Iisus Hristos – Cauza, Ratiunea Si Scopul Crea Iei ÎN Interpretarea Neopatristică A Sfântului Iustin Popovici

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZARE: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

IISUS HRISTOS – CAUZA, RAȚIUNEA ȘI SCOPUL CREAȚIEI ÎN INTERPRETAREA NEOPATRISTICĂ A SFÂNTULUI IUSTIN POPOVICI

Coordonator științific:

Pr.Lect.univ.dr. Lucian Dumitru COLDA

Absolvent:

VASILIE IOAN

ALBA IULIA

2016

INTRODUCERE

Motivația temei și scopul lucrării

Studiul teologic presupune momente de cercetare, de analiză, de introspecție. În special, raportarea la opera și gândirea patristică îi oferă studentului teolog prilejul formării sale atât intelectuale cât și duhovnicești și, din acest motiv, studierea și aprofundarea lucrărilor Sfinților Părinți sunt aspecte absolut necesare în demersul teologic. Pe lângă aceste scrieri recunoscute în teologie ca fiind patristice, de-a lungul secolelor au fost scrise numeroase cărți și tratate teologice care au o valoare doctrinară și duhovnicească asemănătoare operelor Sfinților Părinți. Acestea oferă studentului teolog o înțelegere corectă și profundă a adevărurilor de credință, iar urmarea firească a acestui fapt este o viețuire creștină autentică. Între aceste lucrări, denumite neopatristice, considerăm că se numără și cele care aparțin marelui teolog sârb, Iustin Popovici, trăitor în secolul trecut.

În studiul nostru am ales să tratăm hristologia așa cum se reflectă în opera Sfântului Iustin, precum și antropologia în felul în care acesta o înțelege. În conținutul lucrării ne propunem să vedem care este legătura dintre aceste două teme teologice principale – hristologia și antropologia – precum și modul în care cele două aspecte fundamentale ale teologiei ortodoxe, umanizarea Divinului și îndumnezeirea umanului, se condiționează și se desăvârșesc reciproc.

Stadiul cercetării despre Sfântul Iustin

Chiar dacă este recunoscut ca unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea, Sfântul Iustin nu s-a bucurat încă de o cercetare amănunțită din partea teologilor. Între cei care au studiat și analizat opera Sfântului Iustin se numără Patric Ranson, care a realizat un studiu introductiv la traducerea franceză a volumelor de Dogmatică a Sfântului Iustin denumite sugestiv Filosofia Ortodoxă a Adevărului, teologul grec Panayotis Nellas, având și acesta redactat un studiu introductiv la ediția grecească a volumului de studii Omul și Dumnezeul-Om, precum și teologii români Ioan Ică și Ioan I. Ică jr., cu un studiu introductiv la ediția românească a aceluiași volum de studii. De asemenea, a apărut în anul 2004 la Belgrad un volum aniversar de studii dedicat Sfântului Iustin Popovici, intitulat Omul Dumnezeu-Omului Hristos.

Acest demers este însă îngreunat din cauza limbii în care acesta și-a scris lucrările, care este în general limba sârbă. De asemenea, o înțelegere completă a gândirii și teologhisirii sale e îngreunată și de faptul că din cele 30 de volume cât cuprinde opera sa completă, până în prezent au fost publicate doar 19. Pe lângă acestea, între lucrările alcătuite de Sfântul Iustin mai enumerăm teza sa de doctorat cu titlul Problema persoanei și a cunoașterii în acord cu Sfântul Macarie Egipteanul, susținută la Atena în anul 1926, Viețile Sfinților în 12 volume, precum și diferite articole. Cu toate că nu s-au aprofundat încă învățătura și scrierile Sfântului Iustin, un prim pas în acest sens îl constituie faptul că mai multe colecții de articole și studii aparținând marelui teolog sârb au fost traduse și publicate în alte limbi, unele dintre ele și în limba română. Dintre acestea amintim colecțiile de studii Omul și Dumnezeul-Om, editată la Editura Deisis din Sibiu în 1997 și reeditată în anul 2010, Abisurile gândirii și simțirii umane, editată la Editura Sophia/Metafraze din București în anul 2013, și Credința Ortodoxă și viața în Hristos, colecție editată la Editura Bunavestire din Galați, în anul 2003. De asemenea au fost traduse în limba franceză volumele sale de Dogmatică în ultimul deceniu al secolului trecut.

Au mai apărut recent câteva studii și articole despre Sfântul Iustin și opera sa în România, dar ele sunt de dimensiuni reduse. Acestea sunt următoarele: Repere despre o teologie a trupului în gândirea părintelui Justin Popovici, autor Cristian-Alexandru Barnea, în volumul de studii Studia Theologica Doctoralia, în 2011, și articolul în limba germană a lui Vladislav Topalovici, Justin Popovic als Exeget, apărut la Arad, în Revista Teologia, nr. 1, 2015. Din motive obiective nu am avut acces la aceste articole, de asemenea nici la volumele publicate în limba sârbă, astfel că lucrarea de față se bazează în special pe traduceri ale operelor Sfântului Iustin și diverselor studii introductive la volumele de studii. Din această cauză studiul nostru nu poate prezenta gândirea popoviciană în întregul ei ansamblu, dar se dorește a fi un început pentru o înțelegere mai profundă a gândirii și teologhisirii acestui mare sfânt al Bisericii din Serbia.

Structura și conceptul lucrării

Lucrarea de față este concepută în două părți. Prima parte cuprinde o introducere în contextul socio-politic și teologic în care a trăit și activat Sfântul Iustin, iar cea de-a doua elemente de hristologie și antropologie așa cum le înțelege și prezintă marele teolog sârb. Vom vedea că, în sistemul său de gândire, cele două teme au o multitudine de conexiuni, fiecare condiționând-o și presupunând-o pe cealaltă, fiecare o determină și o desăvârșește pe cealaltă. În felul său propriu, Sfântul Iustin a reușit să prezinte cele două teme fundamentale ale credinței, învățătura despre Iisus Hristos Dumnezeul-Om și cea despre om, căzut prin păcat și readus la starea de sfințenie în și prin Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos.

SF. IUSTIN POPOVICI ȘI TEOLOGIA VEACULUI AL XX-LEA

Secolul al XX-lea a fost unul foarte tulburat, dar în același timp foarte impresionant. Și numai amintindu-ne de marile conflagrații sau de regimurile totalitare ce au dominat o bună vreme Europa secolului trecut ne cutremurăm. Nu e ușor să ne amintim de războaie fără să ne gândim la milioanele de oameni care au suferit de pe urma lor, nu e ușor să ne amintim câte victime (în special din rândul marilor oameni de cultură ai vremii) a făcut regimurile totalitare. Și chiar dacă istoria Europei în secolul trecut poate fi atât de sumbră, nu e de dorit să uităm că în această vreme au trăit, au crescut și s-au format o mulțime mare de oameni de o verticalitate impresionantă, oameni care nu au vrut să facă nici un compromis cu societatea a-religioasă și atee pentru a avea oarecare „avantaje”, ci au mărturisit pentru libertate, pentru dreptate, pentru adevăr, pentru Hristos. Unul dintre acești mărturisitori a fost în Biserica sârbă cuviosul Iustin Popovici, duhovnicul mănăstirii de la Celie, un teolog de excepție, o personalitate duhovnicească de talia Părinților Bisericii și un mărturisitor neînfricat al Adevărului. În capitolul acesta vom încerca să intrăm în contextul social și în universul duhovnicesc al gândirii și simțirii și teologhisirii acestui părinte, pentru care Hristos a fost totul și pe Care L-a dorit întreaga sa viață.

Viața, opera și activitatea Sf. Iustin Popovici

Viața Sfântului Iustin Popovici s-a desfășurat „sub semnul celei mai înalte bunevestiri date cândva neamului omenesc – bunavestire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară”. Părintele Iustin s-a născut în anul 1894 de Bunavestire în orașul Vranie, din părinți binecredincioși, Spiridon și Anastasia. La botez a primit numele de Blagoie, care amintește de ziua praznicului în care s-a născut. Din ziua venirii sale în această lume și până în clipa morții sale, survenită în ziua praznicului Buneivestiri a anului 1979, „a fost un mesager și un binevestitor permanent și un neîntrecut teolog al tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu – a lui Hristos Dumnezeul-Om, din Sfânta Fecioară și al tainei Sfintei Treimi, unicul și adevăratul nostru Dumnezeu”. Blagoie descinde dintr-o veche familie preoțească, doar tatăl cuviosului, după o succesiune de șapte generații, o întrerupe. După încheierea școlii elementare urmează cursurile Seminarului Sfântul Sava din Belgrad pe care îl absolvă cu puțin înainte de a izbucni Primul Război Mondial. După încheierea studiilor teologice își exprimă dorința de a primi tunderea în monahism, dar părinții săi s-au opus categoric, aceștia vrând să-l căsătorească. La scurt timp însă începe războiul și tânărul Blagoie împreună cu colegii săi sunt înrolați în armată ca infirmieri auxiliari, participând la luptele grele din 1914-1915 care au dus la înfrângerea armatei sârbe și dramatica retragere în Albania. Trecând prin multe încercări cumplite, îmbolnăvindu-se de febră tifoidă și fiind chiar în primejdie de moarte, în timpul retragerii Blagoie a reușit să-l convingă pe Mitropolitul Dimitrie să-i accepte dorința de a intra în cinul monahal. A fost astfel tuns în monahism la Skandara, în ajunul praznicului Sfântului Vasile cel Mare (31 decembrie 1915/1 ianuarie 1916), primind numele Sfântului Iustin Martirul și Filosoful. Un important rol în creșterea sa duhovnicească și în alegerea acestei căi l-au avut frățiile duhovnicești ale elevilor seminarului, care – după cum însuși Sfântul Iustin mărturisea mai târziu – au contribuit la trezirea și creșterea sa duhovnicească. De asemenea, de la vârsta de 14 ani și-a impus ca regulă de viață citirea a trei capitole din Evanghelie în fiecare zi, regulă pe care a respectat-o cu strictețe întreaga viață. La începutul anului 1916 este trimis de mitropolitul Dimitrie, împreună cu alți tineri, la studii în Rusia. Cuviosul Iustin va rămâne în Sankt Petersburg, aprofundând limba slavă și citind în original opera dostoievskiană, până în luna iunie a aceluiași an când, constrâns de evenimentele socio-politice din Rusia, va pleca în Anglia unde, cu ajutorul Sfântului Nicolae Velimirovici, se va înscrie la studii la unul dintre Colegiile din Oxford. În mai 1919 își va încheia studiile, luând toate examenele, dar teza sa de doctorat cu titlul „Filosofia și religia lui F.M. Dostoievski”, în care exercita o critică foarte aspră la adresa umanismului european din perspectiva propusă de opera dostoievskiană și teologia ortodoxă, va fi respinsă. Se va întoarce în Serbia de unde va fi trimis de același ierarh Dimitrie, devenit acum patriarh, pentru definitivarea studiilor la Atena, unde va rămâne din septembrie 1919 până în mai 1921, când bursa îi va fi retrasă, iar Cuviosul Iustin a fost nevoit să se întoarcă acasă. Își va relua mai târziu studiile doctorale sub îndrumarea profesorului Dyovouniotis și va primi titlul de doctor în Teologie pe baza lucrării cu titlul „Problema persoanei și a cunoașterii în acord cu Sfântul Macarie Egipteanul” susținute în anul 1926. În 1921 își va începe cariera didactică, predând ca profesor la Seminariile de la Karlovac, Prizren și Bitola. O mare importanță pentru desăvârșirea personalității teologice a Sfântului Iustin o are primirea hirotoniei întru preot în anul 1922, de praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Pe lângă activitatea didactică, Părintele Iustin s-a ocupat de editarea revistei „Viața creștină”, o revistă care apărea – după cum mărturisea Părintele – „încărcată de binecuvântările multor cititori, dar și de înjurăturile altora”. Începând cu luna decembrie a anului 1930 îl va însoți pe episcopul Iosif de Bitola în misiunea de a-i ajuta pe creștinii din Cehoslovacia care au revenit la Ortodoxie, de care se despărțiseră din cauza impunerii forțate a unirii cu Roma.

Va reveni în Serbia pentru a preda la Seminarul de la Bitola; însă din cauză că numirea în postul de profesor a întârziat nouă luni, Sfântul Iustin a folosit timpul acesta pentru a termina și publica primul volum al Dogmaticii sale. După doi ani va fi numit lector la Facultatea de Teologie de la Belgrad, la catedra de Teologie Dogmatică, și va publica (în 1935) cel de-al doilea volum al Dogmaticii. În 1938 se va înființa Societatea filosofică sârbă, iar Cuviosul Iustin avea să se afle printre membrii fondatori. În 1944 va fi îndepărtat de la Facultatea de Teologie de regimul comunist al lui Tito, iar Cuviosul Iustin se va retrage, pribegind pe la diferite mănăstiri, până când în 1945 va fi arestat, dar eliberat după câteva săptămâni în urma intervenției unui înalt demnitar din guvern, fost coleg al Sfântului. Va rămâne în libertate până în 1948, când va fi din nou arestat ca „dușman al poporului”; va scăpa de o moarte sigură datorită întoarcerii, între timp, a Patriarhului Gavriil Dolitza din lagărul de la Dachau, față de care comuniștii trebuiau să arate respect – acesta bucurându-se de recunoaștere și respect peste hotare.

Fără nici un sprijin social și economic, singur și în permanență sub persecuția regimului totalitar ateu, s-a retras la mănăstirea de maici a Sfântului Arhanghel Mihail de la Celije, singura care i-a oferit un adăpost la vremea respectivă. Aici va sluji – după cum i-a fost voia – în fiecare zi Sfânta Liturghie. Persecuția a continuat pe toată durata șederii la această mănăstire, unde Cuviosul se afla într-un regim asemănător arestului la domiciliu, până la adormirea sa în Domnul, la 25 martie 1979. În perioada petrecută la mănăstirea de la Celije a scris foarte mult, astfel că întreaga sa operă va ajunge să cuprindă 40 de volume, unele rămase încă în manuscris.

În data de 29 aprilie 2010, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei a hotărât canonizarea părintelui Iustin Popovici, fixând ca dată de prăznuire 14 iunie (1 iunie pe stil vechi) iar proclamarea solemnă a canonizării sale a avut loc la 2 mai, în Catedrala „Sfântul Sava” din Belgrad.

Contextul ideologic și ethosul teologiei Sf. Iustin Popovici

Epoca în care a trăit Sfântul Iustin a fost una de mari frământări, o perioadă zbuciumată atât de factorul social și politic (ne referim la istoria zbuciumată a secolului XX care cuprinde cele două războaie mondiale, regimurile totalitare atee) ca mediu extern, cât și de marile căutări ideologice, filosofice și teologice întreprinse de cercurile culturale și teologice, și care constituie zbuciumul interior provocat de o deviere și eșuare a căutărilor metafizice ale omului modern care au dus într-un final la proclamarea de către Nietzsche în 1882 a „morții lui Dumnezeu”, precum și de apariția iminentă a „supraomului” și de „reevaluarea tuturor valorilor”. În paralel cu aceste tendințe promovate de societatea atee, Biserica creștină în totalitatea ei a inițiat un amplu proces de re-descoperire a lui Hristos și a sa înseși.

De-a lungul secolelor Biserica a cunoscut o dezvoltare pe parcursul existenței sale istorice, o evoluție marcată de obicei prin exprimarea doctrinei sale într-o formă mai clară, dar au existat de asemenea momente de involuție sau deviere de la calea cea dreaptă, momente care au afectat mult Biserica. Ne referim la numeroasele erezii apărute în primul mileniu creștin urmate de marile schisme care au sfâșiat și au distrus unitatea Bisericii, ceea ce face ca la începutul secolului al XX-lea, de care ne ocupăm, să existe numeroase confesiuni și denominațiuni creștine. În aceste condiții, pe fondul cercetărilor și căutărilor inițiate în secolele precedente, secolului al XX-lea îi revenea datoria de a clarifica doctrina cu privire la Biserică – Trup tainic al lui Hristos – care adună în comuniune pe toți cei care se numesc creștini, recunoscându-le o diversitate a vieții și evlaviei bisericești, urmând ca pe baza acestor clarificări să se încerce o unificare a tuturor confesiunilor creștine în acea Biserică UNA, SFÂNTĂ, CATOLICĂ ȘI APOSTOLICĂ.

Dar până a ajunge la această unificare, Biserica creștină are de răspuns provocării umanismului care consideră religia ca fiind un simplu sistem cultural prin care omului îi este limitată capacitatea creatoare și inovatoare în cunoașterea lumii. Iată ce spunea prin anii ’70 Alexandru Tănase, unul dintre adepții acestui curent cultural, în cartea intitulată Cultură și religie: „prin însăși geneza sa, cultura ne dezvăluie această vocație naturală a omului, corespunzătoare statutului său existențial. Căci, dacă religia este o formă culturală în care cunoașterea obiectivă a lucrurilor este handicapată de neputință, de limite ce par insurmontabile alt fel decât prin imaginație, cultura laică reprezintă efortul rațional al omului de a depăși mereu limitele relative și istorice, de a cuceri, conceptual sau imagistic, noi și noi teritorii ale necunoscutului natural sau uman; puterile creatoare ale fanteziei nu sunt eliminate, ci subordonate funcțiilor civilizatoare ale omului”.

