Implementarea Unui Site Si Gazduirea Lui

U N I V E R S I T A T E A " V A L A H I A " D I N T Â R G O V I Ș T E

Facultatea de Inginerie Electrică, Electronică și

Tehnologia Informației

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Implementarea unui site și găzduirea lui pe un

server propriu

Masterand:

Popa Viorel

REZUMAT

Mediul on-line este într-o continuă creștere, iar prezența în acest mediu oferă posibilități mult mai accesibile de a intra în contact direct cu potențiali clienți, parteneri de afaceri sau angajatori.

Soluțiile de găzduire on-line sunt numeroase dar implementarea unui sistem propriu oferă flexibilitate și disponibilitatea garantată de 99% din timp oferită de sistemele comerciale este dependentă doar de resursele proprii.

Una dintre soluțiile cele mai practice și la îndemână pentru un inginer it consider că o reprezintă implementarea unui server propriu construit cu ajutorul unui microcomputer și un site de prezentare realizat cu ajutorul unor limbaje de mark-up și programare moderne și flexibile.

În vederea implementării unui site dinamic și modern voi folosi

HTML(HyperText Markup Language), pentru realizarea de conținut text și încadrare,

CSS(Cascading Style Sheets) pentru stilizarea conținutului afișat

Twitter Bootsrap framework, pentru implementarea mai ușoară de conținut mobile-frienfly

PHP , pentru generarea dinamică a conținutului

Mysql, pentru lucrului cu baze de date

Pentru realizarea serverului

RasperzPy – microPC

Apache – Webserver

LISTĂ DE ABREVIERI

WWW – World Wide Web

HTML – Hypertext Markup Language

PHP – Hypertext Preprocessor

SQL – Structured Query Language

HTTP – Hypertext Transfer Protocol

Cuprins

Rezumat…………………………………………………………………………………………………. 2

Listă de abrevieri…………………………………………………………………………………….. 3

Cuprins……………………………………………………………………………………………………. 4

1.Introducere

1.1. Scopul lucrării

1.2. Obiectivele lucrării

2. Interconectarea rețelelor

2.1 Rețele de calculatoare

2.1 Internet

3.Implentarea site-ului

3.1. Html

3.2 Css

3.3 Twitter Bootstrap

3.4 Php

3.5 MySql

4. Implementarea Serverului

4.1. Pi

4.1. Apache

5. Concluzii

1.Introducere

1.1. Scopul lucrării

În lucrarea de față voi implementa pas cu pas de la momentul realizării unui plan până la punerea în mediul on-line și testarea în diverse situații a unui site găzduit pe un server propriu care are la bază un Raspbery Pi.

1.2 Obiectivele lucrării

Pentru realizare scopului lucrării am stabilit următoarele obiective

a)Aprofundarea termenului Internet

b)Aprofundarea realizării unei rețele de calculatoare

c)Studiul practic Html-Css-Bootstrap

d)Studiul practic al limbajului PHP

e)Noțiuni privind SQL și utilizarea MySQL

f) f)Configurarea unui server Apache

g)Configurarea Raspberry Pi pentru Web

h)Implementarea finală

2.Interconectarea calculatoarelor

 Legarea calculatoarelor într-o rețea pentru a utiliza în comun informațiile nu este un fenomen nou. Instituțiile guvernamentale și companiile din orice domeniu de activitate din țările dezvoltate fac acest lucru de mai multe decenii. Multe corporații și firme au adoptat de peste 20 de ani lucrul în rețele.

O rețea de calculatoare reprezintă un mod de conectare a unor calculatoare individuale, astfel încât să poată folosi în comun anumite resurse. Aceste resurse includ componente de genul unităților de disc, fișiere (baze de date), imprimante și echipamente de comunicație. În plus, rețeaua permite o interacțiune mai mare și o comunicare mai bună între membrii rețelei, prin intermediul poștei electronice, bazelor de date și a altor metode de utilizare în comun a informațiilor de orice fel.

Calculatoarele conectate la rețea sunt denumite noduri.

Când nodurile aparțin aceleiași clădiri sau aceleiași organizații, rețeaua este locală (Local Area Network – LAN), de exemplu rețeaua unei universități.

Dacă nodurile sunt dispersate pe o zonă mai extinsă, de exemplu pe suprafața unui județ sau a câtorva județe, la nivelul țării sau pe întregul glob, rețeaua este pe plan extins (Wide Area Network – WAN). O astfel de rețea ar putea fi constituită, de exemplu, la nivel național, pentru toate instituțiile Ministerului Educației și Cercetării.

2.1 Rețele de calculatoare ––––––––––––––––

Termenul internet provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte din limba engleză: interconnected = interconectat și network = rețea.

Cuvântul are două sensuri care sunt strâns înrudite, în funcție de context:

Substantivul propriu „Internet” (scris cu majusculă) desemnează o rețea mondială unitară de calculatoare și alte aparate cu adrese computerizate, interconectate conform protocoalelor (regulilor) de comunicare „Transmission Control Protocol” (TCP) și „Internet Protocol” (IP), numite împreună „stiva TCP/IP”. Precursorul Internetului datează din 1965, când Agenția pentru Proiecte de Cercetare Înaintate de Apărare – a Ministerului Apărării, Department of Defense sau DoD din SUA (Defence Advanced Research Projects Agency, DARPA) a creat prima rețea de computere interconectate sub numele ARPAnet.

