Impactul Organizatiilor Internationale Nonguvernamentale Asupra Protectiei Civililor în Situatiile de Criză Internatională din Rwanda Si Siria

Binele din rău? Impactul organizațiilor internaționale nonguvernamentale asupra protecției civililor în situațiile de criză internațională din Rwanda și Siria

Introducere

În ciuda tuturor demersurilor făcute pentru promovarea democrației și respectării drepturilor fundamentale ale omului, sistemul internațional continuă să se confrunte cu situații extreme în care civilii, considerați în principiu a fi nevinovați, sunt prinși în conjuncturi violente. Într-o lume în care declanșarea evenimentelor de tip genocid sau conflict armat este invevitabilă, încercările statelor ce compun comunitatea internațională de a interveni pentru soluționarea litigiilor este importantă, dar de cele mai multe ori nu vizează exclusiv protecția civililor.

În majoritatea situațiilor de criză cu care se confruntă sistemul internațional, organizațiile internaționale nonguvernamentale își asumă un rol important în protecția civililor prin prisma oferirii ajutorului umanitar și prin promovarea respectării drepturilor omului. De ce? Răspunsul poate fi găsit în faptul că în asemenea situații extreme scopurile de bază a unor ONG-uri se pot materializa, însă există și aspectul conform căruia actorii statali implicați nu se concentrează de cele mai multe ori pe aspecte ce țin de protecția civililor prinși fără nicio vină în violențe; statele par a fi mai mult interesate de aspecte ce țin de intervențiile militare și soluționarea conflictului. Pe parcursul acestei lucrări am catalogat drept situații de criză internațională genocidul din Rwanda care a avut loc în anul 1994 și conflictul din Siria care este și în prezent în desfășurare. În continuare, pentru a ilustra rolul acestor actori non-statali în situații extreme, am luat în considerare ONG-urile Crucea Roșie, Amnesty International și Medici fără frontiere și bineînțeles acțiunile întreprinse de acestea în Rwanda și Siria, prin intermediul cărora au adus și aduc un aport major protecției civililor din aceste zone.

Implicarea ONG-urile în asemnea situații vine pentru a-și concentra atenția asupra a ceea ce statelor le scapă din vedere. Aceste entități non-statale își fac apariția în asemenea conjuncturi critice și își iau un angajament față de persoanele aflate în nevoie, oferindu-le ajutorul doar prin prisma faptului că sunt ființe umane. Prin activitatea ce ține strict de natura lor (deplasarea în zonele de conflict, personalul care se ocupă de distribuirea ajutorului, campaniile pe care le demarează și prin care încearcă să atragă atenția asupra unei anumite situații critice, etc.), ONG-urile încearcă să își îndeplinească misiunile ce țin de protecția civililor. Ceea ce este interesant constă în faptul că reușesc să se transforme în factorul care antrenează opinia publică să reacționeze în privința anumitor situații de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Prin prisma faptului că oferirea ajutorului umanitar și militantismul pentru respectarea drepturilor omului vin și prin sprijinul comunității internaționale formată din actori statali, actori non-statali dar mai ales din simplii indivizi ce comun societățile lumii, ONG-urile reușesc să devină mobilul protecției civililor, de multe ori victime colaterale.

Titlul lucrării face referire la considerente de ordin moral, întrebându-se dacă activitatea ONG-urilor ar putea reprezenta un bine în contextul unui rău general provocat de genociduri și conflicte. Dar dacă asumăm existența indiscutabilă a răului, atunci cum rămâne cu cea a binelui care ar putea să fie ilustrată prin ONG-uri? Sunt ONG-urile actori morali? Răspunsul poate fi da, ONG-urile sunt reprezentarea bunului samaritean sau nu, ele sunt ilustrarea fariseilor. Răspunsul mai poate fi da, în condițiile în care considerăm suficiente intențiile pe care le au și acțiunile pe care reușesc să le desfășoare în situațiile critice, însă poate tinde către nu atunci când nu vedem suficiente intențiile lor și nici satisfăcător gradul de implicare de care dau dovadă. Capitolele acestei lucrări demonstrează într-o mare măsură poziția conform căreia ONG-uri, prin activitățile pe care de desfășoară în situații de criză, devin o reprezentare a bunului samaritean în direcția protecției civililor.

Cele trei capitole ale lucrării surprind impactul și implicarea ONG-urilor Crucea Roșie, Amnesty International și Medici fără frontiere în genocidul din Rwanda și în conflictul din Siria care este încă în desfășurare, concentrându-mă inițial și asupra unor aspecte de ordin teoretic ce țin de genociduri, de conflictele internaționale, de cadrul conceptual al ONG-urilor și de impactul pe care acestea le au asupra sistemului internațional. Prin prisma activității desfășurate de cele trei ONG-uri în situațiile violente menționate anterior, activități ce vizează protecția civililor, finalul lucrării ne arată o imagine cuprinzătoare asupra acestor actori non-statali; imaginea este formată atât din aspecte pozitive, cât și din aspecte negative, controversate.

Primul capitol, „Genocidurile și conflictele internaționale ca factori destabilizatori ai sistemului internațional”, dorește să traseze o serie de aspecte teoretice ce țin de aceste două noțiuni, genocid și conflict internațional. Menționarea termenului de genocid face trimitere în mod automat la Convenția cu privire la prevenirea si reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948. Aceasta statuează prin Articolul II că genocidul se referă la omorârea membrilor unui grup, atingerea gravă a integrității fizice sau mintale a membrilor unui grup, supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială, măsuri care vizează scăderea natalității în sânul grupului sau transferarea forțată a copiilor dintr-un grup în altul. Conflictul poate fi catalogat drept o situație tensionată ce implică forțe armate și o serie de violențe. Când facem referire la ideea de conflict, Carta Organizației Națiunilor Unite (ONU) statutează prin capitolul IV un aspect important ce ține de acesta: părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor. Observăm că ONU pune accent pe soluționarea inițială a conflictului prin intermediul unor metode pașnice, care să fie de comun acord între părțile implicate. Acest capitol cataloghează genocidurile și conflictele internaționale drept factori negativi, factori care destabilizează sistemul internațional. Deși există și interacțiuni pozitive între actorii sistemului global care vin ca rezultate ale genocidurilor și conflictelor (interveția umanitară, responsabilitatea de a proteja), aceste fenomene antrenează de cele mai multe ori participanții sistemului în diferite situații care sunt preponderent tensionate și care pot duce la nașterea unor noi litigii.

Capitolul al doilea, „Sistemul internațional prin prisma organizațiilor internaționale nonguvernamentale”, conturează cadrul conceptual al ONG-urilor și ne arată ce impact au avut și continuă să aibă acestea asupra sistemului internațional. Sfera ONG-urilor dispune de nenumărate definiții și tipologii care o vizează. Urmărind literatura de specialitate, este cert faptul că acest domeniu este unul relativ nou care dispunde de o sumedenie de abordări și interpretări. În linii generale, ONG-urile sunt considerate actori total independeți de sfera statală, guvernamentală și care abordează rezolvarea unor diferite aspecte care până în momentul apariției acestora erau ignorate (problemele de mediu, ajutorul umanitar, protejarea speciilor pe cale de dispariție, etc.). Specialiștii care sunt interesați de fenomenul ONG-urilor nu vizează doar aspectele pozitive ce țin de acestea; o serie de autori fac referire și la criticile și controversele pe care le nasc, dar și la ineficiența de care dau uneori dovadă. În orice caz, acest capitol prezintă ONG-urile ca un factor stabilizator al sistemului internațional în momentul în care acesta din urmă se confruntă cu situații extreme, prin prisma activităților pe care acestea le desfășoară. Pentru a ilustra acest fapt, în continuare sunt trasate scurte descrieri ale ONG-urilor Crucea Roșie, Amnesty International și Medici fără frontiere.

De-a lungul timpului, pe scena internațională, și-a făcut apariția un număr considerabil de actori nonstatali dispuși să ia în considerare, prin activitatea lor, protecția civililor în situațiile extreme. Alegerea mea s-a oprit asupra acestor trei organizații deoarece am considerat că acțiunile lor în aceste două situații de criză ilustrează cel mai bine ideea de protecție a civililor. Crucea Roșie este una dintre cele mai vechi organizații umanitare care, pe lângă ajutorarea răniților, are în vedere o gamă mai variată de acțiuni ce vizează protecția civililor. Același lucru se poate spune și despre Medici fără frontiere; deși scopul lor prim constă în oferirea ajutorului medical, acțiunile lor se îndreaptă și în alte direcții. Mi s-a părut interesant faptul că deși ambele organzații au ca scop primordial oferirea ajutorului medical, acțiunile lor nu se opresc doar în acest punct. Echipele organizațiilor aflat în teren observă că cei afectați nu au nevoie doar de ajutor medical și de aceea își concentrează atenția și asupra altor aspecte. Amnesty International am abordat-o ca fiind una dintre cele mai reprezentative ONG-uri care se ocupă cu militantismul pentru respectarea drepturilor omului atât în situații de pace, cât și în situații de criză; rezultatul final al acțiunilor lor vizează în mod evident protejarea civililor.

Putem vedea că încă de la înființare scopul unic al Crucii Roșii a fost cel de a asigura protecția și asistența victimelor de război și conflictelor. În prezent, activitatea organizației se concentrează și asupra unor activități ce țin de exemplu de căutarea celor dispăruți în timpul violențelor și ajutorarea familiilor în acest sens. Amnesty International este o organizație care militează pentru recunoașterea, respectarea și protejarea internațională a drepturilor fundamentale ale omului. De-a lungul timpului, aceasta a avut o pondere majoră în implementarea unor convenții internaționale precum cea împotriva torturii sau în formarea unor organisme precum Curtea Penală Internațională unde să fie judecați vinovații de genociduri și crime de război. În prezent, Amnesty International continuă să își urmeze scopul inițial prin diverse campanii, în principal în zonele predispuse la încălcarea drepturilor omului. Medici fără frontiere este o organizație care putem spune că a început timid, dar care s-a concentrat mereu pe principiul conform căruia oricine are dreptul la ajutor medical. Activitatea lor se concentrează într-o foarte mare măsură asupra acestui aspect- de oferire a necesităților medicale în zonele afectate fie de conflicte aramate fie de dezastre naturale, însă Medici fără frontiere a fost și este o organizație care se transformă într-o voce umanimă, implicându-se în soluționarea situației în cauză.

Ultimul capitol, „Activitatea ONG-urilor în genociduri și conflicte internaționale”, urmărește maniera în care Crucea Roșie, Amnesty International și Medici fără frontiere s-au implicat în genocidul din Rwanda și conflictul din Siria. Se poate observa faptul că implicarea acestor ONG-uri în situațiile respective a presupus preponderent protecția civililor. Crucea Roșie și Medici fără frontiere s-au axat și se axează în continuare, în principiu, pe oferirea ajutorului medical, dar nu au neglijat nici oferirea ajutorului umanitar. Interesant este faptul că aceste organizații au luat inițiativa și în alte direcții care vizau protecția civililor. Spre exemplu, în contextul genocidului din Rwanda, Crucea Roșie a ajutat familiile celor dispăruți să-i găsească, în special copii pierduți în violențele genocidului. Pe lângă aceasta, echipa celor de la Crucea Roșie s-a îndreptat către problema sustenabilității alimentelor oferite, derulând un program în care să reconstruiască agricultura în zonele afectate. Atât în Rwanda, cât și în Siria, cei de la Medici fără frontiere au încercat să atragă atenția comunității internaționale asupra implicării și rezolvării acelor situații critice în care civilii mureau fără nicio vină. Activitatea Amnesty International vizează preponderent acțiuni și campanii de informare și responsabilizare în direcția protejării drepturilor omului. Această organizație se adresează în special părților implicate în conflict și comunității internaționale, criticându-le în momentul în care: primii actori încalcă flagrant drepturile omului, vicitimile fiind în principal civilii, iar cea de-a doua categorie de actori vizată nu ia măsuri prompte și eficiente pentru soluționarea violențelor. Ultima parte a acestui capitol vizează o caracterizare generală a ONG-urilor , având însă mereu în vedere activitatea ONG-urilor menționate anterior în situațiile deja amintite. Aceste entități non-statale se bucură de o gamă variată de aprecieri datorită intențiilor pe care le au prin propria lor natură, dar și datorită activităților pe care le desfășoară în numele protecției civililor (sau în numele altor cauze precum protecția mediului, eradicarea sărăciei, etc.). Deși această lucrare pune în lumină preponderent aspectele pozitive ale ONG-urilor, este evident faptul că acestea prezintă și părți negative. Criticii își îndreaptă atenția către gradul de eficiență scăzut de care uneori ONG-urile dau dovadă în situații de criză, se axează pe controversele ce se nasc prin prisma faptului aproape în totalitate acestea există și reușesc să își desfășoare activitatea datorită donotarilor.

Am observat că în literatura de specialitate există o disproporționalitate între părțile pozitive și cele negative care vizează ONG-urile și activitatea acestora. O mare parte dintre autorii care se ocupă de studiul acestor organizații subliniează într-o măsură mai mare aspectele de apreciat în detrimentul controverselor. De ce? Acest lucru poate fi explicat prin prisma faptului că în ciuda tuturor controverselor, criticilor și slăbiciunilor, în unele situații, ONG-urile reușesc să pătrundă acolo unde statele eșuează să o facă. Aici putem menționa existența protecției internaționale a culoarelor umanitare. Prin intermediul acestora se formează o zonă demilitarizată și se permite tranzitul sigur al ajutorului umanitar de care cei prinși în violențe au nevoie pentru a supraviețui.

1. Genocidurile și conflictele internaționale ca factori destabilizatori ai sistemului international

Prin acest capitol se dorește conturarea unor idei generale asupra noțiunilor de genocid și conflict international. Principalul motiv pentru care genocidurile și conflictele internaționale sunt percepute ca și factori destabilizatori în contextul internațional este că acestea presupun implicări majoritar negative (violență, instabilitate politică, economică, socială, crime, pierderi de vieți omenești, etc.). Vor fi trasate principalele carcateristici ce țin de aceste două fenomene complexe pentru a putea vedea ulterior impactul pe care îl au asupra sistemului international. Vom observa că actorii sistemului international sunt afectați în mod constant de către asemenea evenimente, fapt ce atrage implicarea și interacțiunea acestora.

1.1 Definirea genocidului

Convenția cu privire la prevenirea si reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 statuează prin Articolul II că genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenția de a distruge, in totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: omorârea membrilor unui grup; atingerea gravă a integrității fizice sau mintale a membrilor unui grup; supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială; măsuri care vizează scăderea natalității în sânul grupului; transferarea forțată a copiilor dintr-un grup în altul. Articolul III al acestei Conveții subliniază faptul că vor fi pedepsite următoarele acte: genocidul; înțelegerea în vederea comiterii genocidului; incitarea directă și publică la comiterea unui genocid; tentativa de genocid; complicitate la genocid. Convenția de față a reprezentat și reprezintă în continuare un pas semnificativ al lumii civilizate, al comunității internaționale care asigură securitatea fizică și spirituală a membrilor unor colectivități împotriva abuzurilor majore pe care le-au făcut și continuă să le facă elitele puterii din unele state. Dincolo de toate meritele atribuite Convenției asupra genocidului, există și voci critice care sunt grupate în general în două categorii: critici la adresa modalității de elaborare a Convenției și critici la adresa modalității de aplicare a acesteia. Pentru a ilustra prima categorie de critici, putem spune că nemulțumirile vehemente vin din cauza faptului că textul Convenției nu a extins aria de lucru și asupra altor grupuri precum cele economice, sociale, culturale, profesionale, sexuale. Referitor la cea de-a doua categorie de critici, putem discuta despre nemulțumirile împotriva următorului fapt: să nu se caute doar mecanismele cauzale ale diferitelor tipuri de genocid, ci și mecanismele inhibitorii care au blocat în plan național și internațional lansarea măsurilor sociale pentru prevenirea acțiunilor genocidale și, în special, deschiderea acțiunii juridice împotriva persoanelor vinovate de comiterea acestor acte de exterminare în masă.

Cuvântul genocid a apărut pentru prima dată în 1944, fiind titlul unui subiect dezbătut de juristul polonez Raphael Lemkin. Pe scurt, asta însemna „distrugerea unei națiuni sau a unui grup etnic”, deși concepția lui Lemkin este mult mai complexă de atât. Lemkin a format acest termen combinând cuvântul din greaca veche, genos (care înseamnă rasă, trib), și latinescul cide (care înseamă ucidere); acesta sugera la un moment dat că etnocidul ar fi echivalent cu genocidul. Lemkin a specificat dorința ca acest concept de genocid să protejeze dreptul grupurilor naționale la existență, precum conceptul de homicid protejează dreptul la viață a ființelor umane.

Specialiștii care studiază genocidul au propus o gamă variată de definiții a acestui termen, însă precum Dirk Moses susținea, discuțiile asupra acestui subiect pot fi clasificate în două feluri: liberale și post- liberale. Liberalii convin asupra genocidului ca o acțiune intenționată a unui agent coerent. Prin urmare, evenimentele pe care ei le cataloghează drept genocid au tendința de a caracteriza statele care demonstrează voința către genocid. Justificarea acestor autori ca fiind liberali subzistă prin două argumente: datorită concepției lor individualiste despre social și deoarece ei folosesc o viziune general afirmativă a statelor liberal-democratice și privesc genocidul ca o crimă în masă comisă de state totalitare sau ditactoriale. Post-liberalii înțeleg genocidul ca un proces structural care nu presupune un agent care să-l intenteze. Aceștia recunosc genocidul mai degrabă ca pe unul dintre acele evenimente care cauzează distrugerea unei colectivități sociale dar pentru care dovada unui exterminator coerent nu este valabilă. Spre exemplu, având în vedere culpabilitatea colonianiștilor albi în privința distrugerii societăților și culturilor indigene, poziția post-liberalilor neagă orice corelație negativă dintre regimurile liberal-democratice și predispoziția spre genocid.

Problema principală care apare în privința termenului genocid se referă la utilizările lui. Acesta ia parte la variate categorii de retorică politică, indentitară sau umanitară. Chestiunea de față este una cu mai multe tăiușuri și a cărei folosință descoperă probleme de o însemnătate majoră. Prima problemă este cea a memoriei. Când o populație a fost măcelărită, comunitatea care a supravițuit se zbate ca acea suferință din trecut să fie recunoscută ca genocid. Comunitatea armeană reprezintă unul dintre cele mai ilustrative exemple. A două problemă este cea a acțiunii umanitare, când un ONG statuează faptul că o populație se află în pericol de genocid. În acest caz, folosirea cuvântului ajută la formarea conștiinței opiniei publice și apoi conduce la calea intervenției internaționale. A treia problemă se referă la chestiunile juridice; atunci când sunt urmăriți instigatorii și autorii crimei de genocid sau crimei împotriva umanității. Cercetările din domeniul genocidului au apărut în afara legii. Pentru a se demonstra asta, este nevoie doar de răsfoirea principalelor cărți din acest spațiu de studiu, spre exemplu cărți scrise de Leo Kuper, Helen Fein, Franck Chalk și Kurt Jonassohn. Aproape fiecare dintre ei au început cu prezentarea și discutarea Conveției Națiunilor Unite din 1948. Este bine cunoscut faptul că textul Convenției conține deficiențe, chiar contradicții, asta conducând, bineînțeles, la dezbateri și controverse printre cercetători. Opiniile sunt împărțite asupra definiției date de Națiunile Unite, aceasta fiind considerată o definiție strict juridică care nu poate fi folosită așa ușor în contextul istoric sau socio-politic.

Uneori genocidul este considerat a fi un fenomen excepional sau foarte rar, însă nu este nici pe departe așa. Genocide Watch, 2008 (Scopul Genocide Watch este cel de a prezice, preveni, stopa și pedepsi genocidul și alte forme de ucidere în masă; obiectivul constă în formarea unei mișcări internaționale de prevenire și stopare a genocidului) estima că de la fondarea Organizației Națiunilor Unite au avut loc 45 de genociduri care au dus la moartea a 70 de milioane de persoane. Dezastrele financiare și cele care țin de mediul înconjurător, epuizarea materiilor prime, eroziunea solului și mișcarea și amestecul populațiilor fără precedent fac viitoarele genociduri mult mai posibile. Dar dacă uciderea în masă nu a fost suficient de ordinară, genocidul poate îsuși forme mai puțin directe. Lipsirea unor comunități de propria deminitate și mândrie, de menținerea tradițiilor și practicilor acestora și de susținerea mediului lor natural, pe scurt necropolitice sau necro-capitalismul, ar putea constitui versiuni culturale și spirituale ale genocidului. Genocidul este un proces organizat și sistematizat, care solicită resurse birocratice pentru a-l iniția, susține și, de cele mai multe ori, a-l ascunde. Acesta generează rezistență și obediență, folosește tehnologii materiale și sociale, este îmbibat cu proriile valori și prezumții culturale și solitică propriile inovații morbide de rezolvare a problemelor. Genocidul necesită colaborarea cu numeroase organizații formale, fiind incluse armatele, furnizorii de arme, spionajul și alte servicii, însă și rețele și grupuri informale.

Atât actorii statali, cât și actorii non-statali pot determina declanșarea unui genocid; întrebarea care persistă este totuși de ce statele se angajează în genociduri (și chiar politicide-o încercare sistematică și graduală de exterminare a unei entități politice independente)? În ciuda convețiilor, declarațiilor și tratatelor internaționale construite cu scopul de a preveni aceste masacre, asemenea crime politice continuă să se manifeste în unele locuri. Din dorința de a înțelege logica acestor atrocități, specialiștii au început să exploreze deciziile strategice pe care elitele politice le iau atunci când se angajează în asemenea episoade domestice mortale. O explicație comună a acestui comportament se concentrează pe faptul cum că episoadele de conflict intern puternic creează stimulente și oportunități pentru regimuri de a elimina amenințările la adresa puterii lor prin crime în masă de sorginte politică. În mod evident, majoritatea specialiștilor s-au concentrat pe războiul civil pentru a explica izbucnirea unui genocid sau a unui politicid, conflictul militar reprezentând de cele mai multe ori un factor negativ în structura politică care ar putea duce la eșecul statului.

Pe baza cercetărilor recente asupra utilizării strategice a guvernului de a produce crima politică, se poate afirma că pe când fisurile din structura politică sunt importante pentru a explica izbucnirea uciderilor în masă sponsorizate de guvern, „oportunitățile mari”, precum războiul civil, nu presupun neapărat ca guvernele să fie implicate în aceste crime. Mai degrabă, regimurile s-ar putea să reacționeze violent la alte forme de tulburări interne care ar ptea duce la o instabilitate politică și mai mare în cadrul țării. Acest lucru ar trebui să fie valabil în special în cazurile politicidului unde guvernul nu se mobilizează împotriva unui grup specific, ci mai degrabă elimină amenințările care ar putea veni din interiorul populației, amenințarea majoră fiind gruparea într-o opoziție armată. Deși se consideră că războaiele civile cresc posibilitatea unui genocid sau a unui politicid, în aceeași măsură, tulburările non-militare pot să stimuleze îndeajuns regimul pentru a se angaja în asemenea acțiuni. O altă carcateristică a genocidului constă în faptul că amenințările existente nu trebuie să antreneze întreg regimul; de exemplu, amenințările care vizează conducătorul pot furniza guvernului motive pentru a declanșa un genocid.

