Impactul Politicii DE Finanțare Asupra Rentabilității Firmei

IMPACTUL POLITICII DE FINANȚARE ASUPRA RENTABILITĂȚII FIRMEI

INTRODUCERE

Tema aleasă are o importanță foarte mare în condițiile economiei concurențiale unde ”fiecare întreprindere, indiferent de forma de proprietate, profil sau dimensiune, trebuie să se adapteze în permanență la cerințele pieței și ale mediului în care își desfășoară activitatea, să-și îmbunătățească performanțele economico-financiare și capacitatea concurențială în raport cu alți agenți economici.”

Funcționarea eficientă a agenților economici în cadrul economiei de piața, este un important obiectiv ce contribuie la definirea și la realizarea scopului activitatii societăților. ”Fructificarea capitalului investit, a capitalului propriu sau a capitalului permanent, se materializează în capacitatea exploatării lor de a degaja venit net”. Starea de profitabilitate este confirmată de obținerea de profit.

Rentabilitatea financiară constituie un indicator de bază care caracterizează performanțelor întreprinderilor care se găsește sub incidența directă a politicii comerciale (rentabilitate comercială), a eficienței capitalurilor angajate (rentabilitate economică), dar și a politicii financiare a întreprinderii.

Dacă rata rentabilității economice exprimă remunerarea capitalului investit doar în relație cu activitatea de exploatare, rata rentabilității financiare cuantifică remunerarea capitalurilor personale prin intermediul tuturor celor trei tipuri de activitate: de exploatare, financiară și extraordinară.

Plecând de la considerentul că rata rentabilității financiare exprimă eficiența utilizării capitalului propriu sau permanent al firmei putem afirma ca aceasta prezintă o importanță deosebită pentru acționarii firmei, care apreciază, în funcție de nivelul acesteia, dacă investițiile lor sunt justificate și dacă vor mai continua sprijinirea dezvoltarii firmei prin aportul de capitaluri sau prin renunțarea la o parte din dividendele ce li se cuvin pentru o perioadă de timp limitată.

”Un sistem financiar caracterizat de o structură puțin diferențiată apare dominat de gestiunea mecanismelor de creare și circulație a banilor și oferă o gamă limitată de mijloace de finanțare. Gestiunea financiară a numeroase întreprinderi trebuie, dimpotrivă, să pună în mișcare o gamă complex de tehnici de finanțare, plasare, investiții, stăpânire a riscurilor.”

Cea mai mare „consumatoare” de resurse pe termen lung este activitatea de investiții. Dacă firma dispune de mai multe posibilități de finanțare, trebuie să fie alese acelea care se pretează cel mai bine nevoilor ei. Selecția posibilităților se face în funcție de aria surselor de procurare. Acoperirea deficitului de resurse pe termen lung se realizează apelând la sistemul bancar, piața de capital, firme de leasing sau subvenții bugetare. Deoarece aceste resurse se găsesc în componența capitalului permanent, regăsindu-se în mecanismul financiar al firmei o perioadă îndelungată de timp, se impune o fundamentare pertinentă a deciziei de finanțare. O componentă foarte important a politicii generale economice este reprezentată de politica financiară, politică ce este „ancorată în procesul de dezvoltare al oricărei societăți”. Organizare, conducerea activității financiare și realizarea politicii financiare presupun, după mai multe opinii exprimate de specialiști, elaborarea strategiei conducerii.

Principalele direcții de manifestare a politicii financiare la nivel microeconomic sunt, ”selectarea proiectelor de investiții; identificarea modalităților de finanțare; alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net; selectarea soluțiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu; fundamentarea și argumentarea structurii financiare a firmei și asigurarea unui raport optim între capitalul propriu și cel împrumutat.”

SC SEVERNAV S.A., firma aleasă de mine pentru studiu își acoperă deficitul de resurse apeland la serviciile C.E.C.-ului, banca unde aceasta își are conturile.

S.C. SEVERNAV S.A. este specializată în fabricația unei game largi de nave fluviale și în acest domeniu politica de finanțare este, în general, de contractare a creditului și apoi realizarea produsului. Banii pentru finanțare venind în mai multe tranșe.

Lucrarea mea de licență intitulată Impactul politicii de finanțare asupra rentabilității firmei cuprinde: Introducere, două capitole, Concluzii și Bibliografie. Cele două capitole au fost structurate în subcapitole, paragrafe și, acolo unde a fost necesar, s-au configurat și subparagrafe, pentru o mai bună detaliere a problemelor cuprinse în studiu. Opiniile și concluzii formulate pe parcursul lucrării au fost obținute în urma cercetării mai multor materiale de specialitate.

Primul capitol intitulat ”Cadrul conceptual privind rentabilitatea firmei SC SEVERNAV SA” începe cu un scurt istoric al șantierului naval care a fost construit de Societatea comercială austriacă DDGS (Erste Privilegirte Ӧsterreichische Donau Dampfschiffahrts Gesellschaft) de navigație cu abur pe Dunăre în anul 1850, având o istorie de peste 150 de ani. Apoi este prezentată întreprinderea precizându-se forma de proprietate, acționarii societății, domeniul de activitate, obiectivele, structura organizatorică a firmei, piața ( clienții, furnizorii și concurența), descrierea proceselor de producției și a operațiilor de producție încheindu-se, acest capitol, cu analiza SWOT. Nave comerciale, de pasageri si militare, barci si salupe moderne si chiar iahturi de lux sunt doar cateva dintre bijuteriile din otel, aluminiu sau fibra de sticla, care au pleacat in lumea larga, de pe portile santierului Naval "Severnav" din Drobeta Turnu-Severin.

În realizarea acestui capitol am folosit materiale luate de la Biblioteca Județeană Mehedinți și materiale puse la dispoziție de site-ul șantierului naval, altă sursă fiind internetul și mai multe discuții purtate cu foști și actuali angajați ai șantierului naval cărora le mulțumesc pentru sprjinul acordat.

Capitolul II este cel mai mare capitol și în el am analizat ce înseamnă performantă, rentabilitate, politici de finanțare.

CAPITOLUL I

CADRUL CONCEPTUAL PRIVIND

RENTABILITATEA FIRMEI SC SEVERNAV SA

1.1.Scurt istoric

Societatea comercială austriacă DDGS (Erste Privilegirte Ӧsterreichische Donau Dampfschiffahrts Gesellschaft) de navigație cu abur pe Dunăre a luat hotărârea de a înființa în aval de Porțile de Fier, dar în apropierea lor, o agenție de vapoare care să aibă în atribuțiile sale pe lângă coordonarea navigației și pe aceea de organizare a adăpostirii navelor în timpul iernii, când navigația este întreruptă” astfel ia ființă în 1840 la Schela Cladovei, agenția de vapoare DDSG. Ajungând la concluzia că pe lângă adăpostirea vaselor acestea ar mai avea nevoie și de reparații în anul 1850 este fondat șantierul.

