Impactul Inflației Asupra Fluxurilor Internaționale de Capital

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Relații Economice Internaționale

Programul de licență : Economie și afaceri internaționale

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducător științific :

Lect. Univ. Dr. Andreas Stamate

Autor :

Popescu Rodica

București, 2016

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Relații Economice Internaționale

Programul de licență: Economie și afaceri internaționale

Impactul inflației asupra fluxurilor internaționale de capital

Conducător științific :

Lect. Univ. Dr. Andreas Stamate

Autor :

Popescu Rodica

București, 2016

REZUMATUL LUCRĂRII

CUVINTE CHEIE:

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. BANII

Istoricul și formarea banilor

Cererea și oferta, influență asupra puterii de cumpărare a banilor

Formarea prețurilor

Dobânda

Creditarea

Intervenția autorităților în reglarea masei monetare

CAPITOLUL 2. INFLAȚIA

2.1 Fenomenul inflationist

2.2 Erodarea monedei

2.3 Efectele inflației asupra structurii prețurilor

2.4 Expansiunea monetară și inflația financiară

2.5 Iluzia bunăstarii

2.6 Intervenția autorităților în reglarea ratei inflației

CAPITOLUL 3. CAPITALURILE**

3.1 Acumularea de capital

3.2 Investițiile și intervenția autorităților asupra acestora

3.3 Circulația capitalurilor la nivel internațional

CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ-

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Capitolul 1-Banii

1.1 Istoricul și formarea banilor

Banii au apărut o data cu evoluția omenirii și dezvoltarea nevoilor sociale, din necesitatea apariției unei modalitați de schimb viabile. După cum Murray Rotbard spunea, banii sunt un mijloc general de schimb, lucrul pentru care toate bunurile si serviciile sunt schimbate, plata pentru toate bunurile si serviciile de pe piața. Aceștia sunt cel mai important element al unei economii, dar si cel mai confuz subiect economic. La început schimburile se realizau in mod sporadic si direct, marfă contra marfă, dar o data cu progresul umanității, schimburile au devenit din ce in ce mai dese si mărfurile schimbate tot mai diverse, devenind din ce in ce mai grea realizarea schimbului direct, produs contra produs, sau altfel spus, a trocului. Unele dintre aceste mărfuri, datorită frecvenței cu care erau intâlnite in schimburile realizare, au ajuns a fi acceptate in schimbul oricarui alt produs, devenind un corespondent general al multitudinii de mărfuri schimbate. Această caracteristică de echivalent general acceptat, a fost îndeplinită in diferite perioade istorice si diferite societăți, de o mulțime vastă de produse.

Evoluția necesitații și a ideii inerente a schimbului de mărfuri a dus la folosirea diferitelor metale ca echivalent general al schimburilor, la început arama, iar spre sfârșit argintul și aurul, cel din urmă având calitați fizico-chimice ce îl calificau în mod deosebit pentru acest rol. In 8, aceste bucați mici de aur și argint au primit denumirea simpla de bani. Problema definirii monedei a fost dintotdeauna complicată și controversată, deoarece ea a fost percepută de către oameni ca un instrument multidimensional. Astfel, cea mai mare parte a specialiștilor au definit-o precum un instrument ce a pus capăt trocului și a pus pe picioare schimbul direct de bunuri, cu doua faze, vânzare si cumpărare. Schimburile realizate pe baza acestor metale a dus la creșterea cererii pentru ele. Rolul primar al banilor deriva din funcția lor primară, de mijloc de schimb, fiecare acțiune de vânzare-cumpărare având în spate susținerea materială a unei anumite cantitați de bani.

Instrumentele monetare s-au diversificat și perfecționat pentru a scoate tot mai mult în evidența facilitațile generale ale acestora. Progresul omenirii a dovedit o enormă imaginație pentru a face ca moneda să fie acceptată de către toți participanții la schimburile economice. Obligatorii pentru buna funcționare a acestui etalon sunt durabilitatea, divizibilitatea, stabilitatea, etc. Comerțul capitalist a condus la apariția banilor de hârtie, înscrisuri monetare acceptate în mod general în schimburile realizate pretutindeni. In zilele noastre, formele sub care sunt întalniti banii, au devenit tot mai abstracte, de tipul banilor de cont. Ponderea banilor în numerar, aflați în posesia indivizilor se micșorează tot mai mult, predominantă fiind utilizarea banilor scripturali. Avantajele oferite de utilizarea banilor de cont, sunt multiple. Dintre acestea putem enumera rapiditatea cu care se efectueaza plățile, în condiții de siguranță și costuri reduse, precum și transformarea ușoara în numerar.

Banii sunt deci o marfă, a carei principală caracteristică este mijlocirea schimburilor, ce se împart în vânzare, schimbul bunurilor pentru bani și cumpărare, schimbul banilor pentru bunuri sau servicii.

Existența banilor în viața social-economică, precum și rolul fundamental pe care aceștia îl îndeplinesc, a făcut posibilă conturarea câtorva funcții de bază ale acestora, precum: principala funcție, după cele menționate anterior, este de mijloc de schimb, intermediar general în schimbul de mărfuri, a doua funcție este cea de măsurare a valorii bunurilor sau serviciilor, etalon al valorii, a treia funcție economică este reprezentată de mijlocul de plată al operațiilor economice, creditare, impozitare, salarii, iar cea de-a patra constă în funcția de tezaurizare, ce reprezintă mijlocul de păstrare a valorii și de acumulare, puterea de cumpărare în așteptare. Preferința pentru timp a individului determină decizia sa de a depune banii într-un cont spre utilizare în viitor sau de a-i utiliza cât mai aproape de timpul prezent.

La o primă vedere, banii au complicat destul de mult viața economica și a oamenilor. Apariția acestora a dus la înmultirea numărului de schimburi efectuate în societate, iar multe dintre acestea s-au autonomizat, părând a fi fără legătura cu rationalitatea și eficiența activității economice.

Stabilirea banilor ca mijloc de schimb pe piața a crescut enorm specializarea și diviziunea muncii, a lărgit piața fiecarui produs și a făcut posibilă crearea unei societați civilizate și a unui nivel de producție. (diviziunea muncii-precursoare a schimburilor indirecte/mai dezvoltat?)

In concluzie, aproape toate schimburile sunt făcute pentru bani, iar aceștia iși pun amprenta asupra întregului sistem economic. Productorii de bunuri, propietarii de bunuri de capital și vânzătorii de servicii de muncă, toți își pun la bătaie produsele în schimbul banilor, urmând a-i folosi în continuare pentru alte bunuri, servicii sau factori de producție de care au nevoie. Aceștia folosesc veniturile realizate pentru a cumpăra bunuri produse de alții în societate. Astfel, toți indivizii în calitatea lor de producători sau proprietari, oferă bunuri și cer bani în schimb. Economia reprezintă astfel o economie a banilor, în care aproape toate bunurile sunt raportate și schimbate contra mărfii reprezentate de bani. Acest lucru este definitoriu în analiza societații în care trăim, dincolo de nivelul sau primitiv in care s-a aflat. Nu întâmplător, se susține ca monedă este sângele care “irigă” corpul social-economic al unei țări.

Monedă este în primul rând o categorie economică la care toți agenții economici raportează ca la un dat social, ea reprezentând instituția fundamentală a schimbului.

Orice produs poate fi oferit spre vânzare/cumpărare doar dacă poate fi divizat în unități omogene. Bunurile tangibile sunt în general comercializate sub forma unităților de greutate, precum tona, uncia, dramul, gramul etc. Banul-marfă nu face excepție de la această regulă. Cea mai utilizată marfă comercializată în societate, este vândută și cumparată întotdeauna în termeni de unităti de masură. Mărimea sau denumirea unității de măsura a banilor aleasă în tranzacții este irelevantă, deoarece toate sunt convertibile între ele. Monedele din aur sau argint ce aveau o anumită greutate, poartă acum simple denumiri precum dolar, liră, leu, franc, etc.

1.2 Cererea și oferta, influență asupra puterii de cumpărare a banilor

Banii sunt o marfă ce servesc ca mijloc general de schimb. Ca oricare marfă, banii au o piață a cererii și o piață a ofertei.

