Ideologia Manipulării Comuniste în Presa Românească

Cuprins

Rezumat………………………………………………………………………………. 2

Introducere………………………………………………………………………….. 3

Tehnici de manipulare în perioada comunismului

Ce este manipularea?………………………………………………………… 5

Tehnici de manipulare în regimurile totalitare……………………… 7

Cenzura.

Ce este cenzura?………………………………………………………………. 10

Tipurile de cenzură…………………………………………………………… 11

Propaganda. Definiție și tipuri………………………………………… 12

Originile culturii de clasă………………………………………………… 14

Lideri diferiți, perioade diferite, aceleași metode de manipulare comunistă

Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965)………………….. 15

Impunerea republicii comuniste…………………………………………. 15

Perioada reformelor………………………………………………………….. 15

5.5 Cu rădăcini adânci în popor……………………………………. 16

Perioada Nicolae Ceaușescu (1965-1989)……………………… 25

Interviu cu un cenzor. Dezvăluiri despre munca de cenzor în timpul lui Ceaușescu………………………………………………………………………… 27

Studiu de caz cu aplicare pe ziarul “Scânteia”. Analiză de conținut.

7.1 Ziarul “Scânteia” – o luptă de supraviețuire împotriva cenzurii comuniste………………………………………………………………31

Ziarul “Scânteia” – Perioada 1944- 1960……………………… 31

Ziarul “Scânteia” – Perioada 1960 – 1989 …………………….. 49

Metode prin care oamenii trasmiteau informatii secrete……………. 55

8. Concluzii finale ………………………………………………………………………….. 58

Bibliografie……………………………………………………………………… 60

Rezumat

Lucrarea "Ideologia manipulării comuniste în presa românească în perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu" , dorește să prezinte o realitate cu care presa românească a acelei vremi a trebuit să se lupte. Printre cele mai frecvente și cunoscute abuzuri la libertățile omului se enumerau libertatea de exprimare a oamenilor și pedepsirea acelora care se împotriveau deciziilor luate de instituțiile de cenzură. Autori precum Ana Blandiana sau Cristian Țopescu sunt numai câțiva dintre cei care au fost nevoiți să simtă pe pielea lor jugul cenzurii, iar confruntările acestora stau la baza realității presei comuniste românești când orice informație trebuia mai întâi trecută prin filtrul cenzurii înainte de a fi făcute publice. Studiul la baza căreia stă lucrarea noastră se bazează pe analiza detaliată a felului în care erau publicate ziarele, dar și structura acestora, prin analiza celor două perioade comuniste din istoria României, sub conduceri diferite. Ca element de analiză, vom avea ziarul "Scânteia" care a apărut odată cu venirea la conducere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej , dar care a creat multă vâltoare în rândurile oamenilor și în perioada lui Nicolae Ceaușescu. Vom aduce la cunoștiință informații despre ziar, despre eforturile prin care toate publicațiile, dar mai ales "Scânteia", au trebuit să le depășească pentru a putea fi citite de oameni, vom urmări tehnicile de manipulare din limbajul folosit în articole, dar și analiza structurii și datelor tehnice cum ar fi: cuvinte folosite cu frecvență, așezare în pagină, paleta de culori utilizată cu preponderență, informațiile cuprinse, ordinea informațiilor, sfera informațională, publicul țintă, efectul informațiilor asupra publicului, dar și crearea de opinii dorite de către partid în rândul oamenilor.

Prin faptul că am ales două perioade diferite pentru existența acestui ziar, dorim să vedem cât de mult se poate schimba o publicație sub un conducător diferit, cât de mult acesta își poate pune amprenta pe tot ceea ce înseamnă cultură, informarea poporului și crearea de personalități. Respectiv, dorim să vedem dacă tot ceea ce citeau oamenii era întradevar adevărat, dau doar cuvinte și fapte alese de către cineva pentru a crea o reacție în lanț în rândul oamenilor. Ca sursă pentru acestă analiză vom folosi chiar ziarul "Scânteia" în original și vom dispune la atenția cititorilor și un interviu cu însuși redactorul-șef (al doilea redactor-șef), Sorin Toma care ne va aduce la cunoștiință câteva informații din interior cu privire la politica ziarului din acel timp.

Metoda de cercetare folosită este cea a analizei de conținut. Considerăm că această metodă este una oportună, în primul rând datorită naturii subiectului pe care îl propunem dezbaterii, subiect care nu face decât să ne permită o documentare ce are la origine și implică analiza materialelor găasite în sprijinul cercetării noastre.

Prin intermediul acestei analize de conținut vor fi stabilite punctele pe care cercetarea trebuie să le aducă la cunoștiință și sunt falsificate informațiile găsite. Datele necesare cercetării noastre au fost găsite la Biblioteca Națională a României, Biblioteca Central Universitară, Biblioteca Universității de Științe Socio-Umane „Spiru Haret” și Internet, dispunând la sfârșitul lucrării și bibliografia aferentă.

Toate informațiile acestei lucrări vor fi distribuite într-un context istoric care facilitează nu doar înțelegerea fenomenului de cenzură din spațiul românesc, dar și desfășurarea evenimentelor pe plan politic în interiorul granițelor României.

Introducere

Titlul ales pentru tema noastră este “Ideologia manipulării comuniste în presa românească. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu”.

Urmărim să analizăm ziarul “Scânteia” din perioada comunistă, sub următoarele aspect: felul în care erau relatate subiectele în presa scrisă din cele două perioade menționate, la nivel de conținut (tematica articolelor, abordarea informațiilor, limbaj, cuvinte, lexic, sfera informațională, imagini folosite, caricaturi) , văzut prin ochii celor care scriau aceste articole. Sunt importante pentru analiză în special documentele care ne ajută să indicăm pasajele cenzurate sau modificate din acest ziar, dar și declarațiile făcute de cenzorii sau redactorii șefi ai acestui ziar de la vremea respective.

Pentru a putea complete lucrarea ce va urma am ales să studiem bibliografiile de specialitate, care constau în analizarea conținutului următoarelor cărți:

Tiberiu Troncotă, “Propagandă și cenzură“ Editura Tritonic, 2006 , București Spălățelu Ion, „Printre foarfecele cenzurii „Editura: Editura Politică, 1974. Alexandru Andriescu, „Limba presei românești„ Editura: Editura Junimea, Iași, 1979 Liliana Corobcă, „Controlul cărții: Cenzura literaturii în regimul comunist„ , Editura Cartea Română , 2014 , București Emilia Șercan, „Cultul secretului: Mecanismele cenzurii în presa comunistă„ , Editura Polirom , 2015 , Iași Verdery Katherine, „Compromis și rezistență, cultura română sub Ceaușescu„ Editura Humanitas, București, 1994. Pacepa Ion Mihai, „Cartea Neagră a Securității„ Editura Ziua, 2000 Bogdan Teodorescu, „Cinci milenii de manipulare„Editura: Tritonic, 2012. Sandache Cristian, „Literatură și propagandă în România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej„Editura Mica Valahie, București, 2011 Toader Alexandra, „Cultul personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej„ Editura Universității Al.I. Cuza, Iași, 2015 Tiberiu Troncotă, „România comunistă„ București, Editura Tritonic, 2006.  Sauca Daniel, „Secera și pixul„editura Eikon, anul 2010, Cluj-Napoca Propaganda Comunista in Romania Vișinescu Victor, „O istorie a presei românești„Editura Victor, 2000, București