”Începând cu anul 1859 Șantierul Naval se transformă în întreprindere mecanică, prin instalarea unei mașini cu vapori de 12 HP, cu căldarea respectivă, furnizată de uzinele din Altofen… .Nu mult după aceea(după 1860) se instalează la marginea Dunării o macara pe eșafodaj de lemn și se construiește prima cală pentru ridicat navele pe uscat, cu o capacitate de 4-5 nave și se instalează o turnătorie prevăzută cu un cuptor pentru turnat fontă și un ciocan cu abur de 300 kg în atelierul de fierărie.”

În anul 1893, Regia monopolurilor statului cumpara de la DDSG șantierul naval acesta devenind astfel, întreprindere a statului român, iar după 7 ani șantierul trece la construcția de nave. În anul 1901 șantierul este trecut sub administrația Ministerului Lucrărilor Publice.

În 1943 se înființează un nou șantier naval la Schela Cladovei în aval de cel existent al Societății Anonime de Comerț și Industrie Dinamica. După cel de-al doilea război mondial, în anul 1945, șantierul din Drobeta Turnu Severin trece la societatea Savrom – Transport, devenind societate mixtă sovieto-română. În anul 1948 are loc naționalizarea celor două șantiere urmând ca în 1950 să se facă comasarea șantierului de la Schela Cladovei cu cel din Drobeta Turnu Severin, devenind o singură întreprindere, cu doua sectoare de activitate.

Începând cu anul 1960 șantierul fuzionează cu atelierele CFR din localitate, rezultând o singura întreprindere cu trei sectoare de activitate : construcții de nave, reparații de nave și construcții de vagoane, devenind Uzinele Mecanice Turnu Severin iar în 1968 Uzinele Mecanice se împart în Șantierul Naval (cu cele două sectoare) și Uzina de Vagoane dar numai până în anul 1980 când Șantierul Naval fuzionează cu Intreprinderea de piese grele și forjate rezultand Intreprinderea de Construcții Navale și Prelucrari la Cald (ICNPC);

Dupa 1989, santierul a fost privatizat devenind SC Severnav SA.

Un moment de cotitura in viata santierului a fost în anul 1992, cand, dupa desfiintarea CAER ( Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), productia a trebuit sa se adapteze la piata occidentala. Adaptarea la piata occidentala a fost grea deoarece cerintele calitative erau foarte mari, termenele de livrare – trebuiau sa fie strict respectate, iar indicatorii de productie erau altii.

Dupa anul 2000 santierul naval a reusit sa capteze pe deplin increderea clientilor (principalele piete de desfacere fiind: Germania si Olanda).

1.2.Prezentarea S.C. SEVERNAV S.A

S.C. SEVERNAV S.A., are sediul social în Drobeta Turnu Severin, strada Timișoarei, nr. 204 si este înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J/25/003/1990 avand atribuit codul fiscal Ro1606030.

Forma de propietate este privată cu capital integral. Codul CAEN – 3011"Construcția de nave și structuri plutitoare ".

Acționarii societății:

International Railway Services SA;

Merola Giancarlo Michele – persoană italiană;

Tirlea Victor – persoană romană;

Alti actionari persoane fizice si juridice”

Domeniul de activitate

Ca obiect principal de activitate societatea are, asa cum scrie in Statutul societatii comerciale, proiectarea, construirea și repararea navelor fluviale, corpurilor plutitoare si echipamentelor navale.

S.C. SEVERNAV S.A. este specializată în fabricația unei game largi de nave fluviale.

Sistemul industrial al societății cuprinde o gamă de procese de fabricație din domeniul confecții și ansamble corp nave, prelucrări mecanice, lacatușerie, tubulatura.

Misiunea societății: În prezent societatea s-a axat pe construcția de nave INLAND, pentru transport fluvial în Europa și în zonele de coastă ale mărilor, transport de marfuri generale, produse petroliere, gaze lichefiate , etc.

Dotări. S.C .SEVERNAV S.A. dispune de urmatoarele dotări principale :

– stație de sablare și pasivizare table și profile cu alice ce asigură curățarea suprafețelor și corespunde normelor suedeze SIS 055900 ;

– hala construcții corp nave în care se execută blocsecții nave (greutate max. de 50 to);

– hale de sablare – vopsire, în care sunt asigurate condițiile impuse de armatorii externi pentru șantierele navale privind protecția corpurilor navelor, prin operații de sablare și respectiv grunduire ;

– cala de montaj cu opt posturi de lucru, deservite de patru macarale de 16 tf și două macarale de 50 tf;

– cala lansare nave cu urmatoarele caracteristici tehnice:sarcina maximă lansare 10.000 tdw; lungimea maximă navă 150m; lățimea maximă navă 22,5 m.

– cheu vertical și bazin armare nave cu dane de acostare de 565 m deservite de patru macarale de 16 tf ;

– hala construcții ambarcațiuni și iahturi din otel si aluminiu cu o suprafata de 1435 mp ;

– cala lansare-ridicare nave din sect.II cu urmatoarele caracteristici:sarcina maximă de ridicare 1000 to; lungimea maximă navă 128 m; lațimea maximă navă 105 m deservite de o macara de 6 tf.

Sistemul industrial al societății cuprinde o gamă de procese de fabricație din domeniul confecții și asamble corp nave, prelucrări mecanice, lacatușerie-tinichigerie, prelucrări tubulaturi, acoperiri metalice și sectoare calde.

”Nivelul performanțelor economico-financiare realizate de o întreprindere depinde, în mod hotărâtor, de modul de asigurare, dar mai ales de utilizare a resurselor disponibile”.

Problematica asigurării și utilizării forței de muncă a întreprinderii revine managementului resurselor umane, analiza gestiunii acestora vizând aspectele referitoare la: existentul de personal din punct de vedere cantitativ și calitativ, utilizarea deplină și eficientă a personalului și modul de reflectare a productivității muncii în performanțele întreprinderii.

1.3. Organizarea societatii. In funcție de munca depusă, structura personalului industrial al întreprinderii cuprinde mai multe categorii: muncitori (direct productivi, indirect productivi, de deservire generală); personal tehnic și de cercetare; personal de conducere și administrație (TESA).

1.3.1.Structura functionala

Societatea poate fi considerata ca este formata din doua mari departamente :

– departamentul de productie

– departamentul economic

a) Departamentul economic este alcatuit din :

-Subdepartamentul comercial , care are functia de legatura cu : clientii, furnizorii, piata de desfacere.

-Serviciul financiar – contabil- care tine evidenta contabilă și financiară a unității;

-Biroul personal – care are ca responsabilitate evidentierea tuturor modificarilor din punct de vedere profesional cu angajatii societatii.

b) Structura departamentului de productie:

-Serviciul programare productie

-Sectia constructii corp nave

1.3.2.Structura personalului întreprinderii SC SEVERNAV SA în anul 2016 se prezintă astfel:

1.4.Piața

Principalele piețe: Olanda, Germania, Belgia

Severnav produce nave fluviale pentru piețele din Olanda, Germania, Belgia. Principalii colaboratori sunt, așa cum am mai spus, din Germania și Olanda

Segmentul de piață

S.C. SEVERNAV S.A. se adresează unui anumit segment de piață si anume cel al navelor INLAND.

Obiectivele strategice urmărite de S.C. SEVERNAV S.A. pe termen scurt, sunt următoarele:

– creșterea cotei de piață pe toate piețele externe pe care firma este prezentă în mod activ;

– recuperarea cheltuielilor de export și realizarea de profit;

– îmbunătățirea serviciilor pe care le oferă clienților;

– îmbunătățirea continuă a produselor oferite.