Cererea pentru bani reprezintă cererea pentru active monetare ce îndeplinesc funcțiile banilor la un moment dat. Cererea totală pentru bani de pe piată, constă din 2 părți: cererea de schimb pentru bani, venită din partea vânzătorilor tuturor bunurilor ce doresc a cumpăra bani, și cererea de păstrare a banilor, venită din partea celor ce deja îi detin. Costul de oportunitate al cererii și deținerii unei cantitați de bani este reprezentat de dobanda ce ar fi putut fi primita in cazul in care cantitatea respectiva de bani ar fi fost folosita pentru a achizitiona active financiare. Printre factorii ce influenteaza cererea de moneda putem enumera expansiunea populatiei, cresterea volumului de bunuri sau servicii puse la dispozitia indivizilor, specializarea si diviziunea muncii, ori modificari survenite la nivelul practicilor de afaceri. (Murray N. Rothbard, “What has Government done to our Money”, pag. 26)

Dorinta indivizilor de a detine anumite cantitati de bani la dispozitia lor rezulta din serviciile pe care le aduc acestia posesorilor. Principalele facilitati asigurate de posesia banilor sunt de ordin tranzactional, functie ce rezulta din calitatea primara a banilor, de mijloc de schimb, precautional si speculativ. Cererea de moneda generata de motivul tranzactionarii este direct proportionala cu volumul total al schimburilor in economie. Datorita apritiei unor cheltuieli neasteptate, indivizii actioneaza spre a acumula sume de bani in rezerva, pentru a evita generarea unor “crize de bani lichizi”. Aceste sume ofera protectie impotriva nesigurantei momentului efectuarii unor cheltuieli. De asemenea, fluctuatiile preturilor sau ale cursurilor activelor financiare, determina acumularea de moneda in scop protector. Motivul speculativ implica modificarea cererii pentru bani.

Pentru ca functiile si facilitatile monedei sa fie exercitate cu succes, este necesar ca aceasta sa se regaseasca intr-un anumit volum si structura. Problemele ridicate de raportul de marime dintre activitatile economico-sociale si cantitatea optima de moneda din societate, sunt analizate mai intai cu ajutorul conceptelor de masa monetara si viteza de rotatie a banilor.

Banii sunt o marfa ce au pus stapanire pe piata si continua a fi ceruti si oferiti de catre toata lumea. Oamenii cumpara bani prin vanzarea produselor si serviciilor pe care le poseda sau le produc. O rata de schimb scazuta a banilor este echivalentul unor preturi ale bunurilor ridicate. Invers, o rata de schimb a banilor ridicata este echivantul a unor preturi scazute. Pe piata muncii, aceste lucruri pot fi transpus sub urmatoarea forma: cu cat valoarea de schimb a banilor este mai ridicata, cu atat mai mica va fi cantitatea de bani ceruta, si cu cat valoarea de schimb a banilor este mai mica, cu atat mai mare va fi cantitatea de bani ceruta.

Mai importanta, datorita volatilitatii, este cererea de pastrare a banilor. Aceasta este cererea survenita fiecarei persoane dupa revendicarea veniturilor. Dupa ce fiecare si-a dobandit venitul, trebuie sa decida intre alocarea banilor sai in 3 directii: consum, investire si economisire. Mai mult decat atat, el are de ales daca va dezeconomisi. Cat de mult este individul dispus sa economiseasca, depinde doar de scara sa valorica. Ca o conseinta a cresterii puterii de cumparare a unei unitati monetare, individul va tinde sa retraga o parte din banii detinuti, si sa ii consume in schimbul a diferite bunuri, datorita scaderii preturilor. Cu alte cuvinte, cu cat puterea de cumparare este mai mare, cu atat mai mica va fi cantitatea de bani ceruta si invers. Economisirea si cererea pentru bani

Exista un al treilea tip de cerere pentru banii-marfa, aceasta fiind reprezentata de cererea pentru uz nonmonetar al banului. In cazul aurului, acest uz este fie in consum, pentru podoabe/ornamente, ori in scopuri industriale, in productie.

La oricare nivel al pretului, aceasta cerere poate sa scada atunci cand puterea de cumparare creste. Cand pretul banilor, puterea de cumparare, creste, mai multe bunuri pot fi obtinute prin utilizarea unei singure unitati monetare, ca o consecinta, cand costul de oportunitate al utilizarii aurului in scop nonmonetar creste, mai mica va deveni cererea pentru acest scop. In schimb, cand puterea de cumparare scade, vor exista mai multe motive pentru a utiliza aurul in scopul sau primar. Acest tip de cerere este inclus in cererea totala pentru bani, pentru a obtine curba cererii totale pentru banii-marfa.

Una dintre marile probleme ale economistilor este reprezentata de cantitatea optima de moneda ce se considera a fi prezenta pe piata. In orice moment, exista o anumita cantitate de bani-marfa, numita si oferta de moneda existenta pe piata. Acest stoc va fi detinut oricand de cineva. Indiferent de stocul de bani existent pe piata, actiunile indivizilor sunt in stransa legatura cu acesta. Prin urmare, stocul de bani trebuie sa fie in concordanta cu cantitatea totala de bani ceruta, orice cantitate de moneda este optima. Dupa cum Rothbard spunea, atata vreme cat economistii nu ridica problema unei cantitati optime de biscuiti sau de pantofi de pe piata, nu ar trebui sa se discute despre asta nici in ceea ce priveste cantitatea optima de moneda.

Oferta, cantiatea de bani existena sau cererea, sunt importante in determinarea valorii de schimb a banilor. Utilitatea si cererea pentru bani sunt influentate in primul rand de caracteristica principala a banilor, de mijloc de schimb. Astfel, utilitatea subiectiva a banilor depinde de valoarea de schimb obiectiva a acestora, iar cererea pentru bani si puterea de cumparare sunt intr-o legatura foarte stransa. Spre deosebire de alte bunuri, utilitatea banilor devine mult mai evidenta in momentul in care se renunta la ei, cand sunt utilizati pentru ca detinatorul sa isi poata insusi un anumit lucru, un bun oarecare. Oferta de moneda este reprezentata de moneda standard, emisa de autoritatile monetare, si din substitutele monetare. Provocarea importanta vine din partea substitutelor monetare, acestea fiind destul de greu de cuantificat datorita diversitatii acestora sub care se regasesc in oferta de moneda. (substitutele monetare, mai dezvoltat?)

Una dintre intrebarile puse de Rothbart si care ridica pe langa ea o sumedenie de semne de intrebare este referitoare la oferta de bani, “care ar trebui” sa fie aceasta? In rezolvarea acestei dileme au fost avansate o serie de criterii, precum ca banii ar trebui sa varieze o data cu populatia sau cu “volumul comertului”, ori cu “cantitatea de bunuri produse”, pentru a asigura un “nivel al preturilor” constant. (“Ce le-a facut guvernul banilor nostri?”). Din cele prezentate anterior, caracteristica pricipala a banilor este aceea de a mijloci schimburile realizate. Aceasta caracteristica o diferentiaza de restul marfurilor existente in circuitul economic. Daca spre exemplu, cererea si oferta pentru mere sunt lasate la latitudinea pietei de a fi stabilizate la un anumit nivel, acestea genereaza totodata si pretul lor. Cresterea ofertei de mere ofera un beneficiu societatii, prin constituirea unui prilej de satisfactie pentru toti indivizii. Cresterea ofertei si pentru celelalte bunuri de consum reprezinta o crestere a nivelului de trai al oamenilor, mai multe bunuri de capital inseamna mentinerea sau imbunatatirea nivelului de trai din viitor. Asa stau lucrurile pentru toate marfurile, dar spre deosebire de acestea, pentru bani lucrurile nu stau chiar la fel. Vom prezenta in continare daca este sau nu avantajoasa pentru societate o sporire a ofertei de bani, sau altfel spus, a masei monetare.

Dupa cum am mai mentionat, numitorul comun pentru toate preturile intalnite este banul sau aurul, iar in orice moment, in orice colt al lumii, bunurile sau serviciile sunt schimbate intr-un anumit raport cu acestea. Toate schimburile realizate in comunitate sunt exprimate in preturi banesti. In timp ce un pret este un raport de schimb, in cazul nostru produs sau serviciu in schimbul banilor, si banii au un “pret”. Pretul banilor este dat de sirul numeroaselor schimburi realizate intre aur si multitudinea de bunuri existente pe piata sau de sirul de schimburi ce pot fi efectuate cu aurul. Pretul banilor prin urmare, este “puterea de cumparare” a unei unitati monetare. Acesta ne prezinta cat anume poate achizitiona o unitate monetara intr-un schimb.

Pretul banilor este determinat de aceeasi lege ce domina preturile tuturor celorlalte bunuri sau servicii, cererea si oferta. Cu totii stim si am observant ca daca oferta pentru un bun sau serviciu creste, pretul lui tinde sa scada, iar daca cererea pentru el creste, si pretul va creste. Aceste evolutii sunt valabile in in cayul pretului banilor. O crestere a ofertei de bani va tinde sa scada “pretul” banilor, iar o crestere a cererii il va mari. Pretul banilor va fi generat de abundenta sau raritatea sub care se vor prezenta banii. Cu cat acestia sunt mai abundenti, cu atat indivizii sunt dispusi sa ofere mai mult in schimbul bunurilor sau serviciilor pe care le doresc.

