Impartiri ale Raului

Impartiri ale raului

Lumea a fost creatã bunã(nu perfectã) si potrivitã scopului pentru caree am fost fãcuti: “si a privit Dumnezeu toate câte a fãcut si iatã erau bune foarte”(Facere 1:31) “orice fãpturã a lui Dumnezeu este bunã si nimic nu este de lepãdat”(I Tim.4:4).Rãul a intrat în lume datoritã omului si libertãtii sale de vointã(“…printr-un om a intrat pãcatul în lume si prin pãcat moartea… Rom. 5:12). Rãul îsi are izvorul în îngerii care au cãzut si în omul care s-a abãtut de la izvorul binelui. Rãul fizic si moral nu au o existentã proprie, ci apar ca o lipsã a binelui, asa cum întunericul se întinde acolo unde se retrage lumina.

Așa cum orice se poate împărți și clasifica, și răul poate fi împărțit. La augustin avem o astfel de împărțire în fizic , metafizic și moral. În De natura boni-cap VII, Contra Secundium Manichaeum-cap XV, Defectus culpabilis-rău voluntar, moral ,păcat, apoi defectus poenalis-rău fizic sau pedeapsa pt păcat și defectus naturalis-rău metafizic.–-NU SE CITEAZĂ

Răului metafizic îi spune Augustin defectus naturalis, plecând de la faptul că relele naturii se împart, după originea lor, în metafizice ( întrucât rezultă dintr-o deficiență originară pe care o aflăm nu în Dumnezeu Însuși, ci în actul creației) și poenalis ( întrucât sunt urmare a păcatului originar). Răul metafizic nu se originează în voința omului, ci este doar un deficit de substanță în raport cu substanța lui Dumnezeu.

Pentru Augustin, ca filosof creștin care rămâne în context religios, răul metafizic nu pare să suporte aceeași situare ca răul fizic și cel moral, întrucât se raportează la Dumnezeu ca bunătate supremă și la opera Lui ca fiind bună pentru că autorul ei este bun. Acceptarea, totuși, a aspectului metafizic al răului se argumentează pe faptul că trebuie să existe întodeanuna un raport între creator și opera lui, că opera nu vină sa-l anuleze pe autorul ei , iar aceasta , în primul rând sub aspect temporal care indică limita creaturii. Dacă există imperfecțiuni în actul creației, acestea sunt analizate în funcție de finalitatea lor, iar aici legitimă lipsa omogenității.

Niciun element din ceația divină nu a scăpat de sub controlul creatorului, dar fiecăruia îi este potrivit un scop anume, imperfecțiunea apare sub aspectul comparației însă, raportarea trebuie făcută la creator, care stabilește perfect proporția. Fiecare parte a operei , ca parte a unui întreg , are perfecțiunea ei , dar poate avea și imperfectiunea în raport cu altă parte asemenea ei. Cu toate acestea , atât perfecțiunea uneia, cât și imperfecțiunea alteia, se completează și participă la întregul perfect alcătuit din părți ierarhizate și bine situate în așa fel niciuna nu o poate înlocui și anula pe cealaltă.

Așa cum un tablou este alcătuit din mai multe culor , maimult sau mai puțin luminoase, nu înseamnă că cele îmnchise au mai puțină importanță în alcătuirea tabloului respectiv, ci participă la frumusețea tabloului alături de cele deschise , punându-se în valoare reciproc pr completări și separări asemenea notelor muzicale într-o melodie.

Fiind opera Dumnezeu bun, toate sunt bune, indiferent de gradul lor: ,, Să comemorăm, deci, bunele, câte le vom fi putut, pe care este demn să i le atribuim autorului Dumnezeu, și fiind substrase acestea, să vedem dacă ne mai rămâne vreo natură. Toată viața și mare și mică, toată virtutea și mare și mică, tot intelectul și mare și mic, toată averea și mare și mică, tot simțul și mare și mic, toată lumina și mare și mică, toată suavitatea și mare și mică, toată frumusețea și mare și mică, toată pacea și mare și mică și oricâte similare, mai cu seamăcele ce se găsesc prin toate, fie spirituale, fie corporale, tot modul, toată specia, toată ordinea și mare și mică sunt de la Domnul Dumnezeu. De care bune, toate, cel care va fi voit să se folosească rău, va ispăși, prin divina judecată”.