Specialiștii în psihosociologia genocidului au încercat de-a lungul timpului să contureze un profil al executanților genocidului, folosind o argumentație bazată pe elemente ce țin se sfera psihologiei și a sociologiei. Yves Ternon rezumă portretul executantului și începe prin a spune că în cele mai multe cazuri acesta este o persoană normală care doar se supune unor ordine primite. Ceea ce este important este faptul ordinele pe care le duce la îndeplinire le consideră ad infinitum în conformitate cu idealul său; executantul le interiorizează atât de mult, încât nu mai ține cont că îndeplinirea lor presupune uciderea celuilalt. Neutralizarea inhibițiilor reprezintă o condiție sine qua non a capabilității fiecărei persoane implicate de a săvârși crima cerută. Atingerea acestor scopuri devine foarte eficientă atunci când sarcina este încredițată unui grup de oameni care au la bază o pregătire ideologică și căruia i se oferă șansa îndeplinirii proprii viziuni despre lume, astfel viața celuilalt încetează să mai aibă vreo valoare. Deși executanții unui genocid împart un portret general comun, aceștia nu sunt similari, prezentând anumite diferențe. Aceste diferențe sunt sesizate la nivelul manierii în care ei își asumă rolul primit: unii dau dovadă de zel, alții dețin o plăcere de a-și tortura victimele, pe când alții îndeplinesc sarcina cu o oarecare reticență și bineînțeles neliniște. Nu există anumite categorii din care executanții ar putea fi recrutați; participanții provin din toate mediile profesionale și sociale. Pentru săvârșirea unui genocid profesionalismul nu este un criteriu strict necesar, însă cu cât un anumit participant este mai profesionist, cu atât din partea lui va veni o eficiență și mai sporită în participarea la genocid. În acest punct apare un anumit paradox: cum se face ca profesioniștii care datorită funcției pe care o ocupă (medici, profesori, preoți, etc.) au beneficiat de o educație riguroasă și care ar trebui să fie reticenți și chiar total împotriva unor asemenea acte, tocmai ai acceptă cu ușurință tot ceea ce presupune un genocid? Explicația psihologică care apare este reprezentată de faptul că omul ucide pentru a-și afirma propria putere de viață, genocidul devenid o formă absolută de crimă în numele unei însănătoșiri. Cu alte cuvinte, grupul vizat trebuie exterminat deoarece el reprezintă o boală în privința căreia dacă nu vor fi luate măsuri (uciderea) se va răspândi asupra tuturor. Psihiatrul Robert Jay Lifton s-a ocupat de cazul medicilor SS de la Auschwitz și a emis în acest sens patru explicații privind formarea unei personalități genocidare: înțepenirea fizică, dublarea personalității, principiul inversiunii și raționalitatea amorală. a) Înțepenirea fizică este reprezentată de pierderea sensului realității, prezentul nu mai este trăit ca o realitate, capacitatea de empatie este redusă și sentimentul de vinovăție îndepărtat; b) Dublarea personalității nu este altceva decât o dedublare în care alternează două identități; în cazul medicilor SS ei erau în același timp soți, tați, buni medici dar și ucigași; c) Principiul inversiunii presupune inversarea morții- dacă un grup este perceput ca o boală mortală, tratamentul trebuie să fie absolut. Crima este astfel săvârșită cu scopul de a însănătoși și asasinatul devine un imperativ categoric, un act uman; d) Raționalitatea amorală este un aspect specific profesioniștilor și produce o neutralitate afectivă. Situațiile sunt analizate în termeni strict tehnici ai unei expertize profesionale; rutina acțiunii înlătură astfel constrângerile empatice.

Pot fi identificate patru motive pentru care sunt comise genocidurile, bazate pe logica și obiectivele făptașilor. Un anumit caz poate presupune mai multe din aceste tipuri, adică făptașii pot avea mai mult de un motiv, însă aceste distincții ne ajută să interpretăm cazurile din trecut și să cântărim posibilitatea declanșării viitoarelor genociduri. a) Comoditatea- deoarece uneori este pur și simplu mult mai avantajos să ucizi toată populația inamică; b) Răzbunarea- actele genocidale sunt rareori bazate în totalitate pe calcule simple, reci și lipsite de emotivitate; dorința de răzbuarea poate merge atât de departe încât provoacă măceluri genocidale care nu au scopuri militare de neconceput; c) Frica- există multe episoade genocidale care rezultă din frică, frică reală sau imaginară; frica poate escalada rapid și poate provoca uciderea în masă a unui grup, clan, trib sau națiune care simte că trebuie să se salveze de la distrugere prin călălalt; d) Purificarea- există o frică specială, mult mai subtilă care poate motiva genocidul, și anume frica de poluare. Este cel mai greu de explicat deoarece depinde de credințe culturale profunde care conturează un anumit grup ca un pericol moral ce necesită exterminarea.

Pe lângă lucrările și studiile efectuate la nivel teoretic, există și cercetări empirice cu privire la genocid; aici putem menționa autori precum Ted Robert Gurr, Matthew Krain, Jose Montalvo, Marta Reynal-Querol, Frank Wayman și Barbara Harff. Spre exemplu, Barbara Harff oferă o contribuție foarte importantă din pespectiva științei politice. Ea începe prin construirea unui eșantion de 126 de țări care au experimentat fenomenul de răsturnare politică (conflictul civil, retrasarea granițelor, etc.) în perioada 1955-1997. Aproximativ un sfert dintre țările din eșantionul respectiv au recurs la genocid în timpul sau imediat după tulburări politice, iar restul țărilor s-au abținut de la acesta. Astfel, întrebarea cercetării lui Harff este: luând în considerare tulburările politice, ce factori determină unele țări să fie predispuse la genocid? Analiza lui Harff a identificat șase factori majori de risc: istoria unui genocid anterior, grupul care deține puterea valorifică o ideologie de excludere, guvernul este autocratic, elita conducătoare face parte dintr-o minoritate etnică, deschidere comercială scăzută și magnitudinea tulburărilor politice este majoră.

Dincolo de toate probleme de definire, specialiștii din domeniul genocidului împart o convingere comună. Ei consideră că cel mai important lucru este să se înțeleagă sub ce circumstanțe politice, economice și/sau istorice masacrele și genocidurile pot apărea. De aceea a fost creat Centrul Internațional și Studii de Cercetare în Paris: pentru a se dezvolta o Enciclopedie Electronică a Genocidurilor și Masacrelor. Este bine cunoscută ideea conform căreia crimele în masă de sorginte politică urmează mereu propria logică; de aceea pot fi înțelese doar dacă este urmată acea logică. Genocidurile nu sunt în mod specific moderne, însă când acestea sunt ințiate de către statele moderne, tind să fie mai profunde și mai sângeroase decât genocidurile premoderne. Vor fi mai puține genociduri în viitor doar dacă va fi posibilă recunoașterea simptomelor acestora și pregătirea necesară pentru a interveni.

1.2 Definirea conflictelor internaționale

Cuvânt conflict este un cuvânt folosit constant în discursul cotidian, însă este totodată un termen vag, asociat cu multe alte concept la fel de vagi. Pentru a a oferi o definiție, se poate spune că termenul conflict reprezintă o activitate care are loc între două ființe conștiente, nu neapărat rationale. Un conflict este definit în termeni de dorințe, nevoi sau obligații ale părților implicate. Dorințele pot însuma chestiuni practice sau pot să se refere la credințe și atitudini fundamentale. Un conflict există atunci când două personae duc la bun sfârșit acțiuni care sunt reciproc inconsistente. Un conflict se rezolvă atunci când un set compatibil de acțiuni reciproce rezolvă o problemă. Definiția conflictului poate fi extinsă de la indivizi la grupuri, percum statele sau națiunile, și totodată, pot fi implicate mai mult de două părți.

Conform capitolului VI din Carta Organizației Națiunilor Unite, dimensiunea conflictului presupune următoarele aspecte: părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor; Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invită părțile să-și rezolve diferendul prin asemenea mijloace; Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situației ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale.

Conflictele militare sunt descrise cel mai bine ca fiind procese dinamice, interactive și nu evenimente singulare și independente. Este imposibil ca două conflicte să fie identice, însă analizele efectuate asupra conflictelor susțin faptul că structura conflictelor este aceeași și că dimanicile lor manifestă modele generale și stagii de dezvoltare similare. Conflictul este o mișcare neliniară care circulă înainte și înapoi între diferite stagii, uneori sărind peste o etapă în întregime, uneori stagnând în cadrul unei etape pentru o perioadă considerabilă de timp, devenind ulterior deodată recrudescent.

Etapele prin care un conflict ar putea să treacă sunt formarea, escaladarea, rezistența, îmbunătățirea sau regresia, aranjament sau reglementare, recosntrucție sau reconciliere. a) Formarea- prima etapă în dezvoltarea conflictului se referă la apariția conflictului, care dintr-o stare latentă începe să se manifeste direct, sub forma unei confruntări publice, fără a trece de pragul violenței. Conflictul latent se referă la tensiuni sociale, diferențe și neînțelegeri care sunt ascunse sau nedezvoltate. Aceste dinamici ar putea fi perceptibile de către observatori, însă de cele mai multe ori ele sunt mascate de o stabilitate și ordine aparentă. Aceasta este etapa în care obiectivile incompatibile ar putea să existe, însă părțile nu sunt conștiente în mod stringent de acest lucru. Această etapă poate fi ilustrată prin ceea ce s-a întâmplat în cadrul genocidului din Rwanda (1994)- formele violente ale acestui eveniment au fost precedate de răspândirea ideilor și sentimentelor discriminatorii ale hutu față de tutsi, totul având un carcater neoficial; b) Escaladarea conflictului apare atunci când mecanismele instituționalizate existente nu pot răspunde într-o manieră constructivă și când părțile conflictuale implicate au ajuns la expresii deschise de ostilitate. Un discurs al violenței se dezvoltă odată ce liderii politici și presa urmăresc o defăimare explicită a celeilalte părți, iar limbajul este din ce în ce mai mult plin de cereri, amenințări și ultimatumuri. Acest lucru poate avea ecou în conversațiile zilnice dintre oameni. Când limbajul liderilor și al conversațiilor private este la fel de extremist, atunci există un indicator al escaladării rapide a conflictului. Odată ce escaladarea continuă, trei dinamici încep să iasă la iveală. Prima dată, problemele care se află în joc ar putea să se schimbe dacă părțile implicate își modifică obiectivele (de obicei măresc cerințele inițiale). Soluțiile care inițial ar fi satisfăcut nemulțumirile, nu mai sunt considerate ca satisfăcătoare.

În al doilea rând, părțile conflictuale atrag din părțile din afară aliați pentru a le susține cauza, de cele mai multe ori mobilizând o diasporă pentru a câștiga suport politic, financiar și moral. Asta ar putea include o mobilizare explicită sau ascunsă din partea celorlalte state; părțile mai slabe vor adopta în general în cazul unui conflict mijloace asimetrice care au ca efect internaționalizarea unui conflict intern. În ultimă istanță, părțile implicate deivn mult mai înclinate spre acte de violență. Spre exemplu, Primului Război Mondial era inițial un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia, dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei acesta a escaladat , transformându-se într-un război la scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict; c) Etapa de rezistență a conflictului se manifestă atunci când părțile și-au asumat o stare de război deschis, având propriile societăți organizate în jurul ținei conflictului violent și totodată, conflictul preia caracteristicile de a se prelungi și de a fi greu de rezolvat. În timpul acestei etape a conflictului, vina este atribuită mereu celeilalte părți: ei sunt problema, ei sunt agresorul și dreptatea este de partea noastră. Astfel, această atitudine conduce către viziunea conform căreia conflictul poate fi soluționat doar printr-un rezultat „win/lose” care este cel mai eficient dobândit prin folosirea forței. Aceasta este etapa în cadrul căreia folosirea violenței tinde să devină patologică și nu poate fi limitată de niciun fel de constrângeri împotriva atacutrilor asupra civililor, a infrastructurii civile și a mediului înconjurător. Instituțiile civice sunt slăbite, distruse sau implodate și comunitatea civilă devine captivă în cadrul violenței- fie ca participanți activi, susținători pasivi sau, de cele mai multe ori, ca victime inocente. Rezistența conflictului din Coreea (25 iunie 1950 – 27 iulie 1953) a avut loc atunci când armata nord-coreeană a atacat partea de Sud, fără a ține cont în vreun fel de rezoluția adoptată de Consiliul de Securitate a ONU care îi cerea să-și retragă în cel mai scurt timp trupele pe paralela 38; d) Etapa îmbunătățirii sau regresiei este de cele mai multe ori favorizată atunci când conflictul atinge un moment în care părțile implicate încep să se simtă inconfortabil cu impasul costitsitor în care au intrat singure. Motive diverse (precum oboseala cauza de război sau dorința de a pune capăt distrugerii) ar putea determina o pauză. Dar această pauză doar le permite părților să își intensifice eforturile. În cele din urmă, extinderea distrugerii și perspectiva continuării războiului fără victorie, ar putea determina o schimbare a viziunii ambelor părți. Părțile implicate ar putea dori înțelegeri la nivel politic în locul unor viitoare distrugeri.

În reglementarea conflictului părțile își modifică viziunea către schimbarea atitudinilor și a comportamentului. Comportamentul se schimbă odată ce părțile sfârșesc violența directă și abandonează o parte din propriile obiective pentru obținerea altora. Există totodată un grad de schimbare în atitudinile conflictului, odată ce sentimentele antagonice sunt diminuate. Cele mai multe înțelegeri au un impact inițial minimal asupra dimensiunilor psihologice ale conflictului. Frica și suspiciunea, percepțiile nedreptății și inegalitățile structurale care inițial au susținut conflictul pot să persiste. Cu timpul, soluția de compromis ar putea oferi fundamentul pentru o colaborare, dar ar putea în același timp să nu aibă acest rezultat. Reglementările presupun mai degrabă o înțelegere asupra unui aspect particular a conflictului decât o înțelegere asupra întregului conflict. Momentul regresiei în cazul războiului dintre Paraguay și Bolivia (1932–1935) este reprezentat de momentul în care Colonelul paraguayan Rafael Franco a propus lansarea unui nou atac împotriva bolivienilor dar a fost refuzat de către președintele Eusebio Ayala, crezând că ei deja câștigaseră lupta. S-a căzut de acord asupra unui armistițiu de încetare a focului pentru 20 de zile în decembrie 1933. În ianuarie 1934 când armistițiul a luat sfârșit, Bolivia a recunoscut slăbiciunea propriei armate, întrunind ulterior o forță mult mai mare decât cea implicată în ofensiva anterioară; e) Reconcilierea și reconstrucția- implementarea unei înțelegeri asigură o oportunitate pentru părțile implicate în conflict de a lucra împreună într-o maineră concretă și practică. Două dintre cele mai importante componente ale etapei post-înțelegere sunt reconstrucția și reconcilierea. Acestea conțin mai multe elemente diferite care împreună ar putea contribui la speranța unui viitor mai bun și la credința că acesta poate fi îndeplinit: recunoaștere, despăgubire, reconstrucție politică și economică, reconstruirea relațiilor. Reconstrucția poate fi fizică (repararea infrastructurii, reconstruirea spitalelor, școlilor, etc.) politică, economică și socială. Un exemplu este cel al Irlandei de Nord în care trupele britanice intervin în forță, zdrobind tentativa de proclamare a unei republici irlandeze; în 1919, este înființată IRA (Irish Republican Army), având ca obiectiv declarat proclamarea unei Irlande libere, ceea ce a dus la o stare conflictuală permanentă între cele două comunități, Acordul din Vinerea Sfânta (10 aprilie 1998) fiind cel în urma căruia combatanții încetează focul.

Dar care este legătura dintre conflictele (interne) și sistemul internațional? Explicațiile date relației dintre tulburările interne (fie că sunt violente sau nu) și disputele internaționale s-au concentrat în mare parte pe motivele de diversiune și oportuniste ale liderilor politici. În cadrul argumentului de diversiune, liderii sunt stimulați să folosească forța peste granițe atunci când se confruntă cu tulburări interne din cauza dorinței de a rămâne la putere. În cadrul argumentelor oportuniste, alte state profită de slăbiciunea temporară a liderilor pentru a-i ataca. O problemă referitoare la cercetările cu privire la legătura dintre conflictul intern-extern este că majoritatea specialiștilor, de obicei, folosesc argumente similare în privința provocărilor violente și non-violente cu care se confruntă stattul. Unele cercetări s-au concentrat pe disputele non-violente, pe când alte sutdii fac distincția dintre provocări violente și non-violente, și mai există acele studii care au în vedere doar conflictele violente. Statele pot avea relații de prietenie sau beligerante cu alți actori, astfel încât afacerile externe au consecințe importante asupra eventualeleor oportunități a unui comportament de diversiune sau oportunist. Prin rumare, rivalitatea internațională prezintă un mediu bogat în oportunități pentru externalizarea conflictului de către lideri sau pentru intervențiile rivalilor care exploatează slăbiciunea temporară. În timp ce relațiile dintre instabilitatea domestică și conflictul internațional ar putea fi studiate incluzând toate diadele într-un anumit interval de timp, concentrarea analizelor asupra rivalității internaționale pare a fi deosebit de utilă. Natura ostilă a relațiilor rivale produce un mediu caracterizat de frică, neîncredere și uneori chiar ură, asigurându-se prin urmare o amplă oportunitate pentru inițierea disputelor internaționale. Apoi, este posibil ca aceste relații competitive să creeze stimulente interne pentru liderii aflați în relații de rivalitate care diferă de cele experimentate de state în situațiile de non-rivalitate. Publicul intern din statele rivale ar putea pedepsi liderii pentru că sunt prea cooperativi, producând stimulente pentru liderii aflați în stare de război să mențină sau să escaladeze o relație deja litigioasă. Provocările violente și non-violente cu care se confruntă statul au efecte diferite asupra probabilității conflictului internațional.

Odată cu izbucnirea unui conflict este foarte greu să faci predicții în legătură cu rezultatele acestuia; există prea multe aspescte necuantificabile. Istoria este plină de exemple în care una dintre părți efectiv a smuls victoria din pragul înfârngerii. Conflictul va continua atât timp cât părțile păstrează speranța de a păstra unele avantaje mai mari prin a nu-l rezolva. Acestea sunt doar calcule umane care pot fi foarte ușor greșite. În mod clar, din perspectiva soluționării conflictului, experiența ne arată că sunt momente în care este mai favorabil să cauți o înțelegere. Din nou, istoria este plină de oportunități pierdute care s-au dovedit a fi lupta inutile și costisitoare. Se pare că succesul îi favorizează pe cei care nu renunța niciodată indiferent de perspectivele victoriei. Majoritatea conflictelor se termină cu un fel de compromis: nicio parte implicată nu și-a securizat obiectivele. Soluționarea conflictului depinde de anticiparea acelui punct și de persuadarea părților în legătură cu cel mai expeditiv și cel mai puțin costisitor mod de a-l atinge.

Ar putea fi luată în calcul și ideea conform căreia este foarte posibil ca forțele tehnologice, economice, climatice și normative să contureze contextul unor conflicte în secolul ce va urma. Aceste forțe ne înclină mai mult spre conflict. Mai mult, conflictele vor fi multiple: între state, în cadrul statelor, între state și actori militari non-statali. Este probabil ca tehnologia să nu facă războiul mai puțin brutal decât este acum; având în vedere puterea avansată de ucidere a țărilor și totodată deplasarea balanței dinspre dominanța ofensivă a SUA către apărare. Este posibil ca tehnologia să aducă arme mortale în mâinile teroriștilor. Marile puteri vor rămâne actorii proeminenți în politicile internaționale și schimbarea climatică le va mări rolul economic. Eventuala creștere a puterii statelor nu reprezintă un câștig categoric al unei bune guvernanțe; asta s-ar întâmpla și într-un context economic și de mediu turbulent în care există o luptă pentru a securiza resursele propriilor populații. Democrația și liberalismul, atât cele interne, cât și cele internaționale, vor fi amenințate de nevoia de a combate terorismul din cadrul Vestului fără puterea acesuia. Este posibil ca statele să devină mult mai autoritare și să nu respecte drepturile omului în mod constant. Normele politicii internaționale vor intra în declin din momentul în care statele puternice nu le vor mai lua în considerare, iar forțele anti-vestice vor exploata această ipocrizie pentru în favoarea proriilor interese. Acest scenariu nu este unul plăcut.

Referitor la rezolvarea conflictelor, deocamdată acestea sunt rezolvabile datorită uneia sau a mai multor dintre următoarele circumstanțe: utilizarea corespunzătoare a forței covârșitoare care rezultă din distrugerea adversarului sau a capacității unei părți de a rezista, resemnarea sau predarea uneia dintre părți, dezangajarea voluntară a fiecărei părți de a acționa independent și pe cont propriu, retragerea voluntară a uneia dintre părți prin epuizarea resurselor sau a dorinței de a continua conflictul, prin uzură (ambele părți sunt atât de uzate de luptă, încât nu mai au nici mijloacele și nici tăria morală de a mai continua), dispariția, disiparea, dezintegrarea sau distrugerea în lupta, consecința intervenției unei terțe părți sau printr-o înțelegere venită din cadrul părților implicate sau stimulată de alții.

1.3 Reacția sistemului international la genociduri și conflicte internaționale

Atât genocidurile cât și conflictele internaționale au un impact negativ asupra sistemului internațional, de cele mai multe ori reușind să destabilizeze sau să mobilizeze relațiile existente în cadrul acestuia. Deși în cazul acestor evenimente actorii statali au în general rolul principal, genocidurile și conflictele internaționale reușesc să antreneze un număr mare de actori atât statali cât și non-statali într-un joc al incertidudinii. Actorii statali sunt reprezentați bineînțeles de state și guverne, pe când actorii non-statali pot lua forme covenționale (precum organizațiile internaționale interguvernamentale sau nonguvernamentale) sau forme mai puțin convenționale (aici poate fi inclus exemplul terorismului).

Există multe feluri în care un genocid își poate lăsa ampreuna asupra sistemului internațional și asupra relațiilor care există în interiorul acestuia. Să luăm spre exemplu aspectele legate de teritoriu (spațiu/pământ) și globalizare: pe parcursul ultimei decade, studiile referitoare la cazurile istorice globale ale genocidului au început să contureze un portret diferit al acestuia. Ideologia nu a mai reprezentat un punct central, inteționalitatea a fost redefinită și capacitatea de înțelegere a acestui fenomen s-a mărit. Prin urmare, genocidul a fost văzut ca o crimă îndreptată spre o colectivitate socială definită de către făptaș. Acesta este încă legat în mod intrinsec de problema identității, fiindcă atât grupurile victimelor cât și cele ale făptașului sunt construite într-un proces reciproc în care hibriditatea, ambiguitatea și multiplele identități sunt substituite de claritatea identităților. Aici expulzarea este inclusă ca o formă de genocid întrucât, din ce în ce mai des, aceasta duce la distrugerea- fizică sau culturală- grupului vizat, și așadar, ea poate fi văzută ca genocid. Până acum, studiile s-au concentrat foarte puțin pe maniera în care aceste identități au fost construite, motivele pentru care societățile au recurs la crearea unei dihotomii absolute care în schimb a servit ca precursoare a violenței sau de ce dihotomiile tradiționale sunt deodată încadrate în așa manieră încât recurgerea la violență pare probabilă, de dorit și chiar inevitabilă.

Acesta este punctul în care violența asupra teritoriului și globalizarea intră în joc. Din punct de vedere istoric, competiția pentru teritoriu a reprezentat o cauză primară a violenței. Spațiul este o cantitate infinită pentru care oamenii intră în concurență. Nevoia pentru pământ poate fi reală sau imaginară. Globalizarea timpurie în forma colonianismului european a afectat acest lucru în trei feluri: circulația persoanelor, includerea unor regiuni îndepărtate în lumea economică care se afla în curs de dezvoltare (agricultură, mineritul, vânătoarea, comerțul care au avut un anumit impact asupra oamenilor care trăiau acolo) și intensificarea comunicării pe distanțe foarte mari. Globalizarea și impactul acesteia asupra istoriei genocidului a început să atragă de puțin timp atenția specialiștilor. Cele mai bune analize din cadrul studiilor despre genociduri pot fi găsite în contextul colonial. Colonialismul poate fi văzut ca și maniera de control a spațiului (pământului) pe criterii rasiale. Acesta reprezintă luarea pământului de către colonizatori la o scară cu adevărat globală. Deși pământul nu era chiar greu de găsit, întrucât multe regiuni în special din America de Nord și Australia nu erau prea dens populate, nu a existat nici teren nelocuit. Aici se poate observa corelația strânsă dintre ceea ce înseamnă genocid și ceea ce presupune sistemul internațional. Având în vedere perioada colonialismului, perioada conturării unor relații mult mai puternice în cadrul sistemului internațional a format un punct de plecare a acțiunilor genocidale. Genocidul a fost și încă poate fi considerat o manieră de restructurarea a sistemului internațional. Pe scurt, starea incipientă a sistemului internațional poate fi văzută ca un fundament al declanșării genocidului și la rândul lui, genocidul a devenit ulterilor un mijloc de schimbare a intercțiunilor din cadrul acestuia.

