficitului bugetului general ca % PIB, în perioada 2007-2016
(Sursa: Calcule autorului pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice)
Reducerea deficitului bugetar cu 0,5 puncte procentuale în anul 2010 (de la 1,5 % din produsul intern brut în anul 2009 la 2,0% din produsul intern brut în anul 2009) a fost o măsură necesară pentru: susținerea eforturilor de macrostabilizare, scăderea suplimentară a ratei inflației și menținerea deficitului de cont curent în limite sustenabile.
Deși, în prezent, deficitul bugetar este principalul factor inflaționist, trendul descrescător al soldului primar începând cu anul 2008 a fost urmat îndeaproape de evoluția descendentă a inflației medii anuale. Aceasta confirmă necesitatea menținerii la cote reduse a deficitului bugetar, precum și a unui sold primar pozitiv, obiectiv favorizat de reducerea dobânzilor. Pe de altă parte, scăderea accentuată a inflației pe ultimii ani este și rezultatul reducerii magnitudinii influenței principalilor factori inflaționiști: ajustarea prețurilor administrate, modificarea accizelor la unele produse, inexistența unui climat concurențial în sectorul utilităților publice, persistența indisciplinei financiare.
Tabel 3 (%PIB) Evoluția bugetului general consolidat, soldului primar, dobânzilor aferente dobânzii publice și a inflației în perioada 2008-2016
(Sursa: Eurostat și site-ul Ministerul Finanțe Publice pe perioada 2000-2008)
Fig. nr. 3 Evoluția bugetului ,dobânzilor,soldului primar și a inflației
(Sursa: Calculele autorului pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice)
În perioada analizată 2008-2016 se constată o reducere a cheltuielilor cu dobânzile aferente datoriei publice, fapt ce a condus la diminuarea corespunzătoare a surplusului primar. Totodată, se observă și o reducere a inflației, concomitent cu diminuarea deficitului bugetului general consolidat și a dobânzilor la datoria publică, ceea ce indică, de fapt, o relație de condiționare între deficitul bugetar și inflație.
Această tendință de diminuare a deficitului bugetar înseamnă pentru economie o reducere a cererii de capital de împrumut din partea statului, resursele disponibile fiind destinate în cea mai mare parte investițiilor. De asemenea, trebuie precizat și faptul că se observă o orientare către împrumuturile externe pentru finanțarea și refinanțarea deficitelor bugetare, fapt ce subliniază din nou această reducere a presiunilor asupra ratei dobânzii, deci și asupra inflației.
Dobânzile la datoria publică înregistrează o evoluție descendentă, ceea ce indică o orientare a resurselor spre alte sectoare, respectiv al investițiilor. Scăderea acestor cheltuieli se bazează pe:
creșterea performanțelor economice, reflectate în capacitatea mărită de autofinanțare a agenților economici, conducând la scăderea presiunii asupra ratei dobânzii;
folosirea veniturilor din privatizare pentru diminuarea datoriei publice interne;
acțiunile de îmbunătățire a managementului datoriei publice și trezoreriei, precum și a unor reglementări privind o mai bună previzionare necesităților de finanțare a plăților curente.
Caracterul solid al construcției bugetare poate fi demonstrat prin compararea nivelului deficitului bugetului general consolidat cu cel al cheltuielilor de capital.
Evoluția celor doi indicatori este prezentată în tabelul nr. 3. și grafic în figura nr.6.
Tabel 4. (%PIB) Compararea nivelului deficitului bugetului cu cel al cheltuielor de capital
(Sursa: Eurostat și site-ul Ministerul Finanțelor Publice pe perioada 2001-2009)
În evoluția prezentată se constată respectarea principiului potrivit căruia împrumuturile de stat pentru finanțarea deficitului bugetar trebuie să se regăsească în lucrări de investiții și nu în consum, fapt reflectat prin creșterea mai rapidă a ponderii în PIB a cheltuielilor de capital în comparație cu cea a deficitului bugetului general consolidat.