Dacă frumusețea acestei orânduiri nu ne place, aceasta este pentru că, legați fiind prin condiția noastră muritoare de o parte de univers, nu îi putem simți ansamblul, în care aceste fragmente care ne supără își găsesc locul, potrivirea și armonia lor.

Nimei și nimic nu poate fi responabil pentu ce nu a primit, pentru că privind dinspre finalitate către început trebuie înțeles că că acțiunea presupune și limite, iar , apoi , în raport cu Dumnezeu , este destul de ușor de înțeles că Acesta nu trtebuia se se multiplice și să se anuleze, nu avea niciun sens, ci actul creator presupune grade în crteație pentru perfecțiunea operei aflată în exercițiul către asemănare. Pilda talanților lămurește aceasta problemă….

Răul metafizic – nedesăvîrșirea – a fost necesar întrucît creația nu poate sta în același plan cu creatorul. Prin urmare, existența răului metafizic este un adevăr necesar. Leibniz reia aici o idee a lui Plotin: Creatorul lumii este perfect și, în mod necesar, creația sa este imperfectă. A crea înseamnă a produce ceva absolut nou, ceva care nu a mai existat niciodată. Dacă Dumnezeu cel perfect ar fi creat o altă perfecțiune el n-ar fi creat, de fapt, nimic, ci ar fi reprodus doar propria sa perfecțiune. Creația sa este, prin urmare, nedesăvîrșită. Din această nedesăvîrșire a creaturilor, adică, în termenii Teodiceei, din răul metafizic, rezultă răul moral, a cărui necesitate nu este totuși absolută, ci ipotetică sau morală, fiindcă existența sa este condiția celei mai bune lumi posibile. O lume perfectă, în afara faptului că n-ar fi o adevărată creație, din motivul menționat deja, n-ar putea fi orientată spre mai bine. Dumnezeu, spune Leibniz, urmează legea a ceea ce este mai bun.

RĂUL METAFIZIC – este definit la modul cel mai simplist prin simpla imperfecțiune, negația unei perfecțiuni  ulterioare, limitarea ființei. În mod logic acesta nu este un rău propriu deoarece creația prin definiție este  imperfectă. Fiecare ființă din creație are atâta perfecțiune cât îi este dată, potrivit cu scopul pentru care este  făcută și cu rangul pe care îl ocupă în ierarhia creației. În general, această categorie a răului nu a fost  considerată un rău în sine de teologia patristică, dar i s-a acordat importantă pentru că ea explică posibilitatea  răului în lume. Definirea răului și ca metafizic, însă, este de folos în combaterea substanțialismului, adoptat de  manihei și de dualiști.*

. Responsabilitatea pentru existenta raului nu i se poate atribui unei fiinte anume, raul ca stare poate exista, existenta raului (ca stare) e perpetuata de om, fara om raul nu exista.Hume pleaca de la o idee falsa in analiza sa, Dumnezeu a permis omului sa decida asupra vietii sale si asupra relatiei sale cu El, Dumnezeu nu mai intervine in lume pentru a modifica cursul ales de om, D-zeu ii permite omului sa faca ceea ce doreste, de aceea ii ingaduie orice fapta si-l lasa sa continue pe drumul ales, chiar daca alegerea omului este una care o sa-l duca la pierire. D-zeu nu este neputincios, dar El nu doreste si nu se implica in actiuni care propaga raul, acest fapt nu ii limiteaza puterea, din contra arata lumii ca este un D-zeu maret. Una din manifestari este lucrarea Satanei – de a ataca Cuvantul si de a-l perverti; sa atace autoritatea lui Dumnezeu etc. Asemeni lui Iov, i-as spune unei persoane care se confrunta cu o problema similara urmatoarele lucruri: Desi nu ne place suferinta, unele lucruri le putem invata numai si numai prin suferinta Asemeni lui Iov care ajunge sa-l vada pe Dumnezeu dintr-o noua perspectiva poate ajunge si persoana respectiva sa il vada diferit Suferinta NU e doar rezultatul pacatului (Ioan 9.2) Prin suferinta ajungem sa cunoastem pocainta la un alt nivel Desi cand trecem prin suferinta si sunt unii care se simt “datori” sa ne neindreptateasca, sa nu uitam ca avem sus un Aparator (Iov 16.19 – I-as mai spune (persoanei in cauza) sa se focalizeze pe relatia cu Dumnezeu si sunt convins ca va vedea progresie. “Pana nu cunoastem suferinta nu putem cunoaste speranta Luther”

