Impactul Activităților Turistice Asupra Mediului Înconjurător

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI

PROGRAMUL DE STUDIU: INGINERIE ȘI

MANAGEMENT ÎN ALIMENTAȚIA PUBLICĂ ȘI AGROTURISM

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

ȘEF LUCRĂRI DR. EC.

LADĂR CĂLIN ABSOLVENT:

LAVINIA

ORADEA

2016

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI

PROGRAMUL DE STUDIU: INGINERIE ȘI

MANAGEMENT ÎN ALIMENTAȚIA PUBLICĂ

ȘI AGROTURISM

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR TURISTICE ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

ȘEF LUCRĂRI DR. EC.

LADĂR CĂLIN

ABSOLVENT:

LAVINIA

ORADEA

2016

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………….3

Capitolul I. Conceptul de eco-economie și dezvoltare durabilă………………………………….5

I.1. Aspecte economico-ecologice ale conceptului…………………………………………………………6

I.2. Problematica resurselor naturale……………………………………………………………………………6

I.3. Obiective privind creșterea economicǎ sustenabilǎ………………………………………9

Capitolul II. Gospodărirea resurselor naturale prin protejarea produselor și serviciilor ecologice…………………………………………………………………………………………………………………13

II.1. Gospodărirea resurselor naturale și conservarea mediului………………………………………13

II.2. Conservarea resurselor genetice………………………………………………………………………….14

II.2.1 Consevarea patrimoniului genetic spontan………………………………………………………..15

II.2.2. Conservarea patrimoniului genetic agricol…………………………………………………………15

II.2.3 Conservarea patrimoniului genetic microbiologic………………………………………………..16

Capitolul III. Aspecte privind estimarea valorii economice a ecosistemelor………………17

III.1. Necesitatea estimǎrii valorii economice a ecosistemelor………………………………………..17

III.2. Privire de ansamblu asupra evaluǎrii ecosistemelor………………………………………………18

III.3. Concepte de bază ale valorii economice………………………………………………18

III.4. Funcțiile și serviciile ecosistemelor…………………………………………………………………….20

III.4.1. Factori ce complică procesul de luare de decizii în managementul ecosistemelor…..21

III.5. Valorile ecosistemelor………………………………………………………………………………………22

Capitolul IV. Impactul activităților turistice asupra mediului înconjurător…………24

IV.1 Impactul activităților turistice asupra mediului înconjurător………………………….24

IV.1.1. Definirea conceptului de impact……………………………………………………25

IV.2. Strategia și politica de evaluare a impactului asupra mediului……………………….26

IV.3 Modalități de evaluare a impactului…………………………………………………..29

Capitolul V. Protecția și conservarea potențialului turistic în Țara Făgărașului. Studiu de caz…………………………………………………………………………………………………………………….34

V.1. Impactul ecologic al turismului în Țara Făgărașului…………………………………..34

V.1.1. Impactul turismului asupra antropo-sistemului………………………………………34

V.1.2. Impactul turismului asupra cadrului natural…………………………………………35

V.1.3. Acțiuni de protecție a mediului înconjurător și a potențialului turistic în general…..37

Concluzii……………………………………………………………………………………39

Bibliografie…………………………………………………………………………………40

INTRODUCERE

Beneficiile oferite de ecosisteme sunt hrana, apa, lemnul, purificarea aerului, formarea solului și polenizarea. Activitățile umane distrug însă biodiversitatea și afectează capacitatea ecosistemelor sănătoase de a produce această largă varietate de bunuri și servicii, perturbând echilibrul. În trecut, societățile nu țineau adesea cont de importanța ecosistemelor. Acestea erau considerate de cele mai multe ori proprietate publică, fiind astfel subevaluate.

La ora actuală, oamenii de știință prevăd că o creștere a populației lumii la 8 miliarde de locuitori până în 2030 ar putea duce la scăderi dramatice ale resurselor de hrană, apă și energie.

Dispariția serviciilor ecosistemelor naturale va impune adoptarea unor alternative costisitoare. Investițiile în capitalul natural vor aduce economii pe termen lung și sunt importante pentru bunăstarea și supraviețuirea noastră viitoare.

Asfel este necesară asigurarea unui grad mai ridicat de conștientizare în rândul factorilor de decizie și a publicului larg în ceea ce privește valoarea economică a bunurilor și serviciilor ecosistemelor (ec.europa.eu).

Un „ecosistem” reprezintă o combinație complexă și dinamică între floră, faună, microorganisme și mediul natural, care coexistă în mod unitar și interdependent. „Biodiversitatea” cuprinde întreaga multitudine de elemente vii care fac parte din aceste parteneriate. O pajiște este un ecosistem în care insectele polenizează florile și ierburile. Vitele se hrănesc cu aceste plante, iar bălegarul, descompus de organismele din sol, contribuie la hrănirea pământului în care cresc plantele. Fiecare element al ciclului depinde de alte elemente pentru a supraviețui (ec.europa.eu).

Recifele de corali formează ecosisteme în care interacționează pești, formațiuni de corali, roci și apa de mare. Aproximativ 500 de milioane de oameni din întreaga lume utilizează recifele de corali pentru activități turistice, de pescuit, de cultivare a perlelor și în alte scopuri.

Ecosistemele Terrei oferă omenirii o varietate largă de beneficii, cunoscute ca „bunuri și servicii ale ecosistemelor”. Bunurile produse de ecosisteme includ hrana (carne, pește, legume), apa, combustibilii și lemnul, în timp ce serviciile sunt reprezentate de alimentarea cu apă și purifi carea aerului, reciclarea naturală a deșeurilor, formarea solului, polenizarea și mecanismele de reglare pe care natura, dacă nu se intervine asupra ei, le utilizează pentru a controla condițiile climatice și populațiile de animale, de insecte și de alte organisme.

Deoarece multe dintre aceste bunuri și servicii s-au afl at întotdeauna la dispoziția tuturor, în afara piețelor și a prețurilor, valoarea lor reală pe termen lung nu este inclusă în estimările economice ale societății.

Experții au identificat patru tipuri diferite de servicii, toate fiind vitale pentru sănătatea și bunăstarea umană:

serviciile de aprovizionare furnizează bunurile înseși, cum ar fi hrana, apa, lemnul și fibrele;

serviciile de reglare controlează clima și precipitațiile pluviale, apa (de exemplu inundațiile), deșeurile și răspândirea bolilor;

serviciile culturale se referă la frumusețea, inspirația și recreerea care contribuie la bunăstarea noastră spirituală;

serviciile de asistență includ formarea solului, fotosinteza și ciclul substanțelor nutritive, aflate la baza creșterii și a producției (ec.europa.eu).

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE ECO-ECONOMIE ȘI DEZVOLTARE DURABILĂ

Sintagma “ dezvoltare durabilǎ”, în englezǎ sustainable development, constituie în domeniul interdisciplinar al economiei ecologice una din cele mai complexe noțiuni prin diversitatea problemelor ce intrǎ în structura ei semanticǎ și logicǎ, cum ar fi: analiza problemelor declanșate de existența populației umane drept componentǎ a biosferei, aprovizionarea acesteia cu hranǎ, fibre și alte resurse regenerabile, mediul înconjurător al omului și problemele pe care le ridicǎ poluarea lui, sǎnǎtatea umanǎ, creșterea economicǎ, necesitatea strângerii a cât mai multe informații și a întegrǎrii lor într-un sistem ideatic care sǎ reflecte realitatea obiectivǎ actualǎ și viitoare.

Este meritul biologilor, ecologilor conservaționisti și a altor mulți specialiști de a fi atras atenția, încǎ din primele doua decenii din a doua jumǎtate a secolului al XX-lea, politicienilor și economiștilor cǎ fǎrǎ o schimbarea a mentalitǎții și a modalitǎților de exploatare practic a resurselor naturale, mai cu seama a celor regenerabile, acestea vor disparea și odată cu ele întreaga civilizație contemporanǎ se va prabuși. În conformitate cu Raportul Brundtland (un complex studiu elaborat de un grup de specialiști, studiu intitulat “Viitorul nostru comun”), dezvoltarea sustenabilǎ poate fi definită ca fiind “ dezvoltarea care vine în întâmpinarea nevoilor generațiilor prezente, fǎrǎ sǎ compromitǎ posibilitǎțile generațiilor viitoare de a veni în întâmpinarea propriilor nevoi”.

Dezvoltarea sustenabilǎ trebuie sǎ corespundǎ unei schimbǎri conform cǎreia exploatarea resurselor, orientarea investițiilor, inovațiile tehnologice și instituționale sǎ se situeze în armonie și sǎ îmbunǎtǎțească potențialul actual și viitor de satisfacere a nevoilor umane. Pentru aceasta trebuie adoptat un mod de viață în acord cu limitele ecologice ale planetei: (5)

● principalul obiectiv al dezvoltării este satisfacerea nevoilor și aspirațiilor ființei umane;

● dezvoltarea durabilă necesitǎ o creștere economicǎ acolo unde cerințele esențiale pentru un trai decent nu sunt satisfǎcǎtoare;

● dezvoltarea sustenabilǎ este posibilǎ numai dacǎ evoluția demograficǎ se desfașoarǎ în acord cu capacitatea portantǎ a ecosistemelor;

● dezvoltarea sustenabilǎ implicǎ exigența conservării resurselor genetice și menținerea diversitații biologice;

● dezvoltarea sustenabilǎ decreteazǎ sau reclamǎ ca efectele nefavorabile (poluarea) asupra aerului, apei și asupra altor bunuri comune umanitǎții sa fie reduse la minimum astfel încât sǎ se menținǎ integritatea ecosistemului uman.

I.1. Aspecte economico-ecologice ale conceptului

Sistemul economico-ecologic al dezvoltării sustenabile, care este chemat sǎ asigure supraviețuirea speciei umane în viitorul apropiat și îndepărtat, se dovedește a avea o structurǎ complexǎ. Luând în considerare evoluția bioistoricǎ din trecut a raporturilor om-naturǎ și cele care se prefigurează a se naște în viitor în cadrul sistemelor economico-ecologice pe plan global, regional și local, trebuie sǎ se acorde o atenție deosebitǎ urmǎtoarelor subsisteme ce intrǎ obligatoriu în structura lor: 1) mediului înconjurător (cu procesele de poluare, degradare și redresare prin restaurǎri ecologice la care sǎ contribuie biotehnologiile, ecotehnologiile și tehnologiile nepoluante); 2) resurselor naturale regenerabile ( prin gospodǎrirea lor ecologicǎ în conformitate cu principiile biologiei conservaționiste); 3) resurselor naturale non-regenerabile (prin economisirea și utilizarea lor cu maximǎ eficiențǎ fizicǎ); 4) populației umane (cuprinzând problemele creșterii ei, a controlului intrǎrilor și ieșirilor, a sǎnǎtǎții și bunǎstǎrii ei).