Un exemplu care poate fi ilustrativ atât pentru relația dintre sistemul internațional și conflictele internaționale cât și pentru cea cu genocidurile este cel al legăturii dintre genocid, conflict internațional, intervenția umanitară și sistemul internațional. În mod evident, genocidurile și conflictele stârnesc atenția comunității internaționale și de cele mai multe ori atrag intervențiile umanitare; în acest fel genocidule și conflictele internaționale au un anumit impact asupra sistemului internațional.

Trei norme competitive au dominat discursul public în privința dreptului (sau a obligației) intervenției umanitare. Deși conținutul suveranității statului modern are mai multe dimensiuni, una dintre ele (cea care presupune norma împotriva amestecului altor state în afacerile interne) a fost extrem de puternică în era post-colonială. O a doua normă (care se referă la prezervarea păcii) s-a întărit pe parcursul secolului al XX-lea. În cele din urmă, drepturile omului au furnizat motive pentru acțiunea internațională pentru a proteja populațiile. Fiecare dintre aceste norme s-au bucurat de un suport major din partea unor actori signifianți din politica internațională. Schimbarea mediilor insitituționale a determinat reechilibrarea succesivă a acestor norme de-a lungul timpului prin definirea influenței susținătorilor lor. Astfel, intervenția umanitară care apare de cele mai multe ori în cazul unor situații extreme moblizează atât actorii statali, cât și actorii non-statali prezenți pe scena internațională.

Intervenția și prevenția care derivă din conflictele internaționale sunt un alt exemplu prin care cele din urmă își fac simțită prezența pe scena internațională. Există un număr crescut al actorilor implicați în prevenția și soluționarea conflictelor. În termeni de securitate, jucătorii centrali sunt reprezentați de Organizația Națiunilor Unite (ONU), statele membre, Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO), Uniunea Europeană (UE) și Uniunea Africană (UA). Fiind identificate necesitățile pentru strategiile multi-dimensionale, dezvolarea ONU și a agențiilor umanitare, instituțiile financiare internaționale, donatorii internaționali și organizațiile internaționale nonguvernamentale (ONG-urile) vor continua să joace un rol cheie în acest context. Fiecare actor aduce prorpiile puteri și capabilități; unele care se suprapun, unele care sunt complementare. Să luăm cazul organizațiilor internaționale nonguvernamentale și cel al instituțiilor financiare internaționale. ONG-urile joacă un rol fundamental în problema intervenției. Deși nu sunt direct implicate în soluționarea conflictelor, acțiunea lor concentrată și complementară este crucială pentru a îndeplini o strategie de intervenție multi-dimensională. ONG-urilor pot avea un rol major în asigurarea asistenței umanitare, prevenirea conflictului și construirea păcii fiind considerate exagerate pentru tipul de acțiune pe care îl desfășoară. În orice caz, coordonarea este cheia. De prea multe ori este prezentă o dublare a efortului și o prioritizare conflictuală. Acest lucru poate fi abordat printr-o mai bună împărtășire a informației, printr-o coordonare mai eficientă a sarcinilor și printr-o dezvoltare a strategiilor comune la nivel statal. Instituțiile financiare internaționale au avut mereu un rol decisiv. Acolo unde restul instituțiilor au ezitat a lucra într-un mediu dificil (țări în care izbucnirea unui conflict este inevitabilă), instituțiile financiare au dezvoltat instrumente și abordări pentru implicări constructive. Fondul Monetar Internațional este capabil să asigure suport macro-econimoc și asistență tehnică pentru o țară aflată pe punctul de a trece printr-un conflict, să asigure faptul că foarte devreme economia o va lua în direcția bună către stabilitate și creștere. Banca Mondială a fost implicată în mai multe țări cu carcater post-conflictual, gestionînd fonduri fiduciare pentru recosntrucție și asigurând mici cantități de finanțări nerambursabile pentru lucrări de reconstrucție a capacităților. Impactul conflictelor asupra sistemului internațional determină o serie de acțiuni pe care actorii internaționali trebuie să le îndeplinească pentru a fi capabil să se ocupe pe viitor mult mai bine de problema intervenției și soluționării. Actorii internaționali trebuie să dispună de o dorință comună însoțită de resurse pragmatice pentru a îmbunătăți prevenția conflictelor, să facă față cauzelor fundamentale ale acestora și să acționee coerent și la timp. Fiecare organizație implicată ar trebuie să aducă ceea ce poate mai bun, în căutarea unei strategii comune. Capacitatea construirii insituțiilor și un efort mai mare asupra reformei sectorului de securitate și susținerea inițiativelor statului de drept trebuie amplificate în cadrul țărilor cu risc de conflict și instabilitate. Actorii sistemului internațional trebuie să dezvolte un climat internațional în care să fie legitim pentru comunitatea internațională să identifice semnalele de avertizare și să ia atitudine în această privință. Trebuie acceptat faptul că în completarea unor canale politice convenționale există deja indicatori cheie valabili prin organizațiile care se ocupă de aspectele drepturilor omului, aspecte umanitare și de dezvoltare.

Reacția sistemului internațional la genociduri și conflicte internaționale poate fi ilustrată forate bine de către intervențiile umanitare. Asistența umanitară întrunește eforturile internaționale asigurate individual, prin intermediul organizațiilor sau chiar al guvernelor pentru oamenii aflați în suferință, motivația dominanță fiind cea de a atenua și preveni suferința umană. În cadrul de analiză al intervenției umanitare sunt prezente pantru principii ale acesteia, statuate prin practica umanitară și reflectate în diverse moduri în Carta Organizației Națiunilor Unite, prin Legea Umanitară Internațională și Legea Internațională a Drepturilor Omului. Cele patru principii esențiale intervenției umanitare sunt umanitatea, imparțialitatea, neutralitatea și independența. Intervențiile umanitare fac de multe ori mobilul unor discuții referitoare la bunele intenții ale acestora, prin urmare, ele trebuie demarate numai în conformitate cu necesitățile existente. Principiul imparțialității se referă la faptul că nu trebuie să existe niciun fel de discriminare în ajutorarea victmelor bazată pe naționalitate, rasă, religie, clasă sau afinități politice. Neutralitatea cere ca agențiile umanitare să nu fie de nicio parte în contextul eventualelor ostilități sau controverse ideologice. Principiul umanității presupune acțiunea asupra suferinței, oriunde s-ar afla aceasta. Independența se reflectă în carcaterul agențiilor umanitare de a-și menține autonomia acțiunilor. Intervenția umanitară a fost justificată cu scopul diminuării violărilor masive ale drepturilor omului și tragediilor populațiilor dezrădăcinate care se aflau în căutarea siguranței, hranei și adăpostului. Subiectul intervențiilor umanitare nu este unul care să fie lipsit de controverse, de aceea s-a pus problema conform căreia unele dintre acestea au fost folosite pentru a substitui acțiunea de sorginte politică a statelor; implicațiile considerate a fi de orice tip, numai umanitare nu. Cel mai important aspect al intervenției care nu permite abatere este ca aceasta să se subordoneze obiectivului umanitar declarat. În acest sens, trebuie spus că procesul intervențiilor începe cu un apel pentru încheierea încălcărilor masive ale drepturilor omului, iar apoi, în mod frecvent, totul este limitat la un mandat pentru a se pune în aplicare obiectivele umanitare.

În ciuda tuturor aspectelor controversate, activitatea ajutorului umanitar rămâne esențială în salvarea vieților omenești și în sprijinirea oamenilor de a avea parte de cele mai de bază drepturi: la adăpost, apă și hrană. Ajutorul umanitar totodată poate să acționeze în următorul sens: oamenii în nevoie să reușească să supraviețuiască ca mai apoi să ajungă să se bucure de alte drepturi precum cel la educație, sănătate, egalitatea de șanse și de a avea un cuvânt de spus asupra propriului viitor. În contextul unui conflict armat, distrugerile și crizele care apar pe moment dar persistă și ulterior, pot priva oamenii afectați de anumite drepturi de bază. Aici intervin agențiile umanitare care prin intermediul competențelor de care dispun pot ajuta persoanele în nevoie. Este cert faptul că activitatea lor nu este nici perfectă, nici consistentă, însă nu poate fi pus sub nicio formă la îndoială faptul că aceste agenții salvează mii de vieți anual și reușesc să împiedice eventualele suferințe. Existența dreptului la protecție care este universal și absolut este statuată de Art. 3 al Convenției de la Geneva din 1949; prin acesta este stabilit minimul de drepturi pentru civilii aflați într-un conflict. Articolul statuează faptul că civilii ar trebui tratați uman și în același timp protejați împotriva violenței fizice și împotriva molestării demnității personale printr-un tratament umilitor și degradant. Dificultatea respectării acestor drepturi de bază apare la nivelul faptului că nu doar combatanții conflictelor interne arată o lipsă de respect majoră față de drepturile civililor. Același lucru este făcut și de guvernele vecine țărilor în cauză și chiar și de țările care contribuie la ajutorul umanitar și care domină răspunsul agențiilor multilaterale la stările de urgență complexe. Ajutorul umnitar este esențial atât pentru a salva vieți, cât și pentru a asigura o bunăstare minimă pentru cei catalogați ca fiind vulnerabili. Deși activitatea desfășurată în cadrul acțiunilor de ajutor umanitar este recunoscută ca fiind benefică pentru un număr mare de vieți aflate în perciol, dacă ne îndreptăm atenția asupra resurselor financiare, observăm că aproape în fiecare situație critică, acestea au fost insuficiente pentru a salva atât de multe vieți cât ar fi trebuit să fie salvate.

Conceptul „responsabilitatea de a proteja” (RtoP) reprezintă o altă manieră de interacțiune a comunității internaționale în contextul unor situații de criză precum genocidurile sau conflictele internaționale. Principalul obiectiv al RtoP este de a proteja populațiile civile împotriva atrocităților. În acest sens, susținătorii acestui concept resping vehement ideea pasivității internaționale ca o atitudine legitimă în momentul în care se confruntă cu atrocități în desfășurare. Deși esența RtoP a rămas constantă încă din momentul formulării, anul 2001, spațiul desfășurării concrete a acesteia a fost revizuit. Comitetul Internațional Canadian asupra Intervenției și Suveranității Statului a propus promovarea angajării coercitive și a acțiunii colective în cazurile care necesită asemenea măsuri (aici este prezentă situația imposibilității Consiliului de Securitate al ONU de a acționa). În conformitate cu situația menționată mai sus, apare întrebarea conform căreia dacă Consiliul de Securitate al ONU se află în imposibilitatea de a decide și acționa, care alți actori au responsabilitatea de a implementa RtoP în situațiile critice și mai ales, prin ce mijloace? Așa numitele „smart-sanctions”, care duc la restricția disponibilității resurselor pentru persoanele sau entitățile responsabile de atrocitățile în desfășurare, devin din ce în ce mai populare printre statele și printre organizațiile regionale care s-au putea ocupa de crizele survenite. Acest tip de măsuri, care includ restricții asupra armamentului, a echipamentelor poliției, mercenarilor, finanțatorilor și asupra libertății de mișcare, sunt percepute ca fiind alternative atractive pentru alte măsuri care includ forța într-o măsură mai mare. Trebuie menționat faptul că deși aceste tipuri de măsuri devin din ce în ce mai preferate de state și organizații regionale, ele pot fi folosite și sunt folosite și de Consiliul de Securitate al ONU. Anii 1990 au fost martorii unei discuții tensionate despre dreptul comunitatății internaționale de a întreprinde așa numita intervenție umanitară pentru a proteja populațiile puse în pericol de diverse situații conflictuale. Conceptul RtoP restructurează discuția conform căreia acțiunea de a proteja populațiile aflate în situații de criză nu mai este un drept, ci reprezintă o responsabilitate a comunității internaționale. Acest aspect al RtoP a avut și continuă să aibă implicații majore pentru relațiile interstatale deoarce după cum bine ne-am aștepta, lansarea acestei discuții a stârnit opinii atât în favoarea ei, cât și contra acesteia. În prezent, dimensiunea viitoare a relației dintre RtoP și comunitatea internațională ar presupune responsabilitatea sistemului internațional de a încuraja și asista statele să își protejeze propriile populații, să folosească mijloace pașnice în acest sens și dacă este necesar, să acționeze colectiv în cazurile în care statele au eșuat să îndeplinească cele tocmai menționate.

2. Sistemul internațional prin prisma organizațiilor internaționale nonguvernamentale

Capitolul anterior a prezentat o perspectivă ușor pesimistă a sistemului internațional, contextualizând ideea de ansamblu global prin prisma genocidurilor și conflictelor internaționale, evenimente care sunt carcaterizate de factori negativi. Capitolul de față urmărește să puncteze o redimensionare a conceptului de sistem global prin intermediul organizațiilor internaționale nonguvernamentale; redimensionarea va presupune o viziune mai optimistă comparativ cu cea prezentată anterior. Vor fi trasate aspectele teoretice ale organizațiilor internaționale nonguvernamentale, fiind ulterior concretizate în scurtele descrieri ale unor ONG-uri specifice și anume, Crucea Roșie, Amnesty International și Medici fără frontiere. Caracterizarea ONG-urilor respective va fi de folos și în capitolul următor când va fi analizată activitatea lor în două evenimente particulare: genocidul din Rwanda și conflictul în desfășurare din Siria.

2.1 Cadrul conceptual al ONG-urilor

Primul Război Mondial a reprezentat momentul în care principalii actori ai sistemului internațional, statele-națiuni, au început să conștientizeze dificultatea gestionării unor probleme economice, tehnologice și politice; aceste subiecte primare de drept international se confruntau cu noi provocări transnaționale, precum războaiele, migrațiile populațiilor sau mișcările de eliberare a teritoriilor fostelor colonii. În cadrul acestui context internațional, pe lângă statele-națiuni, încep să își facă apariția un alt tip de actori și, în aceeași măsură, să-și dovedească eficiența: organizațiile internaționale. Atât organizațiile internaționale guvernamentale, cât și organizațiile internaționale nonguvernamentale au jucat și joacă un rol major pe scena sistemului internațional.

Istoricul ONG-irilor începe în anul 1945 când Art.71 a permis Consiliului Economic și Social al ONU să stabilească aranjamente adecvate pentru consultare cu acestea. De-a lungul ultimului secol, organizațiile voluntare și nonguvernamentale au preluat provocările sociale ale societății contemporane, de exemplu în domeniul păcii, a mediului înconjurător, drepturilor omului, drepturilor femeii. Cu un angajament general pentru reducerea sărăciei, aceste agenții internaționale de asistență au atras atenția globală asupra unor probleme prea mari pentru a putea fi ignorate. Stimulată de tulburările sociale, atenția crescută asupra inegalităților existenței uamne a stimulat expansiunea rapidă atât în număr cât și în importanță a ONG-urilor.

ONG-urile sunt de obicei independente de guvern și în principiu, au ca scop primordial mai degrabă obiective umaniatare și de cooperare decât obiective comerciale. Unele ONG-uri capătă cel puțin o parte din bugetul lor din resurse guvernamentale, însă operează ca și organizații non-profit. Acest tip de organizații se clasifică după mărime și scop și includ organizațiile din țările industrializate care susțin dezvoltarea internațională, grupurile autohtone organizate la nivel regional și național și grupuri mici din țările în curs de dezvoltare. ONG-urile includ organizații caritabile și religioase precum și cooperative independente și asociații comunitare care cresc conștientizarea și influențează politicile. Dincolo de oferirea serviciilor tangibile, de multe ori aceste organizații sunt catalizatorul care produce forța creatoare a comunităților în efortul de a înfăptui schimbarea socială. Dincolo de gama variată de oportunități pentru intervenție și asistență, ONG-urile dețin unele instrumente care întăresc abilitatea lor de a produce servicii vitale și inovatoare.

În mod obligatoriu, este foarte important să se facă o distincție între etichete și concepte. Termenul ONG este preponderent folosit ca o etichetă, etichetă folosită în diferite moduri. Există tendința de a clasifica orice asociație civică drept un ONG, însă în același timp există și o altă tendință de a folosi în mod restrictiv acest termen. Având toate acestea în vedere, în general, se evită trasarea unor definiții clare. Eticheta ONG-urilor atestă puterea simbolică a organizațiilor internaționale de a clasifica lumi sociale, de a fixa înțelesuri și de a crea noi categorii de actori. Termenul de „ONG” își trădează originea-un dispozitiv de clasificare în cadrul organizațiilor internaționale care au fost create de guverne pentru a include și crește statusul entităților diferite de sfera guvernamentală. În mod cert, dintr-un punct de vedere analitic, este nesatisfăcător să definești ONG-urile doar invocând prefixul „non” pentru a face aluzie printr-o antiteză la ceva care este nedefinit. „Non”-ul ar putea să ofere o senzație de confort din dorința de a evita pata politicilor guvernamentale, dar practic nu ne spune nimic despre ce au organizațiile nonguvernamentale în comun în afară de faptul că nu aparțin domeniului guvernamental.

Cum diferențiem ONG-urile de birocrații, firme, mișcări sociale sau asociații profesionale? Dacă organizația nonguvernamentală urmează să fie înțeleasă ca un concept distinct, atunci conceptul necesită delimitări evidente. Se poate spune că un ONG este caracterizat de trei trăsături principale.

În primul rând, ONG-urile nu sunt o parte convențională a luptei pentru putere din cadrul statului sau dintre state. Independența formală de guverne și partide politice este accentuată de o anumită detașare față de politică. Detașarea de politicile convenționale presupune totodată o concentrare aproape exclusivă pe un set mic de probleme definite restrictiv. Această detașare înseamnă și eschivarea de la „problema mâinilor murdare”; ONG-urile ignoră paradoxul conform căruia răul s-ar putea transforma în bine, de aici rezultă moralitatea mai crescută a lor. Detașarea de politică mai facilitează și adaptarea la orientări ideologice divergente, ONG-urile presupunând astfel varietate, diversitate din acest punct de vedere.

În al doilea rând, activitățile ONG-urilor sunt în principiu conduse de interese ale bunăstării, nu de interesele membrilor asociați, ci de cele ale non-membrilor care uneori s-ar putea ca nici măcar să nu fie conștienți de existența asociației. ONG-urile nu numai că etalează o orientare puternică asupra problemelor și grupurilor dinafară, ci acționează indirect pentru „ceilalți” care sunt la distanță și dezavantajați, atrăgând influența de partea lor și atrăgând simpatia asupra cauzei acestora.

În al treilea rând, ONG-urile nu sunt limitate de un teritoriu dat. ONG-urile internaționale sunt prin definiție actori non-teritoriali și non-politici care își aleg spațiul de activitate, care își caută sursele de informare și cele de venit pe o scală transnațională și care intră în contact cu oamenii indiferent de specificul național. În termeni organizaționali, non-teritorialitatea înseamnă atât faptul că ONG-urile caută să își stabilească federații compuse dintr-o variate de ramuri naționale sub umbrela unei singure organizații, cât și faptul stabilirii organizațiilor centralizate care creează afiliații naționale în imaginea unei „organizații mamă”.

Într-un final, conform acestor trei caracteristici principale ale ONG-urilor, poate fi expusă e definiție a acestora: ONG-urile sunt asociații voluntare care nu participă nici la lupta pentru împărțirea puterii politice, și nici nu au un mandat de la guvern sau stat pentru existența și activitățile lor. Ele se ridică și militează nu pentru propriile interese, ci pentru interesele altora care în mod simbolic sunt reprezentați ca fiind inocenți, opresați, neglijați, nereprezentați, deposedați, disprețuiți, excluși, defavorizați și uitați. Activitatea de partea altora este strâns legată de cultivarea sistematică de alianțe de-a lungul granițelor internaționale și este în sens larg inspirată de idealuri universale.

2.2 Impactul ONG-urilor asupra sistemului international

Atât în cazul organizațiilor interguvernamentale cât și în cel al organizațiilor nonguvernamentale, pentru a-și face apariția, statele și cetățenii lor au trebuit să fie extrem de conștiente că împart anumite interese și obiective de-a lungul granițelor naționale și că ar putea mai degrabă să își rezolve numeroasele probleme prin punerea în comun a resurselor și efectuând cooperarea transnațională, decât să depună eforturi statale, individuale, unilaterale. O asemenea perspectivă, o asemenea conștiință ar putea fi numită internaționalism; ideea că națiunile și popoarele ar trebui să coopereze în loc să se preocupe individual de interesele naționale sau să urmărească abordări nepotrivite pentru a le promova. Creșterea numărului organizațiilor internaționale nonguvernamentale a fost facilitată extraordinar de mult de dezvoltarea rețelelor la nivel mondial al bunurilor, capitalului și a muncii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, fenomen cunoscut ca și globalizare economică. Relația dintre creșterea economică și dezvoltarea acestor organizații este clară; cu cât a fost generată mai multă bogăție, cu atât corporațiile și indivizii au fost în stare să finanțeze variate inițiative private.

În sfera relațiilor internaționale, specialiștii vorbesc despre ONG-uri ca despre actori non-statali. Acest termen sugerează influența lor în politica internațională, domeniu în care, în trecut, un rol preponderent îl aveau doar statele. Deși ONG-urile au puține puteri formale asupra luării deciziilor la nivel internațional, există multe realizări datorită lor. Recent, ONG-urile au promovat cu succes noile acorduri asupra mediului înconjurător, au întărit foarte mult drepturile femeilor și au câștigat un important control asupra armamentului și asupra măsurilor de dezarmare. ONG-urile au îmbunătățit de asemenea drepturile și bunăstarea copiilor, a persoanelor cu dizabilități, a oamenilor săraci. Unii analiști consideră că aceste succese au rezultat din amplificarea globalizării și a presiunii exercitate de cetățenii de rând pentru a controla și regula lumea mai presus de statul națiune.