Dar acesta nu e propriu un rău, întrcât oice creatură este, prin definiție, imperfectă.

Fiecare creatură își are atâta ființă și perfecțiune, cât îi sunt date potrivit scopului pentru care este făcută și rangul pe care îl ocupă în ierarhia creaturilor. Prin natură, deși poate fi inferioară în perfecțiune altor creaturi și întotdeauna Creatorului, ea este perfectă în felul ei. Esența ei este proprie și ireductibilă, oricât de inferior ar fi rangul ei.

Din moment ce un organ posedă acea finalitate internă perfectă, învirtutea căreia funcionează armonic prin dispoziția tuturor mijloacelor în vederea scopului, nimeni nu poate să se plângă de imperfecțiunea lui. Sau, mai precis, nu este întru nimic responsabilă o imperfecțiune care ține de caracterul necesar contingent al oricărei creaturi. Și atâta vreme cât această imperfecțiune nu constituie o piedică pentru ea de a-și juca rolul și realiza scopul, pe care Creatorul niciodată nu le atribuie unei ființe peste capacitatea ei naturală de a le satisface, nu poate fi vorba de rău.

Numai privind lumea fragmentar, parțial, subiectiv și utilitarist ni se poate părea rea. Dar aceasta e ca și cum am considera numai un pătrat dintr-un mozaic, sau numai pauzele de tăcere dintr-un discurs din care apoi să tragem concluzia asupra întregului.

Inegalitatea perfecțiunilor este redată foarte bine în parabola talanților: daruri diferite și inegale, dar toate sunt deopotrivă de bune și de capabile de a ne apropia de perfecțiune; toate conlucrează la unitate. Nimeni nu trebuie să se socotească nedreptățit pentru că fiecăruia Dumnezeu i-a dat după ,, masura puterii lui”, ci fiecare să se străduiască de a spori cât mai mult cu putință mult puținul pe care l-a primit gratuit, căci Dumnezeu nu cere omului, decât în măsura darurilor acordate. După Augustin, imperfecțunea etafizică a creaturilor nu e un rău în sine; ea explică, totuși posibilitatea răului în lume.

Răul moral nu e în afara noastră, nu e în Dumnezeu; e în voința liberă și în atitudinea ei față de Dumnezeu, în atitudinea ei orgolioasă dezordonată și dezonoratoare. *