Dezvoltarea economicǎ a omenirii a transpus omul în mijlocul uneia dintre cele mai complexe probleme ale lumii contemporane înrǎutǎțirea calitǎții mediului înconjurǎtor și a vieții fiecarui individ uman indiferent de bunǎstarea lui aparentǎ. Aceste nedorite schimbǎri în rǎu pot determina încetarea creșterii economice și chiar prǎbușirea economiei mondiale aflate într-un avânt financiar. Omul se află în vârful unor procese ecologice susținute de întreaga lume vie de pe aceastǎ planetǎ. (20)

I.2. Problematica resurselor naturale

Existența atât a societații umane, cât și a lumii vii în ansamblul ei sunt determinate de gǎsirea unor materiale mai mult sau mai puțin bogate în energie de catre oricare viețuitor și de consumarea lor în timp. Aceste materiale poartǎ denumirea de resurse. Din punctul de vedere al dezvoltării sustenabile prin resursǎ trebuie sǎ înțelegem orice bun spiritual sau mijloc material care pot sprijini adecvat dezvoltǎrile de orice fel din ecosferǎ, precum și cele din societatea umanǎ atât sub raporturi materiale cât și culturale.

Un insucces major al pieții în furnizarea unei informații de încredere apare atunci când guvernele subvenționeazǎ epuizarea resurselor sau activitǎților care distrug mediul. De exemplu, de câteva decenii, Serviciul Forestier (Forest Service) al Statelor Unite a folosit sumele colectate din taxe pentru a construi drumuri prin pǎdurile naționale, astfel încât companiile de exploatare sǎ poatǎ defrișa pǎdurile. Acest mod de acțiune nu numai cǎ a scǎzut artificial prețul cherestelei și al hârtiei, dar a condus la inundații, la eroziunea solului și la înnǎmolirea râurilor și fluviilor. În Pacificul de Nord-Vest s-au distrus zone piscicole foarte productive de somoni. Și toate aceste distrugeri au fost semnate de plǎtitorii de taxe.

Într-o lume în care cererile economiei forțeazǎ limitele sistemelor naturale, a te baza pe semnalele distorsionate ale pieții pentru a ghida deciziile asupra investițiilor este o cale sigurǎ cǎtre dezastru. De exemplu, când aprovizionarea cu pește a fost necorespunzǎtoare, prețul a trebuit ridicat, încurajându-se investițiile în construcția mai multor nave de pescuit. Atunci când în ocean era mai mult pește decât am fi sperat vreodatǎ sǎ pescuim, piața funcționa bine.

Astǎzi, când rata de pescuit depǎșește adesea producția suportabilǎ, investiția în mai multe nave de pescuit, ca răspuns la creșterea prețurilor, pur și simplu va accelera colapsul acestor zone piscicole. O situație similarǎ se observǎ și la celelalte sisteme naturale, cum sunt acviferii, pǎdurile și pǎșunile. De îndatǎ ce cererea de apǎ urcǎ peste producția suportabilǎ a acviferelor, cotele apelor încep sǎ scadǎ și puțurile sǎ sece. Piața spune sǎ se sape puțuri mai adânci iar fermierii se angajează într-o competiție nebunǎ de sǎpat puțuri trǎgând în jos cotele apelor.

Într-o eco-economie, prin definiție, se respectǎ principiile ecologiei, iar sǎpǎrea de puțuri poate fi blocatǎ de îndǎtǎ ce cotele apelor dau semne de scǎdere. În loc sǎ se cheltuiascǎ bani pentru a sǎpa puțuri mai adânci, investițiile trebuie canalizate cǎtre mǎsuri de ridicare a eficienței apei și pentru stabilizarea populației, cu scopul de a readuce consumul de apǎ în echilibru cu debitul suportabil de furnizare a ei. S-au adunat date evidente cǎ, treptat, economia noastră globalǎ se submineazǎ singurǎ pe mai multe fronturi. Dacǎ dorim ca progresul economic sǎ continue, avem numai șansǎ redusǎ de a restructura sistematic economia globalǎ, pentru a o face suportabilǎ de cǎtre mediu.

Concluzia principalǎ care se poate desprinde este aceea cǎ fǎrǎ o corectǎ armonizare a proceselor ecologice din ecosfera (biosfera), cu cele economice din societǎțile umane de orice tip nu este posibilǎ dezvoltarea sustenabilǎ preconizatǎ de specialiștii din ambele domenii, iar în lipsa acesteia natura va elimina specia care o incomodeazǎ cel mai mult (spița umanǎ a vieții).

O definiție generalǎ a conceptului de dezvoltare durabilǎ considerǎ cǎ aceasta are ca obiectiv general gǎsirea optimului interacțiunii dintre patru sisteme: economic, tehnologic, ambiental și uman. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltǎri de lungǎ duratǎ care poate fi susținutǎ de cǎtre cele patru sisteme. În general cerințele minime pentru realizarea dezvoltǎrii durabile includ urmatoarele:

redimensionarea creșterii economice având în vedere o distribuție mai echitabilǎ a resurselor și accentuarea laturilor calitative ale producției;

eliminarea sǎrǎciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru locul de muncǎ, hranǎ, energie, apǎ, locuințǎ și sǎnǎtate;

asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil (creștere demograficǎ controlatǎ)

conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului activitǎților economice asupra mediului;

reorientarea tehnologiei și punerea sub control a riscurilor;

descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și coroborârea deciziilor privind mediul și dezvoltarea pe plan național și internațional.

În ultimii ani conceptul dezvoltǎrii durabile a devenit un obiectiv strategic pentru întreaga umanitate. Acest concept trebuie adaptat la specificul fiecărei țǎri. Dezvoltarea durabilǎ nu poate fi atinsǎ dacǎ tematica este tratatǎ izolat, fǎrǎ a lua în considerare multiplele interconexiuni care existǎ între elementele constitutive. Nici una dintre teme, nici un domeniu nu este mai important decât altul. Atenția combinatǎ asupra mediului, drepturilor omului, politicii, eradicǎrii sǎrǎciei, conduce la calea spre atingerea durabilitǎții.

O economie este suportabilǎ, doar dacǎ respectǎ principiile ecologiei. Pentru ca o economie sǎ susținǎ progresul, ea trebuie sǎ satisfacǎ principiile fundamentale ale ecologiei. Dacǎ nu le satisface, atunci economia se va desfǎșura în declin și în cele din urma va colapsa. Nu exista nivel de mijloc. O economie este fie suportabilǎ de cǎtre mediu, fie nu este. Economia globalǎ de azi a fost formulatǎ de forțele de piatǎ și nu de principiile ecologiei. Din nefericire, datoritǎ insuccesului în reflectarea costurilor totale ale bunurilor și serviciilor, piața furnizează informații care conduc pe piste eronate factorii economici decizionali de la toate nivelele. Acest aspect a creat o economie distorsionatǎ care este în disonanțǎ cu ecosistemul planetei – o economie care își distruge propriile sisteme suport naturale.(25)

Piața nu recunoaște conceptele ecologice de producție suportabilǎ și nici nu respectǎ echilibrul naturii. De exemplu, piața nu acordǎ atenție dezechilibrului în creștere continuǎ dintre emisia de carbon și capacitatea naturii de a fixa carbonul, și, cu atât mai puțin rolului pe care îl joacă arderea combustibililor fosili în crearea dezechilibrului. Pentru majoritatea economiștilor, o creștere a nivelului atmosferic al bioxidului de carbon este de micǎ importanțǎ. Pentru un ecologist, o asemenea creștere – generatǎ de utilizarea combustibililor fosili – constituie un semnal pentru tranziția cǎtre alte surse de energie, în scopul de a evita creșterea temperaturilor, topirea gheții și ridicarea nivelului mării. O eco-economie este o economie care satisface cerințele noastre, fǎrǎ a nimici perspectivele generațiilor viitoare de a-și realiza cerințele lor.(8)

I.3. Obiective privind creșterea economicǎ sustenabilǎ

O creștere economicǎ bunǎ ar trebui să propunǎ în mod ideal câteva obiective care sǎ se concretizeze în :

– ocuparea deplinǎ a forței de muncǎ și securitatea mijloacelor de subzistențǎ;

– redistribuirea echitabilǎ a rezultatelor activitǎții economice;

– încurajarea libertǎții individuale și a controlului individului asupra propriului destin;

– favorizarea coeziunii sociale și cooperarea;

– asigurarea dezvoltǎrii viitoare economicǎ, socialǎ și culturalǎ a omenirii.

În alegerea modelului de realizarea a acestor obiective, analiștii Brown și Flavin, au ajuns la următoarea concluzie: “ …modelul industrial vestic, care a evoluat în cursul ultimelor două secole, a ridicat standardele de viațǎ ale unei cincimi din omenire la niveluri nevisate. El a asigurat un regim alimentar de o diversitate remarcabilǎ, consumuri materiale fǎrǎ precedent, precum și o mobilitate fizicǎ de neimaginat pentru înaintașii nostri. Cu toate acestea, economia de tip “folosește și aruncǎ”, centratǎ pe automobil și bazatǎ pe combustibilii fosili, care s-a dezvoltat în Occident, nu reprezintă un sistem durabil pentru omenire, și nici mǎcar pentru Occident, pe termen lung, deoarece își distruge sistemele ambientale pe care se sprijinǎ”.

Doritǎ sau mai puțin doritǎ, noua ordine mondialǎ se impune. Ritmul dezvoltǎrii mondiale trebuie redus la ceea ce este suportabil, iar în perspectivǎ trebuie sǎ se realizeze un echilibru între omenire, resursele pe care le consumǎ și efectul activitǎților sale asupra mediului. Acest imperativ stǎ la baza multiplelor cǎutǎri orientate spre gǎsirea cǎilor practice de aplicare a principiilor dezvoltǎrii sustenabile.

Ecologiștii înțeleg procesele ecologice care suportǎ viațǎ pe planetǎ. Ei știu cǎ ecosistemele planetei furnizeazǎ servicii, la fel cum furnizeazǎ bunuri și cǎ primele sunt adesea mai valoroase ca ultimele. O economie suportabilǎ respectǎ producția suportabilǎ a ecosistemelor de care depind: zonele piscicole, pǎdurile, pǎșunile și terenurile agricole. O anumitǎ zonǎ piscicolǎ poate suporta o recoltare de o anumitǎ mǎrime, dar dacǎ cererile emise asupra zonelor piscicole exced producția suportabilǎ, chiar cu o valoare minimǎ, stocurile de pește încep sǎ se reducǎ și, în cele din urmǎ vor dispǎrea. Atâta timp cât recolta nu depǎșește producția suportabilǎ, ea poate fi suportatǎ în perpetuitate. Natura se bazeazǎ pe echilibre. Acestea includ echilibrele dintre eroziunea solului și formarea noului sol, dintre emisia de carbon și fixarea carbonului, cât și dintre moartea copacilor și regenerarea lor.