Rad Ilie, „Incursiuni în istoria presei românești„Editura Accent, 2008 , Cluj-Napoca Rusu-Păsărin Gabriela, „Presa locală și regională română în context european„Independența economică, 2010, Pitești Octavian Butoi, „Jurnalism: teoria și practica presei„ Editura București, 1983 , București Micle Gheorghe, „Puterea presei în lupta lumii„ Editura Viața Literară, 1946, București Popescu Nicolae, „Monografia administrării unui ziar„ Ignat Petru, „Lupta pentru transformări democratice revoluționare în societatea românească, oglindită în presa internă și externă„

Gustave le Bon, "Psihologia mulțimilor", Editura Antet XX Press, 1895, Prahova

http://adevarul.ro/locale/constanta/foto-cenzura-fosta-securitate-corespondenta-doar-scanteia-ambasada-urss-erau-iertate-1_5450fe3a0d133766a857c2b6/index.html (18.04)

www.tvarheolog.com/category/scânteia (19.03)

Npcr.ro/categorii/ziarul_scânteia (28.02)

Cadranpolitic.ro/?p=1798 (13.05)

Historia.ro/exclusiv_web/general/articol/munca_cenzor_n_comunism (10.01)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/confesiunile-lui-sorin-toma-redactor-ef-cel-mai-mare-ziar-al-rom-niei-n (11.02)

http://www.scritub.com/sociologie/Tehnici-de-manipulare-in-regim104164517.php (16.03)

http://www.academia.edu/9483701/Licenta_Anca_Szilagyi (22.04)

http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=3036 (12.04)

Literatura de specialitate cuprinde o serie de materiale care stau la baza analizei nu doar a fenomenului de cenzură, dar și a felului în care a fost percepută și afectată arta scrierii din cauza acestei cenzuri. Ilie Rad ne vorbește în lucrarea “Sinuozități, capricii și inconsecvențe ale cenzurii comuniste” despre două categorii de cenzură.

Prima dintre aceste două tipuri de cenzură folosite o reprezintă cenzura prin eliminare. Cenzura prin eliminare presupune ca o parte a lucrării urmează să fie editată sau revizuită de către un cenzor sau să fie complet scoasă din text.

Cel de-al doilea tip de cenzură se numește cenzura prin adăugare care, din păcate este mult mai dificil de detectat din cauza faptului că manuscrisele originale trimise la cenzură nu mai există pentru a se putea face o comparație între cea ce s-a scris și cea ce s-a publicat defapt.

Cu ajutorul întrebărilor de cercetare am ajuns la concluzii că cenzura a fost o instituție fără nume în unele momente importante ale istoriei, care nu a încetat nici o clipă să existe, care a lucrat mereu în interesul partidului și niciodată în interesul informării corecte a publicului sau a promovării valorilor literare prin intermediul presei. A fost o instituție care a lucrat din umbră.

Tot ce reprezenta un inconvenient pentru conducere, adică pentru partid mai bine spus, era considerat ca fiind bun de eliminate din textile articolelor.

S-a ajuns să se plasticizeze toate subiectele la un șablon cu articole scrise la comandă care promovau agricultura, industria, clasa muncitoare, doctrina marxist-leninistă, cât de îmbelșugată era viață oamenilor sub regimul sovietic, dar și lauda exagerată a armatei roșii.

Tehnici de manipulare în perioada comunismului

Ce este manipularea?

Manipularea psihologică, în opinia lui George Simon,  reprezintă un tip de influență socială care are ca unic scop schimbarea percepției sau comportamentului celorlalți cu ajutorul unor tactici ascunse. De cele mai multe ori, aceste metode ascunse nu fac nu fac decât să amăgească victima acestui proces, fiind considerată chiar abuzivă. Din cauză că manipulatorul își urmărește doar propriile interese în mai toate cazurile de manipulare de acest gen, aproape mereu în detrimentul altora, aceste metode sunt de foarte multe ori considerate a fi exploatatoare, imorale, ba chiar înșelătoare.

Cu toate acestea, influența socială nu este întotdeauna negativă. Spre exemplu, doctorii pot pune la încercare convigerea pacienșilor lor de a pacienți renunța la obiceiurile nesănătoase. În general, influența socială este văzută ca fiind inofensivă atunci când se respectă dreptul celui influențat de a alege, atunci când există liberul arbitru. Judecând după context și motivații, influența socială poate fi considerată ca fiind manipulare ascunsă.

După părerea doctorului George Simon, reușita manipulării psihologice are la bază următoarele componente:

Manipulatorul își ascunde intențiile și comportamentele agresive.

Manipulatorul are la cunoștiință vulnerabilitățile psihologice ale victimei și poate să determine care sunt metodele care ar putea fi efective.

Manipulatorul este de o cruzime suficientă pentru a nu da înapoi de la vătămarea victimei dacă este necesar.

Prin urmare, manipularea tinde să fie camuflată (relațional agresivă sau pasiv agresivă).

Limbajul de lemn, textul fără informație, dezinformarea prin non-informare, manipularea prin repetiție și monopol, emisiunile de propagandă toate au fost atent coordonate sub tutela aparatului de propagandă comunistă prin care se încerca manipularea crasă a românilor. În cele ce urmează ne vom referi la o serie de tehnici care au fost folosite cu foarte mare succes în cele două regimuri totalitare: fascist și comunist. În regimurile totalitare, conducătorul este o figură mesianică ( Mesianismul reprezintă o mișcare caracterizată prin credința într-un Mesia, un Salvator sau Răscumpărător) , era considerat de către popor ca fiind o binecuvântare a istoriei, deținătorul adevărurilor absolute, fiind singurul capabil să conducă întreaga societate, născut special pentru acest unic scop în viață.

Manipularea mistică înseamnă, în opinia lui Bogdan Mateciuc, crearea unei aure de mister în jurul liderilor politici, dar mai ales, în jurul jocurilor politice ale acestora, inducând în rândul oamenilor simpli, care aveau nevoie de un lider, de un conducător, de un îndrumător, tipuri de comportament predeterminat și ușor de controlat. Se creează astfel reflexe și obișnuințe într-un sens bine definit. Misterul dispare din momentul în care clasa politică conducătoare se autointitulează aleșii istoriei, mandatați (împuterniciți) să conducă poporul spre îndeplinirea țelului lor comun. Ascunsă de ceața misticismului, orice acțiune sau decizie, indiferent cât de bizară ar putea fi, cât de absurdă sau chiar ilogică uneori este imposibilitatea și inaccesibilitatea cetățeanului de rând de a vedea adevărul, darămite de a mai face ceva în această privință.

Indiferent dacă acest tip de manipulare nu funcționează sau se află în impas, avantajele sunt oricum de partea clasei dominante, respectiv burghezia. Oamenii care sunt capabili să accepte acest joc, descoperă revelația unor mistere ale puterii. Cu toate acesta există și oameni care refuză să facă parte din acest mecanism, dar cu siguranță le va adapta mai târziu propriilor trăsături de personalitate sau se va adapta individul în sine. Indiferent de decizia pe care o ia individul, scopul final este unic: el va merge cu valul fără a i se opune, fără a pune întrebări și fără a crea probleme.