Pe termen mediu, obiectivele strategice urmărite sunt următoarele:

– menținerea cotei de piață la nivel internațional, pentru aceasta punându-se accent pe creșterea calității produsului, adaptarea acestuia la cerințele pieței externe;

– menținerea clienților prin acordarea unor facilități.

Obiectivele urmărite pe termen lung sunt:

– creșterea cotei de piață internațional;

– extinderea și dezvoltarea societății;

– câștigarea de clienți noi internaționali.

b) Clienții

Principalul client al societății este Rensen – Driessen companie olandeză, Severnav produce nave fluviale de transport mărfuri generale, produse chimice, gaze lichefiate. Este vorba de tancuri și LPG-uri fluviale, parțial echipate, pe care se încasează aproximativ 1 milion de euro pe bucată. Ca noutate, începând cu anul precedent societatea construiește și nave pasager. Prețul unei astfel de nave, în funcție de echipare, variază între două și trei milioane de euro.

c) Concurența

În zona Europei de Est concurenții principali sunt șantierele navale din Orșova și Kladovo din Serbia. Pentru aceste tipuri de nave fluviale, pe acest segment de piață, concurența este foarte mare, există o concurență zonală cu cele 2 șantiere mai sus menționate și, de asemenea, o concurență cu șantierele navale din Olanda, Germania, Belgia ca și constructori tradiționali, dar și cu state ca Polonia, Turcia și un concurent, China, oarecum nou în piață, care, în ultimii ani, a construit un număr foarte mare de șantiere navale dar cu un raport calitate/preț foarte scăzut. Avantajul cel mai mare al Chinei este faptul că utilizează fonduri proprii și nu fac împrumuturi în bănci, iar la finalizarea navei primesc banii.

d) Furnizorii

În plan intern furnizori SC LINDE –TIMISOARA SA, SC ESAB- BRĂILA SA, care reprezintă monopoluri pe piața internă. Pe plan extern, MAKSTIL- MACEDONIA, GERMANIA. Alți furnizori externi sunt contactați numai în situații conjuncturale determinate de situațiile geopolitice internaționale.

Situatia grafica a principalilor furnizori interni si externi

1.5.Descrierea proceselor de producției

În cadrul S.C. SEVERNAV S.A. principalul obiectiv este crearea navelor.

De specificat este faptul că, modul de executarea al proceselor de producției diferă de la navă la navă, întreprinderea ținând cont de comenzile clienților.

1.5.1.Descrierea operațiilor de producție

1.Alicare/Debitare – aceasta este prima operație în procesul de creare. Constă în pasivarea profilelor,debitarea tablelor și profilelor care constituie majoritatea materialelor necesare pentru construcția unei nave.

2.Asamblare- în această operațiune reperele debitate pe baza documentației de execuție se asanblează și rezultă ansamblul denumit generic secție(număr diferit de secții în funcție de schema de împărțire a navei.)

3.Montaj reprezintă preluarea ansamblurilor și cuplarea lor pe cala de montaj

4 Armarea reprezintă saturarea secțiilor/navei cu elemente de tubulatură și outfitting.

5.Sablarea tancurilor naveisi a corpului la exterior

6.Vopsirea navei

7.Lansarea navei.

Controlul producției

Controlul producției se realizează de către compartimentul asigurarea calității.

1.5.2.Analiza SWOT

În economia modernă, firmele sunt „forța motrică” a dezvoltării și a progresului, ele asigurând supraviețuirea unei societăți. SWOT este metodologia cea mai frecvent utilizată de analiză a performanței unei organizații al cărei scop este analiza poziției unei societăți comerciale în relație cu competitorii săi, ea identificând factorii majori ce afectează desfășurarea activitățiilor unei întreprinderi, în scopul de a elabora o strategie viitoare. SWOT este instrumentul de aplicare și poate să fie adaptat la cerințele organizațiilor.

SWOT reprezintă acronimul pentru cuvintele englezești „Strengths” (Forțe, Puncte forte), „Weaknesses” (Slăbiciuni, Puncte slabe), „Opportunities” (Oportunități, Șanse) și „Threats” (Amenințări). Primele două privesc firmă și reflectă situația acesteia, iar următoarele două privesc mediul și oglindesc impactul acestuia asupra activității firmei.

CAPITOLUL II

IMPACTUL POLITICII DE FINANTARE ASUPRA

RENTABILITATII FIRMEI

2.1.Generalități

Performanța este competitivitatea unei firme atinsă prin un anumit nivel de eficacitate și de eficiență (productivitate); acest lucru asigurându-i o prezență durabilă pe piață.

Evaluarea performanțelor economico-financiare ale unei firme reprezintă o activitate complexă și ea, implică luarea în considerare a indicatorilor cantitativi și calitativi, indicatori ce au în vedere activitățile firmei. Sistemul de indicatori ai performanțelor economico-financiare oferă managerilor și terțelor persoane informații ce privesc eficiența activității de producție și comercializare, eficiența gestionării de resurse materiale și umane, ei oferă informații despre rentabilitatea obținută, și, de asemenea, ajută la creșterea valorii întreprinderii în perioada supusă analizei. Sistemul de indicatori descoperă punctele tari și slabe ale activității firmei, măsurile ce trebuie luate pentru a îmbunătății performanțele în viitor și este suportul elaborării de previziuni privitoare la evoluția rezultatelor firmei în viitor.

Definirea noțiunii de performanță presupune clarificarea conținutului altor două concepte, și anume; eficiență și eficacitate.

”Din punct de vedere managerial, prin eficiență se are în vedere măsura în care au fost realizate obiectivele sau scopurile propuse. Performanța managerială apare, în această situație, în punctul de intersecție dintre calitatea rezultatelor deciziilor și acțiunilor manageriale și calitatea scopurilor sistemului managerial”.

Formele principale ale eficienței:

-productivitatea – evaluarea eficienței muncii;

-rentabilitatea – evaluarea capacitatii societății de a avea profit;

-randamentul – utilizarea eficientă a mijloacelor fixe;

-economicitatea –economiile ce au fost efectuate.

Eficacitatea este atunci când întreprindere reușește identificarea și controlarea interactivității dintre sursele interne și sursele externe de dezvoltare, răspunzând bine la așteptările pe care le au partenerii lor externi.

O întreprindere este performanță atunci când este, în același timp, și productivă și eficace.

”Măsurarea rentabilității se realizează printr-un sistem de rate de rentabilitate( raport între rezultate și capitaluri) și de rate de marjă (raport între rezultate și cifra de afaceri).

Principalele rate de rentabilitate sunt:

Rata de rentabilitate economică;

Rate de rentabilitate financiară.”

În mediul financiar concurențial în care se află firma se evaluează șansele pe care un investitor le-ar putea avea de a câștiga mai bine decât în alte domenii de investire.

Rentabilitatea întreprinderii dă, deci, ”măsura valorii acesteia dar nu orice rentabilitate ci aceea raportată la capitalurile investite. Această rentabilitate financiară a capitalurilor investite este comparată cu rata medie a dobânzii de pe piața financiară, numită și cost de oportunitate a capitalului.