Super-rețeaua Internet din zilele noastre, care de mult a împânzit întreg globul pământesc, a rezultat din extinderea permanentă a acestei rețele inițiale Arpanet. Azi pe glob există un singur Internet, care însă este uriaș; el oferă utilizatorilor săi o multitudine de informații și servicii precum e-mail, www, FTP, Găzduire web (web hosting) și multe altele, unele dintre ele fiind numai contra cost.

Substantivul comun „internet” (scris cu minusculă) desemnează rețele speciale ce interconectează 2 sau mai multe rețele autonome aflate la mare depărtare unele față de altele. Un exemplu de 2 rețele mari, interconectate printr-un internet pentru care folosința acestui nume este justificată: rețelele SIPRNet și FidoNet. Rețelele de tip internet nu trebuie confundate cu super-rețeaua „Internet” de mai sus.

Scurt istoric

Punctul de pornire în dezvoltarea Internetului a fost rivalitatea între cele două mari puteri ale secolului al XX-lea: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. În 1957, URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) lansează în spațiul cosmic primul satelit artificial al Pământului denumit Sputnik. Acest fapt a declanșat o îngrijorare deosebită în Statele Unite ale Americii, astfel președintele Eisenhower înființează o agenție specială subordonată Pentagonului: Advanced Research Projects Agency (www.darpa.mil). Această agenție a Ministerului de Apărare (Department of Defense, prescurtat DOD) este condusă de oameni de știință, are o birocrație redusă, și are ca misiune: „Menținerea superiorității tehnologice a armatei Statelor Unite și prevenirea surprizei tehnologice în domeniul securității naționale prin sponsorizarea celor mai noi și revoluționare descoperiri științifice și prin investirea de fonduri teoretic nelimitate pentru realizarea unei legături între cercetarea științifică și implementarea tehnologică militară a acesteia.”

În 1959 John McCarthy, profesor la Universitatea Stanford, al cărui nume va fi asociat cu inteligența artificială, găsește soluția de a conecta mai multe terminale la un singur calculator central: time-sharing (partajarea timpului). Aceasta este o modalitate de lucru în care mai multe aplicații (programe de calculator) solicită acces concurențial la o resursă (fizică sau logică), prin care fiecărei aplicații i se alocă un anumit timp pentru folosirea resursei solicitate. Apărând apoi primele calculatoare în marile universități se pune problema interconectării acestora. Cercetătorul Lawrence Roberts susține o soluție de interconectare prin comutare de pachete (packet switching) în modelul numit "client-server". Astfel, pentru a transmite informația, aceasta este mărunțită în porțiuni mici, denumite pachete. Ca și la poșta clasică, fiecare pachet conține informații referitore la destinatar, astfel încât el să poată fi corect dirijat pe rețea. La destinație întreaga informație este reasamblată. Deși această metodă întâmpină rezistență din partea specialiștilor, în 1969 începe să funcționeze rețeaua "ARPANET" între 4 noduri: University of California din Los Angeles (UCLA), University of California din Santa Ana, University of Utah și Stanford Research Institute (SRI). Toate acestea au fost codificate într-un protocol care reglementa transmisia de date. În forma sa finală, acesta era TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol), creat de Vint Cerf și Robert Kahn în 1970 și care este și acum baza Internetului. TCP/IP face posibil ca modele diferite de calculatoare, de exemplu cele compatibile cu IBM sau și Mac's, folosind sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS etc. să se "înțeleagă" unele cu altele. În acest fel, Internetul urma să devină cu adevărat independent de platforma hardware utilizată. Prima conexiune ARPANET a fost realizată în 29 octombrie 1969, ora 22:30 între University of California din Los Angeles și Institutul de Cercetare Stanford și a decurs astfel: cei de la un capăt al rețelei au tastat un “L” (de la "login") și apoi, prin telefon, au cerut confirmarea funcționării transferului de date de la cei de la celălalt capăt al conexiunii. Dialogul a fost următorul:

„ -Vedeți L-ul?

-Da, vedem L-ul!

Apoi au tastat un O și au întrebat din nou:

-Vedeți O-ul?

-Da, vedem O-ul, a venit raspunsul.

Apoi au tastat un L și conexiunea a picat.”

