Analiza Rentabilitatii Exploatatiilor Agricole

analiza rentabilității exploatațiilor agricole

CAPITOLUL I ANALIZA

1.1. Rentabilitatea exploatațiilor agricole

În toate exploatațiile agricole moderne, indiferent de dimensiune pe care se întind cît și de spațiul socio-economic în care activează, este neceasr un stil de conducere bazat pe flexibilitate, previziune și dinamism , de aceea este de neconceput o exploatație agricolă fără o informare complexă și de calitate ce trebuie să stea la baza luării tuturor deciziilor.

Pentru a-și atinge scopul realizării în cât mai bune condiții a activității de conducere, orice manager trebuie să urmărească :

– creșterea profitului unității și a ratei profitului;

– îndeplinirea și depășirea obiectivelor prevăzute și planificate pentru o anumită perioadă de timp ;

– utilizarea cu raționament a resurselor materiale, financiare și umane existente în societate la un anumit moment;

– reducerea continuă a costurilor ca mijloc principal de creștere a profitului în economia de piață;

– creșterea productivității muncii ce este exprimată în venituri/salariat sau muncitor și ore/tone de produs)”.

În acest context, componenta de analiză economică ocupă un important loc în toate societățile, indiferent de nivelul pe care sa află în ierarhia conducerii și de problemele de conducere care predomină în activitatea sa.

Analiza economică, din punct de vedere economic, poate fi interpretată ca fiind necesitatea cercetării unui fenomen, sau a unei activități, precum și cercetarea factorilor care îl determină. Important și esențial în analiza economică este studiul relațiilor structurale și al relațiilor cauză-efect.

Cu ajutorul analizei economice se caută căile ce duc la îmbunătățirea situației economico – financiare ținându-se în același timp seama de evoluția condițiilor economice și sociale concrete.

Rolul analizei economice este evidențiat de următoarele consecințe:

a) Analiza economică ocupă un loc important în procesul creșterii eficienței economice a produselor și a întregii activități a unității sau a firmei.

b) Analiza economică asigură elemente de fundamentare a deciziilor pentru utilizarea mijloacelor de producție, a capitalului și a forței de muncă, în vederea sporirii eficienței economice și a utilizării mai raționale a resurselor disponibile și a celor atrase.

Analiza contribuie la fundamentarea unor decizii corespunzătoare, îndreptate spre eliminarea deficiențelor, spre extinderea și generalizarea rezultatelor pozitive, spre reglarea activităților tehnice, economice, comerciale etc.

c) Prin analiză, se creează condiții pentru efectuarea unor calcule previzionale, stabilind tendința și evoluția unor indicatori economici pentru o perioadă viitoare.

d) Analiza contribuie la determinarea factorilor care au influențat obținerea unor rezultate tehnice și economice, abaterile de la nivelele preconizate, în funcție însă de condițiile concrete existente și de contextul economiei naționale și al economiei de ramură.

e) Analiza permite identificarea și mobilizarea rezervelor interne existente în unitate, rezerve care constituie pe de o parte posibilități de creștere și dezvoltare a producției, posibilități de creștere a eficienței economice a cheltuielilor.

Rezervele interne, posibil a fi mobilizate în scopul creșterii eficienței economice activității, sunt foarte diverse :

-unele vizează forța de muncă (asigurarea unității cu personal necesar din punct de vedere numeric și calitativ, folosirea completă și integrală a timpului de muncă, stabilizarea forței de muncă, creșterea disciplinei în muncă și a disciplinei tehnologice, creșterea productivității muncii;

-altele vizeaza mijloacele de muncă (pământul, mijloacele fixe și folosirea lor cât mai completă, creșterea randamentului utilizării lor, efectuarea la timp a întreținerilor tehnice și reparațiilor);

-rezerve interne care vizează obiectele muncii (asigurarea procesului de producție cu materii și materiale necesare cantitativ si calitativ, la termenele prevăzute, eliminarea pierderilor și risipei, utilizarea lor corespunzătoare pentru a avea efectul dorit).

Folosirea judicioasă a unei rezerve interne are consecințe complexe și influențează nivelul mai multor indicatori ai activității unității.

f) Analiza stabilește măsurile adecvate pentru desfășurarea activității în viitor, măsuri cu caracter economic, tehnic, organizatoric, social, juridic.

g) Un alt rol al analizei în activitatea de conducere la toate nivelurile este că permite efectuarea unui control multilateral asupra modului și condițiilor în care se îndeplinesc obiectivele preconizate și se aplică principiile noului mecanism economico-financiar în scopul sporirii eficienței economice.

În agricultură, specificul activității este dat de rolul pământului în procesul de producție. În examinarea eficienței economice se pune accentul pe evidențierea gradului de valorificare a potențialului productiv al pământului, a resurselor disponibile din sol, cu ajutorul unui set de indicatori specifici cum ar fi: randamentul mediu la hectar, pe tipuri de culturi, exprimat prin producția în unități naturale (tone) ce revine pe unitatea de suprafață cultivată; valoarea producției sau venitul net pe unitatea de suprafață; coeficientul de folosire intensivă a teritoriului, obținut prin raportarea la suprafața totală a suprafeței însumate pe categorii de teren, transformate în teren arabil convențional.

Acești indicatori se individualizează atât prin forma specifică de manifestare și cuantificare a eforturilor și efectelor, cât și prin unicitatea conținutului economic.

Există și cazuri când eficiența se apreciază ca efort/efort și efect/efect, obținându-se indici de structură: beneficii la 1000 lei încasări, rata rentabilității comerciale, grad de înzestrare tehnică a muncii ș. A

Eficiența economică se manifestă și se analizează în forme speciale și/sau sectoriale cum sunt: eficiența activității din industrie, agricultură, transporturi, învățământ, construcții, precum și în forme general-sintetice precum eficiența producției, a circulației, a repartiției, a consumului. Toate aceste forme se află într-o strânsă interdependență la toate nivelurile de referință ale economiei naționale, chiar și la nivelul economiei mondiale. Criteriul național de apreciere a eficienței economice îl constituie productivitatea națională, în timp ce criteriul individual îl constituie rentabilitatea.

Așadar, noțiunea de eficiență economică are o sferă mult mai largă decât noțiunea de rentabilitate, întrucât vizează întregul sistem de indicatori care reflectă diversele forme specifice ale eficienței economice, sistem în care figurează și subsistemul indicatorilor rentabilității. Comparativ cu celelalte subsisteme de indicatori ai eficienței economice, subsistemul indicatorilor rentabilității prezintă un grad superior de sintetizare și de reflectare a rezultatelor economico-financiare. Indicatorii eficienței economice din diversele subsisteme se constituie în factori care, împreună cu alți factori cantitativi, de structură sau calitativi, determină însuși cuantumul profitului și nivelul ratei rentabilității.

Între cele două noțiuni – eficiență economică și rentabilitate – există deci un raport „ca de la întreg la parte a acestui întreg”. Creșterea eficienței economice este strâns legată de creșterea rentabilității întreprinderii, de întărirea continuă a rolului profitului. Analizată sistemic, rentabilitatea reprezintă particularul, iar eficiența constituie generalul fenomenelor și proceselor social-economice.