Valoarea întreprinderii este compusă din valoarea atât a elementelor ei corporale, cât și a celor necorporale.

Valoarea = Valoarea elementelor + Valoarea elementelor

întreprinderii corporale necorporale

Ecuația traduce natura complexă a întreprinderii ca bun economic. Ea este patrimoniul pe care-l putem sesiza de manieră tangibilă (elemente corporale), dar care cuprinde, în același timp, și componente nemateriale și intangibile, indispensabile pentru activitatea sa (elemente necorporale sau fond de comerț sau Goodwill).”

Finanțele ”pot face, în primul rând, obiectul unei practici de întreprindere, deci, implicit și explicit, obiectul unei acțiuni spre atingerea unui obiectiv bine precizat. Pentru toate cele 3 modalități de manifestare a conținutului finanțelor, obiectivul primordial este maximizarea valorii întreprinderii, deci creșterea averii acționarilor. Sîăpânirea tuturor mijloacelor și instrumentelor de atingere a acestui obiectiv face obiectul gestiunii financiare. A stăpâni gestiunea financiară, într-un mediu economic – financiar restrictiv și incert, este o artă ce conduce adesea, pe cei neinițiați, la ideea de miracol”.

Gestionarii financiari trebuie să respecte cel puțin 3 condiții:

– obținerea rentabilității sperate de către acționari, în raport cu gradul de risc pe care și l-au asumat prin investirea capitalului în întreprindere și în raport cu alte oportunități de investiții ce sunt oferite de piața financiară;

– asigurarea solvabilității întreprinderii față de creditori;

– asigurarea unei bune flexibilități de acțiune pentru acționari, creditori, salariați, furnizori, clienți, statul etc.

Analiza economico-financiară ” studiază corelațiile dintre activitatea economică sau de exploatare și cea financiară”

Analiza financiară este primă acțiune a practicii financiare și poate fi ”studiată ca acțiune internă a responsabililor întreprinderii și ca acțiune externă din partea actualilor și potențialilor parteneri sau concurenți ai întreprinderii. Obiectivele urmărite nu sunt aceleași; în analiza internă se urmărește identificarea potențialului de degajare de fluxuri nete de trezorerie (cash-flow-uri); în analiza externă se urmărește echilibrul financiar realizat, la nivelul fondului de rulment, al trezoreriei nete etc. și rentabilitatea întreprinderii la nivelul marjelor de acumulare, a capacității de autofinanțare etc. Amplificarea profitului se asigură pe mai multe căi, dar cea mai importanta este aceea care realizează activitățile unitatii economice cu cele mai mici cheltuieli în raport cu întreprinderi de același profil.

Metoda aceasta de creștere a veniturilor este aplicată si la SC SEVERNAV SA. Rezultatele financiare ale firmei SC SEVERNAV SA pot avea o îmbunătățire, asigurandu-se astfel, sursa investitionala pentru dezvoltarea și pentru extinderea activitatii proprii.

2.2.Obiectivul analizei financiare este ”să determine starea de performanță financiară, punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare din exercițiul încheiat. Realizarea ei presupune o metodologie de verificare a echilibrului financiar și a capacității de degajare de valoare nouă, pentru a aprecia soliditatea și competitivitatea întreprinderii. Această metodologie se aplică asupra documentelor de sinteză contabilă – bilanțul și contul de rezultate (de profit și pierderi) – și asupra tabloului de finanțare (de fluxuri financiare) care, la rândul lui, se construiește pe baza celor două documente contabile de sinteză”.

Concluziile trase în urma analizei financiare a întreprinderii fundamentează politica economică financiară viitoare.

Bugetarea unei întreprinderi, atragerea capitalurilor proprii și împrumutate (externe), operațiunile de strategie și de tactic economic, păstrarea segmentelor de piață și extinderea acestora găsesc în analiza financiară baza de fundamentare.

2.3.Conținutul analizei financiare:

Analiza echilibrului financiar: Fondul de rulment; Nevoia fondului de rulment; Trezoreria netă

Analiza marjelor de rentabilitate: Valoarea adăugată, Profitul din exploatare, Profitul net

Diagnosticul finaciar al rentabilității economice și financiare, al riscului de exploatare, financiar, de faliment

Analiza fluxurilor financiare: Variația fondului de rulment, Variația nevoii de fond de rulment și variația trezoreriei nete.

Gestiunea financiară este”ansamblul tuturor acțiunilor de administrare a resurselor bănești ale întreprinderii.”

Conținutul gestiunii financiare:

PE TERMEN SCURT PE TERMEN LUNG

• gestiunea stocurilor • gestiunea (portofoliului) investițiilor

gestiunea clienților • gestiunea capitalurilor proprii

gestiunea creditelor • gestiunea datoriilor financiare

gestiunea riscului valutar • gestiunea riscului de rată a dobânzii

gestiunea trezoreriei bugetul

investițiilor și al finanțării pe termen lung

bugetele exploatării

Gestiunea financiară eficientă nu este posibilă fără planificarea financiară și controlul de gestiune riguros. Sistemul de bugete ale întreprinderii este construit ”pe o structură ierarhică, de la cele de orientare generală (pe 3-5 ani), la cele anuale (de exploatare) și, în final, la cele operaționale (de trezorerie). Bugetele anuale și cele operaționale sunt concretizări ale bugetelor strategice dar și validări ale realismului acestora din urmă”.

2.3.Politica financiară

Finanțele aparțin politicii conducătorilor unei firme, a alegeri, a deciziei tactice sau strategice care vizează maximizarea valorii, atingerea acestui obiectiv propus. La nivelul unei întreprinderii sunt trei politici financiare: de investiții: interne și/sau externe; de finanțare: din surse proprii și/sau din surse împrumutate; de dividende: distribuirea și/sau reinvestirea acestora.

În politica de finanțare, ”alternativele de decizie pot fi :

– surse interne, rezultate din autofinanțare (amortizări + profit) și din dezinvestiri (cesiuni) de active fixe și circulante;

– surse externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii (economisirea publică, capitaluri bancare etc.). La rândul lor, sursele externe pot fi proprii (atragerea de capitaluri noi de la acționari sau de la asociați) și împrumutate (de la bancă sau de la împrumutătorii publici = cumpărători de obligațiuni ale întreprinderii)”.

Costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii este criteriul de selectare a uneia sau alteia sau a unei combinații dintre ele. De fapt, este vorba de costul marginal al capitalurilor suplimentare necesare pentru finanțarea proiectelor de investiții. Din acest punct de vedere, autofinanțarea este mai ieftină. Costuri mai reduse se pot obține la creditele bancare și la împrumutul obligatar, dacă rata de îndatorare este rezonabilă.

Cele mai costisitoare rămân atragerile de noi capitaluri de le acționari. Creșterea capitalurilor proprii prezintă însă avantajul îmbunătățirii structurii financiare a întreprinderii (creșterea ponderii capitalurilor proprii) și oferă, în consecință, noi posibilități de finanțare a dezvoltării.