Guvernele naționale au dezvoltat activitatea economicǎ acordând o foarte micǎ importanțǎ producției suportabile sau fragilului echilibru din naturǎ. În ultima jumătate de secol, dezvoltarea pânǎ la un nivel de șapte ori mai mare a economiei globale a generat ca, țară dupa țară, sǎ împingǎ cererea emisă asupra ecosistemelor locale, peste producția suportabilǎ. Într-o lume în care cererile economiei forțeazǎ limitele sistemelor naturale, a te baza pe semnalele distorsionate ale pieții pentru a ghida deciziile asupra investițiilor este o cale sigurǎ cǎtre dezastru. Dacǎ dorim ca progresul economic sǎ continue, avem numai șansa redusǎ de a restructura sistematic economia globală, pentru a o face suportabilǎ de cǎtre mediu. (7,22)

CAPITOLUL II

GOSPODĂRIREA RESURSELOR NATURALE PRIN

PROTEJAREA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR ECOLOGICE

Un ecologist nu numai cǎ recunoaște faptul cǎ serviciile furnizate de ecosisteme pot, uneori, sǎ fie mai valoroase decǎt bunurile, dar recunoaște cǎ valoarea serviciilor trebuie calculatǎ și încorporatǎ în semnalele pieții, pentru a fi protejate. Deși valoarea serviciilor nu este un lucru simplu, orice estimare rezonabilǎ este de departe mai bunǎ decât presupunerea cǎ ele nu costǎ nimic, așa cum se întâmplǎ în prezent. De exemplu, o pǎdure localizatǎ în bazinul superior al unui curs de apǎ poate furniza servicii cum sunt controlul debitului și reciclarea precipitațiilor înspre interiorul uscatului, servicii care sunt de câteva ori mai valoroase decât producția ei de bușteni. Din nefericire, semnalele pieții nu reflectǎ acest lucru, din cauzǎ cǎ cei care taie copacii nu suportǎ costurile reducerii serviciilor pǎdurii. Politicile economice naționale și strategiile corporațiilor sunt, în mare parte, bazate pe semnalele pieții. Tǎierea completǎ a unei pǎduri poate fi profitabilǎ pentru firma care executǎ operația, dar pentru societate, aceastǎ operație este deficitarǎ economic, costurile implicate fiind extrem de mari.

Deoarece despǎdurirea mǎrește inundațiile, accelereazǎ eroziunea solului, înhibǎ reîncǎrcarea acviferilor și decimeazǎ viața plantelor și a animalelor, ea afecteazǎ în mod direct alte câteva direcții care modeleazǎ viitorul nostru. Deși nu ne bazam în mod absolut pe pǎduri ca furnizor de combustibil, cum fǎceam pe vremuri, pǎdurile furnizeazǎ în continuare material pentru construirea caselor noastre și pentru fabricarea hârtiei, care rǎmane mediul principal de comunicare a informațiilor. În plus, două miliarde de oameni mai depind încǎ de combustibilul forestier. De la începuturile agriculturii, omenirea a pierdut aproape jumǎtate din pǎdurile sale. Mare parte din pierderi au fost generate în timpul ultimului secol. Deși unele țǎri au inversat deja tendința de defrișare, pǎdurile planetei continuǎ sǎ se restrângǎ. Pe masurǎ ce suprafața forestierǎ scade, se diminueazǎ și perspectivele umanității.(25,25)

În anul 2000, suprafața împǎduritǎ a planetei acoperea aproximativ 3.9 miliarde de hectare de teren, sau 30 de procente din suprafața uscatului planetei, dar în fiecare an covorul de pǎduri se restrânge. FAO, organizatie aparținând Națiunilor Unite, a raportat pentru perioada 1990-2000, o pierdere netǎ de 94 de milioane de hectare. Țǎrile în curs de dezvoltare au pierdut 130 de milioane de hectare, iar țǎrile industrializate au câstigat 36 de milioane de hectare. Câstigul se datoreazǎ, în cea mai mare parte, reconversiei în pǎduri a terenurilor agricole abandonate. În timp ce terenurile agricole erau redate pǎdurilor în țǎrile industrializate, în țǎrile în curs de dezvoltare pǎdurile erau transformate în terenuri agricole, pǎșuni și terenuri degradate. Cele 13 milioane de hectare de suprafațǎ forestierǎ pierdute anual în țǎrile în curs de dezvoltare sunt echivalente cu 0.65 de procente din suprafața lor forestierǎ. Altfel spus, la fiecare trei ani, țǎrile în curs de dezvoltare pierd două procente din suprafața lor forestierǎ. Aceste estimari ale FAO asupra pierderii pǎdurilor sunt substanțiale, chiar dacǎ ele nu reușesc sǎ prezinte imaginea despǎduririlor la adevăratele sale dimensiuni. Definiția FAO pentru pădure este o acoperire cu coroane de copaci a peste 10 procente din suprafața terestrǎ – o limitǎ care include ca zone împǎdurite, suprafețe care, în alte circumstanțe, sunt clasificate ca tundrǎ, savanǎ, teren semidefrișat sau chiar deșert. O altǎ deficiențǎ a datelor FAO este ca pǎdurile defrișate sunt catalogate ca pǎduri pânǎ când nu au fost transformate definitiv pentru alte scopuri. Astfel, ar putea pǎrea cǎ rata globală a despǎduririlor s-a diminuat, dar imaginile recent transmise de sateliți și rapoartele țǎrilor relevǎ cǎ adevǎrul este exact invers.

De-a lungul istoriei, pǎdurile au fost gospodǎrite prin tǎiere selectivǎ, eliminându-se doar copacii maturi, de valoare ridicatǎ. În acest sistem, suprafața împǎdurită era deosebit de stabilǎ, restrângându-se doar atunci când terenul era transformat pentru culturi agricole sau pentru alte scopuri neforestiere. În ultimele decenii, datoritǎ noilor tehnologii de tǎiere a copacilor și a mașinilor masive care pot cosi pǎdurile așa cum fermierii cosesc fânul, defrișarea totalǎ a devenit o operație mult mai economicǎ decât o tehnicǎ de recoltare, în special atunci când se neglijeazǎ costurile de mediu.

În general, oamenii sunt familiarizați cu bunurile pe care le furnizeazǎ pǎdurea, dar sunt mai puțin familiarizați cu serviciile pe care le furnizeazǎ aceasta. Printre acestea, la loc de frunte sunt reglǎrile de climat, controlul inundațiilor, conservarea solului, reciclarea apei, stocarea nutrienților și reciclarea lor și recreerea – toate reprezentând o laturǎ fundamentalǎ a sistemelor-suport ale economiei.

Reîmpǎdurirea este esențialǎ pentru restabilirea sǎnǎtǎții planetei, o piatrǎ de temelie a eco-economiei. Reducerea inundațiilor și a eroziunii solului, reciclarea precipitațiilor înspre interior și refacerea ratei de reîncǎrcare a acviferilor depind nu doar de o simplǎ încetinire a ritmului defrișǎrilor sau de oprirea lor, ci de reîmpǎdurirea planetei. Plantarea copacilor ajutǎ la reducerea pierderii stratului superficial de sol fertil, cauzat de eroziune, pânǎ la nivelul de formare a noului sol sau chiar sub acest nivel.

Un efort de succes pentru vindecarea planetei face apel la un efort global de reîmpǎdurire, coordonat țarǎ cu țarǎ, reunit cu planificarea populației și cu optimizarea eficienței arderii combustibilului lemnos. Reducerea consumului de lemn prin dezvoltarea surselor alternative de energie, ca și reciclarea sistematicǎ a hârtiei și utilizarea unui numar mai mic de produse forestiere reprezintǎ componenete integrale ale campaniei de diminuare a presiunii asupra uscatului. Cu un asemenea plan integrat, umanitatea poate opri extinderea deșerturilor care amenințǎ agricultura și așezǎrile umane în atǎt de multe țǎri. (18,19)

II.1. Gospodărirea resurselor naturale și conservarea mediului

În contextul naturii, o plantă, un organism animal, indiferent care ar fi, conțin mai multe mistere și au multe implicații ecologice benefice naturii decât cea mai uimitoare realizare umană ca edificiu pentru sine. Natura a existat fară om, omul nu poate trăi fără natură.

Conservarea mediului înconjurător ca bun unic al biosferei a devenit o necesitate. Aceasta trebuie să se înscrie printre problemele prioritare ale guvernelor și organizațiilor internaționale. Programul Om și biosferă finanțat de UNESCO studiază conexiunile societății cu mediul înconjurător și legile care guvernează echilibrele ecologice naturale. S-a constatat perspectiva epuizării unor resurse naturale neregenerabile și deteriorarea mediului înconjurator în unele regiuni ale Globului. În unele locuri s-a ajuns până la limitele incompatibilității cu existența omului. Se pune problema responsabilității uriașe a generației umane actuale privind tezaurul de resurse și calitatea mediului înconjurător pe care le transmite urmașilor.

Conservarea mediului în raport cu dezvoltarea economico-socială ia în considerare mediul ca furnizor de resurse naturale și mediul ca loc de trai pentru societatea umană, pentru plante și animale.

Resursele naturale include toate elementele mediului de natură materială, energetică și informațională. Unele din ele sunt regenerabile. Ele se refac prin activitatea biosferei în cadrul circuitelor biogeochimice globale, cum sunt: oxigenul, dioxidul de carbon, azotul, apa, substanțele organice, etc. Alte resurse sunt neregenerabile. Nu se mai refac sau refacerea necesită un timp foarte lung, cum sunt: resursele de minereuri, resursele de energie, speciile de plante și animale. Unele specii de plante și animele au dispărut de pe glob ca urmare a presiunii exercitate de om, direct sau indirect, asupra lor.

Conservarea mediului presupune menținerea circuitelor regionale și globale de regenerare a resurselor, depoluarea naturală, conservarea speciilor de plante și animale, conservarea solurilor prin prevenirea eroziunii.