Privita ca stoc, masa monetara consta in totaliatea instrumentelor banesti de care dispun agentii economici nonfinanciari intr-o economie nationala, la un moment dat, cu destinatia achizitionarii de bunuri materiale sau servicii, achitarii datoriilor, construirii economiilor in vederea investitiilor sau a altor plasamente. Ca flux, aceasta reprezinta masa medie de bani care functioneaza intr-o anumita perioada de timp. (definitie- Economie, Ed. 8, pg. 265)

Stocul de moneda detinul la un moment dat de catre agentii economici, precum si cel utilizat intr-un interval de timp, se masoara prin lichiditatea monetara, ce reprezinta raportul dintre nivelul mediu anual al masei monetare si numarul tranzactiilor monetare efectuate. Acest indicator este foarte important in determinarea, aplicarea si masurarea eficientei politicilor monetare practicate de catre state.

Masa monetara existenta se imparte in 4 mari componente, iar acestea sunt: numerarul, moneda efectiva, cea mai lichida parte a masei monetare, ce tinde sa aibe o prezenta din de in ce mai scazuta in raporurile de schimb, a doua componenta este moneda de cont, disponibilitatile din conturi curente si depozite la vedere, aceasta component se poate transforma cu mare usurinta in numerar, are o lichiditate destul de mare, a treia componenta este reprezentata de depozitele la termen si in vederea economisirii, constituite pe perioade scurte de timp, iar cea de-a patra componenta este consituita din activele monetare cu grade diferite de lichiditate. In aceasta categorie sunt cuprinse cambiile, biletele la ordin, certificate de trezorerie, actiuni, obligatiuni, contracte la termen.

Modificarile survenite asupra cantitatii si structurii masei monetare sunt analizate prin intermediul agregatelor monetare, ce exprima cantitatea de bani existenta in economie sub diferite forme. Numarul agregatelor folosite este diferit de la o economie la alta, in fuctie de dezvoltarea acesteia. Politica monetara globala acuala tinde sa limiteze numarul agregatelor folosite, la un numar restrains, simplu de calculat, asupra carora autoritatile monetare ale statelor sa poata interveni cu usurinta, efectele acestora sa fie rapide si eficiente. Problema ridicata de catre agregatele monetare o reprezinta faptul ca acestea nu se bazeaza pe concepte teoretice coerente cu prifive la natura fundamentala a banilor. Agregatele monetare luate in considerare in estimarea masei monetare existente exclud activele ce au rol de bani (depozitele monetare pe care le detin fie statul la diferite insitutii financiare, fie institutiile financiare la banca centrala) si le includ pe cele ce nu indeplinesc functia de bani, precum cardurile de credit sau cecurile. Astfel, se observa o piedica in reliefarea adevaratului impact pe care il au agregatele monetare clasice in determinarea cantitatii de bani din economie, degenerand efectul dinamicii masei monetare asupra preturilor.

Cea mai importanta si mai populara prezentare a relatiei existente intre cantitatea de bani de pe piata si nivelul preturilor, se numeste “ecuatia cantitativa a cererii de moneda”, enuntata pentru prima oara de catre Irvin Fisher. Potrivit acestei relatii, MxV=PxT, ce exprima produsul dintre masa monetara existenta in circulatie si viteza de rotatie a banilor, va fi intotdeauna egala cu valoarea bunurilor tranzactionate pe piata, pretul inmultit cu cantitatea produselor. Cu alte cuvinte, daca viteza de rotatie a banilor ramane constanta, intre cantitatea de bani existenta pe piata si nivelul preturilor ar trebui sa existe o relatie direct proportionala. Cresterea masei monetare determina cresterea preturilor in aceeasi masura.

Insa, aceasta schimbare a nivelului preturilor nu se face in mod simultan pentru toate. Sporirea masei monetare nu se repartizeaza in mod uniform in economie, preturile modificandu-se intr-un ritm si grad diferit. Banii nou aparuti in circuitul monetar modifica puterea de cumparare a primilor beneficiari, propagandu-se ulterior gradual in intreaga economie. Pentru inceput, vor creste preturile pentru bunurile sau serviciile solicitate de catre primii beneficiari ai noii cantitati de moneda, veniturile superioare ale producatorilor sau proprietarilor acestor bunuri si servicii transpunandu-se intr-o crestere pentru alte bunuri si produse. Se creeaza astfel un efect in cascada, iar in timp, surplusul de moneda va reusi sa creasca nivelul tuturor preturilor, insa cu intensitati diferite.

In ceea ce priveste banii-marfa, pretul acestora este o variabila de care depinde cererea pentru tot ansamblul bunurilor si de care este legat intreaga cerere pentru bani. Cu alte cuvinte, fara un pret sau o valoare de schimb obiectiv stabilita, bunurile pot fi considerate drept un cadou binevenit, insa banii fara un pret nu pot fi folositi deloc, deoarece intreaga lor utilizare consta in schimbul celorlalte bunuri de pe piata. Principalul uz al banilor este acela de a fi schimbati pentru bunuri sau servicii, iar daca acestia nu au in spate un pret obiectiv stabilit si deci o valoare de schimb, nu mai pot fi utilizati in adevaratul loc scop.

Spre deosebire de bani, o crestere in oferta de bunuri are un impact favorabil asupra societatii, aceasta in ansamblul ei ar fi mai bogata, crescand oferta si diversitatea, iar indivizii ar avea acces mai facil la bunurile dorite, la preturi mai scazute. Insa, dupa cum am mentionat anterior, orice modificare a stocului de bani de pe piata, genereaza schimbari inevitabile asupa valorii de schimb a acestora pana la momentul stabilirii punctului de echilibru, astfel ca valoarea de schimb a banilor este intr-o relatie strict inversa cu marimea stocului existent. Nu exista termenii de “prea mult” sau “prea putin”, deoarece precum legii vaselor comunicante din fizica, nivelul cererii va fi stabilizat cu cel al ofertei, generand noua valoare de schimb disponibila pe piata a banilor.

Nu va exista in economie cantitate de bani neutilizata. Fiecare banut se va afla in posesia cuiva, generand efecte asupa preturilor bunurilor si serviciilor existente si a puterii de cumparare a banilor. O importanta lege din economie presupune faptul ca orice crestere a cantitatii de bani existente nu ofera castiguri societatii, deoarece acea cantitate va fi utilizata la volumul ei maxim. In acest sens, Ludwig von Mises afirma: “Cantitatea de moneda disponibila intr-o economie, este intotdeauna suficienta pentru a asigura tuturor tot ceea ce banii fac si pot sa faca”. O cantitate suplimentara de bani pe piata va avantaja doar o anumita categorie de indivizi, dezavantajandu-i pe restul.

O mica concluzie ce se poate trage din aceste idei prezentate, este faptul ca modificarea survenita asupra ofertei de moneda nu afecteaza in mod egal preturile din economie. In acest fel, este necesara analizarea preturilor relative, nu nivelul general al acestora. Preferintele diferite de consum ale indivizilor, existenta unei scari a valorii diferite de la individ la individ, ceea ce implica si utilitati marginale diferite ale banilor ori ale bunurilor si serviciilor, genereaza repartizarea inegala a noii cantitati de bani existente in circuit. Ca urmare a cresterii de moneda, fiecare individ va actiona conform schemei sale de preferinte pentru consum. Rezultatul va fi o modificare a structurii cererii, a productiei si a preturilor relative.

In ideea asteptarii unei evolutii favorabile a preturilor, din punctul de vedere al cumparatorului de bunuri si servicii, acesta actioneaza spre a acumula o cantitate de bani, pentru a o folosi in schimburi viitoare. Nu detinerea unei cantitati mari de bani este ceea ce individul vizeaza, ci obtinerea cat mai multor bunuri si servicii pentru care in schimb vor da o cantitate cat mai mica de bani.

