Imaginea Satului Transilvănean In Creațiile Lui George Coșbuc și Octavian Goga

=== f59eeddad97dfd06d47304e5ef8a386d743bf39d_565222_1 ===

Cuprins :

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

Fiecare cultură este influențată de anumite curente istorice, literare și filozofice. Fiecare dintre ele dețin proprii exponenți care prin realizările lor, dau valoare domeniilor de activitate, a culturii și dezvoltării acesteia.

Cultura este reprezentată de principii, valori, tradiții, obiceiuri care sunt promovate de oamenii de rând și de marile personalități.

„Existând relativ puține culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atâtea popoare și-au ratat soarta neputându-se împlini spiritual și politic, rămânând condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină națiuni și să creeze o cultură! — Precum există o grație cerească, trebuie să fie și o grație pământească. Și cine este atins de această grație? Orice mare cultură. Căci marile culturi sunt sărutate de oameni, precum sfinții de îngeri” .

“Comunicarea reprezintă un moment important al culturii, moment prin care aceasta se socializează, acționând modelator asupra indivizilor umani” .

Cultura împreună cu comunicarea definesc existența umană și reprezintă un simbol al omului, al credinței acestuia. Comunicarea diferă, fiind influențată de civilizație și de simbolurile culturii, fiind o condiție a existenței umane și vieții sociale.

Folclorul reprezintă totalitatea producțiilor artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, mimice și dramatice, create și răspândite de popor. Limba română a fost purtătoarea unei culturi, a unei arte folclorice inegalabile ce a dat prin Miorița, Toma Alimoș, Meșterul Manole, doine, basme, zicători și proverbe, toate comorile artei cuvântului românesc.

Genul poetic este reprezentat de cântecele tradiționale românești care cuprinde mai multe specii precum: baladele, doinele, orația, descântecele, hora. Bogația temelor și ideilor conținute, rima și ritmul i-au determinat și inspirat pe mulți poeți și scriitori să le culeagă, ajungând astfel să creeze cultul popular.

Elementele culturii nu au o existență izolată, între ele se stabilesc conexiuni, formându-se complexe culturale. Personalitatea însăși se formează sub influența culturii. Nou-născuții nu posedă limbajul articulat specific uman, nu au nici un fel de cunoștințe științifice sau tehnice, nu au atitudini, scopuri sau idealuri de viață. Chiar simțurile (văzul, auzul, mirosul) sunt incomplet dezvoltate. Așadar, la naștere copiii sunt doar potențial personalități umane. Transformarea acestei potențialități în realitate sub influența culturii reprezintă tocmai conținutul procesului de socializare.

O modalitate de păstrare și de afirmare a identității culturale o reprezintă respectarea tradiției. Tradiția constituie un ansamblu de credințe și practici menite să garanteze stabilitatea unui sistem social, să-l conserve în forme a căror eficacitate a fost constant probată. Tradiția este o componentă a culturii.

Prin mediul cultural se determină existența omului în cadrul unui mediu în care-și deșfăsoară fiecare persoană activitatea. Identitate culturală globală sau globalizată, implică un sistem bazat pe diferențe deci identitatea culturală nu poate fi unică.

La baza artei se află creativitatea, care este un fenomen complex a cărui manifestare se realizează printr-un set de procese care au loc în cadrul individului. Comportamentul creativ ține cont și este influențat de abilități, de aptitudini, de factori specifici (personalități și stiluri). Aceste strategii cognitive care sunt produse sau efecte ale activității creative au rolul definirii finale a succesului sau a insuccesului (eșecului) efortului creativ. Produsul procesului de creativitate este creația artistică.

Artistul este un reprezentant al propriei arte, care evoluează în timp. În perioada îndelungată a istoriei, au existat mai multe personalități care, chiar dacă în timpul existenței lor au fost ignorate, odată cu trecerea timpului au devenit adevărate repere în domeniile în care au evoluat și activat.

Ȋntreaga evoluție a umanității a depins de valoarea artistului și de munca acestuia care a ridicat produsul său la valoare de artă. Statutul artistului a fost reconfigurat, de la o etapă la alta, ajungând sa fie, pe rând, un element iubit, temut și respectat de societate, sau dimpotrivă, obiect al indiferenței, fricii sau repulsiei. Făcând abstracție de modul în care acesta este privit, este cert că rolul său în dezvoltarea societății în care trăiește este unul fundamental și constant.

Evoluția culturii și a percepției publicului asupra artei este diferită de la generație la generație, influențate fiind atât de tehnologie, cât și de nivelul de trai. Arta nu poate lipsi din cultura unui popor, putând fi doar ignorată de anumiți reprezentanți ai acestuia. Adevărata valoare artistică dăinuie mult timp, fiind recunoscută și peste ani.

CΑPIΤОLUL 1

LITERATURA ÎN SECOLELE XIX-XX b#%l!^+a?

1.1. LITERATURA UNIVERSALĂ

1.1.1. Aspecte generale din literatura universală

Secolul al XIX-lea este unul zbuciumat din toate punctele de vedere, mult diferit față de secolul al XVIII-lea. Însuși Hegel recunoștea că ideea care stătea la baza existenței era devenirea, familiile regale erau preocupate și obsedate de istoria propriilor rădăcini, de genealogie, iar națiunea se definește, ca o ființă, prin propria istorie.

În domeniul literar, creația a avut la bază imaginația și spontaneitatea, ca o formă a descoperirii de sine. În secolul al XIX-lea, natura are atribute materne pentru romantici, ducând spre un naturalism consecvent care se combină cu euforia progresului, care este un sentiment ce predomină, ajungându-se în acest fel la cultul sentimentului.

Literatura se baza pe romantismul care determină apariția lacrimilor, pentru că omul este o ființă sensibilă. Pe lângă sentimente, se fac simțite eurocentrismul și expansiunea individuală, caracterizând astfel o epocă echilibrată și fericită pe planul existențial și evolutiv al lumii, în care religia deține propriul său rol important.

Portretul unui artist este definit în general de modul în care el relaționează la nivel social, estetic, etic și/sau religios. Literatura de avangardă oferă libertate deplină artei, fiind văzută ca un domeniu fără restricții de orice fel. Deseori, se poate observa o tendință în parodierea conștientă a temelor din epocile precedente.

În literatura antichității clasice, operele cu tentă narativă ale lui Homer nu oferă mult spațiu pentru descrierea unui personaj. Ȋn Evul Mediu, beletristica este preponderent influențată de biserică, care este o instituție feudală puternică și mijloc important de educație. Latura militară a acestei perioade (războaiele) a dus la apariția romanului cavaleresc, în care figura cavalerului este puțin prezentată, redusă la câteva trăsături generale.

Renașterea apare cu mai multe lucruri noi. Aceasta reprezintă perioada în care este subminată autoritatea dimensiunii teologice. Religia nu mai este suficientă pentru om, ducând spre unele întrebări și îndoieli ce perturbă echilibrul religios. Până atunci, omul a fost văzut ca fiind o creatură completă având un țel clar stabilit în viață. În cadrul perioadei renascentiste, omul este privit prin prisma unui domeniu deschis, mereu în progres și mai ales maleabil.

Clasicismul impune un ideal moral, definind condiția umană între rațional și sensibil, între moral și vital.(Anghelescu, 1985). Intenția acelei perioade era de a găsi un punct comun între cele două, în așa fel încât societatea și individul să fie ambele salvate. Din cauza acestui context, automat se atrage după sine cenzura imaginației și reprimării spirituale pentru a respecta normele sociale. Personajele literare au devenit moraliste, controlându-și instinctele și în același timp, modelându-și caracterul după reguli impuse și acceptate, puse în practică de către comunitate.

Romantismul a apărut ca un curent care se opune clasicismului. Acest curent literar se opune rigurozității etice specifice clasicismului și acceptă durerea, nedreptatea, mizeria ca forme ale răului ce există în lume. În cadrul acestui concept literar se poate susține cu certitudine că portretul este un element fundamental pentru lucrările realizate cu această orientare, învingând monotonia, cu

acceptul urâtului și grotescului ca parte constituentă. Romanticii folosesc perspectiva subiectivă în literatură, punând mult accentul ca centru divin și etern al existenței umane pe suflet.

Realismul adoptă un punct de vedere obiectiv: emfaza este pusă pe viața cotidiană, pe realitatea umană verosimilă, fără artificii și înflorituri. Cuvântul cheie pentru acest curent literar este adevărul. Portretul personajelor din operele realiste este îmbogățit prin faptul că este plasat în universuri prezentate amănunțit, unde obiectele furnizează informații despre structura etică și fizică a personajelor.

Literatura de avangardă oferă libertate deplină artei, văzută ca fiind un domeniu fără restricții de orice fel. Deseori, se poate observa o tendință în parodierea conștientă a temelor din epocile precedente. Aceste caracteristici pot fi întâlnite și în portretele celor trei tipuri de artiști, realizate în operele studiate. Caracteristicile acestor personaje sunt prezentate în funcție de drumul pe care aceștia îl parcurg, în dorința de a-și împlini menirea de artist. .

Etapa etică se referă la regulile pe care o persoană le respectă, acestea fiind impuse de către societate. Părțile etice și estetice nu sunt întotdeauna compatibile, estetica trebuind subordonată eticii. Uneori, respectând norma cerută, individul reacționează împotriva instinctelor sale și se gândește la consecințele acțiunilor lui asupra celor din jur. Deoarece etapa etică neglijează dimensiunea spirituală, omul pornește în căutarea etapei religioase. Aceasta este superioară celorlalte două, fiind țelul major al unui om. Nimeni nu trăiește o viață religioasă sută la sută, îndeplinirea ei fiind perturbată de influența persoanelor nereligioase înconjurătoare. Relația cu Dumnezeu este una strict personală, intimă. Religia ca și fenomen generalizat, la scară largă, distrage oamenii de la apropierea cu Creatorul.

Estetismul, sau „Mișcarea estetică” a fost un fenomen european ce a avut loc în ultima jumătate a secolului XIX, avându-și originea pe meleagurile franceze. Acestă mișcare estetică a apărut ca o reacție împotriva dominanței gândirii științifice și a încercat să deconstruiască concepția conform căreia orice produs artistic ce nu are valență didactică sau morală nu are valoare. Această reacție a fost una concentrată asupra filozofiei social utilitarist, a urâțeniei erei industriale. Bazele filozofice au fost puse de către Kant ce a susținut aceste standarde estetice separate de moralitate, plăcere și utilitate. .

Scriitorii francezi au susținut că o operă de artă este produsul uman suprem, de sine stătător, care nu trebuie să își găsească un rost moral, politic, social, etc. Estetismul este centrat pe doctrina conform căreia arta există doar pentru propria ei frumusețe.

Principalele reguli ale estetismului astfel configurat sunt: arta este autonomă față de alte discipline (politică, sociologie, economie) și nu trebuie învinuită pentru imoralitățile pe care le poate ilustra, acestea fiind numai inspirate din realitate, de către un artist ce nu poartă nici măcar o vină minusculă. În cadrul estetismului, prezența scriitorului trebuie să rămână neobservată în cadrul lucrării pe care o crează.

Scriitorul nu este văzut ca fiind un creator veritabil, ci doar ca un „interpret de gradul întâi al unei realități de gradul al doilea”. Ȋn cadrul textului acesta este numit critic, caracterizând astfel o persoana care poate transfera o impresie, impresia pe care lucrurile frumoase i-au provocat-o, în produs artistic. Un loc important este deținut de arta autobiografiilor, considerat cel mai deosebit, manierat și nepretențios mod de creație artistică. Oscar Wilde, James Whistler și Stephane Malarme au ridicat la cel mai înalt rang, idealul mișcării prin care se cultiva sensibilitatea rafinată.