Ca program al Ministerului Apărării al SUA, ARPANET s-a dezvoltat uluitor de repede, la el conectându-se din ce în ce mai multe calculatoare. În 1979 ARPA decide să separe rețeaua în două, una pentru lumea comercială și universitară, și una militară. Cele două rețele puteau comunica în continuare, construindu-se practic o inter-rețea (internet) denumită inițial DARPA Internet și consacrată ulterior sub denumirea Internet. Numeroși cercetători din domeniul academic și militar si-au concentrat eforturile în scopul dezvoltării unor programe de comunicare în rețea. Astfel în 1980 o serie de programe de comunicare (bazate pe protocoale bine definite), care sunt utilizate și astăzi, erau deja finalizate. În 1983, TCP/IP devine unicul protocol oficial al Internetului, și ca urmare, tot mai multe calculatoare din întreaga lume au fost conectate la ARPANET. Creșterea numărului de calculatoare conectate la Internet a devenit exponențială, astfel încât în 1990 Internetul cuprindea 3.000 de rețele și 300.000 de calculatoare. În 1992 era deja conectat calculatorul cu numărul 1.000.000. Apoi mărimea Internetului s-a dublat cam la fiecare an.

Dezvoltarea rapidă a Internetului s-a datorat faptului că accesul la documentația protocoalelor obligatorii a fost și este liber și gratuit. În 1969 S. Crocker a inițiat o serie de „note de cercetare” denumite RFC (Request for Comments), numerotate cronologic și devenite cu timpul accesibile gratuit on-line (în Internet). Marea schimbare a început în 1989, când Tim Berners Lee de la Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN) a pus bazele dezvoltării primului prototip al World Wide Web (WWW sau web).

O altă schimbare radicală s-a produs când, în 1993, National Center for Supercomputing Applications (NCSA) din SUA a pus la dispoziție browserul "Mosaic", care era bazat pe o interfață grafică (Windows). Enorma creștere a web-ului a început aproape dintr-o dată: în iunie 1993 erau înregistrate 130 servere web, iar în 1994 erau deja peste 11.500 de servere.

b) Caracteristici tehnice

În ziua de astăzi Internetul este susținut și întreținut de o mulțime de firme comerciale. El se bazează pe specificații tehnice foarte detaliate, ca de exemplu pe așa-numitele „protocoale de comunicație”, care descriu toate regulile și protocoalele de transmitere a datelor în această rețea. Vezi și articolul despre Modelul de Referință OSI.

Protocoalele fundamentale ale Internetului, care asigură interoperabilitatea între orice două calculatoare sau aparate inteligente care le implementează, sunt Internet Protocol(IP), Transmission Control Protocol (TCP) și User Datagram Protocol (UDP).

Aceste trei protocoale reprezintă însă doar o parte din nivelul de bază al sistemului de protocoale Internet, care mai include și protocoale de control si aplicative, cum ar fi: DNS, PPP,  SLIP, ICMP, POP3, IMAP, SMTP, HTTP, HTTPS, SSH, Telnet, FTP, LDAP, SSL, WAP și SIP.

Din cauza multelor fuziuni dintre companiile de telefonie și cele de Internet (Internet Service Providers, prescurtat ISP) au apărut o serie de probleme în sensul că sarcinile acestora nu erau clar delimitate.

Rețeaua regională a ISP-ului este formată prin interconectarea ruterelor din diverse orașe pe care le deservește compania. Dacă pachetul este destinat unui calculator-gazdă deservit direct de către rețeaua ISP, pachetul va fi livrat direct lui. Altfel el este predat mai departe operatorului (firmei) care furnizează companiei ISP servicii de comunicare prin backbone-ul rețelei. (In engleză backbone înseamnă in general șira spinării, iar în informatică înseamnă rețeaua de bază pentru interconectarea rețelelor). În partea superioară a acestei ierarhii se găsesc operatorii principali de la nivelul backbone-ului rețelei, companii cum ar fi AT&T sau SPRINT. Aceștia răspund de backbone-uri mari cu mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de transfer.

Corporațiile și firmele de hosting utilizează așa-numitele „ferme” de servere rapide (= multe servere, situate eventual în aceeași sală sau clădire), conectate direct la backbone. Operatorii încurajază pe clienții lor să folosească această conectare directă prin închirierea de spațiu în rack-uri = dulapuri speciale standardizate pentru echipamentul clientului, care se află în aceeași cameră cu ruterul, conducând la conexiuni scurte și rapide între fermele de servere și backbone-ul rețelei.

Dacă un pachet trimis în backbone este destinat unui ISP sau unei companii deservite de aceeași coloană, el este transmis celui mai apropiat ruter. Pentru a permite pachetelor să treacă dintr-un backbone în altul, acestea sunt conectate în NAP-uri (Network Access Point). În principiu un NAP este o sală plină cu rutere, cel puțin unul pentru fiecare backbone conectat. O rețea locală conectează toate aceste rutere astfel încât pachetele să poată fi retransmise rapid din orice coloană în orice alta. În afară de conectarea în NAP-uri, backbone-urile de dimensiuni mari au numeroase conexiuni directe între ruterele lor, tehnică numită conectare privată (private peering).

Unul dintre paradoxurile Internetului este acela că ISP-urile, care se află în competiție între ele pentru câștigarea de clienți, cooperează în realizarea de conectări private și întreținerea Internetului.