Mentalitățile și practictile din trecut erau renegate, estompate, cu timpul chiar eliminate din memoria publică. Noile valori impuse erau utopice și imposibil de atins, tocmai de aceea trezeau în fiecare individ un sentiment de vinovăție, de rușine. Controlul era absolut, se folosea cu precădere metoda dosarelor. Șantajul era bine elaborat și foarte elocvent, se producea o complicitate, dominată permanent de spaimă și teroare în rândul cetățenilor din partea organelor de securitate.

Începând cu vârste fragede, propăvăduirea ideologiei este foarte bine pregătită, conferindu-i o aură permanentă de omniprezență , crescând astfel, în decursul anilor încrederea oarbă în superioritatea sistemului de conducere.

Vocabularul se reduce la un limbaj de lemn . Limba de lemn (sau limbajul de lemn) este un termen lingvistic care desemnează un limbaj fără conținut ideatic relevant, plin de clișee. După cum spunea George Pruteanu (politician și filolog român): „În sensul ei clasic, limba de lemn este jargonul complex, cu particularități lexicale, topice și stilistice, elaborat de puterea totalitară pentru a-și obscuriza discursul. Limba de lemn este astfel opusul transparenței, ea trebuie descifrată, citită printre rînduri”. Acest termen desemnează, printre altele, limba utilizată de oficialitățile regimurilor comuniste.

Întrucât limbajul este principala formă de comunicare a omului , faptul că acesta a fost redus la o abstractizare plină de clișee, predominând inexpresivitatea , nu făcea decât să producă un scurtcircuit în relațiile dintre oameni, o imposibilitate a acestora de a comunica între ei așa cum ar trebui. Nu mai există o percepere corectă a realității, darămite interpretarea ei prin cuvinte, prin exprimarea interumană. Cu toate că omul nou nu poate interpreta, el este totuși extrem de credul și naiv. Scopul acestui limbaj de lemn este de a oferi politicii o imagine care este mai reală decât însăși realitatea, chiar dacă aceasta era pe cât se poate de ambiguă, inexactă , învăluită de o aură de mister. Cine nu se adapta , cine nu învăța să aplice aceste metode, aceste clișee în viața de zi cu zi vor fi încă încorsetați sistemului și supuși terorii, supuși oprobiului public (dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârșesc astfel de fapte)

Concluzia care se urmărește și care se definitivează mulțumită acestor metode de introspecție în intimitatea individuală, este aceea că remodelarea s-a produs în mintea umană lent dar sigur, cu eficacitate maximă si multă strictețe. S-au respectat cu vehemență două mari condiții:

În primul rând, individul avea nevoie de încredere că el este cel care ia decizia acceptării acestor metode, că el este acela care decide dacă vrea sau nu.

În al doilea rând, individul era supus la presiune zilnică, de multe ori moderată pentru a nu se obține efectul invers. Îl determină pe individ să își însușească singur noul mod de gândire forțat de către sistem.

Așadar, se creează imaginea unei motivații interioare a individului, chiar dacă această motivație este operată din exterior, cu mirajul existenței unui liber arbitru. Lexicul politic al ideologiei comuniste este redus la: “ luptă de clasă, organizație muncitorească, activist, eroism, luptă eroică, prigoană, teroare, regim capitalist, patriotism etc”.