Ceea ce ni se pare a nu înțelege domnul Alexandru Tănase (și într-o oarecare măsură toți reprezentanții umanismului a-religios) este faptul că religia sau Creștinismul nu se opune cunoașterii sau descoperirii lumii și a omului în profunzimea lor, ci prin dogmele sale oferă o modalitate de înțelegere dreaptă și pătrunzătoare a lumii și a umanului. Ceea ce e de subliniat este faptul că Hristos nu a interzis cunoașterea, ci dimpotrivă, a promovat-o, cu atât mai mult cu cât El a venit să descopere lumii pe Dumnezeu, oferind lumii o cunoaștere mai presus de capacitățile omenești. Cu alte cuvinte, Creștinismul nu a obturat și nici nu a închis omului posibilitatea de a se cunoaște pe sine și lumea, ci dimpotrivă a deschis omului posibilități infinite de cercetare și descoperire. De asemenea, considerăm că o astfel de cunoaștere care oferă omului doar cultură și atât nu este suficientă. Acest lucru îl accentuează și Sfântul Iustin Popovici când spune că umanismul pur sau cunoașterea pur-umană nu conduce decât la izolare și diviziune și în cele din urmă la moarte, pe când cunoașterea pe care ne-a dăruit-o Hristos unește cele despărțite de păcat într-o singură comuniune, într-o unitate în Hristos. Oare nu este această imagine cea pe care o folosește Apostolul Pavel atunci când prezintă Biserica a fi Trupul lui Hristos în care fiecare este mădular, parte din întreg care se desăvârșește în unitate și îl desăvârșește pe celălalt (vezi I Cor. 12-14)? Astfel putem înțelege atitudinea tranșantă a Sfântului Iustin față de cultura europeană, față de scopul pe care îl promovează. Astfel, dacă în tradiția creștină accentul s-a pus mai mult pe sfințirea omului prin cunoaștere și cultură, umanismul insistă asupra culturalizării omului prin efortul rațional și puterile creatoare ale fanteziei umane.

„Cultură fără sfințenie, spune Sântul Iustin, luminare fără sfințirea în Duhul Sfânt – pe acestea le-a inventat Europa în idolatria ei umanistă. Nu are importanță dacă această idolatrie se manifestă ca în cultul papei sau ca în cultul cărții, al mecanicii sau al modei. Adevărata cultură, ortodoxă și evanghelică, îl luminează pe om cu o strălucire dumnezeiască și-l conduce („luminează”) spre tot ce este nemuritor și veșnic, dumnezeiesc și sfânt. Ea alungă tot păcatul și învinge orice moarte și de aceea îl purifică pe om, îl sfințește și-l face nemuritor, infinit și nestricăcios”.

Astfel, cu toate încercările și eforturile umane de a descoperi și cuceri lumea, rezultatul ultim la care se ajunge este nihilismul. Și nu este greu de imaginat acest traseu, pentru că întotdeauna viața și eforturile terestre ale omului se pierd în moarte, în dezintegrare, în neființă. Și atunci ne putem întreba la ce bun toate acestea dacă totul se termină în întunericul ne-existenței? Această viziune o are și filosoful francez Jean-Luc Marion, care afirmă că „în toate cazurile nihilismul își întinde soarele negru insinuând în fiecare dintre noi această dezarmantă întrebare: «La ce bun?». La ce bun umanitatea omului, naturalitatea naturii, dreptatea cetății și adevărul cunoașterii? De ce nu mai degrabă contrariile lor, dezumanizarea omului pentru a-l ameliora, jaful naturii pentru a dezvolta economia, nedreptatea pentru a face societatea mai eficace, stăpânirea absolută a informației-distracției pentru a scăpa de constrângerile adevărului”. Aceste gânduri ale marelui filosof francez, membru al Academiei Franceze, prezintă un adevăr cutremurător, dar pe care din nefericire mulți dintre noi îl trăim și îl acceptăm fără a ne problematiza câtuși de puțin. De ce? Pentru că „aceste contra-posibilități nu mai sunt o fantasmă, nici o previziune, pentru că ideologiile care au dominat istoria de la începutul ultimului secol (este vorba de secolul al XX-lea n.n.) n-au avut niciodată alt program decât să le facă efective”. În această afirmație se verifică și adevărul celor spuse de Sfântul Iustin cu privire la finalitatea ideologiei și culturii umaniste atee: ea duce la pierderea sensului și rațiunii existenței, conduce spre izolare, solipsism și în cele din urmă distrugerea ființialității umane care se împlinește în comuniune de iubire.

Făcând referire la eforturile umanității pentru a progresa în domeniul cunoașterii și înstăpânirii asupra lumii, Sfântul Iustin susține că singurul progres adevărat este cel care conduce la Hristos și Înviere, pentru că asigură nemurirea. Acesta nu-i recunoaște efortului uman o valoare perenă, durabilă decât în relație cu Hristos și nemurirea adusă de Acesta prin Învierea Sa din morți. În același gând cu filosoful francez Jean-Luc Marion este Sfântul Iustin când afirmă că „singurul sens al existenței umane la această moară a morții este nemurirea ipostatică a fiecărei ființe umane în parte. Fără de aceasta, mă întreb la ce folosesc progresul și desăvârșirea, de ce avem nevoie de bine și rău, de adevăr și iubire, de ce avem nevoie de cer și pământ, de ce avem nevoie de Dumnezeu și de lume?”. Dar lumea acesta se dovedește a fi insuficientă sieși. Pe cât e de mare, pe atât e de mică. Pe cât de deplină, pe atât de nedesăvârșită. Doar cultura pe care o propun umaniștii nu poate satisface nevoia omului de a-și împlini vocația naturală, despre care vorbește domnul Alexandru Tănase că s-ar putea împlini prin cultură. Învățătura Bisericii Ortodoxe vorbește despre faptul că vocația naturală a omului se îndreaptă spre desăvârșirea personală în iubire, deci a relației interpersonale cu Celălalt, precum și spre simțirea nemuririi care „izvorăște din putința de a-L simți pe Dumnezeu, Care este izvorul nemuririi și al vieții veșnice”.

Aflați în mijlocul acestor frământări existențiale ne punem problema care este rostul creștinilor și al Creștinismului și, mai important, ce putem face noi creștinii în și pentru această lume? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot la filosoful amintit care socotește de datoria noastră a creștinilor să redăm rațiunii rațiunea ei. Dar cum? E posibil acest lucru? Da, e posibil. Nu trebuie să dăm decât ceea ce am primit și noi, urmând exemplul Apostolului Pavel (Cf. I Cor. 11, 23). „Și aici, ca întotdeauna, creștinii nu pot aduce nimic decât ceea ce au primit, pe Hristos… Creștinii nu au proprietatea Lui, ci, fiind primii cărora li s-a predat, nu trebuie decât să-l predea la rândul lor celorlalți, cel puțin celor care îl vor”. Iar Hristos dă celor care Îl primesc pacea Lui care covârșește orice minte (Flp. 4, 7) și iubirea Lui care e mai presus de orice cunoștință (Ef. 3, 19), deoarece oferă comuniune cu Dumnezeirea Treimică, Care deși este un mister inexplicabil totuși, în mod paradoxal, explică totul. Pe acest Hristos, Dumnezeu-Omul, s-a străduit și Sfântul Iustin să-L redea și să-L predea lumii în care a trăit și societății care din nefericire s-a mulțumit să trăiască în cercul strâmt al imediatului și al obiectelor pe care le poate stăpâni prin rațiune.

În mijlocul acestor tulburări născute și dezvoltate într-o lume (occidentală) care, pe de o parte, L-a „eliminat” și L-a uitat pe Dumnezeu din universul ei (este vorba de ideologia socială și socialistă), iar pe de altă parte a pierdut Calea care duce la Viață („rolul” principal l-a avut de această dată eșecul teologiei de a-L face cunoscut pe Hristos unei lumi care nu-și găsea un fundament solid pe care să se formeze și astfel nu și-a mai construit casa sufletului pe Piatra-Hristos, ci pe nisipul culturii umane – vezi Mt. 7, 24-27), s-au remarcat creștini (printre ei și Sfântul Iustin Popovici) care și-au asumat credința în totalitatea ei și care au dat mărturie lumii despre Hristos și Evanghelia Sa și despre posibilitatea îndumnezeirii firii umane, trăgând astfel un semnal de alarmă societății umaniste și a-teiste. Astfel că viața ortodoxă fundamentată pe învățătura biblică, apostolică și patristică în același timp va atrage, mai ales în a doua jumătate a secolului trecut, o mulțime mare de oameni care s-au convins că principiile de viață cuprinse în Evanghelie sunt nu o morală, nici un proces sau procedeu de satisfacere a unei dreptăți sau poate a mâniei divine, nici o cultură sau o viziune socio-politică asupra lumii, ci comuniune și părtășie cu Dumnezeu-Omul, participare la slava Sa încă din această lume, vederea lui Dumnezeu sau teoria, după cum e numită în scrierile ascetice.

În perioada cât a stat și a studiat în Anglia, Sfântul Justin a luat contact cu ideologia și filosofia de viață a „omului european”. „Pătrunzând în cultura europeană până în profunzimile ei, el, cu inima și mintea ortodoxului răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale și necruțătoare la adresa antropocentrismului”. Cunoscându-i întreaga ideologie, Sfântul Justin îi refuză calitatea de adevăr fundamental, socotind-o „filosofie adamică, umană, abstractă a dezbinării și fragmentării, individualismului, solipsismului și egoismului metafizic și moral, filozofie demonică a urii, a pesimismului ucigaș și sinucigaș, și a iadului, care duce la pierderea sensului și rațiunii existenței”. Acestei concepții existențiale Sfântul Justin îi opune sau, mai degrabă, îi propune „filozofia hristică, divino-umană, concretă, filozofie și practică a atotunității, a unității dintre divinitate și umanitate, filozofia eclezială a iubirii universale și a optimismului veșnic asigurat de certitudinea Învierii”. Această filosofie a Adevărului se concretizează în mărturia Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, în mărturia Sfinților purtători de Duh. El mărturisește la un moment dat că „ortodox este numai ceea ce este de la Sfinții purtători de Duh, de la Sfinții Părinți ai Bisericii. Teologia Ortodoxă este o Teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este de la Apostolii și Sfinții purtători de Duh […]. Sfinții Părinți sunt măsura și îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic. Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veșnic”. Cu toate acestea, nu putem socoti teologia Sfântului Justin o teologie de „contra-reformă”, ci el văzând prăpastia și întunericul veșnic spre care conduce umanismul trage un semnal de alarmă, descoperind învățătura cea adevărată și veșnică, a Celui ce este „Calea, Adevărul și Viața” cea veșnică (In. 14, 6). Aceeași idee o găsim și la Origen, marele filosof creștin din veacul al treilea, care se exprimă astfel:

„Sub cuvânt că fac operă de știință, ereticii se ridică împotriva Sfintei Biserici și lui Dumnezeu, născocesc nenumărate cărți declarând că numai ei explică drept poruncile evanghelice și apostolice; dacă tăcem și nu le deschidem ochii arătându-le care sunt de fapt învățăturile cele mântuitoare și adevărate, ei se vor face stăpâni pe sufletele celor flămânzi după hrana cea mântuitoare și care sunt gata să întindă mâna și să înșface din bucatele oprite, cu adevărat stricate și primejdioase. Iată de ce cred că trebuie ca cei ce pot lua apărarea învățăturii bisericești fără să-i aducă vreo schimbare și care pot să biruie pe cei care se laudă cu știința lor mincinoasă, aceia să se ridice și să stea tari în fața ereticilor și a minciunilor lor, punându-le în față frumusețea învățăturii evanghelice, desăvârșirea armonioasă a acestei învățături dumnezeiești, care se desprind atât din Vechiul cât și din Noul Testament”.

De aceea spunem că Sfântul Justin nu a scris ca răspuns la „provocarea” umanismului, ci ca mărturie adusă Adevărului care „ieri și azi și în veci, este Același” (Evr. 13, 8), pentru că adevărul nu se definește în raport cu minciuna, ci în raport cu sine însuși și cu Hristos.

Sfântul Iustin arată și demonstrează în scrierile sale faptul că un lucru, o faptă, o ideologie, o știință și, pe scurt, orice ar face omul are valoare sau, mai degrabă, primește valoare în măsura în care răspunde și rezolvă cea mai mare problemă a omului, cea a morții. De ce lucrul acesta? Pentru că „odată cu rezolvarea problemei morții se rezolvă, de fapt, și problema centrală a existenței umane. Direct sau indirect toate problemele se încheie, în cele din urmă, cu problema morții”. De aceea, analizând demersurile pe care atât știința, cât și filosofia și cultura, precum și toate religiile necreștine, le fac cu privire la problema morții și rezolvarea pe care o dau acesteia, arată că, în definitiv, acestea nu pot să dea un răspuns satisfăcător și cu atât mai mult să rezolve problema morții. Astfel, concluzia la care ajung toate acestea este una singură: moartea este realitate inevitabilă, moartea este o necesitate. Și nici nu pot ajunge la altă concluzie deoarece acestea nu pot învinge moartea atâta vreme cât știința, filosofia, cultura sunt creații ale unor ființe muritoare. De aceea, valoarea și credibilitatea pe care o acordăm tuturor acestora ne invită Sfântul Iustin să o facem în relație cu moartea, raportându-ne la moarte. În acest sens, moartea este cel mai obiectiv judecător și singurul criteriu universal valabil prin care se poate stabili dacă cineva sau ceva are valoare autentică sau nu.

Iar în contextul societății moderne dominată de ideologia umanismului, Sfântul Iustin a fost asemenea Sfântului Ioan Botezătorul „glasul celui ce strigă în pustie: pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Mt. 3, 3). El a fost unul dintre cei pe care Dumnezeu i-a trimis în lume ca să-L facă lumii contemporane cunoscut și dorit și iubit. Și chiar dacă uneori pare că accentuează prea mult tema naționalismului, mesajul lui răsună pentru întreaga umanitate și, în special, pentru toți creștinii. De ce? Pentru că el Îl vestește pe Hristos, Mântuitorul lumii, nu numai al poporului sârb. Pentru că el propune lumii o teologie a unității, a atot-unității, în care nu e important cine e sârb, sau grec sau român sau englez sau, folosind cuvintele Apostolului, în Biserică „nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos” (Col. 3, 11).

În ceea ce privește scrierile Sfântului Iustin, acestea se caracterizează printr-o expresivitate aparte datorită stilului expresiv în care scrie și termenilor sugestivi pe care îi folosește, precum și tematicii generale pe care o abordează. Ceea ce particularizează scrierile sale în contextul actual este caracterul hristologic și hristocentric. Întreaga sa operă, întregul său sistem de gândire capătă sens și scop numai în și prin Hristos. Sfântul Iustin nu a fost un creator de idei și teme teologice, ci doar le-a adaptat pe cele întâlnite în scrierile scripturistice și patristice condițiilor actuale ale societății. Astfel s-a dovedit a fi un sistematizator al doctrinei Bisericii Ortodoxe în mediul sârb, un profet al Domnului, un Apostol sârb al lui Hristos și un nou Evanghelist al Bisericii sârbe care a readus Vestea cea Bună a Înomenirii Logosului și a mântuirii pe care ne-a adus-o Hristos, Dumnezeu-Omul.

Tema centrală a teologiei sale o reprezintă de altfel realitatea Întrupării Logosului divin și a Învierii Sale din morți, precum și implicațiile ontologice și dogmatice ale acestora. Întreaga sa operă respiră un duh patristic și evanghelic, pe de o parte datorită învățăturii ortodoxe, iar pe de altă parte datorită vieții drepte, sfinte pe care o trăia Sfântul Iustin. Acest fapt e întărit de mărturia mitropolitului Irineu Bulovici, unul dintre ucenicii Sfântului Iustin, care consideră că „rugăciunea a fost preocuparea esențială a vieții lui, iar aceasta reprezintă prima și ultima sursă a inspirației sale teologice”, asemenea marilor personalități duhovnicești ale Bisericii. De aceea și teologia sa se dezvoltă ca o rugăciune, ca un imn de laudă adus lui Hristos, Dumnezeului-Om, care unește și îndumnezeiește în Biserică, umanitatea și cosmosul întreg. Pe acest întreg fundament teologic va fi numit „cel de-al treilea Evanghelist” sârb, ca unul care a militat întreaga sa viață și în toată opera sa pentru Adevărul cel veșnic, Iisus Hristos Dumnezeu-Omul.

Cu toate acestea, în studiul introductiv la ediția românească a colecției de eseuri și cugetări Omul și Dumnezeul-Om. Abisurile și culmile teologiei se atrage atenția asupra naționalismului care pare că dobândește „accente excesive” în scrierile Sfântului Iustin, dar această părere problematică asupra naționalismului poate fi înțeleasă corect atunci când se ține cont de analiza pe care Sfântul Iustin o face în mod principial și nu ideologic-naționalist. O altă problemă care se poate ridica este aceea că analiza duhovnicească asupra stării de fapt a Occidentului suferă de o radiografiere pertinentă, astfel că „umanismul și Occidentul sunt în mod constant judecate exclusiv din punct de vedere religios, din perspectiva consecințelor potențial negative ale pervertirii lor istorice (nu se face suficient distincția între consecințele necesare și cele doar posibile ale acestora), iar judecățile privitoare la civilizația europeană și Biserica catolică sunt departe de a fi nuanțate”. Teologul grec Panayotis Nellas este de părere că analiza duhovnicească pe care Sfântul Iustin o face vieții contemporane este una principială, prin prisma unicului și principalului criteriu ortodox, Dumnezeul-Om. Astfel, „afirmând ca valoare supremă și criteriu ultim în Ortodoxie pe Dumnezeul-om, autorul măsoară cu această măsură gândirea și viața europeană, pe care o găsește naivă și infirmă spiritual în diferitele ei umanisme”. Astfel, atenția în scrierile Sfântului Iustin ar trebui să cadă asupra fondului, nu a formei. Pentru că el nu le judecă prin prisma adevărurilor naționale sau a idealului sârb, ci din perspectiva veșniciei, a relației cu Adevărul-Hristos, a idealului creștin – mântuirea tuturor prin credință dreaptă și evlavie sfântă.