Înscrierea României pe panta ascendentă a ciclului economic încă din anul 2009, precum și continuarea performanțelor pozitive ale economiei românești în anul 2010 vor permite în anii următori articularea unei politici bugetare restrictive. Ținta fixată pentru deficitul bugetar este de 2,65% din produsul intern brut, ceea ce corespunde: obiectivului de sustenabilitate fiscală pe termen mediu, continuării procesului de dezinflație, limitării deficitului contului curent și apelarea la surse de finanțare neinflaționiste.
Fig. nr. 4. Evoluția deficitului bugetului general consolidat și a cheltuielilor de capital în perioada 2008 – 2016, % din PIB
(Sursa: Calculele autorului pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice)
În condițiile în care deficitul bugetar este limitat, pe termen mediu, la un nivel inferior plafonului de 3% din produsul intern brut este nevoie de o creștere a veniturilor publice în vederea susținerii cheltuielilor adiționale. Nivelul actual al veniturilor de peste 33% (33,8% în anul 2008 și 33,5% în 2015) din PIB va asigura nivelul de deficit prognozat, în condițiile în care va fi însoțit de stabilirea priorităților cheltuielilor publice. Reducerea graduală a deficitului structural necesită adaptarea cheltuielilor și veniturilor guvernamentale.
Aceasta implică, pe de o parte, revizuirea și reevaluarea volumului și structurii cheltuielilor obligatorii, precum și îmbunătățirea utilizării alocărilor bugetare.
Stabilizarea finanțelor publice, prevăzută în perioada 2012-2016, este efectul politicii bugetare sustenabile pe termen mediu. Acest lucru este posibil datorită reducerii continue a poverii datoriei publice asupra cheltuielilor bugetare, a bunei gestionări a banilor publici, încurajării investițiilor și urmăririi consecvente a încadrării în criteriile de convergență ale Tratatului de la Maastricht.
Menținerea unui deficit redus, de 1,2% din produsul intern brut, anual, va face posibilă atingerea țelului de inflație, reducerea ratelor dobânzii, evitarea efectului de evicționare a investițiilor private. În același timp, nivelul redus al deficitului va necesita și adaptarea cheltuielilor sau a veniturilor bugetare prin politici adecvate.
Deficitul bugetar va fi finanțat într-o măsură echilibrată, atât de pe piața externă, cât și în completare din surse interne, scopul principal fiind cel al menținerii unui nivel sustenabil al datoriei externe contractate direct sau garantate de stat.
Un element important care inflențează nivelul randamentului fiscal este presiunea fiscală globală, numită și presiune fiscală națională, aceasta se calculează ca raport între totalitatea încasărilor fiscale la nivel central și local, inclusiv contribuția la asigurările sociale dintr-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, și valoarea produsului intern brut realizată în aceeași perioadă de o economie națională.
Se observă din următorul grafic că presiune fiscală globală, calculată cu luarea în considerare a tuturor prelevărilor fiscale încasate de autoritățile publice centrale și locale, a urmat un trend descendent 2012, după care a început o ușoară creștere. Astfel că în anul 2016 se situa la cel mai ridicat nivel din perioada analizată.
Fig. nr. 5. Tendința evoluției presiunii fiscale globale (încasări ca pondere în PIB)
(Sursa : Eurostat )
Anul 2012 determină începutul trendului ascendent. In sens general, dacă indicatorul prezintă pentru o bună parte din intervalul de analiză un ttrend ascendent, determinat mai ales datorită economiei reale, a produsului bintern brut și a bazei impozabile, mai apoi acesta crește lent.
Oricum, România, cu o fiscalitate medie in perioada 2007-2016 de aproximativ 30%, se situează în categoria țărilor cu o constrângere fiscală medie, în care deși presiunea fiscală nu este una exagerată, totuși la nivelul anumitor categorii de contribuabili acestea este apăsătoare, iar în unele situații chiar insuportabilă, mai ales în condițiile în care produsul intern brut pe locuitor este mic.
Necesitatea și reușita acțiunii de “uniformizare fiscală” constă în modul de redistribuire a veniturilor prin intermediul mecanismului bugetar, aranjat ce depinde în mare măsură de structura sistemului fiscal, adică de varianta aleasă de autoritați pentru distrbuția sarcinii fiscale pe diversele categorii de contribuabili.