Una dintre cele mai mari influente exercitate asupra cererii pentru bani este reprezentata de asteptarea fata de schimbarile asupra valorii de schimb a banilor. In primul rand, fenomenele economice sunt reflexia actiunii umane, dorinta fiecaruia de a-si satisface nevoile in prezent sau mai curand decat sa astepte sa obtina aceste bunuri in viitor. Preferinta pentru timp a individului il determina fundamental si primordial in a-si folosi venitul in prezent sau a-si spori cantitatea de bani pentru folosire in viitor. Fiecare persoana, in functie de o serie intreaga de factori, are o rata diferita a preferintei pentru timp, sau a consumului de bunuri acum, nu mai tarziu. Marimea ratei preferintei de timp determina consumul. Cu cat avem de-a face cu o rata mai mare, cu atat mai mare va fi proportia din venit care va fi consumata acum, iar cu cat aceasta este mai mica, cu atat mai mult individul va fi atras sa economiseasca mai mult si va investi in activitati viitoare. Preferinta pentru timp determina categoric dobanda si nivelul profitului, iar gradul si intensitatea acesteia sunt cele ce determina nivelul ratei dobanzii si cea a profitului.

Cu alte cuvinte, o previziune viitoare a scaderii puterii de cumparare a banilor va genera o scadere a acesteia in prezent. O scadere asteptata in puterea de cumparare a banilor inseamna ca unitatile monetare prezente valoreaza mai mult fata de aceleasi, din viitor. Acest fapt determina indivizii sa consume mai mult in prezent, influentand astfel cererea pentru bani. Dimpotriva, o crestere asteptata a puterii de cumparare in viitorul apropiat, va face sa creasca cererea de bani, indivzii luand decizia de a economisi, in asteptarea unei cresteri viitoare a valorii de schimb a unei unitati monetare, generand o crestere prezenta a puterii de cumparare. Cererea speculativa pentru bani functioneaza in acelasi mod ca cererea pentru oricare bun. Aceasta specula asupra valorii de schimb a banilor este “auto-corectoare”, determina grabirea procesului de ajustare a pietei banilor.

Puterea de cumparare a banilor determina cererea efectiva pentru acestia. Aceasta este data de raportul existent intre cererea si oferta de moneda. Cererea pentru bani nu este nelimitata, iar banii in sine nu trebuie confundati cu ideea de bogatie. Cererea pentru bani este limitata de valoarea bunurilor pe care o persoana le poate include in schimburile sale. Cresterea cantitatii de bani nu ofera individului o crestere a nivelului sau de trai, asa cum se intampla in cazul celorlalte bunuri, de consum si capital.

1.3 Formarea preturilor

Valoarea banilor trebuie abordata in termeni subiectivi, aceasta avand la baza actiunea umana in tot cadrul economic. Posesor al unei cantitati date de bani, individul liciteaza pentru produsele dorite, intr-o continua legatura cu concurenta venita din partea celorlalti. In urma acestei confruntari, coroborat cu oferta de bunuri sau servicii dorite, se formeaza preturile pe piata.

Pretul are o insemnatate foarte mare in economie si comertul indirect. Acesta poate fi determinat doar prin cantitatea de bunuri sau servicii pe care o poate cumpara, ca punct de intersectie dintre oferta de bunuri existente pe piata si cererea pentru banii-marfa. Una dintre functiile principale ale banilor este aceea de a oferi marfurilor posibilitatea de a-si exprima valoarea, pentru a transpune valoarea marfii ca marime omonima, aceeasi din punct de vedere calitativ, si comparabila din punct de vedere cantitativ. Fara bani ca mijloc universal de schimb, nu s-ar fi putut ajunge la o specializare reala, sau la un progres in economie, dincolo de nivelul primitiv.

Nu se poate spune ca marfurile devin comparabile datorita banilor. Prin producerea lor la care contribuie munca omeneasca, materializata in produsul final, deci comparabile din acest punct de vedere, toate acestea isi pot masura valoarea cu aceeasi marfa specifica, devenind astfel comparabile in masura comuna a valorii lor, in bani. Banii ca masura a valorii, sunt o forma de manifestare necesara a valorii intrinseci marfurilor, adica a timpului de lucru.

Cum toate schimburile se bazeaza pe folosirea elementului comun, banul, oamenilor le este astfel usor sa compare valoarea de piata a bunurilor, punandu-se in valoare functia de etalon al valorii. Din aceasta functie, deriva si situatia in care se poate realiza calculul economic al intreprinzatorilor, cuantificarea raportuilor de vanzare-cumparare stabilite intre inivizi.

Expresia valorica a unei marfi este pretul ei, suficient pentru exprimarea valorii in forma social valabila. Cititnd invers orice lista de pret, se va gasi marimea banilor exprimata in toate marfurile posibile. Pretul sau corespondentul in bani a marfurilor este in general o forma distincta fata de forma corporala reala, fiind de fapt o forma ideala sau imaginara. Deoarece transpunerea valorii marfii in bani are un caracter ideal, pentru realizarea acestei operatii se pot folosi doar bani imaginari sau ideali. Chiar daca functia de masurare a valorii o indeplinesc doar banii imaginari, pretul depinde in totalitate de materialul banesc real. Valorile marfurilor sunt deci transformate in cantitati imaginare de bani, de diferite marimi, astfel, in ciuda diversitatii marfurilor existente pe intreaga piata, acestea sunt transpuse in marimi omonime, in marimi-bani. Toate tranzactiile din economie se pot privi in dubla partida, fiecare dintre acestea avand o latura reala si una monetara.

Cantitatea de bunuri prezenta intr-o economie si cantitatea de bani oferita in schimbul ei, afecteaza in mod direct nivelul preturilor. Exista o relatie direct proportionala intre nivelul masei monetare prezente in economie si nivelul preturilor. Se poate spune ca preturile sunt efectul cantitatii de bani prezente in circuitul economic. Chiar daca cantitatea de bani din economie s-ar dubla peste noapte, acest lucru nu va insemna ca a crescut si cantitatea de bunuri destinate schimbului. Cu banii ca element utilizat in toate schimburile, preturile sunt un numitor comun al tuturor raporturilor de schimb.

Din definitia pietei, locul in care se realizeaza schimburi cu obiectivul de a realiza profit, putem deduce in primul rand dinamismul la care este supus mediul social-economic. Piata nu este uniforma in tot ansamblul sau. Exista diferente in ceea ce priveste bunurile sau serviciile oferite, dar mai ales la nivelul preturilor, fiind imposibil sa existe o uniformitate. Schimbarile exercitate asupra pietei, ca o consecinta a modificarilor survenite in preferintele indivizilor pentru satisfacerea propriilor nevoi prin achizitionarea de bunuri sau servicii, contra unei sume de bani, are impact mai ales asupra puterii de cumparare a banilor. Spre exemplu, o crestere a cererii pentru bani destinata consumului, si deci, punerea acesteia in circulatie pe piata, cauzeaza o crestere a nivelului preturilor practicate.

In intreg ansamblul pietei, datorita actiunii omului este imposibil sa discutam despre existenta unei puteri de cumparare identice pe termen lung. Preferintele indivizilor determina alocari diferite ale resurselor, cauzate in primul rand de utlitatea acordata fiecarei decizii luate. Dupa cum remarca si Ludwig von Mises, “toti determinantii actiunii umane nu sunt constante cantitative, acestia variind contrar stiintelor naturale”.

Diferentele existente la nivelul preturilor nu ajung sa fie cunoscute de catre indivizi in acelasi timp. Felul in care piata functioneaza releva faptul ca modificarea datelor este initial perceputa doar de cateva persoane, iar ulterior diferiti oameni trag concluzii diverse in incercarea de a le estima efectele sau evolutia. Oamenii cumpara de acolo de unde si in momentul in care considera ca preturile sunt scazute, urmand a pune la vanzare unde si cand considera ca preturile sunt mai ridicate. Consumatorii abordeaza proprietarii factorilor de productie, iar concurenta la care sunt supusi determina cresterea preturilor acestor factori, pana la limita anticiparii de catre ei a preturilor viitoare ale produselor. Proprietarii sau producatorii de bunuri sau sevicii abordeaza la randul lor consumatorii, competitia dintre ei generand scaderea preturilor la respectivele bunuri sau servicii, pana la nivelul la care intregul stoc poate fi vandut.

Preturile sunt reflexia puterii de cumparare a banilor. Preturile pe care le intalnim la fiecare pas in viata de zi cu zi, sunt preturi trecute, acestea reprezentand date ale istoriei economice recente. Cand vorbim despre preturile prezente, subintelegem ca preturile viitoare nu vor diferi de cele in trecutul imediat. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se afirma referitor la preturile viitoare este doar un rezultat al intelegerii evenimentelor viitoare. Actiunea indivizilor pe piata induce tendinta de egalizare a preturilor pentru bunurile sau serviciile identice.

Impactul asupra indivizilor a modificarii preturilor bunurilor, serviciilor, sau a factorilor de productie. Egalizarea preturilor pe termen lung

1.4 Dobânda

Dobanda reprezinta unul dintre conceptele cheie ale teoriei economice si este cel mai adesea expus unor interpretari eronate. Teoriile dobanzii si capitalui constituie nucleul dur al toeriei austriece a ciclului economic, generand numeroase dispute in abordarile lor.