Conservarea solurilor constituie o problemă ecologică foarte serioasă. Pământul reprezintă baza existenței umane și a ecosistemelor terestre. În masa lui se desfașoară neîntrerupt ample procese fizice, chimice și biologice de care omul trebuie să țina seama și să sprijine menținerea lor. Fitocenoza aflată deasupra solului și biocenoza din sol constituie baza biochimică și bioenergetică a solificării. Acestea se află sub influența condițiilor climatice și a reliefului. Procesul de formare și de evoluție a solului este profund influențat de activitatea umană. Defrișarea pădurilor, desțelenirea pajistilor perene, înlocuirea vegetației naturale cu plantele de cultură determină modificări profunde asupra solului și evoluției lui. Defrișările realizate fără o bază ecologică aduc mari prejudicii mediului înconjurător. Pe solurile nisipoase, lipsa pădurilor și prezența vânturilor favorizează eroziunea eoliană. Pe terenurile în pantă, lipsa pădurilor favorizează eroziunea hidrică. Defrișarea masivă are repercusiuni climatice pe zone mai largi, are loc aridizarea, secarea izvoarelor, dispariția unor pâraie și chiar râuri. Conservarea pădurilor și participarea activă a omului la regenerarea zonelor defrișate sunt de mare importanță ecologică, estetică, socială, sanitară. (13)

II.2. Conservarea resurselor genetice

În cadrul ecosferei, ecosistemele naturale și agroecosistemele joacă un rol ecologic esențial prin rețeaua de interacțiuni în ecobiomuri. Speciile adaptate să-și desfășoare viața în mediul terestru, mediul subteran și mediul acvatic reprezintă un tezaur cu valoare inestimabilă. Patrimoniul lor genetic alcătuiește genofondul mondial. La formarea lui participă genofondurile celor 4,5 milioane specii de plante, animale și bacterii cât există astăzi pe Terra. Diversificarea prin selecție naturală și mai apoi prin selecție artificială a patrimoniului genetic mondial a avut loc în condiții ecologice nerepetabile. Evoluția patrimoniului genetic mondial s-a realizat printr-un proces natural de diversificare a speciilor cu ocuparea tuturor nișelor din ecosistemele terestre epigee, ecosistemele terestre și acvatice hipogee, ecosistemele acvatice epigee. Omul a acționat de multe ori negativ asupra patrimoniului genetic mondial. Datorită lui în urmă cu câteva milenii și în unele regiuni cu numai câteva secole a provocat dispariția unor specii de plante și de animale. Activitatea umană provoacă direct sau indirect stingerea prematură a 5-10 specii de plante sau animale superior organizate. Acestea sunt de maximă importanță pentru economia și prosperitatea societății umane. Astăzi mai mult ca oricând se pune problema conservării patrimoniului genetic spontan, conservării patrimoniului genetic agricol, conservării patrimoniului genetic microbiologic.

II.2.1 Consevarea patrimoniului genetic spontan

Conservarea patrimoniului genetic spontan se realizează prin protecția plantelor și animalelor din cadrul fiecarui ecosistem. Dispariția unei specii aduce după sine o perturbare funcțională și o reorganizare a relațiilor ecologice și informaționale în cadrul ecosistemului. Menținerea integrității patrimoniului genetic prin prezența populațiilor din biocenoze asigură existența și stabilitatea circuitelor regionale și globale naturale ale materiei și energiei. Numărul mare de populații din cadrul unei biocenoze a ecosistemului și diversitatea ecosistemelor din cadrul ecobiomului asigură o bună stabilitate a vieții și conservarea genofondului pe o mare suprafață a Terrei sau într-un mare volum de apă în ecobiomii limnicoli sau în cei oceanici și marini. Conservarea genofondului unui ecobiom asigură eficiența circuitelor naturale ale elementelor chimice și ale energiei cu păstrarea capacității de autoreglare și homeostazie a biosferei și ecosferei. Speciile florei spontane și faunei spontane sunt surse inestimabile de gene pentru speciile înrudite de plante cultivate sau de animale domestice privind rezistența față de boli și dăunători. Deja s-au realizat transferuri de cromozomi, fragmente de cromozomi pe care se găsesc gene de rezistență de la plantele sălbatice la cele cultivate, cum este de exemplu rezistența grâului la rugină și făinare.

Pentru păstrarea patrimoniului genetic spontan s-a recurs la rezervații naturale integrate, unde orice intervenție umană este exclusă, cu excepția câtorva cercetări; rezervații cu natura salbatică unde sunt îmbinate scopurile de conservare cu cele de recreere; parcuri naționale cu suprafețe mari unde nu este admisă intervenția omului prin exploatare sau ocupație; o rezervație a biosferei care surprinde o suprafață geografică mare cu ecosisteme naturale și modificate este Delta Dunării. (14)

II.2.2. Conservarea patrimoniului genetic agricol

Activitatea agricolă realizată de om a configurat un patrimoniu genetic la nivel mondial reprezentat prin plante erbacee de cultură, pomi fructiferi, arbuști fructiferi și viță-de-vie. În secolul al XX-lea, amelioratorii au realizat combinații valoroase de gene din care au rezultat soiuri de plante și rase de animale de mare valoare. Pentru viitor se preconizează transferuri de gene valoroase de la un individ la altul. În baza rezultatelor obținute se impune conservarea resurselor genetice din agricultură și zootehnia tradițională în folosul generațiilor viitoare. Conservarea genofondului agricol se face prin banca de gene.

II.2.3 Conservarea patrimoniului genetic microbiologic

Patrimoniul genetic microbiologic este constituit din sușe (culturi) de microorganisme izolate din natură sau obținute prin mutații de laborator. Ele au proprietăți optime în descompunerea reziduurilor, epurarea apelor poluate, fermentația produselor alimentare, fixarea azotului atmosferic, producerea de antibiotice sau vaccinuri, captarea energiei solare prin fotosinteză. În acest scop, numeroase țări și-au constituit stocuri genetice integrate în patrimoniul național și protejate juridic. În S.U.A., s-a extins regimul invențiilor asupra suselor microbiene izolate. Pierderea unei suse microbiene este definitivă și irecuperabilă. Ea corespunde exact situației dispariției unei specii de plantă sau animal. S-a emis înființarea unei Rețele Mondiale de Centre de Resurse Microbiologice (MIRCEN) cu rolul de a "încorpora unități funcționale regionale și interregionale axate pe gestiunea, distribuția și utilizarea resurselor de gene microbiene". Se pune astfel problema conservării patrimoniului genetic microbian existent și a celor complet noi obținute prin inginerie genetică în scopul folosirii benefice pentru omenire și nu pentru distrugerea ei.(22)

CAPITOLUL III

ASPECTE PRIVIND ESTIMAREA VALORII ECONOMICE A ECOSISTEMELOR

III.1. Necesitatea estimǎrii valorii economice a ecosistemelor

Agențiile guvernamentale cu atribuții în domeniul protecției mediului sunt puse adeseori în situația de a lua decizii dificile legate de modul în care sǎ aloce fondurile de investiții pentru protejarea și restaurarea mediului natural adesea în condițiile unor bugete restrânse și a unor necesitǎți crescute de a acționa pentru protecția mediului. În procesul luǎrii acestor decizii, managerii programelor de mediu trebuie sǎ ținǎ cont de multe obiective, inclusiv de calitatea mediului, de amenințǎrile relative la integritatea mediului și efectele asupra calitǎții vieții oamenilor. Agențiile trebuie sǎ-și justifice deciziile nu numai în termenii oportunitǎții fațǎ de mediul natural ci și în termeni de contabilitate și fonduri publice de susținere. Agențiilor li se cere sǎ demonstreze beneficiile economice ale investițiilor lor în bani, ca referințǎ. Cu toate cǎ acest lucru este dificil, personalul acestor agenții poate prezenta dovezi cu privire la faptul cǎ investițiile lor în mediu sunt administrate în așa fel încât sǎ maximalizeze beneficiile asupra mediului pe fiecare ban cheltuit. În ce privește deciziile referitoare la specii amenințate cu dispariția, sau referitoare la probleme de sǎnǎtate și securitate, considerațiile economice devin secundare, cu toate cǎ și în aceste cazuri trebuiesc justificate deciziile privind modul de alocare a resurselor financiare.

Estimarile beneficiilor ecosistemelor sunt necesare din următoarele considerente:

pentru a justifica și a decide cum sǎ se realizeze alocarea fondurilor publice pentru conservarea, pǎstrarea și restaurarea mediului;

pentru a lua în considerare valorile publice și prin aceasta, pentru a încuraja participarea și susținerea din partea publicului la astfel de acțiuni;

pentru a putea compara beneficiile oferite de diferite programe sau proiecte;

pentru a putea face o prioritizare a proiectelor de conservare sau restaurare a mediului;

pentru a maximaliza beneficiile de mediu pe fiecare ban cheltuit. (15,17)

III.2. Privire de ansamblu asupra evaluǎrii ecosistemelor

Inițiativele legate de mediu pot avea ca rezultat îmbunǎtǎțiri ce pot asigura o largǎ deschidere cǎtre beneficii economice. În economia convenționalǎ este general acceptat cǎ mǎsurǎtorile economice sǎ fie bazate pe ceea ce doresc oamenii; astfel cǎ nu guvernele ci populația formatǎ din indivizi sǎ judece ceea ce dorește. Folosind aceastǎ noțiune de valoare se poate afirma cǎ o cantitate maximă din ceva, dintr-un lucru la care o persoana este de acord sǎ renunțe pentru a avea altceva, este o mǎsura corectǎ pentru “valoare” relativǎ a celor douǎ lucruri pentru persoana respectivǎ. Banii sunt o masurǎ universal acceptatǎ pentru cuantificarea valorii economice, deoarece banii pe care cineva este gata să-i platească pentru ceva reflectă la cât de mult din alte bunuri sau servicii acea persoana este gata să renunțe. În evaluarea valorii serviciilor ecosistemelor este important să se rețină faptul că măsurarea valorii unui lucru folosind banii nu implică neaparat ca acel lucru să poată fi vândut sau cumpărat într-o piață. Înseamnă doar câtă putere de cumpărare este gata populația să folosească pentru a obține acel lucru.

Banii nu sunt singura modalitate folositoare de măsurare a valorii economice. Uneori este mai folositor sau mai practic a lua decizii bazate pe beneficiile unor investiții anterioare în mediu. De asemenea este ușor să se cheltuie mari sume de bani pe studii economice care să ducă la alocarea unor valori financiare pentru îmbunătățirile de mediu. În acest fel este ușor pentru managerii de programe să foloseasă greșit rezultatele acestor studii, ceea ce poate duce la subminarea susținerii programelor lor. Pe de altă parte este riscant pentru un manager de program să ignore cererile față de o contabilitate fiscală. De asemenea, argumente de tipul “Cea mai bună judecată profesională” și “Obiectivitate științifică”, sunt criterii extrem de nepopulare ca metode de a justifica investițiile publice. Scopul dezbaterii acestei teme este acela de a ajuta un specialist să găsească echilibrul potrivit privind beneficiile unui program, răspunsuri practice și folositoare și pe cât posibil precise, folosind metode care sunt bine selectate, aplicate și interpretate. (16)

III.3. Concepte de bază ale valorii economice

Valoarea economică este una din mai multe posibile căi de a defini și de a măsura valoarea. Cu toate că și alte tipuri de valoare sunt adesea importante, valoarea economică este folosită pentru a face alegeri economice – alegeri care presupun alocarea unor resurse. Banii sunt universal acceptați ca măsură a valorii economice, deoarece suma de bani pe care o persoană este dispusă să o plătească pentru ceva, ne comunică date ce relevă în ce măsură o persoană este dispusă să renunțe la alte lucruri sau servicii pentru a obține acel ceva. Acest aspect este cunoscut ca “Disponbilitatea de a plăti”. În general când un preț al unui bun crește, oamenii vor cumpăra mai puțin din acel bun. Aceasta este cunoscută ca “legea cererii” – oamenii cer mai puțin din ceva care este mai scump (în accepțiunea că prețurile altor bunuri, ca și veniturile populației, nu se schimbă). Prin relația dintre cantitatea cerută și prețul unui bun putem estima funcția cererii pentru acel bun. De aici se poate trasa curba cererii, reprezentarea grafică a funcției cererii.