1.3 Tehnici de manipulare in regimuri totalitare

În termenii psihologiei sociale putem vorbi de manipulare atunci când o anumită situație este creată intenșionat pentru a influența reacțiile victimelor în sensul dorit de manipulator sau putem spune că este o metodă prin care ideile răspândite sunt acceptate de către receptor și ajută la formarea unor convingeri noi și reacții care merg mână în mână cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă.  Scopul manipulatorului este de schimba atitudinea și comportamentul omului în direcția dorită de el, de a subjuga psihic. Orice acțiune de acest gen presupune utilizarea unor strategii și tehnici de manipulare. În cele ce urmează ne vom referi la o serie de tehnici care au fost folosite cu precădere în două regimuri totalitare: fascist și comunist.
În regimurile totalitare conducătorul este văzut ca o figură mesianică, o binecuvântare a istoriei, deținătorul adevărurilor absolute, singurul capabil să conducă întreaga societate. Pentru a-l venera se crează spectacole grandioase; chipul lui este imortalizat în picturi și sculpturi; i sunt închinate atât ode cât și poezii, figura lui fiind asemănată cu cea a partidului, cu națiunea, cu întreaga țară. Biografia conducătorului este îmbunătățită mereu cu noi elemente care să demonstreze faptul că din fragedă pruncie s-a dovedit a fi născut să conducă destinele țării, poporului sau chiar întregii lumi. Dintre liderii cunoscuți, Kim Ir Sen a beneficiat de reușita aproape totală a acestui cult al personalității. Ceaușescu la rândul lui a tins spre această reușită, dar știm cu toții cum a sfârșit.
Pentru realizarea acestei aure de grandiozitate din jurul liderilor, artizanii sistemelor totalitariste au pus la cale veritabile ritualuri fastuoase. Vom ilustra în cele ce urmează câteva exemple de amploare ale acțiunilor propagandistice și impactul lor asupra maselor, referindu-ne pentru început la o figură marcantă și reprezentativă în acest sens și anume la Adolf Hitler.
În toamna anului 1934, la Nurnberg s-au adunat la un loc aproximativ 1.500.000 de oameni. Ei nu au fost aduși cu forța, nici ademeniți ci au venit să ia parte la un spectacol grandios din care nu lipseau procesiunile cu torțe, discursurile incendiare, paradele militare impresionante, iar asupra tuturor acestora trona figura impunătoare a lui Adolf Hitler, ca a unei zeu pogorât din ceruri. Mulțimea era în extaz și scanda numele acestuia în valuri de ovațiune. Hitler își începea întotdeauna discursul cu o voce joasă, fără vlagă, ca a unui om care-și cere iertare că îi deranjează pe ceilalți și că le răpește din timp pentru a-l asculta. Pe măsură ce subiectul capătă consistență, tonul urcă, vocea i se intensifică gradual, iar accentele încep să cadă cu putere. Finalul era apoteotic, Hitler urlă din toată suflarea sa la o mulțime de oameni aparent isterizată, fascinată de schimbarea aceea măreață, văzută ca un simbol al viitorului glorios al Germaniei și al forței care se ascunde în cel desemnat să o conducă. (http://www.scritub.com/sociologie/Tehnici-de-manipulare-in-regim104164517.php) Cum a fost posibil acest lucru? Cum a putut un om mărunt de statură să emane o asemenea influență asupra a milioane de oameni, dar mai important de atât să îi subjuge în asemenea măsură? Însuși Hitler ne explică în cartea sa, "Mein Kampf", cât de bun cunoscător al psihologiei maselor era declarând:
"Propaganda trebuie să fie populară și nivelul său intelectual ajustat după cea mai limitată inteligență a indivizilor cărora le e adresată. Prin urmare cu cât este mai mare masa la care trebuie să ajungă, cu atât mai redus trebuie să fie nivelul său intelectual.
Arta propagandei constă în a înțelege emoțiile maselor și a găsi într-o formă psihologică corectă calea spre atenția și de aici spre inima lor”.
Să faci propagandă pe mai multe planuri este o greșeală. Felul în care receptează masele informația este foarte limitată, inteligența lor este redusă și capacitatea lor de a uita este inimaginabil de mare.
Prin urmare, pentru ca propaganda să fie eficientă trebuie să fie limitată la câteva puncte și să se insiste asupra lor cu sloganuri până când și ultimul individ din public va fi capabil să înțeleagă ce vreți să-l faceți să înțeleagă cu acel slogan. Dincolo de manifestările grandioase, manipularea era mult mai complexă și se realiza la scară mult mai largă. Pictura, ziarele , teatrul arhitectura, muzica ,radioul, toate au fost supuse unei cenzuri stricte pentru a fi utilizate în controlul gândurilor, emoțiilor și comportamentului maselor. Toate mijloacele de exprimare erau atent supravegheate. La rândul lor regimurile comuniste au aplicat în mare parte aceleași metode de manipulare.
Ca metodă de manipulare extrem de subtilă și eficientă era utilizată politica șantajului, astfel: în cazul primirii în partid a unui membru nou, acesta era trecut printr-un filtru extrem de sever deoarece nu se admiteau antecedente penale, rude din străinătate sau care plecaseră în străinătate, preoți etc., dar mare parte din cei aflați în funcții de conducere ale partidului sau în diverse sectoare ale economiei sau diferitele categorii sociale , aveau în mod surprinzător așa numitele "pete" la dosar. Aceste pete la dosar erau doar intenționate, doar pentru a îi ține pe acești oameni sub control și doar ca să îi șantajeze. De ce această concesie? Ca să explicăm mai bine acest fapt, noilor membri li se comunicau aceste probleme de la bun început, chiar dacă ele nu existau numai ca să lase impresia ca vor fi acceptați ca și un compromis pentru serviciile pe care le prestau și pentru a le fi asigurate partidului loialitatea membrilor de neclintit.
Aici ne putem da seama de amploarea acestui tip de șantaj. În funcțiile de conducere au fost promovați cei cu pete la dosar pentru a putea fi permanent controlați și readuși la ordine in cazul nesupunerii lor. După ce s-au învățat cu privilegiile oferite de funcție, cu viața lor sub conducerea partidului, cu un anumit standard de viață, prea puțini ar fi îndrăznit să încalce regulile sau să nu respecte indicațiile conducerii. 
Propovăduitorii regimurilor totalitare aveau un total dispreț față de ființa umană, văzând oamenii ca pe o masă amorfă, depersonalizată gata de a fi remodelată pentru a da naștere unor supuși perfecți.  Pornind de la această idee a creeri de supuși perfecți, sau “Omul Nou” cum sunt denumiți în toate cărțile de istorie, Jean Piaget afirmă că sistemul de învățământ este instrument de manipulare majoră. El ne aduce următorele argumente: 
– școala îl obișnuiește pe copil cu spiritul de subordonare față de autorități reprezentate de educători, profesori, inspectori. Viitorului adult îi va fi mai ușor să se supună pe linie ierarhică, la serviciu, la reuniunile de partid, autorităților statului.
– elevul este obisnuit cu simțul responsabilității prin obligația de a-și face temele, de a prezenta rezultatul studiilor sale la termenele stabilite. Adultul se va integra ușor în sistemul social, își va duce la îndeplinire sarcinile.
– necesitatea respectării unui program strict, faptul că trebuie să fie în fiecare zi la școală, că pauzele au o durata bine stabilită, că minutele de întârziere îi vor aduce penalizări, că anul este împărțit în vacanțe și perioade de studiu, toate acestea îl obișnuiesc cu programul de lucru de mai târziu și cu respectarea lui.
– sistemul educațional promovează spiritul de competiție; Notele, premiile, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur, îi crează viitorului adult obișnuința de a se zbate pentru promovarea profesională, spre trepte salariale superioare, pentru prime și onoruri care să-i aducă respectul celorlalți și să-i sporească respectul de sine.
Conform acestor argumente, sistemul de învățământ este în așa fel alcătuit încât să modeleze comportamentul și gândirea viitorilor adulți în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. Pană și uniforma școlară impusă își are menirea de a induce sentimentul de dezindividualizare, fâcând mai ușoară disciplinarea și manipularea copiilor. 
Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpâni prin forță sau de a-și distruge adversarii politici ci de a-și determina supușii să gândească sincer așa cum vor ei, conducătorii. Dorința lor este să îi facă pe oameni să îi placă, dar să le lase impresia că ei au ales acest lucru. Forța este unealta principală a unui întreg sistem de recreare a conștiințelor, sistem în care manipularea are rol extrem de important.
Credința în posibilitatea de a controla mințile oamenilor , de a le stăpâni, era totală. Vom oferi două exemple în acest sens: 
"Dați-ne un copil de 8 ani și vă garantez că va fi bolșevic toată viața " spunea Lenin într-o cuvântare în anul 1923.
"Individul trebuie să accepte lipsa de importanță a propriei persoane, să se integreze unei puteri superioare și să fie mândru că este parte din forța și gloria acestei puteri superioare" (Hitler, „Mein Kampf”,1933, Germania).
De altfel și Gustave Le Bon în "Psihologia mulțimilor" se referă la masele de oameni ca la o reuniune cât se poate de eterogenă care nu va fi greu de stăpânit și dirijat. Într-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea conștientă dispare formându-se un "suflet colectiv" care prezintă trăsături distincte:
– în primul rând între membrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacțiilor
– membrii grupului au un sentiment de siguranță în interiorul maselor
– de asemenea masele sunt foarte credule; anumite sentimente le pot fi foarte ușor induse
– un lider carismatic poate determina mulțimile să acționeze hipnotic, ignorându-și astfel propriile convingeri.
Acest lider, în opinia lui Gustave Le Bon trebuie să întrunească anumite caracteristici :
– să se bucure de un prestigiu larg
– să respecte normele pe care oamenii le prețuiesc cel mai mult
– să fie violent în limbaj
– să aibe un mesaj simplu, clar și mai ales constant
– nu în ultimul rând, să fie defăimător, dar să nu folosească violența fizică.

Dintotdeauna oamenii au fost victime ale presiunilor de tot felul venite din partea semenilor lor aflați la coducere. După cum am explicat și până acum, sistemele totalitare nu oferă individului posibilitatea de a se exprima și de a acționa conform propriului mod de gândire.
O societate în care toți oamenii gândesc la fel, acționează conform semenilor lor, sau chiar se îmbracă la fel nu reprezintă decât o societate monotonă și lipsită de perspective, ba chiar incapabilă de progres, o utopie.
Considerăm că este foarte important să învățăm să identificăm momentele în care suntem supuși manipulării, să-i judecăm și să-i evaluăm pe cei cu care intrăm în contact nu numai dupa ceea ce spun dar și după ceea ce fac. E un mod simplu și la îndemână de a ne proteja individualitatea de influențe nedorite.