Dandysmul a apărut la începutul secolului al XIX-lea ca reacție împotriva raționalității burgheze, ca o atitudine și o practică pentru eleganță inițiată de englezul George Brummell. Scriitorii post-romanitici francezi Balzac, Barbey d’Aurevilly și mai ales Baudelaire au ridicat acest concept la rangul de adevărată doctrină filozofică și artistică. Dandysmul a apărut datorită tinerilor care proveneau din familii modeste, care nu erau aristocrați dar „aderau măcar parțial, la valorile de castă ale nobilimii și vor să fie acceptați în cercurile ei închise” .

Charles Baudelaire a numit dandysmul ca fiind „ultima zvâcnire de eroism în vremuri de decadență”. El a conferit dimensiuni ezoterice specifice spiritualității și stoicismului, că se manifestă ca o morală a efortului. Se poate constata în urma operelor literare că există un dandysm exterior și unul interior. Primul, dandysmul interior, se referă strict la partea vestimentară, făcând referire la persoanele „dandy” care se îmbrăcau extravagant, foarte colorat și erau peste măsură de atenți la detalii.

Unul dintre scriitorii prezentați, Oscar Wilde însuși este ținut minte ca purtând întotdeauna o floare mare în buzunarul sacoului. Dandysmul interior presupune un stil de viață aparte care este caracterizat de: ironie, decadentism adică de un individualism accentuat, în timp ce dandysmul exterior ține strict de modă și de îmbrăcăminte, de rafinament.

Pe planul artistic, principiul de creație este imaginația și spontaneitatea, ca o descoperire de sine. În secolul al XIX-lea, natura are atribute materne pentru romantici, ducând spre un naturism consecvent care se combină cu euforia progresului, care este un sentiment care predomină, ajungându-se la cultul sentimentului. Literatura se bazează pe latura romantică, lacrimogenă, tendință pentru omul ce este o ființă sentimentală. Pe lângă sentimente își fac loc europocentrismul și expansiunea individuală fiind o epocă echilibrată și fericită pe planul existențial și evolutiv al lumii, în care religia deține propriul său rol important.

Această perioadă se remarcă prin două stiluri total diferite ca mentalitate și poetică. Romantismul este subiectiv, mai dezechilibrat, urmărind caracteristicul, particularul și este antirațional, dinamic, plângăreț dar creștin. La polul opus se află clasicismul echilibrat, politeist, imitativ, unitar și mai ales obiectiv. Reflectarea prezentului, a cauzalismului este caracteristică realismului iar erosimul și istoricul este specific romanticului, unde pasiunea este deasupra rațiunii.

Secolul al XX-lea a renunțat astfel, în unele cazuri, la artificiile și convențiile povestirii, pentru a pune în valoare numai și numai incongruența, incoerența și intimitatea conștiinței redusă la ea însăși, la fantasmele, la ezitările, la secretul ei. Mai degrabă decât „roman” ori povestire, cartea este un poem despre misterele conștiinței.

În secolul al XX-lea, literatura se axează pe descrierea într-un context mai larg al omului cu trăsăturile lui specifice și preia modelul de familie și existență socială. Astfel au apărut romanele specifice literaturii de: familie engleză în Forsyte Saga de Galsworthy, viața claselor mijlocii la începutul secolului la Heinrich Mann (Tinerețe, Profesorul Unrat); problemele vieții muncitorilor în La umbra uzinei al finlandezului Toivo Pekkanem .

În romanul frescă, „intenția documentară va prevala asupra sensibilității tragice caracteristică romanelor milei necruțătoare. Ea va înfăptui în general acel legământ al realismului masiv care a stat la originile „naturalismului”, dar pe care marii romancieri naturaliști l-au depășit fără a-și da seama, transformând pictura naturalistă în tragedie comică. De la sfârșitul secolului al XIX-lea însă intenția naturalistă și fresca realistă se impun într-o anumită formă a romanului istoric”.

Originile literaturii realiste se află în creația lui: Balzac, Flaubert, Zola, Maupassant, clasici ai romanului modern. Genul literar prezintă obiectiv un aspect al realității, menținând autorul și cititorul deasupra acestei realități, transformându-i în analiști, în observatori și în judecători plini de simpatie. Arta romanului se definește în acest caz prin preciziunea analizei, abilitatea și farmecul cu care „este redată” realitatea observată comod de romancier – un martor fără complexe – și de complicele său, cititorul.

Michel Butor consideră că romanul este „domeniul, fenomenologia prin excelență, locul în care se studiază în ce fel ne apare realitatea sau în ce fel poate să ne apară ea”.

Începând cu 1921 va triumfa romanul postrealist cu „romanul psihologic sau romanul de analiză” – „romanul de analiză a fost tipul acelei povestiri în întregime reușite și stăpâne pe sine, în care singura temă era ca virtuozitatea scriitorului să nu-i depășească sinceritatea, falsificând datele realului”.

Roman de moravuri, roman psihologic, roman rustic, exotism și aventură reprezintă tot atâtea „genuri” la fel de precise și la fel de riguroase ca odinioară oda, elegia sau satira supuse unui anumit ritm, limbaj, ton.

Romanul liric și „irealist” evoluează cam pe la mijlocul secolului al XX-lea către o imagine alegorică, voit indescifrabilă. La mijlocul secolului al XX-lea romanul a devenit cel mai răspândit mod de exprimare literară. Prin romanul mistic sau simbolic, alimentat de legende sau lirism, miraculosul adaugă un prinos de „vrajă” realului. Într-o lume care are un sens ascuns, eroul este un rătăcitor. El descoperă, descifrează ori cercetează îndelung. Această căutare implicând prin ea însăși o poezie surdă devine de fapt mai importantă decât scopul ei.

1.1.2. Scriitori celebri

Romantismul a apărut la sfîrșitul secolului al XVIII-lea în Anglia și Germania după care s-a extins în toată Europa.

Printre izvoarele literare ale romantismului cu trăsături specifice de preromantism putem defini cu claritate pe Macpherson (poezii populare inspirate din poeme ossianice), Jean Jacques Rousseau, poeții Young, Thomson, Gray și romancierul Bernardin de Saint Pierre.

Însuși Rene Wellek în Conceptele criticii remarca criteriile unității romantice a perioadei respective: creația imaginativă, natura ca un concept despre lume și stilul poetic specific: simboluri și mituri.

Divergența dintre clasicism și romantism a fost una acută în cadrul literaturii franceze. În literatura engleză și germană cele două forme literare au coexistat pașnic.

Promotorii romantismului englez au fost Wordsworth și Coleridge.

Reprezentanții romantismului francez au fost Dna. De Stael, Victor Hugo., Chateaubriand, Alfred de Musset, Lamartine.

În Germania au existat Școala de la Jena, Școala de la Heidelberg și Școala de la Berlin care au pus bazele romantismului german. Pe lângă aceste instituții de cult, scriitorii Holderlin, Heinrich Heine, Chamisso s-au alăturat celorlalți reprezentanți ai școlii: Wilhelm Schlegel, Novalis, Ludwig Tieck, Achim von Arnim, Hoffman.

Romantismul italian a fost sprijinit de poetul și prozatorul Leopardi, Ugo Foscolo și scriitorul istoric Alessandro Manzoni.

De asemenea și mirifica Grecie este prezentată în cadrul acestui curent literar, în special de Holderlin, Keats, Victor Hugo și de Mihai Eminescu în Memento Mori.

1.2. LITERATURA ROMÂNEASCĂ

1.2.1. Aspecte generale ale literaturii române

Nu putem trece în revistă literatura aferentă celor două secole fără a remarca contextul literar românesc specific acestei perioade.

Literatura românească s-a aliniat la cerințele internaționale. Singura diferență față de America și Europa de vest a reprezentat-o perioada comunistă care a influențat atât destinul poporului român cât și a scriitorilor care dirijau pașii cititorilor.

Au fost interzise anumite cărți, în special cele cu pregnanță erotică, pasională specifice romantismului, clasicismul fiind un stil apreciat. Cititorii trebuiau să descopere avantajele comunismului și ale socialismului unde familia și munca erau mai presus de orice.

1.2.2. Personalități ale literaturii românești

Secolul al XVIII-lea în literatura română este specifică clasicismului, iluminismului și a umanismului. Școala Ardeleană și familia Văcăreștilor sunt exponenții clasicismului și a iluminismului precum cronicarul Ion Neculce și cărturarul Dimitrie Cantemir sunt specifici umanismului.

Dimitrie Cantemir a creionat izvoarele istorice: „Istoria Imperiului Otoman”, „Istoria ieroglifică”, „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” și mult apreciata și discutata „Descrierea Moldovei” (recunoscută sub denumirea de „Descriptio Moldavie”) .

Alături de Ion Neculce, alți cronicari moldoveni au ținut stindardul secolului precum: Axinte Uricariul, Ienache Kogălniceanu. Cronicarii munteni : Radu Popescu, Radu Greuceanu , Ienăchiță Văcărescu au participat activ la istoria literaturii specifice regiunii. Stolnicul Constantin Cantacuzino a scris adevărata istorie a ținutului muntean prin lucrarea „Istoria Țării Românești”.

Școala Ardeleană a fost promotorul clasicismului și a iluminismului în Țările Române prin valoarea artiștilor vremii: Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu, Samuil Micu Klein și Petru Maior.

Secolul al XIX-lea este cel mai reprezentativ pentru literatura românească. Pe lângă curentele existente își fac apariția romantismul, simbolismul și realismul care se îmbină armonios cu unele curente specifice culturii românești, precum : latinismul și junismul.

Prima gazetă publicată în limba română este „Curierul românesc” care își face apariția în anul 1829, urmată de „Dacia literară” editată în anul 1840 de Mihai Kogălniceanu. După 23 de ani se înființează și Junimea care aduce un spirit cultural specific, materializat prin fondarea revistei „Convorbiri literare” ..

În cadrul Junimii au activat scriitori și poeți de seamă ai literaturii române: Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Titu Maiorescu și Mihai Eminescu.

În cadrul acestor secole, la interferența dintre ele, arta literară românească a fost una bogată și cu reprezentanți de calitate, precum: Barbu Delavrancea, George Coșbuc, Alexandru Brătescu Voinești, Alexandru Macedonsky, Dobrogeanu-Gherea, Octavian Goga, Duliu Zamfirescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Odobescu , Grigore Alexandrescu, Alecu Russo și politicianul Nicolae Bălcescu.

Mircea Eliade este unul printre cei mai renumiți reprezentanți ai istοriei religiilοr care fost un simbol al acestei clase în secοlul al XX-lea. Prin activitatea și opera lui, a avut un grad mare de influență asupra culturii din timpurile actuale. Și după trecerea acestuia în neființă, el cοntinuă să provoace discuții, devenind un factor important al existenței culturale românești în context universal. Prin cultura religioasă, Mircea Eliade și-a regăsit liniștea sufletească și a oferit valori inestimabile literaturii universale.

Perioada indiană este de asemnea de remarcat. Experiența lui Eliade în India este una inedită, făcând subiectul mai multor romane și nuvele, dar și a eseisticii și a numeroase articole de ziar.

Satul românesc, folclorul și tradițiile românești, transmise din generație în generație au îmbogățit literatura și cultura națională.

Trebuie remarcat, faptul că toți artiștii literari născuți la sate, au avut în operele lor diferite mesaje transmise pentru locul de naștere, pentru cei care le-au călăuzit pașii, fie că erau rude sau simpli țărani din cadrul comunității din care au făcut parte.

CΑPIΤОLUL 2

OCTAVIAN GOGA ȘI GEORGE COȘBUC b#%l!^+a?