Problema ce apare în legătură cu modul în care politica fiscală este percepută la nivel individual, microeconomic este cea a presiunii fiscale; cu toate că impozitele, în general, au titlu obligatoriu pentru contribuabili, în condițiile statului democratic, puterea publică nu poate avea nici un control direct asupra obiectului impozitului, asupra bazei materiale a acestuia.
Politica trebuie să aibă în vedere că fiscalitatea nu poate să aibă depășească un anumit prag critic, deoarece în caz contrar, pe termen scurt s-ar produce, într-o anumită măsură, renunțarea la anumite venituri, investiții sau la consumul anumitor bunuri și servicii, dar și încurajarea economiei subterane ; pe termen mediu sau lung, o astfel de măsură s-ar resfrânge inevitabil asupra dezvoltării economice și sociale a țării și asupra bunăastării generale a societății, cu evident efect negativ la nivelul încasărilor fiscale și randamentul fiscal.
Analiza presiunii fiscale pe componentele principale în România ne aduce un plus de informații privind ponderea principalelor tipuri de impozite în PIB. Pentru început am analizat evoluția presiunii foscale pe impozite directe, impozite indirecte și contribuții sociale.Ponderile pe care impozitele directe, impozitele indirecte și contribuțiile sociale le-au obținut raportate la produsul intern brut sunt o reflectare a valoriilor pe care aceste impozite le-au înregistrat în anii supuși analizei.
Tabel 5 (%PIB) Analiza comparativă dintre impozitele directe, indirecte și contribuții sociale ca pondere în PIB
(Sursa : site-ul Ministerul Finanțelot Publice)
Fig. nr. 6. Evoluția presiunii fiscale pe componente principale
(Sursa : Calculele autorului pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice)
Impozitele directe dețin o pondere în produsul inter brut, în decursul anilor analizați, în jurul a 16-17%. În anul 2014 atingând aproximativ 7%, cea mai scazută valoare pe intervalul analizat, după care impozitele directe intră intr-un ușor trend ascendent.
În cazul presiunii fiscale indirecte pe perioada analizată, acestea intră pe o pantă ușor descendentă, în perioada 2008-2013, după care se relansează pe o pantă ușor ascendetă., urmând ca în 2016 să scadă înregistrându-se cea mai mică valoarea a impozitelor indirecte.
În ceea ce privește situația contribuțiilor sociale , ponderea acstora este în scădere de la 11% la 10%, ca urmare a reducerii cotelor acestora. În perioada 2008-2013 contribuțiile sociale prezentate sunt aproximativ apropiate, iar cea mai mare valoare înregistrată fiind în anul 2009 de 11,6% din PIB. În următorii ani contribuția socilă intră pe un trend ușor descendent, cea mai mică valoare fiind de 9,4% în anul 2015.
Detalierea presiunii fiscale pe tipuri de impozite arată care dintre acestea apasă cel mai mult pe umerii contribuabililor.
Tabel 6. (%PIB) Analiza TVA, accize și alte taxe
(Sursa : site-ul Ministerul Finațelor Publice)
Tabel 7. (%PIB) Analiza impozitului pe venit și profit
(Sursa : site-ul Ministerul Finanțelor Publice)
După cum se observă din tabele cea mai mare pondere o deține TVA, care nu poate să fie mai mică decât 15% cota standard si 5% cota redusă. Accizele au stabilite minime reduse pentru fiecare produs .
Graficul de mai jos relevă modificările care au avut loc în cazul impozitelor indirecte .
Fig. nr. 7. Evoluția presiunii fiscale în cazul impozitelor indirecte
(Sursa: Calculele autorului pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice)
Se poate observa pe perioada analizată că ponderea tva-ului a crescut de la 6,3% la 8,3%.
Accizele au o pondere mai scăzută, acestea situându-se în jurul valorilor de 2-3% din PIB pe perioada analizată, având o ușoară creștere unde cea mai mare valoare înregistrată fiind în 2012 cu un procent de 3,3% din PIB.