Uneori este asumat în mod incorect faptul că prețul de piață al unui bun măsoară valoarea lui economică. Prețul de piață ne comunică doar suma minimă pe care o persoană care cumpără bunul respectiv este dispusă să o plătească pentru el. Când oamenii cumpără un bun de pe piață, ei compară suma pe care sunt dispuși să o platească pentru bunul respectiv cu prețul lui de piață. Ei vor cumpăra bunul dacă disponibilitatea lor de plată este egală sau mai mare ca prețul bunului. Mulți oameni au de fapt disponibilitatea să plătească mai mult decât este prețul pieții pentru bunul respectiv, și în acest fel valorile lor exced prețul pieții.

În scopul de a lua decizii corecte privind alocarea resurselor, decizii bazate pe valori economice, trebuie văzut care este beneficiul economic net obținut dintr-un bun sau dintr-un serviciu. Acest beneficiu poate fi măsurat prin suma pe care oamenii sunt dispuși să o plătească pentru respectivul bun sau serviciu. Două lucruri care se vând cu acelasi preț pot avea beneficii nete diferite. De exemplu, un kilogram de struguri albi și un kilogram de struguri roșii au același preț, de 3 lei. Întrucât o persoană preferă strugurii roșii, e dispusă să plătească până la 4 lei/kg. Pentru strugurii albi ar plăti cel mult 3,5 lei. Ca atare, beneficiul economic net pentru strugurii roșii este de 1 leu, iar pentru cei albi de 0,5 lei. Beneficiul economic pentru indivizi este adesea măsurat prin surplusul consumatorului, reprezentat grafic prin zona situată dedesubtul curbei cererii pentru un bun la un anumit preț. Beneficiile economice pentru indivizi sau surplusul consumatorului obținut dintr-un bun se poate schimba dacă prețul sau calitatea bunului se schimbă. De exemplu, dacă prețul unui bun crește, dar disponibilitatea de plată a populației rămâne aceeași, beneficiul obținut va fi mai mic decât înainte. În cazul în care calitatea unui bun crește dar prețul rămâne același, disponibilitatea populației poate crește și astfel beneficiul obținut va crește la rândul lui. Valorile economice sunt de asemenea afectate de schimbările în prețul sau calitatea bunurilor complementare sau a bunurilor substituite. Dacă prețul unui bun substituit se schimbă, valoarea economică a bunului în cauză se va schimba de asemenea în aceeași direcție. De exemplu, strugurii albi sunt o alegere complementară pentru strugurii roșii. Astfel, dacă prețul strugurilor roșii urcă, în timp ce prețul strugurilor albi rămâne același, oamenii se vor întoarce de la strugurii roșii la cei albi. Deci strugurii albi vor fi ceruți într-o măsură mai mare, funcția cererii va urca, făcând surplusul consumatorului de sub ea mai mare. În mod similar, dacă prețul unui bun complementar crește, atunci beneficiul economic al bunului va scădea. De exemplu, dacă prețul untului crește, lumea va cumpăra mai puțin atât din pâine, cât și din unt. Dacă este cerută mai puțină pâine, funcția cererii o ia în jos și zona de sub ea scade.

Producătorii de bunuri primesc de asemenea beneficii economice bazate pe profiturile pe care le fac prin vânzarea bunurilor. Beneficiile economice ale acestora sunt măsurate prin surplusul producătorului, zona de deasupra curbei rezervoarelor și dedesuptul prețului pieței. Funcția ne spune câte unitați de produs este dispus să producă producătorul și să le vândă pentru un preț dat. Dacă producătorul primește un preț mai mare decât minimul de preț pentru care este dispus să-și vânda produsul, atunci el primește un beneficiu din vânzare, adică surplusul producătorului.

Atunci când se măsoară beneficiul economic adus de o politică sau de o inițiativă care afectează un ecosistem, se măsoară beneficiul economic net. Acesta este surplusul consumatorului + surplusul producătorului + costurile asociate cu inițiativa. (15,16,17)

III.4. Funcțiile și serviciile ecosistemelor

Funcțiile ecosistemelor sunt procesele biologice sau atributele fizice, chimice sau biologice care contribuie la auto-întreținerea unui ecosistem. Ca exemple de funcții ale ecosistemelor sunt asigurarea habitatului sălbatic, ciclul carbonului, descompunerea elementelor nutritive, etc. Astfel, unele ecosisteme, cum ar fi mlaștinile, pădurile, estuarele, pot fi caracterizate prin procese sau funcții ce apar în interiorul lor. Serviciile ecosistemelor sunt rezultate benefice pentru mediul natural și pentru oameni și rezidă din funcțiile ecosistemelor. Câteva exemple de servicii pe care le fac ecosistemele: recoltele de plante și animale, asigurarea de apă curată, asigurarea unor peisaje frumoase, etc., pentru ca ecosistemele să-și ofere funcțiile, oamenilor se cere din partea celor din urmă o anume interacțiune sau cel puțin o oarecare apreciere. Astfel, funcțiile ecosistemelor au valori neutre, pe când serviciile lor sunt valoroase pentru societate.

III.4.1. Factori ce complică procesul de luare de decizii în managementul ecosistemelor

Deciziile legate de managementul ecosistemelor sunt complicate de faptul ca diferitele tipuri de căderi de piață sunt asociate cu resursele naturale și cu mediul. Căderile de piață apar atunci când piața nu reflectă în totalitate costurile sau beneficiile unui bun. De exemplu, prețul unui bun nu reflectă în totalitate costurile lui, în termeni de poluare, care este produs în societate prin arderea, de exemplu a benzinei. Căderile de piață care sunt legate de ecosisteme includ faptul că:

multe ecosisteme au servicii care sunt bunuri publice;

multe din serviciile ecosistemelor sunt afectate de factori externi;

drepturile de proprietate legate de ecosisteme și serviciile lor sunt neclar definite.

Serviciile ecosistemelor sunt adesea bunuri publice, ceea ce înseamnă că se pot bucura de ele oricine, fără a afecta pe alții. De exemplu, un peisaj frumos este un bun public. Indiferent de cât de mulți oameni se bucură de priveliște, și alții se pot bucura de ea în egală măsură. Altele pot fi bunuri cvasi-publice, unde, un anumit grad de folosință poate diminua gradul în care și alții se pot bucura de ecosistemul respectiv. De exemplu o zonă publică de recreere poate fi deschisă tuturor, dar aglomerația poate diminua capacitatea publicului de a se bucura de zona respectivă. Problema cu bunurile publice este acea că, cu toate că oamenilor le place să se bucure de ele, nimeni nu are intenția să plătescă pentru menținerea bunului. Din acest motiv, conservarea acestora este adeseori legată de o activitate colectivă. Serviciile ecosistemelor pot fi afectate de factori externi sau de efecte necompensate, marginale ale acțiunilor umane. De exemplu, dacă un pârâu este poluat cu apă “infectată cu pesticide” de pe o plantație agricolă, populația experimentează un factor extern negativ.

Problema cu factorii externi este aceea că în general efectele lor nu sunt compensate și stricăciunile produse nu sunt recuperate. În sfârșit, dacă dreptul de proprietate pentru anumite resurse naturale nu este clar definit, aceste resurse pot fi epuizate deoarece nu există nici o încurajare în acțiunea de a le conserva. De exemplu, pescăriile care nu sunt proprietatea cuiva presupun accesul liber al oricui pentru pescuit, ceea ce poate duce la declinul potențial sever al cantității de pește de-a lungul timpului. Evaluarea ecosistemelor poate ajuta managerii de resurse să facă față căderilor de piață, prin măsurarea costurilor acestor căderi pentru societate, în termeni de beneficii economice.

Costurile sociale pot fi imputate în diferite moduri celor ce sunt responsabili, sau pot fi utilizate pentru a se evalua acțiunile necesare pentru reducerea sau eliminarea impacturilor de mediu. De exemplu, în cazul zonelor publice de recreere, beneficiul pentru public ar fi îmbunătățit prin reducerea aglomerației. Acest lucru poate fi realizat fie prin extinderea spațială a zonei, fie prin reducerea numărului de vizitatori. Costurile implementării diferitelor opțiuni pot fi comparate cu beneficiile economice crescute obținute prin reducerea aglomerării. În cazul exemplului cu pârâul poluat de apele reziduale agricole, beneficiile obținute prin eliminarea poluării, pot fi comparate cu costurile necesare pentru a reduce volumul apelor reziduale, sau poate fi folosit pentru a se calcula taxele aproximative ce ar trebui aplicate celor responsabili. În cazul exemplului cu pescăria cu acces liber, beneficiile obținute prin reducerea pescuitului excesiv pot fi comparate cu costurile industriei de pescuit în cazul accesului restricționat.(20,15,16)

III.5. Valorile ecosistemelor

Economiștii măsoara valoarea serviciilor ecosistemului pentru populație prin estimarea sumei pe care oamenii ar fi gata să o plătească pentru conservarea sau chiar lărgirea acestor servicii. Este important de reținut faptul că unele servicii ale ecosistemelor ( cum ar fi pescuitul sau cheresteaua) sunt cumpărate și vândute pe piată, în timp ce altele, cum ar fi petrecerea unei zile în salbăticie sau un peisaj marin, nu sunt comercializate pe nici o piață.

Astfel, populația nu plătește direct pentru multe servicii ale ecosistemelor. În plus, datorită faptului că oamenii nu sunt obișnuiți să plătească astfel de lucruri, nici disponibilitatea lor de plată nu este clar definită. Aceasta nu înseamnă că respectivele ecosisteme nu au valoare, ci că ea nu poate fi exprimată în termeni monetari. Nu este absolut necesar ca serviciile ecosistemelor să fie cumpărate sau vândute pe piețe ca să poată fi prețuite, adică să li se poată exprima valoarea în bani. Este nevoie a se măsura la cât din puterea lor de cumpărare oamenii sunt dispuși să renunțe pentru a beneficia de serviciile unui ecosistem.