2.1. OCTAVIAN GOGA

Octavian Goga 1881 – 1938

2.1.1. Activitatea artistică a lui Octavian Goga

În cultura română puține sunt personalitățile literare cu o prezență puternică în viața societății. Octavian Goga reprezintă cazul tipic al unui poet cu o operă de larg și profund răsunet social și estetic care a traversat treptele ascensiunii sociale și politice până la cea mai înaltă poziție de demnitar în stat.

George Căllinescu spunea că “după Eminescu și Macedonski, Goga e primul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totodată și pur ca și Eminescu” . Lirica lui Goga iși trage seva din suferințele și jertfele poporului roman din Transilvania, din lupta sa pentru libertate și uniune națională, iar biografia acestuia îi stă mărturie, el însuși subliniind semnificația datelor fundamentale ale vieții sale. Originile îi sunt călăuză de-a lungul vieții, ale căror virtuți și norme le considera o permanență a concepțiilor sale și un cod al acțiunii”am cântat simțirea mea cu atât mai veridic, fiindcă o duceam în sângele meu”.

Octavian Goga s-a născut pe 1 aprilie 1881, lângă Sibiu, la Rășinari. Tatăl său a fost preotul ortodox Iosif Goga, soț al învățătoarei Aurelia, fiind de origine aromână. Goga a urmat școala primară locală din Rășinari între anii 1886 și 1990. Vacanțele le-a petrecut în satul natal al tatălui său, pe Târnava Mică.

Din anul 1890, Goga este licean la actualul liceu Gheorghe Lazăr din Sibiu, în trecut, fiind doar liceu de stat. În anul 1899, Octavian Goga se transferă la liceul romînesc din Brașov. Începând din anul 1900, Goga este student al Facultății de Litere și Filozofie a celebrei Universități din Budapesta, pe care o părăsește pentru finalizarea studiilor, la Berlin, în anul 1904.

Debutul publicistic a lui Octavian Goga este la vârsta de 17 ani, cu poezia Atunci și acum, publicată în Tribuna, ziarul Sibiului. În anul 1905, poetul publică volumul Poezii, în Budapesta. Acest volum de poezii este reeditat în 1907 la București și în anul 1910 la Sibiu, de către editura Minerva.

Octavian Goga își începe o carieră strălucită ca ziarist la revistele: Țara Noastră, Flacăra, România și ziarele Epoca și Adevărul.

Goga a ajuns să fie comparat de criticii acelor vremuri cu Eminescu. Problematica politică a națiunii române și-a pus amprenta pe activitatea publicistică a lui Octavian Goga. El a întărit legăturile culturale cu România cu sprijinul revistei Luceafărul, întărită apoi de ideologia întăririi legături cu oamenii de la sate prin revista Țara Noastră.

Articolele sale pun în lumină talentul excepțional de pătrundere în cunoașterea realității sociale și umane, în descifrarea tendințelor noi ale spiritului românesc.

Activitatea publicistică a lui Goga s-a desfășurat de-a lungul a patru decenii în reviste și operele acestuia au fost reunite în volumele: O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător, Crâmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu, Cuvinte din Ardeal într-o țară neutră (1915), Mustul care fierbe (1927), Precursori (1930), fiind străbătute de la un capăt la altul de „fluidul tulburător al unei unice idei, al unei idei fundamentale: ideea națională”, cum insuși poetul a denumit-o.

Dramaturgia lui Goga cuprinde: Domnul Notar, Sonata Lunei – Lupul și sceneta Fruntașul.

În anul 1924, poetul este răsplătit cu Premiul Național de poezie.

Goga a luptat împotriva guvernului maghiar dar a fost prieten pentru scriitorii maghiari, fie ei clasici sau moderni. A fost închis de mai multe ori de către unguri și a fost obligat ca după luptele din Dobrogea în cadrul armatei române, să plece în Franța.

Pe plan profesional, Octavian Goga a fost recunoscut și acreditat ca membru al Academiei Române din anul 1920. Goga este recunoscut ca fiind un mare poet român, ardelean, iar ca și politician, a avut un rol important în istoria poporului român, prin politica extremistă de dreapta, a reușit să conducă România ca prim-ministru din 28 decembrie 1937 până în 11 februarie 1938, ca urmare a fuziunii din 14 iulie 1935 de la Iași a Ligii Apărării Național Creștine a lui Alexandru Cuza și partidul său: Partidul Național Agrar.

Ideea națională, a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania și pentru unirea întregului neam românesc pe pământul și între hotarele strămoșești ale Daciei, l-a însuflețit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfânt al omului și scriitorului, așa cum declara el însuși în Fragmente autobiografice: „Cred încă în misiunea istorică, veche, a scriitorului; și dacă m-ați întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci în același timp și o formulă literară, eu v-aș răspunde cu vechiul meu crez: e ideea națională”.

La 7 mai 1938 la doar 57 de ani, poetul Octavian Goga se stinge din viață, după ce în urmă cu două zile aflându-se în parcul Castelului Ciucea, acesta suferise un infarct cerebral, intrând în comă. El este înmormântat la conacul său natal, de la Ciucea, lăsând în urmă un gol imens, atât ca luptător și naționalist cât și ca reprezentant al artei literare.

2.1.2. Conceptul folcloric la Octavian Goga

Satul reprezintă pentru Octavian Goga, realitatea etnică primordială, care nutrește convingerea efectului implacabil al mediului de obârșie: ”cred într-un determinism geografic”.

Copil fiind, poetul și-a dat seama că satul “e cel mai mare rezervor de energie națională” și din această credință se profilează viziunea despre rolul acesteia în afirmarea și realizarea ideii naționale, idee ce domina toate structurile societății românești. “Eu am pornit în literatură de la o idee monografică a unui sat: am crezut că satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă”.

Născut și crescut în mediul sătesc, Goga a atașat vieții rurale o semnificație aparte în argumentarea fundamentelor de existență a națiunii române. Satul este elementul fondator al etnicului românesc. În concepția poetului, o comunitate etnică sau națională își are originea în timpuri îndepărtate, a căror expresie este dată de către sat. Asemenea lui Hașdeu, Eminescu, Creangă și Coșbuc, Goga caută, pentru explicarea și susținerea perenității neamului românesc, elementul originar.

Întucât satul este depozitarul unei moșteniri străvechi și al continuității, aici ființează originarul autohton: „ am crezut că satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor, satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă”.

Goga se intersectează cu direcțiile dominante din științele socio-umane ale timpului, care concepeau dezvoltarea națională ca urmare a evoluției unor forme de comunitate umană ce au precedat-o, iar satul și țăranul personificau premisele incontestabile ale impunerii ideii naționale deoarece înfățișau cu claritate un produs vivendi al popoului român.

„Țăranul nostru reprezintă unitatea de rasă, unitatea de simțire, de gândire, el e un tot organic. Și dacă îl vei lua de pe malurile Mureșului, de pe malul Prutului ca și de pe malul Jiului, pe țâran, dacă îi vei lua pe acești oameni și-i vei pune laolaltă, se vor înțelege perfect de bine, cu atât mai mult din punct de vedere al unității de simțire, de gândire. Dacă vei lua însă patru avocați din cele patru provincii, care laolaltă reprezintă componența statului român, atunci vei simți că tradiția de stat străin stăruie încă, cu toate particularitățile ei de gândire…”.

În opera sa există un cod al trăsăturilor fundamentale ale țăranului, care sunt puse la baza profilului poporului român. În țăran, crede poetul, se regăsește spiritualitatea românească, necontaminată de influențele altor culturi. În contextul concret al Ardealului începutului de secol XX, conservarea și perpetuarea particularităților naționale erau o problemă de existență și de supraviețuire. Situații reale l-au determinat pe Goga să se concentreze pe sat, văzut ca matrice a românismului. El discută despre țăran ca având o fire echilibrată, stăpână pe propriile valori, întucât „el are trecut, are tradiție și umblă pe un drum bătătorit de veacuri”. Profilul său s-a verificat în timp, iar dăinuirea lui este urmare a perpetuării de-a lungul istoriei. Exemplaritatea clasei țărănești este justificată în calitatea ei de clasă fondatoare a națiunii române. Goga prezintă însușirile țăranului ca trăsături inconfundabile ale etnicului românesc, deoarece ele au rezistat oricăror vicisitudini istorice și s-au conservat ca atare în spiritualitatea românească. Prin urmare, țăranul este „ un tip rezumativ al unei rase”.

Goga dă unele explicații legate de situația specială a țăranului român.„Țăranul e clasa care suferă”. Din cauza asupririi îndelungate, a neconsiderării românilor ca națiune politică, lipsiți deci de drepturile fundamentale ca neam, văduviți de o clasă conducătoare, țăranul ardelean rămâne în starea de odinioară, neîntinat de influențele culturale și religioase străine.

Fiind „îngrădit în limbă, în basme, în viziuni seculare, el a trăit de-a pururi într-o cetate neînvinsă”. Izolarea ca într-o cetate ce n-a putut fi cucerită a conferit țăranului forța de a rezista la presiunile extreme mediului său și de a-și conserva modul său propriu de viață.” Așa ne-au rămas țăranii singura rațiune de existență a neamului nostru sub ocrotirea politicii dușmane”.

Cum elita românească, obligată fiind să-și însușească o cultură străină pentru că numai astfel putea ocupa o poziție socială, avea un comportament ambivalent în chestiunile naționale, Goga a descoperit în țărănime și în comunitatea ei – satul, determinanții procesului de regenerare a spiritului național.

„Literatura a avut totdeauna o tendință dezrobitoare, ca să zic așa, o tendință de a se apropia de cei umili, de cei de care suferă. De aceea, rolul covârșitor al țăranilor în literatura noastră de atunci”.

Goga nu este încadrabil în semănătorism sau în poporanism, deși le cunoștea foarte bine. El a ipostaziat mediul sătesc ca loc originar al românismului, ca entitate de cultură și civilizație etnică, întemeietoare a națiunii și factor de dăinuire a ideii naționale în modernitate. Goga susține și intervine pe problemele naționale și morale.

Ruperea de mediul familiar de acasă, de satul său a reprezentat un element de criză pentru Octavian Goga. Această rupere de mediul natal și condiția de fiu al unei națiuni asuprite și private de drepturi naționale i-au influențat destinul și opera marelui poet național, așa cum expunea Octavian Goga în Fragmente autobiografice. Cea mai bună prezentare a conceptului folcloric a lui Goga, o poate realiza chiar poetul în cadrul fragmentelor sale autobiografice.

„Eu am trăit până la vârsta de nouă ani la sat; am trăit însă nefiind țăran, ci ca un înregistrator conștient al satului.

Am privit satul și l-am despicat programatic, dându-mi seama că el e cel mai mare rezervor de energie națională; am crezut de la început, prin transmisiunea strămoșilor și a părinților mei, în ideea de rasă; am crezut deci în sat, fiindcă satul era sinteza care reprezenta înaintea mea marele tot: neamul.”

“Am cutreierat satul cu ochii deschiși, conștient că fac o analiză permanentă și că fiecare clipă de contact al meu cu țărănimea e o clipă de studiu, de interpretare, de disecare a acelui izvor de energie, care se confundă, în judecata mea, cu însuși rostul existenței noastre. Am crezut în sat și am căutat în sufletul poporului nostru; și vă spun sincer că, în acest microcosmos, am descoperit oglindindu-se o viață sufletească foarte bogată.”

Satul conform viziunii lui Octavian Goga este un loc mirific unde totul pare perfect dar cultura, obiceiurile și tradițiile locale și generalizate sunt cele care fac trecerea de la o generație la alta, iar totul se rezumă la propria existență a țăranului, dar cu compromisuri pentru reușita colectivă.