2.1 Rețele de calculatoare

În lume exista multe rețele cu echipamente si programe diverse. Rețelele nu pot fi extinse prin simpla adăugare a unor calculatoare si cabluri. Fiecare topologie si arhitectura de rețea are propriile sale limite. Totodată fiecare rețea folosește propriile protocoale, deci existenta rețelelor de tipuri diferite înseamnă a avea protocoale diferite. Indiferent de evoluția care va avea loc în lumea IT (tehnologia informației), mereu vor exista o varietate de rețele, care pentru a putea comunica unele cu altele vor trebui sa se interconecteze. Tipurile de conexiuni care pot sa apară sunt: 
– LAN – LAN: utilizatorul copiazțăun fisier de pe un alt sistem din alt workgroup; 
– LAN – WAN: utilizatorul trimite un e – mail altui utilizator aflat la distanta; 
– WAN – WAN: doi utilizatori fac schimb de date; 
– LAN – WAN – LAN: utilizatori din universități diferite comunică între ei. 
          Pentru a interconecta între ele aceste rețele sunt necesare atât echipamente speciale pentru a realiza conexiunile fizice cât si software de interconectare. 
          Pentru a conecta fizic doua rețele este necesara plasarea unei "cutii negre", la joncțiunea dintre cele doua rețele care se doresc a fi legate (conectate), pentru a rezolva conversiile necesare atunci când datele se miscă de la o rețea la alta. Aceste "cutii negre" au nume diferite si în general depinde de nivelul la care lucrează fiecare din ele fiind adecvate pentru o anumita forma de interconectare. 

Clasificări ale rețelelor de calculatoare

Clasificarea după topologie

Topologia (structura) unei rețele rezultă din modul de conectare a elementelor rețelei între ele. Ea determină și traseul concret pe care circulă informația în rețea "de la A la B". Principalele tipuri de topologii pentru rețelele LAN sunt:

– topologia Bus (înseamnă magistrală) – are o fiabilitate sporită și o viteză mare de transmisie;

– topologia Ring (inel) – permite ca toate stațiile conectate să aibă drepturi și funcțiuni egale;

– topologia Star (stea) – oferă o viteză mare de comunicație, fiind destinată aplicațiilor în timp real.

Rețelele mai mari prezintă o topologie formată dintr-o combinație a acestor trei tipuri.

Clasificare după modul de conectare

Rețelele de calculatoare pot fi clasificate și după tehnlogia care este folosită pentru a conecta dispozitive individuale din rețea, cum ar fi fibră optică, Ethernet, Wireless LAN (din engleză și înseamnă "fără fir"), HomePNA sau Power line.

Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare și deja foarte diverse, începând cu tot felul de cabluri metalice și de fibră optică, cabluri submarine, și terminând cu legături prin radio cum ar fi Wi-Fi sau Bluetooth, prin raze infraroșii (IrDA) sau chiar prin intermediul sateliților.

Foarte răspândită este metoda Ethernet, termen care se referă la natura fizică a cablului folosit și la tensiunile electrice ale semnalului. Cel mai răspândit protocol de comunicare în rețelele Ethernet se numește CSMA/CD ("Carrier Sense Multiple Access / Collision Detection"). Dacă sunt utilizate undele radio, atunci rețeaua se numește rețea fără fir (engleză: wireless).

"HomePNA" este un sistem de conectare între ele a calculatoarelor și aparatelor "inteligente" dintr-o locuință, bazat pe fire normale de telefon sau cablu normal de televiziune.

În fine, sistemul "Power line communication" (PLC) se bazează pe rețeaua de curent electric, atât cea de înaltă cât și cea de joasă tensiune, care practic ajung la orice loc din lume.

Clasificare după relațiile funcționale (arhitectura de rețea)

Rețelele de calculatoare mai pot fi clasificate în funcție de relațiile funcționale care există dintre elementele unei rețele, ca de exemplu: Active Networking Architecture, Client-Server Architecture și Peer-to-peer (workgroup) Architecture.

O altă clasificare funcțională folosește termenii:

– Storage Area Network (SAN) – o rețea dedicată interconectării eficiente a dispozitivelor de stocare a datelor

– Network Attached Storage (NAS) – dispozitive de stocare concepute pentru a fi atașate nu la câte un calculator particular din rețea, ci direct la rețea, putând astfel fi puse la dispoziția tuturor calculatoarelor rețelei.

Clasificare după extindere

Rețelele de calculatoare se împart după extinderea lor în următoarele tipuri: LAN, MAN, WAN și, ceva mai nou, PAN. Rețelele relativ mici, de exemplu cu cel mult câteva sute de calculatoare în aceeași clădire legate între ele direct, se numesc Local Area Network (LAN). O rețea de tip LAN dar fără fir (prin unde radio) se numește WLAN (Wireless LAN). Rețele de mare întindere geografică, de exemplu între 2 orașe, pe o țară, un continent sau chiar pe întreaga lume, se numesc Wide Area Network (WAN). Rețelele de tip WAN au fost inițial foarte costisitoare. Numai companiile mari își puteau permite un WAN particular. La ora actuală însă, cele mai multe conexiuni de tip WAN folosesc ca mijloc de comunicație Internetul – acesta este universal și public, deci nu foarte controlabil de către un utilizator, în schimb însă foarte convenabil ca preț. În sfârșit, PAN înseamnă Personal Area Network – o rețea de foarte mică întindere, de cel mult câțiva metri, constând din aparatele interconectabile din apropierea unei persoane, cum ar fi o imprimantă sau un scanner, sau chiar aparatele pe care o persoană le poartă cu sine, ca de exemplu un telefon mobil sau un smartphone, un player MP3 sau un aparat de navigație GPS portabil.