RĂUL MORAL – este considerat de majoritatea teologilor patristici ca fiind singurul rău veridic. Problema  se pune în felul acesta din cauză că răul metafizic nu este tocmai un rău, iar răul fizic este o consecință a răului  moral, o urmare a acestuia, sau o prevenire a lui. În ceea ce privește răul moral, el este asociat cu păcatul și  chiar confundat cu păcatul. Cunoscând caracteristicile binelui și raportând binele la rău – păcat – este evident  că păcatul apare ca o răsturnare de valori și scopuri ce au fost încadrate într-o ordine ierahică de însuși  Dumnezeu. Când voința se întoarce de la acest Bine imuabil și comun pentru a se delecta în ea însăși sau pentru  a se îndrepta spre bunurile exterioare sau spre bunurile lăuntrice, ea păcătuiește. Din moment ce nici ființa care  comite păcatul, nici obiectul păcatului, nu sunt rele prin esența lor, rezultă că răul stă în atitudinea voinței libere  față de legea morală, față de ordine. Răul moral este și cel mai grav deoarece este un păcat al voinței și singur  omul îl poate comite. Dacă răul fizic nu este întotdeauna voluntar, atunci când se întâmplă fără ca omul să aibă  nici o legătură cu el – pentru prevenirea unui rău moral, răul moral este totdeauna voluntar și tine doar de  acțiunea liberă a omului de a alege. Fără această acțiune a omului răul moral nu poate exista. Una din problemele  care apar aici este cea a gradelor libertății. În mod cert, primii oameni au avut un alt fel de libertate decât cea a  descendenților lui Adam prin acea că libertatea lor nu era încă pervertită de păcat. Din momentul în care omul  trăiește ca și consecințe ale pervertirii inițiale facultatea de a consimți la păcat și orbirea spiritului, voința  acestuia este înclinată mai mult spre rău decât spre bine, dar voința de a alege binele nu este suprimată. Într-o  singură propoziție Augustin ar numi păcatul moral: iubirea de sine până la disprețul lui Dumnezeu. Pacatul stramosesc si pacatele individuale ale oamenilor, au deteriorat intreaga creatie, aceasta fiind „supusa desertaciunii”, aflandu-se „sub robia stricaciunii” si nadajduind sa fie eliberata (Romani 8, 20-22).

Ascultå-må cu bunåvoinÆå, Dumnezeul meu! Vai de påcatele oamenilor! Un om påcåtos îÆi spune acestea, fii înduråtor cu el, cåci tu l-ai zidit pe el, dar nu çi påcatul din el.

,, Iarăși , că păcatul sau inechitatea nu este dorirea naturilor rele, ci părăsirea maibunelor, sșa se găsește scris în scripturi: Toată creatura lui Dumnezeu est bună ( I Timotei IV, 7), și prin asta și tot arborele pe care Dumnezeu l-a plantat în Paradis este, desigur, bun. Nu a dorit, deci, omul natura rea, când a atins arborele oprit, ci părăsind ceea ce era mai bun, a comis el însuși fapta rea”.

noțiunea de păcat, care este răul moral – răul prin excelență – vom observa că acesta  nu-i ceva existent, primordial sau necesar din natură, care și-ar avea cauza în Dumnezeu sau într-un principiu rău primordial, asemănător cu Dumnezeu, ci este o realitate ieșită din voința liberă a creaturilor raționale. Ca activitate a creaturii, păcatul nu ține de ființa omului, ci este ceva accidental, o împotrivire la ceea ce e necesar pentru ființarea sau existența binelui, el este corupția sau alterarea ființei; e absența binelui, dar nu o „absență negativă”, ci o „absență privativă”, adică ceva ce n-ar trebui să fie. Păcatul e un defect în activitatea liberă a credinciosului, o „boală a voinței”, o „deformare”, o „caricatură” a ființei, dar nu o tulburare totală. Păcatul ca act este, desigur, ceva existent, dar privit în raport cu norma moralității e o abatere de la aceasta. În concluzie, păcatul are drept autor responsabil voința liberă a creaturilor raționale – a îngerilor și a oamenilor

Raul moral – reprezinta acele rele care pot fi puse pe seama alegerii si actiunii agentilor morali liberi. Din aceasta categorie fac parte razboiul, crima, discriminarea, cruzimea, scalavia si toate nedreptatile. Aceasta lista incompleta de rele poarta amprenta omului, ca urmare a alegerii lui, a raportarii gresite la standardul pe care Dumnezeu Creatorul ni l-a dat, sfintenia. Dumnezeu este despartit de orice rau, si nu este in niciun caz raspunzator pentru el.