Deși în discuția despre ONG-uri de cele mai multe ori sunt aduse în discuție aspectele pozitive, aceste dezbateri nu sunt lipsite și de punctele care dezvoltă o atitudine critică la adresa acestor entități; atitudine critică care se răsfrânge asupra sistemului internațional, împărțindu-l în tabere adverse. Critica principală la care ONG-urile sunt supuse pun sub semnul întrebării independența acestora față de actorii statali. În acest sens, vocile critice își bazează argumentele pe chestiuni precum sunt ONG-urile independente față de state din punct de vedere financiar? Sau din cauza lipsei de fonduri ajung să fie un mobil al intereselor ascunse al guvernelor? Activitatea pe care o desfășoară ONG-urile urmăresc obiectivul umanitar sau sunt doar o perdea care acoperă diferite acțiuni politice ale statelor? În pofida tuturor opiniilor care s-au vehiculat pe seama carcaterului îndoielnic al ONG-urilor, pentru a fi echitabili, trebuie adresată întrebarea: de ce totuși aceste entități non-statale sunt indispensabile în comunitatea internațională? În special atunci când cea din urmă este afectată de evenimente violente precum genocidurile sau conflictele? Caracterul activist al ONG-urilor este pus pe bună dreptate într-o lumină eroică deoarece campaniile acestora au reușit să mobilizeze indignarea morală efectiv în acțiune practică acolo unde țintele erau clare, cauza în mod cert justă și abuzurile mai mult decât edificatoare. Spre exemplu, în Cambogia există o problemă pregnantă în privința malariei și tuberculozei; Medici fără frontiere (MFF) a început și continuă să ofere suport în salvarea câtor mai multor vieți amenințate de aceste boli. ONG-urile s-au bucurat de un rol predominant în influențarea procesului politic la nivel supranațional. Intensificarea activității acestora ilustrază faptul că ele și-au asumat un rol activ în guvernare și că au devenit niște jucători extrem de importanți, influențând rezultatele negocierilor dezbătute pe scena internațională. În virtutea faptului de a oferi un alt răspuns întrebării lansate mai sus, putem spune următoarele: în cadrul unei situații de criză, de cele mai multe ori, entitățile statale își concentrează atenția asupra aspectelor de ordin politico-militar; într-un asemenea caz, latura umanitară a conflictului nu mai intră în sfera de interes a actorilor statali. Prin urmare, acest rol revine organizațiilor internaționale nonguvernamentale, în special celor de sorginte umanitară. Indispensabilitatea ONG-urilor ar veni în urma faptului că în situații critice, acestea fac tot posibilul ca aspectul umanitar să nu fie neglijat, și chiar mai mult, se străduiesc să militeze pentru respectarea drepturilor omului indiferent de situația creată.

În mod cert datorită organizațiilor internaționale nonguvernamentale astăzi avem o perspectivă diferită a sistemului international prin intermediul impactului pe care acestea l-au avut asupra lui. ONG-urile au reușit să ne expună de-a lungul timpului o scenă internațională pe care să nu se mai audă în mod pregnant doar vocea statelor și guvernelor; au reușit să mobilizeze oamenii fără a se mai ține cont de granițele naționale sau de oricare alte diferențe culturale, entice sau religioase; au reușit să atragă atenția asupra unor probleme care afectau nivelul global și care au fost ignorate până în acel moment. ONG-urile continuă să reprezinte un factor stabilizator al sistemului international, fiind vizate în special acțiunile lor din cadrul noului contex global, context caracterizat în unele spații ca fiind conflictual.

2.3 Crucea Roșie, scurt istoric

Încă de la înființarea din 1863, obiectivul unic al Crucii Roșii a fost de a asigura protecția și asistența victimelor războaielor și conflictelor. Reușește să îndeplinescă acest scop atât prin acțiuni directe în întreaga lume, cât și prin încurajarea dezvoltării unui drept umanitar internațional și promovând respectul pentru acesta în fața guvernelor și a tuturor „deținătorilor de arme”. Istoria Crucii Roșii ține de dezvoltarea activității umanitare- Convențiile de la Geneva și Mișcarea Crucea Roșie și Semiluna Roșie. Tânărul om de afaceri elvețian, Jean Henry Dunant a fost îngrozit de condiția soldaților răniți pe care i-a văzut pe câmpul de luptă de la Solferino, Italia în 1859, în timpul războiului franco-austriac. Acesta a reușit imediat să organizeze servicii de asistență medicală cu ajutorul comunității locale. Apoi el a scris o carte intitulată „Memoria de la Solferino”, sugerând stabilirea unei organizații neutre care să ajute soldații răniți în timpul războiului. După doar un an de la lansarea acelei cărții, o conferință internațională a fost stabilită la Geneva pentru a se lua în considerare sugestiile propuse de Henry Dunant și astfel a luat naștere Mișcarea Crucea Roșie. Aceasta a fost stabilită prin Convenția de la Genevadin 1864. Numele și emblema mișcării au derivat din inversarea steagului elvețian, în onoarea țării în care Crucea Roșie a fost fondată.

La izbucnirea Primului Război Mondial, având experiența altor conflicte, Crucea Roșie a deschis o Agenție pentru prizonierii de război în Geneva pentru a restabili legăturile dintre soldații capturați și familiile acestora. Acțiunea acesteia a început să fie din ce în ce mai inovatoare: vizitele ei la prizonierii de război au crescut în această perioadă și a intervenit asupra folosirii armelor care produc suferințe extreme- în 1918 a cerut beligeranților să renunțe la a mai folosi iperită (gaz muștar). În același an a vizitat prizonieri politici pentru prima dată, în Ungaria. După război, multe societăți naționale au simțit, odată cu venirea păcii și speranțelor pentru o nouă ordine mondială, că rolul Crucii Roșii trebuie să se schimbe. În 1919, a fost fondată Liga Societăților Crucea Roșie, destinată a fi viitoarea coordonantă și suport pentru corpul Mișcării. Dar conflictele din cursul anilor 1920-1930 au accentuat nevoia unui intermediar neutru, astfel Crucea Roșie a rămas activă- mai ales în afara Europei (Ethiopia, Ameria de Sud) și în războaiele civile (în special în Spania). Crucea Roșie a persuadat guvernele să adopte o nouă Convenție de la Geneva în 1929 pentru a asigura o și mai mare protecție pentru prizonierii de război. Dar dincolo de amenințările evidente și mult mai mari aduse de războiul modern, Crucea Roșie nu a fost capabilă să determine guvernele să cadă de acord asupra unei noi legi care să protejeze civilii (pentru a putea fi prevenite atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial). Al Doilea Război Mondial a presupus o expansiune a activităților organizației care a încercat să asiste și să protejeze victimele din toate taberele. Crucea Roșie și Liga au lucrat împreună pentru a îmbarca provizii de-a lungul Globului, atât pentru prizonierii de război, cât și pentru civili. Delegații Crucii Roșii au vizitat prizonieri de război din întreaga lume și i-a ajutat să trimită milioane de mesaje între membrii familiilor. Ani de zile după război, Crucea Roșie s-a confruntat cu cereri pentru cei dispăruți. În orice caz, această perioadă ne-a arătat și cel mai mare eșec al său: lipsa acțiunii asupra victimelor Holocaustului și a altor grupuri persecutate. Ducând lipsă de baze legale specifice, Crucea Roșie a fost incapabilă să întreprindă acțiuni decisive sau să vorbească deschis despre toate acestea. Salvarea grupurilor de evrei a fost lăsată în seama delegaților individuali.

Din 1945, Crucea Roșie a continuat să determine guvernele să întărească dreptul umanitar internațional și să îl respecte. În 1949, din inițiativa Crucii Roșii, statele au căzut de acord asupra revizuirii Convenției de la Geneva (care acoperea răniții de pe câmpurile de luptă, victimele războiului maritim, prizonierii de război), adăugându-se protecția civililor care se află sub controlul inamicului. Convențiile asigură Crucii Roșii principalul mandat în situații de conflict armat.

În prezent, Crucea Roșie desfășoară o gamă foarte variată de activități în domeniul umanitar, printre care pot fi enumerate următoarele: probleme legate de violența sexuală, construirea respectului pentru lege, cooperarea cu societățile naționale, securitatea economică, expertiza criminalistică și acțiunea umanitară, sănătate, asistența medicală în stare de pericol, ajutorarea deținuților, ajutorarea persoanelor cu dizabilități, diplomația umanitară, migranții, lupta împotriva minelor, protejarea civililor, restabilirea legăturilor de familie, apa și habitatul, lucrul cu sectorul corporativ. Legat de regiunile în care Crucea Roșie își desfășoară activitățile pot fi menționate ca regiuni Africa, Asia și Pacificul, Europa și Asia Centrală, Orientul Mijolciu și Americile; iar în contextul operațiunilor „cheie” regăsim următoarele zone: Afghanistan, Iraq, Nigeria, Somalia, Sudanul de Sud, Siria și Yemen.

2.4 Istoricul Amnesty International

Totul a început în 1961 când avocatul britanic Peter Benenson a fost revoltat în momentul în care doi studeți portughezi au fost arestați deoarece au ținut un toast în numele libertății. Acesta a scris un articol în ziarul The Observer și a lansat o campanie care a provocat un răspuns incredibil. Tipărită în ziarele din întreaga lume, chemarea sa la acțiune a stârnit ideea conform căreia oamenii de pretutindeni se pot uni pentru dreptate și libertate. Acest moment inspirator nu a dat naștere doar unei mișcări extraordinare, ci a reprezentat stratul unei schimbări sociale majore.

Amnesty International este o mișcare globală care aduce la un loc 2,8 milioane de susținători, membri și activiști care militează pentru recunoașterea internațională a drepturilor omului, respectarea și protejarea acestora. Viziunea pe care Amnesty International o are este ca fiecare persoană să se bucure de toate drepturile omului consacrate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și de alte drepturi umane internaționale. Misiunea Amnesty International constă în a desfășura activități de cercetare și de a acționa pentru a preveni și stopa gravele abuzuri de încălcare a drepturilor omului- civile, politice, sociale, culturale și economice. De la libertatea de exprimare și asociere la integritatea fizică și mentală, de la protecție împotriva discriminării la dreptul la o locuință, toate aceste drepturi sunt indivizibile. Amnesty International este finanțată în principal de către membrii săi și din donațiile publice. Nici o formă de finanțare pentru investigarea și organizarea campaniilor împotriva abuzurilor asupra drepturilor omului nu este acceptată din partea guvernelor. Amnesty International este independentă de orice guvern, ideologie poltitică, interes economic sau religie. Amnesty International este o mișcare democratică a cărei decizii politice majore sunt luate de reprezentanții tuturor punctelor naționale în cadrul întâlnirilor Consiliului Internațional care se țin o dată la doi ani.

Cele mai importante contribuții ale Amnesty International pot fi trasate în felul următor: 1972- Amnesity International lansează prima campanie împotriva torturii; 12 ani mai târziu, ONU votează pentru combaterea torturii în întreaga lume prin Convenția împotriva Torturii din 1984; 1980- Amnesty International lansează prima campanie împotriva pedepsei cu moartea. La început, în 1961, doar nouă state abolise aceste execuții. Până în 2014, numărul a crescut la 140; 1993- Campaniile Amnesty International pentru o Curte Penală Internațională unde să fie aduși vinovații de genociduri și crime de război. Curtea Penală Internațională a fost într-un final înființată în 2002; 2006- Nelson Mandela devine un amabasador de onoare al Amnesty International. În 1962, Amnesty a trimis un avocat să-i observe procesul în Africa de Sud. Nelson Mandela a declarat că „prezența sa ca și asistența pe care a oferit-o, au fost o sursă de inspirație majoră și încurajare pentru noi”; 2007- Lunga luptă a Amnesty International pentru libertatea de expresie în întreaga lume ajunge pe internet. Ali Sayed al-Shihabi este eliberat după ce fusese închis pentru postarea unor articole pro-democratice în Siria; 2014- După 20 de ani de presiuni din partea susținătorilor Amensty International, un Tratat pentru Comerțul cu Arme intră în vigoare pe data de 24 decembrie 2014. Acesta ajută stoparea valurilor de armament care alimentează atrocitățile în întreaga lume.

Amnesty International își concentrează activitatea pe o gamă variată de acțiuni în următoarele domenii: conflicte armate, controlul armelor, responsabilitatea corporativă, pedeapsa cu moartea, libertatea de expresie, discriminarea, detenția, disparițiile, popoarele indigene, justiția internațională, drepturi sexuale și de reproducere, tortura, existența demnă, oameni în mișcare și ONU. Din punct de vedere geografic, Amensty International reușește să își desfășoare activitatea în următoarele zone: Africa (Africa de Est, Cornul și Marile Lacuri, Africa de Sud, Africa Centrală și de Vest), Americile, Asia și Pacificul (Asia de Est, Asia de Sud, Asia Sud-Estică și Pacificul), Europa și asia Centrală, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

2.5 Medici fără frontiere, scurtă descriere

Pe fondul bulversărilor pariziene din mai 1968, un grup de medici tineri au decis să ajute vicimele războaielor și a dezastrelor majore. Acest nou brand umanitar urma să reinventeze conceptul ajutoarelor de urgență. Ei aveau să devină Medici fără frontiere (MFF, Médecins Sans Frontières), cunoscuți la nivel internațional în engleză sub numele de Doctors Without Borders. După revolta din mai 1968 care a determinat difuzarea unor aspecte negative, pe ecranele publicului francez au apărut imagini cu un impact emoțional și mai puternic. Pentru prima dată, televiziunea a difuzat scene cu copii muriând de foame în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. În sudul Nigeriei, provincia Biarfa se separase. Minusculul teritoriu a fost încercuit de armata nigeriană și locuitorii din Biarfa au fost decimați din cauza foamei. Crucea Roșie franceză a emis un apel către voluntari. O echipă de șase persoane a fost mobilizată în misiunea Crucii Roșii în Biafra: doi medici, Max Recamier și Bernard Kouchner, doi clinicieni și două asistente .

MFF a fost creat oficial pentru prima dată pe 22 decembrie 1971. La acel moment 300 de voluntari au întocmit organizația: medici, asistente și alți membrii ai personalului, inclusiv 13 medici fondatori și jurnaliști. Medici fără frontiere a fost creat pe credința conform căreia toți oamenii au un drept medical indiferent de gen, rasă, religie, crez sau apartenență politică și că nevoile acestor oameni depășesc respectul pentru granițele naționale. Prima misiune a MFF a fost în capitala statului Nicagraguan, Managua, unde în 1972 un cutremur a distrus aproape întreg orașul și a ucis între 10,000 și 30,000 de oameni. În 1974, MFF a inițiat o misiune de ajutorare a oamenilor din Honduras după ce Uraganul Fiji a cauzat indundații majore și a provocat mii de victime. Apoi, în 1975, MFF a stabilit primul program medical la scară mare în timpul unei crize a refugiaților, asigurând ajutor medical pentru valurile de combogieni care căutau un adăpost din calea regimului opresiv al lui Pol Pot. În aceste prime misiuni, slăbiciunile MFF în calitate de organizație umanitară novice au ieșit repede la iveală: pregătirea lipsea, doctorii nu erau sprijiniți și lanțurile de aprovizionare erau complicate. Acesta devenise un punct de cotitură; mișcarea începea să se frângă. La întâlnirea anuală a Adunării Generale din 1979, conflictele interne din MFF au erupt într-un final. S-a supus la vot dacă MFF ar trebui să devină mult mai organizată sau dacă să rămână un grup de medici de guerilla; 80% au votat în favoarea primei opțiuni.

Din 1980, MFF și-a deschis departamente în douăzeci și opt de țări și a angajat mai mult de 30,000 de oameni din întreaga lume. De la înființare, MFF a tratat sute de milioane de pacienți. MFF și-a menținut de asemenea independența instituțională și financiară. Domeniul activităților întreprinse de MFF este unul variat și poate fi ilustrat prin următoarele exemple: conflicte armate (Republica Democrată Congo, Haiti, Iraqetc.), epidemii (Honduras, Mali etc.), dezastre naturale (Pakistan, India, Mexic etc.), malnutriție, excluderea de la îngrijire medicală dar și expertiză în diverse cazuri și mai ales activitatea de a mediatiza și a milita pentru cazurile cu care se confruntă.

3. Activitatea ONG-urilor în genociduri și conflicte internaționale

Acest capitol urmează să prezinte activitățile desfășurate de fiecare dintre cele trei ONG-uri aduse în discuție în genocidul din Rwanda și în conflictul din Siria. În continuare, având în vedere maniera de desfășurare a acestor activități, capitol de față va căuta să găsească o serie de asemănări, dar și deosebiri prin prisma activității ONG-urilor, în cele două cazuri. Finalul presupune trasarea unor concluzii referitoare la Crucea Roșie (CR), Amnesty International (AI) și Medici fără frontiere (MFF) prin prisma statutului lor de organizații internaționale nonguvernamentale a căror activitate presupune ajutorul umanitar în situații de criză internațională. Pe lângă ONG-urile aduse în discuție în cadrul acestei lucrări, acest capitol dorește să puncteze și ceea ce presupun în general ONG-urilor care se ocupă cu ajutorul umanitar în situații extreme: necesitatea activității lor, problemele cu care se confruntă, dar și controvorsele și criticile pe care le determină.

3.1 Activitatea Crucea Roșie în genocidul din Rwanda și conflictul din Siria

3.1.1 Genocidul din Rwanda

Genocidul din Rwanda a izbucnit pe 7 aprilie 1994 și a fost o crimă împotriva umanității, atrocitățile fiind desfășurate până la jumătatea lunii iulie a aceluiași an.

La începutul anului 1994 un grad ridicat de agitație s-a observat în sferele politice, odată cu implementarea Acrodului de pace de la Arusha care se proiecta împotriva rezistenței. Tensiunea a început să prevaleze în concordanță cu asasinatele politice. Între ianuarie și martie activitățile Crucii Roșii au fost marcate de două evenimente majore: distribuțiile de alimente se terminaseră prin prisma faptului că 600 de mii de persoane strămutate se întorseseră în zona demilitarizată și un program de asistență începuse pentru persoanele strămutate, însumând 40 de mii de persoane până la finalul lui martie, care se întorceau către Frontul patriotic rwandez- zonă controlată din nordul țării. Faptul că pe șase aprilie președintele rwandez a fost ucis înt-o prăbușire de avion și nenumărate masacre au vizat ulterior țara, fiind exterminați sute de mii de civili, a uimit opinia publică internațională. Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite declara că „Rwanda este astăzi tragedia umanitară care ne privește pe toți. Dezastrul care se desfășoară sub ochii noștri reprezintă responsabilitatea noastră colectivă, responsabilitatea comunității internaționale ca întreg”. Grupuri militare conduse de politicieni extremiști au început să elimine sistematic pe toți cei care nu le acordau sprijinul, în special persoanele care făceau parte din minoritatea etnică tutsi, dar și hutu care aveau o atitudine moderată. Prim-ministrul a fost ucis chiar din prima zi în care s-au declanșat violențele, alături de soldații ONU care îl păzeau. Alți membrii moderați ai guvernului urmau să aibă aceeași soartă. Capitala Kigali a fost cufundată într-un haos total; în acest sens, presa internațională din acea vreme relatează: „Capitala Rwandei, Kigali, s-a transformat în haos din moment ce militarii, gărzile prezidențiale și jandarmii au decimat suburbiile, ucigându-l pe prim-ministru, dar și forțele de menținere a păcii ONU și nenumărați civili.”; „Mii de cadavre au fost văzute întinse pe străzile capitalei Kigali ieri după un episod de violențe și jafuri urmate de morțile președintelui Rwandei și președintelui țării vecine, Burundi.” Decizia imediată a CR a fost de a asigura măsuri chirurgicale urgente de îngrijire pentru supraviețuitorii masacrului. Din cauza faptului că se aflau chiar în zona de luptă, delegația Crucii Roșii și spitalul din Kigali au intrat sub incidența bombardamentelor de mai multe ori, iar unii pacienți și membrii ai personalului au fost uciși.

Principalul motiv de existență a CR constă în protecția civililor în timpul conflictelor armate, iar faptul că delegații CR au rămas în acel loc de-a lungul masacrelor din Rwanda a ajutat la salvarea multor vieți. În orice caz, numărul de vieți pierdute pune la îndoială cifra vieților salvate: cu aproximativ un milion de rwandezi morți, este clar faptul că efortul CR de protecție a fost efectiv unul doar la o scală foarte limitată. În a doua parte a anului 1994, orice simulacru pentru respectul față de viața și deminitatea umană au fost abandonate în Rwanda. Civilii erau în mod deliberat considerați ținte într-un genocid organizat, iar bărabții, femeile, și copii au fost masacrați fără precedent. Un articol din The Independent, 1994, relatează: „Rebelii rwandezi și forțele guvernamentale s-au ciocnit peste noapte în duele de artilerie grea în capitala Kigali, ca urmare a faptului că un post de radio cere militanților să sporească crimele asupra civililor- postul de radio Télévision Libre des Mille Collines.” Atrocitățile au fost comise uneori într-o lipsă de respect frapantă față de emblema Crucii Roșii. În data de 14 aprilie ambulanțele CR au fost oprite din drumul lor spre spital de către militanții înarmați care mai apoi împușcau pacienții transportați; copiii au fost măcelăriți în orfelinatul din Butare pe 1 mai; Spitalul central Kigali a fost bombardat pe 18 mai. De îndată ce măcelul începuse în Rwanda, CR s-a mobilizat rapid pentru a asigura un răspuns cuprinzător. Delegațiile din Bujumbura și Nairobi au devenid puncte importante pentru operațiunea de ajutorare și noi oficii au fost instalate în Ngara, de-a lungul graniței tanzaniene, și în Kabale, în partea ugandeză. Între timp, o parte extra dintre membrii personalului expatriați au fost trimiși în oficiile CR din Goma, care fuseseră instalate cu un an înainte pentru a monitoriza situația din Kivu de Nord; un nou oficiu a fost deschis în Bukavu, Kivu de Sud. A mai existat și o mobilizare masivă a sediilor CR în Geneva și Societățile Naționale au trimis rapid un ajutor substanțial, asigurând-se o treime din membrii expatriați ai personalului necesari.

Sute de mii de persoane au fugit din calea omorurilor și prin urmare, terenurile și culturile au fost abandonate, mâncarea devenind insuficientă. Accesul la apă potabilă a devenit și el o problemă majoră pentru persoanele strămutate. CR a încercat să facă tot posibilul pentru a distribui rații de alimente, însă oamenii continuau să se mute, în special în primele săptămâni de la declanșarea crizelor, astfel această acțiune era extrem de dificilă în unele zone. Cu toate acestea, o mare parte a ajutorului a fost distribuită rapid, în special în zonele centrale și nordice și în partea de sud-vest a țării. Până la finalul lunii iunie CR a distribuit șase mii de tone de alimente către aproximativ jumătate de milion de oameni. Un avion de marfă Ilyushin, care anterior fusese folosit pentru programul de ajutorare din Bosnia și Herzegovina, a fost transferat direct către operațiunea din Rwanda. În cele din urmă, patru avioane și peste 130 de camioane au fost folosite pentru a conduce variatele programe de asistență de-a lungul țării, care a atins maximul de 1,2 milioane de personal implicat în septembrie. Pentru a reduce dependența populației de hrana asigurată de organizațiile umanitare, CR a organizat distribuția de semințe pentru 200 de mii de familii în întreaga țară. Până la finalul anului, 1935 de tone de semințe și 100 de mii de ustensile de grădinărit au fost distribuite. În același timp, o rație adițională de 7700 de tone de alimente a fost împărțită pentru a împiedica mâncarea semințelor. S-a sperat astfel că următoarea recoltă de la începutul anului 1995 va produce suficientă hrană pentru a ajuta populația să recâștige un grad de independență, fiind redusă și nevoia de ajutor alimentar. CR a jucat un rol central în livrarea ajutorului alimentar și în distrbuția alimentelor și a serviciului medical către populația civilă. Interesant este faptul că în derularea activităților de acest tip, CR a cooperat, uneori discutabil, cu Programul Mondial pentru Hrană al ONU; Membrii CR au participat în forumuri comune la toate nivelurile, de la întâlnirile strategice ale ONU, la întâlnirile de implementare a acțiunilor din teren. CR motivează acțiunile comune cu organizații precum Agenția ONU pentru Refugiați, UNICEF sau Programul Mondial pentru Hrană al ONU prin prisma faptului că în situații de criză umanitară, scopul primordial este cel de a-i ajuta pe cei ce suferă.