Actiunea umana definitorie a mediului socio-economic o reprezinta schimbul. Acesta este privit de catre indivizi ca un raport de schimb in care fiecare primeste ceea ce considera ca are o valoare mai mare pentru el dacat bunul la care renunta. In ceea ce priveste dobanda, aceasta reprezinta pretul capitalului, asa cum salariul este pretul muncii, iar renta este pretul pamantului. Schimburile intemeiate in cadrul societatii, scot la iveala dominanta preferintelor diferite ale indivizilor, iar pretul „pune punctul pe i” in ceea ce priveste aceste discrepante.

In primul rand, termenul de „dobanda” trebuie privit din perspectiva costului de oportunitate, a valorii superioare acordate renuntarii pentru un bun prezent, in favoarea unui bun viitor si deci, o preferinta anume pentru timp. Tema preferintei pentru timp a indivizilor a fost evidentiata foarte clar de catre economistul Eugen von Böhm-Bawerk, unul dintre fondatorii scolii de gandire austriece, in lucrarea sa din 1884, „Capital and Interest”. Un element definitoriu al scolii de gandire austriece a fost prezentat cu mai bine de un secol inainte fata de lucrarea lui Böhm-Bawerk de catre Anne Robert Jacques Turgot, ce a rezumat intr-o simpla propozitie preferinta pentru timp: “A bird in the hand is better than two in the bush”- (Murray Rothbard, “Time Preference”, în Jeffrey M. Herbener (ed.), „The Pure Time-Prefecence Theory of Interest”, Ludwig von Mises Institute, 2011, pag. 62.). Aceasta anticipare a lui Turgot poate fi transpusa prin proverbul vechi romanesc, „Nu da vrabia din mana, pe cioara de pe gard”. Cu alte cuvinte, „vrabia din mana” reprezinta preferinta individului pentru bunul concret, de care deja dispune, in timp ce „cioara de pe gard” este asociata cu un bun viitor, ce este legat de o utilitate prezenta mai redusa si implicit incertitudinea dobandirii sale. „Actiunea umana” a lui Ludwig von Mises reia in mod explicit ideile lui Böhm-Bawerk, preluate si de catre Frank Fetter. Potrivit lui Mises, preferinta pentru timp este o conditie a actiunii umane. (Ludwig von Mises, „Human Action”, pag. 483) Indivizii actioneaza pentru a elimina insatisfactiile, in timp ce satisfacerea unei nevoi in viitorul apropiat este preferata satisfacerii acesteia in viitorul mai indepartat. In acest fel bunurile prezente sunt preferate in defavoarea celor viitoare. In acest fel, prin absenta acestei preferinte, indivizii si-ar amana la infinit consumul. Caracterul limitat al resurselor este strans legat de preferinta pentru timp, din aceasta cauza indivizii trebuie sa aleaga intre satisfacerea nevoilor mai apropiate ori mai indepartate in timp, in niciunul dintre cazul satisfactia nefiind deplina.

Timpul, cea mai importanta resursa si totodata cea mai rara, determina preferinta actiunii prezente contrar celei viitoare, cea din urma generand un cost asupra epuizarii resursei de timp. Dobanda nu poate sa dispara atata timp cat exista raritatea resurselor si implicit actiunea umana.

Ezitarea abordarii dobanzii drept pret al capitalului, a condus ca aceasta sa fie definita ca si pret al timpului. Dupa cum Murray Rothbard spunea, dobanda nu este un pret, ci o rata, rezultata in urma unui proces de schimb valorizator. Economistul austriac Eugen von Böhm-Bawerk a criticat referirea la dobanda drept pret oferit in schimbul folisirii capitalului, lucru ce are la baza teoria productivitatii, ce sintetizeaza faptul ca proprietarii factorilor de productie obtin castiguri in functie de produsele marginale oferite. Böhm-Bawerk a incercat sa inlocuiasca aceasta teorie a productivitatii cu cea a dobanzii ca expresie a preferintei pentru timp. Noua abordare din perspectiva preferintei pentru timp se concretizeaza in urmatoarele: „bunurile curente detin incontestabil o valoare mai mare fata de bunurile viitoare, de aceeasi calitate si cantitate” (Eugen von Böhm-Bawerk, “Capital and Interest”, MacMillan and Co, Londra, 1890, pag. 259)

Un alt economist din cadrul scolii de gandire austriece, americanul Frank Fetter, explica pe baza preferintei pentru timp, existenta ratei dobanzii. Acesta porneste de la ideea ca pretul actual al unui bun de capital este mai mic fata de suma castigurilor ulterioare obtinute in urma utilizatii acestuia si scoate in evidenta necesitatea delimitarii notiunii de dobanda fata de productivitatea marginala a capitalului. Productivitatea marginala este responsabila de castigul generat de bunul de capital respectiv, in timp ce valoarea actuala, fixata drept prima fata de fluxurile de venituri viitoare, constituie efectul preferintei pentru timp a indivizilor. In acest sens, valoarea capitalului presupune a lua in considerare doua elemente reprezentative, renta, productivitatea marginala, si dobanda, preferinta pentru timp.

Exprimarea preturilor factorilor de productie in unitati monetare pe unitatea de factor determina dimensiunea temporala a ratei dobanzii. Aceasta reprezinta raportul de coordonare dintre prezent si viitor, dintre castigurile viitoare si preturile prezente. Preferinta pentru timp face ca bunurile prezente sa fie schimbate pentru bunuri viitoare la o rata de schimb identificata cu un pret intertemporal al situatiei prezente fata de viitor. Aceasta preferinta este sustinuta de existenta unei scari individuale si subiective a nevoilor, a asteptarilor si a optiunilor disponibile ale fiecarui individ. Subiectul reprezentat de existenta unor factori obiectivi ce influenteaza formarea ratei dobanzii, a ridicat polemici chiar si in interiorul scolii de gandire austriece.

In teoria austriaca, elementul ce sta la baza formarii ratei dobanzii este reprezentat de preferinta pentru timp. Intensitatea diferita a nevoilor actuale si viitoare este determinanta preferintei pentru timp. Abordarea obiectiva pune accentul pe rolul productivitatii marginale a capitalului in motivarea formarii ratei dobanzii pe piata.

Teoria dobanzii a ridicat contradictii in randul economistilor. Astfel, cea mai mare parte a acestora este de parere ca originea dobanzii este determinata de preferinta pentru timp, dar exista si alte opinii cu privire la rata acesteia. In acest sens, adeptii scolii de gandire austriece, precum Fetter, Mises, Rothbard si Kirzner considera ca rata dobanzii este strict o functie a preferintei pentru timp, iar Böhm-Bawerk, Yeager si Murphy, sunt de parere ca productivitatea marginala a capitalului este importanta in determinarea ratei dobanzii pe piata. Opinia lui Rothbard in ceea ce priveste rata dobanzii este foarte clara. Acesta este de parere ca „in timp ce cresterea productivitatii poate determina cresterea rentei pentru bunurile de capital, aceasta nu poate explica cresterea ratei dobanzii…Aceasta rata este determinata strict de preferinta pentru timp.” (Murray Rothbard, „Intorduction”, Frank Fetter, „Capital, Interest and Rent” pg 7). Contrar ideii lui Rothbard, apare Frank Fetter, care este de parere ca productivitatea este un determinant obiectiv al ratei dobanzii, deoarece prin intermediul investitiilor bunurile prezente pot fi transpuse in bunuri viitoare. (Leland Yeager, „Capital Paradoxes and the Concept of Waiting”, 1979, pg 206) În respingerea pozitiei lui Yeager vine Fetter, ce considera ca productivitatea este “doar unul dintre factorii fizici, moralu sau intelectuali, ce compun ansamblul cadrului economic in care preferinta pentru timp se manifesta.” (Frank Fetter, “Capital, Interest and Rent”, Pg 247) Cresterea productivitatii inseamna si o cantitate mai mare de bunuri prezente, si o diminuare a valorii lor, comparative cu bunurile viitoare.