Ce rău nu am pus eu în faptele mele? Și dacă nu în fapte, în cuvintele mele? Sau dacă nu în cuvinte, în voința mea? Tu însă, Doamne, ești bun și îndurător; măsurând cu privirea adâncimea morții mele, tu ai secătuit cu mâna ta dreaptă hăul stricăciunii din fundul inimii mele.-Sfântul Augustin în Confesiuni, Cartea a-IX-a, capitolul I

Çi ce må încînta oare mai mult decît så iubesc çi så fiu iubit? Nu påstram înså cumpåna cea dreaptå a iubirii de la suflet la suflet, atît cît ar fi îngåduit hotarul luminos al prieteniei, ci, dimpotrivå, din låcomie acårnii çi din clocotul pubertåÆii se ridicau duhnind aburi care-mi întunecau çi-mi pîngåreau inima pînå într-acolo încît nu se mai putea discerne între seninåtatea iubirii caste çi negura plåcerii trupeçti3. Çi una

çi cealaltå clocoteau în mine tulbure, tîrau neputincioasa vîrstå a adolescenÆei mele spre neînfrînårile poftei çi o scufundau în vîrtejul ticåloçiilor.

Omul și-a insensibizat organismul său moral, din nepăsare condamnabilă tocmai pentru ceea ce constituie superioritatea omului. Și astfel s-a ajuns la o răsturnare de valori și prin aceasta, la o nouă ierarhie, în care primatul îl vede biologicul și tot ceea ce nu îl jenează în satisfacerea poftelor lui animalice. Într-un sistem de valopri, în care morala și religia nu mai figurează decât doar ca valori istorice, este ușor de înțeles că singurul rău este răul fizic în toate aspectele lui. Originea tuturor relelor constă în păcatul strămoșesc și în cel personal. Omul are o ființă prin participare. Numai întrucât stă în apropiere de Dumnezeu, izvorul a e este, numai într-atât omul este deplin. Altfel își sărăcește ființa până la neant.

Răul fizic Raul natural – este un rau care nu implica vointa si actiunea umana, ci este pur si simplu un aspect al naturii care pare sa lucreze impotriva bunastarii omului. Este acel rau manifestat in domeniul natural: uragane, cutremure, boli, dezastre naturale, inundatii, eruptii vulcanice si altele de acest gen. Aceste forte distructive, manifestari catastrofice, produc mari pierderi de vieti omenesti si de bunuri materiale. Conform Scripturii, raul natural este tot o consecinta a caderii omului in pacat, cadere care a afectat intreaga natura. In Romani cap. 8, apostolul Pavel vorbeste despre intreaga creatie care asteapta eliberarea din robia stricaciunii. Chiar si in Vechiul Testament cand proorocii vorbesc despre restaurare, aproape intatdeauna este inclusa si creatia, ca parte a restaurarii promise. ( malum pati) este urmarea răului moral (malum esse) și se numește pedeapsă, a cărei urmare nemijlocită este suferința. Pedeapsa este un rău suferit pentru un rău comis ( poena est malum passionis, quod infligitur ob malum actionis). Răul metafizic nu există, răul moral este singurul rău adevărat, iar cel fizic e o consecință a celui moral. Răul moral e acela pe care îl săvârșește omul, răul fizic e acela pe care îl suferă; primul e păcatul, al doilea e pedeapsa. Suferința pentru păcat e o realitate pe care nimeni nu o poate ignora; ea e atât de răspândită încât, deseori, omenirea a văzut răul fizic forma exclusivă a răului.

Fiind realizarea planului lui Dumnezeu existent din veci, si opera lui Dumnezeu care este atotperfect si bun, lumea este si ea buna. Dumnezeu nu poate crea ceva rau si imperfect, intrucat aceasta ar fi in contradictie cu Dumnezeu, care, in fiinta Sa, este iubire desavarsita. De bunatatea lumii ne incredinteaza Sfanta Scriptura cand zice : „Si a privit Dumnezeu la toate cate facuse si iata, erau bune foarte” (Fac, 1, 31)Lumea este buna din doua puncte de vedere:a)      din punct de vedere fizic, lumea este buna deoarece in ea exista ordine si armonie, precum si bunurile necesare vietii;b)      din punct de vedere spiritual, lumea este buna intrucat in ea omul poate progresa pe calea mantuirii, pentru a dobandi fericirea vesnica.