O parte din activitatea CR în Rwanda s-a bazat și pe diseminare; în acest sens, eforturile s-au concentrat pe încorporarea dreptului umanitar internațional în programul de formare a forțelor armate rwandeze. În primă fază, 3000 de trupe au participat la sesiuni de diseminare ținute de CR în taberele militare de-a lungul țării. O sesiune a fost ținută de ofițerii belgieni ai Misiunii de asistență a ONU pentru Rwanda pentru a explica activitățile CR, să mandateze și să reafirme principiile dreptului umanitar internațional. În 1993 delegația a organizat un panel compus din diferite grupuri sociale a căror scop a fost de a ajunge la o înțelegere asupra unui set de reguli umanitare universal aplicabile care să mărească respectul pentru viața și demnitatea umană. În aprilie a devenit destul de clar (și dureros) că acest fapt a fost compromis, în condițiile în care fix filosofia opusă a stăpânit întreaga națiune. Din acel moment, activitățile tradiționale de diseminare a CR au fost abandonate pentru a face apeluri directe părților implicate pentru a cruța civilii. Odată ce Frontul Patriotic Rwandez a preluat controlul țării și noul guvern s-a instalat în iulie, CR s-a confruntat cu o nouă provocare: să convingă toate părțile împlicate că principiile umanitare trebuie să fie respectate în eventualitatea unor noi violențe. Deși ostilitățile luaseră sfârșit, domnea un climat de instabilitate: fuseseră observate acte de violență și posibilitatea unei viitoare lupte era foarte mare. Prin urmare, a fost vitală lansarea unui program major de diseminare a dreptului umanitar internațional, avându-se în vedere măsuri de restabilire a încrederii în cadrul populației dezbinate.

Crucea Roșie a reușit să asigure un program de ajutorare și asistență medicală pentru 1,2 milioane de oameni. A evacuat mii de răniți de pe străzile Kigaliului împreună cu Crucea Roșie Rwandeză și a admis 2700 de pacienți în spitalele sale chirurgicale de urgență în Kigali, Kabagayi și Goma. A asigurat materiale medicale în valoare de 5 milioane de franci elvețieni pentru a le folosi în propriile spitale și în alte facilități medicale. A asigurat echipament în valoare de două milioane de franci elvețieni pentru apă și muncă de salubrizare. S-a ocupat de peste 100 de mii de mesaje adresate Crucii Roșii, au înregistrat 38 de mii de copii care și-au pierdut familiile în haosul creat, au înregistrat aproximativ 16 mii de persoane reținute în legătură cu conflictul în 62 de locuri de detenție, a distribuit 89 de mii de tone de mâncare și alte necesități de bază.

3.1.2 Conflictul din Siria

Conflictul armat din Republica Arabă Siriană în cadrul căruia se ciocnesc forțele guvernamentale și diferite grupuri armate continuă; din martie 2011, peste 100 de mii de persoane au fost omorâte și milioane strămutate. Frica răspândirii conflictului de-a lungul regiunii a persistat. Fără nicio soluție politică iminentă, comunitatea internațională a eșuat în a atinge un consens pentru un răspuns la această situație.

În parteneriat cu Semiluna Roșie Arabo-Siriană, CR și-a mărit operațiunile umanitare pentru a ține pasul cu necesitățile persoanelor afectate de conflict- în concordanță cu limita permisă de insecuritatea prevalentă și cu restricțiile guvernului sirian, dar și în coordonare cu partenerii și celelalte organizații umanitare. S-au stabilit centre logistice în Tartus și o prezență permanentă în Aleppo, asigurând și Semiluna Roșie Siriană cu o susținere extinsă pentru a o ajută să-și dezvolte capacitățile operaționale la nivelul sediului central și la nivelul sediilor aferente. Contactul cu autoritățile siriene, cu reprezentanții grupurilor armate din Siria și din afara granițelor și coordonarea cu autoritățile locale și liderii comunității au ajutat la facilitarea acțiunilor CR. Întreg dialogul, incluzând reprezentările confidențiale bazate pe acuzații, documentat pe abuzuri împotriva civililor și a obiectivelor civile, dar și comunicarea publică, au subliniat obligațiile părților implicate față de dreptul umanitar internațional. În orice caz, dialogul cu participanții direcți la ostilități nu a fost posibil: autoritățile siriene au interzis interacțiunea directă cu forțele militare siriene, în timp ce insecuritatea din teren și diviziunile interne din cadrul grupurilor armate au împiedicat dialogul structurat cu membrii acestora.

Insecuritatea și restricțiile impuse de guvernul sirian nu au permis o împărțire obiectivă a ajutorului umanitar, inclusiv materiale chirurgicale și de prim-ajutor. Fără a fi descurajate, echipele CR s-au focalizat pe a asigura celor mai vulnerabile persoane strămutate în interiorul țării (IDPs) afectate de conflict necesitățile legate de alimente, apă și alte elemente esențiale de zi cu zi. Orașul Madaya, a cărui locuitori de confruntă cu foametea, este un exemplu ilustrativ. Un purtător de cuvânt al CR a transmis pentru CNN că organizația speră că va pune la dispoziție ajutoare acestui oraș asediat de rebeli. Orașul Madaya a fost declarat la limita foametei, prezentând oameni subnutriți care beau supă preparată din frunze și iarbă. Gradul de rezolvare a situației persoanelor vulnerabile nu a fost de fiecare dată ridicat, în special în primele linii ale conflictului. Peste 3.5 milioane de IDPs au primit alimente și peste un milion au primit articole de uz casnic esențiale prin intermediul distribuțiilor CR, CR facilitând și accesul în zonele afectate. Peste 20 de milioane de persoane au beneficiat de apă potabilă și salubritate prin intermediul sprijinului acordat la nivel național pentru plăcile locale de apă, facilitat de Ministerul Resurselor de Apă și de Societatea Națională. Acest sprijin a inclus: furnizarea de produse chimice consumabile si piese de schimb pentru instalațiile de tratare a apei, reabilitarea instalațiilor de apă și a facilităților esențiale în centre de de găzduire a IDPs (cum ar fi școlile sau clădirile publice), camioane cu apă și distribuirea de apă îmbuteliată. Spitalurile (și alte facilități medicale) Ministerului de Sănătate și în special unitățile medicale mobile ale Societății Naționale au administrat îngrijire de urgență pre-spital, tratament în regim spitalicesc și îngrijire medicală primară pentru persoanele bolnave și rănite, folosindu-se materiale medicale ale CR donate. Din păcate, sprijinul pentru îngrijirea răniților grav din zonele aflate sub controlul grupurilor armate a avut loc doar cu patru ocazii din cauza restricțiilor guvernului sirian și a insecuritatea constantă din teren. Când în 2014, președintele CR, Peter Maurer, s-a dus în Siria pentru a evalua situația umanitară a declarat că scala crizelor din Siria, cu mii se civili afectați, este înspăimântătoare și răspunsul umanitar este insuficient.

Acționând în numele familiilor îngrijorate, CR a continuat să trimită cereri în legătură cu informații despre persoanele care ar fi arestate/deținute de către forțele guvernamentale; CR a transmis familiilor puținele răspunsuri pe care le-au primit, confirmând arestul/detenția unora dintre rudelelor lor. CR a continuat să reamintească autorităților obligația lor de a înștiința familiile cu privire la locul unde rudele familiilor sunt deținute și să faciliteze legăturile dintre familii. CR a început să prezinte cerințe similare și grupurilor armate. În timpul dialogurilor CR cu aceste grupuri, CR a comunicat mesaje umanitare cheie despre tratamentul deținuților; nu exista posibilitatea de a vizita persoanele deținute de oricare dintre ei. Serviciile de asigurare a legăturilor dintre familii au facilitat unele contacte dintre membrii dispersați ai familiilor, inclusiv pentru persoanele a căror rude trăiau sau erau deținute peste granițe. CR și-a menținut rolul neutru de intermediar pentru a facilita călătoriile umanitare dintre Golan-ul ocupat de Israel și Siria. Societatea Națională a primit sprijin pentru a-și intensifica serviciile asigurării legăturilor dintre familii și administrarea rămășițelor umane. Media locală și internațională a folosit comunicatele de presă ale CR și actualizările operaționale pentru a crește conștientizarea abordării neutre, imparțiale și independente ale acțiunii umanitare în Siria și nu numai.

Dialogul cu guvernul sirian, grupurile armate și actorii cheie de influență și comuniarea publică repetată a subliniat obligațiile părților implicate față de dreptul umanitar internațional, incluzând respectul față de cei angajați în activități medicale, umanitare. Restricțiile și insecuritatea guvernului sirian, incluzând zonele ocupate de grupuri armate, au împiedicat în mod regulat activitățile CR și a Semilunii Roșii Arabo-Siriane pentru persoanele afectate de conflict, în special în zonele aflate sub asediu. În anul 2015, directorul general al CR, Yves Daccord, a declarat că CR încearcă să ajungă la grupul Statului Islamic pentru a reuși să ofere ajutor umanitar persoanelor care se află în zonele ocupate de acesta. Daccord a subliniat faptul că CR este o organizație radical neutră care încearcă să aibă o relație care să permită un acord cu Statul Islamic- motivul principal constă în faptul că în zonele ocupate de Statul Islamic ajutorul umanitar lipsește cu desăvârșire. Oricum, persoanele bolnave și rănite au obținut ajutor medical prin intermediul materialelor de prim-ajutor date de spitale și de facilitățile Societății Naționale, deși doar în proporții limitate în zonele controlate de grupurile armate. Mai mult de 20 de milioane de persoane au acces la apă potabilă, peste 3.5 milioane de persoane au primit alimente și peste un milion au primit elemente esențiale de uz casnic precum truse de igienă (prin acțiunea comună a CR și a Societății Naționale). Lipsa autorizației a făcut imposibilă vizita CR cu deținuții și dialogul cu forțele militare/de securitate siriene, în timp ce insecuritatea din teren și diviziunile din cadrul grupurilor armate au descurajat informările în privința dreptului umanitar internațional îndreptate către membrii acestora. Autoritățile siriene au răspuns parțial la 271 de anchete asupra persoanelor care ar fi arestate/deținute, însă nu au oferit niciun răspuns la peste 1500 de cereri similare.

3.1.3 Crucea Roșie în genocidul din Rwanda și conflictul din Siria

Atât genocidul din Rwanda cât și conflictul din Siria pot fi catalogate drept situații de criză umanitară în care civilii au fost și sunt principalele ținte. Am putut observa că în contextul genocidului din Rwanda activitatea primordială a CR a fost aceea de a ajuta din punct de vedere medical supraviețuitorii crimelor genocidului. Apoi a căutat să își stabilească diverse oficii de-a lungul granițelor cu Rwanda pentru a avea un control mai ridicat asupra situației. Pe lângă ajutor umanitar, CR a încercat să asigure și ajutor alimentar, aici încadrându-se și ajutoarele sustenabile în acest sens (semințe, ustensile de grădinărit). După încheierea violențelor, CR a luat atitudine și în legătură cu activitatea de a convinge părțile implicate în genocid să respecte principiile umanitare, luând în considerare faptul că pe parcursul desfășurării evenimentelor, CR s-a confruntat cu situații frapante de încălcare a dreptului umanitar internațional. Și în cadrul conflictului din Siria activitatea CR este definită de ajutorul medical oferit persoanelor care au nevoie. Pe lângă ajutorul medical, am observat și implicarea organizației în restaurarea rețelelor de apă potabilă din cadrul unor zone afectate de conflict. Comparativ cu cazul genocidului din Rwanda, problema majoră cu care se confruntă CR în Siria vizează reticența guvernului sirian față de ajutorul umanitar acordat civililor; pe lângă aceasta, un alt obstacol în desfășurarea activității CR este reprezentat și de ostilitatea grupărilor armate de pe teritoriul țării care refuză orice negociere cu organizația pentru a-i permite să ofere ajutorul necesar civililor. Dacă în Rwanda CR s-a ocupat de monitorizarea persoanelor dispărute și ajutorarea familiilor de a-și găsi rudele pierdute, în Siria, organizația încearcă să facă presiuni asupra guvernului pentru a oferi informații despre persoanele arestate, oferind la rândul ei informațiile obținute familiilor îngrijorate (deși am putea spune că munca este una de Sisif deoarece guvernul sirian nu acceptă să coopereze, totuși trebuie apreciat faptul că CR lucrează în acest sens). Atât în Rwanda, cât și în Siria a existat problema încălcării dreptului umanitar internațional de către părțile implicate; după încheierea genocidului, CR a încercat să convingă rwandezii că respectarea dreptului umanitar internațional este o condiție sine qua non a sistemului internațional în care toți actorii, statali sau nonstatali, există. Referitor la Siria, CR este unul dintre agenții care dorește să mențină dialogul cu părțile implicate în conflict, militând pentru respectarea acestui drept și pentru respectarea celor implicați în ajutorul medical/umanitar. Pe lângă criticile aduse în general organizațiilor umanitare, critici care vizează ineficiența acțiunilor întreprinse, trebuie apreciat faptul că demersurile demarate de acestea practic ajută civilii prinși fără nicio vină în violențe. Am putut observa faptul că atât în genocidul din Rwanda, cât și în conflictul din Siria activitatea CR s-a bazat în mod special pe ajutorul medical, încercând să asigure și ajutor alimentar dar să inițieze și un discurs către părțile implicate pentru respectarea dreptului umanitar internațional.

3.2 Activitatea Amnesty International în genocidul din Rwanda și conflictul din Siria

3.2.1 Genocidul din Rwanda

Amnesty International a apelat în mod repetat la fostul guvern format majoritar din hutu, la autoritățile militare și la liderii politici din Rwanda să condamne masacrele și să le oprească. Amnesty International a solicitat comunitatea internațională să-și manifeste responsabilitatea față de genocid, numind țări care furnizau arme și care antrenau armata și militanții, criticând și ONU pentru că și-a retras trupele odată ce violențele au început. Se poate observa faptul că țările care au furnizat arme care să ducă la capăt desăvârșirea genocidului este o problemă ce atrage atenția: acțiunea de procurare a armelor a început în Rwanda încă din anul 1990- cercetătorul în domeniul genocidului, Linda Melvern, a demonstrat în cartea sa din 2004, „Conspirația crimei” , că în trei ani, din octombrie 1990, Rwanda, una dintre cele mai sărace țări din lume, a devenit cel mai mare importator de arme din Africa, cheltuind în acest sens aproximativ 112 milioane de dolari americani. Pentru a contura scenariul acestui cadru puten începe prin a spune că în 1992, un contract de 6 milioane de dolari a fost semnat între Egipt și Rwanda, plata fiind garantată de către o bancă franceză. Contractul a inclus o serie de dispoitive de armament precum obuze de artilerie, grenade, explozibile plastice și muniție pentru arme de calibru mic. Apoi, În mai 1993, un comerciant de arme francez a acceptat să vândă arme guvernului rwandez în schimbul a 12 milioane de dolari. În data de 21 ianuria 1994 un avion cargo DC-8 a aterizat în mod secret în capitala Kigali, fiind încărcat cu arme. Africa de Sud a fost și a o țară care a furnizat Rwandei puști automate, mitraliere, mortiere, lansatoare de grenade și muniție.

Amnesty International a salutat sesiunea specială din mai a Comisiei ONU asupra Drepturilor Omului la care a adresat un raport verbal și care ulterior a luat decizia de a investiga crimele- Amnesty International a cerut luarea unor măsuri mai puternice pentru protejarea drepturilor omului. În mai AI a publicat un raport: Rwanda: Mass murder by government supporters and troops in April and May 199 , care era documentat cu privire la crime și care a asigurat probe clare că a existat o planificare de eliminare sistematică la cel mai înalt nivel și totodată a existat o tentativă de genocid. În iunie AI a condamnat public uciderea preoților de către Frontul Patriotic Rwandez.

În august, delegația Amnesty International a vizitat Rwanda. Delegații s-au întâlnit cu înalții funcționari ai noului guvern, inclusiv cu președintele, vice-președintele și ministrul justiției, dar și cu grupurile locale care se ocupă cu drepturile omului, personalul ONU și cu supraviețuitorii masacrelor. Într-un climat continuu de frică, Amnesty International a solicitat comunitatea internațională să acționeze urgent în patru sensuri: extinderea monitorizării drepturilor internaționale ale omului, trimiterea monitorizorilor de poliție civilă a ONU, reconstrucția sistemului judiciar rwandez și extinderea jurisdicției tribunalului penal internațional stabilit pentru a rezolva crimele comise împotriva umanității din fosta Iugoslavie în Rwanda. În octombrie, Amnesty International a publicat: Reports of killings and abductions by the Rwandese Patriotic Army, April to August 1994 . A susținut ideea unei investigări independente și imparțiale a rapoartelor care ilustrau numeroase abuzuri împrotriva drepturilor omului comise de Armata Patriotică Rwandeză și responsabililor care trebuiau aduși în fața legii. Amnesty International a făcut un apel la noul guvern și la comunitatea internațională să întreprindă acțiuni adecvate pentru a preveni asemenea abuzuri de la a se repeta.

În luna octombrie a anului 1994, prin intermediul unui raport (Reports of Killings and Abductions by the Rwandese Patriotic Army, April – August 1994), Amnesty International a făcut o serie de recomandări guvernului rwandez pentru prevenirea unui nou eventual genocid. Pe lângă acceptarea responsabilității de a derula investigații imparțiale asupra crimelor civililor și a oponenților înarmați capturați, era urgent ca noul guvern să înființeze o comisie însărcinată cu responsabilitatea specifică de a investiga rapoartele cu privire la violarea drepturilor omului, atât în zonele de control al Frontului Patriotic Rwandez înainte de iulie 1994, cât și în întreaga țară de până atunci. Comisia de anchetă ar fi trebuit să fie compusă din persoane independende și imparțiale și ar fi trebuit să fie solicitată să investigheze disparițiile menționate în acest raport și cele raportate în altă parte, publicate atât de alte organizații, cât și de mass-media sau entități individuale. Această comisie ar fi trebuit să solicite investigatorii ONU să asiste la efectuarea anchetelor. Toate investigațiile ar fi trebuit să fie în concordanță cu standardele existente în principiile ONU asupra Prevenției și investigării execuțiilor extrajudiciare, arbitrare, sumare și cu Manualul ONU de implementare a acestora. Corpului de investigație ar fi trebuit să-i fie date puteri pentru a convoca orice martor, indiferent de poziția lui în guvern sau în forțele de securitate, pentru a depune mărturie. Termenii săi de referință ar fi trebuit să includă ideea de a face recomandări asupra oricărei acțiuni care ar fi luată împotriva celor care sunt responsabili în acest sens și să prevină o recurență a abuzurilor. Rezultatele anchetei ar fi trebuit să fie făcute publice din momentul în care au fost complete. Rezultatele ar fi trebuit prezentate unei instanțe judecătorești competente, independente și imparțiale. Comunitatea internațională, în special guvernele și ONU, ar fi trebuit să asiste guvernul rwandez cu resurse umane și materiale. Mai mult, comunitatea internațională ar fi trebuit să asiste guvernul rwandez pentru a construi un sistem judiciar competent, independent și imparțial și care să protejeze și să promoveze drepturile omului. Comunitatea internațională ar fi trebuit să nu închidă ochii la violările efectuate de Armata Patriotică Rwandeză sau alte instituții sau oficiali ai noului guvern, folosind ca argument faptul că acestea nu ar fi fost atât de grave ca cele comise de precursori.

Guvernul ar fi trebuit să ia măsuri imediate pentru a evita recurența crimelor asupra civililor și a oponenților înarmați capturați în care membrii forțelor de securitate au fost implicați. Acești pași ar fi trebuit să includă o pregătire în concordanță cu standardele internaționale și instrucțiuni explicite care să fie făcute publice întregului personal de securitate: ei ar fi trebuit să înțeleagă faptul că armele de foc, cu intenția letală, ar fi trebuit să fie folosite doar dacă este strict necesar pentru a proteja viața. Toate crimele comise de forțele de securitate ar fi trebuit să fie subiectul unei anchete pentru a se stabili dacă standardele au fost respectate sau încălcate. Membrii forțelor de securitate responsabile de crime odioase ar fi trebuit să fie aduse în fața legii prin proceduri legale care să satisfacă un minimum de standarde internaționale.

AI cerea guvernului rwandez să facă publice indentitățile soldaților din Armata Patriotică Rwandeză care se aflau în custodia lor, alături de detaliile cazurilor acestora. AI cerea ca soldații să treacă prin procese prompte și corecte și ca în niciun caz să fie condamnați la pedeapsa cu moartea sau executați. A cerut totodată autorităților rwandeze să dezvăluie identitățile combatanților și a altor persoane care au fost executate și a delictelor pentru care au fost condamnate. Toate acuzațiile de execuții extrajudiciare și toate crimele deliberate și arbitrare dinaite de iulie 1994 ar fi trebuit să fie subiectul unei anchete independente, imparțiale și minuțioase. Ancheta ar fi trebuit să stabilească motivele și circumstanțele crimelor, să facă concluziile publice și să recomande acțiuni care ar fi trebuit luate împotriva personalului securității care au ordonat sau comis crimele. Eșecul autorităților de a deschide o anchetă asupra crimelor de acest fel poate fi interpretat de către observatori și alți membrii ai forțelor de securitate ca o acceptare a violențelor personalului securității asupra civililor. Referitor la incapacitatea guvernului rwandez de a soluționa în mod just procesele celor ce se făceau vinovați de comiterea genocidului, presa internațională din acea perioadă, mai exact anul 1998, relata faptul că Comisia ONU aupra Drepturilor Omului s-a opus vehement împotriva intenției guvernului rwandez de a executa public persoane care au fost condamnate pentru implicarea în genocidul din 1994. Un purtător de cuvânt al ONU în Kigali, Jose Luis Herrero, a afirmat că cei care au fost condamnați la moarte nu au fost supuși unor procese corecte. Radioul Rwanda a chemat oamenii să vină și să vadă pedeapsa cu proprii lor ochi. Se consideră că execuțiile vor servi drept o lecție pentru cei care nu respectă viețile altora. Un corespondent BBC în Kigali spune că guvernul rwandez a susținut constant și în mod clar propriul angajament față de aceste execuții indiferent de presiunea care vine din afară, presiuni care cer ca sentințele cu moartea să fie transformate în încarcerări. Ministrul rwandez al Justiției, Faustin Ntezilyayo, a declarat că speră ca aceste execuții să oprească începuturile atacurilor de răzbunare susținute de unii supraviețuitori ai genocidului. Luând în considerare că acest articol datează din 22 aprilie 1998, două zile mai târziu, pe 24 aprilie 1998, BBC oferă următoarele informații: autoritățile rwandeze au executat 22 de persoane condamnate pentru implicarea în genocidul comis de extermiștii Hutu în 1994. Mii se rwandezi, mulți dintre ei supraviețuitori ai violențelor, s-au adunat în capitala Kigali pentru a privi cum patru prizonieri, trei bărbați și o femeie, cum sunt împușcați de echipa de tragere. Alți 18 consamnați au fost executați în atle patru orașe asociate cu genocidul. Guvernul rwandez a respins apelurile de clemență din partea Papei Ioan Paul al II-lea și din partea grupurilor care se ocupă cu respectarea drepturilor omului care pun sub semnul întrebării corectitudinea proceselor celor executați. Organizația care militează pentru drepturile omului, Amnesty International, a fost printre cele mai critice voci ale pedepselor cu moartea.

3.2.2 Conflictul din Siria

În contextul conflictului în desfășurare din Siria activitatea AI este reprezentată de acțiunile de semnalare a încălcării drepturilor omului, organizația redactând diferite rapoarte și întreprinzând o activitate de lobby care vizează comunitatea internațională pentru a lua diverse măsuri în acest sens. Pentru a ilustra activitatea AI în Siria se va face trimitere la o serie de aspecte cu care sirienii se confruntă- acestea presupun încălcarea stringentă a drepturilor omului- și pe care organizația le-a sesizat într-unul dintre cele mai recente rapoarte ale sale. Civilii prinși în această situație de criză se confruntă cu conflicte armate interne, cu atacuri ale forțelor coaliției internaționale și atacuri ale forțelor rusești. În cadrul conflictelor armate interne pot fi încadrate violările forțelor guvernamentale, abuzuruile grupurilor armate și abuzurile Partidului Uniunii Democrate (PYU).