Economiștii clasifică valorile ecosistemelor în mai multe categorii. Sunt două mari categorii legate de folosință sau de nefolosință ecosistemului. În timp ce valorile de folosință sunt bazate pe folosința prezentă a ecosistemului și serviciilor lui, valorile de nefolosință nu sunt asociate cu folosința prezentă. Așadar, valorile de folosință sunt definite ca valori derivate din folosința prezentă a unui bun sau a unui serviciu, cum ar fi vânatul, pescuitul, alpinismul etc. Valorile de folosință pot include de asemenea folosințe directe si indirecte. De exemplu, o zonă salbatică din Retezat asigură o valoare de folosință directă persoanelor care o vizitează. Dar ea poate fi admirată și într-un reportaj la televizor, și primește ca atare o valoare indirecta. Oamenii pot beneficia de valori indirecte de folosință prin investiții ce ajută la obținerea unor bunuri pe care ei le folosesc direct. De exemplu, organismele inferioare din lanțul trofic acvatic asigură valori de folosință indirecte pentru cei care se relaxează prinzând peștii pe care îi consumă. Valoarea opțională pe care populația o dă unui anumit lucru nu îl foloseste în mod curent dar s-ar putea să îl folosească. De, exemplu o persoană speră că la un moment dat în viitor va vizita Delta Dunarii și deci va dori să faca ceva ca să conserve zona pentru a-și putea menține această opțiune pe viitor. În mod similar, valoarea posibilității de vizitare este valoarea pe care oamenii o dau faptului că generațiile viitoare vor avea posibilitatea să se bucure de ceva, ea reprezentând așadar disponibilitatea oamenilor de a conserva mediul natural pentru generațiile viitoare.

Valorile de folosință sunt valori pasive care nu sunt asociate cu folosința imediată. Valoarea de existența este valoarea de nefolosință pe care oamenii o dau pur și simplu existenței unui loc anume, chiar dacă ei nu îl vor vedea sau folosi niciodată. Este evident că o persoană poate beneficia în mai multe moduri de valoarea unui ecosistem. Valoarea economică totală a unui ecosistem este suma valorilor de folosință sau de nefolosință a unui bun sau serviciu oferit de un ecosistem.

CAPITOLUL IV

IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR TURISTICE ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Prezența omului în natură, ca turist, are și efecte mai puțin dorite asupra tuturor componentelor de mediu. Dintre acestea, cele mai afectate sunt peisajele naturale, solul, flora, fauna, apele, așezările urbane și monumentele. Peisajele sunt degradate prin intervenții antropice care se traduc prin ridicarea de noi structuri turistice, unde soluțiile arhitecturale nu se integrează sub aspect estetic și ambiental. Aceasta conduce la uniformizarea și monotonia peisajelor.

Reducerea tuturor acestor efecte negative asupra valorilor naturale și culturale cu valențe turistice se bazează pe o analiză aprofundată calitativă și cantitativă asupra tuturor componentelor de mediu.

Politica globală de stabilire a saturației turistice asupra mediului natural, social, cultural, trebuie să se desfășoare la scară națională, regională, locală, iar legile și reglementările, stabilite în principal de organismele guvernamentale trebuie să asigure păstrarea calității mediului în interesul turiștilor, a colectivităților locale și a obiectivelor naționale. La baza determinărilor de impact, care este variabilă în timp și spațiu, stă un evantai întreg de norme menite să directioneze dezvoltarea turistică a oricărei zone.

IV.1 Impactul activităților turistice asupra mediului înconjurător

Impactul activităților turistice asupra unei zone este dat de cadrul natural și varietatea potențialului turistic, de existența unei infrastructuri generale, de prezența unor structuri turistice de cazare, de alimentație, agrement. Aceste elemente definitorii ale turismului determină mai multe tipuri de impact (politic, social, economic, cultural, ș.a.), care pot îmbrăca forme pozitive sau negative de manifestare.

Obiectivele, principiile, cerințele dezvoltării turistice durabile se regăsesc în ecoturism, turismul rural, turismul cultural, ș.a., aceste forme fiind expresia dorinței ca turismul să reprezinte un factor pozitiv și dinamic de dezvoltare economică și o soluție practică de păstrare nealterată a mediului.

Turism durabil înseamnă dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale și pentru generațiile viitoare.

Impactul turismului asupra mediului presupune analiza relației turist – rezervă turistică – produs turistic.

IV.1.1. Definirea conceptului de impact

Evoluția actuală a turismului este caracterizată de profunda înnoire a ofertei turistice mondiale în special prin dezvoltarea unei game de produse turistice noi, superioare atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ.

Astfel, se pot contura următoarele orientări:

destinațiile la mare distanță, care permit o diversificarea sejururilor în extrasezon;

vacanțele tematice (cultură, sport, descoperire științifică ) organizate pentru o clientelă exigentă și care efectuează mai multe călătorii turistice pe an;

produsele de loisir asociate cu cazarea turistică dispersată, care vizează noțiunea de autentic și permite dezvoltarea schimburilor culturale și informaționale între turiști și populația locală.

Specialiștii consider că sunt patru factori generali care determină și influențează direct activitatea turistică, și anume:

1. valoarea calitativă și cantitativă a resurselor turistice;

2. creșterea economică, care determină în mare parte locurile de muncă și veniturile;

3.cursul de schimb valutar, care influențează evoluția puterii de cumpărare a rezidenților și nonrezidenților;

4. repartiția, care determină evoluția puterii de cumpărare a clienților.

Acești factori se sprijină în principal pe exploatarea resurselor naturale, culturale cu valențe turistice. Toate activitățile turistice determină în timp și spațiu efecte potențiale asupra mediului, sănătății sau sistemului social. Aceste influențe cumulate sunt exprimate de noțiunea de impact. Dezvoltarea acestui concept a pornit de la studiul realizat de specialiștii englezi și americani, în anii 70 "Limitele creșterii", care a șocat opinia publică internațională autorii încercând să demonstreze că atât rezervele cât și resursele naturale ale planetei sunt limitate, ca de altfel și puterea de absorbție a tuturor reziduurilor și deșeurilor rezultate.

Fiecare stat se bucură de un anumit teritoriu, iar acest spațiu ecologic, pentru fiecare națiune, este un dat, un atribut al realităților inegal constituite de-a lungul istoriei. Ideea durabilității nu trebuie să reducă cîmpul de acțiune și finalitatea dezvoltării. În acest context, pentru turism se impune formularea unor scopuri clare de dezvoltare și amenajare, acceptabile în privința avantajelor economice, a accesului la o relativ mai mare bunăstare a populației și a rezolvării unor probleme sociale, vitale, concomitent cu prezervarea echilibrului mediului natural.

IV.2. Strategia și politica de evaluare a impactului asupra mediului

Singura cale pentru a asigura un viitor mai sigur și mai prosper constă într-o tratare echilibrată a mediului și dezvoltării. Numai printr-o orientare judicioasă a căilor de dezvoltare se poate ajunge la modificarea modului de producție și de consum actual, care și-a dezvăluit caracterul perimat și consecințele nefaste asupra mediului ambiant.

Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIM) este un instrument de asistare a deciziei, având ca obiect determinarea efectelor principale asupra mediului. E.I.M. este o procedură prin care factorii de decizie iau cunoștință de efectele posibile ale dezvoltării asupra productivității naturale și a calității mediului; este un mijloc prin care se colectează și se prelucrează datele necesare unui proiect pentru evaluarea gradului de satisfacere a durabilității și a condițiilor impuse de acesta. În literatura românească de specialitate a fost denumit acord de mediu, care poate fi completat cu bilanțul de mediu, ambele reglementate prin Legea mediului 135/1996.

Conținutul unui EIM a fost stabilit de specialiștii Lee și Coalley în 1970 și ulterior a fost acceptat de țările Comunității Europene.

Acesta cuprinde următoarele aspecte principale:

Descrierea proiectului propus:

prezentarea obiectivelor, a fazelor de realizare, rata de exploatare a resurselor existente;

Prezentarea situației de bază, adică a stării actuale a mediului, a evoluției caracteristicilor mediului, pentru a ști posibilitățile de realizare a proiectului;

Analiza aspectelor de impact:

investigarea tipurilor de impact ce pot apărea, aprecierea evoluției lor viitoare;

Descrierea alternativelor:

realizarea unor variante și susținerea celor mai bune;

Realizarea unor propuneri de ameliorare pentru problemele de impact apărute, mai ales a acelor cu rol negativ.

Plan de monitorizare (urmărire continuă) a aplicării măsurilor de ameliorare și a celor privind buna funcționare a proiectului.

Aceste evaluări de impact sunt cerute de Comunitatea Europeană și Banca Mondială în susținerea oricărui proiect de dezvoltare, cu susținere financiară importantă. Realizarea acestui deziderat are meritul de a reduce efectele cumulative ale activităților umane, care, în general, sunt destul de greu de detectat și evaluat.

Sub recomandările Uniunii Europene și organismelor ONU, fiecare stat își poate elabora, în funcție de tipurile de mediu de care dispune, propria strategie de dezvoltare și de evaluare a impactului.

Chiar dacă în faza de început, în elaborarea oricărui proiect de dezvoltare, nu sunt surprinse absolut toate elementele EIM, este necesară o analiză continua a impactului real, constatat și după realizarea proiectului. Problemele sunt foarte diverse, complexe și demonstrează încă o dată nevoia realizării de EIM în acțiunile de modernizare sau de noi investiții în turism.

La noi în țară probleme de evaluare a impactului au fost reglementate prin Legea Mediului 135/1996, unde au fost stabilite normele metodologice de elaboare a acordurilor și bilanțurilor de mediu cu participarea agențiilor de mediu și a firmelor specializate pe probleme de mediu.

Tabelul nr. IV.1 Tipurile de impact produse de activitățile din turism.

Cadrul natural

Cadrul construit

IV.3 Modalități de evaluare a impactului

Progresul social și bunăstarea economică depind de activitățile care exploatează resursele naturale și care pot cauza pagube mediului. Problemele mediului au devenit globale, și, în consecință, strategiile de prevenire și reducere a formelor de poluare reflectă această realitate.

Avansul deținut de țările dezvoltate în elaborarea și implementarea strategiilor de protejare a mediului este incontestabil. Confruntate de timpuriu cu o poluare semnificativă, țările dezvoltate au pus la punct tehnici și modalități pragmatice de control și reducere a impactului. Transferul experienței acumulate, către țările în curs de dezvoltare și din Europa de Est, constituie o preocupare care a căpătat amploare în ultimul timp.