Dacă răul moral mai poate avea tăgăduitori printer sufletele cu sensibilitatea morală uzată de păasiuni, răul fizic este o realitate , pe care toată lumea o trăiește și pe care, deci, nimeni nu o tăgăduiește. Într-adevăr, în lume abună suferințele de tot felul, fizice ca și morale. Omul e dotat cu o sensibilitate care abundă la cea mai ușoară atingere a ființei sale. Sensibilitatea este ecoul acțiunii corruptive și distrugătoare care sapăm la temelia ființei noastre. Viața aceasta este, după vorbele Scripturii, ,, o vale a plângerii”. Care este oare, omul, care se poate lăuda, că în viața lui nu a avut de indurate nicio suferință? Suferința este legată de viața noastră în așa măsură, încât mulți gânditori au ajuns să identifice viața cu suferința. Răul fizic este o realitate așa de îngrozitoare și de universală, încât nu numai că nimeni nu-l ignoră, dar, pentru majoritatea oamenilor, el este socotit, deși pe nedrept, singurul rău redutabil și real.

De sesizat că păcatul nu este făptuit decât dacă e precedat de voință, și anume de voința coruptă. Adam alege (deliberează) dacă să-l asculte pe Dumnezeu sau pe diavol, și el este acela care alege varianta diavolului. Față cu alegerea lui Adam, Dumnezeu este nevinovat. Adam a păcătuit cu știință și deliberare ( sciens prudensque pecavit). Păcatul adamic este moștenit, spune Augustin, și insistă asupra acestui lucru împotriva lui Pelagiu. Controversa pelagiană are în vedere tocmai raportul dintre păcat și libertate.

Invatand ca tot ceea ce a facut Dumnezeu este bun, Biserica nu tagaduieste existenta raului in lume. Dar raul nu este nici opera lui Dumnezeu, nici nu exista din vesnicie ca principiu aparte sau ca entitate de sine statatoare. Raul este opera fiintelor rationale (mai intai a diavolului si apoi a omului), care pacatuind – prin propria lor vointa – s-au indepartat de Dumnezeu, care este izvorul binelui. De aceea, raul este, in primul rand, unul de ordin moral, raul fizic (durerile fizice si moartea) fiind o consecinta a acestuia. Sfintii Parinti definesc raul ca „lipsa a binelui”, el neavand fiinta, intrucat nu este creat de Dumnezeu. Raul nu este legat fiintial de o realitate si nu face parte integranta din vreo creatura.

RĂUL FIZIC – s-ar putea zice că este singurul rău care nu poate fi tăgăduit. Dacă răul moral, ca și cel  metafizic, mai poate fi contrazis sau negat, abundenta suferințelor de tot felul dovedesc existența netă a răului  fizic. Răul fizic este o realitate atât de cruntă, de îngrozitoare și universală încât, nu doar că nu este contestat,  dar – deși pe nedrept – este considerat de omul de rând singurul rău redutabil și real. Din moment ce viața fizică  are ca centru al acțiunilor sale obținerea fericirii, orice nereușită devine un rău fizic. În privința aceasta nici un  om nu este scutit de rău și, indiferent câte eforturi s-ar face în scopul acesta, viața fizică va rămâne marcată  de acest rău, răul fizic.Ideea răului fizic este preluată de teologia patristică, apoi prelucrată, din filozofia greacă.  În creștinism, totuși, elementul care apare în plus este păcatul, răul fizic fiind considerat fie o pedeapsă din  cauza păcatului, fie un mijloc de evitare a lui. Se face diferență, în acest fel, între răul pe care îl săvârșește  omul – păcatul – și răul pe care îl suferă omul – consecința păcatului. Astfel, răul poate fi: a) fizic (foametea,  războiul, moartea, etc.) și b) sufletesc (tristețea, ignoranta, eroarea, etc.), la acestea adăugându-se  catastrofele naturale: cutremure inundații, secetă, grindină, etc. Natura acestui rău, spre deosebire de celelalte  două – metafizic și moral – este acceptată în unanimitate până și de cei mai sceptici gânditori.