O altă problemă care necesită atenție este legată de așa-zisa cantonare a gândirii Sfântului Iustin într-o retorică schematică, dualistă de inspirație slavofil-dostoievskiană, dar care greu poate fi contestată. Aceasta se datorează, se spune în introducerea la volumul de studii Omul și Dumnezeul-Om în limba română, traumelor provocate autorului de „teroarea istoriei”, „traume care blochează o evaluare senină, obiectivă a culturii și civilizației europene moderne”. Se știe însă că în tradiția ortodoxă întotdeauna a existat separație între lumesc și ceresc, lumea și cultura ei nu a constituit un punct de interes pentru Biserică decât în măsura în care aceasta îl conduce pe om în Împărăția cerurilor. Și chiar dacă există posibilitatea de a-i fi falsificată analiza duhovnicească asupra Europei, creștinismului occidental și culturii apusene umaniste și înțeleasă într-o manieră ideologică, naționalistă și hiper-ortodoxistă, o lectură matură și cu spirit critic va trece dincolo de forma de exprimare și va pătrunde înțelesul profund al scrierilor Sfântului Iustin, care nu critică omul sau creștinul apusean, ci doctrina apuseană și cultura umanistă dezvoltată în această societate. Astfel că oricine ar citi aceste scrieri, fie ortodox, fie catolic, fie protestant, fie ateu, nu trebuie să aibă în vedere raportul dintre ortodoxie și romano-catolicism, ci raportul dintre sine și Hristos – Adevărul cel veșnic. Doctrina catolică (în special infailibilitatea papală, care se opune învățăturii sănătoase despre om) și ideologia umanistă (pur umană) pe care le critică Sfântul Iustin sunt doar niște manifestări ale omului care nu-L mai are pe Hristos centru al vieții și obiectul preocupărilor cotidiene. Și atunci, problema vizează nu stabilirea unor raporturi de superioritate sau de inferioritate, ci conștientizarea propriilor scăderi și conformarea vieții principiilor evanghelice.

Ceea ce reținem din teologia Sfântului Iustin este importanța pe care o aplică teologiei Întrupării, aceasta fiind unul din pilonii teologiei creștine. Persoana Divino-umană a lui Hristos este cea care dă sens existenței umane, El fiind Cel care a sintetizat cel dintâi într-o formă absolută vizibilul și Invizibilul, trecătorul și Veșnicul. Prin aceasta El a devenit omul deplin, omul cel mai adevărat și modelul suprem al tuturor persoanelor umane. Astfel, spune el, „fără Dumnezeul-Om, fără Hristos, nu există om, ci doar un sub-om, o existență tragică deposedată de sens și conținut eterne”. Teologia sa nu este una „teocentrică”, după cum arată episcopul Atanasie Jevtici, ci mai degrabă una histologică și hristocentrică, pentru că toate problemele teologice și filosofice legate de Dumnezeire și umanitate le înțelegea doar prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel care este măsura tuturor și rațiunea tainică a tot ce există, potrivit învățăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Apoi, asemănându-se Apostolului Pavel care leagă întreaga propovăduire apostolică și credință creștină de realitatea Învierii lui Hristos, Sfântul Iustin leagă întreaga gândire și cugetare creștină de aceeași realitate divino-umană a Învierii lui Hristos. El spune astfel: „între minuni, Învierea Domnului este cea mai mare minune. Toate celelalte minuni izvorăsc din aceasta și se rezumă la aceasta. Din ea provin credința, dragostea și nădejdea, rugăciunea și evlavia… Întreaga istorie a creștinismului nu este altceva decât istoria unei minuni unice și singulare, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă fără încetare în toate inimile creștinilor, zi după zi, an după an, veac după veac, până la cea de-a Doua Venire”. Astfel se înțelege reacția Apostolului Pavel împotriva celor care nu credeau în învierea morților, ca fiind strâns legată de Învierea lui Hristos: „Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Cor. 15, 13-14). Mai mul decât atât, Apostolul Pavel fundamentează întreaga credință creștină și propovăduire a Bisericii pe realitatea Învierii lui Hristos, care nu s-a făcut pentru altceva decât pentru ca oamenii să învieze la rândul lor, după cum ultimul scop al Întrupării Cuvântului este tocmai logosificarea sau hristificarea omului, sau exprimată în termenii tradiționali îndumnezeirea omului.

Scrierile sale în vor dezvălui nu atât ca un dogmatist scolastic, ci mai mult ca un adevărat teolog, ca un autentic teolog ortodox neopatristic, cu o gândire inspirată din Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți purtători de Duh, un ascet „locuit de Liturghie”, un martor și profet evanghelic al lui Hristos, Dumnezeul-Om răstignit și înviat, Unicul „Prieten” al omului.

Terminologia specifică în gândirea neopatristică a Sf. Iustin Popovici

Dat fiind faptul că lucrarea are la bază o serie de cărți ale Sfântului Iustin traduse în limba română acest capitol nu face decât să preia și să redea informațiile traducătorilor cu privire la termenii pe care îi utilizează autorul. Astfel, traducătorii semnalează utilizare în limba sârbă a mai multor termeni compuși pe care, spun ei, Sfântul Iustin i-ar fi creat special pentru a-și exprima gândirea sa teologică. Este de remarcat că acești termeni sunt folosiți exclusiv pentru scrierile în limba sârbă, pentru cele scrise în limba greacă optând pentru folosirea altor termeni, echivalenți, statorniciți de scrierile patristice de-a lungul veacurilor, pentru a nu îngreuna înțelegerea mesajului.

Unul dintre acești termeni este logosnost (Логосносм) care exprimă însușirea unei existențe de a fi înzestrată cu raționalitate divină, acest termen fiind considerat a fi o transpunere în sârbă a termenului λόγωσις, folosit de Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa preluându-l la rândul lui din scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei. Sfântul Iustin folosește de asemenea o serie de compuși ai acestui termen pentru a desemna raportul în care se găsește o anumită existență cu acest caracter logosic. Avem astfel compușii logosno, alogosno, protivlogosno, folosiți ca adjective, precum și substantivele logonost, beslogonost, protivlogonost care desemnează calitatea unei ființe de a fi înzestrată cu, de a fi lipsită de sau de a fi contrarie „logos”-ului, iar traducerea acestora în limba română ar putea fi: caracter logosic, alogosic, contralogosic; stare de logositate, alogositate sau contralogositate. Un alt compus al acestui termen este ologosena care se traduce prin acțiunea de a logosifica sau a face ceva să fie înzestrat cu logos.

Alt termen este urvine. Acesta înseamnă prăpastie, abis, genune sau, în general, versant cu neputință de escaladat și încearcă să exprime zădărnicia eforturilor pur umane de a căuta, afla și soluționa problemele filosofice ale existenței terestre. Cu toate acestea, termenul urvine nu implică sentimente sau nuanțări ale sentimentelor de pesimism, abandon sau deznădejde, ci doar pregătește revelarea și acceptarea unui sens care depășește evidența imediată, a sensului suprem pe care îl dă omului Hristos, Dumnezeu-Omul.

În nota asupra ediției românești a volumului de studii Omul și Dumnezeul-Om se specifică de asemenea și anumite particule sau prepoziții pe care le folosește Sfântul Iustin în scrierile sale, catalogând/categorisind felul compunerii noilor termeni astfel:

Compuși cu particula sve (=tot, toate): svejedinsta (=atotunitate), sveživot (=atoate-viața), svegreha (=atotpăcatul);

Compuși cu prepozițiile u- (care arată integrarea în ceva) și o- (care arată transformarea unui lucru în altceva): ubogoveceni = încorporarea în Dumnezeul-Om și obogoveceni sau obogoceovecenje (Обогочобечење) = divino-umanizarea (care în neogreacă s-ar traduce θεανθρωποποίησις); utroicenje = încorporare în Treime și otroicenje = treimizare, triadificare (în neogreacă τριαδοποίησις); ucrkovljenje = încorporare în Biserică și ocrkovljenje sau ocrkvljenjiti se (оцрквљењуму) = eclezializare; uduhovljenje = încorporarea în Duhul și oduhovljenje = înduhovnicire, spiritualizare etc.

Jocul de cuvinte: svet = lumină, svetost = cultură, prosveta = luminare.

HRISTOLOGIA SFÂNTULUI IUSTIN POPOVICI

Întreaga operă a Sfântului Iustin Popovici trimite spre Hristos și Biserica Sa, al cărei Cap și conducător El este, exercitându-și conducerea prin lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Iustin vede și înțelege o legătură tainică între Hristos, între lucrarea Sa mântuitoare, pe de o parte, și omul care își lucrează și însușește mântuirea, părtășia la Viața veșnică, comuniunea cu Dumnezeu în și prin Hristos, pe de altă parte. În această cheie de înțelegere vom cerceta și exprima Hristologia și antropologia Sfântului Iustin, care nu numai că se află într-o relație de interdependență ci, mai mult, formează o unitate perfectă, de nedespărțit. Nu putem cerceta una fără cealaltă, după cum nu le putem înțelege separat. De aceea, fără a le confunda, le vom analiza și prezenta ca fiecare din ele implicând-o și împlinind-o pe cealaltă.

Problema existenței omului se leagă de darul vieții primit de la Dumnezeu, Care a fost respins și oarecum „înlăturat” din universul omului prin păcat, iar înlăturarea Sa din viața lumii va produce o uitare vinovată din partea omului a lui Dumnezeu în „raiul Său” – ne referim aici la ideea lui Deus otiosus. Omul a ajuns astfel să nu-L mai cunoască, să nu-L mai înțeleagă pe Dumnezeu și nici să-i cunoască voia Sa pentru lume. Cu toate acestea, reacția lui Dumnezeu față de această situație dezvăluie deschiderea Lui spre comuniune cu omul și iubirea Sa față de lume, față de creația Sa. Și vedem aceasta din zelul Său de a Se descoperi oamenilor drepți care au trăit pe pământ chiar și înainte de Întruparea Cuvântului. Ne amintim de revelația făcută lui Avraam, de Legământul făcut cu acesta, apoi cu urmașii Săi, Isaac și Iacov și mai pe urmă cu poporul născut din aceștia. Ne amintim dialogul cu marele Moise de pe Muntele Sinai, ne amintim revelațiile făcute profeților Vechiului Testament. Toate acestea dezvăluie zelul și dragostea și dorul lui Dumnezeu pentru creația Sa, pentru omul care purta în sine chiar și desfigurat de păcat chipul divin.

Toată apropierea dintre omul care L-a părăsit pe Dumnezeu și Dumnezeu care Și-a iubit făptura Sa în pofida oricărui refuz și-a găsit materializarea în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care Își însușește firea umană în totalitatea ei, în afară de păcat (Cf. Evr. 4, 15). În această formă de existență, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos va împlini toate cele necesare pentru a restaura omenirea și pentru a stabili prin Sine o dată pentru totdeauna o legătură de nezdruncinat între lumea materială și cea spirituală, între Creator și creatură, între Dumnezeu și om, oferind totodată omului posibilitatea sfințirii și îndumnezeirii vieții sale în Biserica Sa prin conlucrarea cu Harul Sfântului Duh. Toate aceste lucruri le vom dezvolta în cadrul acestui capitol, în care ne propunem să prezentăm viziunea și înțelegerea Sfântului Iustin cu privire la Taina Dumnezeului-Om și taina omului-dumnezeu, pentru că – subscriind punctului de vedere al Sfântului Iustin – „Dumnezeul-om Hristos este Alfa și Omega omului”, iar „acesta (omul n.n.) este om adevărat numai prin Dumnezeul-om și în Dumnezeul-om”.

„Viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3, 3) – creația între căderea „primului Adam” și înnoirea vieții întru „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45)

Întreaga creație este o taină, toate existențele poartă în sine taine imprimate de Logosul divin. Omul de asemenea este o taină în universul acesta, ba chiar cea mai mare taină. Și aceasta cu atât mai mult cu cât omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26), după chipul Sfintei Treimi care este taina cea mai neînțeleasă dar care umple de înțeles și sens întreaga existență, primind posibilitatea și menirea de a deveni asemenea Creatorului său și făcându-se părtaș la sfințenia Sa prin lucrarea virtuților. Însăși firea duală a omului, trup și suflet, îi conferă acestuia o statură aparte în lumea creată, astfel că „omul, cu întrebările și aporiile sale, este neîndoielnic și material și supra-material (metafizic)”. Ceea ce e și mai minunat cu privire la creație este că Dumnezeu a umplut de lumină, de har și de rațiune sau logositate toate formele de existență, „toate sunt afundate într-o taină, în inexplicabil”, dar o taină care așteaptă să fie descoperită de om, o taină care se întinde și-l invită și-l conduce pe om până în tărâmurile veșniciei și ale infinitului, pentru că „fiecare făptură are ca o cunună de lumină nemărginirea”, afirmă Sfântul Iustin Popovici. Și această cunoaștere a tainelor creației care transcend această lume materială este cu atât mai profundă și mai adevărată cu cât omul este mai curățit de patimi și luminat de harul Duhului, deoarece „cunoașterea depinde de starea morală și religioasă a omului”, consideră Sfântul Iustin. Astfel că „virtuțile nu sunt numai puteri creatoare ale cunoașterii, ci sunt și principiul cunoașterii”, în sensul că doar un om care și-a curățit sufletul de patimi are posibilitatea, prin iluminarea harului dumnezeiesc, să pătrundă tainele sădite de Dumnezeu în creație și prin acestea să ajungă să-L descopere în măsura posibilităților și pe Creatorul și Cârmuitorul acestui imens cosmos.

O astfel de conștiință luminată de Dumnezeu este cea a Bisericii, care este mireasa lui Hristos, pe care El Însuși a curățit-o de orice zbârcitură și necurăție, făcând-o sfântă și fără de prihană (Ef. 5, 25-27). Ea este, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, „stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Astfel că, lumea cu tainele și rațiunile ei pot fi cunoscute de om cu adevărat doar prin ochii și mintea curățite de lucrarea Harului prin intermediul comorilor pe care Biserica le deține ca dar de la Mirele ei: Scriptură, Tradiție, Taine. Acestea sunt instrumentele lui Dumnezeu prin care El deschide omului ochii spre a cunoaște lumea prin ochii Săi, acestea sunt cele care luminează rațiunea sau cunoașterea (gnosis-ul) umană spre a pătrunde înțelesurile tainice ale cosmosului, acestea sunt cele care introduc mintea (nous-ul) omului în Mintea supremă, acestea sunt cele care îl conduc pe om la starea bărbatului desăvârșit (Ef. 4, 13), la condiția de dumnezeu prin har, care reprezintă de altfel ținta ultimă și scopul final al existenței umane și treapta ultimă a procesului de îndumnezeire, pentru că voia lui Dumnezeu aceasta este: ca omul să se sfințească (Cf. I Tes. 4, 3).

Astfel creația și omul, așa cum afirmă învățătura Bisericii, sunt manifestarea iubirii desăvârșite a lui Dumnezeu. Potrivit referatului biblic, toate au fost create de Dumnezeu bune foarte (Fac. 1, 31). Creația întreagă este opera voinței, înțelepciunii și a puterii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, de asemenea, că lumea nu a început să existe de la sine sau la întâmplare, ci a fost adusă la existență prin voia și lucrarea lui Dumnezeu, și faptul că dacă lumea a avut un început ea va avea un sfârșit al acestei forme de a exista, precum și faptul că totul în lume se realizează potrivit unor legi stabilite de Dumnezeu. Astfel că în această lume adusă la existență de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, omul a primit o misiune aparte. Unind în sine două naturi, una materială și una spirituală, lui i-a fost acordată cinstea de a realiza și susține o legătură între lumea materială și cea spirituală, de a realiza comuniunea permanentă între cer și pământ. Împlinirea acestei misiuni, de a-L descoperi pe Dumnezeu creației materiale și de a o spiritualiza prin lucrarea Duhului Sfânt, se realizează în două etape: prima implică sfințirea sau înduhovnicirea propriei existențe, iar cea de-a doua spiritualizarea întregului cosmos.

Din referatul biblic aflăm că omul, prin actul creației, a primit o existență nedesăvârșită și nestatornicită în bine, astfel că era necesar un efort din partea omului pentru a realiza sfințirea deplină a sa. Dar el nefiind statornic în virtute și neavând mintea deprinsă cu virtutea s-a lăsat ușor înșelat de vrăjmașul diavol, astfel că din preot al creației – așa cum l-a rânduit Dumnezeu – s-a dorit a fi stăpânitor al acesteia. Mai mult, a vrut să devină dumnezeu fără Dumnezeu. Și așa a ajuns la cea mai mare înșelare și la cea mai profundă cădere, de la viață la moarte, din fiu al lui Dumnezeu a ajuns rob al diavolului, din locuitor al raiului a fost aruncat într-o lume care i-a devenit potrivnică. Cu o expresivitate aparte, psalmistul exprimă astfel căderea protopărinților: „omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (Ps. 48, 21). Deci, în încercarea sa de a deveni asemenea lui Dumnezeu dar fără ajutorul harului Său, omul a ajuns în cea mai rea stare: asemenea dobitoacelor celor fără de minte. În acest moment, intervenția lui Dumnezeu va fi providențială. El a promis atunci că va trimite în lume un Răscumpărător care va mântui omul din această stare (Cf. Fac. 3, 15).

Pentru a înțelege rolul pe care îl va avea Mântuitorul Hristos în istoria umanității, consider că e necesar mai întâi să prezentăm umanitatea în dezvoltarea sa istorică, începând cu actul creării sale de către Dumnezeu, pentru a realiza care este adevărata demnitate și principala rațiune de a fi a omului precum și necesitatea Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu și a experienței Învierii prin El. Astfel, primul om a fost creat de Dumnezeul treimic după chipul Său și cu posibilitatea și, mai mult, datoria de a ajunge la asemănarea cu El. Acest fapt de a fi creat după chipul lui Dumnezeu reprezintă primul nostru titlu de noblețe, temeiul măreției noastre. Dumnezeu i-a creat omului un trup material din țărână și i-a insuflat un suflet de viață – unind și reprezentând în acesta atât lumea materială cât și pe cea spirituală. Pornind de la această afirmație a referatului biblic, Sfântul Vasile cel Mare își îndemna credincioșii ca de la sfatul treimic – „să facem om” – să înceapă să se cunoască, de la acest cuvânt să învețe demnitatea pe care i-a conferit-o Dumnezeu prin creație: „Recunoaște-ți propria demnitate! Nu a purces la crearea ta prin mijlocirea unei porunci, ci a avut loc în Dumnezeu o sfătuire pentru modul în care avea să fie adusă la viață această ființă demnă de cinste”. Iar faptul de a fi creați după chipul lui Dumnezeu îl înțelege Sfântul Vasile cel Mare cu privire la suflet: „să învățăm din cele cu privire la Dumnezeu că toate ale noastre care sunt după chipul lui Dumnezeu nu le posedăm în formă trupească. Fiindcă forma trupului este stricăcioasă. Nestricăciunea nu este reprezentabilă prin ceva stricăcios, nici stricăciunea nu este un chip al nestricăciunii… despre omul lăuntric spune: «să facem om după chipul Nostru»”. Astfel, sufletul este cel care constituie omul, trupul este al omului. „Cele din afară nu sunt eul meu, ci ale mele. Căci mâna nu este eu, ci eul îl constituie rațiunea sufletului. Mâna este o parte a omului, un instrument al sufletului, însă om este numit în primul rând sufletul”. Este ceea ce Sfântul Iustin afirmă, pe baza studiilor asupra operei Sfântului Macarie cel Mare, că trupul este un preafrumos veșmânt al sufletului, instrumentul prin care sufletul se manifestă în lume. Astfel, concluzionează Sfântul Vasile cel Mare, „acolo este chipul lui Dumnezeu, în locul în care se află puterea stăpânitoare”.