Cenzura

2.1 Ce este cenzura?

Istoria culturii românești a avut mult de suferit de pe urma confruntării cu istoria totalitarismului comunist românesc care nu a făcut decât să dezvăluie ce fel de regim de teroare și oprimare a valorilor românești a avut loc în România, dar și toate formele de rezistență pe care oamenii au fost nevoiți să le îndure timp de 45 de ani: “Formele <<roșii>> ale terorii nu au putut controla, însă, totul. Rezistența culturală , cu toate componentele sale, a urmărit refacerea unei legături organice cu tradiția literară românească, restituirea unui climat și a unei linii de creație reprezentativă”. (“Instaurearea totalitarismului comunist în România”, ed. Candlioti, București 1995,pg. 252)

Cenzura, așa cum se regăsește explicația și în dicționarul limbii române, reprezintă actul oricărei entități care este de natură religioasă, militară, politică sau administrativă. Cenzura are rolul de a condiționa exprimarea sau difuzarea informațiilor de orice natură, opinii, idei, orice creație de origine intelectuă care ar trebui să ajungă la urechile și ochii poporului, dar care sunt înlăturate, deoarece sunt considerate a fi periculoase de către regimul de conducere al statului.

Regimul își atribuie singur puterea de a examina orice conținut informațional , de a controla acest conținut după propria dorință dându-i forma dorită, până la interzicerea oricărui produs de natură intelectuală pe o perioadă determinată în funție de sancțiunile primite. Din păcate, oamenii nu au niciodată acces la aceste informații. Pe de altă parte, informațiile de natură militară sau de serviciu de stat, de regulă informațiile secrete nu sunt făcute nici ele publice, dar atunci nu se poate considera un act al cenzurii, ci mai degrabă o metodă de a nu răspândi panică în rândul oamenilor.

2.2 Tipurile de cenzură

Dacă luăm în calcul tematica, semantica cenzurii împreună cu anumitele restrângeri de drepturi, avem două tipuri de cenzură:

Cenzura preventivă

Cenzura A Posteriori

Cenzura preventivă urmărește să elimine toate elementele care nu sunt considerate oportune pentru a fi publicate. Aici se intervine asupra planului editorial, al programului reprezentațiilor în diferitele stagii ale creației. Prin urmare, produsul final, adică bunul cultural, care se află încă în fază de proiect, nu va putea ajunge niciodată la finalul lui , la maturitatea sa intelectuală, deoarece au loc intervenții pe tot parcursul procesului, intervenții care nu fac decât să cenzureze toate elementele incomode.

Când vorbim despre cenzura “a posteriori”, aducem la discuție produsele intelectuale ce erau foarte bine controlate de către regim. Are loc o monitorizare amanunțită, ba chiar severă a indicațiilor primate în permanență din partea elitei conducătoare din eșaloanele superioare guvernante.

Exista o teamă constantă că ai putea fi interzis, dar pentru că oamenii nu doreau să fie copleșiți de un sentiment al inutilității, cenzorul , în schimbul interzicerii complete, ca autorii să revină asupra textelor lor și să mai facă unele modificări, are , de cele mai multe ori, frizau penibilul și paradoxul.

Aceste tipuri de cenzură coexistă în realitate, chiar dacă în teorie ele sunt separate și sunt aplicabile, mai ales în timpul regimului totalitar, regim care s-a înrădăcinat adânc în sufletele românilor în special în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, perioadă de stalinizare a României. Nu rămâne neglijată nici perioada lui Nicolae Ceaușescu, unde cele două tipuri de cenzură s-au păstrat, până în 1989.

Cenzura este o modalitate eficientă de limitare și control informational. Așadar, aceste procese sunt întâlnite, la scară mare, în special în cadrul regimurilor totalitare comuniste și iau amploare pentru a restructura concepții, de a modifica concluzii, de a recrea norme morale, de a dezvolta alte criterii de evaluare, de a deforma relațiile interpesonale și intergrupuri, de a remodela sentimentele. Pe scurt, se aplică manipularea conștiinței pentru a se construi “Omul Nou”.

În tot acest context îndoctrinat politic, liderii roșii îmbină cenzura și propaganda aplicând-o cu mult succes asupra sistemului media. Oamenii priveau presa ca fiind un mijloc de control puternic , care nu făcea decât să limiteze circulația și schimbul natural de informații dintre aceștia. Să nu mai spunem că oamenii nu priveau presa ca un propăvăduitor al adevărului așa cum ar fi trebuit. La începuturile presei comuniste românești , foarte mulți oameni nu știau nici măcar să citească, cu atât mai puțin ce este un ziar și ce ar trebui să facă cu el.

Consumul de cultură , dar și conținutul mediatic este puternic colectivizat , devine de clasă. Din cauză că genurile redacționale sunt modficate după dorința partidului, odată cu genurile literare, modificate în expresii proletcultiste , se renegă, astfel, modelul social și cultural anterior cu care oamenii erau obișnuiți, model care a fost condamnat să putrezească în uitare.

Tehnocrația comunistă vedea omul ca și o masă amorfă (neprecisă) , lipsită de personalitate care abia așteaptă să fie resetată, remodelată din propria-i cenușă. Toate formele de exprimare sunt marcate si remodelate de ideologia oficială, costul psihologic al exprimării fiind foarte mare. Presa națională comunistă a rămas obedientă , până în ultimul moment, clișeelor bolșevice. În fixațiile leniniste aplicate în presă , dar și în simulacrul (aparență înșelătoare) unei vieți culturale anoste au fost identificate o serie de acțiuni capabile de a remodela gândirea și mentalitatea oamenilor prin metode specifice manipulării conștiințelor.

Aceste acțiuni au devenit permanent valabile, în toate sistemele din sfera totalitară, indiferent care ar fi fost originea lor. Puterea comunistă s-a arătat, totuși , mult mai drastică în folosirea și aplicarea acestora. Principalul instrument care a fost utilizat pentru remodelarea , prin manipulare, a gândirii umane, a fost controlul comunicațional. Remodelarea trecutului a construit o metodă de bază pentru crearea unei realități folositoare nu numai regimului în sine, ci mai ales , liderului acesteia.

3.Propaganda

Propaganda își are începuturile în negura istoriei. De exemplu, împăratul roman Augustus i-a comandat poetului Vergilius să scrie Eneida cu scopul de a glorifica măreția Romei, de a inocula sentimentul de mândrie pentru trecutul Romei și pentru a cultiva virtuțile romane tradiționale, precum loialitatea față de familie, Imperiu și zeii acestuia. Unii se întreabă dacă aceasta este propagandă sau patriotism. În prezent, termenul are o conotație mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei și lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mișcări, credințe, instituții sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluționară și propaganda nazistă.

Tot aici, propaganda este clasificată în:

Propagandă Neagră, în care se lasă să se înțeleagă că informația ar emana de la altă sursă decât cea reală; 

Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa;

 Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului. Relația între noțiunile de "Propagandă" și "Relații publice" este complexă și – în funcție de interesele de moment și de concepția despre lume – poate să fie structurată în diverse feluri.