După cum putem observa cea mai nesimnificativă scădere se înregistrează în cazul altor taxe. Acestea având o valoare subunitară în perioada analizată, excepție făcând anul 2014 unde valoare depășește 1% din PIB.
Modificările care au avut loc în cazul impozitelor directe se poate observa un ușor tred descendent, ca în anul 2012 reprezintă un punct de cotitură fiind anul cu cea mai importantă scădere a presiunii fiscale, a impozitului pe profit cât și a celui pe venit.
În următoarea periodă impozitul pe profit are o ușoară relansare, după care în anul 2015 se înregistreză din nou scăderi.
În cazul impozitelor pe venit acestea au o fluctuație foarte mare în perioada aceluiași an..Valoarea cea mai mare înregistrându-se în anul 2014 (3,7% PIB) după cum putem observa și din grafic.
Fig. nr. 8. Evoluția presiunii fiscale în cazul impozitelor directe
(Sursa: Calculele autorului pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanșelor Publice)
Tot pe baza impozitelor directe și indirecte putem face o analiză a sumelor absolute ca și comparație cu veniturile fiscale prezentate în următorul tabel.
Tabel 8. Sumele absolute ale impozitelor directe, indirecte și venituri fiscale
(Sursa: site-ul Mininterul Finanțelor Publice)
Din analiza cifrelor prezentate în tabel putem concluziona că veniturile aduse veniturilor fiscale din impozite directe și indirecte sunt diferite, cea mai mare parte fiind oferită de impozitele indirecte.
Procentele obținute de impozitele directe și impozitele indirecte, raportate la veniturile fiscale reflectă valoarea pe care impozitele le-au înregistrat în perioada analizată.
Sumele colectate pentru aceste două impozite sunt mai ușor de analizat în momentul în care se calculează ponderea acestora în suma veniturilor fiscale. În situația în care analizăm ponderile deținute de acestea observăm că cele mai mari ponderi sunt date de impozitele directe.
Fig. nr. 9. Ponderea impozitelor directe și indirecte în total venituri fiscale
(Sursa: Calculele autorului pe baza datelor furnizate de pe Ministerul Finanțelor Publice)
Anul 2010 este cel în care găsim cea mai mică pondere a impozitelor directe, iar cea mai mare pondere fiind întâlnită în 2011 (0,78%). Cea mai mare pondere a impozitelor directe este întâlnită în anul 2015 (4,74%), iar cea mai mică fiind în anul 2013 sub 2%.
Veniturile bugetare estimate pe baza evoluției indicatorilor macroeconomici și a legislației fiscale actuale prezintă următoarele caracteristici:
ponderea veniturilor bugetului general consolidat în produsul intern brut va fi, în intervalul 2008-2016, în scădere ușoară față de perioada anterioară, dar având în vedere ritmul de creștere al produsului intern brut, în volum se vor înregistra totuși creșteri ale veniturilor bugetare;
ponderea impozitelor directe va înregistra o scădere către orizontul prognozei, (de la 17,6% în anul 2009, la 16,6% în anul 2013), evoluție menită să încurajeze dezvoltarea și acumularea;
în contrapartidă, impozitele indirecte vor avea o evoluție ascendentă, situându-se la orizontul prognozei, cu 0,7 puncte procentuale peste nivelul anului 2009.
Evoluția veniturilor bugetului general consolidat în perioada 2007-2016 este prezentată în tabelul nr.8 și figura 12.