Preocupările recente de integrare a deciziei de investiții cu cea de finanțare au condus la formularea unui alt criteriu de selecție a proiectelor de investiții, valoarea actuală netă ajustată (VANA), care ia în calcul și oportunitățile de capital oferite de piața financiară.

VANA=VAN de investiții + VAN de finanțare.

Distribuirea constantă de dividende conduce la creșterea încrederii publicului față de întreprindere, la creșterea valorii de piață a firmei. Reinvestirea din profitul net conduce la creșterea capacității de autofinanțare, la îmbunătățirea structurii financiare a capitalurilor întreprinderii. În aceste condiții, întreprinderea va avea un potențial financiar superior de susținere a propriei dezvoltări (autofinanțare dar și capacitate de apelare la noi credite), toate acestea constituind factori de creștere a valorii întreprinderii.

Alternativa reinvestirii integrale sau parțiale a profitului net în finanțarea proiectelor de investiții ale întreprinderii face parte din politica de finanțare. De aceea spunem adesea că politica de dividend face parte din politica de finanțare.

Evaluarea întreprinderii devine posibilă după analiza financiară a performanțelor acesteia și după surprinderea elementelor de strategie a investițiilor și a finanțării lor. În baza elementelor furnizate de analiza și politica financiară se poate face o evaluare a patrimoniului de active și pasive ale întreprinderii, o evaluare a fluxurilor viitoare de venituri, ce se estimează că vor fi degajate de întreprindere sau o evaluare mixtă a capacității, prezente și viitoare, de remunerare a investițiilor de capital în respectiva întreprindere.

2.4.Descrierea circuitului financiar

Deciziile financiare care aparțin domeniului finanțelor unei societăți pot să fie reprezentate sub forma unui circuit financiar. Acest circuit permite punerea în evidență a fluxurilor de lichidități rezultate din decizii financiare.

Deciziile financiare și participanții la derularea operațiilor financiare

Deciziile financiare ce au fost luate de conducerea întreprinderii sunt clasificate în două categorii, și anume:

deciziile de investire (și de dezinvestire), se referă la constituirea și gestionarea portofoliului activelor;

deciziile de finanțare sunt cele care determină structura de finanțare.

2.4.1.Deciziile de investire și de finanțare

Distincția între cele două categorii de decizii, enunțate mai sus, alcătuiește baza raționamentului financiar.

◊Deciziile de investire – sunt deciziile de plată, care conduc la achiziția unor active pentru a obține ulterior fluxuri de lichidități având ca scop creșterea averii proprietarilor întreprinderii,constituind deci, o investiție.

Creșterea averii proprietarilor întreprinderii echivalează cu creșterea valorii întreprinderii. Prin urmare, creșterea de valoare arată că investiția este rentabilă; deci, rentabilitatea investiției trebuie să fie superioară costului resurselor din care se finanțează.

◊Deciziile de finanțare

Deciziile de finanțare privesc trei tipuri principale de decizii:

alegerea structurii de finanțare, adică repartiția între capitalurile aparținând acționarilor și cele provenind de la creditorii financiari. Aceste decizii au o influență determinantă asupra mărimii riscului suportat de acționari.

O creștere a îndatorării mărește riscul pentru acționari;

politica de dividend – alegerea între a reinvesti beneficiul și distribuirea lui sub forma dividendelor;

alegerea între finanțarea internă adică autofinanțarea și finanțarea externă adică fonduri ce au fost aduse de acționari și contractarea datoriilor financiare.

Structura de finanțare rezultată din deciziile financiare este alcătuită din capitalurile proprii și datoriile financiare.

Datoriile financiare necuprinzând datoriile ce au fost determinate de operațiile de exploatare (datoriile față de furnizori etc).

Datoriile financiare corespund datoriilor care sunt obiectul unei remunerări explicite sub forma cheltuielilor financiare, fixate contractual.

2.5.Participanții la derularea operațiilor financiare

În derularea operațiilor financiare intervin următoarele persoane:

– acționarii,

– conducătorii unității, cei care conduc firma, în întreprinderile mici administratorul firmei iar, în întreprinderile mari, persoanele puse de către acționari să conducă societatea.

– creditorii: creditorii obligatari; băncile și toate celelalte instituții financiare; firmele care dau cu chirie;

– statul intervine ”la diferitele niveluri ale circuitului financiar și influențează ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza calculelor agenților economici.”

În cele ce urmează voi detalia noțiunea de ”Acționarii” deoarece ei sunt deținătorii titlurilor de proprietate.

Acționarii – deținătorii titlurilor de proprietate asupra întreprinderii. Titlurile de proprietate se găsesc, în general, sub forma acțiunilor. Remunerarea acționarilor este determinată de rezultatele financiare obținute de întreprindere, ei asumându-și, așadar un risc. Remunerarea acționarilor fiind dată de: dividende și evoluția valorii titlurilor financiare.

Evoluția valorii titlurilor financiare depinde de cum evoluează mediul economic care determină riscul de piață (riscul sistematic) el afectând ansamblul întreprinderii; politica de investiții și politica de finanțare pe care întreprindere o urmează și care determină riscul specific de întreprindere.

Rentabilitatea pe care o cer acționari depinde de riscul pe care aceștia și-l asumă. Firma care prezintă un risc mai ridicat,din cauza politicii sale financiare, trebuie să ofere, în contrapartidă, o rentabilitate ridicată, dacă vrea să obțină noi capitaluri de la acționari.

Rata de rentabilitate pe care o așteptată un acționar care investește într-o firmă se compune din: „Rata cuvenită pentru capitalurile proprii = rata fără risc + prima de risc de exploatare + prima de risc financiar + prima de risc de faliment.”

2.6. Selectarea surselor de finanțare a întreprinderilor

Mediul financiar, este cel care pune la dispoziția firmelor sursele de finanțare. Întreprinderile trebuie să-și aleagă sursele de finanțare.

– Autofinanțarea este baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor. Capacitatea de autofinanțare reflect potențialul financiar de creștere economic a unei întreprinderi, respective sursa internă de finanțare generată de activitatea desfășurată pe o anumită perioadă de timp destinată să asigure; finanțarea unor nevoi ale gestiuni curente; creșterea fondului de rulment; finanțarea totală sau parțială a noilor investiții; rambursarea împrumuturilor contractate; remunerarea capitalurilor investite.” Capacitatea de autofinanțare, în esență este ”un indicator care exprimă independența financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilități potențial sau real.”

Autofinanțarea este o sursă de origine internă care este destinată acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiilor următoare, ea arată, de fapt, bogăția creată de întreprindere.

– Aportul la capitalul propriu este o sursă esențială de finanțare a întreprinderilor.

– Recurgerea la îndatorare, în principiu, ar trebui să aducă doar completări resurselor întreprinderii.

2.7.Importanta deciziilor de finanțare pentru întreprindere

2.7.1.Deciziile de finanțare și importanța lor strategică

Pentru ca o întreprindere să supraviețuiască și să se dezvolte finanțarea prezintă o importanță crucială deoarece, în primul rând, societatea trebuie să aibă lichidități pentru a putea face față angajamentelor asumate, altfel spus, să-și onoreze datoriile ce au scadența într-un viitor apropiat, asigurându-și echilibrul financiar pe termen scurt; în al doilea rând este problema lansării firmei în investiții (tehnologice, sociale, comerciale). Lansarea firmei în investiții privește finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor și menținerea echilibrului financiar în viitor.