Mai mult, Sfântul Iustin afirmă în Dogmatica sa că omul încorporează în sine cele două realități, materială și spirituală. Aparținând prin suflet lumii spirituale și prin trup lumii materiale, omul apare ca o lume mică în cea mare (microcosmos, așa cum îl numește Sfântul Ioan Damaschin) sau ca o lume mare în cea mică (macrocosmos, după cum îl consideră Sfântul Grigorie Teologul). Apoi adaugă și faptul că principiul creării omului diferă de cel al lumii materiale. Superioritatea omului față de celelalte existențe o mărturisește cartea Facerii, când afirmă o deliberare în sânul Sfintei Treimi cu privire la crearea omului – „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră (κατ’ εἰκόνα ἡμετέραν καὶ καθ’ ὁμοίωσιν) –, dar nu numai atât ci și faptul că Dumnezeu Însuși în trei Ipostasuri a făcut, a modelat pe om din țărână cu propriile mâini și i-a dat suflarea Sa de viață, astfel că nu doar pământul l-a produs pe om la porunca lui Dumnezeu, cum e cazul celorlalte existențe. Astfel, omul nu este nici numai trup și nici suflet pur, ci unitatea unui trup cu un suflet, o unitate creată de Dumnezeu, în care totul este mister și enigmă, taină inexprimabilă. Și chiar dacă ne înrudim cu Dumnezeu prin suflet iar sufletul constituie eul omului, acesta (omul) nu poate exista decât ca suflet întrupat sau trup însuflețit. Sufletul fără trup nu constituie un om, cu atât mai mult un trup fără suflet; omul nu poate fi constituit decât de unul cu altul și unul în altul, trup și suflet.

În legătură cu raportul trup-suflet, Sfântul Iustin afirmă că valoarea trupului este dată de prezența în sine a sufletului – chip al lui Dumnezeu, pentru că sufletul e cel care dă viață trupului, viață pe care o primește la rândul lui de la Duhul Sfânt. Sufletul, iar nu trupul, este chipul lui Dumnezeu pentru că el reflectă imaginea prototip a Lui: spiritul uman este reflecție sau imagine a Spiritului absolut, rațiunea umană reflecție a Rațiunii supreme, libertatea umană reflecție a Libertății absolute; veșnicia sufletului reflecție a Veșniciei lui Dumnezeu. Și nici nu putea fi, afirmă el, trupul schimbător și supus devenirii și dezintegrării imagine a lui Dumnezeu cel Neschimbat și Nemuritor. Doar că această părere, observă Sfântul Iustin, nu exprimă tot adevărul deoarece trupului nu îi poate fi refuzată calitatea de a fi și el chip al lui Dumnezeu. Sunt afirmații ale Sfinților Părinți care consideră și trupul ca fiind chip al lui Dumnezeu. Chiar în slujba înmormântării o stihiră afirmă acest fapt: „Plâng și mă tânguiesc gândind la moarte, că văd zăcând în mormânt această frumusețe creată după chipul lui Dumnezeu fără formă, mărire și fără frumusețe” (τὴν κατ’ εἰκόνα Θεοῦ, πλασθεῖσαν ἡμῖν ὡραιότητα, ἄμορφον, ἄδοξον, μὴ ἔχουσαν εἶδος). În concluzie, putem zice că în omul întreg – și nu exclusiv într-o parte din ființa sa, într-o facultate de a sa ori una din proprietățile sale – chipul lui Dumnezeu se reflectă mai mult sau mai puțin.

Trebuie să remarcăm faptul că în referatul biblic privind crearea omului, sfatul din sânul Dumnezeirii a fost de a urmări două dimensiuni existențiale pe care acesta le va avea în sine: existența κατ’ εἰκόνα și cea καθ’ ὁμοίωσιν. Și totuși, marele Moise afirmă în versetul 27din primul capitol al Facerii faptul că Dumnezeu l-a creat pe om doar κατ’ εἰκόνα, uitând parcă să mai amintească cealaltă dimensiune. De ce? Oare Dumnezeu s-a răzgândit între timp? Sau nu a avut puterea de a realiza aceasta? Este o impietate să gândim așa, afirmă Sfântul Grigorie al Nyssei. Și totuși, nu putem trece cu vederea acest aspect, pentru că este un punct nevralgic pe care teologia patristică l-a dezbătut și l-a clarificat în mare măsură potrivit înțelepciunii și capacităților lor de înțelegere și descoperirii pe care au primit-o de la Dumnezeu. Mai întâi, trebuie să ținem cont de faptul că Dumnezeu este atotputernic, fiind în stare să realizeze orice Își propune, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Lc. 1, 37). De asemenea, Dumnezeu fiind Cel Neschimbat, Același ieri și azi și în veci (Evr. 13, 8), nu putem admite o răzgândire care ar fi putut surveni în timpul dintre sfatul intratreimic și actul propriu-zis al creării omului. Și atunci, care ar putea fi explicația acestei omisiuni? Răspunsul la această întrebare implică mai multe precizări. Întâi de toate, Dumnezeu a imprimat în firea umană posibilitatea asemănării, a devenirii sale καθ’ ὁμοίωσιν. Pentru că, dacă atunci când ne-a hotărât existența nu ar fi zis „să facem om… (și) după asemănare”, nu am avea posibilitatea, prin forțele proprii, să devenim asemenea lui Dumnezeu. Astfel că, prin creație, am obținut posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Astfel că, omisiunea lui καθ’ ὁμοίωσιν nu trebuie înțeleasă ca o lipsă, ci ca o posibilitate, ca o potențialitate care necesită implicarea libertății, voinței și lucrării omului în acest sens. Apoi, Sfinții Părinți învață că existența κατ’ εἰκόνα este înscrisă în ființa sufletului uman, a rațiunii, a libertății, a sensibilității, iar existența καθ’ ὁμοίωσιν se realizează prin dezvoltarea și desăvârșirea teocentrică a tuturor facultăților psihologice ale existenței umane, altfel zis conformarea în Dumnezeu a tuturor gândurilor și faptelor, a tuturor cuvintelor și sentimentelor, a tuturor planurilor și dorințelor. Existența după asemănare este astfel exercitarea spre și în Dumnezeu a tuturor facultăților și lucrărilor și potențelor pe care omul le are în sine prin creația κατ’ εἰκόνα.

„Întreaga sa viețuire și-o formează după chipul lui Dumnezeu. El gândește prin Dumnezeu, el simte prin Dumnezeu, el lucrează prin Dumnezeu, el viețuiește prin Dumnezeu, și prin aceasta devine om desăvârșit. În El omul crește și de desăvârșește prin Dumnezeu. Pururi călăuzit de Dumnezeu, el nu este în primejdie de a înceta a mai fi om. Dimpotrivă, întru el se oglindește echilibrul ideal între Dumnezeu și om. Toate întru el ființează după un plan dumnezeiesc-omenesc. Dumnezeu este întotdeauna pe primul loc, iar omul pe locul al doilea; întru Dumnezeu, omul conlucrează. În această sinergie dumnezeiesc-omenească se oglindește toată smerenia, smerenia cea dumnezeiască, măreția persoanei lui Adam de dinainte de căderea în păcat”.

Împlinindu-și astfel existența în ascultare de Dumnezeu și în comuniune cu El, omul putea ajunge nemuritor, asemenea celui Nemuritor; sfânt asemenea Celui Sfânt; desăvârșit asemenea Celui Desăvârșit. Dar aceasta nu prin firea sa – pentru că omul fiind existență creată este efemer, schimbător și supus devenirii –, ci prin voința lui Dumnezeu. Astfel, Părinții Bisericii au înțeles nemurirea lui Adam în trupul său nu ca o imposibilitate de a muri proprie naturii trupești, ci ca o posibilitate de a nu muri dată printr-o binecuvântare divină specială, prin lucrarea harului dumnezeiesc. Nemurirea și toate celelalte caracteristici ale asemănării cu Dumnezeu, ale existenței καθ’ ὁμοίωσιν, sunt primite de om de la Dumnezeu, dar numai în măsura în care omul și le împropriază prin lucrarea virtuților – care nu sunt altceva decât elementele fundamentale ale existenței καθ’ ὁμοίωσιν.

Aceasta este existența umană în care se contemplă acea remarcă a lui Moise, „toate erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Aceasta este existența fericită a omului care, în gândirea teologilor, este cunoscută drept starea paradisiacă, o existență aflată într-o perfecțiune relativă prin viețuirea κατ’ εἰκόνα, în care încă Adam avea posibilitatea să nu păcătuiască, avea posibilitatea să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu fără nici o opoziție care să se manifeste în interiorul său; spunem deci că el avea o viețuire care presupune o integritate a omului, a sufletului și a trupului, o situație non-conflictuală în sinele propriu. Analizând această existență κατ’ εἰκόνα Sfântul Iustin afirmă că „persoana lui Adam de dinainte de căderea în păcat reprezintă prin sine însăși o unitate ideală, armonioasă, pe care o realizează chipul sufletului creat după asemănarea Dumnezeirii Treimice… tocmai acest chip al lui Dumnezeu este și ceea ce îl face pe Adam fără de păcat, curat de păcat și nepătimaș”. Adam cel dinainte de cădere purta în sine chipul lui Dumnezeu în integralitatea sa, deoarece numai în „integritatea sa sufletul este purtătorul chipului desăvârșit al lui Dumnezeu”. În această stare, fiecare lucrare a sufletului uman rațional reflectă pecetea divină pe care o poartă în sine, reflectă astfel înrudirea sa cu Dumnezeu. Însă lucrările sufletul se manifestă în exterior prin trupul său, se realizează în lumea materială prin intermediul trupului. În această percepție trupul este instrumentul sufletului și, mai mult decât atât, un veșmânt preafrumos al acestuia, prin care sufletul ca parte spirituală a omului se descoperă și acționează în lumea materială.

Scriptura prezintă în continuare faptul că, Dumnezeu l-a așezat pe om în rai și i-a făcut cunoscute cele două forme de existență, guvernată de viață sau de moarte. Apropierea sa de Viață se făcea prin Pomul vieții, iar apropierea de moarte, prin pomul cunoștinței binelui și răului. Și Iubitor fiind Dumnezeu, prin poruncă l-a oprit să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului (Fac. 2, 16-17), conștientizându-l asupra faptului că fructul acelui pom este împreunat cu moartea. În teologia patristică porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o omului de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului reprezintă modalitatea prin care Adam și Eva și urmașii lor puteau alege viața nemuritoare a sufletului în defavoarea vieții stricăcioase și pieritoare a trupului. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că „la început, când a făcut Dumnezeu pe om, știind că postul trebuie să-i fie mai cu seamă leacul pentru mântuirea sufletului, îndată, chiar de la început, i-a dat celui întâi-zidit această poruncă și i-a zis: «Din tot pomul cel din rai să mâncați, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați» (Fac. 2, 16-17). Dar pentru că omul s-a încrezut mai mult părerii sale și aparențelor decât cuvintelor lui Dumnezeu, a luat din rodul pomului și a mâncat. Acum intră în om și, prin el, în lume păcatul și moartea. Acum păcatul devine pentru om „atmosfera viețuirii și a ființei sale”. Și în această atmosferă a păcatului, viața omului se transformă încet dar sigur în moarte, pentru că „fiecare păcat fură puțin câte puțin din veșnicia noastră și ne ucide nemurirea”, și astfel înțelegem cuvintele Apostolului Pavel care spune că „printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea” (Rom. 5, 12), „pentru că plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). De acum omenirea și lumea au intrat într-o nouă formă de existență, în care păcatul și moartea au devenit „firești”. Aflat în această stare, întreaga nădejde de ridicare a omului căzut prin păcat în moarte era ațintită spre cer, spre persoana Răscumpărătorului promis de Dumnezeu (v. Fac. 3, 15).

Analizând căderea omului prin păcat, Sfântul Iustin arată că prin acesta s-a operat o schimbare de centrului de gravitație a vieții umane, astfel că „despărțindu-se de Dumnezeu, centrul persoanei umane se schimbă”; „prin păcat omul se însingurează, Îl părăsește pe Dumnezeu, nu mai trăiește prin Dumnezeu, ci prin sine însuși, prin propria sa fire… prin păcat centrul persoanei umane se mută de la Creator la făptură, de la Ființa originală, la făptura dependentă. Tot păcatul are tendința de a-l îndepărta pe Dumnezeu din întreaga ființă umană, de a nimici tot ceea ce este după chipul lui Dumnezeu în om”. Dar lipsit de maturitate și discernământ omul nu se poate menține pe sine stăpân asupra vieții și viețuirii sale, astfel că lipsindu-se de legea harului se va supune inevitabil legii păcatului în care trăiește. Și așa, omul nu doar că nu se mai supune lui Dumnezeu ci el devine, prin săvârșirea neascultării, rob păcatului, pentru că „oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (In. 8, 34). Și în aceasta se vede uriașa cădere a lui Adam „din înălțimile luminoase ale negreșelniciei îngerești în abisul întunecos al necinstirii diavolești”, din fiu al lui Dumnezeu în starea de rob al păcatului și morții. Omul nu mai este de acum o ființă divino-umană, ci a devenit rob al diavolului, deoarece „cu ajutorul păcatului, tatăl păcatului – diavolul – a pus stăpânire pe om, și s-a îmbrăcat în om ca în propriul său veșmânt. Prin păcat, omul a devenit nu numai supus legii păcatului, ci și supus vicleșugurilor diavolului”. Existența sa nu se mai întinde pe tărâmurile infinite ale raiului divino-uman, ci ea se transformă prin păcat în iadul singurătății și solipsismului, pentru că omul refuzând comuniunea în iubire cu Cel Iubitor, a acceptat existența însingurării aduse de păcat.

Cu toate aceste schimbări la nivelul existenței umane, porunca pe care omul a primit-o de la Creatorul său, aceea de a crește, încă răsună în inima lui. Ba chiar îndrăznesc să afirm că acum răsună mai puternic, pentru că acum își recunoaște mai mult decât înainte micimea sa și nevoia de Dumnezeu. Aflat în suferința produsă de rodul păcatului și apropiindu-se cu pași repezi de mormânt, omul simte cu durere că are nevoie de viață, că ea este singura care poate să-i liniștească și odihnească sufletul rănit de păcate și îmboldit de moarte. Dar deja este prea târziu, el nu mai găsește în sine sau în lumea materială putere de viață făcătoare, nu mai găsește nici drumul către Pomul vieții. Viața lui se îndreaptă inevitabil spre moarte pentru că el nu mai are părtășie la viața nesfârșită a Dumnezeirii, „pentru că numai Dumnezeu trăiește prin propria Sa natură, iar toți ceilalți trăiesc împărtășindu-se din viața Sa”.

Păcatul și moartea stăpânesc de acum firea omenească pentru că omul păcătuind a oferit morții o cale de a pătrunde în sine: „moartea este șarpele, iar păcatul – boldul ei. Prin păcat, moartea își varsă veninul în sufletul și trupul omului. Cu cât mai multe păcate are omul, cu atât mai multe sunt boldurile prin care moartea își varsă în el veninul”, afirmă Sfântul Iustin. Mai mult, păcatul nu numai că a produs moartea și a făcut-o „proprie” firii umane, dar a și modificat condițiile ontologice ale existenței terestre, spune Sfântul Iustin, pentru că „viața nu este ceva lipsit de sens. Chiar de la începutul ei a fost ceva dumnezeiesc și logic – iar păcatul e acea forță care suprimă cu totul cuvântul [λόγος], o forță ce distruge logica, logositatea concepută și dată de către Dumnezeu, sensul conceput și dat de către Dumnezeu. De fapt, doar păcatul îi poate lua vieții tot sensul ei”. Existența umană se zbate de acum între viața pământească efemeră, scurtă și plină de suferințe și moarte, care nu e decât o viață nefericită în împărăția întunericului, în împărăția morții. Și omul care odată trăia în raiul vieții și desfătării dumnezeiești, săvârșind păcatul, pășește pe calea spre iadul solipsismului și întunericul morții:

„Întunericul păcatelor premerge întunericului făcătorului păcatelor. Pătrunzând în suflet, îl acoperă cu un întuneric din ce în ce mai gros, ca omul să nu-și dea seama când în sufletul său va intra făcătorul întunericului și al păcatului – diavolul. Cel ce trăiește în păcat trăiește în întuneric, de aceea nu știe unde merge. Fiecare păcat împinge spre împărăția păcatului, moartea; fiecare întunecare împinge spre împărăția întunericului, iadul – iar peste împărăția morții, peste împărăția întunericului nu este decât un stăpân, și acela este diavolul”.