Astfel, așa cum remarca prof. dr. Al. Gheorghiu, „rentabilitatea ia în considerare numai resursele consumate (din punct de vedere al efortului) la nivel de analiză, la întreprinderea producătoare, și nu întregul sistem al resurselor atrase în circuitul economic, ca în cazul eficienței economice”.

De asemenea, prin prisma efectului, rentabilitatea nu privește decât ceea ce se obține la nivelul analizat, făcând abstracție de interesele macrosistemului, al celorlalte întreprinderi care vor cumpăra produsul final, al consumatorului final.

Categoria de eficiență are un grad de sinteză superior categoriei de productivitate, rentabilitate, cost, economicitate, toate fiind forme de manifestare ale ‘legii economiei de timp’. Ea are un caracter sistemic, determinat de complexitatea relațiilor dintre legea economiei de timp și celelalte legi economice, a legăturilor

1.2 Profitul – expresia a rentabilității

Profitul reprezintă zona fundamentală de venit, ce i-a naștere în economia de piață. Într-o accepțiune mai largă, profitul reprezintă câștigul sau avantajul realizat în forma bănească,în cadrul unei acțiuni sau activități economice.

Etimologic, cuvântul profit își are originea latină, provenind de la verbul proficere, care înseamnă a progresa, a da rezultate. Noțiunea de profit este acceptată și înțeleasă diferit de economiști prin viziunea concepției globale, ca un rezultat dintre costul de producție și efectul concretizat în veniturile obținute.

Pentru a obține profit, în toate situațiile, veniturile totale trebuie să fie mai mari decât cheltuielile totale. Privindu-l astfel, ”profitul poate fi definit ca un excedent de venituri peste nivelul costurilor”, el este ”diferența pozitivă dintre venitul obținut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic și costul lor, considerată ca expresie a eficienței economice”.

Profitul se prezintă ”ca venit net al întreprinderii, ca excedent peste costurile făcute de unitate pentru a-și apropria încasările ei totale”. El este ”o componentă a prețului de vânzare a bunurilor sau serviciilor realizate de firmă; prețul final al acestora este determinat de marja (cota) de profit acceptată”.

Orice activitate întreprinsă de un agent economic nu poate exista și nu se poate dezvolta dacă nu se realizează cu un avantaj în formă bănească, dacă nu-și recuperează cheltuielile și nu obține un excedent de venit. Astfel, scopul comun al tuturor agenților economici îl constituie obținerea profitului. Viabilitatea acestui țel depinde de capacitatea acestora de a previziona cât mai corect alternativele posibile de evoluție a activității lor economice. Derularea întregului proces de producție, prospectarea pieței, obținerea prețului dorit în funcție de cererea pieței, presupune o seamă de incertitudini sau riscuri.

Din acest punct de vedere, profitul „este o consecință a riscului, o recompensă pe care o poate primi agentul economic pentru riscarea capitalului său, este rezultatul prevederii viitorului cu mai mare acuratețe decât au făcut-o majoritatea celorlalți (concurenți)”.

Sub acest aspect, profitul poate fi privit ca o compensație a întreprinzătorului pentru riscurile pe care le poate avea în desfășurarea activității economice, materializate în pierderea capitalului. Profitul este o valoare real pozitivă rezultată din procesele economice sau financiar-monetare conjugate cu cerințele pieței, valoare acceptată atât de către întreprinzători cât și de stat, pentru ambele părți reprezentând ”sursa esențială de fonduri necesare consumului și dezvoltării”.

Pentru analiza economică a activității unei întreprinderi este importantă cunoașterea următorilor termeni:

• Profitul contabil care reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil. El este numit de unii autori profit oficial, legislativ și statistic. Acest profit se determină ca diferență între „activul” din bilanțul de la sfârșitul anului fiscal (diminuat cu obligațiile aferente). Din această diferență se scad aportul la capitalul social operat în cursul anului și veniturile stabilite prin lege ca fiind neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile prevăzute de lege și alte elemente prevăzute în bilanțul contabil, în funcție de specificul activității contribuabilului. Profitul astfel calculat este numit și profit legitim sau legal, adică, ”surplusul monetar obținut în condițiile respectării metodologiilor de calcul și a tuturor normelor juridice în vigoare”.

• Profitul economic reprezintă diferența dintre venitul total al firmei și costurile de oportunitate ale tuturor input-urilor utilizate de aceasta într-o perioadă de timp.

• Profitul normal constă dintr-un minim de profit pe care o firmă trebuie să-l obțină în scopul ca aceasta să rămână în funcțiune. În acest caz, venitul total încasat este egal cu costurile totale de oportunitate. Se consideră că un nivel normal al profitului permite funcționarea întreprinderii în condițiile de rentabilitate, ceea ce înseamnă că pe baza încasărilor, se poate asigura continuarea activităților la aceiași parametri funcționali.

• Supraprofitul este un venit net ce depășește costurile totale de oportunitate. Este un profit suplimentar, considerat în comparație cu un profit normal. Natura și formele bazei de comparație (profit normal) determină natura și formele de supraprofit (supraprofit antreprenorial, supraprofit extra-antreprenorial).

Atât profitul contabil, cât și cel economic pot fi privite ca profit normal și ca supraprofit. Indiferent de forma de profit, acesta exprimă venitul obținut dintr-o activitate economică în progres, el fiind atât rezultatul progresului cât și un factor al acestuia.

Profitul reprezintă unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activității economice a întrepriderilor. El sintetizează aproape întreaga activitate economică a acesteia, aprovizionarea, producția, desfacerea și rezultatele din alte activități. Analiza profitului întreprinderii vizează studierea de ansamblu a dinamicii și structurii profitului, evidențierea activităților și produselor rentabile, evidențierea și valorificarea resurselor interne în creșterea permanentă a rentabilității lor.

Reflectând eforturile întreprinderii în creșterea eficienței economice, profitul este un indicator deosebit de util în aprecierea activității economice, însă nu suficient.

1.3. Rata rentabilității

Într-o economie deschisă și concurențială, urmărirea permanentă a rentabilității constituie o regulă. Aceasta este condiția supraviețuirii și dezvoltării unităților economice. În același timp, calculul unor valori absolute nu este suficient (profitul nu poate fi apreciat în mod pertinent decât în raport cu mijloacele investite pentru obținerea lor).

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul prin capacitatea informațională a indicatorilor respectivi. Măsura rentabilității întreprinderii este dată de un sistem de rate de rentabilitate, care evidențiază caracteristicile economice și financiare ale întreprinderii, permițând compararea performanțelor industriale și comerciale ale acestora, atât în spațiu cât și față de anumite standarde elaborate și acceptate de organisme de specialitate.

Rata rentabilității este o mărime relativă care exprimă gradul în care producția sau întreprinderea aduce beneficii. În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilității reprezintă unul din cei mai sintetici indicatori de eficiență ai activității întreprinderii. În beneficiu și în rata rentabilității se reflectă totalitatea rezultatelor activității întreprinderii din toate stadiile circuitului economic. Comparativ cu costurile pe produs, care reflectă rezultatele din stadiul producției, rata rentabilității sintetizează și rezultatele din stadiul realizării (vinderii și încasării) producției.