În urma ultimelor evenimente desfășurate pe plan mondial, chiar și deosebirile între propagandă și relații publice sunt greu de sesizat. În funcție de punctul de vedere al celor interesați, propaganda poate fi opusul relațiilor publice, în măsura în care relațiile publice "informează", în timp ce propaganda "dezinformează" și "manipulează", sau poate fi o formă specială a relațiilor publice, în măsura în care propaganda folosește, într-o măsură mai mare, mijloace de manipulare și de distorsionare a realității. Ambele noțiuni sunt foarte strâns legate de noțiunile de Publicitate, Informare, Manipulare și Cenzură. Din punct de vedere istoric, cenzura a fost pusă în relație cu propaganda, dar în ultima vreme, mai ales după începerea războiului din Golful Persic, instanțele politico-militare ale SUA au aplicat cenzura și în legătură cu relațiile publice.

În esență, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi și propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiției este „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia și doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.

Propaganda a reprezentat una dintre cele mai preferate tactici ale liderilor politici de controlare, manipulare și dirijare a opiniei publice a maselor de oameni. Din păcate, această metodă a pătruns până în adâncul minții fiecărui individ în parte. Propaganda comunistă a știut din momentul său de început cum să își înfăptuiască planurile mai departe. Propaganda era folosită cu precădere de către cenzură. Odată ce aceasta își făcea treaba și reseta definitiv personalitatea umană, aducând-o la stadiul de “tabula rasa” (tablă goală), propaganda intervenea și reconstruia, revaloriza dacă preferați, fiecare detaliu pe care cenzura le distrugea, dând naștere noilor mituri.

Prin urmare, propaganda ideologizată de puterea sovietică se transformă treptat în propagandă a culturii personalității. Singurul țel al propagandei nu era doar societatea. Aceasta se răsfrânge și asupra exteriorului, dar mult mai calculată, mult mai subtilă. În acest fel sunt ascunse de ochii indiscreți ai unei opinii publice, care avea încă vii în minte ororile celui de-al Doilea Război Mondial, tarele societății comuniste. Au fost scoase la rampă și popularizate “decoruri repoluite”, ce mascau de fapt realitatea dură a unui organism care se afla în totală descompunere continuă, dar menținut în viață prin metode artificiale.

Odată cu spălarea creierului, masele care erau nou formate au fost rapid bombardate cu noi simboluri, o asemenea avalanșă de noi informații s-a produs în cadrul evenimentelor atent regizate, care la nivel explicit forța și puterea regimului comunist. În plan implicit, exprimau pregnant noțiunea de devotement pe care oamenii ar trebui să il aibe față de partid și conducere. Simbolismul acestor evenimente false, vor reprezenta ulterior școala exprimărilor de tip proletcultism, ele nu sunt complicate, dar în timp vor deveni foarte pregnante și foarte greu de înlăturat din limbajul de zi cu zi și respective din mințile oamenilor.

Această sugestivitate a simbolurilor a făcut ca propaganda să fie foarte eficace, care nu a fost vizibilă decât abia în periada ce va urma, manifestată prin multiplicare, prin răspândirea lor, aderență, pe scurt, și disperarea poporului cu o serie de mesaje subliminale.

După această scurtă analiză, privind contextual, jurnalistul, la fel ca și omul de cultură sau precum artistul, devine doar o marionetă, o marionetă cu un rol foarte important în schema propagandistică. Intelectualitatea în general, a fost rezumată total, adusă în pragul subminării vechilor valori, valori distruse doar din motive politico-ideologice. Aceste motive au dus la crearea unor noi mituri, mai ales prin informații și opinii tendențioase și la prima vedere, deviate.

Pentru ca propaganda să aibă eficiență, ea trebuie să fie:

1. Continuă (fără a-i acorda subiectului „pauze de trezire”)

2. Simfonică (transmisă pe toate canalele de comunicare aflate la dispoziția propagandistului)

3.Pe termen lung

4.Partizană (prezintă un singur punct de vedere, niciodată două puncte de vedere aflate în competiție sau dispută)

5.Afirmativă dar nu și documentată (propagandistul afirmă răspicat ceva, dar nu indică niciodată sursa din care știe acel ceva).

4. Originile culturii de clasă

Revoluția bolsevică (1917) a adus, efemer doar, iluzia unei anumite libertăți a presei. În general, creatorii ovaționau noul regim care, ușor-ușor a început să prindă forme cât mai tulburătoare. Euforia oamenilor a început deja de prin luna noiembrie să dispară , mulțumită primelor semne de schimbare din partea noului regim juridic al tipăriturilor Chiar și așa, politica nu avea loc în presa de producție. Locul de onoare, întotdeauna pe primele pagini, era ocupat de către planul economic, frontul de muncă, viața muncitoreacscă, propaganda pe linia de producție. Așadar, independența redacțională era pe cale de dispariție definitivă, iar jurnalistul nu devenea decât un simplu funționar de partid al cărui unic scop în viață era sa publice articole favorabile partidului, iar dacă nu era așa ar fi plătit pentru nesupunere.

Cultura României a fost complet redusă la nivelul de producții sută la sută propagandistice comuniste. Cel mai bun exemplu pe care vi-l putem oferi care să ateste deșănțarea (încălcarea limitei bunei-cuviințte) propagandei sunt tirajele la care s-a ajuns în anul 1939 – 8.000 de tiluri au apărut în 40 de milioane de exemplare pe zi.

Presa, arta, cultura în general devin instrumente de propagandă ale regimului comunist și intră în planurile cincinale ale partidului, precum și orice altă activitate care aducea produse palpabile. Se programau din timp numărul de titluri, de date, profiluri, genuri și așa mai departe, dar erau toate sever ideologizate încă de la începutul proiectelor. Deoarece ziariștii, dar și intelectualii acelei vremi, se conformau politicii partidului, ei deveneau militanțti activi pentru regim, pierzându-și în totalitate orice drept de a mai crea ceva vreodată, de a aduce ceva nou, de a evolua cumva cultura poporului nou la vreun nivel mai înalt.

5. Lideri diferiți, perioade diferite, aceleași metode de manipulare comunistă

5.1 Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965)

Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales ca prim-secretar al partidului comunist în luna octombrie a anului 1945. În cele din urmă, a devenit conducător al partidului unic până la moartea sa în 1965. Acesta a fost, după modelul politic reprezentat de Stalin, un conducător autoritar, intolerant cu orice formă de opoziție.

Om cu profunde convingeri staliniste a aplicat măsuri dure pentru a comuniza țara și după moartea lui Stalin a trebuit să relaxeze politica și a început o serie de acțiuni prin care România și-a câștigat parțial independența față de Kremlin.

Pe întreaga perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial a rămas închis la Târgu-Jiu. Aici a făcut cunoștiință cu tânărul Nicolae Ceaușescu, devenind îndrumătorul acestuia. După ce sovieticii au intrat în țară, a fost numit secretar general al partidului și a făcut parte din delegația lui Gheorghe Tătărescu la Conferința de Pace de la Paris între 1946 și 1947.

5.2 Impunerea republicii comuniste

Instaurarea regimului s-a făcut posibilă prin recunoașterea internațională a Guvernului Petru Groza, falsificarea alegerilor din 1946 și interzicerea partidelor istorice. Ultimul obstacol în instaurarea republicii comuniste era monarhia. În acest sens, Petru Groza împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au prezentat actul de abdicare deja redactat regelui Mihai, singurul lucru ce lipsea fiind semnătura acestuia.