Prin încălcarea poruncii divine omul păcătuiește, pentru că tot ce nu este de la Dumnezeu este păcat, tot ceea ce nu se petrece în acord cu voia lui Dumnezeu este păcat, iar păcatul nu duce decât la moarte și la făptuitorul păcatului – diavolul. Omul, prin puterea sa nu reușește să iasă din această robie a diavolului și a morții – care s-au înstăpânit asupră-i prin păcat – pentru că viața sa a primit-o de la Dumnezeu și „tot ceea ce nu este de la El este muritor… acolo unde nu este El, viața se transformă în moarte, fiindcă El este singurul care face ca viața să fie cu adevărat viață”. Lipsindu-se de comuniunea cu Dumnezeu prin făptuirea păcatului și a nelegiuirii, omul se lipsește și de protecția Sa care îl apăra de moarte. Astfel că moartea îl atacă necontenit pe omul care nu mai are suficientă forță să-i stea împotrivă:

„Viața pământească a omului nu este nimic altceva decât o neîntreruptă luptă cu moartea, cu precursorii ei, cu însoțitorii și cu armatele ei. Aici nu există niciodată armistițiu, și cu atât mai mult pace. Moartea atacă fără opreliște omul, și din afară și dinăuntru. Cum? În ce chip? Din afară, prin intermediul ispitelor, dinăuntru, prin boli văzute și nevăzute. Și toate acestea, ispitele, păcatele, bolile nu sunt nimic altceva decât colții morții, care neîncetat îl devorează pe om, și din afară și dinăuntru. Iar cel mai groaznic este că îi devorează nu doar trupul, ci și sufletul, cugetul și conștiința”.

Moartea se înstăpânește prin păcat asupra omului în întregime și îl atacă astfel din toate părțile până îl distruge complet, până îi răpește acestuia orice speranță de viață și de bucurie. De ce viața îi este grea omului?, se întreabă Sfântul Iustin. „Pentru că omul a născocit moartea instaurând-o în el și în toate ființele din jurul lui. Iar moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor și durerilor”, pentru că „nu există carantină unde oamenii ar putea să se purifice complet de microbii morții… din prima clipă a venirii sale pe lume (omul – n.n.) este candidat la moarte și, mai mult decât atât, de îndată ce se va fi născut, va fi deja condamnat la moarte”. Omul constată cu durere că viața sa și-a pierdut sensul și calea spre veșnicie, constată că nimeni și nimic pe lumea aceasta nu-i poate oferi acea liniște și viață fără de moarte. Așa este omul și așa este lumea lipsită de comuniunea cu Dumnezeu-Omul, Logosul divin venit în lume ca să o purifice de păcat și să o scoată din întunericul morții.

„Dar cu El toate se schimbă: și eu și lumea din jurul meu. Din clipa întâlnirii cu El, omul este străbătut de un curent cu totul nou, de ceva nemaisimțit, neînchipuit și necunoscut până atunci. Din iubirea mea față de El, conștiința de mine însumi și conștiința lumii se transformă într-o bună-vestire minunată și plină de bucurie care nu are hotar nici în timp, nici în veșnicie. Atunci în toate prăpăstiile lumii și în toate abisurile omului răsună gingaș dulcele și încântătorul glas care întărește pe toți cei osteniți și ridică pe toți cei căzuți; glasul care izbăvește pe toți cei abătuți și vindecă orice rană; care mângâie în toate necazurile, ușurează toate greutățile și îndulcește orice amărăciune; glasul Singurului Iubitor de oameni: «Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre; căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară» (Mt. 11, 28-30)”.

Astfel că omul își găsește sensul și împlinirea numai în odihna pe care a promis-o Mântuitorul Hristos celor care se apropie de El și acceptă să poarte jugul Său. Doar că odihna sufletului se dobândește prin purtarea Crucii. Astfel că ceea ce odihnește sufletul, după cuvântul Mântuitorului, se obține prin suferință, prin jertfă. Acesta este paradoxul pe care Adam nu l-a înțeles la început, anume că ceea ce este bun, frumos, drept și cu adevărat important pentru om cere sacrificii și renunțare. Dar nu renunțare la bine și virtute, ci la cele care limitează viața în imanența pământească și care îl depărtează pe om de Dumnezeu, la cele pe care păcatul le aduce în firea umană, renunțare la moarte pentru viață, la viața prin și pentru sine în favoarea viețuirii în și prin și pentru Dumnezeu. Acest paradox l-a arătat lumii în chip desăvârșit Hristos, Dumnezeul-Om, Care la plinirea vremii (Gal. 4, 4) S-a deșertat pe Sine renunțând pentru o vreme la slava Dumnezeirii și S-a smerit făcându-Se Om asemenea nouă, chip de rob luând (Flp. 2, 6-7). Și nu numai atât, ci S-a făcut ascultător Părintelui ceresc până la moarte (Flp. 2, 8), pentru ca tocmai din inima morții și din sânul iadului să-l scoată pe om, să-l facă din nou făptură a vieții, să-l facă din nou fiu al Tatălui ceresc și să-l umple de darurile Duhului Sfânt. Și toate acestea le-a făcut Hristos pentru omul care a devenit mult prea trupesc pentru a mai putea privi cu ochi înțelegător spre cer ca să-L caute acolo pe Cel ce i-a dat viața și găsindu-L să rămână pentru totdeauna în comuniune cu El. În aceasta se vede covârșitoarea iubire pe care Dumnezeu a avut-o și o are față de noi oamenii, prin aceea că „pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși” (Rom. 5, 8), ca să ne facă pe noi părtași vieții și desăvârșirilor Sale prin Trupul Său.

Dumnezeul-Om – Cauză, Rațiune și Scop al omului-dumnezeu

În conștiința Bisericii, sursa cunoașterii duhovnicești și a înțelepciunii umane este Duhul Sfânt. În și prin Duhul Sfânt și sub inspirația aceluiași Duh Sfânt, omul cunoaște lumea, sinele propriu și pe Dumnezeu. El este cel care descoperă omului tainele creației și ale Dumnezeirii, „fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10). Acesta a fost trimis în lume de Fiul ca să îi învețe pe ucenicii Săi și să îi călăuzească la tot adevărul (In. 14, 26; 16, 13). Acesta este Cel care mărturisește despre Hristos (In. 15, 26) și Care Îl face cunoscut lumii. Acest fapt l-a mărturisit și Cuviosul Siluan Atonitul, iar mărturia lui seamănă cu o rugăciune înălțată la tronul Dumnezeirii: „Duhul Tău mi-au dat a Te cunoaște, și se bucură sufletul meu, că Tu ești Dumnezeul și Domnul meu, și până la lacrămi tânjesc dupre Tine”. Acest dor după Dumnezeu îl au cei care Îl caută cu adevărat pe El, cei care doresc să se odihnească întru El. Aceștia își curăță în acest sens simțirile sufletului de noroiul patimilor egoiste și își deschid inima spre comuniunea cu Cel ce dă viață tuturor și îi iubește pe toți fără măsură. Și cu adevărat nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care „așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16).

Astfel, cunoașterea și înțelegerea sinelui propriu al omului ca taină în sine poate fi cercetată și aprofundată și contemplată doar prin lucrarea Duhului Sfânt, Care Îl descoperă pe Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Care singur este „esența, sensul și scopul sufletului omului creat după chipul lui Dumnezeu”. Astfel, cunoscându-L pe Hristos și recunoscându-L drept centru al existenței sale, omul se descoperă pe sine cu adevărat și se înțelege în toată măreția divino-umană pentru care a fost creat. Este ceea ce Sfântul Iustin afirma în Introducerea lucrării sale de doctorat:

„Zbuciumat, căutătorul adevărului pătrunde în sine și acolo caută lămurirea tainelor (pe care le observă în lume n.n.), dar în loc să se lămurească, află că el însuși este o taină de negrăit, că însăși natura cunoașterii sale este cea mai tainică dintre toate tainele și cea mai enigmatică dintre toate enigmele… Taina cunoașterii se dezvoltă și ia amploare în complexa taină a persoanei. Originea, limitele și criteriile cunoașterii se pierd în necunoscutul mister, în confuza configurație a persoanei umane, iar problema cunoașterii devine o problemă fundamentală. Când se pune în discuție problema persoanei, atunci, conform cu însăși logica problemei, atenția omului trebuie să se oprească la cea mai interesantă și cea mai atrăgătoare persoană Care a pășit pe planeta noastă, la Persoana lui Hristos Dumnezeu-om”.

Cu alte cuvinte, pentru a înțelege tainele și rațiunile existente în lume, pentru a înțelege logositatea care a fost pusă în existențele create de Logosul divin, și, mai mult, pentru a se cunoaște pe sine însuși ca icoană a Dumnezeirii Treimice, omul ajunge la concluzia că singura posibilitate de înțelegere a acestora este prin Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos și Evanghelia Sa. Astfel, toată căutarea omului urmează un traseu de la Hristos, Cel ce luminează pe tot omul care vine în lume (In. 1, 9), spre tainele și rațiunile pe care Acesta le-a sădit în creație. Urmarea firească a acestei descoperiri este că omul, fascinat de ceea ce Hristos îi descoperă în lume, își va întoarce atenția și o va concentra spre Cel care le-a creat pe toate bune foarte (Fac. 1, 31), mulțumindu-I și slăvindu-L pentru toate. De aceea putem spune că întreaga căutare a omului pleacă de la Hristos și se întoarce la Hristos. Este de altfel rațiunea pentru care a fost creat omul: ca acesta, cugetând la cele create, să-L slăvească pe Cel ce le-a făcut.

În gândirea Sfântului Iustin, Hristos Dumnezeul-Om este singurul prin care întreaga existență primește sens și logositate, El fiind Cel prin care și pentru care au fost aduse toate la existență (Cf. Col. 1, 16). De aceea, Hristos este centrul de gravitație în jurul Căruia și-a croit cuviosul întreaga viață, simțire, gândire și teologhisire. De aceea, doar înțelegând importanța pe care a avut-o Mântuitorul Hristos și Evanghelia Sa pentru marele teolog vom putea să înțelegem felul său de a se raporta la Persoana și opera Sa mântuitoare, pe de o parte, precum și la existențele create și, în special, la om, pe de altă parte. Vom înțelege astfel și cauza pentru care acesta „critică” atât de mult umanismul european ateu cu toate pseudo-valorile sale și de ce accentuează întotdeauna asupra valorii divino-umanismului eclezial.

Lumea aflată în cercul vicios al păcatului și al morții a devenit pentru om cea mai mare teroare din câte ar putea exista. Și aceasta nu pentru că lumea ar fi rea în sine, ci pentru că omul nu găsește în ea nici o cale prin care să iasă din această „moară a morții”, nu află în ea un sens veșnic care să-i împlinească dorul și setea după Viața veșnică. Timpul și spațiul lumii acesteia restrâng foarte mult existența umană însetată de Infinit, și nimeni și nimic din ea nu-i poate deschide căi spre acel univers al infinității. Dar iată că, „la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4, 4) ca să aducă în lume nu doar scara pe care omul ar putea urca în lumea Sa, ci să facă pământul un loc al prezenței dumnezeiești, să facă lumea din nou rai și să-l readucă pe om în grădina Edenului, din care a fost alungat pentru neascultare, pentru păcat. Astfel că omul nu mai este nevoit să caute undeva departe sensuri și țeluri infinite, pentru că Fiul lui Dumnezeu i le-a adus pe toate pe pământ. Și darul cel mai mare pe care i l-a oferit omului este Împărăția cerească pe care omul o va găsi nu în depărtările universului, în lună sau în stele, nu în soare sau în furtună, nu în cer sau pe pământ, ci mai aproape decât și-ar fi putut imagina vreodată, chiar în inima sa (Cf. Lc. 17, 21).

Și această Veste Bună pentru om începe în momentul în care Logosul dumnezeiesc Își creează un trup în pântecele Fecioarei Maria, realizând în Sine cea mai profundă și mai desăvârșită unire a celor două lumi, fiind astfel „sinteza desăvârșită dintre Invizibil și vizibil, dintre Veșnic și trecător”. În Persoana Sa a unit cerul cu pământul, a unit divinul cu umanul, fără să piardă nimic din ele:

„Căci nimic nu este mai omenesc decât Iisus Hristos, Care întruchipează în Sine cea mai ideală [formă de] desăvârșire a tot ceea ce este cu adevărat omenesc. Și nu doar aceasta, ci ca Dumnezeu-Om El este sinteza desăvârșită dintre dumnezeiesc și omenesc, dintre viața de aici și cea de dincolo, dintre firesc și suprafiresc, dintre imanent și metafizic, dintre real și ideal. În El, ca Dumnezeu-Om, s-a realizat și s-a menținut, într-un mod cât se poate de real, echilibrul dintre dumnezeiesc și omenesc, păstrându-se totodată autonomia dumnezeiescului și omenescului”.

Prin atotștiința Sa Dumnezeu cunoștea faptul că orice legătură exterioară între Sine și lume, precum și între lumea spirituală și cea materială nu va putea fi realizată, astfel că va fundamenta-o în firea umană care este atât materială, cât și spirituală. Dar această menire omul a respins-o prin păcat, ajungând să fie „numai trup” (Fac. 6, 3). Astfel că, Dumnezeu va fi nevoit să realizeze această unire între lumea de aici și cea de dincolo în Sine Însuși, în Persoana divino-umană a lui Hristos, Care acceptă în mod voit această slujire, pentru că El S-a întrupat nu ca să judece lumea, ci ca să o mântuiască în Sine (Cf. In. 3, 17). El Însuși va mărturisi despre Sine, la un moment dat, faptul că „Fiul Omului n-a veni ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Lc. 9, 55). În Acesta s-au păstrat fără schimbări ontologice cele două firi, atât cea dumnezeiască cât și cea omenească, într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, păstrându-se totodată și lucrările specifice fiecărei firi și așa a putut să restaureze firea umană căzută. Aceasta este Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, care stă la baza realizării desăvârșite a mântuirii umanității și a întregii creații, afirmă Sfântul Iustin. Aceasta este Taina mai presus de taine. Aceasta este Taina din veci ascunsă și descoperită nouă în Persoana lui Hristos, Dumnezeul-Om. Și Taina devine tot mai mare pe măsură ce ne adâncim tot mai mult în ea, pentru că Dumnezeu-Fiul nu doar că a păstrat firea umană în integralitatea ei, ci i-a recunoscut în Sine și autonomia, afirmă Sfântul Iustin. Aceasta este ceea ce Părinții de la Sinodul al VI-lea ecumenic au mărturisit în dogma celor două voințe și două lucrări naturale existente în Hristos, Dumnezeu desăvârșit și Om deplin.

Iisus Hristos, Dumnezeul-Om, este Cel care a realizat în sine planul lui Dumnezeu cu lumea pe care El îl hotărâse în Sine din veci. Hristos a unit în Sine, într-o unire mai presus de cuvânt și gând, dumnezeiescul și omenescul, a realizat cea mai radicală, mai logică și mai deplină unitate dintre viața de aici și cea de dincolo, între simțirea omenească și cea dumnezeiască, între cunoașterea lumii de aici și a celei de dincolo. De acum, timpul și spațiul și lumea și viața nu mai sunt pentru om o soartă tristă, ci punți către veșnicie, în și prin Hristos. De acum toate primesc un sens și scop veșnic. De acum viața golită de orice sens și omul dezbrăcat de logositate prin păcat și moarte primesc prin Întruparea Cuvântului, în ființa lor cea mai profundă, o schimbare de perspectivă, primesc prin Logos cea mai adevărată și deplină logositate.

Pentru Acesta a fost creată întreaga lume, în așteptarea Sa lumea suspina simțindu-se lipsită din cauza păcatului de ceea ce avea mai frumos și mai de preț: comuniunea cu Creatorul său. Ori această comuniune Hristos a realizat-o, definitiv de această dată, nu în exterior și nu prin intermediari, ci în interiorul Său, în Persoana Sa divino-umană. Pentru această comuniune între Dumnezeu și om, între lumea materială și cea spirituală a acceptat Logosul divin să Se întrupeze. De fapt, întreaga lucrare de mântuire pe care Fiul lui Dumnezeu a realizat-o pentru creația Sa își are începutul în protoevanghelia divină consemnată în cartea Facerii, imediat după căderea primilor oameni în păcat. Secole de-a rândul Dumnezeu a reamintit umanității acest fapt și a reînnoit oamenilor făgăduința venirii Răscumpărătorului prin oameni drepți și sfinți, care trezeau în sufletul poporului ales sentimentul așteptării Celui Uns, lui Mesia – Hristos. „Iar la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Aceste cuvinte ale Apostolului Pavel arată faptul că venirea Logosului în lume are două scopuri: primul este mântuirea omului și eliberarea sa din robia păcatului și a morții; și al doilea este înfierea sa, adică primirea făpturii umane în comuniunea de iubire cu Dumnezeu și consacrarea lui din nou în starea de fiu iubit al Părintelui ceresc, asemenea Fiului cel Unul-Născut. Acest capitol dezvoltă prima parte a acestei lucrări, anume mântuirea obiectivă pe care a realizat-o Mântuitorul Iisus Hristos, urmând ca în capitolul următor să analizăm cel de-al doilea scop al venirii și lucrării în lume a Logosului, adică sfințirea vieții fiecărui om în parte pentru a putea fi primit în raiul iubirii Părintelui ceresc.

Mântuirea omului din robia păcatului și a morții Iisus Hristos a realizat-o deplin și definitiv în Persoana Sa divino-umană. Însoțind umanitatea în toate căile și impasurile pe care i le produceau răul și păcatul, Providența divină a produs împotriva fiecărei lucrări a răului un bine divin, și împotriva răului în totalitatea sa a produs Binele divin desăvârșit în Persoana Dumnezeului-Om, Iisus Hristos. Providența divină a găsit în El desăvârșirea și expresia totală prin venirea pe pământ a Mântuitorului lumii, Domnul nostru Iisus Hristos. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul reprezintă culmea Providenței divine pentru iubirea de oameni. „În opoziție față de rău, Providența divină a acționat pentru realizarea binelui etern în viața oamenilor. Răutății diavolului, Providența divină i-a opus binele divin, urii iubirea și morții nemurirea; și diavolului însuși, Dumnezeu i-a opus minunata personalitate a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos”. În El realitatea cea mai reală s-a alăturat tainei celei mai tainice. În El, afirmă Părinții Bisericii, Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om fără a înceta de a mai fi Dumnezeu, ci rămânând în veci ce era. „În această mare taină se unesc toate tainele tuturor veacurilor. În ea se întâlnesc și se unesc toate tainele lui Dumnezeu și toate tainele omului, pentru a forma cea mai mare dintre tainele din ceruri și mai presus de ceruri: Dumnezeul-Om”. El este Persoana cea mai minunată care a trăit pe pământ, pentru că în El s-au unit cele din cer cu cele de pe pământ (Col. 1, 20), în El „se reflectă toate tainele sfinte din cer și toate tainele dureroase de pe pământ…prin El invizibilul a devenit vizibil, cele cerești au devenit pământești, divinul uman, transcendentul imanent și Dumnezeu a devenit om”.