Indicatorul ratei rentabilității, ca indicator de eficiență, poate căpăta forme diferite, după cum se schimbă baza de raportare, care exprimă efortul sau cheltuiala (fonduri consumate, fonduri avansate, fonduri ocupate, costul unui factor al procesului de producție sau costul mai multor factori, valoarea producției la preț de producție etc.). În general, ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice și financiare obținute și eforturile depuse pentru obținerea lor.

Varietatea indicatorilor implicați în calcul face posibilă determinarea unui număr nelimitat de rate ale rentabilității. În practică, analiza rentabilității, trebuie să se limiteze la calculul câtorva rate pertinente. În ceea ce privește numărătorul acestor rate, excedentul brut de exploatare evidențiază rentabilitatea în sensul strict al acesteia; capacitatea de autofinanțare ia în considerare atât fluxurile reale de fonduri provenite din politica financiară cât și pe cele la originea cărora stau activitățile industriale și comerciale ale întreprinderii. În ceea ce privește numitorul ratelor, se pot alege capitaluri proprii, activul total sau cifra de afaceri, în funcție de acea dimensiune a rentabilității care se dorește a fi accentuată: rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică sau comercială.

Astfel, analiza rentabilității poate avea trei niveluri:

1. Rentabilitate comercială – caracterizează eficiența politicii comerciale a întreprinderii și competitivitatea produselor sale. Ratele pot fi calculate astfel:

– excedent brut în exploatare /cifra de afaceri,

– capacitatea de autofinanțare /cifra de afaceri,

– rezultat net /cifra de afaceri.

Ratele pot fi interpretate în mod util, putând fi evaluată astfel aptitudinea întreprinderii de a genera un profit maxim pentru o mărime dată a cifrei de afaceri.

2. Rentabilitate economică – este independentă de modalitatea de finanțare a activităților și de structura financiară a întreprinderii. Ratele pot fi calculate astfel:

– rezultat exploatare /activ total,

– excedentul brut în exploatare /activ total,

– rezultat net /activ total,

– capacitatea de autofinanțare /total active.

Cea mai relevantă este rata calculată cu ajutorul excedentului brut în exploatare, deoarece nu este influențată de politica de amortizare și de provizioane a întreprinderii. Indiferent de modul de calcul, mărimea acestei rate trebuie să fie mai mare de 25%, superioară ratei dobânzii la capitalurile împrumutate pentru ca întreprinderea să fie „sănătoasă” din punct de vedere financiar. Rata de rentabilitate economică se folosește la analiza comparativă a variantelor ce diferă prin capacitatea de producție, amplasament, surse de asigurare a materiei prime, energiei, utilităților.

3. Rentabilitate financiară se calculeză ca profit net raportat la capitalurile proprii. Pe baza acesteia sunt remunerați acționarii prin plata dividendelor și prin majorarea rezervelor, ceea ce semnifică o creștere a bogăției acționarilor.

Rentabilitatea financiară depinde de modalitățile de finanțare a activităților întreprinderii, fiind sensibilă la modificările structurii financiare a întreprinderii. Ea stabilește capacitatea unei investiții de a asigura un venit net (profit) față de totalitatea cheltuielilor efectuate într-o perioadă de calcul luată în considerare, asigurând în același timp și recuperarea simplă (amortizarea) a capitalului investit.

Ratele de rentabilitate pot fi descompuse în două subgrupe:

• de marjă sau de structură valorică a cifrei de afaceri – sunt expresia capitalurilor alocate și a condițiilor de exploatare economică a acestor capitaluri;

• de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri – care măsoară eficiența utilizării capitalurilor investite în operațiunile curente (de exploatare și financiare).

Este evident deci, că rata rentabilității, exprimând cuantumul profitului care revine pe unitatea de venit obținut sau pe unitatea de resursă consumată, utilizată sau alocată (gradul de rentabilitate), este prin excelență un indicator sintetic al eficienței economice finale. Datorită acestui fapt, rata rentabilității devine cel mai concludent indicator al dinamicii rentabilității, indicator comparabil în timp și spațiu, cu rol prioritar în analiza economico-financiară.

Pornind de la cea mai utilizată formulă de calcul a ratei rentabilității (rata rentabilității cheltuielilor), dinamica ratei rentabilității, spre deosebire de dinamica profitului, nu este afectată în mod direct de către variația volumului producției. Astfel, rata rentabilității poate atesta mai pregnant dacă întreprinderea a reușit sau nu să-și direcționeze și să-și proporționeze eforturile într-un mod cât mai performant pentru obținerea unui cuantum sporit al profitului, respectiv dacă a adoptat în această privință o anumită „strategie factorială” în creșterea rentabilității pe o treaptă superioară, competitivă (creșterea rentabilității întreprinderii putând fi considerată ca performantă numai atunci când rata rentabilității a înregistrat un indice superior de creștere față de profit și totodată un nivel care să se ridice cel puțin la media de pe piața concurențială).

1.4. Determinarea marjei brute pe culturi vegetale

Pentru determinarea rentabilității activităților desfășurate în cadrul exploatațiilor agricole, alături de profitul net, este necesară determinarea unui indicator numit marja brută. Prin intermediul acestuia se poate stabili rentabilitatea fiecărei activități sau ramuri de producție din cadrul exploatației agricole și de asemenea rentabilitatea întregii exploatații. Fiecare activitate poate produce prin cumularea mai multe producții primare și producții secundare, din valorificarea cărora rezultă venituri.

Marja bruta ca notiune in aprecierea eficientei economice in agricultura, a aparut momentul in care agricultorul a inceput sa cumpere “factori de productie”, in momentul cand activitatile de la nivelul fermei au inceput sa se diversifice. Prin factor de producție se înțelege o componentă a ansamblului de elemente ce participă nemijlocit la obținerea diverselor produse agricole.

O clasificare a factorilor de producție, la nivelul fermei agricole, cu implicații asupra costurilor este aceea privind volumul de factori consumați în funcție de volumul producției obținute. Astfel, factorii pot fi ficși și variabili.

Factorii ficși determină cheltuielile fixe, care sunt relative independente de felul, volumul și intensivitatea activităților de producție desfășurate. Factorii ficși au o durată de folosire mai mare de un an, iar transmiterea valorii lor asupra producției se face în mai mulți ani. Aceștia sunt considerați factori greu de modificat de la un an la altul, adică factori ireversibili pentru perioada de un an.

Factorii variabili, la rândul lor, determină cheltuieli variabile, al căror nivel depinde direct de volumul producției, păstrând pe unitatea de produs (tona de grâu, hl de lapte etc.) un nivel mai mult sau mai puțin constant. Factorii variabili au o durată de folosire, de obicei, de un an (un ciclu de producție) și își transmit, de regulă, întreaga valoare asupra producției.