Rata dobanzii este un subiect ce joaca un rol crucial in sistemul unei economii monetare. In cazul in care autoritatile monetare nu intervin, rata (pura) dobanzii se determina pe piata ca raport de schimb intre bunurile actuale, prezente, si cele potentiale, viitoare. Stabilirea banilor ca si mijloc general de schimb, a simplificat piata prezent-viitor, comparativ cu conditiile laborioase sub care se desfasura barterul. In economia monetara, piata prezent-viitor, sau altfel spus, „piata timpului” are corespondent in mod direct in termeni monetari. Moneda este prin excelenta un bun prezent. (Murray N. Rothbard, „Man, Economy and State with Power and Marker, pag. 375). Moneda este instrumentul ce leaga bunurile prezente si cele viitoare, pe piata timpului. Aceasta ca bun prezent este oferita in schimbul bunurilor viitoare. In acelasi timp, bunurile viitoare reprezinta acele bunuri care in viitor, la un anumit moment, vor deveni prezente. (Murray N. Rothbard, „Man, Economy and State with Power and Marker, pag. 375).

Deoarece este in firea individului sa aleaga bunurile prezente in defavoarea celor viitoare, cele din urma sunt incarcate cu valoare prezenta. Dominanta preferintei pentru bunurile prezente, valoarea asociata acestora va fi pururea mai mare fata de cele viitoare. Acest lucru se transpune si in pretuirea mai mare a banilor prezenti fata de cei din viitor. Pe piata timpului banii viitori vor fi schimbati pentru cei prezenti, in schimbul lor oferindu-se o prima, rezultata in urma preferintei pentru timp a indivizilor. Concret, aceasta prima rezultata in urma schimbului dintre prezent si viitor este reprezentata de rata dobanzii. De cate ori nu ati auzit intrebarea: „Ce preferati? 100 de lei acum sau 110 lei peste un an?”. Majoritatea persoanelor din jur, daca nu chiar toata lumea, alegea cei 100 de lei cat mai aproape de timpul prezent. Rata dobanzii este raportul pretului bunurilor din prezent si cel al bunurilor din viitor.

Schimburile intemeiate pe piata timpului se pot imparti in doua tipuri. Exemplul anterior este parte a tranzactiilor incheiate pe piata creditului. Finalizarea actiunii de imprumut se face dupa o anumita perioada de timp. Un alt tip de schimb efectuat pe piata timpului, este cel al factorilor de productie. Schimbul ce implica factorii de productie consta in oferirea unui bun prezent, banii, contra unor factori de productie de pe urma carora spera sa obtina un bun viitor. In momentul in care bunurile viitoare ajung sa fie produse, intreprinzatorul va dori sa le schimbe contra unui bun prezent, o suma de bani. Astfel, diferenta rezultata intre suma platita pentru dobandirea bunului viitor si suma obtinuta de pe urma bunurilor prezente, este castigul aferent intreprinzatorului, sau rata dobanzii.

Totalitatea schimburilor intemeiate in interiorul pietei, traseaza linia prefetintelor individuale. Cantitatea de moneda existenta la un moment dat spre satisfacerea nevoilor subiectilor, este folosita partial pentru achizitionarea de bunuri de consum si partial pentru economisire. Cantitatea de bani ce este pastrata in economii, este tocmai destinata unor bunuri viitoare, dobandite prin investitii. Preferinta pentru timp a indivizilor determina raportul dintre catitatea de bani destinata consumului si cea destinata economisirii, respectiv investitiilor. Dupa cum am mai prezentat anterior, aceasta preferinta pentru timp inseamna de fapt proportia in care indivizii prefera sa-si satisfaca nevoile in prezent, sau in viitor.

Alocarea eficienta a resurselor este problema fundamentala a tuturor participantilor la viata socio-economica, indiferent de calitatea lor, fie de consumator, fie de producator, intreprinzator, etc. Astfel, rata dobanzii are un rol extrem de important in aceasta alocare eficienta. Rata dobanzii este responsabila de alocarea defectuoasa a resurselor, in momentul in care se intervine asupra rolului ei.

In termeni actuali, dobanda este un produs al banilor, asa cum creditarea este considerata a fi actiunea de inchiriere a banilor. Lipsa finantarii inseamna pentru intreprinzator ca bunurile dorite vor fi obtinute dupa o perioada mai indelungata. Factorii de productie, materiile prime, vor fi obtinute in momentul in care intreprinzatoarul va detine suma necesara dobandirii lor. Implicit, o suma mai mare de bani disponibila va insemna marirea cantitatii de factori de productie solicitati. Insa, lipsa banilor determin amanarea planurilor pentru un moment din viitor. Punand in legatura creditul si achizitionarea factorilor de productie, scoatem la iveala faptul ca intreprinzatorul, in momentul incheierii actiunii de creditare, el de fapt inchiriaza timp. Cu alte cuvinte, rata dobanzii este pretul ce il plateste intreprinzatorul pentru folosirea in prezent a unui bun pe care l-ar fi avut doar in viitor. (Faustino Ballvé, „Essentials of Economics. A brief survey of principles and policies”, pag. 45). Acesta aduce cat mai aproape de momentul prezent utilizarea bunurilor de care putea beneficia mai tarziu.

Pe langa preferinta pentru timp, rata de piata a dobanzii difera de rata dobanzii originare, pure, prin includerea si a altor determinanti. Ludwig von Mises pune accentul in primul rand pe componenta antreprenoriala. (Ludwig von Mises, „Human Action”, pag. 539-541) Astfel, conform celor sustinute de catre Mises, creditorul este de fapt un intreprinzator ce trebuie sa isi asume ca un oricare altul, riscul incertitudinii. In versiunea lui Roger Garrisson, rata de piata a dobanzii include pe langa discountul temporal si prima de risc si de inflatie. (http://www.auburn.edu/~garriro/b3beyond.htm – Jack Birner and Rudy van Zijp, eds. Hayek, Coordination and Evolution: His Legacy in Philosophy, Politics, Economics, and the History of Ideas London: Routledge, 1994, pp. 109-125). Dupa cum am mai discutat anterior, alocarea resurselor tine seama de preferinta indivizilor pentru timp, reflectate in rata dobanzii.

Prin folosirea metodelor de stimulare a economiei, se modifica prima de inflatie, cea de-a doua componenta identificata de Robert Garrisson in rata dobanzii. In acest sens, trebuie scos in evidenta faptul ca deseori inflatia anticipata este diferita fata de cea efectiva, implicit prima de inflatie ce face parte din componenta ratei dobanzii fiind diferita. (Alocarea eronata a resuselor in economie tine cont de anticiparile facute in mod gresit) Prima de risc este reflexia comportamentului temperat sau curajos al indivizilor in ceea ce priveste actiunile ce au la baza preferinta acestora pentru timp si asteptarile lor. Aceste actiuni pot ingloba un nivel mai ridicat sau mai scazut al riscului, datorat politicilor monetare practicate pentru stimularea creditarii. Politicile monetare practicate sunt de fapt carma economiei unei tari, acestea trasand cararea de urmat in decursul timpului, restrangand sau deschizand acesul indivizilor la noi cantitati de moneda.

Interventia bancilor prin intermediul ratei dobanzii influenteaza orientarea investitiilor din economie. Investitiile sunt invers proportionale cu nivelul ratei dobanzii. Concret, o rata scazuta determina extinderea investitiilor, iar o rata ridicata le limiteaza. In mod normal, scaderea ratei dobanzii influenteaza mai ales investitiile destinate proceselor de productie mai departate de consumatorul final, favorizand cresterea bunurilor de capital. Canalizarea resurselor pe procese de productie ale caror rezultate se vor vedea in viitorul mai indepartat, presupune cresterea resurselor economisite in interiorul economiei. Acest lucru nu a avut loc insa, disponibilitatea resurselor fiind de fapt modificata de actiunile monetare expansioniste. Mai mult decat atat, reducerea nivelului ratei dobanzii conduce spre reducerea nivelului de economisire, datorat in special modificarii preferintei pentru timp a indivizilor.

Distorsionarea produsa ratei dobanzii face ca aceasta sa inceteze a-si mai indeplini functia primara ce-i revine pentru ghidarea deciziilor antreprenorilor. Aceasta perturba calculele antreprenorilor si deviaza actiunile de la acea cale ce ar satisface nevoile cele mai urgente ale consumatorilor in cel mai adecvat mod cu putinta.

Se creioneaza astfel imaginea unui sistem economic in care pe de o parte nivelul investitiilor in bunurile de capital creste, iar productia se extinde, si de cealalta parte, resursele ce se dovedesc a fi insuficiente, prin utilizarea intensiva a acestora. Consecinta acestui fapt consta in cresterea preturilor pentru factorii de productie, iar amenintarile inflatiei isi fac aparitia, tragand semnale de alarma prin marirea ratei dobanzii pe termen scurt. Inevitabil ratele crescute ale dobanzii, coroborat cu preturile ridicate ale factorilor de productie, conduc spre aparitia recesiunii.