Sub amenințarea că va avea loc executarea unui număr de deținuti politici arestați în 1945 și 1946, Regele Mihai semnează actul și părăsește țara pe 3 ianuarie 1948. În aceeași zi, Petru Groza proclamă crearea Republicii Populare Române, Constantin Ion Parhon fiind numit președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale.

5.3 Perioada reformelor

După moartea lui Stalin, Hrușciov a abordat o serie de reforme ce urmau să curețe sistemul comunist de influențele staliniste. Gheorghiu-Dej a fost deranjat de această schimbare pe plan politic, dar profita totuși de acest moment și începe un proces de slăbire a autorității sovietice pe care Nicolae Ceaușescu l-a continuat.

Sovromurile au fost desființate, armata rusă a fost retrasă de pe teritoriul României, iar comerțul cu țările capitaliste a crescut considerabil. S-au întărit relatiile diplomatice dintre guvernul român și cel al statelor occidentale. Chiar președintele american Lyndon B. Johnson numește România la un moment dat "țara comunistă prietenă".

Cu rădăcini adânci în popor.

“Însemnătatea și rolul presei în viața societății au fost nu o dată subliniate de clasicii marxism-leninismului. Marx aprecia presa drept ochiul ager al spiritului popular, expresie a încrederii poporului în sine însuși ,a aspirațiilor sale. Ea trăiește în mijlocul poporului și împărtășește în mod sincer toate nădejdile și temerile lui, dragostea și ura, bucuriile și suferințele lui”. (Ion Spălățelu, “Printre foarfecele cenzurii”, Editura Politică, București 19674)

Lenin a apreciat presa ca îndeplinind o arie largă de atribuții: “ Rolul ziarului – scria Lenin în articolul intitulat “ Cu ce să începem?” – nu se mărginește la răspândirea ideilor , la educarea politică și la câștigarea de aliați politici. Ziarul nu este numai un propagandist colectiv și un agitator colectiv ci și organizator colectiv” (V.I. Lenin, “ Cu ce să începem?”, în “Opere complete”, vol. 5, București, editura Politică, 1962, p. 11). Într-un alt articol, Lenin remarcă legătura strânsă dintre activitatea presei și istoria mișcării muncitorești. Lenin este de părere că numeroase materiale inserate în coloanele ziarelor pot furniza cele mai interesante date despre gradul de organizare, metodele de lupta, în general despre evoluția mișcării muncitorești.

În același timp, Partidul Comunist Român a arătat în timp o atenție specială în ceea ce privește preocuparea cu privire la activitatea de propagandă din sfera presei. Timp de 80 de ani, de când a existat presa de partid, s-au inregistrat zeci de publicații cotidiene, dar și unele periodice, precum și un mare număr de ziare ale unor publicații locale.

În “În rolul presei”, prezentat de Gheorghe Cristescu, se apreciază că “presa este oglinda în care se oglindește puterea de conștiință și vitalitate a mișcării noastre” (Ion Spălățelu, “Printre foarfecele cenzurii”, editura Politică, București, 1974, p.14)

Un eveniment care este este de o importantă însemnătate în istoria presei românești l-a reprezentat apariția primului număr al ziarului “Scânteia” , organ al C.C (Comitetul Central) al P.C.R (Partidul Comunist Român). Întărirea continuă a rolului de propagandist, agitator si organizator colectiv al maselor în lupta revoluționară, a fost cu succes onorat de către ziarul “Scânteia”

Conferințe cu scopul scoaterii în evidență a celor mai importante puncte ale activității presei, erau organizate la sediul din București de către organizația „Ajutorul muncitoresc român” situate în strada Dumitru Ruse, nr. 3 și în Calea Griviței nr. 471, zeci de muncitori , intelectuali și funcționari participau la conferințele și dezbaterile consacrate rolului și locului presei progresiste în viața societății românești. Al Sahia, redactorul-șef la “Bluze albastre” se întâlnea sistematic cu cititori și colaboratorii revistei pe care o conducea. Al Sahia era de părere că “nu-și va atinge niciodată adevăratul țel decât atunci când se va crea o colaborare efectivă între muncitori și redacția noastră” (“Bluze albastre”, an I, nr. 2 din iunie 1932)

Ziarul “Scânteia” primea sume mari de bani donate de către cetățeni. Știm acest lucru mulțumită rubricilor “S-a primit de la prietenii <<Scânteii>>” sau “Donații de la prietenii “<<Scânteii>>” , ne putem da seama ca odată cu noiembrie 1933 ți până în martie 1940, organul central de presă al partidului comunist a fost sprijinit cu aproximativ 270.000 de lei.

Foarte multe alte publicații pe langă “Scânteia”, publicații care au fost editate de către Partidul Comunist Rmân (P.C.R) au avut parte de sprijin din partea multor categorii de cetățeni. Așa au aparut și un număr mare de organe de presă, dar și faptul ca ele au pătruns în mase tot mai largi de oameni. Președinția Consiliului de Miniștri lansa o “proclamație” în care se spunea: “ Liniște cerem presei. Menirea mare a presei este recunoscută astăzi de toți. Ea determină curente de idei, care formează opinia publică și implică astfel popoarelor directive politice. Ea constituie, pe de alta parte, cel mai eficace agent de civilizație al maselor poporului. De aceea sprijinul presei este neapărat necesar pentru asigurarea ordinei în stat”. (Arhiva istorică central, fond. Președinția Consiliului de Miniștri, dos. 10/1933, f.19).

Această apreciere venită din partea Consiliului, face apel la menirea presei burgheze. Proclamația se referă , în special, în mod insistent și la combativitatea presei comuniste, socialiste și social-democrate, cu dorința arzătoare “de a nu încuraja tulburările”. Cu toate acestea presa a făcut tocmai inversul a ceea ce Consiliul și-a dorit. Atât publicațiile de sine stătătoare, dar mai ales cele editate de către partid au militat vehement în mișcarea lor de a oglindi pe larg marile bătălii de clasă , zi de zi, odată cu începutul anului 1933 cu scopul de a putea rezolva toate cererile vitale ale tuturor categoriilor de oameni ai muncii din România.

Comitetul Central al Partidului Comunist Român , care se afla în strânsă unitate cu dorințele și obiectivele de luptă împotriva fascismului a acordat o specială însemnătate muncii de propagandă și mai ales presei. O dovadă care să ateste acest lucru o demonstrează rezoluția C.C al P.C.R din aprilie 1934, denumită “Sarcinile partidului pe terenul muncii de editură” în conținutul căreia au fost prevăzute atribuții concrete pentru publicațiile revoluționare, ca și o împărțire limpede a rolurilor lor în cadrul luptei împotriva fascismului.