Desfășurarea eficientă a activităților în fermele agricole necesită ca asigurarea cu resurse de producție, combinarea și alocarea lor să fie astfel făcută încât să ducă la:

valorificarea integrală a capacității de producție a unității;

obșinerea unor cantități sporite de produse pe hectar și animal furajat, cu cheltuieli cât mai redus epe unitatea de produs;

creșterea continuă a randamentului resurselor utilizate prin aplicarea tehnologiilor moderne, a mijloacelor tehnice perfecționate și a nepoluării mediului prin reziduuri.

Având în vedere aceste cerințe, în fața specialiștilor din unitățile agricole se ridică o serie de probleme cu character ethnic și economic referitoare la opțiunile privind utilizarea resurselor de producție, și anume:

precizarea cantităților optime d eresurse variabile ce trebuie alocate pe unitatea de producție (hectar, animal furajat) pentru a realiza producții ridicate și rentabile, prin utilizarea eficientă a tuturor resurselor, atât în situația în care resursele pot fi obținute în cantități suficiente, cât și în cazul în care există unele limitări în procurarea lor;

stabilirea proporțiilor în care trebuie combinate resursele, pentru a se asigura fie obținerea unor niveluri de producție cu cheltuieli minime, fie realizarea unui asemenea nivel de producție care să ducă la un profit maxim;

determinarea celui mai eficient mod de repartizare pe activități a resurselor polivalente aflate în unitatea agricolă în cantități limitate.

Obținerea produselor agricole poate avea loc prin intermediul unor combinații foarte variate de factori, în raport cu condițiile concrete și posibilitățile unității. Factorii de producție, în diversele lor combinații, dau rezultate diferite, atât sub aspectul producțiilor considerate din punct de vedere fizic, cât și al costurilor și al beneficiilor.

Pe masura ce productia agricola a cunoscut un proces de intensificare, nivelul factorilor de productie, de care fermierul a avut nevoie, a fost mai mare, deci si cheltuielile efectuate cu acesti factori au fost mai mari. Astfel, s-a ajuns ca, de exemplu, la cultura de grau sa fie nevoie sa se cumpere samanta, ingrasaminte chimice, erbicide, pesticide, apa de irigat, sa se asigure plata pentru recoltarea culturii, cheltuielile cu asigurarea culturii, dobanzile aferente bunurilor pentru plata acestor factori. Toti acesti factori de productie ce au fost cumparati si a caror marime este proportionala cu productia de grau, genereaza cheltuieli direct proportionale sau cheltuieli variabile.

De aceea, primul lucru pe care este necesar sa-l faca fiermierul este de a calcula diferentele dintre produsul brut si cheltuielile directe proportionale (variabile) pentru fiecare activitate individuala. Aceasta indiferenta, asa cum am aratat, reprezinta marja bruta. Marja bruta este, deci, un indicator pentru aprecierea partiala a eficientei economice a diferitelor activitati de productie. Astfel, daca marja bruta (produs brut – cheltuieli directe proportionale) a unui hectar de grau este mai mare decat a unui hectar de orz atunci este mai probabil sa se cultive grau in loc de orz, deoarece costurile fixe sunt aceleasi atat pentru grau, cat si pentru orz. Desigur ca in adoptarea deciziei finale intervin si alti factori, cum ar fi, in acest caz, rotatia culturilor, piata de desfacere etc.

Cu alte cuvinte, marja bruta este folosita pentru acoperirea, in primul rand, a costurilor fixe ale fermei. Pentru a avea profit pe ferma trebuie ca suma marjei brute pe activitati sa fie mai mare decat cheltuielile fixe. Daca marja bruta a unei anumite activitati este negativa atunci trebuie, in primul rand, cautate cauzele acestei situatii, analizandu-se posibilitatile de reducere a cheltuielilor directe proportionale sau de sporire a valorii produsului brut. Daca aceste posibilitati sunt reduse sau nu exista, atunci trebuie sa se puna problema renuntarii la activitatea respectiva. Daca marja bruta a unei activitati este pozitiva, atunci productia trebuie continuata deoarece, astfel, o parte din cheltuielile fixe ale fermei sunt acoperite din aceasta marja bruta a activitatii respective. Ferma, in ansamblu, ar putea sa nu fie profitabila, in anumite situatii, chiar daca marja bruta este pozitiva pentru fiecare activitate in parte. Acest lucru este valabil atunci cand cheltuielile fixe ale fermei sunt mai mari decat marja bruta totala. Acest lucru se intampla daca cheltuielile fixe ale fermei sunt supradimensionate (personal permanent prea mare, utilaje neutilizate la capacitate, constructii neproductive etc.) sau in anumiti ani, cand productiile medii ale culturilor sunt foarte mici si ferma obtine un produs brut scazut (ex: datorata secetei, a calamitatilor etc.)

La nivelul unei exploatații agricole, prin însumarea marjelor brute ale fiecărei activități în parte se determină marja brută totală.

1.4.1. Marja brută standard

[NUME_REDACTAT] Europeană, exploatațiile agricole sunt numeroase și diversificate, ele constituind o realitate complexă. Pentru a facilita analiza unitară a caracteristicilor structurale și a rezultatelor economice, este necesară utilizarea unor noțiuni corespunzătoare. Această noțiune o constituie marja brută standard (MBS). Principiile și regulile de bază pentru calcularea marjelor brute standard (MBS) sunt stipulate în Anexa nr. 1 la [NUME_REDACTAT] 85/377/33CEE din 07 iunie 1985, stabilind o [NUME_REDACTAT] pentru exploatațiile agricole (OJ nr. L220, 17.08.1985) și care sunt înca în vigoare. Liniile generale prezentate în document oferă o imagine de ansamblu asupra regulilor oficiale privind calcularea marjei brute standard și conțin și unele explicații suplimentare.

Marja brută standard reprezintă un concept economic de importanță majoră și de mare actualitate, utilizat în analizele structurale și tehnico-economice ale exploatațiilor agricole. Determinarea nivelurilor MBS pe zone, pe activități agricole, pe tipuri de exploatații, asigură analiza și comparabilitatea efectivă cu țările din UE, în privința compatibilității MBS a clasificării exploatațiilor agricole, a dimensiunii economice și a orientării tehnico-economice a acestora.

Marja brută standard permite atât compararea activităților individuale din cadrul unei exploatații agricole, cât și compararea activităților între mai multe exploatații agricole. La nivelul U.E. pentru realizarea acestor comparații, aceste cheltuieli directe proportionale sunt nominalizate prin Reglementari, care stabilesc continutul lor si modul concret de calculare, pentru fiecare cultura si activitate de productie in parte.

Astfel, cheltuielile directe standardizate, specifice pentru productia vegetala, pentru calcularea marjei brute standard, sunt: samanta si materialul săditor (cumparat sau produs in exploatatie), ingrasamintele chimice, ingrasamintele naturale cumparate sau cele din fermele proprii, produsele pentru protectia culturilor, asigurarea culturilor, apa de irigatie, incalzirea, costuri specifice de comercializare (curatarea, ambalarea), alte cheltuieli specifice proportionale.