Expansiunea datorata acestor factori, a ratei dobanzii si a cresterii inflationiste a preturilor, este reflexia nesustenabilitatii. Problema fundamentala a economiei este reprezentata de raritatea resurselor. Acest lucru va distruge expansiunea arificiala. Ea se va sfarsi in momentul in care va deveni evident dezechilibrul aparut intre resursele disponibile si apocarea lor in diferite directii. Grabirea aparitiei crizei, ca a unui bulgare de zapada ce se rostogoleste de pe un deal, si inglobeaza diversi factori, este determinata de cresterea ratei dobanzii.

1.5 Creditarea

„Prin credit se înțelege […] schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare, valorificarea unei obligațiuni viitoare, pentru o afacere prezentă. Deci, creditul este o afacere în care prestațiunea și contraprestațiunea sunt separate în timp. […] Creditul este, prin urmare, o transmisiune de bunuri, cu condiția acordării unui echivalent, după un anumit timp.” (V. Magdearu- Curs de economie politica-pg 200)

Conform definiției oferite de către Virgil Madgearu, creditul are la bază elementul fundamental al acțiunii umane, timpul. După cum am prezentat și anterior, în ceea ce privește rata dobânzii, aceasta se datorează în primul rând importanței pe care o oferă indivizii bunurilor viitoare, pentru a le obține cât mai aproape de prezent. “Toate acțiunile umane sunt îndreptate către atingerea unui scop-sau bun de consum-, care poate fi definit ca bun ce satisface din punct de vedere subiectiv și în mod direct nevoile actorului uman”. (Institutul Ludwig von Mises- expansiunea creditului si efectele sale asupra sistemului economic- Jesus Huerta de Soto- Moneda, creditul bancar si ciclurile economice”)

Astfel, timpul îl separă pe individ de atingerea obiectivului său, iar intenția acestuia este de a scurta pe cât posibil așteptarea. Preferința pentru bunurile prezente, în schimbul celor viitoare, face ca individul să acționeze într-un anumit mod pentru a le dobândi.

Pe piață nu se schimbă doar bunuri sau servicii între ele, prezente, ci și bunurile prezente contra unor obligațiuni viitoare. Existența creditului ca o afacere, determină natura economică a acestuia. În acest sens, creditul privit ca o afacere “rezultă din transmisiunea de bunuri, pe un timp limitat, fixat în mod precis, contra unei sume de bani, denumită dobândă”. (V. Magdearu- Curs de economie politica-pg 200)

Deoarece acțiunile umane sunt subiective, fiecare individ acționează conform nevoilor sale. Nevoile nelimitate și resursele existente rare, pun individul în postura de a acționa conform scopurilor sale finale.

Indivizii ce economisesc din diferite motive, precum achiziționarea de bunuri, călătorii, cheltuieli viitoare, etc. in viitor, vor dori ca în urma abținerii lor de la consumul prezent prin plasarea resurselor într-un depozit, să le parvină și un câștig, ce se regăsește sub forma dobânzii. În același timp, vor exista indivizi ce au diverse nevoi, însa nu dețin resursele necesare satisfacerii lor. Spre exemplu, o persoană dorește să achiziționeze un bun pentru care nu deține toate resursele, fiind dispus totuși să plătească dobânda aferentă accesului la restul de bani de care are nevoie.

Diferențele dintre cele doua tipuri de indivizi, cei ce sunt dispuși să economisească și cei ce doresc accesul la resurse cât mai curând, este dată de valoarea diferită pentru timp. În vreme ce pentru cei ce economisesc, este mai importantă o sumă de bani mai mare obținută în viitor, pentru care prin acțiunea lor de a economisi primesc drept răsplată dobânda aferentă, pentru alții, accesul la o sumă de bani mai curând este mai apreciată, în ciuda sumei de bani ce trebuie să o plătească în schimbul acestei utilizări.

Realizarea schimburilor prin intermediul banilor a condus către creiorarea cererii pentru bani, cu scopul satisfacerii nevoii umane, prin intermediul bunurilor sau serviciilor schimbate contra acestora, folosite în vederea stingerii unei nevoi actuale.

Timpul fiind cel ce își pune amprenta asupra creditului, prin costul de oportunitate ce îl generează datorat renunțării la care este supus individul, de a consuma cât mai aproape de prezent sau în viitor, implicit dobânda este o componentă determinantă a acestuia. Astfel, dobânda poate fi considerată drept o răsplată pe care împrumutatorul o primește în schimbul punerii la dispoziția celor împrumutați a economiilor sale, timp în care cei împrumutați platesc dobânda în schimbul folosirii resursei bănești de care nu dispuneau. Creditul nu poate fi separat de dobândă, aceasta fiind modalitatea de răsplătire a creditorului de către debitor pentru folisirea capitalului împrumutat.

Cele doua tipuri de actori economici sunt puse în legătură prin intermediul instituțiilor bancare, prin oferirea de beneficii celor implicați în procesul de creditare.

Ca rezultat al evoluției social-economice ce implică activități între agenții economici tot mai diverse, băncile s-au adaptat la necesitățile indivizilor, având un impact major asupra economiei și a societății. Băncile îndeplinesc funcții active și funcții pasive. (economie-ed 8, pg 262) În acest sens, principala functie activă a băncilor și a celorlalte instituții financiare este de a acorda împumuturi solicitantilor. Aceste împrumuturi se acordă fie pe seama soldului activ, rezultat în urma diferenței permanente dintre depunerile clienților si solicitările de restituire dintr-o perioadă de timp, fie pe seama capitalurilor proprii. Principala funcție pasivă a instituțiilor bancare, financiare și de asigurări constă în primirea spre păstrare a economiilor populației și a agenților economici nonfinanciari.

Conform clasificării făcute de către Ludwig von Mises, (Ciclul economic si expansiunea creditelor:consecinte economice ale banilor ieftini) există două tipuri de credite: credite reale și credite de circulație.

Creditele reale sunt reprezentate de existența propriu-zisă a economiilor, ce sunt transferate către cei ce prezintă cerere de utilizare a banilor în procesul de producție. Cantitatea de bani atrasă spre utilizare de către antreprenor constă în economiile făcute în primă fază de către un alt individ, ce a preferat consumul viitor a sumei de bani, în defavoarea celui imediat, ce i-l permitea posesia banilor respectivi. În acest mod se transferă puterea de cumpărare de la un individ la altul. Existența creditului real poate fi asociată cu o balanță, întrucat împrumuturile acordate sunt limitate strict la economiile realizate în paralel.

Cel de-al doilea tip de credite, cel de circulație, constă în împrumuturile acordate din fondurile bancare special create. Acest tip de credit este unul creat din nimic, deoarece prin acordarea lui, banca tipărește bancnote, sau deschide debitorului un credit într-cont de depuneri rambursabile la timp. Prin acordarea acestui tip de credit, se crește cantitatea de substitute bănești și puterea de cumpărare a indivizilor, ce se regăsesc acum în postura de debitori. Prin cantitatea de bani nou deținută, destinată procesului de producție, aceștia pătrund pe piața factorilor de producție, cu o cerere sporită. Cum cererea pentru factorii de producție, în actualele condiții a crescut, și prețurile aferente factorilor de producție s-au modificat în același sens. -> precursor al inflatiei

Pe lângă cele două tipuri de funcții, active și pasive, băncile si instituțiile bancare mai îndeplinesc și funcții macroeconomice extrem de importante. Una dintre primele funcții de acest fel este reprezentată de reglarea masei monetare asupra căreia băncile comerciale și banca de emisiune sunt responsabile. (economie ed 8, pg 263) Ele au misiunea de a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă, respectiv diminuării masei monetare.

Prin controlul ce îl dețin, instituțiile bancar-financiare au rolul de a restictiona creditul. Astfel, pe baza unor anumite criterii și condiții, aceste instituții pot limita accesul împrumutatorilor, impunându-le condiții mai restrictive. (economie ed 8, pg 263)

Băncile nu se limitează în a acorda credite solicitanților doar atât cât au atras depozite. Depozitele de termen scurt sunt transformate în credite pe termen lung, iar în acest mod agentul financiar-bancar dobândește posibilitatea de a crea putere de cumpărare adițională. (economie ed 8, pg 263) Această extindere a creditelor acordate, indiferent de depozitele atrase și crearea de putere de cumpărare adițională, poartă denumirea de “credit din nimic”. În același timp, extinderea creditului ce nu are în spate o economisire la fel de mare, are caracter inflationist, dar acesta nu duce întotdeauna la inflație. În cazul în care odata cu creșterea creditelor, crește și producția, efectul inflației nu se produce, iar prețurile nu manifestă creștere imediată.