* Rețele personale (Personal Area Network)

Un Personal Area Network (PAN) este o rețea de calculatoare folosită pentru comunicarea între câteva mici calculatoare sau și aparate multifuncționale inteligente (smart), apropiate unele de altele. Exemple de dispozitive care sunt folosite în rețeaua de tip PAN sunt imprimantele, aparatele de fax, telefoanele mobile, Personal Digital Assistant (PDA-uri), scanere, aparate de poziționare și navigație GPS, playere "inteligente" și altele. Raza de acțiune a rețelelor PAN este aproximativ de la 6-9 metri. Rețelele PAN pot fi conectate cu magistrale USB și FireWire. Cu ajutorul unor tehnologii ca IrDA (unde infraroșii) și Bluetooth (unde radio) se pot crea și rețele de tip Wireless PAN (rețele PAN fără fir).

* Rețele locale (Local Area Network)

Un LAN este o rețea care acoperă o zonă geografică restrânsă, cum ar fi la domiciliu, birou, sau o clădire. Rețelele LAN curente sunt bazate pe tehnologia Ethernet. De exemplu, o bibliotecă va avea o conexiune prin fir sau de tip Wireless LAN pentru a interconecta dispozitive locale (ex.: imprimante, servere) și pentru a accesa Internetul. Toate calculatoarele din bibliotecă sunt conectate prin fir de rețea de categoria 5, numit UTP CAT5 cable, rulează protocolul IEEE 802.3 printr-un sistem de dispozitive interconectate care eventual se conectează și la Internet. Cablurile care duc spre server sunt de tipul numit UTP CAT5e enhanced cable; ele suportă protocolul IEEE 802.3 la o viteză de 1 Gbit/s. În exemplul din dreapta rețeaua a fost construită în așa fel încât calculatoarele angajaților bibliotecii din partea dreptă a imaginii pot accesa imprimanta color, înregistrările despre cărțile împrumutate, rețeaua academică și Internetul. Toți utilizatorii pot accesa Internetul, și catalogul bibliotecii. Fiecare grup din rețea poate accesa imprimanta sa locală. În rest, imprimantele nu sunt accesibile din afara grupului respectiv. Toate dispozitivele interconectate trebuie să folosească nivelul 3 network layer din modelul de referință OSI, fiindcă în acest exemplu este vorba de mai multe subrețele (cu culori diferite). Subrețelele din interiorul bibliotecii au viteza de numai 10/100 Mbit/s, conexiune Ethernet pînă la utilizatorul final, și Gigabit Ethernet către ruter-ul principal, care poate fi numit și "layer 3 switch", fiindcă el are numai interfață Ethernet și trebuie să "înțeleagă" IP. Mai corect ruterele se numesc: "ruter de acces" (ruterul de sus este un ruter de distribuire care conectează la Internet), și "ruter al rețelei academice" – accesat de utilizator.

În prezent tehnologia Ethernet sau și alte tehnologii LAN conforme standardului IEEE 802.3 operează la viteze de peste 10 Mbit/s. Aceasta este rata de transfer teoretică maximă. IEEE are însă proiecte de dezvoltare a standardelor de 40 și chiar 100 Gbit/s.

* Rețea academică (Campus Area Network)

Un Campus Area Network (CAN) este o rețea de LAN-uri interconectate, asemănatoare cu cea de tip MAN, dar ea se extinde pe o zonă geografică limitată, de exemplu a unei universități.

În cazul unei universități o rețea CAN poate face legătura între diferite clădiri ale campusului: departamentele academice, biblioteca universitară, căminul studențesc. CAN este ca extindere în general mai mare decât rețelele locale LAN dar mai mic decât WAN. Rețelele CAN au fost create cu scopul de a facilita studenților accesul liber la rețeaua Internet și la resursele universității.

* Rețea metropolitană (Metropolitan Area Network)

Rețelele metropolitane (MAN) sunt rețele de mare extindere care de obicei împînzesc orașe întregi. Aceste rețele folosesc pentru legături cel mai des tehnologii fără fir (wireless) sau fibră optică.

Definiția IEEE Standardul IEEE 802-2001 descrie MAN ca fiind o rețea metropolitană care este optimizată pentru o întindere geografică mai mare decît rețelele locale LAN, începând de la cartiere rezidențiale, zone economice și până la orașe întregi. Rețelele metropolitane MAN la rândul lor depind de canalele de comunicații, și oferă un transfer moderat pâna la transfer înalt de date. Rețeaua MAN în cele mai frecvente cazuri este proprietatea unui singur operator (companie), dar rețeaua este folosită de către mai multe persoane și organizații. Rețelele MAN mai pot fi deținute și conduse ca utilități publice.