“Există la țară și Hamlet și Tartuffe; există Avarul lui Moliere; există și Othello; toate figurile complicate și toate marile pasiuni clocotesc jos în adâncime…. Eu am urmărit toate figurile satului și am luat legătura mea sufletească cu ele; mi-am dat seama că osatura poporului este la țară și că, dacă vrem să credem într-o logică viitoare a evenimentelor, care să ne salveze, trebuie să credem în țăran și sat.”

Octavian Goga a trăit în satul transilvănean aflat într-o perioadă de restriște, de luptă împotriva apăsării ungurilor și luptau pentru libertate și reîntregirea națiunii. El a dat dovadă de semănătorism care înseamnă o atitudine de simpatie față de țărani, de cei suferinzi și subjugați.

“Literatura a avut întotdeauna o tendință dezrobitoare … de a se apropia de cei umiliți, de cel care suferă. De aceea, rolul covârșitor al țăranilor în literatura noastră de atunci.

Eu am crezut de la început în specificul național, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie.

Am crezut în dreptul de a trăi al valorii autohtone, ca o completare a principiului de universalitate.”

Ca o concluzie a modului de expunere a existenței satului în general și al țăranului în special, o face chiar Octavian Goga:

“Eu am pornit în literatură de la o idee monografică a unui sat: am crezut că satul reprezintă prin sine unitate organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă; să dau deci monografia sufletească a satului, cu toate frământările lui, cu tot ce e zvârcolire în el, și atunci dau un petec de generalitate, o pars pro toto. Așa că primul volum, pe care eu, dintr-un sentiment explicabil de modestie l-am întitulat Poezii, pe când trebuia să poarte numele: Acasă, e monografia unui sat. Am luat toate figurile tipice ale satului și le-am făcut să defileze înaintea mea. Pe acele vremuri, eram călăuzit de ideea de a mă confunda cu satul.

Era în intenția mea, să fac un fel de Georgicon în care să se înseileze un fel de poezie largă, a tuturor îndeletnicirilor românești de la țară.”

Chiar dacă ideea de bază făcea referire la cultura și la existența satului, în timp, Octavian Goga și-a extins modul de prezentare al folclorului, al satului, al țăranului însuși: “toate aceste planuri erau făcute de un chinuit intelectual, care nu avea nimic de țăran în el. În cursul vremii, am fost răpit de alte preocupări literare și am lărgit noțiunea de sat la noțiunea muncii, scriind Ne cheamă pământul și pe urmă În umbra zidurilor, subiectivându-mă”.

2.2. GEORGE COȘBUC

George Coșbuc 1866 – 1918

2.2.1. Viața poetului George Coșbuc

George Coșbuc s-a născut în 22 septembrie 1866 în satul Hordou, care aparține regiunii Bistrița-Năsăud. În prezent, acest loc de baștină al scriitorului îi poartă numele marelui poet român. Activitatea tumultoasă a poetului a durat puțin, deoarece acesta s-a stins din viață în 9 mai 1918, în perioada finalizării Primului Război Mondial.

Preotul Sebastian Coșbuc și soția acestuia, Maria, fiică de preot, și-au crescut cei 14 copii conform credințeli greco-catolice și a percepțiilor sănătoase asupra vieții. George Coșbuc cel de-al 8-le născut al acestei familii.

Coșbuc a învățat magia literaturii și tâlcurile artei literare, a poveștilor sau a poeziilor cu ajutorul mamei, bătrânul diac Mocodean Tănăsucă și Ion Guriță, țărănul învățător.

George Coșbuc își începe studiile la școala primară din Hordou până le întrerupe datorită unei boli, urmând ca apoi să continue cursurile școlii din Telciu, comună ce aparține de Valea Sălăuții unde director era unchiul său, care-l îndrumă în învățarea limbii germane. Datorită acestor cunostințe, publică mai multe traduceri de poezii.

Din cauza bolii, George Coșbuc frecventează doar o mică parte din cursurile facultății din Cluj, al cărui student devine.

Snoava Filosofii și plugarii reprezintă debutul lui George Coșbuc în publicarea propriilor creații, sub pseudonimul anagramat al numelui de familie: C. Boșcu, sub egida revistei Tribuna din Sibiu, în anul 1884.

La doar 21 de ani, Coșbuc devine colaborator la această revistă, mutându-se la Cluj, oraș care-i va fi reședință din 1887 până în 1889. El va lucra sub îndrumarea și aprecierea deja celebrului Ioan Slavici. Coșbuc se ocupă de literatura cu tentă folclorică, unde îmbină în mod armonios limbajul popular, literatura cultă și năzuințele – idealurile unității culturale și politice ale românilor. În această perioadă, Coșbuc publică celebra Nunta Zamfirei, care-i aduce aprecierea marelui Titu Maiorescu, care-l transferă din 23 decembrie 1889 la Bucureșit, în cadrul Junimii, unde va colabora cu Ion Luca Caragiale.

Începând cu anul 1890, George Coșbuc se relansează în cadrul literaturii românești prin propriile creații:

La oglindă – 1890

Pe lângă boi, Cântec, Trei Doamne și toți tre – în revista Tribuna – 1891

Fatma – în Lumea ilustrată – 1891

Vestitorii primăverii, Vara, Noaptea de Vară, Vântul – în Lumea ilustrată – 1892

Rugăciunea din urmă – în Lumea ilustrată – 1893

Balade și idile – 1894

George Coșbuc nu a rămas în istoria literaturii române ca un „culegător” de folclor ci ca un publicist care „a publicat numeroase articole de folclor, ce merg de la materialul de popularizare, sau de le prelucrarea moralizatoare, până la studiul propriu-zis” .

Conform scrierilor lui Coșbuc, în Bocetul, poporul are o concepție optimistă a vieții, motiv pentru care poporul român plânge pe cel mort, îl tânguiește de curmarea vieții. Conform acelorași concepții, popoarele pesimiste sunt cele care petrec cu jocuri și cu cântece vesele pe cel mort și se bucură la stingerea unei vieți.

Poetul susține că cunoașterea cât mai amănunțită a spiritului unui popor se realizează prin studiul creației acestuia.

În anul 1893, Coșbuc se alătură unui colectiv de profesori și elaborează manualul de școală: Carte românească de citire.

În anul 1894 în colaborare cu I.L. Caragiale și Ioan Slavici editează revista Vatra, descendentă a Daciei literare și a Tribunei. Revista a fost concepută cu apariții bilunare, al cărui sfărșit se consemnează în anul 1896, după apariția a 44 de ediții.

Din data de 28 martie 1902, George Coșbuc devine șef de birou la Ministerul Instrucțiunii Publice și a Cultelor, conducând în același timp și revista Viața literară. De asemenea, George Coșbuc mai face parte din conducerea a trei reviste importante ale acelor vremuri : Vatra din 1894, Foaie interesantă în anul 1897 și Sămănătorul (1901).

La vârsta de 29 de ani, George Coșbuc s-a căsătorit cu Elena, sora editorului Sfetea, în anul 1895 având și un fiu: Alexandru, care moare în accident de automobil în anul 1915, provocând o imensă durere familiei. La mai puțin de trei ani de la tragedie, la 9 mai 1918, George Coșbuc se stinge din viață, lăsând un gol imens, remarcat de colegii și criticii literari din acele perioade:

N. Iorga: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut."

Liviu Rebreanu, în ziarul bucureștean Lumina: "Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii … A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în animații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc."

2.2.2. Elementele folclorice din opera lui George Coșbuc

Folclorul l-a preocupat pe George Coșbuc în decursul întregii sale vieți, fiind o sursă permanentă de inspirație, nu doar o fază incipientă în evoluția artistului. Poetul s-a folosit de basme, mituri, doine și a versificat această problematică.

Basmul a fost o sursă a mitologiei naționale și a asimilat clișee și tehnici folclorice.

Coșbuc urmează linia lui Heliade care a introdus în istoria și personajul istoric al creației și elementele mitologiei creștine, apelând la aceste elemente mitologice în sensul unui panteon autohton, unde domnește macabrul, fantasticul și supranaturalul în sensul romantic specific lui Burger.

În loc de epopee națională, Coșbuc ne-a lăsat monografia lirică a satului românesc, înglobând în ea și ceea ce s-a salvat din naufragiul epopeii sale. Criticii acelor vremuri spuneau despre opera lui Coșbuc că nu trebuie să “deplângem acest naufragiu…. ci să ne fericim cu ceea ce efectiv a realizat: o operă în cea mai autentică accepțiune a termenului”.

Basmele se derulează în două direcții: fete de împărat care au nevoie să fie salvate de eroi și frați care luptă pentru tron și dobândirea unei soții. Subiectul basmului de inspirație populară este dobândirea împărăției cu ajutorul unui clișeu eroic al cuceririi soției de spiță regală.

Basmul Pepelea din cenușă – a fost scris de autor în perioada liceului. Povestea al cărui titlu este un pleonasm (“pepel” înseamnă cenușă în limba slavă) este despre fetele craiului răpite de zmeu. Fratele fetelor fusese ucis într-o bătălie, iar Pepelea, fiul unei văduve sărace devine Făt-Frumos la palatul craiului și este trimis să elibereze fetele și va fi răsplătit cu rangul aferent soțului uneia dintre ele. El învinge zmeul și salvează fetele iar când însoțitorii săi trebuie să-i scoată la lumină, pe el îl abandonează, lăsându-l chiar să moară. Pentru a fi scos la lumină trebuie ridicat cu o sfoară, iar el pusese un bolovan în locul său și obiectul este lăsat liber, să cadă în prăpastia întunericului. Pepelea salvează niște pui de pajuri de atacul balaurului și mama lor îi scoate la lumină. Pepelea revine în satul său unde două din cele trei fete se măritaseră iar a treia urma și ea, același pas, cât de curând. Cu ajutorul inelului și a fetelor, Pepelea este recunoscut ca erou, însoțitorii sunt pedepsiți, iar el ajune să fie soțul fetei mai mici, preluând și tronul. În cadrul acestui basm se regăsesc toate elementele folclorului, specifice satului românesc: erou, notorietatea lui, lupta cu buzduganul, binele săvârșit viețuitoarelor care-l vor ajuta, trădarea și răsplata cuvenită.

Basmul Fata craiului din cetini – Împăratul are trei feciori viteji și trebuie să-și aleagă moștenitorul coroanei și pe cel care se va căsători cu fiica altui împărat, care are doar o fată. Fata, conform obiceiurilor pețitului la țară, este închisă în turn și are o cunună pe cap, care trebuie luată de viitorul ei soț, în văzul asistenței. Primii frați eșuează pentru că nu prețuiesc ceea ce găsesc în jur. Fiul cel mic, Trandafir își demonstrează omenia ajutând o bătrînică care-i oferă sfaturi utile, cum ar fi alegerea calului care din mârțoagă devine un animal admirabil. Trandafir reusește să ajungă la fată, să-i ia cunună și să o și sărute în zborul său către fericire. Nunta celor doi, moștenirea celor două regate sunt elementele specifice basmului popular de inspirație folclorică.

Satul este reprezentat de oamenii bătrâni, cei care pot în orice moment să ofere sfaturi utile celor tineri pentru a reuși în ceea ce întreprind. De asemenea, elementele specifice folclorului, a satului transilvănean sunt prezente la tot pasul. Animalele care ajută și hrănesc pe săteni, bătrînii înțelepți, cucerirea și pețirea fetelor de către feciori, vitejia tinerilor în lupta cu vitregiile naturi și ale vieții sunt întâlnite la tot pasul în operele celor care aduc elogiu satului, tradițiilor și obiceiurilor strămosești.