Tabel 9. Ponderea veniturilor bugetului general în produsul intern brut
(Sursa : site-ul Ministerul Finanțelor Publice)
Pe categorii, ponderea în produsul intern brut a principalelor impozite directe, va evolua astfel:
impozitul pe profit își menține constantă ponderea pe întreaga perioadă prognozată, legislația în domeniu, aprobată recent, asigurând un sistem unitar de facilități pentru toate categoriile de contribuabili, plătitori de impozit pe profit;
contribuțiile de asigurări sociale continuă să dețină ponderea cea mai mare (peste 10% din produsul intern brut), deși vor înregistra o scădere ușoară ca pondere în total venituri (de la 38,0% în anul 2012, la 34,2% în anul 2016), în special ca urmare a reducerii cotelor, începând cu anul 2010 și menținerii sub control a politicii salariale;
impozitul pe venit (circa 3,2-3,7%) va avea un trend crescător determinat de lărgirea bazei impozabile ca urmare a reducerii contribuției la asigurările sociale, concomitent cu creșterea cotei medii de impozit, prin trecerea într-o nouă treaptă de impozitare. (Ministerul Finanțelor Plublice)
Fig. nr. 10. Evoluția veniturilor bugetului în perioada 2008-2016
(Sursa: Calculele autorului pe baza datelor furnizate de pe Ministerul Finanțelor Publice)
Analiza evoluției impozitelor indirecte evidențiază următoarele:
scăderea ușoară a taxei pe valoarea adăugată la orizontul prognozei, în mare măsură ca urmare a reducerii consumului final în această perioadă, dar și ca urmare a creșterii mari a elementelor care nu implică taxă pe valoarea adăugată, ci rambursări ale acesteia, comparativ cu valoarea adăugată brută
creșterea ponderii accizelor în produsul intern brut (de la 2,4% în anul 2008, la 3,3% în anul 2012) este determinată în mare măsură de atingerea graduală a standardelor Uniunii Europene
scăderea taxelor vamale (de la 0,6% în anul 2009, la 0,1% în anul 2014), influențată atât de creșterea importului într-un ritm mai lent decât produsul intern brut, cât și de modificarea în continuare a legislației, în sensul scăderii treptate a barierelor vamale în relația cu Uniunea Europeană.
Ca pondere în produsul intern brut, evoluția categoriilor de cheltuieli în structură economică este diferită, în funcție de poziția actuală a acestora și de coordonatele politicii sectoriale și a respectării țintei de deficit asumate de 2,65% anual.
Tabel 10. Cheltuielile bugetului general (%PIB)
(Sursa: site-ul Ministerul Finanțelor Publice)
Se estimează sensul descendent, al cheltuielilor de personal, supuse unui proces de monitorizare, fundamentat pe o bună politică de personal, concomitent cu implementarea măsurilor de reformă a administrației publice pe perioda 2008-2013, dupa care cheltuielile de personal prezinta un trend ascendent.
Cheltuielile materiale și servicii au o pondere aproximativ constantă, luând valori din intervalul 6-7% din PIB.
Subvențiile scad, reflectând dezangajarea treptată a statului în economie, ca urmare a atingerii unui nivel ridicat de realizare a privatizăriipe perioada 2008-2013, după care tind să crească.
Transferurile vor deține, în continuare, ponderea cea mai mare în produsul intern brut, reflectând principalele priorități ale politicii guvernamentale, respectiv asigurarea cofinanțării asistenței financiare de la Uniunea Europeană și alte organisme financiare internaționale și transferurile sociale destinate finanțării costurilor legate de protecția socială.
Cheltuielile de capital vor avea un trend pozitiv și vor fi canalizate către proiectele finanțate din fondurile nerambursabile ale Uniunii Europene, pentru infrastructură, mediu, dezvoltare rurală. (Ministerul Finanțelor Publice)
Fig. nr. 11. Evoluția cheltuielilor bugetului general consolidat
în perioada 2008-2016
(Sursa: Calculele autorului pe baza datelor furnizate de pe Ministerul Finanțelor Publice)
Simpla concentrare a noastră pe respectarea standardelor Uniunii Europene nu garantează modernizarea economiei românești. Este nevoie de implicare directă, inclusiv prin proiecții pe termen lung a culoarelor de pertinență a evoluțiilor, în domeniile esențiale ale economiei.
Anul 2005 a fost anul schimbărilor de direcție privind conceperea și fundamentarea politicilor macroeconomice în România. Introducerea cotei unice de impozitare de 16%, ca pilon al reformei fiscale, și țintirea inflației, ca strategie modernă de politică monetară, reflectă viziuni nearmonizate asupra mix-ului de politici macroeconomice din România.