Nu sunt cuprinse in cheltuielile specifice cheltuielile cu forta de munca, cu mecanizarea, cu cladirile, cu carburantii si cu lubrefiantii, cu reparatiile si amortismentele masinilor, precum si cheltuielile facute de catre terte unitati. Aceste cheltuieli specifice fiecarei culturi sunt evidentiate prin marimea lor la unitate de activitate, la nivelul fiecarei culturi.

Aprecierea potentialului tehnico-economic al culturilor si speciilor de animale este poate cea mai importanta utilizare, deoarece prin metodologia de calcul creaza posibilitatea aprecierii potentialului productiv al zonei si, respectiv, al exploatatiei, prin nivelul productiei pe hectar sau animal, dar si aprecierea tehnico-economica a tehnologiilor de productie prin marimea factorilor de productie, a preturilor practicate si, in final, a marimii MBS ce caracterizeaza o exploatatie data.

Marja bruta standard dă posibilitatea compararii eficientei economice a diferitelor activitati intre ferme de productie, intre regiuni geografice etc., la stabilirea orientari tehnologico-economica, in functie de marimea MBS la nivelul fermei, la stabilirea masurarilor compensatorii nationale si comunitare pentru fiecare activitate. Scopul principal al determinării marjei brute standard constă în compararea marimii acesteia pe zone geografice realizarea unei clasificări uniforme a exploatațiilor agricole, în stabilirea dimensiunii economice și a orientării tehnico-economice a exploatațiilor.

1.5. Particularități referitoare la calculul și analiza rentabilității exploatațiilor agricole

Spre deosebire de industrie, în procesul de producție agricolă intervin factori specifici, care determină particularități în utilizarea forței de muncă, a mijloacelor de producție și a obiectelor muncii.

Astfel, prin caracteristicile proprii de formare, existență și dezvoltare, factorii specifici care acționează asupra procesului de producție agricolă – pământul, plantele, animalele, condițiile pedoclimatice – imprimă trăsături aparte în ce privește strategia de dezvoltare, dar și în privința proceselor de producție cu cele două laturi: tehnologică și economică, determinând anumite particularități cu efecte asupra metodologiei de analiză economică.

Pământul – baza producției agricole – are caracter de factor de producție special ce-i conferă o importanță excepțională. Activitatea economică din agricultură este legată direct și indirect de pământ, ca principal mijloc de producție, cu potențial productiv diferit în raport cu diferite zone, influențând producțiile la unitatea de suprafață, natura și nivelul de alocare a factorilor de producție, costul produselor și implicit rentabilitatea exploatației agricole.

În comparație cu celelalte mijloace de producție, pământul are o serie de trăsături care-i conferă un rol specific în producția agricolă:

– este un factor de producție nesubstituibil sau greu substituibil;

– este limitat ca întindere dar nelimitat ca putere productivă, având capacitatea să-și sporească fertilitatea prin investiții;

– nu poate fi multiplicat și este de neînlocuit pentru agricultură;

– ca mijloc de producție nu se poate deplasa, ceea ce imprimă procesului agricol dependența de un anumit spațiu și o anumită organizare a structurii de producție;

– utilizat rațional, pământul nu se uzează, ci își ameliorează puterea productivă.

Pământul poate fi utilizat intensiv sau extensiv; rezervele creșterii rentabilității ce vizează volumul producției depind în proporție hotărâtoare de latura intensivă, cu limite cerute, totuși, de noul concept de dezvoltare durabilă.

De asemenea, este necesară utilizarea în analiza rentabilității a indicatorului „beneficiu la 100 ha”, el constituind principalul mijloc de producție al agriculturii.

Renta funciară este partea din venitul net creat în agricultură care remunerează factorul pământ. Calculul rentei funciare este necesar pentru stabilirea cuantumului arendei (costul factorului pământ), pentru calculul impozitului agricol și pentru fundamentarea politicilor de susținere a veniturilor agricultorilor. Interdependențele dintre preț, cost, profit și rentă sunt foarte strânse. Fără calculul fiecărei categorii economice enunțate, nu se pot determina nivelurile celorlalte.

Evaluarea economică a pământului inclus în patrimoniul exploatației agricole este necesară în calculul amortizării și a includerii în costuri a acesteia, toate acestea influențând rentabilitatea exploatației (prețul pământului fiind direct proporțional cu profitul pe hectar și invers proporțional cu rata dobânzii).

Pentru managementul modern, cumpărarea, arendarea, concesionarea sau închirierea pământului constituie subiecte de analiză economică și trebuie apreciate prin costurile de producție ce le generează pe termen lung.

Capitalul din agricultură are numeroase caracteristici și particularități, de care trebuie să se țină seama în analiza rentabilității, în procesul de luare și implementare a deciziilor. Capitalul fix (sub cele trei forme ale sale date de: pamânt, mașini și utilaje, animale de reproducție și de muncă) are durată lungă de utilizare și este limitat. De asemenea, el are un caracter eterogen în spațiu și pe tipuri de unități agricole.

Capitalul circulant se utilizează într-un ciclu de producție, poate fi asimilat consumurilor intermediare (semințe, material de plantat, furaje, îngrășăminte, substanțe chimice, apă, animale de producție). Caracteristicile lui se abordează diferențiat pe elementele lui componente și se are în vedere importanța creșterii vitezei de rotație a acestuia și a alocărilor necesare pentru a obține o unitate de valoare adăugată.

Structura de producție – suportul material al structurii economice – este exprimată de proporțiile dintre costurile de producție generate de îmbinarea și combinarea ramurilor, în special de proporțiile dintre costurile fixe și cele variabile și de impactul acestor proporții asupra veniturilor sau profitului fermei.

Procesul de organizare a noilor structuri de producție în țara noastră se realizează neuniform în timp și spațiu, pe forme și tipuri de unități agricole: pe ramură sau produs, pe niveluri organizatorice (exploatație, fermă, sector), pe faze ale procesului tehnologic și pe specializare zonală. Concomitent cu adâncirea specializării are loc diversificarea tipurilor de unități specializate, nu numai pe ramuri sau produs, ci și pe faze ale fluxului tehnologic. Profilul complex al unei întreprinderi agricole (vegetal, zootehnic și industrial), precum și structura organizatorică a acestor unități

CAPITOLUL II

2.1.Prezentarea societății

S.C. CHIRNOGI S.A. este persoană juridică română cu capital integral privat și este înregistrată la [NUME_REDACTAT] sub codul J/13/1841/1995.

Principalele activități pe care le desfășoară, conform obiectului de activitate sunt:

comercializarea de mărfuri

producția de bunuri și prestări servicii

import-export de mărfuri

Societatea își va realiza obiectul de activitate direct sau prin intermediari în unități proprii sau închiriate, pe cont propriu sau în asociere cu alte persoane fizice sau juridice din țară sau străinătate, sau în calitate de reprezentant sau comisionar, în conformitate cu legislația în vigoare din România și cu practicile internaționale.

Capitalul social este de 25.612 lei, divizat pe acțiuni nominative și este în totalitate vărsat. Societatea este de tip închis, în prezent studiindu-se posibilitatea înscrierii pe RASDAQ la categoria bază.