“Toată creația sa e împregnată profund de spiritul autentic al folclorului de modul de a pune în lumină asimilarea mentalităților populare în opera sa, colorând-o specific și acordându-i o ținută nouă și originală”.

“Poezia lui crește din sugestiile abisale, de substanță folclorică, ale sufletului său. El vede satul cu ochii țăranului din el.”

Poetul George Coșbuc n-a urmărit în mod clar și coștient să realizeze o monografie etnică și psihologică a satului românesc. Conform opiniilor sale, a dorit să înzestreze literatura română cu o epopee al cărui punct de plecare să fie basmul. Reușitele acestuia nu au fost notorii dar a deschis calea pe acest drum pentru poetul Octavian Goga care s-a inspirat din ideile și creațiile acestuia.

CΑPIΤОLUL 3

IMAGINEA SATULUI TRANSILVĂNEAN b#%l!^+a?

3.1. SATUL TRANSILVĂNEAN ÎN OPERA LUI GOGA

“Imaginii satului arhaic, armonizat artificial, el îi contrapune în permanență un tablou brutal, antagonic al satului. Țăranii săi sunt purtătorii unor poveri și sarcini multiseculare, sunt niște robi ai pământului” susține criticul Mircea Popa realizând o scurtă descriere a operei lui Goga.

Octavian Goga a reprezentat în genere tipul ardeleanului de viță veche, fiin un țăran fără îndoială, dar un țăran de rasă bătrînă și neprimenită cu caracteristici aristocrate, conform moștenirii de familie, fiind fiu de preot.

Satul pentru Octavian Goga era atât locul care se numea acasă, cât și o destinație a călătoriilor sale, atât prin prisma publicisticii cât și a politicii. El a străbătur Ardealul, a văzut, a studiat și a scris despre datinile, obiceiurile locale care erau adevărate valori culturale românești.

Ca politiciam, Octavian Goga a văzut România în toată splendoarea lui, iar satul românesc ca o componentă a integrității naționale, un crez care i-a călăuzit pașii și l-a făcut să fie cunoscut ca un exponent al vieții sociale și un artist al cuvintelor. Rășinari, un sat de lângă Sibiu, i-a fost leagăn al copilăriei și mediu existențial care prin valorile morale, au dat un mare poet, care dăinuie peste ani. Octavian Goga s-a inspirat și a dezvoltat cultura satului transilvănean, ridicându-l la rang la artă.

Octavian Goga redă în poezia sa, pe lângă natură personală, subiectivă și revoluționară, și aspectele vieții de la țară, pe lângă mila pentru dezmoșteniți și ura pentru asupritori, alături de speranța într-un viitor mai bun.

Datorită imensității subiectului, Octavian Goga era considerat un poet epic deși era mai liric decât predecesorii săi.

“Ca pânzele bătrânului Bruegel, poezia lui Goga, privită în ansamblul ei, respiră un aer de grandoare și tristețe.” Privind dincolo de versurile din Oltul, Plugarii, Noi, La noi, Clăcașii, desfășurate parcă de toată imensitatea spațiului și a timpului nostru istoric, asigură o anume măreție (uneori poate mult prea tragică, alteori senină) episoadele și figurile din prim plan , micile tablouri rustice, ocupațiile zilnice, evenimentele din viața țăranilor integrîndu-l cu discreție în ritmul vieții universale. La Octavian Goga lipsește în totalitate tenta pastorală și de asemenea idilicul, care apare uneori, dar avînd forme ale autorului.

Tăslăuanu își amintește că pe vremea studenției, Goga „știa o mulțime de cântece populare.” și a insistat pe lângă poetul student, să scrie poezii pe versurile inspirate din poezia populară, de care poetul își bătea joc, nu le lua nicidecum în serios. Realizarea folclorică a propriilor opere ale lui Goga, a început mai târziu, după 1905.

Sub pseudonimul de Nic. Otavă, Goga publică în nr. 5 al Luceafărului din 1905 sub formă ironică, glumeață, niște poezii de chef, care, deși cu intenționalitate, nu se rezumă la un elogiu al vinului. Goga prin creațiile din acele vremuri, păstra un echilibru, jumătate parodiind, jumătate mimând versurile populare cu ton de cântec, dar și de strigătură, din care se evidențiază cunoscutele Cântece. Versurile din 1903, sunt țarade, care rămân originale precum au fost concepute, adică fără nici o valoare iar Goga n-a integrat niciodată în sfera poemelor sale de mai târziu, aceste versuri considerate mediocre.

Deși contemporan cu ideile sămănătoriste, poetul nu pare să-și fi legat scrisul de interpretările idilice ale vieții și naturii romînești. În discursul de primire la Academia Română, rostit în ședința din 30 mai 1923 și tratînd opera predecesorului său George Coșbuc, acesta elogiază condiția specificului național pe plan istoric, văzută ca o delimitare, o izolare, pe care o numește în mod direct antiistoric: “În Ardeal românismul nu trăia decât în cadrul unei vietăți patriarhale. Această izolare a iobăgiei noastre însă, veacuri întregi s-a prefăcut într-o cetate nepătrunsă a apărării naționale” .

Oropsiți plugarii și ciobanii s-au retras în părăsirea lor și o mie de ani păstrîndu-și datinile. Cîntecele, superstițiile, torcând firele de argint ale poveștilor din străbuni, au trecut neatinse din generație în generație patrimoniului sufletesc specific al rasei.”

Prima culegere de articole, publicată în Biblioteca populară a Asociației, nr.31, cuprinde O seamă de cuvinte (realizat la Sibiu în anul 1909) și câteva trimiteri la un fel de “orizont spațial” al satului românesc, gen tipic lui Blaga.

Octavian compară pe români cu sașii scriind în Către cărturarii noștri: ”N.-am fost un neam de cetate, am fost întodeauna oameni de câmp și oameni de munte, săteni care au asudat la munca petecului nostru de pămînt. N-am avut orașe, n-am avut ziduri și turnuri de apărare… Noi sîntem mutați numai cu trupul la orașe, dar amintirea cu forme ale ei și mintea cu cumpăna înțelegerii drepte, ne îndrumă la sate”.

În continuare, în cadrul operei Ne cheamă pămîntul, Oct. Goga arată că pe țăranul român “îl cheamă pămîntul “cu sentimentul unui “fior”. Pentru al caracteriza pe țăran Goga socotește de cuviință a cerceta datinile, portul, cântecele și jocurile străvechi ale poporului, pentru că "românul se deosebește de alte neamuri și în jale și în veselia lui”, afirmă el.

“Țăranul nostrul e bun povestitor …, nedezlipit de poveștile lui care sînt o grădină înflorită unde se furișează sufletul omului trudit de amarul vieții, dornic de un adăpost. …” este o prefață semnificativă publicată de reeditarea culegerii poveștilor lui Ion Pop Reteganul, de către autor.

Goga este considerat de către localnicii săi ca fiind un folclorist, anume pentru faptul că cultivă folclorul în poeziile sale. Însă aceasta n-ar fi argumentul forte pentru a demonstra acest lucru și al plasa pe Goga pe aceeași treaptă cu marii folclorici. O explicație ar fi că sufletul lui a fost întodeauna pentru țărani și el și-a urmat îndemnul inimii, dedicîndu-le lor cea mai mare parte a poeziei sale, indiferent de rolul creației lui.

Goga a fost considerat un intelectual rafinat prin cultura a câtorva generații de preoți, pentru că a oferit multora, chiar și celor care nu au fost interesați s-o ascundă într-o imagine falsă. “Parcă n-ar fi fost de la țară” “- îi categorisesc colegii de generație, deși opera sa este de fapt un elogiu al satului.

Scriitorul vorbește de prelungirea postumă a Bizanțului în cultura noastră folclorică, mai ales atunci când prezintă ornamentica populară. Mulți critici au afirmat că O.Goga a realizat prin creația poetică a sa, ca și Coșbuc într-o altă tonalitate și modalitate de finalizare, o monografie a ceea ce reprezintă satul ardelean. Desi pare o problemă simplă în aparență, aceasta este una complicată în realitate.

Goga a pornit în literatură, așa cum mărturisește în mai multe rînduri, de la “o idee monografică a unui sat fiind egal cu unitatea organică sufletească a poporului, reprezentîndu-i esența biologică și morală. Poetul intenționa să cultive chiar o georgică ardeleană, versificînd într-o poezie largă “toate îndeletnicirile românești de la țară”. Dar mărturisirea amintită împiedică această intenție. El relatează: ”Însă toate planurile erau făcute de un chinuit intelectual, care nu avea nimic de țăran în el”-fapt pentru care nu i-a reușit nimic. Noțiunea de sat, de monografie a satului din Poezii, publicată în anul 1905” a devenit egală cu munca prezentată în Ne cheamă pământul. Dacă poetul nu era direct țăran, nici eroii săi nu sunt direct țărani, ei se diferențiază profund de comunitatea țărănească, deci putem remarca că ne întâlnim în cadrul operei lui Goga cu o monografie incompletă, aceste figuri neconstituind satul românesc, nici măcar satul ardelean.

Doru Balan vorbește despre poezia lui Octavian Goga ca de “o admirabilă monografie lirică a satului transilvănean, cu însușirile specifice, caracteristice unui anumit moment istoric al existenții sale”. Rezerva formulată de critici în legătură cu termenul de monografie fiind sugerată chiar de către poet și e bazată pe analiza operei. Goga, caută arhaicul dar prinde mai mult un sat al durerii și al revoltei concrete, cu o finalitate istorică determinată, care face o falsă trimitere spre impresia de monografie. „Satul din poezia lui Goga nu e satul ardelean, ci imaginea difuză a unor subiecte rustice subliniate în sufletul lui Goga” .

“Prin toate componentele sale, naturale și umane, spațiul poetic al creației lui Goga se exprimă, deci, ca “loc de cult”, în interiorul căruia se desfășoară acea “lepădare de sine”. Spațiul liric a lui O.Goga se înfățișează astfel ca o expresie primordială a ritualului tradiționalist în lit. noastră”.

“Conturându-și țara ca teritoriu sacru, Goga dă o culoare aparte tuturor elementelor ei constituitive. Jocul său poetic poate fi ușor asimilat prin sugestia simplă a atmosferei, prin prezentarea figurilor umane, prin generalizarea tradițiilor la dimensiunile unui cult “ceremonial”al existemței. Tematica lirică a rătăcirii și întoarcerii, sporește acest caracter ritualic, oferindu-ne o schemă mitică a sufletului românesc”.

În poezia sa, poetul nu cântă un țăran idealizat, prins în hârjoană sau zburdînd de odihnă și voie bună, ci pe unul care plânge necazurile și încearcă să-și apere drepturile strămosești. Țăranul din poezia lui – deși tradițional, nu este copleșit de tradiționalism – lovit aspru de destin, nu se resemnează în fața istoriei și nu se închină idolilor falși ai promisiunilor viclene. Acest țăran are un acut sentiment al datinei și al legii pămîntului, fiind un rob al acestuia, aflat în stăpînirea celor ce nu-l muncesc; el e “înfricoșatul crainic al durerilor străbune” adică înfăptuitorul revoluției sociale, atât de așteptată în Transilvania acelor ani.

Prin poeziile sale Goga nu relatează ceva anume, dar cântă trecutul, aidoma doinelor noastre populare de dor și jale. Goga s-a adâncit de mult în folclor, în durerea poporului, iar plânsul, jalea și bocetul sunt elemente importante ale substratului său liric, folosind limbajul popular intelectualizat.