Implementarea rețelelor metropolitane MAN Unele tehnologii folosite pentru aceste scopuri sunt ATM, FDDI și SMDS. Dar aceste tehnologii vechi sunt în procesul de substiturire de către rețele Ethernet bazate pe MAN, ex: Metro-Ethernet. Rețelele MAN, la fel ca multe rețele LAN, au fost construite fără fir datorită folosirii microundelor, undelor radio, sau a undelor laser infraroșii. Multe companii dau cu chirie sau închiriază circuitele de la transportatori publici (din cauza costului ridicat al tragerii unui cablu prin oraș). Standardul actual de comunicare al rețelelor metropolitane este "Distribuite Queue Dual Bus", DQDB. Acesta este specificat în standardul IEEE 802.6. Folosind DQDB, rețelele pot avea o întindere de peste 50 km și pot opera la viteze de la 34 pînă la 155 Mbit/s. Printre primii care au creat rețele MAN au fost companiile Internet peering points, MAE-West, MAE-East și Sohonet media network.

* Rețea de arie largă (Wide Area Network)

WAN desemnează tipul de rețele de transport de date care acoperă zone geografice mari și foarte mari (de ex. de la un oraș la altul, de la o țară la alta, de la un continent la altul), și folosesc de multe ori facilitățile de transmisiuni de date de la transportori publici (ca de ex. companiile de telefonie). Tehnologiile WAN funcționează în general la nivelele inferioare ale modelului de referință OSI: physical layer, data link layer și network layer.

* Rețea globală (Global Area Network)

Specificațiile rețelei globale (GAN) au fost în curs de dezvoltare de către multe grupuri de specialiști. În general, rețeaua globală GAN definește un model de asigurare a comunicațiilor mobile între un număr arbitrar de rețele WLAN, zone de acoperire prin satelit, etc. În proiectul IEEE 802.20, IEEE a stabilit standardele pentru rețeaua terestră GAN, valabile cu începere din iunie 2008

Internetworking

Tehnicile de internetworking (în sens de inter-networking, și nu internet-working) conectează între ele două sau mai multe rețele sau segmente de rețea, folosind dispozitive ce operează la nivelul 3 al sistemului de referință OSI, cum ar fi un ruter. Orice interconexiune între rețele publice, private, comerciale, industriale sau guvernamentale poate fi numită "internetworking".

În practica actuală, rețelele interconectate folosesc nivelul Internet Protocol (IP). Există trei tipuri de rețele internetwork, în funcție de cine le administrează și cine are acces la ele:

-intranet

-extranet

-Internet

Rețelele de tip intranet și extranet pot avea sau nu și acces la Internet. Dacă ele sunt conectate la Internet, atunci ele trebuie să fie protejate împotriva accesului neautorizat din Internet. Internetul nu este considerat parte constituentă a unui intranet sau extranet. Totuși el poate servi drept cale de acces la unele porțiuni ale extranet-urilor.

Echipamente pentru realizarea rețelelor de calculatoare

Placă de interfață cu rețeaua (Network Interface Card, NIC)

O placă de rețea, adapter de rețea sau placă de interfață cu rețeaua este o piesă / un circuit electronic care permite calculatoarelor să se lege la o rețea de calculatoare. Ea asigură accesul fizic la resursele rețelei, care la rândul lui permite utilizatorilor să creeze conexiuni/sesiuni/legături cu alți utilizatori și calculatoare.

Repeater

Repeater-ul este un dispozitiv electronic care primește semnale pe care le retransmite la un nivel mai înalt sau la o putere mai mare, sau de cealaltă parte a unui obstacol, astfel ca semnalul să poată acoperi zone mari fără degradarea calității sale.

Termenul „repeater” provine din telegrafie unde reprezintă un dispozitiv electromecanic folosit pentru a retransmite semnale telegrafice. Această definiție a continuat să existe în telefonie precum și la sistemele de transport de date.

În telecomunicații definiția de repeater are urmatoarele sensuri standardizate:

– un dispozitiv analog care amplifică semnalul de intrare indiferent de natura sa (analoagă sau digitală)

– un dispozitiv numeric care amplifică, redimensionează sau produce o combinație din aceste funcțiii asupra semnalului digital de intrare pentru a fi retransmis.

Ethernet hub

Un "hub" de rețea este un dispozitiv pentru conectarea altor dispozitive fie prin cablu răsucit (de tip twisted pair), fie prin cablu de fibră optică; legătura permite ca rețeaua să se comporte ca un singur segment. Hub-urile funcționează la nivelul 1 (fizic) al sistemului de referință OSI. În caz de blocare, hub-ul este responsabil și pentru retransmiterea semnalului spre toate porturile sale.

Deseori hub-urile dispun de connectoare de tip BNC și/sau AUI, pentru a permite conectarea la astfel de segmente de rețele cum ar fi 10BASE2 și 10BASE5. Apariția switch-urilor a înlocuit practic pe piață hub-urile, dar ele totuși mai sunt întâlnite la conexiuni mai vechi și în aplicații speciale.