În cadrul violărilor forțelor guvernamentale ilustrate de atacuri directe și nediscriminatorii asupra civililor guvernul și forțele aliate au cotinuat să comită crime de război și încălcări grave ale dreptului internațional, incluzând atacuri directe asupra civililor și atacuri nediscriminatorii. Forțele guvernamentale au atacat în mod repetat zonele controlate sau asediate de către grupurile armate din opoziție, ucigând și rănind civili, prejudiciind obiective civile în atacuri ilicite. Au fost purtate atacuri nediscriminatorii și directe asupra zonelor de reședință a civililor, folosindu-se bombardamente și lovituri aeriene, uneori și bombe baril brizante nedirijate aruncate din elicoptere. Atacurile au cauzat numeroase decese și răniri în rândurile civililor, inclusiv copii. În acest sens, The Guardian scria în 2012 un articol în care relata cum forțele guvernului sirian și miliția loială regimului Assad omoară și abuzează sexual copii pe care ulterior îi folosesc drept scuturi de apărare, fapt relatat de ONU. Au existat și asedii și refuzuri ale accesului umanitar în care forțele guvernamentale au menținut asedii prelungite asupra zonelor civile din jurul Damascului, inclusiv Ghouta, Daraya și Yarmouk de Est. În acest sens au expus persoanele din acele zone la foamete, le-au interzis accesul la îngrijire medicală și alte servicii de bază, în timp ce îi supuneau la repetate lovituri aeriene, bombardamente și alte tipuri de atacuri. Forțele guvernamentale, inclusiv luptătorii libanezi Hizbullah, au început să asedieze orașul Zabadani și alte orașe din apropiere și sate din partea de sud-vest a Siriei în iulie. Au dizlocat forțat mii se civili spre Madaya, zonă pe care forțele guvernamentale de asemenea au asediat-o și bombardat-o în mod nediscriminatoriu, cauzând bineînțeles victime în rândul civililor; Referitor la atacurile asupra personalului și centrelor medicale forțele guvernamentale au continuat să vizeze centre medicale și personal medical în zonele controlate de grupurile armate din opoziție. Au fost bombradate în mod repetat spitale și alte centre medicale, au fost interzise sau restricționate introducerea materialelor medicale în livrările de ajutor umanitar pentru zonele asesidate sau greu accesibile și au fost perturbate sau împiedicate proviziile de îngrijire medicală în acele zone prin reținerea personalului medical și voluntarilor.

În cadrul abuzurilor grupurilor armate, grupurile armate non-statale au comis crime de război, încălcări ale dreptului umanitar internațional și abuzuri grave ale drepturilor omului, folosind arme fără discernământ și atacuri directe asupra civililor: Forțele Statului Islamic (ISIS) au menținut atacuri nediscriminatorii și atacuri asupra civililor. În februarie 2016 ISIS a revendicat multiple atacuri ca semn al rezistenței împotriva regimului sirian, omorând cel puțin 122 de persoane și rănind altele, conform agenției siriene de știri SANA. Atacurile cu bombă și cele sinucigașe au avut loc în Homas și în sudul Damascului conform mediei locale. Cele mai distrugătoare atacuri au fost în sudul periferiei Damascului, unde trei bombardiere au lovit în districtul Sayyidah Zaynab. Relatările cu privire la ISIS au arătat faptul că au fost lansate atacuri chimice, fiind folosiți clorul și agenții muștar. ISIS și alte grupuri armate folosesc arme explozibile imprecise, cum ar fi obuzele de artilerie, în atacuri asupra zonelor locuite de civili, cauzând crime și răniri printre aceștia; Au fost comise și crime ilicite în care forțele ISIS au capturat și ucis soldați guvernamentali, membri ai grupurilor armate rivale, muncitori din mass-media și civili capturați. În zona al-Raqqa, Deyr al-Zur și în estul orașului Aleppo care este controlat de aceștia, ISIS a impus propria interpretare strictă a legii islamice, derulând frecvent asasinate în stilul execuțiilor publice (inclusiv a celor acuzați de apostazie, adulter, furt sau chiar din cauza orientării sexuale). Alte grupuri armate au comis și ele crime ilicite. În iunie, Jabhat al-Nusra a împușcat mortal douăzeci de civili de religie druze în Kalb Loze, Idleb. Jaysh al-Islam a ucis presupuși mebri ISIS pe care îi capturaseră, conform imaginilor lansate pe 25 iunie. Luptătorii Jaysh al-Fateh au ucis 56 de soldați guvernamentali capturați după sechestrarea bazei aeriene din Idleb din 9 septembrie; Abuzurile grupurilor armate presupun și răpiri: mai multe grupuri armate non-statale au fost angajate în răpiri și în luări de ostatici. Forțele ISIS au răpit 253 de civili, majoritatea din stalele Asiriene de-a lungul râului Khabur în al-Hasakeh.

Partidul Uniunii Democrate (PYD) care conduce o administrație autonomă comite o serie de abuzuri. În nordul Siriei există o administrație autonomă condusă de Partidul Uniunii Democrate controlată predominant de Kurzii Afrin, Kobani (Ayn al-Arab) și de către enclave Jazeera. Forțele de securitate ale administrației și poliția au strămutat forțat persoane din zece orașe și sate și au împiedicat rezidenți strămutați să se întoarcă la casele lor.

Atacurile forțelor coaliției internaționale condusă de SUA și-au continuat loviturile aeriene împotriva ISIS și a altor grupuri aramate din nordul și estul Siriei, începute în septembrie 2014. Unele atacuri s-au soldat cu victime în rândul civililor. Observatorul Sirian al Dreptuilor Omului a raportat faptul că numeroși civili au fost uciși în urma atacurilor coaliției în Siria pe parcursul anului. În anul 2015 camapnia aeriană a coaliției împotriva Statului Islamic a ucis mai mult de 450 de civili, deși coaliția condusă de SUA avea la cunoștință despre moartea doar a doi non-combatanți. Airwars, un proiect întemeiat de o echipă de jurnaliști independenți publică detalii despre 52 de lovituri care se cred a fi responsabile pentru moartea a cel puțin 459 de non-combatanți, fiind incluși mai mult de 100 de copii.

Atacurile forțelor rusești au apărut când Rusia a intervenit în conflict pentru a sprijini guvernul sirian, începând o campanie de lovituri aeriene pe 30 septembrie, în special împotriva grupurilor armate din opoziție. Loviturile aeriene rusești asupra Talbishe, Zafraneh și Rastan au dus la moartea a 43 de civili. Forțele rusești au incendiat rachete de croazieră din Marea Caspică- un atac cu rachete a omorât cinci civili și a distrus aproximativ 12 case în Darat Izza. Două lovituri aeriene care se cred a fi rusești au lovit un spital din imediata vecinătate a Semin- 13 civili au fost omorâți și spitalul a fost scos din funcțiune. Un avion suspectat ca fiind rusesc a lansat trei rachete într-un autobuz din Ariha, fiind uciși 49 de civili. În total, atacurile rusești au ucis cel puțin 600 de civili și au atacat aproximativ 12 centre medicale în zonele controlate sau asediate de grupuri aramate non-statale. Forțele rusești se fac vinovate și de bombardarea unui spital din zona Maarat al-Numan în care mai mult de nouă persoane au murit, inclusiv un copil; deși Rusia sisține că a fost un accident, sunt voci care susțin contrariul.

3.2.3 Amnesty Internaional în genocidul din Rwanda și conflictul din Siria

Am observat că în general activitatea organizației Amnesty International se bazează pe acțiuni de responsabilizare, informare și militantism în direcția protejării drepturilor omului. În contextul genocidului din Rwanda, AI a derulat acțiuni de responsabilizare a guvernului hutu care a organizat genocidul dar și a comunității internaționale amorfe în acel moment. Criticile principale s-au îndreptat asupra ONU din cauza pasivității și a lipsei de promptitudine. AI a ținut să critice și țările care au furnizat arme guvernului rwandez, arme care au stat la baza îndeplinirii planului genocidal. AI a publicat mai mult rapoarte cu privire la crimele care s-au comis în timpul genocidului și delegații organizației s-au întâlnit cu președintele, vice-președintele și ministrul justiției pentru a discuta despre extinderea monitorizării protecției drepturilor omului, dar și reconstrucția sistemului judiciar. Echipa AI a făcut ulterior și recomandări noului guvern rwandez pentru prevenirea unui nou genocid, cerându-i în nenumărate rânduri derularea unor invetigații ale vinovaților neutre și juste. Practic, AI a sugerat formarea unei comisii de anchetă care să respecte toate normele derulării unor investigații corecte și lipsite de abuzuri. Cum era de așteptat, și în cadrul conflictului din Siria, AI derulează în continuu acțini de semnalare a încălcării drepturilor omului. Ca și în cazul genocidului din Rwanda, AI încearcă să redacteze diverse rapoarte în acest sens și să ducă o activitate de lobby care vizează comunitatea internațională pentru a lua măsuri în această direcție. Până în momentul de față prezența AI în conflictul din Siria se concretizează prin rapoarte care prezintă preicolul continuu la care sunt supuși civili, atât din partea forțelor guvernamentale, cât și din partea grupurilor armate care ocupă diverse teritorii, dar și din partea coaliției internaționale și a forțelor rusești. Luând în considerare faptul că acest conflict din Siria este până în momentul de față încă în desfășurare și luând în considerare acțiunile întreprinse de AI în genocidul din Rwanda, am putea afirma că în momentul în care această situație extremă va lua sfârșit, AI va lucra în sensul reconstrucției ideii de respectare a drepturilor omului în societatea siriană.

3.3 Activitatea Medici fără frontiere în genocidul din Rwanda și conflictul din Siria

3.3.1 Genocidul din Rwanda

În cadrul genocidului din Rwanda, activitatea Medici fără frontiere (MFF) a fost reprezentată atât de ajutor medical, cât și de acțiunea de „speaking out”, semnalând și cerând în nenumărate rânduri comunității internaționale să acționeze pentru stoparea genocidului care era în desfășurare. MFF a intervenit în Rwanda pentru prima data la începutul anilor ’90, oferind asistență în nordul țării populației strămutate din cauza războiului civil. MFF a lucrat în Byumba și Ruhengeri. În 1993, în Muganza (Butare), MFF a început să asigure asistență refugiaților buruandezi care încercau să fugă de masacrele perpetuate în țara lor. MFF a asigurat îngrijire medicală și alimentară și o parte din rezervele de apă din taberele de refugiați. În aprilie 1994, de la început, când genocidul s-a desfășurat în fața ochilor lor, echipele MFF au denunțat tragicele evenimente care se petreceau acolo. Echipele au încercat să facă tot ce au putut pentru a asigura îngrijire medicală celor aflați în nevoie, dar a devenit din ce în ce mai dificil pentru organizațiile umanitare să asigure suport populației afectate.

În urma masacrelor asupra multor pacienți și membrii ai echipei medicale, în special în spitalul din Butare și în taberele din Muganza, echipele MFF nu au avut nicio alte soluție decât să evacueze zona. Incidentul de la spitalul Butare se crede ar fi cel mai îngrozitor când pe 22 și 23 aprilie 1994 o echipă MFF avea în grijă 170 de civili tutsi și 140 de soldați hutu răniți. În acele zile între 150 și 170 de pacienți civili au fost omorâți inclusiv copii și membri ai personalului medical- toți au fost bătuți până ce au murit. Câteva zile mai târziu, o nouă echipă medicală s-a întors înapoi în țară prin Uganda pentru a asigura ajutor medical într-un spital rural din Kigali și în spitalele din Byumba și Giare, aproape de granița ugandeză. Avându-se în vedere proporția tragediei, MFF și-a mărit foarte repede numărul personalului și a instalat un spital în Nyamata, un orfelinat, și a deschis un centru de îngrijire pe stadionul Amahoro din Kigali. În iunie, deranjată până peste limite de liniștea internațională, MFF a mers înaintea parlamentului belgian să denunțe genocidul care avea loc și inerția comunității internaționale.

Din punct de vedere cronologic, punctele principale ale activității MFF în Rwanda pot fi considerate următoarele: 7 aprilie: Voluntarii din cadrul MFF Belgia se retrag din taberele de refugiați din Kigali și echipa MFF Olanda este martora masacrelor din Murambi; 8 aprilie: Voluntarii MFF Franța sunt evacuați din taberele de refugiați din sudul țării către Burundi, Tanzania și Kigali- autoritățile rwandeze refuză să permită personalului national MFF de origine tutsi să plece în Burundi- voluntarii MFF Olanda și MFF Belgia sunt evacuați din Butare și înlocuiți de o nouă echipă- echipa MFF încearcă să trateze răniții de pe străzile și din spitalele din Kigali; 13 aprilie: O echipă de chirurgi MFF Franța ajunge în Kigali din Bujumbura, printr-un convoi ai Crucii Roșii- MFF și Crucea Roșie încep să lucreze sub același steag într-un spital de campanie- MFF Olanda informează asupra persecuției sistematice asupra tutsi; 15 aprilie: Echipa MFF Olanda din Goma, Zaire, ajută un grup de 3000 de refugiați Tutsi să fugă din fața masacrelor din Rwanda; 22 aprilie: MFF Franța și MFF Olanda au statuat faptul că în timp ce ONU se retrage din țară, rwandezii sunt pe cale să dispară; 22-23 aprilie: Pacienții din spitalul Butare și cinci membrii ai personalului local MFF sunt uciși în fața echipei MFF Belgia și Olanda; 24 aprilie: Echipa MFF Belgia și Olanda este evacuată din Butare în Burundi: în Parcul Național Akagera pe sunt observate cadavre și este evidentă și vânătoarea de oameni- echipa contactează presa din Bujumbura și cere crearea unor coridoare umanitare; 18 mai: MFF Franța publică o scrisoare deschisă către președintele François Mitterrand, cerându-i să intervină împotriva exterminării sistematice și planificate a oponenților facțiunii susținute de Franța- secretarul general al MFF International, Alain Destexhe, publică o scrisoare, Rwandezii mor în timp ce ONU amână, în care sunt descrise evenimentele din Rwanda ca un genocid, protestând față de rezoluția 918a Consiliului de Securitate a ONU considerată a fi inadecvată; începutul lui iunie: MFF înmânează propriul document, Genocidul din Rwanda- martori oculari, Comisiei ONU asupra Drepturilor Omului; 15 iunie: MFF Franța afirmă că pentru a salva viețile care încă mai pot fi salvate, MFF lansează un apel urgent pentru încetarea ostilităților și pentru intervenția imediată a ONU; pe 18 iunie: o publicație a MFF Franța, Nu poți opri un genocid prin intermediul doctorilor, cere intervenția armată pentru a pune capăt genocidului.

3.3.2 Conflictul din Siria

Conflictul din Siria este de șase ani în continuă desfășurare și prețul violenței pe care trebui să-l plătească intervențiile umanitare și medicale rămâne la fel de mare. MFF face apel pentru ca toate atacurile asupra infrastructurii și a țintelor civile să se oprească; MFF face apel în special pentru protejarea și respectul față de centrele medicale și stoparea atacurilor asupra lor; MFS cere un acces umanitar complet în toate zonele asediate și o circulație fără obstacole a mișcărilor pentru evacuările medicale, materiale și personalului medical; MFF face apel către patru dintre membrii permanenți ai Consiliul de Securitate a ONU să-și respecte propriile rezoluții și să-și preseze aliații să le implementeze.

Raportul MFF din 2016 ilustrează activitatea organizației în următorul fel: Răniți și morți din cauza războiului în regiunea Damscului: din 66 de comunități identificate în regiunea Damscului, cu o populație estimativ de 1.45 milioane de oameni, au rezultat 35 de centre medicale susținute de MFF: 93.162 de persoane au fost tratate, dintre care 36.068 au fost femei și copii (copii sub 15 ani); MFF a înregistrat 4.634 de decese din cauza războilui, dintre care 1.420 (31%) au fost femei și copii; Răniți și morți din cauza războiului în partea de nord și vest a Siriei: MFF sprijină în mod regulat 45 de centre medicale, dintre care, în medie, 34 au contribuit cu date medicale (12 fiind în zone asediate); datele arată: 61.485 de răniți tratați, 10.473 (17%) au fost copii sub cinci ani; Despre incidente mass-casualty: au fost înregistrate 74 de incidente de tipul mass-casualty; acestea reprezintă 3.978 de răniți tratați, dintre care 1.252 (31%) femei și copii, 770 morți, 228 erau femei și copii. Doar Ghouta de Est în august a înregistrat 28 de evenimente mass-casualty, care au presupus 840 de răniți, dintre care 367 sunt femei și copii și 144 de morți, 48 femei și copii; după octombrie s-a sesizat o creștere a evenimentelor mass-casualty (575 de răniți, dintre care 220 sunt femei și copii, 120 de morți, dintre care 53 femei și copii); Atacuri asupra centrelor și personalului medical: datele arată un total de 94 de atacuri aeriene și bombardamente care au lovit MFF, cu un total de 81 de persoane din personalul medical ucise; Datele arată și numeroase atacuri asupra celor care ofereau prim-ajutor persoanelor care fuseseră victimele diverselor atacuri; MFF a înregistrat 7.009 de morți, 154.647 de răniți, 30-40% fiind femei și copii. În zonele asediate din regiunea Damascului MFF a înregistrat 1.400 de morți și mai mult de 36.000 de răniți.

În ciuda tuturor eforturile pe care MFF le face în contextul conflictului din Siria, președintele internațional MFF, Dr. Joanne Liu, explică într-un articol de ce activitatea organizației este blocată în mare parte. La începutul conflictului, MFF a început să asigure aprovizionări pentru rețelele personalului medical sirian care tratat răniții. Organizația nu a putut să obțină autorizație de la guvern pentru a lucra în interiorul țării, dar intrând în contact direct cu grupurile din opoziție, MFF a reușit să negocieze accesul către zonele pe care le dețineau în nord, și a reușit să asigure direct ajutor transfrontalier populației. MFF nu a fost niciodată capabilă să asigure asistență directă majorității oamenilor sirieni prinși în inima conflictului. Violența și insecuritatea, atacurile asupra centrelor medicale și asupra personalului medical și absența autorizației guvernului de a lucra în Siria au fost unele dintre principalele obstacole pentru extinderea activităților medicale. Bombardamentele aeriene din Aleppo au omorât și rănit mii de persoane și au distrus infrastructura și casele. În partea de est a Aleppo, accesul la îngrijire medicală este în momentul de față practic imposibil din cauza lipsei proviziilor și a personalului medical calificat. Echipele MFF au observat o creștere a complicațiilor medicale, precum complicații obstetricale, avorturi spontane și nașteri premature. Dificultățile de a asigura îngrijire post-operatorie și lipsa de antibiotice se răsfrâng în infecții și într-o rată a mortalității crescută printre rândurile celor care trebuie să sufere intervenții chirurgicale. În timp un efort internațional umanitar la scară largă este în mod imperios vital în Siria, însă acest lucru nu se va întâmpla până când părțile implicate în conflict își iau un agajament față de organizațiile de ajutor umanitar pentru a identifica pași practici și pentru a le permite acestora să opereze în siguranță și eficient. Toate părțile înarmate din acest conflict ar trebui să permită accesul umanitar către civili, așa cum sunt obligați să facă în virtutea dreptului umanitar internațional.

3.3.3 Medici fără frontiere în genocidul din Rwanda și Siria

Activitatea MFF în genocidul din Rwanda s-a contretizat în ajutor medial și ajutor alimentar oferit vicitimelor genocidului. Mai mult decât atât, deși această organizație este una a cărui obiectiv principal constă în oferirea de ajutor medical, în cadrul genocidului din Rwanda, MFF a dus o activitate de lobby pe lângă comunitatea internațională. MFF a vizat în special Consiliul de Securitate al ONU pe care îl blama pentru pasivitatea de care dădea dovadă în timp ce realitatea din teren prezenta în continuu sute de victime. În paralel cu ajutor umanitar pe care îl oferea celor aflați în nevoie, MFF a dat dovadă de un militantism de apreciat, cerând în nenumărate rânduri comunității internaționale să intervină pentru a stopa genocidul. Ca și în Rwanda, în contextul conflictului din Siria, MFF încearcă să ofere ajutor medical și alimentar civililor prinși în această situație de criză. Prin rapoartele care vizează activitatea lor, MFF ne oferă și o imagine asupra realității din teren cu care se confruntă atât civilii, cât și organizațiile umanitare. Comparativ cu genocidul din Rwanda, în Siria, activitatea MFF este împiedicată de către lipsa autorizației care ar fi trebuit să vină din partea guvernului sirian. Organizația își recunoaște slăbiciunile în acest sens și încearcă să ia măsuri care să o ajute să își îndeplinească scopul principal: oferirea ajutorului umanitar.

3.4 Actorii numiți ONG-uri

De-a lungul timpului, s-a putut observa o creștere atât a numărului de organizații internaționale nonguvernamentale, cât și a rolului acestora în cadrul sistemului internațional. Această expansiune a ONG-urilor poate fi explicată și prin transnaționalizarea societății civile; înainte de explica ce semnifică acest lucru, trebuie spus că transnaționalizarea societății civile este un aspect al fenomenului globalizării. Societatea civilă și rolul acesteia este un aspect care a fost foarte mult pus în discuție în sfera științelor sociale, mai ales după tranzițiile din Europa de Est și America Latină. O explicație a conceptului de societate civilă, dată de Micheal Walzer, constă într-un spațiu format dintr-o asociație de oameni liberi, alături de setul de rețele relaționale care umple acel spațiu.

Am menționat anterior referitor la rolul ONG-urilor în contextul internațional, aspectele ce țin de activitatea lor în protecția civililor în situațiile de criză (conflicte militare, genociduri, etc.). Când facem referire la rolul ONG-urilor trebuie avut mereu în vedere tipul de acțiune pe care organizații precum Crucea Roșie, Amnesty International sau Medici fără frontiere le întreprind în asemenea situații. Interesant este faptul că pe lângă activitatea ONG-urilor ce presupune ajutorul umanitar, se poate discuta și despre un alt rol important- cel de a fi generator de informații. Am văzut că atât în genocidul din Rwanda, cât și în conflictul din Siria, ONG-urile au în teren echipe care se ocupă cu ajutorarea celor aflați în nevoie, oferind ajutor medical, alimentar sau de altă sorginte. Echipele respective de cele mai multe ori trăiesc realitatea din mijlocul celor implicați în situația de criză și pe lângă activitatea umanitară, redactează rapoarte, studii, jurnale care reprezintă o sursă viabilă de informații pentru comunitatea internațională. Informațiile vizează bineînțeles aspecte ce țin de evoluția situației (un exemplu ilustrativ este reprezentat de o cuantificare a numărului de victime, a numărului de morți) în cauză. Am observat și în cazul conflictului din Siria că cele trei ONG-uri, dar și altele, furnizează periodic rapoarte cu privire la situația de acolo, rapoarte care ajută la conștientizarea și la mai buna cunoaștere a contextului sirian.