În poezia lui Goga, sentimentul iubirii capătă expresia dorului folcloric, având simțuri și sensuri adânci. Sentimentele și stările acestuia sunt diferite, de la o sete de viață, o discretă părere de rău, o bucurie dezlănțuită și o undă de neliniște până la o goană după năluca celei iubite, e un „nu știu ce și un nu știu cum” dureros de dulce, care se cheamă dor și care se împlinește abia în vraja nopților, spulberându-se odată cu zorii ca în poezia Cântarea cântărilor: „Dorurile mele n-au întruchipare,/ Dorurile mele-s frunze pe cărare…/ Spulberate și strivite frunze pe cărare…/ În zadar le caut, visurile mele”

Goga nu prelucrează folclorul și nu-l stilizează, îl trăiește și uneori îi extrage elementele din însăși viața omului de la țară, din iubirea, visul, datinile și năzuințele lui. El nu caută mituri, nu dezvoltă simboluri în poeme culte, ci le preia din viață.

Inspirat de realitate și aflat în centrul a tot ceea ce petrecea în viața poporului, impresionat de datina și tradiția strămoșească a poporului român, Octavian Goga a fost aidoma unui regizor foarte bun, știind să „aranjeze” elementele folclorice în poeziile sale, exact la locul potrivit.

Elementele de viziune folclorică au alte resorturi. Într-un paralelism forțat cu lirica populară putem spune că primele sale volume cultivă balada, cântecul de lume, doina și, mai ales, într-o formă rafinată bocetul. Desigur, sensurile trebuie tratate cu mare atenție și seriozitate de interpretare. Elegia lui Goga e un bocet, pentru că are metafizica bocetului: ton de elegie, neliniște în fața istoriei și existenței, dorul, nostalgia crudă a pămîntului și mai ales a vechimii. Goga, prin prisma lirismului său poate fi definit ca un poet al tragicului, al bocetului cu dimensiuni existențiale.

Regia lui Goga – pe care o întreprinde conștient – de a construi, de a da expresie literară unei posibile „monografii” a satului, cu elemente de pitoresc, cu un scenariu etnografic deosebit precum ulițe, glugi, lăute, strune, cimpoaie, fluiere, altițe, cizme și cu tipuri rurale depistate, colectate, cunoscute nu dă impresia de artificial pentru că totul este trecut sentimental prin categoriile tragicului destin omenesc.

Acest tragism al poeziei sale care depășește elegiacul autumnal, nostalgia, dă fior metafizic materiei lirice din primele volume, tragism dezlănțuit involuntar, care anulează parcă modelul de regie preconceput de autor. Când nota tragică devine nostalgie poezia lui Goga încetează să mai fie o mare poezie, lucru pe care-l recunoaște însuși poetul.

Când nu se regăsesc bocete realizate sub forme unitare, prin toată poezia lui Goga curge dureroasa confruntare a omului cu natura și istoria, pe care o conțin cântecele sale lirice. Un fior de bocet îl găsim în poezia Bătrîni” și în tragica poemă Noi.

Întoarcerile în sat sunt specifice unor plângeri biblice, motiv pentru care titlul inițial al volumului de poezii fusese tragicul: Acasă: “De ce m-ați dus de lîngă voi ?/ De ce m-ați dus de-acasă ? / Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas acasă…” din Bătrânii sau „Și valul vremilur ce curg, / Atîtea cântece-a răpus…/ Eu vă sărut păreți străbuni, / Pe varul alb scobit de ploaie…” – Casa noastră.

Dar în aceste “bocete”, în care se amestecă doina cu balada elegiacă, impresia de vechime este dată de vocabularul arhaic, popular sau religios, dar mai ales de culorile și tonalitățile extrase dintr-o lume a cărților religioase. De multe ori s-a pus întrebarea dacă atmosfera sau lexicul de coloratură biblică este o influență populară, sau numai un contact cu, cultura clericală a familiei.

Izvoarele folclorice din poezia lui Goga, sunt satul în general și satul ardelean, în particular.

Unele elemente etnografice devin simboluri, pe care Goga, în timp le transformă în laitmotive : cămașa cu altiță atît de prezentă definește aparența rurală a fetelor ; izma creață sau tămîița devin simbolul aromat al copilăriei.

O prezență difuză în poezia lui Goga, o are folclorul și obiceiurile, întâlnite în câteva poeme, precum înmormântarea (în A murit și Un om), unde cadrul general este legat de mort, de cei jalnici ce aduc busuioc și izmă creață; de copila “judelui zăbun”, de cel care aprinde o lumânare.

În poezia Dimineața apar imaginile mitologice, în care se regăsește un amestec de legendă populară și de influențe din lecturi: “Deschideți larg poarta cărunților brazi, / Să vie-mpăratul măririi”.

În ultimele volume și mai exact în ultimul, viziunea folclorică devine mai degrabă expresie simbolistă, clopotul fiind egal cu jalea, satul și copilăria cu un paradis pierdut. Raportarea la sat se face aproape obsedant, de aici impresia, de manierisma versurilor de după 1916.

În poemul întitulat simbolic Din larg se aude „cîntecul de vechime” al vieții sau „viața ce-și întinde hora”. Noaptea dintâi, în care s-a născut poezia în poet „era o noapte de baladă”. Dar simbolismul acestei nopți baladești e dublat de construcția comună simboliștilor din epocă: „Superba nopții serenadă,/ Cînta d-a mărilor pustnie” – în Poetul, unde darul poetic vine ca o ursită din credințele populare: „Ursita care scrie, cărarea din copilărie”.

Pustiurile din versurile lui Goga populează o casă de țară cu pierdele trase la ferestre și cu ograda goală. Chiar arderea cărbunilor – simbolizînd viața – se petrece în cadru rustic, „în vatră alături de o lespede de piatră”, simbolizând și trecerea în neființa a încă unui mare poet al neamului românesc.

„Octavian Goga a fost și el cu precădere un poet al vremii sale, mai cu seamă al acelei perioade dramatice din istoria Transilvaniei, cînd oamenii din acel timp tragic aveau conștiința acută a unor dezmoșteniți de țară, de vatra strămoșească, de libertate; rupți din întregul numit “baștină”și răzlețiți atît de îndrăzneț de “cei de sus”, fără nici o rezervă, fiindu-le călcate în picioare sentimentele – cele mai sincere și pure sentimente ale țăranilor “îndrăgostiți” de meleagurile strămoșești”.

3.2. SATUL TRANSILVĂNEAN ÎN OPERA LUI COȘBUC

Coșbuc a fost etichetat drept “poet al țărănimii” pentru că în poezia lui, viața satului se desfășoară în cadrul unor manifestări colective fundamanetale a cărei periodicitate o menține în strânsele canoane tradiționale, exprimând însăși esența spiritualității poporului român.

Poezia lui George Coșbuc prezintă momentele capitale ale vieții omenești precum: nunta și înmormântarea, momentele ritmice ale anului etnografic (colindatul, petrecerile populare – Floriile, Paștele, petrecerile locale), credințele și superstițiile populare și diverse aspecte importante din viața obștească legate de: muncă, petreceri populare și aspirațiile țărănimii.

Creațiile lui Coșbuc au obiective precise care se pot împărți în mod cert în patru categorii distincte legate de monografia satului românesc:

obiceiuri legate de viața omului,

obiceiuri legate de anul etnografic,

diferite credințe și superstiții, practici magice populare,

elemente de mentalitate rurală.

Obiceiuri legate de viața omului

Cu cât o comunitate umană este mai puțin dezvoltată sau mai primitivă, cu atât aceste complexe ceremoniale au o importanță mai mare în viața indicidului și a societății impunându-se cu putere de constrângerea unor legi tradiționale.

Coșbuc reusește să prezinte pilonii cei mai trainici ai vieții spirituale din satul tradițional, insistând asupra lor. Din acest motiv se desprinde ideea după care, fără a înțelege precis funcția unor asemenea ceremonii în viața satului este imposibilă nedescifrarea sensurilor profunde ale mentalităților țărănești. Țăranul este legat de glie, de tradiții și obiceiuri care persistă în timp și spațiu, ducând în acest fel continuitatea poporului român care trece peste vitregiile impuse de noile culturi care încearcă să acapareze viața cu fiecare nouă generație care apare.

Poetul descoperă prin opera lui că nu toate evenimentele de acest gen se pot exprima în artă, de aceea se oprește doar la două dintre ele, cele mai importante: nunta și înmormântrea, care de fapt sunt începutul și sfârșitul unei vieți de familie, ale căror valori, principii, le generează destinul. Ambele evenimente sunt capabile să creeze artă, atât prin fastuoasa lor desfășurare ceremonială, cât mai ales prin trena lor filozofică, punând în discuție semnificația vieții omenești. Coșbuc a folosit întreaga lui măiestrie poetică în poemele Nunta Zamfirei și Moartea lui Fulger, constituind culmea creației sale și demonstrând incontestabil specificitatea capacității sale creatoare.

Capodopera lui Coșbuc este Nunta Zamfirei. În cadul acestei scrieri, autorul îmbrățisează optimismul și cumințenia poporului consfințite de datini. Deși la prima vedere pare o mărire a proporțiilor unei nunți țărănești obișnuite, de o prezentare fabuloasă a unei ceremonii tradiționale, poemul reprezintă o autenticitate descriere a nunții sătești cu o veridică oglindire a ei. Autorul nu dilată semnificația nunții la basm, nu transpune materialul tradițional pe plan nou ci descrie fenomenul, păstrând ceea ce oferă folclorul. Dimensiunea reală a nunții țărănești este alegoria. Participanții deși sunt personaje de basm, ele de fapt reprezintă valoarea nuntașilor, care sunt adevărate personalități ale obștei sătești.

Autorul nu prezintă etapele ceremoniei, eliminând unele dintre ele, tocmai pentru a prezenta acele momente ce ilustrează concepția populară despre ceremonial: sosirea nuntașilor, dansul ritual și masa mare cu urările implicite, strâns legate pentru a sugera ampla desfășurare a nunții, iar la încheiere apare ideea ideologică ce pune în lumină rostul existenței omenești, înnobilată de un ceremonial poetic și solemn. Coșbuc încadrează perfect stilul folcloric prin măiestria de care dă dovadă, în descrierea momentelor ceremoniale.

În Moartea lui Fulger, Coșbuc completează imaginea despre concepția poporului privind existența omenească. Autorul prezintă tema universală a morții și încearcă să exprime concepția poporului legată de acest aspect, nu propria lui percepție și concepție despre acest eveniment obișnuit al vieții. În cadrul acestui poem, sunt puse față în față două aspecte lirice ale morții, reacțiile individuale, necenzurate de rațiune și reflexia colectivă.

Condamnarea divinității pentru absurditatea ei e o temă preferată atât în lirica lui Coșbuc și Eminescu, cât și în cea universală.

Poetul afirmă, prin graiul bătrânului sfetnic, neputința pătrunderii misterului existenței și, în consecință, datoria omului de a-și trăi viața, la modul eroic și plin de demnitate, cunoscând lipsa de finalitate metafizică (religioasă) a existenței, dar fără a trăi sub obsesia permanentă a acestei cunoașteri.

La finalul poemului, autorul aduce limpezirea cuvenită, în sensul că moartea, deși este fenomen individual, este considerată tot în perspectivă colectivă, drept o deposedare a grupului uman.

Față de grup, pierderea unui individ nu reprezintă mai mult decât ruperea unei ramuri oarecare din încrengăturile bogate ale unei păduri.