Structura organizatorică este de tip ierarhic funcțională și cuprinde departamente strict delimitate pe principalele tipuri de activități derulate.

Evaluarea poziției financiare și a performanțelor firmei are în vedere atât ritmul de creștere înregistrat cât și perspectivele date de situația existentă la un moment dat. Factorii care influențează dinamica și schimbările structurale sunt atât de ordin intern cât și extern. În funcție de aceștia, important este ca firma să dea dovadă de flexibilitate și capacitate de adaptare.

Principalii indicatori utilizați pentru caracterizarea ritmului creșterii sunt: cifra de afaceri; valoarea adăugată; producția exercițiului în corelație cu totalul activelor; marja comercială.

Analiza rezultatelor obținute este completată cu investigarea aspectelor privind rentabilitatea sub accepțiunea sa economică, financiară, comercială. Orice evaluare începe cu investigarea completă a indicatorilor mai sus menționați, comparativ cu obiectele stabilite, pe total și pe diverse structuri specifice. Situația reală necesită corelarea indicatorilor de mai sus (în special a cifrei de afaceri), cu trei elemente esențiale într-o economie de piață: rata inflației, poziția firmei pe piață, politica de prețuri.

Sursele de date necesare analizei rezultatelor și performanțelor societății sunt: planul de afaceri, bugetul de venituri și cheltuieli, statisticile comerciale, contabilitatea sintetică și analitică, alte date ale evidenței operative.

Analiza economico-financiară parcurgând drumul invers al evoluției fenomenului, are în vedere dinamica activității de producție și de comercializare în cazul societății comerciale, precum și modul în care se formează și se respectă proporționalitățile interne, proprii echilibrului obiectiv necesar dintre diferiți indicatori.

2.2.Analiza rezultatelor

Tabel nr. 1. Indicatorii de rezultate

– mii lei –

La nivelul perioadei 2012-2013, volumul de activitate al întreprinderii (exprimat prin cifra de afaceri) s-a redus (atât măsurat în prețuri comparabile, cât și în prețuri curente). Profitul din activitatea de exploatare măsurat în valori comparabile a rămas însă relativ constant, iar în valori curente a sporit chiar. Cu alte cuvinte, activitatea firmei a devenit mai profitabilă, după cum se va putea observa și în secțiunea destinată analizei rentabilității și profitabilității. Concomitent cu sporirea volumului de activitate, s-a obținut și o sporire a profitabilității comerciale.

Structura cifrei de afaceri

Pe întreaga perioadă avută în vedere, cifra de afaceri a firmei a fost constituită aproape exclusiv pe baza veniturilor din producția vândută. Activitatea de vânzări de mărfuri a fost absentă, însă cifra de afaceri a fost sensibil completată de venituri din subvenții (2012 și 2013). Veniturile din producția vândută s-au compus corespunzător cu structura activității firmei, după cum urmează:

venituri din activitatea de producție

venituri din închirieri de utilaje;

Ponderea veniturilor aferente activității de producție a scăzut continuu, sporind importanța închirierilor de utilaje în cifra de afaceri respectiv veniturile totale ale firmei (în condițiile în care închirierile de spații au asociată o profitabilitate mai mare).

Ponderea cifrei de afaceri în totalul veniturilor fluctuează în jurul valorii de 90%, ceea ce confirmă o realizare în condiții normale a obiectului de activitate..

Valoarea adăugată și rezultatul brut al exploatării au înregistrat o sensibilă scădere în perioada 2012 – 2013, acest fenomen fiind însă justificat de diminuarea volumului de activitate. Totuși, rata valorii adăugate (raportată la producția exercițiului) a sporit, ceea ce se traduce printr-o creștere a potențialului întreprinderii în a genera valoare adăugată.

În ceea ce privește rezultatul exercițiului (în forma brută și netă), se remarcă menținerea aproximativ la același nivel a indicatorilor pentru perioada 2012 – 2013, cu toate că, după cum s-a subliniat, volumul de activitate s-a diminuat. Justificarea rezidă în primul rând în aceea că volumul de activitate s-a redus exclusiv pe seama unei reduceri a activității de proiectare, concomitent având loc o sporire a nivelului absolut al veniturilor din închirierea de spații – activitate cu o profitabilitate mai mare.

Diminuarea sensibilă a rezultatului exercițiului s-a manifestat pe fondul unei sporiri a profitului din exploatare. Explicația constă în aceea că la nivelul anului 2012, rezultatul aferent activității financiare a fost mai consistent.

Capacitatea de autofinanțare a sporit (în prețuri curente) în principal pe seama sporirii amortizării înregistrate.

2. 3.Analiza structurii patrimonial – financiare

Tabel nr. 2. Ratele de structură ale activelor

Cu privire la structura patrimoniului se impun unele precizări. Astfel, în vederea efectuării analizei, s-au făcut următoarele modificări asupra bilanțului contabil:

cheltuielile înregistrate în avans au fost incluse în categoria creanțelor;

provizioanele pentru riscuri și cheltuieli și veniturile înregistrate în avans au fost asimilate datoriilor pe termen scurt.

În structura activului, ponderea majoritară este deținută de activele imobilizate (și în primul rând de câtre imobilizările corporale). Deși se înregistrează mici fluctuații, tendința este cea de creștere a proporției imobilizărilor corporale în totalul activului. Acest fenomen este explicabil prin specificul activității întreprinderii, care nu impune practic deținerea de stocuri (decât în cantități relativ nesemnificative). De fapt, imobilizările reprezintă activele de bază în cadrul tuturor celor trei activități desfășurate de întreprindere:

activitatea de proiectare – spații destinate birourilor, mijloace de transport, calculatoare, programe informatice, etc

activitatea de fotocopiere – spațiul aferent desfățurării activității, fotocopiatoare;

închiriere de spații – suprafața din clădire închiriată, mobilier, etc.

La nivelul întregii peioade poate fi observată existența unor imobilizări financiare. Acestea reprezintă în principal garanții acordate clienților sau furnizorilor de utilități.

Detalii cu privire la situația activelor imobilizate sunt prezentate în cadrul secțiunii destinate diagnosticului potențialului tehnic.

Având în vedere importanța strategică a activelor imobilizate pentru activitatea firmei, ponderea activelor circulante în total activ este relativ redusă. Acestea sunt constituite în principal din creanțe și disponibilități.

După cum s-a precizat, în categoria creanțelor au fost incluse și cheltuielile înregistrate în avans. Ponderea cea mai importantă o dețin însă creanțele față de clienții din activitatea de proiectare și cele legate de chiriile aferente spațiilor închiriate.

În ceea ce privește disponibilitățile, ponderea lor a înregistrat o oarecare scădere în totalul activelor circulante și respectiv în total activ. În perioadele în care volumul lor a fost excedentar, întreprinderea a procedat la plasarea lor sub formă de depozite bancare.

Tabel nr. 3. Ratele de structură ale pasivului

– mii lei –

În analiza structurii pasivului a fost utilizat un ansamblu de 10 indicatori, prezentați în tabelul de mai sus. Scopul analizei a constat în reflectarea principalelor strategii și politici financiare ale firmei în ceea ce privește modul de formare a resurselor financiare pe categorii de surse și respectiv pe termene de exigibilitate.