O rețea Ethernet unită prin hub-uri se comportă ca o rețea partajată, fiindcă la orice moment dat un singur dispozitiv transmite, iar fiecare gazdă este responsabilă de detectarea eventualelor coliziuni ale semnalelor, în care caz semnalul trebuie retransmis. În general hub-urile sunt dispozitive de transmitere de date cu randament scăzut. Hub-urile nu duc evidența despre traficul care trece prin ele, orice pachet de date care intă prin unul din porturile disponibile este transmis spre toate celelalte porturi. Pentru că fiecare pachet de date este trimis la toate celelalte porturi, are loc așa numitul proces de coliziune a datelor care frânează fluxul datelor sub viteza nominală. Necesitatea gazdelor (host) pentru detectarea coliziunilor de date limitează numărul de hub-uri și mărimea rețelei. Pentru rețele de 10 Mbit/s, sunt permise până la 5 segmente (4 hub-uri) între două stații de lucru finale. Pentru rețele de 100 Mbit/s cifra se reduce la 3 segmente (2 hub-uri) între două terminale finale, și acest lucru este permis numai dacă media de întârziere a semnalului este scăzută.

Multe hub-uri detectează probleme tipice, așa cum ar fi coliziuni excesive pe unele porturi. Rețelele Ethernet bazate pe hub-uri sunt în general mai robuste decât rețele Ethernet pe bază de cablu coaxial, unde un dispozitiv cu malfuncțiuni poate deactiva un segment întreg. Chiar dacă nu este partiționat automat, depanarea hub-urilor este o procedură mai ușoară fiindcă indicatorii de activitate situați în dispozitiv pot reflecta sursa problemei; în ultimă instanță, pentru a localiza sursa unei probleme, dispozitivele pot fi deconectate de la hub pe rând, unul câte unul, mult mai ușor decât la un cablu coaxial.

Din punct de vedere istoric motivul principal pentru folosirea hub-urilor a fost prețul lor redus, în comparației cu switch-urile. Dar îndată ce prețurile la switch-uri au scăzut considerabil, situația s-a schimbat; totuși în anumite situații speciale mai sunt folosite și azi hub-uri:

Un analizator de protocoale conectat la un switch nu poate întotdeauna primi toate pachetele dorite, fiindcă switch-ul separă porturile în diferite segmente. Conectarea analizatorului de protocol la un hub îi permite a vedea tot traficul de pe segment. (Și un switch se poate configura pentru a permite ca un port să asculte traficul de la un alt port. Aceasta se numește port mirroring = oglindirea unui port. Cu toate acestea, această configurație este mai costisitoare decât cea cu hub-uri.)

Așa-numitele Computer Clusters necesită ca fiecare membru (computer) să poată primi tot traficul care duce spre clustere. Un hub va face acest lucru pe cale naturală; folosirea unui parametru de punere în aplicare necesită trucuri speciale. În cazul în care utilizatori finali au acces la un parametru pentru a face conexiuni, de exemplu într-o sală de conferințe, un utilizator fără experiență, neglijent sau sabotor poate deactiva rețeaua prin legarea împreună a două port-uri, stabilind astfel o buclă. Această situație poate fi prevenită prin utilizarea unui hub; în cazul dat bucla va deconecta alți utilizatori de la hub, dar nu tot restul rețelei. (De asemenea, situația poate fi prevenită prin utilizarea unui switch, care poate detecta și soluționa problemele provenite de la bucle, de exemplu prin punerea în aplicare a protocolului numit spanning tree.)

Switch

Ruter

Bibliografie

***, “LCD Module Specification”, Mikroelectronica

http://www.mikroe.com/eng/downloads/get/1009/tft_320_240_touch_spec.pdf

***, “TFT PROTO User Manual”, Mikroelectonica

http://www.mikroe.com/eng/products/view/474/tft-proto-board/

ANEXA 1

#include "TFT_Proto_objects.h"

unsigned int x_min, y_min, x_max, y_max; // Calibration constants

unsigned int x_coord, y_coord;

char x_min_msg[] = "X min:"; // TFT text messages

char y_min_msg[] = "Y min:";

char x_max_msg[] = "X max:";

char y_max_msg[] = "Y max:";

char x_min_val[6]; // Calibration constants string values

char y_min_val[6];

char x_max_val[6];

char y_max_val[6];

void Initialize() {

ADCON1 = 0xCF;

ADC_Init(); // Initialize ADC

TP_TFT_Init(320, 240, 0, 1); // Initialize touch panel

TP_TFT_Set_ADC_Threshold(900); // Set touch panel ADC threshold

}

void Calibrate() {

TFT_Set_Pen(CL_WHITE, 3);

TFT_Circle(314,5,5);

TP_TFT_Calibrate_Min(); // Calibration of bottom left corner

Delay_ms(500);

TFT_Set_Pen(CL_WHITE, 3); // WHITE

TFT_Circle(5,234,5);

TP_TFT_Calibrate_Max(); // Calibration of upper right corner

Delay_ms(500);

TFT_Set_Pen(CL_BLACK, 3);

Delay_ms(500);