Modalitățile de finanțare trebuie adaptate la nevoile întreprinderii. Există două tipuri de dificultăți. Întreprinderea, poate fi în situația de a trebui să ramburseze resursele înainte chiar de a recupera cheltuielile efectuate, atunci când se efectuează investiții cu rentabilitate pe termen lung. Întreprinderea poate să fie în situația folosirii, pentru operațiuni pe termen scurt, a fondurilor pe care ar putea să le folosească pe termen lung pentru investiții.

Costul surselor de finanțare este raportat la rezultatele așteptate din operațiunile în care s-au angajat. Condițiile ce însoțesc aporturile de capital de care beneficiază întreprinderea o plasează într-o situație de dependență față de furnizorii de fonduri.

Datorită ”mecanismelor juridice și financiare, deținătorilor capitalului li se recunoaște puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de direcționare-conducere și de gestiune, pentru că sunt deținătorii unei părți semnificative a capitalului acesteia.”

Relații de dependență și relații chiar de subordonare se stabilesc și față de creditori, în general față de bănci, dacă proprietarii și cei care conduc întreprinderea nu-i asigură autonomia financiară acesteia. Evoluțiile ce duc la o situație de dependență sunt relativ tipice. În cele ce urmează voi arăta câteva scenarii care ilustrează, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate, cazuri de degradare a situației întreprinderii.Acestea ar fi:

– întreprinderea obține rezultate foarte slabe și nu poate produce o autofinanțare suficientă care să-i asigure reproducția potențialului lor.

– întreprinderile care, deși au rezultate satisfăcătoare, nu reinvestesc decât foarte puțin din rezultatele obținute refuzând politica de constituire a fondurilor proprii.

– întreprinderile care se lansează în operații de dezvoltare ce depășesc capacitățile financiare pe care acestea le au. Ele consumându-și lichiditățile sunt constrânse să solicite credite.

– întreprinderi dispun de o finanțare instabilă în raport cu ritmul activităților ele fiind nevoite să negocieze în condiții defavorabile amânarea scadențelor sau aporturilor noi de resurse proprii.

Prin urmare, relațiile de finanțare sunt suportul relațiilor de putere sau de influență în întreprindere.

Societatea Severnav cunoaște foarte bine aceste lucruri și întotdeauna a făcut o analiză laborioasă și atentă atunci când a încheiat un contract de construirea unei nave, luând în calcul toate riscurile, deoarece politica de finanțare a societății este aceea de a lua întâi împrumut de la bancă, în cazul nostru Banca Transilvania, cu care va achiziționa toate materialele și materia primă necesară construirii unei nave, va plăti salariile și utilitățile și toate celelalte cheltuieli adiacente și va primi banii de la armator când nava este finalizată. De aceea, societatea trebuie să calculeze atent indicatori de performanță ai firmei.

Putem spune, deci că problemele finanțării prezintă o importanță vitală, deoarece soluționarea lor condiționează supraviețuirea unei întreprinderi, perspectivele acesteia de dezvoltare, performanțele prezente și viitoare, autonomia proprietarilor și a conducătorilor săi.

Deci, o importanță deosebită revine ”perfecționării metodelor și instrumentelor de selectare a surselor de finanțare, adecvate nevoilor întreprinderii. Asemenea probleme de selectare apar în legătură cu patru tipuri de resurse firianciare:

autofinanțarea întreprinderii;

finanțarea externă prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;

finanțarea externă prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu și scurt, acordate întreprinderii;

creditarea între întreprinderi (creditul comercial).”

Diversitatea și clasificarea surselor de finanțare

– după relația ce se stabilește între întreprindere și mediul său cu ocazia unei operațiunilor de finanțare avem: autofinanțarea, finanțarea directă care pune firma în relație cu cei care economisesc și intermedierea financiară care pune întreprinderea în raporturi cu instituțiile specializate(băncile).

– după natura creanțelor, diferențierea după natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc, ca suport pentru operațiunile financiare.

– după termenul operațiunilor:

Termenul scurt – un an.

Termenul mediu – de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani. Acest termen e specific pentru finanțarea investițiilor în mașini, utilaje, instalații etc.

Termenul lung – scadențele care depășesc 5 sau 7 ani.

Clasificarea mijloacelor financiare după durată corespunde și diferitelor domenii de previziune și de decizie.

Termenul lung corespunde previziunilor strategice;

Termenul mediu corespunde duratei pentru care întreprinderile elaborează planuri operaționale(planul de marketing, planul dotărilor cu echipamente, etc.).

Termenul scurt apare ca domeniul previziunilor și deciziilor cu scadența apropiată incluse în bugete, referitoare la operațiuni curente (cumpărări, vânzări).

– după originea fondurilor:

autofinanțarea;

creșterea de capital propriu;

împrumuturile;

creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.

Autofinanțarea este constituită din excedentele pe care întreprinderea le produce și care sunt folosite pentru finanțarea activităților ulterioare.

Creșterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care întreprinderea le primește din exterior.

Împrumuturile constituie, de asemenea, surse de finanțare externă. Dar ele sunt contractate față de persoane fizice și juridice care rămân creditori ai întreprinderii și nu coproprietari.

Creditul inter-întreprinderi înseamnă termene de plată pe care furnizorii le acordă.

– după destinația fondurilor – cuprinde utilizări fundamentale și permanente de resurse, și utilizări ocazionale, ce corespunzând operațiunilor sau unei conjuncturi particulare.

Utilizările fundamentale se referă la finanțarea dotării cu echipamente, la finanțarea exploatării și la finanțarea trezoreriei.

Utilizările ocazionale corespund operațiilor particulare efectuate cum ar fi finanțarea exporturilor, finanțarea inovațiilor, finanțarea investițiilor care vor aduce economie de energie, finanțarea operațiunilor de descentralizare, finanțarea creării de întreprinderi.

Clasificarea surselor de finanțare după destinația lor se sprijină pe analiza nevoilor întreprinderii, adică pe problemele de finanțare puse de sistemul de producție și de schimb, și nu pe criterii tehnice sau formale ținând de convențiile sistemului financiar.

Pentru a studia ”acordarea creditelor, băncile și alte instituții financiare cer întreprinderilor o justificare detaliată a utilizărilor prevăzute. Informațiile și argumentele dezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia liniștitoare că sistemul financiar exercită un control riguros asupra destinației acestor credite. În fond, o bancă sau o instituție de credit nu finanțează niciodată o operație a unei întreprinderi, ci o întreprindere considerată ca un tot unitar. Aspectul acesta rezultă clar din analiza care s-ar face în caz de faliment al întreprinderii. Chiar dacă o bancă sau o instituție de credit a acordat fonduri destinate să finanțeze un proiect de investiții sănătos și echilibrat, riscul ține de situația de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului va face să piardă în totalitate sau o parte din creanță, oricare ar fi performanțele realizate prin proiectul la care a crezut că participă cel care a acordat împrumutul.”