Concluzii
Presiunea fiscală care este impusă de puterile publice trebuie să concilieze două tendințe diametral opuse: pe de o parte cea a statului – care dorește ca aceasta să fie tot mai mare în vederea acoperirii cheltuielilor publice aflate în continuă creștere și, pe de altă parte cea a cetățeanului – care dorește o presiune fiscală cât mai mică cu putință, în vederea realizării scopului său în cadrul politicii fiscale.
Nivelul veniturilor individuale din țara noastră, la care se adaugă și o presiune fiscală apăsătoare nu asigură contribuabililor individuali posibilitatea economisirii într-o măsură semnificativă. Această situație poate compromite consumul viitor și motivația de a munci mai mult și mai bine. Ea ar trebui să dea de gândit oricărei guvernări pentru că nu se poate clădi o națiune prosperă din contribuabili săraci.
Cauzele unei presiuni fiscale sufocante pentru contribuabilul mediu, persoană fizică sau persoană juridică, trebuie căutate în următoarele realități: nevoia de resurse fiscale constante din partea guvernelor pe fondul menținerii birocrației la un nivel sfidător de mare și a unei economii aflată într-o criză profundă (de structură, de competitivitate, de management etc.); existența unor importante venituri obținute fie din economia subterană fie din economia la suprafață ale cărei produse și venituri nu scapă autorităților, dar care, din diverse rațiuni, nu sunt incluse de către autoritățile fiscale, în masa veniturilor impozabile; existența unui sistem fiscal, a unei legislații fiscale și a unui aparat fiscal încă nepuse la punct, neadaptate situației reale a economiei românești actuale și de perspectivă; contrabanda și evaziunea fiscală din România, iar măsurile întreprinse în direcția limitării acestei dezvoltări au fost timide și nu au avut finalitatea scontată.
Aceste fenomene economico-sociale au erodat și erodează potențialul real al bugetului de stat care, din această cauză este “reabilitat” printr-o fiscalitate ridicată.
Impozitele percepute de stat de la agenții economici se constituie, din punct de vedere al acestora, în elemente de presiune fiscală. Aceasta este cu atât mai pronunțată cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată de contribuabili – agenți economici – este mai mare. Presiunea fiscală este resimțită și amplificată și din partea impozitelor indirecte (accize și TVA) care, deși nu sunt suportate de firme, afectează volumul ieșirilor (vânzărilor) și competitivitatea prin intermediul prețurilor.
România se diferențiază de majoritatea țărilor din Uniunea Europeană prin faptul că nu are probleme în ceea ce privește deficitul bugetar și datoria publică totală, adică exact domeniile unde alte țări trebuie să facă cele mai dureroase ajustări. În schimb, nivelul inflației și al dobânzilor reprezintă încă un motiv de preocupare în țara noastră.
Un angajament important în acest proces de realizare a convergenței nominale cu țările Uniunii Europene constă în armonizarea legislației românești cu cea comunitară în special în materie de impozite indirecte reprezentate de TVA și accize. În acest sens s-au adoptat o serie de măsuri ce au vizat nivelul impozitelor indirecte în timp ce în cazul impozitelor directe măsurile au constat în armonizarea tehnicii de impunere în scopul asigurării unei concurențe reale între societăți, prevenirii și combaterii evaziunii fiscale și evitării dublei impuneri.
Reducerea presiunii fiscale va înregistra ca efect sigur și o remutare a forței de muncă de “la negru” în legalitate, întrucât contribuabilii își vor pierde interesul în a găsi noi metode și practici de diminuare a impozitelor și taxelor. Toleranța sistemului fiscal românesc la indisciplina fiscală a stimulat acumularea de capital în economia subterană și la aceasta s-a adăugat și tendința generală de a vedea în prelevările obligatorii o confiscare a unei părți din veniturile lui, și nu o modalitate de finanțare a cheltuielilor publice.
Față de varianta unei presiuni fiscale împovărătoare, care ilustrează intervenția masivă, a statului în economie, există o alternativă întotdeauna în favoarea pieței libere, anume aceea că cel mai bun guvern guvernează cel mai puțin, lăsând loc concurenței să regleze raporturile dintre agenții economici.