Această lucrare a mai adus în discuție câteva chestiuni ce țin de necesitatea activității ONG-urilor în cadrul sistemului internațional în situații extreme precum genocidurile sau conflictele internaționale. Aici aș dori să menționez unele aspecte cu privire la necesitatea activității ONG-urilor, avându-se în vedere protecția civililor prinși de cele mai multe ori fără vină într-un conflict. În conformitate cu activitățile ONG-urilor studiate în capitolul de mai sus, putem spune că această necesitatea a prezenței ONG-urilor în situațiile de criză este ilustrată de ajutorul umanitar pe care îl oferă, dar și de militantismul pentru respectarea drepturilor omului, care sunt încălcate flagrant în asemenea situații (mărturie ne stau genocidul din Rwanda și conflictul din Siria și restul situațiilor similare). Înainte de discuta despre ajutorul umanitar trebuie spus faptul că acesta presupune în mod implicit intervenția umanitară, însă ce este intervenția umanitară? Putem afirma că aceasta este reprezentată de amenințarea sau folosirea forței în interiorul granițelor unui stat de către un alt stat sau grup de state, cu scopul de a preveni sau opri grave violări ale drepturilor fundamentale ale omului. Având în vedere tot acțiunea ajutorului umanitar, trebuie subliniat faptul că în cazul în care o organizație internațională nonguvernamentală se hotărăște să ofere ajutor umanitar în contextul unei situații de criză, este necesar ca această să rămână umanitară; trebuie să fie interesată de condiția oamenilor, luați în considerare doar prin prisma faptului că sunt ființe umane, indiferent de credințele politice, militare, profesionale sau de alt fel. Organizația trebuie să fie imparțială, acțiunea ei reprezentând subiectul unor condiții care trebuie să fie pur umanitare și să nu fie afectate de aspecte de altă natură. Distribuția ajutorului nu trebuie să fie dictată de prejudecăți sau considerații privitoare la persoanele care primesc ajutorul în cauză. Ajutorul umanitar este considerat a fi în general acțiunea menită să salveze vieți, să amelioreze suferința și să mențină și să protejeze demnitatea umană pe parcursul și după crizele provocate de om (conflicte armate, genociduri) sau dezastrele naturale (tsumai, cutremure) și să prevină și să întărească pregătirea în cazul reapariției unor situații similare. Am observat și în cazul ONG-urilor studiate în această lucrare că activitatea acestor tipuri de organizații care vizează ajutorul umanitar poate fi tradusă simplu: ajutor medical, ajutor alimentar oferit persoanelor, în general civililor, prinse fără voia lor în situații extreme. Ajutorul umanitar este important în momentul în care criza este în desfășurare, însă ONG-urile oferă acest ajutor și după terminarea situației extreme pentru a ajuta la reconstrucția a ceea ce a fost distrus pe parcursul incidentelor. Intervenția umanitară are ca scop primordial asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului și demnității indicizilor. Având în vedere tipul de activitate pe care organizații precum Amnesty International le desfășoară, observăm că munca lor nu presupune neapărat intervenția în zona de conflict. Necesitatea prezenței ONG-urile de acest tip constă în faptul că acțiunile acestor organizații constau în culegerea de informații despre situația existentă, elaborarea de rapoarte cu privire la aceasta și mai ales, militantismul vehement pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului încălcate în mod repetat în situațiile extreme (gândindu-ne la genocidul din Rwanda spre exemplu, tutsilor le-a fost încălcat primul și cel mai important drept fundamental- dreptul la viață). Fără a pune în umbră ONG-urile de acest fel, trebuie menționat faptul că sub influența erei ONU, drepturile omului au beneficiat de trei îmbunătățiri majore: fixarea lor ca standarde globale, monitorizarea internațională a aplicării acestor standarde de către state și protecția lor directă de către comunitatea internațională, dublată de renunțarea la presiunile făcute asupra statelor de a îmbunătăți protecția națională. În situațiile extreme, anumite ONG-uri își fac apariția pentru a aduce mereu în prim-plan respectarea drepturilor omului, atât de părțile implicate în conflict, cât și de comunitatea internațională care ar putea să intervină.

Am putut vedea câteva aspecte ce țin de rolul ONG-urilor și necesitatea activității lor în contextul situațiilor extreme, care se răsfrânge în special asupra protecției civililor. Literatura de specialitate, dar și realitatea ne-a arătat așadar această fațadă a ONG-urilor, însă nu trebuie să facem abstracție de problemele cu care se confruntă, probleme din cauza cărora și de gradul de eficiență în asemenea situații devine scăzut. Un factor care destul de des împiedică activitatea ONG-urilor este reprezentat de imposibilitatea de a schimba comportamentul actorilor care cauzează nedreptăți unor indivizi vulnerabili, nereușind nici să-i determine să se simtă vinovați sau jenați. Un exemplu ilustrativ în acest sens sunt încurajările de a determina guvernul Chinei să respecte drepturile omului care au fost ineficiente sau chiar contraproductive. Un alt factor problemă ce împiedică de cele mai multe ori ONG-urile să-și desfășoare activitatea în unele situații constă în ceea ce este cunoscut sub numele de suveranitatea statelor. În august 2001, un cercetător MFF din Paris scria următoarea frază despre Coreea de Nord: „Kim Jon-Il, liderul nord-corean, a cumpărat din Rusia arme în valoare de 300 de mii de lire sterline. În timp ce acasă, milioane din oamenii săi mor din cauza foamei.” În mod evident există un atagonism clar între bine și rău, însă nu există nicio speranță de a schimba situația (mărturie ne stă și situația actuală a oamenilor din Coreea de Nord). Schimbarea de regim nu se află pe agenda niciunui ONG, și dacă ar exista un drept universal în acest sens, ONG-urile nu ar avea nicio modalitate de a-l implementa. Experiența din ultimele trei decenii a învățat ONG-urile că nu țin de doleanțele lor termenii cooperării cu statele străine. De ce? Situația umanitară din Iraku-ul de sub Saddam Hussein în timpului embargoului impus de ONU era compătimită de mulți activiși; în acest sens, mai multe echipe ale MFF au propus șase sau șapte proiecte în cartierele sărace din Bagdad și din alte zone pentru a îmbunătăți situația medicală a locuitorilor- echipele respective au fost bine venite doar pentru a dona bani Ministerului de Sănătate, nu pentru a intra efectiv pe teritoriul țării. În contextul problemelor cu care se confruntă ONG-urile în desfășurarea activității lor putem menționa și faptul că actorii statali sunt cei care stabilesc accesul către global ca un loc important al vizibilității cauzelor pozitive. În mod special, reprezentanții ONU pot bloca sau anula statutul cvasi-diplomatic al ONG-urilor. Spre exemplu, în 2003 Libia și Cuba au agregat un număr de state pentru a anula statutul consultativ deținut de grupul francez Reporteri fără frontiere din cadrul Comisiei ONU asupra drepturilor omului.

O altă problemă cu care ONG-urile trebuie să se confrunte este cea a lipsei de resurse și personal, însă banii nu reprezintă întotdeauna cel mai mare impediment. Problema ar fi că unoeri ONG-urile pot atrage mai mulți bani decât ar putea manageria; de exemplu, în timpul tsunamiului din Oceanul Indian de la sfârșitul anului 2004, MFF a anunțat public să se stopeze donarea banilor deoarece structurile nonguvernamentale direct implicate nu-i direcționau către situațiile ce necesitau un ajutor real. Pentru organizațiile umanitare o problemă majoră este cea a lipsei de resurse umane; există o discrepanță între numărul mare de spectatori simpatizanți și numărul mic de oameni care sunt dispuși să își asume riscuri personale pentru a activa în unele dintre cele mai periculoase zone ale lumii. Activitățile ONG-urilor studiate mai sus în această lucrare ne-au arătat o altă problemă cu care se confruntă ONG-urile în situațiile extreme- cea a nerespectării dreptului umanitar internațional. Dreptul umanitar internațional reprezintă un set de reguli care caută, din motive umanitare, să limiteze efectele conflictului armat. Acesta protejează civilii care nu sunt implicați direct în ostilități și restricționează mijloacele și metodele violențelor. Dreptul internațional umanitar mai este cunoscut și sub numele de dreptul umanitar sau dreptul conflictului armat. De cele mai multe ori, actorii implicați în conflict nu țin cont deloc sau încalcă flagrant acest drept, îngreunând activitatea ONG-urilor care par a fi neputincioase. Condițiile care se formează în momentul în care dreptul umanitar internațional este nerespectat sunt total nefavorabile desfășurării propice a activității acestor organizații. Am observat cum spitalele sunt bombardate, membrii echipelor care oferă ajutor umanitar sunt uciși, accesul către unele zone în care oamenii se află în situații critice este blocat intenționat și cum cei care îndeamnă la respectarea drepturilor civililor sunt ignorați și chiar nedoriți.

Deși literatura de specialitate surprinde preponderent aspectele pozitive ale ONG-urilor, acest tip de organizații și activitățile lor au determinat și continuă să determine o serie de controverse și critici la adresa lor. Cea mai cunoscută controversă la adresa ONG-urilor pune la îndoială caracterul lor nonguvernamental- sunt acestea într-adevăr independente de entitățile statale sau nu? Criticii susțin că din nevoia de a beneficia de cât mai multe finanțări, unele ONG-uri acceptă contribuții din partea guvernelor ca mai apoi să lucreze ascunși sub masca independenței pentru interesele statelor. O altă critică face referire la faptul că în această lume există numeroase exemple de injustiții și suferințe nedrepte, dar doar foarte puține dintre ele ajung în atenția ONG-urilor și reușesc să se transforme în campanii globale. Acest fapt poate fi pus în legătură cu următorul aspect, considerat a fi și el controversat: ONG-urile nu s-ar concentra exclusiv pe reprezentarea intereselor grupurilor dezavantajate, ci și-ar apăra și propriile interese organizaționale. Această controversă ar intra în condradicție cu una dintre definițiile atribuite ONG-urilor, cea care le prezintă ca fiind vocea celor opresați, marginalizați, nedreptățiți. Unele critici se direcționează asupra problemei auto-evaluării în rândurile ONG-urilor. Acestea prezintă faptul că ONG-urile tind să nu fie auto-critice în privința eficienței de care dau dovadă din trei motive: nu există o presiune foarte mare a performaței asupra ONG-urilor, perspectivele disponibile pentru evaluare nu se potrivesc cu contextul în care ONG-urile funcționează și faptul că metodologiile existente pentru evaluare nu sunt potrivite pentru ca evaluarea procesului să devină instituționalizată în cadrul ONG-urilor. Toată această problemă a deficitului de auto-evaluare duce la un impact scăzut și la o eficiență slabă a activităților acestor organizații. Având în vedere cele spuse mai sus, acum putem observa faptul că există viziuni și critici mult mai drastice cu privire la ONG-uri; acestea sunt văzute ca fiind într-o perioadă de criză, că își pierd capacitatea de a se angaja în analize critice și să propună soluții, că nu mai pot reacționa sau acapara inițiativa politică, că nu se mai pot situa în procesele sociale și politice de ultimă oră în care noi abordări și potențiale soluții ar putea fi găsite. Situația catalogată negativă și copleșitoare a determinat mulți profesioniști să abandoneze angajamentul față de ONG-uri- factorul cel mai relevant fiind reprezentat de salariile mici și condițiile de muncă care devin din ce în ce mai solicitante și neconfortabile. Practic, criticile se îndreptă spre o neadaptare a ONG-urile la problemele din ce în ce mai diverse și mai numeroase ale noilor generații, plus eterna problemă a lipsei motivației membrilor de a rămâne. Am vorbit despre cea mai cunoscută controversă a ONG-urilor și am prezentat unele viziuni mai dractice la adresa acestora. În continuare, trebuie amintit despre cea mai dură critică la adresa ONG-urilor, critică de care s-au lovit pe tot parcursul existenței lor: dependența față de banii donatorilor, bani care le ajută să supraviețuiască și să își desfășoare activitatea. ONG-urilor își declară independența față de actorii guvernamentali pe o parte, însă pe de altă parte, cad în dependența față de donatorii care le ajută să fie ceea ce sunt, iar în momentul în care aceștia nu ar mai dona și ele ar înceta să existe. O altă critică la adresa ONG-urilor vizează faptul că ele ar trebui să democratizeze societatea civilă, însă funcționarea lor așa-zisă participatorie și democratică a fost pusă în discuție: criticii susțin că participarea societății civile nu presupune mai mult decât permisiunea acesteia de a fi de acord cu ceea ce ONG-urile deja intenționează să facă. O serie de controverse se poziționează și în ceea ce criticii numesc lauda ostentativă a ONG-urilor cum că ar reprezenta planeta, generațiile viitoare sau principiile universal acceptate, laudă ce este considerată a fi extrem de încrezută. Aici se face din nou trimitere la urmărirea propriilor interese în sensul că tot ceea ce ONG-urile reprezintă în prezent sunt interesele ce țin de propria selectare a membrilor lor oficiali care să îndeplinească obiectivele oficiale propuse. O altă critică face referire la responsabilitatea pe care ONG-urile o au în general. Acestea afirmă că ele sunt responsabile față de donatori pentru resurse, față de clienții care livrează bunuri și servicii, față de aliați în ideea unor acțiuni comune, față de membrii și personal pentru satisfacerea așteptărilor, față de agențiile guvernamentale care respectă reglementările, față de propriile valori și misiuni. Aici, criticii vin să susțină că ONG-urile nu sunt responsabile practic față de niciun actor clar definit, că o organizație care este răspunzătoare față de mai mulți actori care presupun chestiuni diferite, nu este de fapt răspunzătoare de nimeni.

Ca orice alt fenomen politic, social, economic sau de altă sorginte, nici ONG-urile nu puteau fi lipsite de aspecte negative, controverse și critici. Acestea din urmă pot fi observate atât la nivel ideologic, cât mai ales la nivel empiric, fiind catalogate drept argumente pe care cei din tabăra contrară ONG-urilor le pot folosi în discursul lor dezaprobator. Cu toate acestea, existența actuală a acestor actori non-statali ne demonstrează faptul că în ciuda tuturor criticilor, ei continuă să aibă un rol important în sistemul internațional. Această lucrare a arătat faptul că rolul ONG-urilor iese la iveală în special în situațiile de criză internațională, situații în care actorii statali își focusează mai mult atenția pe aspecte ce țin de intervenția militară. Am putut observa cum activitatea CR, AI și MFF au avut și au scopuri bine determinate în protecția civililor, prin oferirea ajutorului umanitar și militantismul pentru respectarea drepturilor omului în contextul genocidului din Rwanda și conflictului din Siria.

Concluzii

Cel mai probabil fiecare dintre noi își poate asuma și poate argumenta un răspuns la întrebarea lansată în titlu, dacă activitatea ONG-urilor poate reprezenta un bine pentru civili prinși fără nicio vină în violențele genocidurilor sau conflictelor internaționale sau nu. Lucrarea de față, prezentând într-o proporție mai mare aspectele pozitive ale entităților de acest tip, ne poate duce la răspunsul conform căruia Crucea Roșie, Amnesty International și Medici fără frontiere au reprezentat pentru civilii prinși în genocidul din Rwanda și continuă să prezinte pentru cei aflați în Siria o reprezentare a binelui în conjunctura unui rău continuu.

Am putut observa că există o gamă variată de moduri în care conceptul de genocid este abordat în literatura de specialitate, însă punctul comun în care ajung toate ideile se oprește la prevenirea și încetare acestuia. Indiferent de diferențele ce țin de ordin teoretic în definirea acestui fenomen, concluziile ajung la încercarea de a nu se mai repeta greșelile trecutului și totodată extragerea învățămintelor necesare de pe urma acestuia. Ca și în cazul genocidurilor, deși definirea conflictelor internaționale variază, neexistând o formulare universal acceptată, efortul teoreticienilor și al practicienilor se concentrează asupra încercării de a se evita pe cât posibil declanșarea acestui fenomen, iar în cazul în care apare o asemenea situație, stoparea acesteia cât mai eficient. Deși comunitatea internațională încearcă încă dintr-o perioadă timpurie să dezvolte concepte și practici precum respectarea și protejarea drepturilor universale ale omului sau cele ale dreptului internațional umanitar (practici care subliniează importanța păcii, a democrației și a ființei umane), sistemul internațional continuă să se confrunte cu situații violente în care nu se mai ține cont de nicio prevedere menționată mai sus; se pare că războaiele, genocidurile, conflictele și alte evenimente acest gen vor continua să își facă simțită prezența în întreaga lume.

Luând în considerare această stare de fapt cu care se confruntă sistemul internațional, se pot naște o serie de întrebări: Ce se întâmplă cu civilii? Vor fi în continuare vicimele violențelor? Nu se va ține cont de viețile lor? La aceste întrebări se pare că ar avea răspunsuri ONG-urile a căror activitate se materializează în protecția civililor. De aici rezultă ideea conform căreia acești actori non-statali ar putea fi văzuți ca niște factori stabilizatori ai sistemului internațional în momentul în care acesta se confruntă cu o serie de evenimente în care civilii sunt prinși fără voie în violențe. Este cert faptul că Amnesty International, Crucea Roșie și Medici fără frontiere sunt organizații al căror scop este unul nobil și a căror activități încearcă să urmărească acest scop. La fel de cert este și faptul că în ciuda activităților întreprinse în gestionarea crizelor umanitare din Rwanda și Siria mulți civili nu au fost și nu sunt salvați. Aici depinde de maniera în care reușim să privim faptele: ne axăm strict pe numărul de vieți salvate, ajutate și observăm că eficiența ONG-urilor nu este una sporită sau încercăm să privim lucrurile din perspectiva civililor salvați, a celor care continuă să existe datoriă ajutorului acordat de acești actori. Astfel spus, ne aflăm în dilema de a alege care parte a paharului să o privim: cea plină sau cea goală?

Activitățile pe care le-au desfășurat cele trei ONG-uri în genocidul din Rwanda și conflictul din Siria ne arătă faptul că victimele violențelor au fost uneori salvate de la moarte, au primit ajutor medical, umanitar, alimentar, s-a militat pentru respectarea drepturilor care erau încălcate. Mai mult, aceste ONG-uri au susținut activități și pentru a convinge părțile implicate în aceste situații violente să respecte principiile umanitare și totodată să înceteze violențele. Spre exemplu, Medici fără frontiere s-a adresat comunității internaționale pentru a renunța la pasivitatea de care dădeau dovadă și au îndemnat-o în nenumărate rânduri să intervină pentru a stopa atrocitățile din contextul genocidului din Rwanda. Crucea Roșie s-a implicat activ în determina părțile implicate în genocidul din Rwanda să renunțe la violențe. Amnesty International a militat și militează continuu pentru respectarea și stoparea încălcării frapante a drepturilor omului. Vorind despre Rwanda și Siria, această organizație și-a îndeplinit rolul unui generator de informații, fiind mereu o voce vehementă pe scena internațională.

După cum am mai menționat, avem posibilitatea de a vedea binele din rău și totodată avem posibilitatea de a nu-l vedea. De cele mai multe ori, scepticii tind să se concentreze pe statistici și să facă o simplă comparație între numărul de vieți salvate și numărul de vieți pierdute. Tind să cred că nu trebuie pierdut din vedere faptul că activitatea personaului ONG-urilor reprezintă un risc continuu deoarece, în general, în situații extreme, însă particularizând pe cazul genocidului din Rwanda și a conflictului din Siria, personalul ONG-urilor și-a asumat un risc major în acordarea ajutorului; de cele mai multe ori membrii personalului au fost prinși în violențe, mulți pierzându-și viața. Pe lângă pierderea vieții, persoanele care se implică în ajutorarea civililor din zonele de conflict riscă să fie luate ostatici și să fie supuse unor tratamente inumane, iar grupurile armate pot distruge centrele medicale sau bunurile din ajutorul oferit de către aceștia. Este destul de simplu să trasezi unele concluzii la finalul unor activități ce presupun oferirea ajutorului umanitar sau militantismul pentru respectarea și protejarea drepturilor fundamentale ale omului în situații de criză, însă ar trebui să ne îndreptăm atenția mai mult asupra realității din teren cu care se confruntă atât civilii, cât și cei care au decis să se implice în ajutorarea celor afectați de violențe.

ONG-urile se bucură de o recunoștință amplă prin prisma scopurilor pe care și le stabilesc, dar și prin intermediul activităților pe care le desfășoară în diferite contexte. Literatura de specialitate are tendința de a scoate în evidență aspectele pozitive ale acestor actori, însă nu trebuie pierdut din vedere faptul că ONG-urile nu sunt lipsite și de critici și controverse. ONG-urile sunt uneori lipsite de succes în momentul în care doresc să schimbe atitudinea statelor în anumite situații, acestea se confruntă în mod neîncetat cu aspectele ce țin de nerespectarea dreptului umanitar internațional în situațiile violente. Acești actori se mai lovesc și de probleme ce țin de vulnerabilitățile interne: condițiile riscante în care sunt nevoiți să lucreze cei ce activează într-un ONG, însă și remunerația nesatisfăcătoare determină o lipsă de personal, există mulți susținători ai ONG-urilor, însă tot mulți rămân doar spectatori, neimplicându-se concret în vreo activitate. Unii critici afirmă faptul că ONG-urile nu se pot adapta prea bine pe cerințele noii societăți, că ele nu au niciun drept de a-și formula ca obiectiv principal salvarea planetei sau reprezentarea generațiilor viitoare, că dependența lor față de donatori denotă slăbiciune și nesiguranță. În orice caz, cea mai mare controversă pe care ONG-urile o nasc constă în punerea sub semnul întrebării a independeței față de actorii statali. Această controversă ilustrează faptul că deși ONG-urile susțin vehement independența față de orice aspect guvernamental, totuși ar accepta sprijinul (în special financiar) al statelor, transformându-se într-un factor ce servește necondiționat interesele actorilor statali sub egida a ceea ce se numește nonguvernamental.

Ar fi de prisos ca cineva să vadă în acești actori nonstatali un bine absolut, continuu și necondiționat. Nu putem ignora realitatea ineficienței de care ONG-urile dau uneori dovadă în situațiile de criză, nu putem nega faptul că ONG-urile reprezintă în contextul internațional actual factori secundari în dinamica acestuia, locul prim revenind în continuare statelor. Cu toate acestea, prezența lor în cadrul situațiilor extreme ne facem să credem că ne aflăm în fața unei indispensabilități a acestor actori în situațiile critice. Faptul că ONG-uri precum Crucea Roșie, Amnesty International sau Medici fără frontiere își concentrează atenția pe activități ce presupun protecția civililor, ne face să credem că dacă aceste organizații nu și-ar face apariția, situația civililor supuși violențelor ar fi mai mult decât critică. Se poate susține faptul că ceea ce cunoaștem sub denumirea de comunitate internațională (actori guvernamentali, nonguvernamentali și individuali), care percepe noțiunile solidaritate și coeziune umană, se află într-o etapă a existenței sale în care ar putea înțelege și accepta fapte dincolo de experiența directă, pragmatică. Experiența directă în ideea percepției unor fenomene este indiscutabilă, însă ar putea fi foarte ușor catalogată ca incompletă într-un context general în care viețile omenești sunt puse în discuție. În general, cei care nu au fost niciodată direct implicați într-un genocid sau într-un conflict armat, nu vor fi capabili să empatizeze suficient de mult pentru a putea aprecia reprezentarea binelui într-un rău general. De aceea, în situațiile în care oamenii sunt salvați de la moarte, scepticismul ar trebui moderat de dragul faptului că indiferent de particularitățile pe care fiecare dintre noi le avem, cu toții am putea fi capabili de solidaritate și compasiune.