El este în același timp Dumnezeu desăvârșit și Om deplin. Și acest fapt l-a mărturisit Biserica în toate mărturisirile de credință și la toate sinoadele ortodoxe, drept măritoare, cu orice preț, până la sânge și moarte. Și aceasta pentru că doar fiind Dumnezeu și Om Iisus Hristos poate mântui omenirea căzută și o poate ridica din nou la starea de sfințenie, la măsura vârstei deplinătății, la îndumnezeire. Pentru acestea toate, spune Sfântul Iustin, „Biserica, prin apostolii, mucenicii, mărturisitorii și Sfinții Părinți, prin credincioșii ei fără preget mărturisește și apără mai mult decât orice altceva dumnezeirea și umanitatea Domnului Iisus, Ipostasul Său divino-uman cel minunat și de neînlocuit”.

Revelația ne învață trei adevăruri cu privire la Iisus Hristos, trei adevăruri care se unesc în unul singur: Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos este om adevărat și Iisus Hristos este Dumnezeu-Om.

Analizându-le pe rând, Sfântul Iustin dovedește că Iisus Hristos este într-adevăr Dumnezeu. Mărturii ale acestui adevăr sunt faptele și lucrările Sale pe care le-a făcut în timpul cât a trăit pe pământ, fapte istorice reale care ne oferă o percepție exactă și clară despre Iisus ca Dumnezeu și Mântuitor. „Renunțarea la faptele istorice ale sfintei Tradiții înseamnă renunțarea la singura modalitate capabilă de a conduce percepția și cunoașterea umane la o concepție exactă și justă despre Persoana lui Iisus”. De asemenea, o altă mărturie asupra faptului că Iisus este Mesia cel anunțat de scriptura Vechiului Testament este împlinirea tuturor profețiilor în persoana, viața și activitatea Sa. De aceea, putem conchide faptul că întreaga viață și activitate a lui Iisus Hristos are valoare soteriologică, prin tot ceea ce a făcut și a învățat Hristos a lucrat mântuirea și sfințirea umanității.

În același timp, Iisus Hristos este om adevărat. Astfel, dacă Hristos ar fi fost doar Dumnezeu, fără să fi fost și om – spune Sfântul Iustin – El nu avea cum să intre real în istoria umană. Doar posedând cele cinci simțuri ale corpului uman și sufletul, Hristos putea să intre în model specific de existență uman, pentru că „dacă nu era un om adevărat, cu un trup și un suflet, Domnul Iisus ar fi rămas transcendent vieții și istoriei umane; am fi putut considera întreaga Sa istorie ca un mit și L-am fi putut socoti printre existențele mitice” și astfel Noul Legământ – prin Sângele Său – și Biserica – Trupul Său – nu ar fi decât niște fantasme, niște minciuni, Creștinismul nu ar putea fi existat ca realitate istorică și ca forță în lume. Dar scriptura Noului Testament nu face altceva decât să demonstreze, prin prezentarea unor detalii aparent nesemnificative (precum faptul că a stat nouă luni în pântecele Fecioarei Maria, la Nașterea sa a fost culcat într-o iesle, a fost circumcis, a fugit în Egipt, a crescut etc.), faptul că Hristos a fost om adevărat, cu carne și oase.

„Noul Testament este în realitate istoria vieții Mântuitorului în trup și urmarea acestei istorii atât de semnificative. Totul acolo mărturisește , direct sau indirect, că Domnul Iisus a fost într-adevăr un om adevărat, în toate momentele vieții Sale pământești. Iisus din Nazaret este un om adevărat, aceasta este concluzia la care trebuie să ajungem dacă am întreba fără oprire Noul Testament. O scurtă formulă ne va descoperi întreaga învățătură a Noului Testament despre umanitatea reală a Domnului Iisus, aceasta fiind cuvântul puternic și concis al Sfântului Ioan Teologul: Cuvântul s-a făcut trup (ὁ Λόγος σὰρξ ἐγένετο – In. 1, 14). În aceste cuvinte culminează întregul realism al Noului Testament. Ca orice om adevărat, Domnul Hristos poartă în sufletul Său și în trupul său omenești întreaga sensibilitate și întreaga condiție a omului, cu excepția păcatului”.

Și, în sfârșit, Iisus Hristos este Dumnezeul-Om. „Toate revelațiile dumnezeiești despre Iisus Hristos se restrâng în două adevăruri. Primul adevăr arată că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și cel de al doilea că Iisus Hristos este om adevărat. Și aceste două adevăruri se restrâng la rândul lor în acest adevăr unic, sfânt și mântuitor că Iisus Hristos este cu adevărat Dumnezeul-Om. El nu este doar Dumnezeu, El nu este doar om, El este Dumnezeul-Om”. În acest fel înțelege să exprime Sfântul Iustin unirea ipostatică a celor două firi în Persoana lui Iisus Hristos, o unire la care participă două naturi total diferite, iar minunea divino-umană, spune Sfântul Iustin, constă tocmai în aceea că cele două naturi infinit diferite – una creată și cealaltă necreată – sunt unite prin Ipostasul Cuvântului într-o unitate minunată și indivizibilă. Hristos este cunoscut și recunoscut de Biserică ca fiind o singură Persoană chiar dacă are două firi. El trăiește, acționează, învață, moarte, înviază și Se înalță la cer ca Persoană unică, în care firile sunt nedespărțite, dar fără să se confunde una cu cealaltă, ci amândouă conlucrând într-o manieră teandrică, divino-umană. În această unitate divino-umană, Iisus Hristos ne-a revelat atât Dumnezeirea în desăvârșirea Sa, cât și umanitatea în desăvârșirea ei.

„În divino-umanitatea Sa, nu doar problema despre Dumnezeu, ci și problema despre om a fost definitiv și complet rezolvate. De aceea divino-umanitatea lui Hristos este cheia de boltă a creștinismului (la divino-humanité du Christ est la clef de voûte du christianisme). Nașterea din nou, sfințirea, iluminarea și mântuirea se găsesc în Dumnezeul-Om, nu în om. Omul în umanitatea sa pură (simplă n.n.) nu poate prin sine nici să subziste, nici să se realizeze până la limitele extreme ale posibilităților umane. El trebuie să se nască din nou, să se sfințească, să fie iluminat, realizat, desăvârșit de către Dumnezeul-Om; Iisus Hristos este și Dumnezeu și om, El este Dumnezeul-Om (Jésus Christ est et Dieu et homme, il est Dieu-Homme)”.

Ceea ce afirmă Sfântul Iustin în acest text este faptul că omul prin propriile forțe nu putea să se elibereze de păcat și moarte, dar prin întruparea Logosului dumnezeiesc acest lucru a devenit posibil. Și Acesta a hotărât mântuirea omului și a realizat-o nu din transcendența Sa de nepătruns, nici prin vreo poruncă dumnezeiască atotputernică, ci din imanența istoriei umane, prin umanitatea pe Care a asumat-o în Ipostasul Său, pe care a păstrat-o în Sine neschimbată. Astfel, pentru că este om fără de păcat a introdus în ontologia umană această posibilitate, și pentru că este și Dumnezeu a realizat-o, a transformat posibilitatea în realitate. Vom analiza în continuare etape prin care Domnul Iisus, Dumnezeul-Om, a adus sfințenia și nemurirea în ontologia umană și i-a făcut-o proprie, oferind astfel posibilitate fiecărui om nu numai să se elibereze de păcat și moarte, ci și să urce, prin virtuțile sale divino-umane, până la tronul lui Dumnezeu, pe Care l-a făcut din nou omului Părinte și i-a dat acestuia posibilitatea să-L numească iar Tată (Mt. 6, 9).

Etapele pe care le-a parcurs Domnul Iisus Hristos în procesul mântuirii până a restaurat firea umană sunt numeroase, am putea spune că în fiecare clipă petrecută de Hristos pe pământ El o sfințea, eliberând-o astfel de lanțul păcatului și al morții, dar ele sunt marcate de câteva momente importante din viața pământească a Sa. Aceste momente se numesc în teologie actele mântuirii obiective. Și dacă în multe manuale de Dogmatică sunt enumerate de obicei cinci astfel de acte – Întruparea, Botezul în râul Iordan, Pătimirile și Învierea din morți a lui Iisus, Înălțarea lui Hristos cu trupul la cer și Pogorârea Duhului Sfânt – Sfântul Iustin vede și în Schimbarea la Față de pe Tabor un astfel de moment care marchează o etapă în procesul mântuirii, după cum un moment aparte îl constituie și Pogorârea lui Hristos în iad.

Astfel, Sfântul Iustin afirmă, potrivit învățăturii Sfântului Grigorie Teologul, că prin Înomenirea lui Hristos se poate vorbi de o nouă creație a omului, pentru că Dumnezeu a suferit în trup patimile noastre, a plătit toate datoriile noastre. Și această nouă creație a omului a început în momentul în care Dumnezeu-Cuvântul Și-a asumat condiția umană, făcându-Se om ca noi, Dumnezeu-Cuvântul „S-a făcut trup și S-a sălășluit în(tre) noi (ὁ Λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῆν – In. 1, 14), în Persoana Sa divino-umană „Dumnezeu se face om și omul este făcut dumnezeu”. Mai mult, afirmă Sfântul Iustin, taina mântuirii coincide întru totul cu taina Întrupării lui Dumnezeu, pentru că ea se reduce la viața Fiului lui Dumnezeu în trup, la viața Dumnezeului-Om, prin care „a creat o realitate divino-umană și istorică excepțională și până atunci inexistentă, în care se găsesc și mântuirea, și răscumpărarea, și sfințirea, și îndumnezeirea omului” (trad.n.). Dar nu numai atât, pentru că în Cuvântul întrupat toate puterile și lucrările dumnezeiești necesare mântuirii și vieții veșnice sunt dăruite oamenilor, iar aceștia asimilându-le și făcându-le prin credință proprii naturii umane, pot deveni prin aceasta părtași dumnezeieștii firi (θείας κοινωνοὶ φύσεως – II Pt. 1, 4). Prin Întruparea Sa, Dumnezeu a devenit părtaș la firea noastră, astfel că oamenii devin părtași la firea divină. Astfel, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și asumarea în Sine a existenței noastre, Dumnezeu i-a devenit omului într-o oarecare măsură imanent pentru că „Dumnezeu-Logosul S-a făcut om pentru ca să readucă pe om la arhetipul său, care este Creatorul lui, pentru că omul a fost creat dintru început prin Dumnezeu-Logosul, având caracterul Dumnezeu-Logosului, caracterul logosității Lui”. Astfel că omul poate din nou tinde spre asemănarea cu Dumnezeu, poate lucra din nou pentru realizarea viețuirii καθ’ ὁμοίωσιν, dar nu numai că poate, ci este invitat de Hristos să o facă: „fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Mt. 5, 48). Aceasta pentru că scopul ultim al întrupării Cuvântului constă tocmai din a logosifica, a hristifica și îndumnezei pe om în toată ființa lui. Dumnezeu-Logosul S-a făcut om pentru ca să logosifice și să îndumnezeiască pe om: și sufletul lui, și trupul lui, și gândirea lui și simțirea lui și tot ceea ce face omul să fie om”. „De aceea a și coborât Dumnezeu din Ceruri pe pământ ca pe noi să ne ridice de pe pământ la Ceruri”.

Un alt moment important din viața Domnului Iisus cu valoare soteriologică este Botezul în râul Iordan. Fiind fără de păcat, El nu avea nevoie de botezul pocăinței, ci fiind noul Adam, noul conducător al omenirii și Cel care a luat asupra Sa toate păcatele lumii, El a primit botezul pentru mântuirea oamenilor. „Prin Botezul Său, Domnul Hristos a eliberat natura umană de blestem și a angajat-o pe calea harului și a mântuirii divino-umane”. Și aceasta pentru că în Botez Hristos a asumat întreaga fire umană, întreaga umanitate – de altfel în toate actele divino-umane El asumă umanitatea întreagă, întreaga Sa viață pământească e o asumare continuă a condiției umane pentru eliberarea și mântuirea ei. Astfel, dacă prin întrupare Dumnezeul-Om i-a deschis din nou omului calea spre Veșnicie, acum la Botez mai realizează o biruință pentru firea umană prin faptul că o dezleagă de blestemul păcatului, de moarte, și îi descoperă ținta la care trebuie să ajungă și I se face Înaintemergător pe calea nevoințelor și desăvârșirilor dumnezeiești prin care va ajunge la tronul slavei pe care împărățește Dumnezeirea Treimică – Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, dându-i omului cel mai potrivit ajutor – harul Sfântului Duh, Cel Care s-a pogorât în chip de porumbel asupra Sa la Botezul în râul Iordan – pentru a realiza la rândul lui ceea ce El Însuși a înfăptuit, îndumnezeirea firii umane.

Realizarea acestui fapt, al îndumnezeirii firii umane care devine astfel purtătoare și revelatoare a luminii dumnezeiești necreate, Mântuitorul Hristos a arătat-o la trei dintre ucenicii Săi, pe Muntele Tabor, cu puțin timp înainte de Pătimirea Sa. De aceea, pe lângă ceea ce se afirmă în manualele de Dogmatică ortodoxă și în slujbele Bisericii, este important de afirmat și faptul că Schimbarea la Față revelează firea umană în desăvârșirea ei. În această descoperire divină se revelează în totalitate împlinirea scopului pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat: îndumnezeirea firii umane. Astfel, pe lângă faptul că Mântuitorul Hristos i-a încredințat pe ucenici înainte de Pătimire despre Dumnezeirea Sa, considerăm că Acesta le-a descoperit și firea umană în asemănarea ei cu Dumnezeu. Și pentru că „Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El” (I In. 1, 5), firea umană care a ajuns la existența καθ’ ὁμοίωσιν τòν Θεòν, adică a ajuns la starea de îndumnezeire sau divino-umanizare, trăiește și se manifestă în și prin lumină. De aceea, Sfântul Iustin afirmă faptul că Schimbarea la Față a lui Hristos pe Tabor este „un eveniment necesar al iconomiei divine pentru mântuirea firii umane”. Prin revelarea luminii divine în trup pe Tabor, Hristos a restaurat firea umană și refăcut-o după chipul lui Dumnezeu:

„Par sa Transfiguration, le Seigneur a trans-figuré la figure divine en l’homme, et elle y a brillé de sa beauté et de son éclat primitifs et divins. C’est bien là le sens et le but de la Transfiguration du Dieu-homme: restaurer l’homme et tout ce qui est humain à l’image de Dieu comme essence de l’être humain; retirer la souillure du péché de l’image de Dieu en l’homme; rétablir la similitude divine de la nature humaine dans son émouvante beauté sans péché et subordonner toute la vie de l’homme à son essence et à sa force à l’image de Dieu comme au principe donné par Dieu qui assure le plus fidèlement l’immortalité. Renouvelée par la Transfiguration du Sauveur, l’image de Dieu en l’homme brille comme le soleil, et sa chair comme la Lumière. Dans l’essence primitive de l’âme à l’image de Dieu de l’homme se trouve comme un lointain reflet de la Lumière divine, de cette Lumière qui rayonnait de son plein éclat sur le Thabor à travers la chair comme la Lumière. Dans l’essence primitive de l’âme à l’image-de-Dieu de l’homme se trouve comme un lointain reflet de la Lumière divine, de la chair, de la matière : s’emplir de la Lumière divine, la rayonner, vivre d’elle, car «Lumière» est synonyme de «Vie» et d’«immortalité», de même que «ombre» est synonyme de «mort» et de «fugacité»”.

Firea umană re-creată de Hristos după chipul Său trăiește în lumină și trăiește pentru că este lumină, fiindcă aceasta nu îi mai este exterioară, ci El i-a făcut-o proprie.

În continuare Hristos, prin Pătimirile Sale și prin Înviere a dat omului cu prisosință ceea ce nu a avut niciodată decât în potență, și anume viața veșnică, putere asupra păcatului și morții și biruință asupra diavolului. Pătimirile Sale sunt dovada celei mai mari iubiri pe care Dumnezeu o are față de neamul omenesc, căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul să și-l pună pentru prietenii Săi” (In. 15, 13). Dar covârșitoarea iubire a lui Dumnezeu s-a arătat nu numai în aceasta, ci mai mult în aceea că „pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoși… căci pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 8-10). Pe de altă parte, la polul opus acestei iubiri mai presus de orice putere de înțelegere, ura oamenilor nu a căpătat niciodată o așa mare intensitate, „nicicând, oamenii n-au arătat atâta ură față de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit”, spune Sfântul Iustin, prin aceasta oamenii s-au arătat „mai răi decât diavolii”, pentru că diavolii „nu L-au alungat din iad pe Hristos, dar oamenii L-au alungat de pe pământ, L-au alungat din trupul lor, din sufletele, din cetatea lor”. Dar prin toate aceste suferințe Mântuitorul Hristos a lucrat mântuirea firii omenești și a fiecărui om în parte pentru că „prin toate suferințele Sale divino-umane, Domnul Hristos a condus firea umană ca să fie mântuită de păcat, de rău și de moarte”, prin moartea Sa Hristos ne-a mântuit pentru că a distrus păcatul și l-a biruit pe diavolul pe Cruce.

Și dacă a murit, a coborât în iadul cel mai de jos. Pentru că nu putea să se numească Dumnezeul vieții, nici Dumnezeul iubirii, nici Mântuitorul întregii umanități dacă mântuirea pe care a adus-o oamenilor nu s-ar fi revărsat și asupra celor care au trăit înainte de a întruparea Cuvântului. De aceea El coboară în iad ca să-i scoată de acolo pe morții care Îl așteptau acolo, dar nu oricum, ci îi scoate predicându-le și celor de acolo Evanghelia Sa, Evanghelia mântuirii. Prin coborârea la iad și mântuirea celor care acolo au crezut Evangheliei Sale Hristos a început eliberarea propriu-zisă a oamenilor din păcat și moarte și din robia diavolului.