In acest context, resursele turistice nu pot fi exploatate sălbatic fară riscuri de a fi degradate sau distruse. Imperativele dezvoltării tuturor formelor de turism nu trebuie să afecteze interesele socio-economice ale populației rezidente, nici ale mediului și mai cu seamă, a resurselor naturale care constituie atracția principală, alături de siturile istorice și culturale.

De cele mai multe ori, bogățiile exploatate de turism fac parte din patrimoniul umanității, și în acest sens toate națiunile trebuie să vegheze la conservarea lor. Astfel, reducerea problemelor legate de saturația turistică și presiunea tot mai crescută asupra resurselor turistice, în ultimul deceniu, au dus al apariția conceptului de capacitate de primire, și de evaluare al său.

Trebuie subliniat că criteriile de evaluare a capacității de primire au la bază norme deja bine stabilite, iar altele, în curs de testare. Unele criterii au caracter subiectiv, deci sunt non-măsurabile. De altfel, studiile de impact au un rol bine definit, și ele nu se pot substitui evaluării capacității de primire. Există o disociere între zonele de dezvoltare turistică care vor deține în viitor structuri turistice, de cele unde acestea există deja. În primul caz este mai ușoara gestionarea echilibrată a resurselor pentru a rezolva gradul de suportabilitate și încărcare a mediului și pentru diversificarea ofertei.

Problemele capacității de încărcare se referă la trei tipuri de zone turistice:

zona emițătoare de turiști:

suprasolicitarea provine dintr-o proastă organizare a punctelor de plecare sau în zone cu forme de turism dominante (litoral, sporturi de iarnă, cultural etc.).

zone de transit:

încărcarea prin supraaglomerare a mijloacelor de transport (rutier, feroviar, maritim, aerian) în zonele de plecare și cele de destinație.

zona receptoare sau destinația:

unde mediul este perturbat fizic, social economic sau poate fi distrusă imaginea turistică a unei zone, în timp și spațiu.

Criteriile de apreciere a capacității maximale de primire se referă la două componente majore:

1. Mediul local include elemente de bază ale cadrului natural, ale dezvoltării socio-economice, ale nivelului cultural, resursele fiind limitate și epuizabile.

Criterii:

aspecte fizice:

impact vizual cu un nivel acceptabil;

pragul unde survin daunele ecologice;

necesitatea de a conserva viața sălbatică și marină.

aspecte economice:

stabilirea volumului turistic ce produce maximum de beneficii turistice;

nivelul de locuri de muncă adaptat la comunitățile locale.

aspecte socio-culturale:

determinarea volumului de turism acceptabil, fără a fi nefast pentru viața socio culturală a comunităților,

stabilirea nivelului de turism care să permită întreținerea, conservarea monumentelor, tradițiilor culturale, fără efecte negative;

aspecte de infrastructură generală si specifică:

servicii publice (alimentare cu apă, gaze, canalizare, epurare etc.)

infrastructură de transport;

alte facilități esențiale, cum ar fi dotări medicale sau personal turistic foarte bine calificat.

2. Imaginea – produs turistic[1]

Acolo unde zonele naturale sunt mai puțin fragile după toate aparențele, volumul circulației turistice poate fi calculat (maxim și minim) prin imagine – produs turistic realizat., Ideea de imagine este asimilată cu aceea de peisaj, care poate fi natural sau antropic, asociate cu gama de servicii turistice oferite.

Evaluarea cerințelor turistice va fi calculată direct cu ajutorul unei analize a cererii, iar criteriul de bază trebuie să fie atât satisfacerea turiștilor, cât și a rezidenților.

Pentru zonele de destinație turistică se aplică următoarele criterii principale ce se referă la:

aspecte fizice:

caracteristicile climatice favorabile, legate de lipsa poluării;

gradul de atracție exercitat de așezările rurale și urbane;

calitatea structurilor turistice și a petrecerii timpului liber.

aspecte economice:

costul sejurului (politica de prețuri și tarife);

aspecte socio-culturale:

interesul de care se bucură o comunitate locală și cultura sa;

calitatea artizanatului local, curiozități gastronomice.

aspecte de infrastructură generală și specifice:

nivelul dotărilor de transport, servicii publice și turistice.

În general aceste criterii sunt măsurabile în multe cazuri (poluare ecologică, locuri de muncă, calitatea serviciilor turistice), dar, în alte cazuri, nu pot fi determinate decât în mod apreciativ (impact asupra tradițiilor culturale locale).

Evaluarea pragurilor de primire și încărcare a unui teritoriu este necesară din două motive:

permite organismelor guvernamentale să-și elaboreze politici și strategii de
dezvoltare a turismului fără repercusiuni negative asupra mediului înconjurător;

rezolvă probleme legate de existența unui fenomen de saturație turistică sau pe
cale de a se produce.

Fenomenul de saturație turistică are și un caracter sezonier, deoarece dezechilibrul dintre cerere și infrastructură nu se produce decât în perioadele de aglomerare maximă. Această concentrare în timp și spațiu conduce la creșterea numărului de construcții, lipsa de spații verzi, parcuri. Determinarea capacității de primire trebuie să țină seama de gradul de dezvoltare a zonelor turistice.

Există astfel două categorii majore:

zone turistice în curs de dezvoltare:

In aceste teritorii cu potențial turistic valoros, dezvoltarea turistică presupune o edificare pe termen scurt și mediu. Aici, se pot stabili concret pragurile de primire turistică în vederea utilizării resurselor cât mai eficient, evitând efectele negative.

Prioritățile trebuie stabilite prin strategia organismelor guvernamentale sau printr-un management de calitate din partea unor agenți publici sau privați. Un rol esențial îl joacă și experiența anterioară din dezvoltarea altor zone turistice. În acest context, România dispune de importante resurse, unele încă insuficient valorificate, precum masivele montane
Capățânei, Cândrel, Cozia, Munții Apuseni, litoralului între Complexul lagunar Razim și Năvodari și Parcurile Naționale.

zone turistice dezvoltate

Acestea se găsesc îndeosebi în țări cu o puternică industrie turistică, unde activitățile turistice au atins un înalt nivel de concentrare. Aici se impune o politică de regestionare a resurselor turistice, cu reducerea presiunii asupra mediului ambiant.

În România exista zone cu o veche tradiție turistică, dar unde dezvoltarea structurilor turistice a condus la o supraexploatare a resurselor, iar o intensă circulație turistică a condus la degradarea cadrului natural (Munții Bucegi, Ocnele Mari, Păltiniș, Balvanyos șa.).

Prezența omului în natură, ca turist, are și efecte mai puțin dorite asupra tuturor componentelor de mediu. Dintre acestea, cele mai afectate sunt peisajele naturale, solul, flora, fauna, apele, așezările urbane și monumentele.

Peisajele sunt degradate prin intervenții antropice care se traduc prin ridicarea de noi structuri turistice, unde soluțiile arhitecturale nu se integrează sub aspect estetic și ambiental. Aceasta conduce la uniformizarea și monotonia peisajelor.

Solul este un component al mediului care suportă transformări majore prin faptul că există tendința de ocupare a acestuia cu infrastructuri turistice, tehnico-edilitare și de căi de comunicații. Dintre toate zonele turistice, cel mai mult au de suferit spațiul costier marin și cel montan, spații naturale cu un fragil echilibru ecologic.

Flora suportă consecințele negative datorate unei intense circulații turistice și a amenajărilor turistice pentru sporturi de iarnă, agrement, divertisment.

Fauna are de suferit prin reducerea spațiilor naturale care constituie habitatul necesar pentru speciile de animale, afectând supraviețuirea acestora. Practica nerațională a pescuitului și a vânătorii distruge treptat potențialul cinegetic și piscicol al multor zone turistice.

Așezările urbane sunt afectate de dezvoltarea activităților turistice. Creșterea densității construcțiilor urbane, a circulației turistice au repercusiuni negative mai ales asupra centrelor istorice ale orașelor și vechilor construcții, a monumentelor, prin amplificarea formelor de poluare. Reducerea tuturor acestor efecte negative asupra valorilor naturale și culturale cu valențe turistice se bazează pe o analiză aprofundată calitativă și cantitativă asupra tuturor componentelor de mediu.

Politica globală de stabilire a saturației turistice asupra mediului natural, social, cultural, trebuie să se desfășoare la scară națională, regională, locală, iar legile și reglementării, stabilite în principal de organismele guvernamentale trebuie să asigure păstrarea calității mediului în interesul turiștilor, a colectivităților locale și a obiectivelor naționale.

Această politică trebuie să pornească de la determinarea următoarelor priorități:

definirea potențialului teoretic turistic global pe termen lung în funcție de resursele
naționale sau regionale;

stabilirea tipului de produs sau imagine turistică, care se dorește a fi realizată;

analiza nivelului cererii pentru un anumit produs turistic;

evaluarea condițiilor materiale necesare realizării capacității de primire adecvate, în
funcție de rețeaua de transporturi existentă, volumul investițiilor necesare;

determinarea dimensiunilor impactului socio-cultural și economic, ecologic.

La baza determinărilor de impact, care este variabilă în timp și spațiu, stă un evantai întreg de norme menite să directioneze dezvoltarea turistică a oricărei zone.

CAPITOLUL V

PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA POTENȚIALULUI TURISTIC ÎN ȚARA FĂGĂRAȘULUI. STUDIU DE CAZ

Mai mult ca oricare alt domeniu de activitate, turismul este dependent de mediul înconjurător, acesta reprezentând „materia sa primă”, obiectul și domeniul de activitate și de desfășurare a turismului, fiind suportul cadru, purtătorul resurselor sale. Relația turism – mediul înconjurător a fost evidențiată, în repetate rânduri, în cadrul unor conferințe consacrate ocrotirii acestuia, ca aceea a Conferinței Mondiale a Turismului de la Manila (1986) etc. În acest sens, este concludentă aprecierea făcută de specialistul elvețian, prof. Krippendorf: „dacă putem să pierdem și apoi să reconstituim capitalul în alte domenii ale economiei, nu același lucru se întâmplă și în turism unde substanța de bază – peisajul și pământul odată pierdută este iremediabil pierdută”.

V.1. Impactul ecologic al turismului în Țara Făgărașului

Antrenând mase mari de persoane, cu deplasarea lor temporară dintr-o regiune în alta, turismul are, inevitabil, un impact esențial de prim ordin asupra mediului. Analiza fenomenului turistic conduce la relevarea unor coordonate pozitive, manifestate la toate nivelele de integrare ale peisajului geografic și, mai ales, la scara sociogeosistemului, deși, câteodată, efectele practicării turismului ajung, singure sau prin cumulare, să se instituie în factori negativi, perturbatori. La originea acestor perturbații stă manifestarea nerațională sau excesivă a fenomenelor din sfera turismului, combinate adesea cu efectele negative ale altor domenii. Raportate între ele, efectele pozitive ale turismului par a depăși cu mult ca pondere, participarea celor negative (Cândea M. și colaboratorii, 2003).