Obiceiuri din ciclul anului etnografic

Coșbuc în cadrul acestui ciclu etnografic aduce în fața publicului său patru momente, toate fiind în legătură cu practicile populare laice și religioase. Sentimentul de bază al acestor opere literare încadrate în obiceiurile etnografice este nostalgia, ca urmare a perioadei dezrădăcinării sale în perioada petrecută la București. George Coșbuc este poetul soarelui, element fundamental al mitologismului naturist, acordând atenție deosebită sărbătorilor de primăvară când natura reînvie și determină viața și munca omului. Caracterul religios este dublat de ideea reînvierii naturii, iar nota sărbătorească, ține în mod special, de această idee.

Poezia Colindătorii este una tipică a amintirilor de demult, fiind de fapt o dedicație pentru mama lui, care i-a deschis ochii și inima pentru lumea artistică a folclorului. Hristos este prezentat în cadrul versurilor dedicate, în mod țărănesc și uman, nu conform canoanelor bisericești.

Poemul Florii este dezlegat de rosturile religioase ale sărbătorii creștine, având forme și sensuri noi. Acest poem este unul al tinereții și al primăverii, care descrie un joc tineresc al fetelor din sat, într-o zi de sărbătoare primăvăratică. El descrie apariția primăverii ca un semn, un simbol al dragostei, care întotdeauna în cadrul folclorului se termină cu o nuntă. În acestă poezie este prezentată o relație sărbătorească între om și natură în toiul primăverii.

Poezia La Paști are ca punct de plecare o nota de voie bună, primăvăratică deși este legată de curgerea anului, a anilor. În cadrul poeziei se pot remarca momentele esențiale ale vieții colective, relațiile obștești. Semnificația populară a existenței umane este redată de versurile: “În fața noastră ni e soartea / Și viața este tot, nu moartea.”

În poemul Armingenii – are loc o reproducere poetică a legendei evanghelice referitoare la întreținerea reacțiilor sufletești ale poporului în general și al țăranilor în special, cu ocazia acestei sărbători.

În poemul Cântec de primăvară, Coșbuc însumează toate sărbătorile populare din perioada primăverii și prezintă reacția colectivă a satului. Idea principală a poemului este apariția soarelui, în toată splendoarea și gloria sa, având ca urmare renașterea consecutivă a naturii. În acest mod este evidențiată sfințenia soarelui în concepția populară. Printre sărbările prezentate sunt Dragobetele (iubirea și natura se îmbină în mod armonios), Sânzienele.

Coșbuc cunoaște toate credințele și practicile populare în raport cu învierea naturii. El descrie obiceiurile de înmormântare și bocetele aparținătoare ritualului și petrecerea care urmează după învierea păpușii. La finalul poemului, Coșbuc vorbește despre învierea din morți, dar nu evocă doar mitul creștin, ci un complex variat de mituri naturiste ce se păstrează și în prezent, ca simbol al reînvierii naturii în timpul primăverii. Totul ține de ideea revenirii ciclice a primăverii, când țăranul trăiește, mai puternic ca oricând, sentimentul de înfrățire cu natura renăscută. Poetul denumește sec și concludent: “primăvară, mama noastră.”

Soarele, natura și satul trăiesc în comuniune în concepția marelui poet George Coșbuc.

Credințe, superstiții, practici magice populare

Coșbuc a ales din multitudinea de credințe populare și superstiții sătești șapte momente tipice mentalității populare: credințele în zburător, strigoi, vântoase, ceasul rău și prevestiri în legătură cu moara.

Zburătorul apare la Coșbuc sub imaginea unui “flăcău cu negre plete” în cadrul poemului Un basm. Povestea lirică decurge de la curiozitate la teamă, de la jocul așteptare la un joc nevinovat, de la presimțirea unei mutații esențiale la dorința cunoașterii și a devenirii. Pentru fetele de împărat care-și așteaptă zburătorul, trecerea de la mit la realitate se realizează ușor cu ajutorul unei confidențe. Din nou, fata mică a împăratului este cea dornică de dragoste, de iubire.

Despre strigoi, Coșbuc a realizat trei poeme: Blăstem de mamă unde are loc o călătorie halucinantă a fretelui mort, determinată de blestemul mamei, Strigoiul – unde persistă semnele prevestitoare ale răului ce întrețin sentimentul de groază și Groparul – în care apar superstițiile legate de schelete și morți pentru cel care este groparul cimitirului din sat.

Vântoasele – prezintă apariția unor persoane malefice care sunt identificate cu ielele și conform credinței populare, îmbolnăvesc oamenii ducându-i chiar spre moarte.

În poemul Ceas Rău se tratează problema credințelor populare în epoci faste și nefaste din viața omului. Această credință ține de unele tabuu-uri temporare și interdicții care apar în decursul anului, mai ales la femei. Printre acestea sunt anumite munci care nu se fac în unele zile din an, joia nefastă de după Paște și ceasurile rele de peste zi.

Credința este luată în discuție conform unei posibilități de cunoaștere a viitorului cu ajutorul interpretării unor semne în cadrul poemului Profeție.

Credințele despre moară apar în patru dintre poemele lui Coșbuc. Conținutul erotic este strict legat de credințele și superstițiile legate de moară. În Roata morii este prezentată o simplă joacă între copii care se opresc mirați că roata merge stând pe loc. Moara este un loc ce semnifică dragostea: o fată îndrăgostită îi dă întâlnire iubitului la moară în Gazel, iar în Cântecul Fusuului, moara este martora laturii tragice a iubirii unei fete părăsite.

De asemnea, moara se învârtește cu fata părăsită de iubit care-și dorește moartea pentru a scăpa de rușinea pățită în Fata morarului. Se poate desprinde o concluzie legată de superstițiile țărănești, cum conform credințelor populare, dragostea nefericită este asemuită cu roata morii, unde “ măcinatul este ca o pedeapsă a dragostei ilicite”.

Alte elemente oglindind mentalitatea populară

Coșbuc urmărește în cadrul operelor sale anumite elemente din viața obișnuită a acelor vremuri prin prisma ochilor țăranului și a elementelor specifice satului românesc. Poetul privește războiul prin ochii țăranului devenit accidental soldat, dragostea prin prisma diferențelor sociale ale țărănimii.

Operele lui Coșbuc: Hora, Chindia și Doina reflectă reflectă legătura cu folclorul, prezentând diferite prilejuri de petrecere populară. În poemul Hora nu se descrie dansul propriu zis, ci oglindește atmosfera întregii petreceri populare ca și în Nunta Zamfirei. În cadrul acestor poezii apar și elemente specifice haiducești, lăutărești și cântece de jale și doine. Opera lui Coșbuc este complexă și conține inserții de formule poetice populare. Se poate observa relația care există între războinicul viteaz și calul său, precum țăranul și animalul său cu care-și lucrează pământul, sunt un tot unitar. Poeziile istorice utilizează tehnici poetice specifice folclorului care îmbină perfect, ca o punte de legătură, trecutul, prezentul și viitorul.

3.3. SATUL – REPER AL LITERATURII ROMÂNEȘTI

Satul românesc a fost un reper al literaturii românești. Literatura românească s-a îmbogățit și a luat contact cu monografia satului românesc prin scriitori celebri precum Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu și Marin Preda.

Monografismul liric a constituit, dacă nu o obișnuință, cel puțin o preocupare comună a mai multor poeți, pentru care satul devenise un subiect obiectivat: de exemplu I.Pillat schițează un sat din care nu lipsesc nici oierii, nici micile drame erotice; Adrian Maniu conturează o “carte a țării”; Nicolae. Davidescu, simbolist rafinat și cult, versifica o întreagă istorie. În comparație cu aceste opere difuze, opera lui Coșbuc sau Goga oferă imaginea unui sat mai concentrat. Învăluit în misterele lui, în culorile lui multiple. Dar și aici e vorba mai mult de monografism, decît de monografie.

Ion Creangă

Ion Creangă este capul de linie dintr-un șir întreg de creatori care vor exprima cu nuanțe diferite și cu puternice individualități, structura mitică a satului românesc; opera lui este cea dintâi expresie intuitivă pe calea artei, a conștiinței unui popor manifestată în mediul ei cosmic și etnic. Prozatorul Ion Creangă observă exclusiv natura umană; geniul lui lucid, spiritul realist și umorul lui melancolic relevă un moralist. Narativ și observator prin excelență, autorul este un fin cercetător a ceea ce se întâmplă în jurul său.

Forța lui creatoare este epică, iar neuitatele tipuri din Amintiri sunt prinse în structura lor epică. Mama, tatăl, frații, bunicul și bunica, mătușile și megieșii cresc în esența lor morală cu însușirile și defectele fundamentale ale țăranului legat de realitățile tangibile ale satului și profesiei.

Conform criticilor precum Pompiliu Constantinescu sau George \Călinescu, Amintirile din copilărie reprezintă o epopee a satului și o atitudine a sensibilității, o acceptare a vieții în ecourile ei psihologice și profund umane, cu filosofia ei resemnată.

„Umorul lui I. Creangă este însuși umorul vieții, al acestui fenomen organic, în care durerea și bucuria, răul și binele, prostia și inteligența, umbra și lumina se îmbrățișează alternativ ca s-o exprime în toată realitatea”sublinia Pompiliu Constantinescu iar George Călinescu constatase că Amintirile din copilărie este un „roman al copilăriei copilului universal”.

Amintirile este un roman al vieții rurale moldovenești, construit din mentalitatea folclorică și specific pitorească a țăranului de peste Milcov. Garabet Ibrăileanu a dezvoltat ideea unui Creangă dublu. „În Creangă sunt doi oameni”, argumentând o distincție între țăran și târgoveț.

Satul descris de Ion Creangă este unul fericit unde amărăciunea răzbate: „mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată”, dar numai în contextul narativ al povestitorului adult, nu și în cel al copilului Creangă, numit Nică. Satul este observat și studiat intens prin ochii copilului care este preocupat de joc, zburdălnicie și năzbâtii.

Conform povestirilor lui Creangă, ocupațiile de bază ale locuitorilor satului său Humulești, erau negustori, harabagii, ciubotari, crescători de vite. Țăranul prezentat de autor este un om muncitor, harnic deși era neștiutor de carte, dar dornic să-și dea copilul la școală pentru a-l face preot pentru ca acesta să fie scutit de o serie de obligații. Semnificativ satului humuleștean era gospodăria părintească, iar descrierea așezării satului corespunde unor activități bazate pe treburi gospodărești, cu o dinamică permanentă cu cântece și jocuri de sărbători care colorează timpul și locul.

Mihail Sadoveanu

Tema spiritualității satului românesc este principala temă a literaturii sadoveniene, unde țăranul este locuitorul de la munte, moldoveanul cu o viața aspră precum meleagurile prăpăstioase unde este sortit să trăiască.

Puternic individualizat în literatura română, țăranul lui M. Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice: țăranul, ca păstrător al lumii vechi, arhaice și patriarhale; țăranii moldoveni sunt oameni blajini și înțelepți, cu un acut simț al dreptății și al libertății, apărători ai unor principii de viață fundamentale, statornice din vremi imemoriabile; răbdători în suferință, țin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii sau răbufnesc cu violență, împlinindu-și dreptatea, menținând nealterat sentimentul demnității umane; universul sufletului țărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate și iubire pătimașă.

Baltagul e un roman al căutării urmelor, deci un epos al oieritului semnificativ căutării altor urme.

Seminția lui Nechifor Lipan, de la Tarcău, continuă să opună civilizației norme și cutume multiseculare. Un personaj de îndurerată demnitate pune în acest ceremonial zelul unei figuri de tragedie antică, pentru a repeta riturile funerare străvechi, fără de care somnul morților nu era posibil. Vitoria Lipan consideră sacrul drept, un mod de conciliere cu eternul. Legile oieritului, datina, ca mod de comunicare cu formele arhetipale și drama morții sunt realități ce formează o triadă, „se înscriu într-un timp al târziului fără noapte, într-un spațiu de altitudini solemne în care muntele circumscrie o lume închisă”.