Primul capitol a reușit să traseze aspecte teoretice ce țin de genociduri și conflicte internaționale, dar mai ales a reușit să puncteze chestiuni ce țin practic de reacția sistemului internațional la aceste fenomene critice. Am văzut cum de cele mai multe ori, genocidurile și conflictele internaționale determină reacții contrare ale sistemului internațional, formându-se tabere adverse care susțin părțile implicate. Acesta reprezintă un motiv pentru care trebuie să se caute în mod continuu prevenirea unor asemenea situații extreme- un conflict aparent izolat se poate transforma într-unul la scară globală; un exemplu în acest sens ne poate da istoria celor două Războaie Mondiale. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în urma unor asemenea situații critice, comunitatea internațională se poate mobiliza în privința opririi violențelor și bineînțeles, în privința oferirii ajutorului umanitar celor aflați în nevoie. Altfel spus, genocidurile și conflictele internaționale pot duce la o coeziune sporită între actorii scenei internaționale, întrunindu-le scopul comun de rezolvare a situației în cauză. Din aceste situații s-a născut ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de „responsabilitatea de a proteja”- un concept care presupune interacțiunea membrilor comunității internaționale împotriva atrocităților. Entitățile care susțin acest fenomen cred în responsabilitatea comună a tuturor de a nu fi pasivi la suferința celor care se află în situații de criză, începând să vadă în acest concept o obligație internațională față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Al doilea capitol prezintă ceea ce am numit factori stabilizatori ai sistemului internațional. Aici mă refer la mult discutatele ONG-uri, mai exact, la ceea ce presupun ele ca entități ale sistemului internațional și bineînțeles, impactul pe care îl au asupra acestuia. Am observat că în literatura de specialitate, ONG-urile sunt actori considerați a fi preponderent pozitivi, deși dispun indiscutabil și de o serie de critici și controverse. Putem spune că lauda constantă de care se bucură aceste entități în literatura de specialitate se desprinde din realitate. În condițiile în care sistemul internațional și actorii care îl compun este suspus unor situații precum genocidurile sau conflictele internaționale, acesta are o tendință de destabilizare, fiind vizate în pricipal zonele afectate în mod direct. În acest moment intervin ONG-urile care caută să ofere necondiționat ajutor celor aflați în nevoie. Pe lângă aceasta, ele nu se ocupă doar cu ajutorul medical, alimentar, umanitar- ONG-urile se adaptează situațiilor în care sunt puse și abordează și acțiuni care nu sunt strict specifice naturii lor. Ele generează adesea informații, determină reacții din partea opiniei publice sau se tranformă în acele voci de pe scena internațională care militează pentru rezolvarea situației în cauză. Prin prisma acestor aspecte, ONG-urile pot fi considerate factori stabilizatori ai sistemului internațional când acesta se confruntă cu situații de criză.

Ultimul capitol se îndreaptă asupra activităților concrete pe care Crucea Roșie, Amnesty International și Medici fără frontiere le-au desfășurat în contextul genocidului din Rwanda și pe care încă de derulează în conflictul din Siria. Am văzut că aceste organizații au salvat multe vieți omenești, însă am văzut și faptul că numărul lor nu a fost chiar atât de mare. Deși Crucea Roșie și Medici fără frontiere sunt la bază organizații care se ocupă cu oferirea ajutorului medical, echipele acestora, trăind realitatea din teren, nu se opresc doar aici. Ambele ONG-uri s-au transformat și în purtători de cuvânt ai opririi violențelor, încercând să discute atât cu părțile implicate în conflicte, cât și cu actorii sistemului internațional. Crucea Roșie s-a ocupat și de culegerea de informații pentru familiile celor dispăruți în violențele genocidului, iar astăzi încearcă un dialog cu guvernul sirian în privința persoanelor arestate abuziv, oferind informațiile obținute rudelor celor în cauză. Deși, în Siria, Medici fără frontiere se confruntă cu problema nerecunoșterii lor ca organizație de către guvernul sirian, totuși încearcă să mențină un dialog cu celelalte părți implicate în conflict pentru a putea oferi ajutor celor afectați de violențe. Ca și în Rwanda, și în Siria, Amnesty International pune la dispoziție o serie de rapoarte și articole care să prezinte într-o manieră cât mai obiectivă situația de fapt prin care trec civilii. Un lucru important constă în faptul că deși activitatea acestei organizații nu se materializează în ajutor medical sau alimentar, munca continuă pe care o depun are ca scop principal protejarea și lupta împotriva abuzurilor drepturilor fundamentale ale omului. Acțiunile acestor organizații ne arată faptul ele se confruntă cu problema nerespectării dreptului internațional umanitar, ceea ce reduce consistent eficiența lor. Nerespectarea de către părțile implicate a convențiilor internaționale care fac referire la acest aspect este un fapt care pune la îndoieală acțiunile pe care ONG-urile le desfășoară. Lucrarea de față ne-a prezentat ONG-urile într-o manieră preponderent pozitivă, însă finalul acestui capitol trasează o serie de controverse și critici cu care acestea se confruntă. Dispunând și de partea bună a ONG-urilor dar și de partea controversată a acestora, important este să ne păstrăm o viziune de mijloc asupra lor, pentru a nu cădea în extrema elogierii necondiționate a acestor entități și în nici în cea a blamării continue.

Având în vedere această lucrare care a vizat activitatea Crucea Roșie, Amnesty International și Medici fără frontiere în genocidul din Rwanda și conflictul din Siria este cert faptul că cercetarea poate fi dezvoltată și în direcția activității altor ONG-uri sau a altor situații critice. Ar putea fi observate unele ONG-uri diferite care au activat în Rwanda și Siria, în urma cărora ar putea fi trasate concluzii asemănătoare referitoare la rolul ONG-urilor în situațiile extreme. De asemenea, din cauza faptului că sistemul internațional s-a confruntat și se confruntă cu situații de criză, pot fi luate în considerare și alte evenimente de acest fel care să implice acțiunea ONG-urilor de protecție a civililor. Cercetarea ar mai putea fi dezvoltată și în direcția dreptului umanitar internațional- activitățile ONG-urilor, pe fondul unor situații în care civilii sunt supuși violențelor, ar putea fi o modalitate de subliniere și demonstrare a importanței respectării dreptului umanitar internațional în general, și în particular în asemenea situații. Cercetarea ar arăta faptul că activitatea ONG-urilor are o pondere majoră în protecția civililor și singura modalitate de îndeplinire a acestor acțiuni este reprezentată de un spațiu propice care vine odată cu respectarea normelor dreptului umanitar internațional. Cercetarea ar putea viza și oferirea ajutorului umanitar de către ONG-uri în situații de tip genocid sau conflict și totodată milintantismul în direcția protejăjrii drepturilor omului, ca elemente edificatoare a protecției civililor afectați de violențe.

Bibliografie

Africa Collection for Transition, „ICRC Activities in Rwanda”, http://www.nzdl.org/gsdlmod?e=d-00000-00–off-0aedl–00-0–-0-10-0–0–0direct-10–4––-0-1l–11-en-50–20-about–00-0-1-00-0–4–-0-0-11-10-0utfZz-8-00&a=d&c=aedl&cl=CL2.11.2&d=HASH3afa284f956a2e716872cd.4, accesat la 01.04.2016.

Akbar Zaidi, Akbar S., „NGO failure and the need to bring back the state”, Journal of international development, vol. 11, nr. 2, 1999, pp. 259-271.

Akima, Paul BA, „NGOs in International Law: Efficiency in Flexibility?”, Development in practice, vol. 19, nr. 8, 2009, pp. 1081-1082.

Almqvist, Jessica, „Enforcing the responsibility to protect through solidarity measures”, The International Journal of Human Rights, vol. 19, nr. 8, 2015, pp. 1002-1016.

Amnesty International, „Amnesty International Report 2010. The State Of World’s Human Rights”, Amnesty International Publications, East Sussex, 2010, https://www.amnesty.org/en/documents/pol10/001/2010/en/, accesat la 04.02.2016.

Amnesty International, „Countries”, 2016, https://www.amnesty.org/en/countries/, accesat la 04.02.2016.

Amnesty International, „Rwanda: Mass Murder By Government Supporters And Troops In April And May 1994”, https://www.amnesty.org/en/documents/afr47/011/1994/en/, accesat la 02.04.2016.

Amnesty International, „Syria 2015/2016”, https://www.amnesty.org/en/countries/middle-east-and-north-africa/syria/report-syria/, accesat la 02.04.2016.

Amnesty International, „What we do”, 2016, https://www.amnesty.org/en/what-we-do/, accesat la 04.02.2016.

Amnesty International, „Who we are”, 2016, https://www.amnesty.org/en/who-we-are/, accesat la 04.02.2016.

Anderton, Charles H. , „Choosing Genocide: Economic Perspectives On The Disturbing Rationality Of Race Murder”, Defence and Peace Economics, vol. 21, nr. 5-6, 2010, pp. 459-486.

Armenian National Institute, „Armenian Genocide”, http://www.armenian-genocide.org/genocide.html, accesat la 09.02.2016.

Basil, Yousuf și Hume, Tim „In Syria, dozens killed as bombers strike in Homs and Damascus, regime says”, CNN, 21 februarie, 2016, http://edition.cnn.com/2016/02/21/middleeast/syria-civil-war/, accesat la 27.04.2016.

Bryer, David și Cairns, Edmund, „For better? For worse? Humanitarian aid in conflict”, Development in practice, vol. 7, nr. 4, 1997, pp. 1-12.

Carpinschi, Anton și Mărgărit, Diana, Organizații internaționale, Polirom, Iași, 2011.

Chalk F. și Jonassohn, K., The History and Sociology of Genocide, Yale University Press, New Haven, 1990

Chirot, Daniel, Edwards, Jennifer, „Making Sense Of The Senseless: Understanding Genocide” , Journals Division, vol. 2, nr. 2, 2003, pp. 12-19.

Clark, Roger, „Rwanda public executions attacked”, BBC, 22 aprilie, 1998, http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/81784.stm, accesat la 27.04.2016.

Commission of Human Rights, „Report on the situation of human rights in Rwanda submitted by Mr. R. Degni-Ségui, Special Rapporteur of the Commission on Human Rights, under paragraph 20 of Commission resolution E/CN.4/S-3/1 of 25 May 1994”, https://www1.umn.edu/humanrts/commission/country51/7.htm, accesat la 26.04.2016.

Cooper, H. H. A. Tony, „What Is Conflict?”, Journal of Police Crisis Negotiations, vol. 3, nr. 1, 2003, pp. 1-34.

Daxecker, Ursula E., „Rivalry, Instability, and the Probability of International Conflict”, Conflict Management and Peace Science, vol. 28, nr. 5, 2011, pp. 543-565.

Diaconescu, Gheorghe, Genocidul, Editura Militară, București, 1991.

Doctors without borders, „Founding MSF” , 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/founding-msf, accesat la 05.02.2016.

Doctors without borders, „Our work-Democratic Republic Congo”, 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/country-region/democratic-republic-congo, accesat la 05.02.2016.

Doctors without borders, „Our work-Haiti”, 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/country-region/haiti, accesat la 05.02.2016

Doctors without borders, „Our work-Honduras”, 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/country-region/honduras, accesat la 05.02.2016.

Doctors without borders, „Our work-India”, 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/country-region/india, accesat la 05.02.2016.

Doctors without borders, „Our work-Iraq”, 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/country-region/iraq, accesat la 05.02.2016.

Doctors without borders, „Our work-Mali”, 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/country-region/mali, accesat la 05.02.2016.

Doctors without borders, „Our work-Mexic”, 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/country-region/mexico, accesat la 05.02.2016.

Doctors without borders, „Our work-Pakistan”, 2016, http://www.doctorswithoutborders.org/country-region/pakistan, accesat la 05.02.2016.

Doucet, Ian, „Conflict transformation”, Medicine, Conflict and Survival, vol. 13, nr. 3, 1997, pp. 175-194.

Fein, H., Genocide: a sociological perspective, Current Sociology, Michigan, 1990;

Forsythe, David P., „Human Rights and Humanitarian Operations: Theoretical Observations” în Belgrad, Eric A. Și Nachmias, Nitza (eds.), The politics of international humanitarian aid intervention, Greenwood Publishing Group, USA, 1997.

Forsythe, David P., „The International Committee of the Red Cross and humanitarian assistance – A policy analysis”, ICRC, https://www.icrc.org/eng/resources/documents/misc/57jnav.htm, accesat la 25.04.2016.

Friedman, Emily, „Slaughter at hospital in Rwanda”, Newsday, 22 februarie, 2015, http://www.emilyfriedman.com/columns/2015-02-22-hospitals-under-attack-footnoted.html#29f, accesat la 27,04.2016.

Gallimore, Tim, „A Closer Look at Where Rwanda’s Lethal Weapons Came From”, Huffington Post, http://www.huffingtonpost.com/tim-gallimore/a-closer-look-at-where-rw_b_5135559.html, accesat la 26.04.2016.

Genocide Watch, „About us” , http://genocidewatch.net/about-us-2/, accesat la 09.02.2016.

Glanville, Luke, „On the Meaning of ‘Responsibility’ in the ‘Responsibility to Protect’” , Griffith Law Review, vol. 20, nr. 2, 2011, pp. 482–504.

Global Humanitarian Assistance, „Defining humanitarian assistance”, 2016, http://www.globalhumanitarianassistance.org/data-guides/defining-humanitarian-aid, accesat la 04.05.2016.

Global Policy Forum, „NGOs and Global Policy-Making”, 2000, https://www.globalpolicy.org/component/content/article/177/31611.html , accesat la 3.02.2016 .

Harff, Barbara și Gurr, Ted Robert, „Systematic early warning of humanitarian emergencies”, Journal of Peace Research, vol. 35, nr. 5, 1998, pp. 551-579 .

Harff, Barbara, „No lessons learned from the Holocaust? Assessing risks of genocide and political mass murder since 1955”, American Political Science Review, vol. 97, nr. 1, 2003, pp. 57-73.

Heins, Volker, Nongovernmental Organizations in International Society. Struggles over Recognition, Palgrave Macmillan, Fifth Avenue, NY, 2008.

Heyse, Liesbet, Choosing the lesser evil, understanding decision making in humanitarian aid NGOs, Ashgate, Aldershot, 2006.

Hilsum, Lindsey, „Rwandan PM killed as troops wreak carnage”, The Guardian, http://www.theguardian.com/world/1994/apr/08/rwanda.fromthearchive, accesat la 24.04.2016.

Hilsum, Lindsey, „Thousands massacred in Rwanda”, The Guardian, http://www.theguardian.com/world/1994/apr/09/rwanda, accesat la 24.04.2016.

Hirst, Paul Q., „Another Century of Conflict? War and the International System in the 21st Century” , International Relations, vol. 16, nr. 3, 2002, pp. 327-342.

Holzgrefe, J. L, „The humanitarian intervention debate”, în Holzgrefe, J. L. și Keohane, Robert (eds.) O., Humanitarian intervention. Ethical, legal, and political dilemmas, Cambridge University press, Durham, 2002.

ICRC Annual Report, „Syrian Arab Republic”, https://www.icrc.org/eng/assets/files/annual-report/current/icrc-annual-report-syria.pdf, accesat la 01.04.2016.

ICRC, „Convention for the Amelioration of the Condition of the Wounded in Armies in the Field. Geneva, 22 August 1864”, 2010, https://www.icrc.org/ihl/INTRO/120?OpenDocument, accesat la 04.02.2016.

ICRC, „History of the ICRC”, 2010, https://www.icrc.org/eng/who-we-are/history/overview-section-history-icrc.htm, accesat la 04.02.2016.

ICRC, „Treaties And States Parties To Such Treaties”, 2010, https://www.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/vwTreaties1949.xsp, accesat la 04.02.2016.

ICRC, „What is International Humanitarian Law?”, https://www.icrc.org/eng/assets/files/other/what_is_ihl.pdf, accesat la 04.05.2016.

ICRC, „Who we are”, 2010, https://www.icrc.org/eng/who-we-are/history/overview-section-history-icrc.htm, accesat la 04.02.2016 .

Indian Red Cross, „Origin”, 2015, http://www.indianredcross.org/origin.htm , accesat la 04.02.2016.

Iriye, Akira, Global Community .The Role of International Organizations in the Making of the Contemporary World, University Of California Press, Berkeley-Los Angeles-London, 2002.

Jenkins, Cathy, „Rwanda executes genocide convicts”, BBC, 24 aprilie, 1998, http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/82960.stm, accesat la 27.04.2016.

Joseph, Jamie, „NGOs: fragmented dreams”, Development in practice, vol. 10, nr. 3-4, 2000, pp. 390-401.

Kahler, Miles, „Legitimacy, humanitarian intervention, and international institutions”, Politics, Philosophy & Economics, vol. 10, nr. 1, 2010, pp. 20-45.

Krain, Matthew, „International intervention and the severity of genocides and politicides”, International Studies Quarterl, vol. 49, nr. 3, 2005, pp. 363-388.

Kuper, Leo, Genocide, Penguin Books, Harmondsworth, 1981

Lemkin, Raphael, Axis Rule in Occupied Europe: Laws of Occupation, Analysis of Government, Proposals for Redress, Carnegie Endowment for International Peace Division of International Law, Washington, DC, 1944.

Leonard, Terry, „Rwanda radio calls for massacres”, The Independent, 26 aprilie, 1994, http://www.independent.co.uk/news/world/rwanda-radio-calls-for-massacres-1372603.html, accesat la 24.04.2016.

Lifton, Robert J. , The Nazi Doctors. Medical Killing and the psychology of genocide, Basic Books, New York, 1968.

Lindblom, Anna-Karin, Non-Governmental Organisations in International Law, Cambridge University Press, New York, 2005.

Liu, Joanne, „Syria: Unacceptable humanitarian failure”, MSF, 11 martie, 2015, http://www.MSF.org/article/syria-unacceptable-humanitarian-failure, accesat la 03.04.2016

McGreal, Chris, „Rwandan apocalypse”, The Guardian, http://www.theguardian.com/world/1994/jul/23/rwanda.usa, accesat la 24.04.2016.

Médecins Sans Frontières (MSF), „Activities. Cambodia”, http://www.msf.org/cambodia , accesat la 27.20.2016.

Melvern, Linda, Conspirația crimei, Verso, London, 2004.

Montalvo, Jose și Reynal-Querol, Marta, „Discrete polarization with an application to the determinants of genocide”, The Economic Journal, vol. 118, nr. 533, 2008, pp. 1835-1865.

Montgomery, Katarina, „The ICRC on Syria: We are in a Constant Emergency”, Syria Deeply, 19 noiembrie, 2014, http://www.syriadeeply.org/articles/2014/11/6393/icrc-syria-constant-emergency/, accesat la 25.04.2016.

MSF Speaks Out, „Genocide of Rwandan Tutsi 1994”, Médecins Sans Frontières International Movement, 2013, http://speakingout.msf.org/en/genocide-of-rwandan-tutsi, accesat la 03.04.2016.

MSF, „MSF in Rwanda: 16 years from genocide to AIDS care”, http://www.MFF.org.uk/article/MFF-rwanda-16-years-genocide-aids-care, accesat la 03.04.2016.

MSF, „Syria: Report documents war wounded and war dead in MFF-supported medical facilities in Syria”, http://www.MFF.org/article/syria-report-documents-war-wounded-and-war-dead-MFF-supported-medical-facilities-syria, accesat la 03.04.2016.

Nelson, Paul, „Heroism and ambiguity: Ngo advocacy in international policy”, Development in Practice, vol. 10, nr. 3-4, 2000, pp. 478-490.

Nicholson, Michael, „Rationality and Analysis of International Conflict”, Cambridge University Press, Cambridge, 1992, pp. 1-280.

Online Encyclopedia of Mass Violence, „The Project”, http://www.massviolence.org/-The-Project-, accesat la 09.02.2015.

ONU, „Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide. Adopted by the General Assembly of the United Nations on 9 December 1948” , 1951, https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Vol.%2078/Vol.-78-I-1021-English.pdf, accesat la 09.02.2016.

Parry, Emyr Jones, „International conflict prevention and intervention” , The RUSI Journal, vol. 149, nr. 6, 2004, pp. 56-61.

Powell, Christopher, „What do genocides kill? A relational conception of genocide” , Journal of Genocide Research, vol. 9, nr. 4, 2007, pp. 527-547.

Roff, Sherri, „Nongovernmental organizations.The strengths perspective at work” , International Social Work, vol. 47, nr. 2, 2004, pp. 202-212.

Rose, Joanne , O'Keefe, Phil, Jayawickrama, Janaka și O'Brien, Geoff, „The challenge of humanitarian aid: an overview”, Environmental Hazards, vol. 12, nr. 1, 2013, pp. 74-92.

Ross, Alice, „Hundreds of civilians killed in US-led air strikes on Isis targets – report”, The Guardian, 3 august, 2015, http://www.theguardian.com/world/2015/aug/03/us-led-air-strikes-on-isis-targets-killed-more-than-450-civilians-report, accesat la 27.04.2016.

Sacklen, Carl, „Russia's airstrike on a Syrian hospital was no accident. It was a cold-blooded, targeted attack”, The Independent, 16 februarie, 2016, http://www.independent.co.uk/voices/russias-airstrike-on-a-syrian-hospital-was-no-accident-it-was-a-cold-blooded-attack-a6877046.html, accesat la 27.04.2016.

Semelin, Jacques, „What is ‘Genocide’?”, European Review of History: Revue européenne d'histoire, vol. 12, nr. 1, 2000, pp. 81–89.

Sen, Biswajit, „NGO self evaluation: issue of concern”, World Development, vol. 15, nr. 1, 1987, pp. 161-167.

Seybolt, Talyor B., Coordination in Rwanda: The Humanitarian Response to Genocide and Civil War, Conflict Management Group Working Paper Series, Cambridge, 1997, p. 20.

Siddique, Haroon, „Syrian forces killing and sexually abusing children, says UN”, The Guardian, 12 iunie, 2012, http://www.theguardian.com/world/2012/jun/12/syrian-forces-killing-children-un, accesat la 27.04.2016.

Steele, David B. , „Securing peace for humanitarian aid?”, International Peacekeeping, London, vol. 5, nr. 1, 1998, pp. 66 –88.

Sternberg, Elaine, „NGOs vs civil society; reflections on the illiberal, the illegitimate and the unaccountable”, Economic AffairsI, vol. 30, nr. 3, 2010, pp. 22-28.

Stokes, Peter, Yiannis, Gabriel, „Engaging with genocide: the challenge for organization and management studies” , Organization, vol. 17, nr. 4, 2010, pp. 461-480 .

Ternon, Yves, Statul criminal. Genocidurile secolului XX, Institutul European, 2002.

The Associated Press, „Red Cross tries to contact Islamic State in order to provide humanitarian aid to Syrians”, CTV News, 7 decembrie, 2015, http://www.ctvnews.ca/world/red-cross-tries-to-contact-islamic-state-in-order-to-provide-humanitarian-aid-to-syrians-1.2690133, accesat la 25.04.2016.

The New York Times, „Rwandans Die While the U.N. Procrastinates”, The New York Times, 23 mai, 1994, http://www.nytimes.com/1994/05/23/opinion/l-rwandans-die-while-the-un-procrastinates-167290.html, accesat la 28.04.2016.

UNHCR, „Amnesty International Report 1995 – Rwanda”, http://www.refworld.org/docid/3ae6a9fe48.html, accesat la 02.04.2016.

UNHCR, „Reports of Killings and Abductions by the Rwandese Patriotic Army, April – August 1994”, http://www.refworld.org/docid/3ae6a9ae1c.html, accesat la 02.04.2016.

United Nations, „Charter of United Nation, Chapter VI” , 2016, http://www.un.org/en/sections/un-charter/chapter-vi/index.html, accesat la 17.02.2016.

Unites Nations, „Resolution 918 (1994) Adopted by the Security Council at its 3377th meeting, on 17 May 1994”, https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N94/218/36/PDF/N9421836.pdf?OpenElement, accesat la 28.04.2016.

University of Sydney, „Professor Dirk Moses”, 2013, http://sydney.edu.au/arts/history/staff/profiles/dirk.moses.php, accesat la 09.02.2016.

Uzonyi, Gary, „Domestic Unrest, Genocide and Politicide”, Political Studies Association, 1467-9248.12181, 2015, pp. 1-20.

Walsh, Nick Paton, „Red Cross to deliver aid to famine-hit Syrian city”, CNN, 8 ianuarie, 2016, http://edition.cnn.com/2016/01/08/middleeast/syria-madaya-starvation/, accesat la 25.04.2016.

Walzer, Michael, Toward a Global Civil Society, Berghahn Books, Providence și Oxford, 1995.

Wayman, Frank și Tago, Atsushi, „Explaining the onset of mass killing, 1949–87”, Journal of Peace Research, vol. 47, nr. 1, 2010, pp. 3-13.

Zimmerer, Jürgen, „Climate change, environmental violence and genocide” , The International Journal of Human Rights, vol. 18, nr. 3, 2014, pp. 265-280.