Principalele coordonate ale politicii fiscale se bazează pe stabilitatea taxelor și impozitelor și poate fi considerată o continuare a celei anterioare, caracterizată prin relaxare fiscală în domeniul impozitelor directe, consolidare fiscală, în sensul că nu va interveni nici o modificare semnificativă de natură a influența veniturile bugetului general consolidat.
În domeniul impozitului pe profit se va avea în vedere diminuarea bazei impozabile pentru calculul impozitului pe profit, prin acordarea unei deduceri suplimentare pentru activitățile de cercetare-dezvoltare.
În domeniul impozitului pe venit se urmărește: încurajarea contribuțiilor la fondurile de pensii private, prin majorarea cuantumului contribuțiilor deductibile la stabilirea bazei de calcul pentru veniturile din salarii; simplificarea sistemului de deduceri personale acordate persoanelor fizice care realizează venituri din salarii la funcția de bază.
În domeniul impozitelor locale se urmărește realizarea de măsuri pentru impozitarea la valoarea de piață a proprietăților imobiliare. În domeniul impozitării nerezidenților, relaxarea fiscală este urmărită prin scoaterea de sub incidența impozitării în România a veniturilor obținute de organismele de plasament colectiv nerezidente, fapt ce ar încuraja pătrunderea acestor fonduri pe piața de capital românească și dezvoltarea acesteia.
În domeniul accizelor trebuie să se respecte întocmai principiile legislației comunitare, inclusiv în ceea ce privește sfera de aplicare și cotele de accize, având în vedere obligația statelor membre de a atinge nivelul minim impus al cotelor respective.
Bibliografie:
Andrei, L.C., Economie Europeană, Editura Economică, București, 2009
Anghelache, G., Belean, P. Finanțele publice ale României, Editura Economică, București, 2003
Balan, E., Drept Financiar – Curs Universitar, Editia a III a, Bucuresti, Editura All Beck, 2005
Bălănescu, R., Bălășescu, F., Moldovan, E., Sistemul de impozite, Editura Economică, București, 1994
Bremond, J., Geledan, A., Dicționar economic și social, Editura Expert, București, 1995
Brezeanu, P. Fiscalitate europeană, Editura Economică, București, 2005
Brezeanu, P., Fiscalitate – Concepte. Metode. Practici, Editura Economică, București, 1999
Cioponea, M.C., Finanțe publice și teorie fiscală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Dicționar de economie, Editura ASE, București, 2001
Drăcea, M., Ciurezu, T., Presiunea fiscală în țările membre UE: cauzele și efectele reducerii acesteia. În: Revista Finanțe-Contabilitate, București, nr. 2/2004
Florescu, A.P., Dumitru, P.C., Bălașa, G., Fiscalitatea in România, București, Editura All Beck, 2005
Gorcea, C., Codul sancțiunilor și pedepselor fiscale, București, Editura Tribuna Economică
Hoanță, N., Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000
http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/taxation/excise_duties/alcoholic_beverages/rates/excise_duties-part_i_alcohol_en.pdf
http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/index_en.htm
http://eurlex.europa.eu/
http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_6/index_ro.htm
http://mpra.ub.uni-muenchen.de/3996/1/MPRA_paper_3996.pdf
Ionescu, Gh., Marketizarea, democratizarea și etica afacerilor, Editura Economică, București, 2004
Mara, E.R. (coord.), Finanțe publice intre teorie și practică, Editura Risoprint, București, 2009
Pearce, .W., Shaw, R. (ed.), The MIT Dictionary of Modern Economics, 4th edition, MIT press editions, 1992
Ros, V., Drept Financiar-Curs Universitar,Bucuresti, Editura All Beck, 2005
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Economics, 17th edition, McGraw-Hill, New York, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Implicatii ALE Gradului DE Fiscalitate Asupra Volumului Resurselor Financiare Publice ÎN România ȘI ÎN Alte Țări Membre Eu 28 (ID: 116353)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.