Descoperim în Baltagul un sat cu mentalități arhetipale, gravitatea, dârzenia și energia sunt însemne ale etnopsihologiei alpine. Tarcăul din roman e un sat pentru eternitate, în care experiența vieții s-a condensat între proverbe și ziceri. Interesul operei în opinia criticului George Călinescu, constă în „studiul civilizației pastorale întemeiată, pe ritmuri largi, după revoluția aștrilor”. Recompunând în lumina soarelui căzut imaginea lui Lipan, munteanca, soția lui retrăiește virtual lângă cel stins.

Liviu Rebreanu

Romanul Ion este prima capodoperă în creația lui Liviu Rebreanu și un punct de referință în evoluția romanului românesc. Eugen Lovinescu considera acest roman o adevărată revoluție față de lirismul sămănătorist, eticismul ardelean și atitudinea poporanistă. Ceilalți critici literari au văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului și a țăranului român. Romanul a adus o imagine nouă, autentică și obiectivă asupra realității rurale, respingând intențiile specifice până atunci, de idilizare, de înfrumusețare. Romanul reprezintă o experiență în care se oglindesc o provincie și un popor.

Țăranul ardelean prin extindere devine țăranul român în genere. Liviu Rebreanu s-a inspirat în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa, fiind impresionat în realitate de o scenă surprinsă la hotarul satului Prislop, când un țăran s-a aplecat și a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Această scena i s-a întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat și a fost fixată în desfășurarea epică a romanului.

O altă muză de inspirație pentru roman a fost o altă întâmplare petrecută în sat: un țăran înstărit și-a bătut unica fiică, Rodovica, pentru că a greșit cu cel mai becisnic flăcău din sat. Dacă fata ar fi greșit cu un băiat înstărit, țăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile. Așa însă rușinea lui era mai amară pentru că trebuia să se încuscrească, fruntaș, cu pleaba satului și să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământul. Această întâmplare constituie subiectul nuvelei Rușinea.

Dragostea trupească este înlocuită de dragostea pentru pământ, pentru rosul acestuia, iubirea are rezultate benefice: copilul este rodul iubirii, așa cum hrana este rodul pământului.

Ion este un roman realist de observație socială, inspirat din discuțiile autorului cu un țăran care-și iubea pământul mai presus decât pe sine însuși. Romanul are o structură complexă: urmărind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradițiile și obiceiurile sale. Romancierul este adeptul construcției sferice: romanul începe și se sfârșește cu imaginea drumului care la început duce spre Pripas și la sfârșit „trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului”.

Marin Preda

Tema centrală din Moromeții ar putea fi definită drept libertatea morală în luptă cu fatalitatea istoriei. Pământul este temeiul demnității morale fiind o sursă de bani pentru feciori. Contemporan cu două generații de țărani, Marin Preda a avut timp să cunoască valorile spirituale ale lumii țărănești din interiorul acestei lumi.

Lumea țărănească a suferit toate tragediile istoriei. Țăranul a dăinuit prin veacuri și nu și-a pierdut speranța într-o lume mai bună, considerând exploatarea moșierului, agresivitatea altor popoare drept lucrururi nefirești, care trebuie să dispară. Autorul creionează caracterul universal al experienței lumii țărănești moderne. Acesta își exprimă credința că tot ceea ce a scris se datorează țăranilor generației tatălui său, datorită codului moral al existenței acestora, pe care ei l-au transmis și care e contopit cu al întregii națiuni.

Istoria zbuciumată distruge structurile stabile și eterne ale satului românesc. Dar marea lecție, supremul mesaj lăsat de personajul lui Preda este de a-i fi învățat pe oameni bucuria meditației subtile, a ironiei fine, a glumei. Contrazisă în lumea exterioară, libertatea se refugiază în spirit. Exact ca și idealul lui Octavian Goga, personajul lui Marin Preda, Ilie Moromete care se afla în pragul morții, țintuit în pat, spunea: „Domnule, eu toată viața am fost un om independent”.

CONCLUZII

Literatura crează modele care trebuie să fie nu doar actualizate ci chiar cu un pas mai în față decât concretul palpabil, decât realitatea cotidiană, pentru a hrăni mintea și spiritual uman. Arta este cea care oferă perspective, incită, provoacă și oferă răspunsuri sau dimpotrivă, deschide căi spre reflectare, așa că se ancorează cu necesitate în realitatea momentului, evoluând odată cu civilizațiile pentru a corespunde cerințelor, necesităților permanent superioare, asigurând totodată și imboldul spre un nou pas, fiind la rându-i un factor de progres.

Prin literatură se creionează caracterul, direcția și sensul vieții prin cunoștințele acumulate de cititori, care vor naviga mai ușor prin viață. Din acest motiv, rolul scriitorului este important și trebuie ca pe lângă satisfacerea pasiunilor literare să ofere informații vitale legate de societate, cultură, religie, viață în general.

Literatura universală de-a lungul istoriei a adus în prim plan o mulțime de artiști. Valoarea acestora a fost susținută de operele pe care le-au creat, care au rămas întipărite în mintea și sufletul publicului cititor. Uneori contează vârsta la care cititorul începe să-și dedice timpul operelor unui autor. Dacă cititorul operelor celor trei artiști ar avea o vârstă prea fragedă, nu ar înțelege subtilitatea lucrărilor, estetica și dimensiunea capodoperelor prezentate.

„Cultura este de neconceput în afara momentului său comunicațional, deoarece însăși constituirea sa presupune că necesită acel schimb perpetuu între creatori și receptori, între valorile create și socializarea lor largă.” Cultura este importantă pentru orice națiune, fără aceasta, ea nu ar exista și nu s-ar putea dezvolta.

Arta necesită sacrificii după cum se poate observa la ambii artiști ai literaturii românești studiate, care au avut o viață scurtă, stingându-se înainte de a ajunge la apogeul acesteia. Ambii actori ai literaturii române au fost copii de preoți și au avut traiectorii simetrice în cadrul dezvoltării propriilor deprinderi artistice. De asemenea, fiecare dintre ei, și-au adus aportul și în cadrul activității politice tulburi din vremurile respective.

Poezia lui Goga a avut un ecou direct asupra cititorilor, nu numai pentru că aducea problema Transilvaniei actualizată tragic, ci și pentru că elogia satului ca element esențial al problematicii naționale. Dacă G. Coșbuc cultivă idila și chiar idilicul, poezia lui Goga se bazează tocmai pe absența idilicului. El are obsesia singurătății. Aici, însă, nu e vorba de o singurătate romantică ci de sentimentul de tensiune al omului ce nu poate pierde, dar nici nu se poate întoarce cu toată ființa în sat.

Satul nu poate fi descris ca o imagine care se derulează, ci prin prisma componentelor vitale: țăranul, munca și aspirațiile acestuia. Omul este mereu în centrul universului și în jurul său, se derulează evenimentele.

Obiceiurile și datinile, chiar dacă diferă de la regiune la regiune, trebuie păstrate, fiind elemente de bază ale culturii naționale în context universal. O țară fără cultură este una săracă ale cărei valori morale sunt inexistente.

Chiar dacă în prezent satele românești devin tot mai părăsite, folclorul trebuie să dăinuie peste ani și să demonstreze tuturor, că țara noastră are un rol important în cadrul istoriei și a existenței omenești pe aceste meleaguri.

ВIВLIОGRΑFIΕ

Albérès, R.M., Istoria romanului modern, București, EPLU, 1968, p.101.

Angelescu, S., Portretul Literar, București, Editura Univers, 1985, pag. 104

Barbey, d’Aurevilly, Dandysmul, trad.Adriana Babeți, Iași, Editura Polirom, 1995, pag. 216

Bălan, D. I., O. Goga .Opere, Chișinău, Editura Știința, 1994

Bernard V., Romanul. Introducere în metodele și tehnicile moderne de analiză literară, București, Editura Cartea Românească, 1977

Botezatu, E., O. Goga – poet al jalei și al revoltei // L. Română, nr. 3-4, 1997

Butor, M., Répertoire, vol. I, Paris, Éditions de Minuit, 1960,

Călinescu, G, Istoria literaturii române de la origini pînă la prezent, București, Editura. Minerva, 1986

Ciopraga, C., Literatura română între 1900-1918, Iași, Editura Junimea, 1970

Ciopraga, C., Mihail Sadoveanu, București, Editura Eminescu, 1981

Cioran, E., Schimbarea la față a României, București, Editura Humanitas, 1990

Constantinescu, P., Scrieri 2, București, EPL, 1967.

Coșbuc, G., Poezii, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1979

Creangă, I., Povești, amintiri, povestiri, București, Editura Cartea Românească, 1989

Dodu, B.I., Octavian Goga – Biblioteca critică, București, Editura Eminescu, 1974

Drăgulescu, R., Limbaj și poezie în opera lui George Coșbuc, Sibiu, ULBS, 2004

Dumitru M., Istoria literaturii române: de la creația populară la postmodernism, București, Editura Saeculum, 2000

Fochi, A., G. Coșbuc și creația populară, București, Editura Minerva, 1971

Goga, Oct., Poezii, București, Editura Minerva, 1981

Goga, Octavian, Fragmente autobiografice, București, Editura Cartea Românească, 1972

Husar, Al., Serb, I., Octavian Goga în memoria și conștiința critică românească, București, Editura Grai și Suflet, 2004

Imbrăileanu G., Scriitori români și străini, vol. II – București, Editura pentru Literatură, 1968

Lovinescu E, Memorii (1900-1916) // Cugetarea, București, Editura pentru Literatură, 1930

Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, București, Editura Minerva, 1973

Maiorescu, T., Critice, București, Editura Minerva, 1984

Maiorescu, T,, Poeziile lui Goga // Critice, vol. III, București, Editura pentru Literatură, 1897

Manu, E., Sinteze folclorice în poezia lui O.Goga // Izvoare folclorice și creație originală: M.Sadoveanu, O.Goga, G.Galaction, I.Pilat, L.Blaga, V.Voiculescu – București., Editura pentru Literatură, 1970

Micu,. D, Istoria literaturii române, vol. I (1900 – 1918), București, Editura didactică și pedagogică, 1964

Micu, D., George Coșbuc, București, Editura Tineretului, 1966

Munteanu, R, Permanențe ale poeziei românești, București., Editura Dacia, 1981

Oltea, M., Cultură și comunicare, București, Editura Print, 2000

Pop, I, Octavian Goga și ritualul tradiționalist // Recapitulări, București, EDP, 2011

Popa, M., Octavian Goga între colectivitate și solitudine, Cluj, Editura Dacia, 1981

Preda,. M., Moromeții, București, Editura Minerva, 2010

Rebreanu, L., Ion, București, Editura Liviu Rebreanu, 2006

Scridon, G., Viața lui George Coșbuc, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2003

Șerban, I. V., prefață O.Goga “Poezii”, București. Editura Albatros, 1980

Șuluțiu, O., Introducere în poezia lui George Coșbuc, București, Editura Minerva, 1970

Valea, L., Pe urmele lui George Coșbuc, București, Editura Sport-Turism, 1986

Zafiu, R., Narațiune și poezie, București, Editura ALL, 2000

*** , Culegere de texte literare, vol.I-II, București., Editura pentru Literatură, 1983

http://www.istoria.md/articol/516/George_Co%C8%99buc,_biografie, accesat 17.02.2018

http://www.istoria.md/articol/519/Octavian_Goga,_biografie, accesat 18.02.2018