Repartizarea puterii de cumpărare adiționale rezultate în urma accesării unui credit către consum, conduce spre efecte inflaționiste. Prin acesta, consumul aferent crește, resursele destinate formării de capital se diminuează, iar în consecință producția are de suferit, scăzând. Datorită scăderii producției, prețurile bunurilor și a serviciilor vor crește. Dacă puterea de de cumpărare adițională este utilizată în producție, aceste efecte nu vor avea loc decat dupa “epuizarea tuturor rezervelor de lucru ale țării.”

Gestiunea fluxurilor monetare deținute oferă posibilitatea băncilor de a selecta proiectele de dezvoltare finanțate prin credite. Se afirmă astfel “ca ele exercită un pronunțat rol de orientare economică de susținere a unor modificări structurale în economiile naționale.” (economie ed 8, pg 263)

Prin utilizarea și acordarea de credite, capitalul poate fi folosit mai rațional, în sensul că “se trece din mâna celui care nu este în măsură să-l folosească în mod util, în mâna altuia, care este capabil să-l valorifice, sporind producția națională.” (curs de economie politica. Pg 203) Printre alte efecte ale creditului, putem enumera stimularea producției prin distribuirea cât mai eficientă a capitalului, ușurarea desfacerii mărfurilor la scară mai mare, reglarea masei monetare prin substitutele monetare ce sporesc viteza de rotație a banilor și mărirea cantității de mijloace de plată aflate la dispoziția indivizilor, precum și dezvoltarea consumul la nivelul întregii economii, datorată cumpărării pe credit a diverselor bunurii sau servicii, urmată de plata acestora în rate.

Intervenția autorităților în reglarea masei monetare

Deși anterior am prezentat ideea conform căreia orice cantitate de monedă aflată în circulație este optimă, utilizată în totalitate, fluctuațiile acesteia au diverse efecte asupra economiei în ansamblu, prin efectul său redistributiv. Astfel, prin rolul ce îl îndeplinește moneda, guvernele au înțeles și oferă atenția necesară subiectului în cauză, prin acțiuni diferite, menite să controleze sistemul monetar.

Politica monetară poate fi definită ca “un ansamblu de acțiuni exercitate de autoritățile monetare (banca națională, trezoreria) asupra masei monetare și asupra activelor financiare, în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu.” (economie, ed 8, pg 274)

Pornind de la această definiție, întelegem ca prin cantitatea de monedă existentă în circulație se trasează calea sistemului economic într-o anumită perioadă. Politica monetară a unei țări vizează atingerea unor obiective economice, iar prin acestea se dorește clădirea unei monede puternice, rezistentă la fluctuațiile economice de la nivel internațional, și o creștere economică sustenabilă.

Politica monetară iși exprimă rolul pe plan intern și extern. (economie, ed 8, pg 274) Pe plan intern, rolul politicii este de a regla cererea de monedă de schimb și de plată, urmărind astfel stabilizarea prețurilor, ocuparea deplină a forței de muncă și expansiunea economică, iar pe plan extern, o anumită abordare a politicii monetare poate căuta stimularea intrărilor sau ieșirilor de capital din interiorul țării, pentru reechilibrarea balanței de plăți, ori, politica monetară a țării poate încerca găsirea unor modalități de a suporta mai ușor presiunile valutare venite din exteriorul țării.

În obiectivele politicii monetare includem controlul masei monetare și nivelul ratei dobânzii. (economie, ed 8, pg 274) La nivelul economiilor naționale, aceste elemente sunt influențate de acțiunile băncilor centrale.

Instrumentele cu ajutorul cărora politica monetară ghidează economia sunt de tipul cumpărărilor și vânzărilor de titluri open-market, variații ale cotelor de rezerve obligatorii și refinanțarea acordată băncilor comerciale. (economie, ed 8, pg 274)

Concret, prin achiziționarea sau vânzarea de efecte publice de la și către băncile comerciale, banca de emisiune restricționează sau extinde masa monetară deja existentă. Cel de-al doilea instrument de reglare, cel al impunerii unor anumite cote de rezervă către bănci, afectează imediat creditele oferite de către băncile comerciale, și deci a creșterii sau stagnării masei monetare. Acest instrument este utilizat în special în țările unde moneda scripturală este predominantă. Prin creșterea rezervei obligatorii a băncilor se limitează cantitatea de bani ce poate fi pusă la dispoziția potențialilor împrumutați. Cel de-al treilea instrument disponibil, rata de refinanțare bancară, pune la dispoziția societăților bancare solicitante lichidități, în conformitate cu obiectivele vizate.

Prin utilizarea acestor instrumente pentru atingerea anumitor obiective, autoritățile statelor utilizează două tipuri de politici monetare: politica banilor ieftini, ori cea a banilor scumpi. (economie, ed 8, pg 274) Politica banilor ieftini intervine în momentul în care Produsul Național Brut se află la un anumit nivel însoțit de o rată a șomajului importantă și utilizarea incompletă a capacității de producție. Această abordare a banilor ieftini se transpune în marirea masei monetare existente, prin accesarea cu ușurință a creditelor și un cost al acestuia scăzut. Politica banilor ieftini conduce spre scăderea ratei dobânzii, care mai departe va determina creșterea investițiilor și nivelul de echilibru al Produsului Național Brut. În același timp, politica banilor scumpi se utilizează în momentul în care un anumit nivel al PNB dă naștere inflației prin cerere (excedent al cererii agregate, dincolo de oferta agregată-creșterea veniturilor populației ce duce la mărirea puterii de cumpărare a acesteia, creșterea salariilor, neaflate în concordanță cu productivitatea muncii, extinderea creditului de consum, reducerea înclinației spre economisire. https://ro.wikipedia.org/wiki/Infla%C8%9Bie_prin_cerere) Politica banilor scumpi înseamnă limitarea masei monetare prin piedici impuse accesării de credite și mărirea costurilor impuse acestuia. În acest fel se reduce oferta de monedă ce antrenează la rândul ei creșterea nivelului ratei dobânzii, aceasta reflectându-se asupra investițiilor ce se micșorează și asupra cheltuielilor totale.

Deoarece banii reprezintă elementul de bază al sistemului economic și prin intermediul acestora se mijlocesc schimburile realizate de către indivizi, cu scopul satisfacerii nevoilor lor, strategiile adoptate în vederea asigurării și clădirii unui anumit nivel al bunăstrării sunt extrem de importante. Politicile monetare fac parte din ansamblul politicilor ecoonomice adoptate la nivelul unui sistem economic. Prin fundamentarea acestora economia reacționează în consecință, de aceea este necesară analizarea în detaliu a efectelor vizate și a căilor adoptate în atingerea acestora.

Principala funcție a banilor este aceea de a mijloci schimburile, iar prețurile bunurilor sau a serviciilor reprezintă transpunerea valorii lor în bani. Prețurile pot fluctua, iar cererea pentru bunurile sau serviciile dorite este invers proporțională cu nivelul lor, mărimea și structura consumului fiind astfel influențată. În cazul în care nivelul prețurilor este unul stabil, se poate transmite posibilitatea previzionării unor activități pe fondul stagnării. Bineînțeles, toți indivizii doresc această stabilitate ce-i ajută în luarea deciziilor în legătură cu posibilitatea de consum și alocarea resurselor destinate investirii.

O economie sănătoasă presupune existența unei stabilități a nivelului prețurilor, obiectiv aflat în responsabilitatea Băncii Centrale. Modificările la care este supus nivelul prețurilor se propagă asupra alocării resurselor in economie. Intervenția autorităților asupra acestuia poate determina interpretarea eronată a resurselor și alocarea lor. De asemenea, după cum am prezentat și anterior, rata dobânzii este imaginea preferinței pentru timp a indivizilor. Bunurile prezente sunt preferate în defavoarea celor viitoare, schimbul acestora presupunând existența unui discount, rata dobânzii. Rata dobânzii fluctuează în funcție de preferința pentru timp. Această preferință se află la baza deciziei de a economisi sau a consuma a indivizilor. O intervenție a autorităților asupra ratei dobânzii transmite semnale eronate către întreprinzători.

Funcționarea economiei în propriul său ritm presupune lipsa intervenției autorităților. Creșterea economică ar presupune sustenabilitate și un nivel al acumulării direct proporțional. Economisirea ar influența corect investițiile, iar decizia antreprenorilor de a investi ar fi conformă cu rata naturală a dobânzii, imaginea preferinței pentru timp a indivizilor. Întervenția îndelungată a autorităților asupra economiei influențează în mod negativ evoluția acesteia.

CAPITOLUL 2 – INFLAȚIA

2.1 Fenomenul inflaționist