Și chiar dacă Hristos a murit pe Cruce și a fost îngropat, El a înviat a treia zi din morți. Astfel, dacă „oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu, însă, prin Învierea Sa îi condamnă pe oameni la nemurire… Dumnezeu, prin Învierea Sa, i-a făcut pe oameni nemuritori. Înviat-a Dumnezeu Cel răstignit și a ucis moartea. Moartea nu mai este. Nemurirea a copleșit pe om și toate lumile”, „nemurirea a devenit a doua natură a omului, a ajuns ceva firesc pentru om”. Fără această minune, tot ceea ce a făcut Mântuitorul Hristos pentru oameni își pierdea valoarea, pentru că doar Învierea – cea prin care omenirea intră în viața cea veșnică – dă valoare eternă tuturor lucrărilor lui Hristos. De aceea afirmă Sfântul Iustin că „printre minuni, Învierea este cea mai mare minune. Toate celelalte minuni izvorăsc din ea și se rezumă în ea”. Învierea sintetizează într-o formă desăvârșită întreaga operă de mântuire a lui Hristos și întreaga Sa propovăduire, toate se luminează, toate capătă sens veșnic în și prin Înviere:

„Căci, dacă există un eveniment în care s-ar putea sintetiza toate faptele din viața Domnului și a apostolilor și, în general, a întregului Creștinism, acesta ar fi Învierea lui Hristos. De asemenea, dacă există un adevăr în care s-ar putea rezuma toate adevărurile evanghelice, acest adevăr ar fi Învierea lui Hristos. Și încă, dacă ar exista o realitate în care ar fi cu putință să fie rezumate toate realitățile nou-testamentare, realitatea aceasta ar fi Învierea Domnului. Și, în cele din urmă, dacă ar exista o minune evanghelică în care ar fi cu putință să fie rezumate toate minunile nou-testamentare, atunci aceasta ar fi Învierea lui Hristos. Pentru că numai în lumina Învierii lui Hristos se arată, într-un chip minunat de clar, și persoana Dumnezeu-Omului Iisus și lucrarea Lui. Numai în Învierea lui Hristos au parte de o lămurire deplină toate minunile lui Hristos, toate adevărurile Lui, toate cuvintele Lui, toate evenimentele Noului Testament”.

Învierea este ținta supremă a lucrării lui Hristos în lume, pentru că prin ea adevărurile pe care El le-a învățat și le-a predat oamenilor pătrund firea umană până în profunzimile sale cele mai adânci, până în abisurile ei, luminând-o și făcând-o părtașă vieții nesfârșite.

În continuare, un moment important pentru iconomia mântuirii și desăvârșirii umane în Persoana lui Hristos, Dumnezeul-Om, este înălțarea Sa cu trupul la cer și șederea pe tronul slavei de-a dreapta Tatălui. De fapt, afirmă Sfântul Iustin, toate lucrările divino-umane din viața Sa pământească, toate minunile operei Sale de mântuire și toate faptele minunate ale Evangheliei se unesc, converg în acest eveniment care desăvârșește viața pământească a Dumnezeului-Om: Înălțarea la cer. În aceasta își găsește împlinirea întreaga operă de mântuire a omului, în ridicarea în cer a firii umane pe care Dumnezeu-Cuvântul a asumat-o prin Întrupare. Această minune a Înălțării descoperă de asemenea lumii hotărârea Tatălui cu privire la firea umană: „omul a fost creat cu scopul de a trăi veșnic mai presus de toate cerurile, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, în unire ipostatică cu Fiul”.

Ca o pecete peste toate lucrările și realizările lui Hristos, omenirea a primit pe Duhul cel Sfânt trimis de Hristos, pe Duhul cel Sfânt care este făgăduința Tatălui (FA. 1, 4-5) pentru lume, Cel ce mărturisește despre Hristos că este deoființă cu Tatăl, de asemenea Cel care Îl face prezent pe Hristos în lume până la sfârșitul veacurilor (Cf. Mt. 28, 19-20). El este Cel prin care Hristos conduce Biserica Sa spre tronul slavei, spre veșnicia fericită în comuniune cu Dumnezeirea Treimică. „Viața întreagă se găsește în Duhul Sfânt. Fără nici o îndoială, prin Sfântul Duh Domnul Hristos este în Biserică: Domnul Hristos este capul Bisericii, în același fel în care Duhul Sfânt este sufletul ei (Cf. I Cor. 12, 1-28)”. Duhul Sfânt este Cel care îi naște pe creștini „spre sfințire și luminare”, El este Cel care îi sfințește pe membrii Bisericii, care sunt mădularele Trupului lui Hristos (I. Cor 12, 27), El este Cel care îi divino-umanizează și îi treimizează. Prin Acesta se lucrează mântuirea și sfințirea credincioșilor.

Iisus Hristos – particularitatea istorică a Întrupării și universalitatea cosmică a mântuirii

Întruparea Logosului și mântuirea pe care El a dat-o umanității prin Jertfa, Moartea, Învierea și Înălțarea Sa și prin toate cele prin care a eliberat omenirea de blestem și a mântuit-o și a sfințit-o reprezintă dovada cea mai puternică a iubirii lui Dumnezeu pentru creația Sa. Dar „toate cele ce a început Iisus a face și a învăța până în ziua în care S-a înălțat la cer” (FA. 1, 1-2) reprezintă numai prima etapă istorică a prezenței materiale a Dumnezeirii în lume. Această lucrare de sfințire a omului și unire a sa cu Dumnezeu se continuă și după momentul Înălțării lui Hristos cu trupul la cer. Și aceasta se realizează în Biserică sub conducerea Duhului Sfânt. De aceea putem spune că opera mântuitoare a lui Hristos este deplină și nedeplină în același timp. Deplină deoarece El ne-a deschis o dată pentru totdeauna calea spre Împărăția Cerurilor. Am tratat aceste aspecte ale mântuirii obiective în capitolul precedent așa că nu le vom repeta, doar menționăm faptul că prin tot ceea ce a făcut pentru mântuirea noastă Hristos, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, ca Dumnezeu-Om, are valoare deplină și eternă. Cu toate acestea, respectându-ne libertatea pe care ne-a dat-o la creație, El așteaptă răspunsul nostru pozitiv la iubirea pe care ne-a arătat-o ca astfel să ne facă părtași roadelor lucrării Sale mântuitoare și de asemenea părtași dumnezeieștii firi (II Pt. 1, 4). În aceasta opera mântuitoare a lui Hristos își dezvăluie nedeplinătatea, în acest fapt de a nu lucra desăvârșirea sau sfințirea în om decât cu acordul acestuia și prin efortul său de a-și deschide inima și mintea și sufletul lucrării harului.

În legătură cu deschiderea spre iubire a lui Dumnezeu, este de menționat faptul că Dumnezeu este Cel care are inițiativa acestui dialog, acestei relații iubitoare. Astfel, „iubirea necesită interacțiune. Dumnezeu ne-a iubit, și deoarece El ne-a iubit cel dintâi (I In. 4, 19), suntem în stare să-I răspundem cu iubire. Fără Dumnezeu, Care intră primul în relație cu noi, această relație nu ar exista. Nu este posibil ca noi să descoperim existența lui Dumnezeu și să începem să-L iubim. Nu, noi descoperim faptul că Dumnezeu ne iubește. Dar existența lui Dumnezeu nu noi am descoperit-o, ci doar am conștientizat acest fapt”. Doar conștientizând deschiderea și iubirea pe care o are Dumnezeu față de noi vom putea să-L iubim la rândul nostru și astfel să ne dorim să fim împreună cu El în veci. Răspunsul la iubirea Lui față de noi constituie punctul de plecare și imboldul pentru întreaga luptă duhovnicească de a deveni asemenea lui Hristos, Dumnezeul-Om, adică de a ne îndumnezei, de a deveni părtași și posesori ai desăvârșirilor lui Dumnezeu, de a ne hristifica, de a ne divino-umaniza. Și cu adevărat e posibilă această părtășie ținând cont că omul este o făptură infinită, fiind asediat din toate părțile de infinitate. „Din toate părțile, omul este asediat de nemărginiri. Care sunt hotarele ființei umane? Oh, numai și numai infinități”, afirmă Sfântul Iustin, iar Cel care a dat un sens acestor infinități ale omului este Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, prin actul Învierii Sale din morți și prin Înălțarea Sa cu trupul la Cer, prin care S-a făcut Înaintemergător al tuturor oamenilor pe calea spre Împărăția Părintelui Ceresc. Pe de altă parte, chiar respingând iubirea lui Dumnezeu față de creatură, până și în iad omul îl poate afla pe Hristos, ca Cel care a „sfărâmat încuietorile cele veșnice” și a „zdrobit puterea iadului”. Peste tot omul Îl poate afla pe Hristos ca biruitor al lumii și al morții ei, chiar și în adâncurile ființei sale – pentru că Hristos a zis că „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul tău” (Lc. 17, 21) –, în profunzimile inimii sale, în care se cuibărește veșnicia și bucuria vieții veșnice, care sunt manifestări ale prezenței Împăratului ceresc. Trebuie doar să înceapă să-L caute așa cum Se lasă găsit sau mai degrabă acolo unde El vrea să Se descopere omului, dându-i astfel puterea de a birui și el lumea și moartea ei. Iar începutul acestei căutări sau primul pas pe care omul trebuie să-l facă pe această cale pentru a-L găsi îl reprezintă împlinirea poruncilor Mântuitorului Hristos, pentru că El a zis ucenicilor Săi „de Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (In. 14, 15). Și în continuare Mântuitorul făgăduiește celor care Îl iubesc și împlinesc poruncile Lui comuniunea cu Tatăl și cu Sine: „cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (In. 14, 21). Astfel, Hristos arată dintru început că cei care vor pune începutul cel bun și își vor fundamenta nevoințele pe piatra cea tare, pe iubirea Lui, vor ajunge cu siguranță la Tronul slavei și Îl vor vedea pe Cel care șade pe el.

Din acest punct de vedere, opera mântuitoare a lui Hristos este cea mai puternică dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de făptura Sa. Astfel că, celor care vor crede și înțelege și accepta iubirea Sa, le va fi ușor să răspundă iubirii cu iubire. Și din acest moment întreaga luptă duhovnicească are să pună în lucrare roadele mântuirii obiective în viața fiecărui om, adică să realizeze mântuirea subiectivă.

Conștientizând astfel iubirea pe care Dumnezeu o are pentru făptura Sa, omul începe să caute și să afle modalități prin care poate răspunde iubirii Lui cu iubire. Astfel, primul demers în acest sens este de a-L cunoaște pe acest Dumnezeu iubitor prin intermediul scrierilor Sale, prin testamentul pe care l-a lăsat lumii, prin Sfânta Scriptură. Și găsește în Scriptură calea cea mai potrivită pentru a-L cunoaște și a ajunge la Dumnezeu. „Îmi pare că Evanghelia Mântuitorului, zice Sfântul Iustin, nu este altceva decât un îndrumător practic al modului în care omul poate să-și prefacă sinele din muritor în nemuritor”. Cu alte cuvinte, în Scriptură omul găsește ceea ce îi este necesar pentru a-și îndrepta și sfinți viața, despărțindu-se de viețuirea păcătoasă pe care a trăit-o până a început să-i răspundă cu iubire iubirii lui Dumnezeu, urmând ca de acum să se integreze și în viața Bisericii prin participare la slujbele ei.

Potrivit cuvintelor Mântuitorului „cine nu este cu Mine este împotriva Mea, și cine nu adună cu Mine risipește” (Mt. 12, 30), cel care nu-L iubește nu săvârșește virtutea și nu se află pe calea sfințeniei, El fiind Cel Sfânt și Bun și Drept și Adevărat. Fiind lipsit de comuniunea de iubire cu Hristos omul nu e deloc departe de „lumea păcatului”. Și această lume nu produce decât roadele păcatului, care sunt stricăciunea, suferința și în cele din urmă moartea. Prin păcat omul se dez-umanizează, afirmă Sfântul Iustin. Păcatul îl face pe săvârșitorul lui un sub-om, îl coboară din demnitatea pe care o are prin creație la robia simțurilor, a plăcerilor imediate și a egoismului. Ori umanitatea firească, κατ’ εἰκόνα, are drept calități fundamentale iubirea comunională, dragostea de și dorul după infinit și rațiunea drept „centru de comandă” al vieții și simțirii umane. De aceea considerăm că păcatul denaturează ființialitatea umană, și astfel îl dez-umanizează pe om.

De altfel, starea firească a omului, cea pe care o are prin creație nu este desăvârșită, nu poate oferi stabilitate deplină existenței umane într-o oarecare stare existențială. De aceea, imediat după ce l-a creat pe om, Dumnezeu îi dă porunca de a crește (Fac. 1, 28). Dar nu se referă doar la o creștere fizică, ci mai mult are în vedere creșterea în umanitate, potențarea calităților pe care le deține în mod firesc, κατ’ εἰκόνα. Astfel poate fi înțeleasă și interzicerea de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, în sensul că acest exercițiu trebuia să fie primul dintre multe altele prin care Adam și umanitatea întreagă aveau să urce pe treptele îndumnezeirii, un urcuș duhovnicesc gândit și asistat de Dumnezeu pentru a-l conduce cât mai repede și sigur pe om la starea bărbatului desăvârșit (Ef. 4, 13), la starea de asemănare cu Dumnezeu, καθ’ ὁμοίωσιν.

Dar Adam a refuzat planul lui Dumnezeu și l-a pus în practică pe „al său”, care de fapt doar pare al său pentru că diavolul este cel care i l-a sugerat a fi mai potrivit dorinței omului de a se îndumnezei prin propriile eforturi, prin intermediul strict al lumii create și nu prin harul Duhului Sfânt. Astfel în creație a pătruns ca un fur o nouă realitate – cea a păcatului – și o nouă „formă de existență” care este moartea și astfel omul a devenit muritor și moartea o necesitate, astfel încât moartea i-a devenit omului o a doua natură. Venind însă Hristos în lume și împlinind toate câte erau spre mântuirea lumii, prin suferință, răstignire, moarte, a schimbat prin Învierea Sa din morți ontologia umană. De acum, spune Sfântul Iustin, „nemurirea a devenit a doua natură a omului, a devenit ceva natural omului și antinaturală a devenit moartea”.

În om s-a manifestat mai pronunțat de acum sentimentul nemuririi prin care acesta începe să își caute împlinirea proprie în infinit, în Existența veșnică care Se împărtășește tuturor celor care o caută. Despre aceasta Sfântul Iustin afirmă că „sentimentul nemuririi se află în fiecare om. Dacă acesta este treaz, se manifestă prin religie; dacă rămâne în adormire, deschide calea lipsei de evlavie, indiferenței și ateismului”. De aceea, numai o căutare conștientă și responsabilă a sensului vieții va anima pozitiv acest simț al necuprinsului, al infinitului, pe care omul îl are în ființa sa, fiind chip al Dumnezeului cel necuprins. Astfel, „nemăsurata dorință și sete a omului nu pot fi satisfăcute total cu nimic altceva decât numai cu Dumnezeu”.

Răspunzând acestei dorințe a omului, Dumnezeul-Om îi oferă acestuia în Biserică toate mijloacele și tot ajutorul necesar pentru a-și împlini setea nemărginită. Și numai în Biserică, pentru că doar aceasta a primit mandatare de la Hristos să-i conducă pe oameni în Împărăția Tatălui ceresc, însoțind-o și călăuzind-o El Însuși în îndeplinirea acestei misiuni:

„Tocmai de aceea S-a și făcut om, rămânând Dumnezeu, pentru a da, ca Dumnezeu, firii omenești puterea dumnezeiască ce-i va conduce pe oameni spre cea mai strânsă – divino-umană – unire cu Dumnezeu. Și mai ales această putere dumnezeiască a Lui lucrează fără încetare în Trupul Său divino-uman – Biserica, cea care îi unește pe oameni cu Dumnezeu, printr-o viață sfântă în har. Pentru că Biserica nu este nimic altceva decât acel minunat organism divino-uman, în care prin conlucrarea dintre harul dumnezeiesc și lucrarea liberă a omului se face nemuritor și se îndumnezeiește întreg omul și tot ce-i uman, cu excepția păcatului”.

Astfel, unirea omului cu Dumnezeu sau divino-umanizarea persoanei umane se realizează în Biserică. Și aceasta își are începutul în Botez, care este o renaștere a omului pentru viața veșnică, pentru că la Botez Hristos ia chip în cel nou-botezat. Cu alte cuvinte, la Botez omul devine chip sau icoană a lui Hristos dobândind toate calitățile Arhetipului: sfințenie, viață, dreptate, veracitate, logositate. Omul nu mai este simplu om, ci o întrupare mereu nouă a lui Hristos. De aceea, atunci când omul conștientizează acest lucru și din starea în care se află se apropie cu teamă dar și dragoste de tronul slavei lui Hristos – Sfânta Cruce – începe să-și descopere necurățiile în care a trăit și „apropierea de Cel Neprihănit îl face pe credincios să intre inevitabil în nemiloasa luptă cu toate păcatele și patimile”, omorând în sine omul cel vechi și formând un nou om după chipul lui Hristos.

Ținând cont de faptul că răul se învinge prin bine și toate obișnuințele rele se biruiesc prin lucrarea virtuților, lupta cu păcatele va urmări astfel un scop precis: înnoirea omului prin dezrădăcinarea păcatului și a răului și prin practicarea virtuții. Astfel, scoțând răul din sine și săvârșind virtuțile lui Hristos, omul se face în mod treptat, prin lucrarea harului dumnezeiesc, „după chipul lui Hristos, treptat se reînnoiește și devine nemuritor, de vreme ce el însuși, puțin câte puțin, prin fiecare virtute, trece de la moarte la nemurire”. Prin orice biruință duhovnicească, omul scoate din ființialitatea sa câte o fărâmă de moarte, până când, într-un final, moartea nu va mai exista în sine, ci doar Viața-Hristos, asupra căruia moartea nu mai are nici o putere (Cf. Rom. 6, 9).