TP_TFT_Get_Calibration_Consts(&x_min, &x_max, &y_min, &y_max); // Get calibration constants

}

void Display_const(){

WordToStr(x_min, x_min_val); // Convert calibration constants into string values

WordToStr(x_max, x_max_val);

WordToStr(y_min, y_min_val);

WordToStr(y_max, y_max_val);

// Display Calibration constants on TFT

TFT_Fill_Screen(0); // Clear TFT

TFT_Fill_Screen(CL_WHITE);

TFT_Write_Text("Constants", 1, 1);

TFT_Write_Text(x_min_msg, 5, 15); // Write messages on TFT

TFT_Write_Text(x_max_msg, 5, 30);

TFT_Write_Text(y_min_msg, 5, 45);

TFT_Write_Text(y_max_msg, 5, 60);

TFT_Write_Text(x_min_val, 45, 15); // Write calibration constants values on TFT

TFT_Write_Text(x_max_val, 45, 30);

TFT_Write_Text(y_min_val, 45, 45);

TFT_Write_Text(y_max_val, 45, 60);

}

void main() {

Start_TP();

TFT_Fill_Screen(CL_YELLOW);

Calibrate();

Display_const();

while (1) {

Check_TP();

}

}

#include "TFT_Proto_objects.h"

unsigned int x_min, y_min, x_max, y_max; // Calibration constants

unsigned int x_coord, y_coord;

char x_min_msg[] = "X min:"; // TFT text messages

char y_min_msg[] = "Y min:";

char x_max_msg[] = "X max:";

char y_max_msg[] = "Y max:";

char x_min_val[6]; // Calibration constants string values

char y_min_val[6];

char x_max_val[6];

char y_max_val[6];

void Initialize() {

ADCON1 = 0xCF;

ADC_Init(); // Initialize ADC

TP_TFT_Init(320, 240, 0, 1); // Initialize touch panel

TP_TFT_Set_ADC_Threshold(900); // Set touch panel ADC threshold

}

void Calibrate() {

TFT_Set_Pen(CL_WHITE, 3);

TFT_Circle(314,5,5);

TP_TFT_Calibrate_Min(); // Calibration of bottom left corner

Delay_ms(500);

TFT_Set_Pen(CL_WHITE, 3); // WHITE

TFT_Circle(5,234,5);

TP_TFT_Calibrate_Max(); // Calibration of upper right corner

Delay_ms(500);

TFT_Set_Pen(CL_BLACK, 3);

Delay_ms(500);

TP_TFT_Get_Calibration_Consts(&x_min, &x_max, &y_min, &y_max); // Get calibration constants

}

void Display_const(){

WordToStr(x_min, x_min_val); // Convert calibration constants into string values

WordToStr(x_max, x_max_val);

WordToStr(y_min, y_min_val);

WordToStr(y_max, y_max_val);

// Display Calibration constants on TFT

TFT_Fill_Screen(0); // Clear TFT

TFT_Fill_Screen(CL_WHITE);

TFT_Write_Text("Constants", 1, 1);

TFT_Write_Text(x_min_msg, 5, 15); // Write messages on TFT

TFT_Write_Text(x_max_msg, 5, 30);

TFT_Write_Text(y_min_msg, 5, 45);

TFT_Write_Text(y_max_msg, 5, 60);

TFT_Write_Text(x_min_val, 45, 15); // Write calibration constants values on TFT

TFT_Write_Text(x_max_val, 45, 30);

TFT_Write_Text(y_min_val, 45, 45);

TFT_Write_Text(y_max_val, 45, 60);

}

void main() {

Start_TP();

TFT_Fill_Screen(CL_YELLOW);

Calibrate();

Display_const();

while (1) {

Check_TP();

}

}

TFT_Proto_Main.c

#include "TFT_Proto_objects.h"

unsigned int x_min, y_min, x_max, y_max; // Calibration constants

unsigned int x_coord, y_coord;

char x_min_msg[] = "X min:"; // TFT text messages

char y_min_msg[] = "Y min:";

char x_max_msg[] = "X max:";

char y_max_msg[] = "Y max:";

char x_min_val[6]; // Calibration constants string values

char y_min_val[6];

char x_max_val[6];

char y_max_val[6];

void Initialize()

{

ADCON1 = 0xCF;

ADC_Init(); // Initialize ADC

TP_TFT_Init(320, 240, 0, 1); // Initialize touch panel

TP_TFT_Set_ADC_Threshold(900); // Set touch panel ADC threshold

}

void Calibrate()

{

TFT_Set_Pen(CL_WHITE, 3);

TFT_Circle(314,5,5);

TP_TFT_Calibrate_Min(); // Calibration of bottom left corner

Delay_ms(500);

TFT_Set_Pen(CL_WHITE, 3); // WHITE

TFT_Circle(5,234,5);

TP_TFT_Calibrate_Max(); // Calibration of upper right corner

Delay_ms(500);

TFT_Set_Pen(CL_BLACK, 3);

Delay_ms(500);

// Get calibration constants

TP_TFT_Get_Calibration_Consts(&x_min, &x_max, &y_min, &y_max);

}