Indicatorii evaluării activitătii

In condițiile unei economii de piață, o întreprindere urmărește să fie performantă pentru a menține și crește partea de piață pe care o deține și a putea face față concurenței. Aceasta presupune folosirea unui ansamblu de indicatori care să permită evaluarea performanțelor realizate și compararea cu performanțele obținute de întreprinderile concurente pentru o poziționare obiectivă sub raport economic. Din rândul acestor indicatori de măsurare a performanței economice fac parte indicatorii care măsoară pentru întreprindere nivelul rentabilității, al productivității, randamentul activelor, eficacitatea și competitivitatea.

Diagnosticul financiar al rentabilității la SC SEVERNAV SA

Prin intermediul unei analize retrospective, diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul identificării originii și cauzelor care ie-au generat și al stabilirii măsurilor de redresare. Diagnosticul financiar are ca obiective: măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar, pentru a evalua gradul de risc (economic, financiar și de faliment) al întreprinderii.

Diagnosticul rentabilității se realizează prin intermediul a două categorii de rate de eficiență:

rate de rentabilitate economică;

rate de rentabilitate financiară.

Diagnosticul riscului urmărește măsurarea variabilității rezultatelor întreprinderii la modificarea poziției întreprinderii (a cifrei de afaceri și a structurii cheltuielilor ei fixe și variabile), la modificarea structurii capitalurilor (proprii și împrumutate) și a variabilității solvabilității întreprinderii, a capacității acesteia de a-și onora, la scadență, obligațiile asumate față de terți.

În ansamblul activității ei, întreprinderea comportă trei riscuri:

de exploatare (economie)

de finanțare (financiar)

– de faliment

Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabile din bilant și din contul de rezultate, la retratarea acestora, pentru obținerea unui bilanț financiar și la datele obținute prin întocmirea tabloului de finanțare.

Diagnosticul rentabilității

Măsura rentabilității întreprinderii este dată de un sistem de rate explicative de eficiență, determinate, ca raport, între efectele economice și financiare obținute (acumularea brută, profituri, dividende etc.) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activul economic, capitalurile investite, capitalurile proprii etc.).

Analiza ratelor de rentabilitate reprezintă ”indicatori sintetici prin care se apreciază sub formă relativă, situația profitabilității sau a capacității unei firme de a produce profit.”

Ratele de rentabilitate economică

Aceste rate măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii.

Capitalurile, asupra cărora se analizează profitabilitatea, ”sunt cele angajate de întreprindere în cadrul exercițiului, respectiv capitalurile proprii și capitalurile împrumutate, pentru creșterea averii proprietarilor și remunerarea „furnizorilor" de capitaluri. Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate). Este, deci, independentă de politica de finanțare promovată de întreprindere.

Rata rentabilități economice ”măsoară performanțele totale ale activității unei firme, independent de modul de finanțare și de sistemul fiscal.”

Analiza ratei de rentabilitate economică nu se poate face decât prin studierea evoluției în timp a indicatorilor și a componentelor acestora (rezultate, capitaluri), referitoare la aceeași întreprindere. De asemenea, rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei de inflație, pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică, fn termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat „furnizorii" de capitaluri (acționarii și creditorii întreprinderii).

Rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă. De aceea, se consideră corespunzătoare o rată EBE/Active fixe brute, mai mare de 25%.

Ratele de rentabilitate financiară

Rata rentabilității financiare ”exprimă eficiența utilizării capitalului propriu sau permanent al firmei.”

Rentabilitatea financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii. Rentabilitatea financiară ”reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea de exploatare și comercializare.”

Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de piață, pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.

Mod de calcul

Rf = Pn / Cpr

”Rentabilitatea financiară își are originea în rentabilitatea economică și este determinată de aproximativ aceeași factori. Diferența dintre rentabilitatea economic și cea financiară este determinată de politica de finanțare promovată de întreprindere.”

Cât despre profitul evidențiat în determinarea ratelor rentabilității economice și financiare, vom menționa:

􀂙 în cazul în care se compară două sau mai multe întreprinderi cu ajutorul acestor rate de rentabilitate, politicile de care se ține cont vor fi diferite și va trebui să se facă ajustări;

􀂙 contabilitatea costurilor istorice tinde să supraevalueze profitul pentru că deprecierea se bazează pe costul istoric și nu pe valoarea curentă (prezentă), și de asemenea câștigurile latente asupra activelor sunt incluse în profitul raportat;

􀂙 profitul poate fi luat după adăugarea elementelor extraordinare care afectează realizarea comparațiilor.

În ceea ce privește „deficiențele” ratele rentabilității economice și financiare generate de capitalul utilizat în calcul, trebuie să se precizeze următoarele:

􀂙 dacă se folosește costul contabil istoric, capitalul utilizat este subevaluat; subevaluarea capitalului și supraevaluarea profitului, ca și efectele cumulate ale costului contabil istoric, ar duce la supraevaluarea raporturilor de rentabilitate;

􀂙 pentru întreprinderi, gradul de capitalizare a activelor necorporale este diferit;

􀂙 determinarea descoperirilor de care se ține seama poate fi dificilă. Pentru anumite întreprinderi, descoperirile reprezintă o caracteristică continuă a aranjamentelor financiare; aceste descoperiri trebuie să fie prezentate sub formă de datorii curente. Se pot include toate interesele care provin din datorii și, drept consecință, se pot exclude interesele de profit la momentul calculului ROCE.

Oricare ar fi inconvenientele remarcate, ratele de rentabilitate sunt indicatorii de bază pentru caracterizarea performanțelor întreprinderii. Abordarea sistematică a problemei rentabilității permite poziționarea corectă a întreprinderii în sistemul strategic de care ea aparține și alegerea obiectivă a orientărilor viitoare.

Structura și evoluția surselor de finanțare determină un rezultat variabil al activității. În principal, sursele de finanțare ale activității întreprinderii pot fi grupate astfel:

Rentabilitatea ”ca sursă proprie a finanțării se regăsește și sub influența politicii dividendelor întreprinderii. În același timp, politica finanțării întreprinderii face rentabilitatea să varieze, prin natura și eficiența utilizării surselor de finanțare. Creșterea sau reducerea volumului activității atrage în același timp creșterea sau diminuarea activelor și implicit sursele de finanțare a activelor.”

Pentru analiza a rentabilitatii ”Sursa principală de informații pentru o astfel de analiză o reprezintă Contul de Profit și Pierderi, la care se adaugă informații despre potențialul financiar, material și uman al întreprinderii, precum și informații din evidența curentă (cantitatea vândută, prețuri de vânzare, costuri de producție etc.).

Pe baza informațiilor din Contul de Profit și pierdere se pot stabili o serie de indicatori valorici folosiți pentru caracterizarea producției și a rentabilității firmei, cunoscuți sub denumirea de solduri intermediare de gestiune (SIG)”.

În cele ce urmează voi face o analiză a ratelor de rentabilitate la SC SEVERNAV SA pe ultimii trei ani de activitate.

Nivelul și evoluția ratei rentabilității economice sunt prezentate în tabelele nr. 3.13 și 3.14.