Rata stabilității financiare fluctuează la nivelul perioadei de analiză în jurul valorii de 85%. În condițiile în care nivelul minim acceptabil este considerat a fi de aproximativ 50%, se poate aprecia că situația întreprinderii este foarte satisfăcătoare din punct de vedere al structurării pasivului pe termene de exigibilitate. Practic, la nivelul ultimei perioade, numai 15% din pasive sunt exigibile pe termen scurt. Mai mult, restul de 85% din pasivul întreprinderii, care constituie capitalurile permanente, reprezintă de fapt exclusiv capitaluri proprii, în condițiile în care întreprinderea nu a apelat la credite pe termen lung.

Gradul de finanțare curent, indicator complementar ratei stabilității financiare, reflectă aceeși situație: doar 15% din pasivele firmei sunt exigibile pe termen scurt. Aceste pasive exigibile pe termen scurt (care de altfel au schițat o oarecare tendință de reducere) au cuprins în principiu:

obligații față de furnizori;

obligații față de personal;

provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

venituri înregistrate în avans.

La nivelul anului 2012 exista un volum relativ redus de credite pe termen scurt, care au fost însă rambursate pe parcursul exercițiului financiar 2013.

Rata și respectiv indicele autonomiei financiare globale reflectă un grad ridicat de autonomie financiară al firmei pe întreaga perioadă analizată. Astfel, în condițiile în care sursele proprii ar trebui să constituie cel puțin 50% din pasivul unei întreprinderi pentru ca situația acesteia să fie satisfăcătoare din punctul de vedere al autonomiei financiare, în cazul societății prezentate ele depășesc 85%. Raportate la datorii, sursele proprii le depășesc pe acestea de peste 5,5 ori.

În lipsa datoriilor pe termen mediu și lung, firma dispune de o autonomie financiară la termen de 100%. Corespunzător, rata îndatorării la termen este nulă pe întreaga perioadă. De fapt, după cum se poate observa din tabelul de mai sus, indicatorii aferenți gradului de îndatorare confirmă observațiile făcute mai sus cu privire la autonomia financiară.

În concluzie, la nivelul întregii perioade, structura pasivului este dominată de capitalurile permanente, care reprezintă aproximativ 85% din totalul surselor de finanțare. Acest fapt are implicații semnificative asupra echilibrului financiar, cu atât mai mult cu cât capitalurile permanente sunt constituite exclusiv pe seama capitalurilor proprii. Cu unele excepții apărute la nivelul anului 2012, datoriile sunt constituite în principal din obligații aferente activității de exploatare.

3. Analiza gestionării resurselor

Tabel nr. 4. Ratele de gestiune ale resurselor

– mii lei –

În analiza gestiunii financiare a întreprinderii, indicatorii au fost calculați pe baza bilanțului contabil, fără a se ține deci cont de ajustări.

Eficiența gestiunii diferitelor tipuri de resurse a fost analizată pe baza vitezelor de rotație ale acestora, calculate atât ca număr de rotații, cât și ca durată în zile a unei rotații.

Valorile indicatorilor obținuți sunt reflectate tabelar.

La nivelul întregii perioade analizate se constată o deteriorare semnificativă a indicatorilor de gestiune. Vitezele de rotație scad pentru toate tipurile de resurse (scade numărul de rotații, respectiv crește durata în zile a unei rotații). Acest fenomen se traduce printr-o reducere a eficienței utilizării resurselor. Totuși, intensitatea aparentă a acestui fenomen negativ este redusă de condițiile specifice în care se desfășoară activitatea firmei. Mai concret, după cum s-a precizat, s-a manifestat pe întreaga perioadă o tendință continuă de modificare a structurii activității, în sensul sporirii ponderii activității de închiriere de spații în totalul activității desfășurate. Aceasta a avut efecte negative asupra volumului cifrei de afaceri, prin faptul că închirierea de spații a generat venituri inferioare ca volum în comparație cu activitatea de proiectare. Astfel, cifra de afaceri s-a redus, ceea ce concomitent cu sporirea volumului unora dintre categoriile de resurse a dus la reducerea vitezei de rotație a acestora. Altfel spus, volumul de resurse utilizat de întreprindere a sporit, dar veniturile generate din utilizarea acestora nu numai că nu au sporit în același ritm, ci chiar s-au redus. Trebuie avut însă în vedere faptul că obiectivul principal al unei întreprinderi este maximizarea profitului. În aceste condiții, se poate constata o sporire a profitului din exploatare, pe fondul unei profitabilități comerciale superioare. Cu alte cuvinte, noua structura a activității generează mai puține venituri, dar profitabilitatea acestora este mai mare, astfel încât în final se obține o sporire absolută a volumului profitului.

4. Analiza echilibrului financiar

Tabel nr. 5. Indicatorii echilibrului financiar

– mii lei –

Echilibrul financiar al întreprinderii a fost evaluat pe seama indicatorilor prezentați sintetic în tabelul de mai sus.

La nivelul perioadei analizate, activul net contabil a sporit cu aproximativ 112%. Creșterea a fost generată de o sporire a activului total pe seama efectuării unor investiții. Finanțarea s-a făcut din surse proprii, în primul rând printr-o majorare a capitalului social.

Majorarea capitalului social a dus la o sporire a fondului de rulment la nivelului anului 2013. Pe întreaga perioadă, fondul de rulment a înregistrat valori satisfăcătoare. În plus, el a fost constituit exclusiv pe seama surselor proprii, firma neapelând la credite pe termen mediu sau lung, după cum s-a putut observa și în cadrul analizei structurii pasivului. În aceste condiții se apreciază că echilibrul financiar pe termen lung al întreprinderii este asigurat.

În termeni de echilibru pe termen lung, informații asemănătoare cu cele aduse de fondul de rulment sunt furnizate de rata de finanțare a activelor imobilizate din capitalul permanent. Nivelul ei depășește permanent valoarea de 100%, ceea ce reflectă practic existențe unui fond de rulment pozitiv. Valorile înregistrate la cele trei momente avute în vedere sunt identice cu cele ale ratei de finanțare a activelor imobilizate din capitalurile proprii. Explicația constă în lipsa desăvârșită a datoriilor pe termen mediu și lung.

Necesarul de fond de rulment a înregistrat valori negative la nivelul exercițiului financiar 2012, pe fondului unei devansări a activelor circulante materiale de către obligațiile nefinanciare pe termen scurt. Lichiditatea nu a fost afectată de acest fenomen, în condițiile în care firma a deținut un volum substanțial de disponibilități bănești. Ulterior, necesarul de fond de rulment a devenit pozitiv, pe fondul unui trend ascendent care s-a manifestat pe întreaga perioadă de analiză.

În ceea ce privește trezoreria netă, aceasta a fost pozitivă pe întreaga perioadă. Valorile ei mari din perioade 2012 – 2013 atrag atenția asupra unei folosiri ineficiente a disponibilităților bănești. În realitate, aceste disponibilități bănești au fost cel puțin parțial valorificate, prin constituirea de depozite bancare.