Dar Hristos știind ca Dumnezeu că omul are nevoie și de mijloace materiale pentru a reuși să biruiască păcatul și moartea, i-a dat acestuia, în Biserică, tot ce îi este necesar. Chiar începutul vieții în Hristos se face atât prin materie – apa sfințită – cât și prin lucrarea Duhului, pentru care și prin care Botezul are valoare veșnică. Hrana vieții este de asemenea o sinteză între materie și spirit, între vizibil și tainic, pentru că este Trupul și Sângele lui Hristos, dar într-o formă care nu descoperă omului întreaga taină. De altfel, totul în Biserică este o îngemănare între material și spiritual, între efemer și netrecător, între văzut și nevăzut, pentru că însăși Biserica este Trupul lui Hristos, Care este în același timp Om plăpând și Dumnezeu atotputernic, Om circumscris și Dumnezeu necircumscris, cu alte cuvinte Dumnezeu-Om. Biserica este cea în care, într-un chip mai presus de înțelegere, materia devine spirituală și duhul se materializează, creând omului mediul potrivit pentru a se înduhovnici și lui Dumnezeu de a Se materializa în pâine și vin.

Observăm astfel că îndumnezeirea omului, hristificarea lui se realizează pe de o parte printr-o viață sfântă asemenea lui Hristos, prin lucrarea virtuților și deprinderea în bine, iar pe de altă parte, prin mijloacele harice pe care Mântuitorul Hristos le-a lăsat Bisericii Sale. Această lucrare de hristificare omul o poate realiza în Biserică, pentru că aceasta răspunde nevoii de sfințire atât a trupului cât și a sufletului uman. Prin virtuțile și discernământul pe care le propune și insuflă creștinului, Biserica urmărește deprinderea părții spirituale a omului cu modul sfânt de viețuire pe care Hristos l-a descoperit prin viața Sa. Prin lucrările harice – Sfintele Taine, slujbele laudelor și ierurgiile – Biserica se îngrijește de sfințirea materiei, precum și a trupului uman, pentru că Hristos prin Învierea Sa a dovedit că materia și trupul uman au valoare eternă, de fapt, prin Înviere, Mântuitorul Hristos a redat trupului și materiei demnitatea și valoarea pentru care au fost create. Despre aceasta Sfântul Iustin afirmă: „prin puterea harului Său, El îi călăuzește în chip tainic (prin intermediul Sfintelor Taine) pe toți membrii Bisericii spre divino-umanizare, deoarece scopul și sensul existenței Bisericii este ca toți să fie conduși prin credința divino-umană la măsura plinătății lui Hristos (Ef. 4, 13), adică să ajungă a fi divino-umanizați”.

Omul este chemat astfel să ducă o viață sfântă asemenea lui Hristos și condusă de El prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru că „cine petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, și el așa să umble” (I In. 2, 6). Comentând afirmația Apostolului Ioan, Sfântul Iustin spune:

Cât de limpede este această vorbire dumnezeiască! Cu adevărat fiecare cuvânt de aici face să tune adevărul dumnezeiesc. Acum știm cu desăvârșire ce înseamnă un creștin: creștinul este cel ce umblă precum a umblat Hristos. În alt chip omul nu poate nici să ajungă, nici să rămână creștin. Dacă am stărui asupra acestui adevăr, ne-ar spune: creștinul este cel ce viețuiește precum Hristos a viețuit, cel ce iubește ceea ce Hristos a iubit, cel ce spune adevărul precum Hristos îl spunea; acesta este cel ce-i drept și sfânt, smerit, pașnic și milostiv, blând și îndelung-răbdător, cel care-L iubește pe Dumnezeu și pe om, care e plin de îndurare și de bunătate, precum Acela a fost. Căci Hristos a fost cu adevărat toate acestea, și este acestea totdeauna, ca și noi să putem ajunge la El. N-a venit în lumea noastră doar ca să ne arate desăvârșirea Lui dumnezeiască, iar mai apoi să o ducă într-o altă lume și să ne abandoneze – în uimire și în deziluzie. Hristos a arătat această desăvârșire dumnezeiască și a lăsat-o pe pământ pentru totdeauna ca această desăvârșire să ajungă să fie și desăvârșirea noastră, ca să putem, datorită ei, să umblăm precum El a umblat și să trăim precum a trăit El”.

Dimpotrivă, tocmai de aceea S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, ca să ne dea și nouă puterea de a ne uni și noi cu Dumnezeu, „și mai ales această putere dumnezeiască a Lui lucrează fără încetare în Trupul Său divino-uman – Biserica, cea care îi unește pe oameni cu Dumnezeu printr-o viață sfântă în har”. Această trăire în Hristos și asumare a vieții și adevărurilor Sale de către om are la bază o chemare pe care Hristos o face prin Evanghelie. „Toată Evanghelia Mântuitorului nu e nimic altceva decât o chemare la urmarea Domnului și Dumnezeului Celui întrupat; la trăirea Aceluia și a tuturor adevărurilor Sale și a vieții Lui dumnezeiești-omenești cea de multe feluri”. Și această urmare a vieții lui Hristos creștinul o realizează „cu ajutorul Sfintelor Taine cele pline de har dumnezeiesc și al sfintelor virtuți”. De aceea divino-umanizarea vieții omului se realizează doar în Biserică, pentru că doar ea este Trupul Dumnezeului-Om în lume, doar prin ea se lucrează în chip tainic, dar desăvârșit, unirea cerului cu pământul și a lui Dumnezeu cu oamenii.

Pentru că doar în Biserică se realizează divino-umanizarea omului, hristificarea sa, de o importanță aparte sunt Botezul și Mirungerea prin care fiecare făptură umană intră individual în comunitatea Bisericii, acestea fiind primele Taine prin care omul trece de la individualitate la comuniune, de la moartea solipsismului la viața comuniunii cu Dumnezeirea Treimică. De altfel, în acestea două omul primește putere de la Duhul Sfânt să se angajeze pe calea spre desăvârșire.

„În Botez și în Mirungere, omul primește de la Duhul Sfânt plămada sfințeniei cu care va trebui să-și plămădească tot sufletul și trupul lui prin exercitarea virtuților evanghelice. Prin Întrupare, trupul divino-uman al lui Hristos a devenit literalmente al nostru, dar în mod trans-subiectiv, în timp ce prin Sfânta Euharistie acesta devine al nostru, real și personal în mod obiectiv. Pentru că în Sfânta Euharistie se găsește plinătatea și desăvârșirea sfințeniei și a luminării. Dincolo de ea (adică de Sfânta Euharistie) natura omenească nu mai poate înainta, în ce privește intimitatea, unirea ei cu Dumnezeu, pentru că nu mai are unde să înainteze”.

Tainele Bisericii și Euharistia nu fac altceva decât să creeze o legătură tainică dar reală între om și Dumnezeu, iar virtuțile sunt cele care susțin și înnoiesc și înfrumusețează mereu și mereu această unire divino-umană, făcând-o tot mai strânsă, până ce omul va ajunge să întrupeze în sine toate virtuțile divino-umane, pentru că „noi ne putem dobândi mântuirea doar prin divino-umanizare, prin hristificare”. Pentru că doar întrupând în sine virtuțile lui Hristos omul va ajunge la măsura sfințeniei și adăugând la acestea Tainele Bisericii și, în special Euharistia, omul intră în intimitatea Dumnezeirii, în intimitatea Dumnezeului-Om „căci a fi membru al Bisericii înseamnă să fii încorporat în Dumnezeul-Om Hristos… să devii divino-umanizat în toată realitatea persoanei tale”, iar această unitate teandrică a vieții îl va asigura pe creștin de faptul că s-a mutat de la moarte la viață.

CONCLUZII

Trăind într-o epocă în care integritatea persoanei umane și viața societății sufereau, pe de o parte, din cauza marilor puteri și regimurilor totalitare, în concepția cărora omul „de rând” era subordonat dorințelor conducătorului, în care viața omului nu prețuia prea mult în ochii puternicilor lumii și, pe de altă parte, teologia se zbătea încă din cauza încorsetărilor gândirii scolastice, concentrându-se mai mult asupra cercetării materiei Tainelor precum și a literei Legii, Sfântul Iustin se prezintă ca un teolog al persoanei și în special, al Persoanei Dumnezeului-Om, Iisus Hristos. Dacă pentru societate, omul are valoare în măsura în care respectă legile civile, pentru Sfântul Iustin omul are valoare în măsura în care Îl cunoaște pe Hristos și împlinește poruncile Lui. Dacă societatea cinstește pe om atunci când moare pentru idealul social sau național, Sfântul Iustin consideră că cea mai mare cinste o poate obține omul este să moară pentru înțelesurile cele slabe ale lumii (Col. 2, 8) și să învieze împreună cu Hristos la o viață plină de har.

În contextul unei culturi umaniste atee, Sfântul Iustin afirmă că singura cultură adevărată este cea a sfințeniei, adevărații oameni de cultură nu sunt înțelepții și cărturarii și cercetătorii acestui veac, pentru că Hristos a dovedit a fi nebună înțelepciunea lumii acesteia (Cf. I Cor. 1, 20), ci adevărații învățători și pedagogi ai oamenilor sunt sfinții purtători de Duh, cei care îi călăuzesc pe aceștia pe calea sfințeniei și a vieții veșnice. Dacă umanismul refuză existența lui Dumnezeu, învățătura Bisericii pe care o propune societății Sfântul Iustin dovedește faptul că întreaga creație au valoare doar prin Dumnezeu. Și mai mult, dacă umanismul consideră omul drept măsura tuturor lucrurilor, Sfântul Iustin afirmă că Hristos „este valoarea supremă și măsura infailibilă a toate”.

În încercarea de a elibera teologia ortodoxă de criteriologia scolastică, care pune accentul în special pe formele exterioare și pe partea materială-văzută a Bisericii, Sfântul Iustin propune Bisericii o teologie axată pe persoană, în centrul căreia se află Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. El este cunoscut ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, El este Dumnezeul-Om. În taina Persoanei Sale se concentrează toate tainele lumii, pe care El singur le explică, El însuși le umple de rațiune și de sens, El singur are puterea de a logosifica creația întreagă. Până la întruparea sa, afirmă Sfântul Iustin, lumea se zbătea în haos și tristețe, suferință și durere, pentru că prin păcat și-a pierdut sensul și a fost condamnată la dezintegrare și moarte. Existența umană devine împovărătoare „pentru că omul a inventat moartea și a sălășluit-o în sinea lui și în toate cele aflate în jurul lui”. Dar prin venirea Sa în lume, prin Întruparea Sa, Hristos readuce în lume logositatea pierdută, iar existența umană devine din nou o punte către veșnicie. El scoate omenirea din abisurile întunericului și o strămută în Împărăția luminii, El eliberează umanitatea de rău, de păcat și de moarte și îi dă posibilitatea de a se umple de har și viață. El sfințește umanitatea în Persoana Sa divino-umană și îi dă posibilitatea să se împărtășească de aceleași desăvârșiri dumnezeiești prin întruparea virtuților divino-umane. De asemenea, prin Înălțarea cu trupul la cer, El urcă în sânul Dumnezeirii firea umană, așezând-o în locul pe care i l-a hotărât Dumnezeu-Tatăl: în cele mai presus de ceruri, de-a dreapta Tatălui. El împacă astfel lumea cu Dumnezeul cel ceresc prin Cruce și îi dă posibilitatea omului să-L numească din nou Tată, dar lucrul cel mai important este că i-a făcut loc firii umane în comuniunea iubitoare a Sfintei Treimi.

În teologhisirea sa Sfântul Iustin afirmă valoarea absolută a Persoanei divino-umane a lui Hristos. Dacă El a realizat în Sine eliberarea și mântuirea firii umane, acest fapt se datorează asumării în întregime a condiției umane. Dar lucrările Sale au valoare absolută și eternă prin faptul că este în același timp și Dumnezeu atotputernic. Astfel doar prin faptul că toate lucrările poată pecetea celor două firi ele au valoare soteriologică definitivă. Prin faptul că le lucrează pe toate în mod divino-uman acestea pot străbate atât abisurile existenței umane cât și înălțimile dumnezeiești și să le umple pe toate de sens și de logositate.

Potrivit sistemului de gândire popovician, omenirea se poate umple de sens și lumină, se poate logosifica în măsura în care se divino-umanizează, în măsura în care întrupează în propria fire virtuțile și desăvârșirile divino-umane. Unirea tainică dar reală a omului cu Dumnezeu urmărește împroprierea virtuților divine pe care Hristos ca Dumnezeu le are, El fiind Mijlocitorul care ni le-a făcut posibile prin Întruparea Sa, și de asemenea urmărește dobândirea vieții veșnice prin părtășie la viața lui Hristos în Trupul său divino-uman, în și aceasta depinde de trăirea tuturor desăvârșirilor divino-umane – „Adevărul veșnic și Lumina veșnică, Dreptatea veșnică și Iubirea veșnică, Bunătatea veșnică, Înțelepciunea veșnică și toate celelalte desăvârșiri dumnezeiești veșnice”.

Prin aceste repere, îl considerăm pe Sfântul Iustin Popovici între marii teologi ortodocși ai secolului al XX-lea și între purtătorii de Duh părinți, ca unul care L-a propovăduit pe Hristos drept valoare supremă și centru absolut al vieții umane – Cauză, Rațiune și Scop – pentru care, după cum afirmă Sfântul Iustin, merită să jertfești totul, dar pe Care nu merită să-L jertfești pentru nimeni și nimic în lumea aceasta.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Izvoare biblice

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ. Tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2013

Η ΚΑΙΝΗ ΔΙΑΘΗΚΗ. ΕΓΚΡΙΣΕΙ ΤΗΣ ΜΕΓΑΛΗΣ ΤΟΥ ΧΡΙΣΤΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ (Φωτοαναστατικὴ Ἀνατύπωσις τῆς ἐκδόσεως τοῦ 1904), ΑΘΗΝΑΙ, 2004

Izvoare patristice (traduceri)

Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea întâia: Omilii la Facere, I, în PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici și note de Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987

Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, cartea a II-a, în PSB, vol. 8, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982

Sf. Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, în PSB, vol. 4, serie nouă, București, Editura Basilica, 2011

CĂRȚI ȘI STUDII

Cărți și studii în limba română

Slujba Învierii și a Săptămânii Luminate, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005

Slujba Sfântului Botez și rânduieli legate de nașterea omului, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2014

***, Cuviosul Iustin Popovici. Viața și minunile. Traducere de Branko I. Draghișa, București, Editura Sophia, 2008

***, Viața și minunile Sfântului Justin Popovici, în „Atitudini”, anul IV, nr. 21, ianuarie 2012

Henri de Lubac, Drama umanismului ateu, traducere din limba franceză de Cornelia Dumitru, București, Editura Humanitas, 2007

Marion, Jean-Luc, Despre raționalitatea Revelației și iraționalitatea credincioșilor, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2014

Parr, Ioachim, Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, vol. I, traducere din limba rusă Diana Guțu, Galați, Editura Egumenița, 2015

Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. 5: Doctrina creștină și cultura modernă (de la 1700), traducere și note de Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Editura Polirom, 2008

Popovici, Iustin, Abisurile gândirii și simțirii umane. Studii teologice, traducere din limba neoelenă de Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, studiu introductiv și note de Gabriel Mândrilă, București, Editura Sophia/Metafraze, 2013

Idem, Calea cunoașterii lui Dumnezeu. Capete ascetice și despre cunoștință, traducere din limba sârbă de monahia Dominica Țalea, Galați, Editura Egumenița, 2014

Idem, Comentariu la Epistola I Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, traducere, introducere și note de Sabin Preda, București, Editura Bizantină, 2005

Idem, Cuvinte despre veșnicie. Predici alese, Galați, Editura Egumenița, 2013

Idem, Epistolele Sfântului Ioan Teologul. Comentariu, traducere de Sabin Preda și Cornel Coman, București, Editura Bizantină, 1998

Idem, Omul și Dumnezeul-Om. Abisurile și culmile filozofiei, studiu introductiv și traducere de Ioan Ică și Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997

Saharov, Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Rafail Noica, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009

Stăniloae, Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost Iubirea, ediția a III-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012

Tănase, Alexandru, Cultură și religie, București, Editura politică, 1973

Voicu, Constantin, Patrologie, vol. I, București, Editura Basilica, 2009

Literatură străină

Sf. Iustin Popovici, Philosophie Ortodoxe de la Vérité. Dogmatique de l’Église Ortodoxe, traducere din limba sârbă de Jean-Louis Palierne, Tome 1, Paris, Editura L'Age d'Homme, Seria „La Lumière du Thabor”, 1992

Idem, Philosophie ortodoxe de la Vérité. Dogmatique de l’Eglise Orthodoxe, traducere din limba sârbă de Jean-Louis Palierne, Tome 2, Paris, Editura L'Age d'Homme, Seria „La Lumière du Thabor”, 1993

Idem, Philosophie Ortodoxe de la Vérité. Dogmatique de l’Église Ortodoxe, traducere din limba sârbă de Jean-Louis Palierne, Tome 3, Paris, Editura L'Age d'Homme, Seria „La Lumière du Thabor”, 1995

Idem, Philosophie ortodoxe de la Vérité. Dogmatique de l’Eglise Orthodoxe, traducere din limba sârbă de Jean-Louis Palierne, Tome 4, Paris, Editura L'Age d'Homme, Seria „La Lumière du Thabor”, 1997

Idem, Philosophie ortodoxe de la Vérité. Dogmatique de l’Eglise Orthodoxe, traducere din limba sârbă de Jean-Louis Palierne, Tome 5, Paris, Editura L'Age d'Homme, Seria „La Lumière du Thabor”, 1997

Surse web

http://www.cartiortodoxe.com/carte/277/viata-unui-sfant-avva-justin-popovici

http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-iustin-popovici-98954.html

Declarație de autenticitate

Subsemnatul VASILIE Ioan, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă, specializarea Teologie Ortodoxă Pastorală, din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, promoția 2016, autor al prezentei lucrări de licență, declar pe propria răspundere următoarele:

a) lucrarea de licență a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;

b) nu am folosit alte surse decât cele menționate în bibliografie sau în textul licenței;

c) nu am preluat texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale subsemnatului;

d) lucrarea nu a mai fost folosită, în forma actuală, în alte contexte de examen sau de concurs.

Semnătura _________________________________

Data 27.06.2016

Curriculum Vitae