Calculată prin prima relație (profit brut la 100 lei active totale), rata rentabilității economice a activului total are valori foarte reduse, de 0,11% în 2013, 0,17% în 2014 și 1,78% în 2015. Cresterea se datorează, în principal, creșterii profitul brut atât în 2014, cât și în 2015. În structura activelor totale, se remarcă o oscilație puternică a activelor circulante, care cresc cu 46% în 2014, după care scad cu 34% în 2015.

Calculată prin cea de-a doua relație (profit de exploatare la 100 lei active totale), nivelul ratei rentabilității economice este putin diferit față de prima formulă, deoarece se observa o diferenta semnificativa intre nivelul profitului de exploatare și al profitului brut. Totuși, dinamica este asemănătoare, respectiv se observă o creștere modestă în 2014 și una ușor mai accentuată în 2015.

Aplicând metoda Du Pont (instrument de analiză cauză-efect al eficienței afacerii; este o expresie logică a rentabilității investiției), se pot identifica factorii care au determinat un nivel scăzut al rentabilității economice. Astfel, rotația redusă, de sub 0,5 rotații pe an, este principala cauză a valorii reduse a rentabilității. Nici rentabilitatea comercială nu este foarte mare, dar valorile sale se înscriu în limite acceptabile.

Tabel cu formulele de calcul are ratelor care cel mai des se utilizează la elaborarea modelului Du Pont:

Rata rentabilității economice a capitalului investit a fost de asemenea calculată prin două relații. Rki* înregistrează o evoluție asemănătoare cu rata rentabilității economice a activului total, și anume o ușoară creștere în 2014 și una mai accentuată în 2015. Totuși și nivelele acesteia sunt destul de scăzute, consecință a profitabilității precare a firmei. Rki** are valori sensibil mai ridicate față de Rki*, dar dinamica este diferita în 2014 (scădere). De remarcat este nivelul în scădere al datoriilor financiare care, prin prisma cheltuielilor cu dobânzile, au un impact favorabil asupra profitabilității firmei

.Tabelul nr. 3.13

Tabelul nr. 3.14

Rata rentabilității financiare are valori extrem de reduse în toată perioada analizată. Ca dinamică, înregistrează o ușoară scadere în 2014 față de 2013 (de la 0,11% la 0,07%). În anul 2015, nivelul său creste până la valoarea de 1,47%, pe fondul creșterii profitului net de peste 20 ori față de anul anterior. Dar, chiar și în aceste condiții, rentabilitatea financiară este foarte mică, acționarii neprimind o remunerație adecvată riscului asumat cu o valoare semnificativa fata de anul anterior.

Nivelul și dinamica Rf sunt influențate de nivelul și dinamica a trei factori: multiplicatorul capitalului propriu, eficiența activelor totale și rata rentabilității vânzărilor.

Multiplicatorul capitalului propriu are valori apropiate de 1 în primii doi ani, semnificând un grad de îndatorare scăzut. Impactul său asupra Rf este minor. În 2015, multiplicatorul crește la 1,31, ca urmare a creșterii îndatorării, sporind premisele pentru majorarea Rf. Rotația activelor totale este deficitară, valorile fiind extrem de reduse în toți cei trei ani. Aceasta constituie principala cauză a unui nivel redus al Rf. Rata rentabilității vânzărilor este de asemenea mică (sub 1% în primii doi ani și 2,67% în 2015); combinată cu o eficiență scăzută a activelor totale, acest lucru justifică, în bună măsură, nivelurile reduse ale rentabilității financiare. Se constată că firma are prea multe active, pe care nu le folosește eficient, dar are și probleme de profitabilitate, acestea putând avea atât cauze interne, cât și externe.

Tabelul nr. 3.15

Tabelul nr. 3.17

Tabelul nr. 3.18

Rata rentabilității vânzărilor calculată pe baza profitului de exploatare înregistrează o scădere în 2014 ( de la 3,42% la 2,61% ) și in 2015 creste pana la 6,37%. Scăderea a fost cauzată de creșterea într-un ritm mai ridicat a cifrei de afaceri față de rezultatul exploatării, în timp ce creșterea din 2015 s-a datorat majorării accelerate a profitului de exploatare. Nivelul atins în anul 2015 poate fi considerat normal, dar, combinat cu o rotație lentă a activelor totale, acesta nu poate compensa eficiența redusă a activelor totale folosite, astfel încât firma să obțină o profitabilitate satisfăcătoare.

Calculată pe baza excedentului brut de exploatare, rata rentabilității vânzărilor are valori mult mai mari față de formula anterioară, acest lucru explicându-se pe seama amortismentelor ridicate obținute. Nivelul mare al EBE este, de obicei, un lucru favorabil, dar, în acest caz, faptul că amortismentele se obțin pe seama unui volum mare de active amortizabile folosite ineficient își lasă amprenta asupra profitabilității operaționale. Cu această a doua formulă, valorile obținute sunt de 11,54%, 6,84% și 12,72%. În anul 2014, când se înregistrează o creștere mare a cifrei de afaceri (+57%), profitul de exploatare și EBE evoluează, surprinzător, în sens contrar (+20%, respectiv -6%), astfel că valorile rentabilității comerciale sunt foarte diferite între ele, afectând și dinamica indicatorului. În schimb, în ultimul an, se obține cea mai mare valoare a Rv, calculată prin ambele formule.

Rata rentabilității resurselor consumate este cea de-a doua marjă de profitabilitate analizată și prezintă o tendință de creștere prin prima formulă, respectiv înregistrează o evoluție fluctuantă prin cea de-a doua formulă.

Date financiare SEVE – SEVERNAV SA DR. TR. SEVERIN

bibliografie

Florea Radu, Daniel Cârciumaru, Daniela Bondoc, Analiză și diagnostic economico-financiar, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2008, pag. 3

Ioan Mihai și colaboratorii, Analiza economico-financiară, Editura Mirton, Timișoara, 1999

Onofrei M., Impactul politiciilor financiare asupra societății, Editura Economică, București, 2000, Halpern P., Weston J.F., Brigham E.F., Finanțe manageriale, Editura Economică, București, 1998,
Constantin Petrică Dănescu, Șantierul Naval din Turnu Severin, vol.I(1851-1950), Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2004

Lucian Bușe, Marian Siminică, Analiză economică financiară, Ed. Scrisul Românesc, 2003

Bogdan Constantin Andronic „Performanța firmei”, Editura Polirom, Iași, 2000,

Ioan Stancu, Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, 1996,

Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, București, 2006,
Maria Niculescu, Analiza economico-fmanciară, Ed. Universitatea "Constantin Brâncoveanu", Pitești 1993,

S.Pariente, Politici financiare de întreprindere, Note de curs, Universitatea Toulouse 1,1991

Annals of the ”Constantin Brâncuși” University of Tîrgu Jiu, Economy Series, Issue 2/2009
RATA RENTABILITĂȚII FINANCIARE. IMPACTUL RATEI RENTABILITĂȚII FINANCIARE ASUPRA DEZVOLTĂRII ÎNTREPRINDERII Prof. Univ. Dr. Constantin Căruntu Universitatea “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu Lect.univ.dr. Lăpăduși Mihaela Loredana Universitatea “Constantin Brâncuși” Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 2/2009

http://www.tradeville.eu/actiuni/actiuni-SEVE/date-financiare