Reducerea trezoreriei nete la nivelul ultimei perioade analizate este apreciată ca fiind pozitivă, nivelul rămas asigurând echilibrul financiar curent al întreprinderii.

5. Analiza rentabilității și profitabilității

Tabel nr. 6. Ratele de rentabilitate și profitabilitate

– mii lei –

Rentabilitatea economică a înregistrat o oarecare tendință de depreciere la nivelul perioadei analizate. Cauza a reprezentat-o reducerea vitezei de rotație a capitalurilor investite (pe fondul unei reduceri a cifrei de afaceri, concomitent cu o sporire a capitalurilor investite), fenomen al cărui efect negativ nu a fost compensat integral de sporirea profitabilității comerciale. Implicit, s-a produs și o reducere a rentabilității financiare.

Reducerea acestor rate are în ultimă instanță drept cauză reducerea cifrei de afaceri. Însă, în realitate, pierderea de rentabilitate s-a făcut în beneficiul profitabilității: întreprinderea a redus volumul activităților mai puțin profitabile, preferând închirierea de spații, care are aferentă o profitabilitate superioară. Nivelul indicatorilor avuți în vedere, precum și modul de calcul al acestora pot fi observate în tabelul de mai sus.

De remarcat faptul că la calculul ratei de rentabilitate economică s-a utilizat rezultatul brut al exploatării. Reducerea volumului de activitate în proiectare a dus la diminuarea acestui indicator, însă profitul din exploatare a avut dimpotrivă, o tendință ascendentă. Sporirea profitului din exploatare s-a realizat pe seama unei creșteri a profitabilității veniturilor și cheltuielilor din exploatare.

În concluzie, cifra de afaceri s-a diminuat în perioada 2012 – 2013, însă profitul din exploatare a sporit, pe fondul unui spor de profitabilitate generat de schimbarea structurii activității întreprinderii (în sensul sporirii importanței veniturilor din chirii în total cifră de afaceri). Rezultatul net al exercițiului a rămas relativ constant datorită faptului că la nivelul exercițiului financiar 2012 el a fost alimentat într-o măsură mai consistentă de rezultatele activității financiare.

De fapt, calculând cele două rate de rentabilitate pe baza profitului din exploatare, se poate observa că și acestea prezintă o tendință de ameliorare.

6. Analiza bonității financiare

Tabel nr. 7. Indicatorii de lichiditate

– mii lei –

Din analiza indicatorilor de lichiditate reiese că la nivelul întregii perioade, întreprinderea nu a înregistrat nici un fel de dificultăți în plata obligațiilor curente, ea dispunând de active circulante în volum și structură adecvate acestui scop.

Dimpotrivă, nivelul acestor indicatori a depășit în unele situații valorile recomandate, ceea ce se traduce printr-o utilizare necorespunzătoare a activelor curente. În acest sens, după cum s-a precizat, au existat unele încercări de valorificare a disponibilităților bănești prin constituirea de depozite bancare.

Și din punct de vedere al capacității de plată pe termen lung situația întreprinderii este satisfăcătoare.

Tabel nr. 8. Indicatorii de solvabilitate

– mii lei –

Bonitatea a fost apreciată pe seama unor indicatori de lichiditate și de solvabilitate. Valorile acestor indicatori sunt reflectate în tabelele de mai sus.

Astfel, rata solvabilității generale se află pe întreaga perioadă la un nivel optim, arătând că întreprinderea este capabilă să își achite datoriile pe seama activului total. Raportul de solvabilitate generală susține aceeași ipoteză, în condițiile în care activul net contabil se menține la un nivel de aproximativ 85% din totalul activului (respectiv pasivul este constituit în proporție de aproximativ 85% din capitaluri proprii).

Solvabilitatea patrimonială s-a menținut la nivelul maxim posibil, în absența datoriilor pe termen mediu sau lung.

Rata solvabilității financiare a fost calculată numai pentru anul 2012, acesta fiind singurul an în care au existat datorii financiare. Nivelul ei a fost foarte satisfăcător, în condițiile în care datoriile financiare amintite au avut un volum redus, comparativ cu potențialul de acoperire al activului total.

Capacitatea de rambursare a datoriilor s-a menținut de asemenea la un nivel satisfăcător, în condițiile în care capacitatea de autofinanțare generată de activitatea întreprinderii a fost suficient de mare pentru a asigura rambursarea datoriilor într-un termen rezonabil.

CONCLUZII

Conducerea oricărei exploatației agricole (indiferent de forma ei de proprietate) implică drept componentă esențială analiza economico-financiară cu ajutorul căreia se supraveghează și se evaluează funcțiunea ei în sistem. Analiza economico-financiară poate fi utilizată nerestrictiv în conducerea exploatației agricole, respectiv în rezolvarea competentă a ricărei probleme curente și de perspectivă, care afectează în final însuși nivelul eficienței economice. În acest context, analiza economico-financiară își găsește un loc și un rol bine definite atât în cadrul etapei pregătitoare cât și în cadrul etapei finale a procesului decizional. Prin cunoașterea postfaptică, curentă și previzională a economiei exploatației agricole, a rezervelor interne, a cauzelor care determină apariția acestora, analiza rentabilității contribuie la creșterea continuă a eficienței utilizării resurselor materiale și umane ale acesteia. Pe lângă pregătirea și fundamentarea deciziilor conducerii, ea contribuie la fundamentarea planurilor economice ale exploatației agricole, la perfecționarea indicatorilor economico-financiari, la armonizarea activității economice, la echilibrarea economico-financiară, la controlul și reglarea activității microeconomice, la realizarea funcțiilor conducerii etc.

Managerul unei exploatații agricole este un manager al resurselor, care încearcă să utilizeze în mod optim resursele limitate – pământul, capitalul și forța de muncă, cu scopul maximizării profitului. Profitul pe care îl poate realiza o exploatație agricolă depinde foarte mult de priceperea managerului în domeniul producției și de aptitudinile sale pentru management. De aceea, profitabilitatea exploatației este afectată de procesul de luare a deciziilor.

Analiza activității unităților agricole este condiționată ca arie și profunzime de sistemul de indicatori folosiți și capacitatea informațională a fiecăruia.

Indicatorul este o expresie numerică a unui fenomen sau proces economic, definită în timp și spațiu și poate fi caracterizat prin mărimi absolute, mărimi relative, mărimi medii, indici și coeficienți.

– Mărimile absolute reprezintă expresia numerică concretă a fenomenului studiat și reflectă dimensiunea acestuia (ex.: suprafața cultivată, efectivele de animale, producția, nivelul veniturilor și cheltuielilor, profitul, resursele materiale, financiare, umane etc.)

– Mărimile relative se determină procentual prin raportarea a două mărimi absolute și se referă la intensitatea sau structura unor fenomene. Mărimile relative ale intensității exprimă cât revine dintr-o mărime pentru o unitate, 100 sau 1000 unități a celeilalte mărimi.Mărimile medii caracterizează datele privind o colectivitate, sintetizând într-o singură expresie cantitativă ceea ce este reprezentativ și tipic în toate nivelurile individuale cercetate.