V.1.1. Impactul turismului asupra antropo-sistemului

Impactul turismului asupra antropo-sistemului se manifestă prin următoarele fenomene:

Apariția unor ramuri economice de mare eficiență

Este cunoscut faptul că fenomenele din afara turismului, prin amplificarea intensității și a lărgirii ariei de desfășurare, cuprind în sfera lor bunuri și mijloace importante. În acest sens s-au dezvoltat noi ramuri ca de exemplu industria alimentară: panificație, lactate, băuturi și sectorul serviciilor: cazare, transport, etc.

Apariția unui nou tip de habitat uman

Practicarea turismului impune, ca o condiție esențială a desfășurării sale, prezența unei infrastructuri complexe și variate, care să satisfacă (dacă este posibil) toate cerințele turiștilor. Asocierea în plan teritorial a elementelor infrastructurii generează o formă majoră de habitat uman și anume stațiunea turistică, ca de exemplu: la Sâmbăta de Sus (stațiunea climaterică), Bâlea, etc.

Mutații în structura profesională a populației

Modificările induse în structura profesională a unei părți a populației sunt o consecință directă și a diversificării și amplificării serviciilor turistice. Remarcăm o mare varietate a profesiilor ce deservesc turismul, începând de la muncitori necalificați, electricieni, instalatori, ce sunt antrenați în punerea în funcțiune a instalațiilor și infrastructurii, ospătari, personal care deservește structurile de cazare, până la economiști sau medici, turismul absorbind, astfel, un număr mare de persoane active. Conform Oficiului Județean de statistică (Sibiu – Brașov), în perioada 2000–2014, au fost reintegrați în muncă, în diverse profesii din sfera turismului cca. 1.500 de șomeri în Țara Făgărașului.

V.1.2. Impactul turismului asupra cadrului natural

Turismul afectează toate componentele fizice ale peisajului, respectiv relieful, clima, hidrografia, vegetația, fauna sau solul.

Foto V.1. Areal afectat de defrișări succesive și eroziune în suprafață în perioada 1987-2007

Culmea Clăbucetului

Foto V.2. Areal din pădurea de conifere defrișat în perioada 2006-2007 Piciorul Bârcaciului

a b

Foto V.3. Masă lemnoasă nemartonată rămasă în urma defrișărilor (Piciorul Bârcaciului)

Fig V.4. Impactul activităților turistice asupra componentelor de mediu

V.1.3. Acțiuni de protecție a mediului înconjurător și a potențialului turistic în general

MOTTO:

„…Doar când ultimul copac a murit, ultimul râu a fost otrăvit și ultimul pește a fost prins, ne vom da seama că nu putem mânca bani…”

Protecția și conservarea potențialului turistic în Țara Făgărașului se conturează ca o activitate distinctă, având probleme specifice ce solicită colaborarea specialiștilor din domenii variate. Această acțiune poate avea o eficiență satisfăcătoare numai în condițiile asigurării unui cadru juridico-administrativ de desfășurare adecvat, ea impunând organizarea administrativă, resurse economice, un suport legislativ eficient, și o susținută activitate de educație cetățenească.

Această corelare se realizează teoretic, în cadrul studiilor de amenajare teritorială care devin, astfel, instrumentul principal în mâna organelor cu rol de decizie și documentul de bază în amenajarea științifică, rațională și eficientă a teritoriului.

Una dintre măsurile importante de protejare și conservare a potențialului turistic o reprezintă: amenajarea și organizarea adecvată și la un nivel superior a zonelor, traseelor sau obiectivelor turistice.

Printre aceste acțiuni sunt necesare organizarea și exploatarea turistică a rezervațiilor naturale cu asigurarea protecției și conservării lor, în special a rezervației naturale floristice cu narcise de la „Dumbrava Vadului”.

CONCLUZII

Atractivitatea unui peisaj reprezintă importanța acordată acestuia de către vizitatori, evaluată pe harta percepției umane asupra frumuseții intrinsece a principalelor elemente de mediu: relief, ape, vegetație și faună.

Preocuparile pentru protectia mediului natural s-au facut resimtite înca de la sfârsitul secolului al XIX-lea, când s-a facut tranzitia de la atitudinea de admirare pasiva a frumusetilor naturii la cea activa de actionare pentru protectia ei si de prevenire a exploatarii abuzive a bogatiilor naturale. Prima lege pentru protectia mediului (Legea pentru Protectia Monumentelor Naturii) a fost adoptata in 1930 si, un an mai târziu, a luat fiinta Comisia penru Protectia Monumentelor Naturii care functioneaza si astazi sub patronajul Academiei României.

Aceasta lege a fost urmata de multe alte reglementari, dar Legea de protectie a mediului a fost efectiv adoptata abia in 1973.

In prezent sunt in jur de 630 de zone protejate in România, acoperind o suprafata totala de 1.200.000 ha. In afara de acestea exista trei rezervatii ale biosferei, 14 parcuri nationale si 362 rezervatii naturale. Parcul National Retezat (care a luat fiinta in 1935), Parcul National Rodna (care a luat fiinta in 1990) si Delta Dunarii (rezervatie înfiintata in 1938) au fost incluse de UNESCO in cadrul rezervatiilor biosferei, pe lista proprie de monumente protejate ale naturii.

Turismul, ca activitate economica poate cauza pagube mari ariilor protejate, in special daca nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce si mari beneficii. Presiunile din partea turismului cresc rapid. Presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel încat ariile naturale frumoase devin din ce în ce mai mult locuri pentru turismul de lunga durata, vizite de o zi si chiar sport.

Există arii protejate căutate cu precădere de multi vizitatori în anumite momente încat natura – si calitatea experientei vizitatorilor – suferă. În altele, vizitatorii pot patrunde în cele mai indepartate zone. Facilitatile turistice intră deseori în conflict cu metodele și modalitățile de conservare a zonelor respective, si strica peisajele naturale, creând dezechilibre.

Se fac presiuni puternice pentru dezvoltarea unor asemenea facilitati în fostul bloc al tarilor est-europene în cateva arii protejate, în timp ce în alte zone turismul pur si simplu nu este dezvoltat de loc.

Daca este planificat si administrat pentru a fi durabil, turismul reprezintă o activitate cu impact pozitiv, aducand beneficii atat ariilor protejate cat si comunitatilor locale. Turismul va fi binevenit în sau langă ariile protejate dacă respectă caracterul special al ariei – cum ar fi: turismul bazat pe aprecierea naturii, turismul cultural si educational, sau activitatea grupurilor mici, linistite – si daca pagubele si poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta la justificarea infiintarii ariilor protejate in regiunile marginale, si poate duce la o înviorare a comunitatilor locale din punct de vedere economic si a culturilor traditionale.

BIBLIOGRAFIE

1. Arsene, G.G., 2002, Elemente de ecologie generală, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara;

2. Bran, F., Ioan, Ildiko, Bran, Anca, 2002, Contribuții europene la finanțarea acțiunilor ecologice, Finanțe, Bănci, Asigurări;

3. Bran, P., 2002, Economica valorii, Ed. ASE, București;

4. Bran, Florina, Ioan, Ildiko, 2001, Ecosferă și politici ecologice, Ed. ASE, București;

5. Bran Florina – “Ecoturism”,Ed.Economica,Bucuresti,2000

6. Bran Florina – “Economia turismului si mediului inconjurator”,Ed.Economica,2000

7. Brown. R. L., 2001, Eco-Economie, Editura Tehnică, București;

8. Brown R. L. Flavin C. French H., 2000, Starea Lumii, Editura Tehnică, București;

9. Brown, L. (coord.), 2001, Eco-economia, Ed. Tehnică, București;

10. Bornea M. Papadopol C., 1975, Poluarea și Protecția Mediului, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

11. Cernescu Andreea – “Economia Turismului – Studii de caz – Reglementari”,2002

12. Ionescu A. Stancu R., 1980, Ecologia și Protecția Ecosistemelor, Pitești

13. Istrate Ioana – “Economia turismului si mediului inconjurator”,Ed.Economica,2000

14. Lupu Nicolae –“Lexicon de termeni turistici”,Ed.”Oscar Print”,2002

15. Neacșu P., 1984, Ecologie Generală, Editura Universității, București;

16. Neacsu Nicolae – “Turismul si dezvoltarea durabila”,Ed.Expert,Bucuresti,2000

17. Neacsu Nicolae – “Economia Turismului – Studii de caz – Reglementari”,2002

18. Nistoreanu Puiu –“Ecoturism si turism rural”,Ed.A.S.E.,Bucuresti,1999

19. Nistoreanu Puiu – “Economia turismului si mediului inconjurator”,Ed.Econ.,2000

20. Pârvu C., 2001, Ecologie Generală, Editura Tehnică, București;

21. Pârvu C., 1980, Ecosistemele din România, Editura Ceres, București;

22. Rojanschi, V., Bran, Florina, Diaconu, Simona, Florian, G., 2004, Evaluarea impactului ecologic și auditul de mediu, București, Editura ASE;

23. Soran V. Borna M. Omul și Biosfera, Editura Științifică și Enciclopedică București;

24. Stugren B., 1975, Ecologie Generală, Editura Didactică și Pedagogică, București;

25. Stugren. B., 1994, Ecologie Teoretică, Editura Sarmis, Cluj-Napoca.

26. Stanoiu Felicia –“Lexicon de termeni turistici”,Ed.”Oscar Print”,2002

27. Tigu Gabriela – “Lexicon de termeni turistici”,Ed.”Oscar Print”,2002

1. *** http://ec.europa.eu/environment/nature/biodiversity/economics/index_en.htm

2. *** www.millenniumassessment.org/documents/document.356.aspx.pdf

3.***ec.europa.eu/environment/nature/biodiversity/comm2006/pdf/consolidated_profi le.pdf

4. *** http://www.eea.europa.eu/publications/briefi ng_2008_2

5. *** http://www.greenfacts.org/en/ecosystems/

6. *** www.tallbergfoundation.org

7. *** www.easac.eu

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE A

LUCRĂRII DE FINALIZARE A STUDIILOR

Titlul lucrării _____________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

Autorul lucrării _____________________________________________

Lucrarea de finalizare a studiilor este elaborată în vederea susținerii examenului de finalizare a studiilor organizat de către Facultatea de Protecția Mediului din cadrul Universității din Oradea, sesiunea iulie 2016 a anului universitar 2015/2016.

Prin prezenta, subsemnatul (nume, prenume, CNP)__________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________,

declar pe proprie răspundere că această lucrare a fost scrisă de către mine, fără nici un ajutor neautorizat și că nici o parte a lucrării nu conține aplicații sau studii de caz publicate de alți autori.

Declar, de asemenea, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse folosite fără respectarea legii române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.

Oradea,

Data Semnătura