Condamnând cu vehemență măsurile repressive luate împotriva organizațiilor clasei muncitoare, ziarul “Scânteia” aprecia că ,,pe drumul aplicării programului de reducere la tăcere a maselor, un prim pas îl reprezenta introducerea stării de asediu asupra oamenilor. O stare de asediu și cenzură” (“Scânteia“ , an IV, nr.1, ianuarie 1934)

Prin urmare, condițiile prin care presa revoluționară și democrată reușea să se facă publicată au fost foarte aspre. De multe ori, își amintea publicistul Ilie Zaharia, “satisfacția lucrării închegate, logice, convingătoare și artisctic exprimate era anihilată de schilodirea brutală, de amputarea nemiloasă operate de foarfecele cenzurii burgheze” ( București – centru al presei comuniste și anti-fasciste, în “Presa Noastră”, an IV, nr. 9, din septembrie 1959, p.15).

Multe ziare și reviste, din cauza condițiilor grele datorate aplicării de amenzi în mod arbitrar, interzicerii repetate pe diferite perioade de timp, iar în cele din urma suprimarea definitiva, costuri ridicate pentru tipar sau hârtie, au avut o existență de scurtă durată, dar de un larg ecou în rândul maselor de cititori.

De foarte multe ori, cenzura a existat cu severitate, chiar, și împotriva publicațiilor pur burgheze, ajungându-se chiar până la interzicerea apariției unora dintre ele. Împotriva cenzurii s-au pronunțat cu hotărâre de-a lungul deceniului al patrulea P.C.R, celelalte organizații ale clasei muncitoare, numeroși oameni politici și intelectuali de bază. “Cenzura presei – se aprecia într-un vârât sălbatic în gura maselor” (A.I.S.I.S.P, cota AXIX, -20, inv. 809). Rezoluția adoptată în cadrul Congresului al XVI-lea al P.S.D, desfășurat între 5 și 7 apirlie 1936, considera că “cenzura și starea de asediu deservesc țara în cel mai înalt grad”. (Arhiv a C.C al .C.R, fond. 28, dos. 4460, f. 30)

Multe dintre dezbaterile cu privire la aplicarea cenzurii în parlament erau destul de violente. În ciuda condițiilor grele, în al patrulea deceniu, foarte multe personalități proeminente ale vieții culturale, științifice și politice din țara noastră au scris în coloanele publicațiilor antifasciste, fapt care le-a conferit acestor prestigiu și veridicitate.

Fiecare ziar și revistă comunistă necesita sacrificii neînchipuit de mari pentru a putea fi publicate și luate în seamă. O mărturie care vorbește de la sine vine din partea doamnei Elisabeta Boța, în casa căreia a funcționat timp de 6 ani una dintre tipografiile ilegale ale partidului: “Noi, cei care lucrau la tipărirea <<Scânteii>>, după care copoii Siguranței alergau de ani de zile, trebuia să asigurăm în primul rând o perfectă conspirativitate. În casele noastre (ne schimbam locuința mereu în diferite cartiere ale Bucureștiului tocmai pentrua ne feri de Siguranță) erau instalate tipografia și depozitele de hârtie. Aici lucrau în permanență câțiva fără ca nimeni din afară să bănuiască ceva, ca nimeni din afară să vadă pe cineva străin intrând sau ieșind din casa noastră. Cu abnegație, tipografii <<Scânteii>> ilegale lucrau luni fără să vadă lumina zilei, fără să iasă măcar afară în curte”.

Deseori, “Scânteia”, dar și alte publicații revoluționare, din dorința de a scăpa de ochii ageri ai Siguranței, apăreau în coperte cu titluri dintre cele mai inoffensive sau de inspirație oficială. Editarea, tipărirea sau difuzarea publicațiilor, în special a celor care își înscriau pe frontispiciu ( Prima pagină a unei cărți, care, pe lângă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizând cuprinsul lucrării), apartenența la partidul comunist sau la organizațiile create și conduse de către acesta, erau umaniste și reprimate cu cruzime de către organele represive ale statului burghezo-moșieresc.

Ca să poată fi asigurată continuitatea apariției diferitelor publicații, partidul s-a îngrijit de construirea mai multor colective de redacție pentru aceeași publicație, astfel ca in cazul unei căderi altul să-I poată lua deîndată locul.

Ceea ce nu reaușea să câștige cenzura sau Siguranța (și anume suprimarea presei comuniste și democrate), încercau să realizeze (și anume suprimarea presei comuniste și democrate), încercau să realizeze cu metodele lor specifice organizațiile fasciste.

Sorin Toma a fost cel de-al doilea redactor-șef al ziarului „Scânteia“, poziție pe care a deținut-o în perioada 1946 – 1960. Azi are 99 de ani și răsfoiește prin viața sa precum prin paginile unei vechi gazete.

Sorin Toma a fost cel de-al doilea redactor-șef al „Scânteii“ (după trecerea în legalitate), poziție pe care a deținut-o în perioada 1946 – 1960. La doi ani după preluarea conducerii ziarului scrie un articol devastator despre opera lui Tudor Arghezi, în urma căruia poetul este radiat practic din viața literară. În anul în care lasă șefia ziarului „Scânteia“ este și exclus din PCR, fiind acuzat că și-a mistificat trecutul și că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a luptat pe front. „Deviaționism de dreapta“ a fost verdictul pentru Sorin Toma, stabilit de o comisie de anchetă condusă de Nicolae Ceaușescu. Între 1960 și 1974 a fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică. Deși a fost reabilitat și reprimit în rândurile partidului-stat în 1970, Sorin Toma nu a mai reînnodat firul roșu al politicii. În 1980 a emigrat în Israel.

În articolul ce va urma, realizat de Emilia Șercan, vom avea la dispoziția analizei un interviu cu Sorim Toma, care ne explică tuturor mai pe scurt, dar și cu detaliile de rigoare, în ce consta cenzura și propaganda comunistă asupra ziarului său, Scânteia în timpul conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

SECOLUL LUI SORIN TOMA

Presa din timpul lui Sorin Toma, contemporan cu Dej, nu și-a pus făcut niciodată griji cu privire la eficiență și de credibilitate. Ziariștii erau amenințați de către partidul în conducere cu bătaia dacă nu se supuneau. Subiectele tabu, numele indezirabile, evenimentele cum ar fi crimele de drept comun au fost trecute cu vederea ca și cum ele nu s-ar fi întâmplat niciodată. Exista cenzură și, implicit, autocenzura. Ziariștii nu aveau de ales decât să învețe cum funționa cenzura și pentru ca articolele lor să nu mai fie modificate, iar ca aceștia să nu mai fie pedepsiți își alegeau cu mare atenție cuvintele înainte de a fi trimise la cenzor. Sorin Toma s-a aflat la conducerea ziarului „Scânteia“ în cei mai întunecați ani ai existenței sale din timpul comunismului românesc, respectiv între anii 1946-1960. Aceștia au fost anii în care au fost înregistrate marile crime politice, dar și închisorile în care mulți oameni nevinovați au murit, iar alte mii au ieșit măcinați. Vorbim de „Scânteia“, cunoscută și ca organul de propagandă al luptei de clasă, instrumentul prin intermediul căruia bolșevicii au nenorocit idealurile, valorile, cultura și principiie democrației românești. În ultimul număr din revista „Historia Special“, Ion Cristoiu explică traseul terorii: partidul hotărăște cine moare și cine trăiește, „Scânteia“ relatează vinovăția condamnaților, populația citește, se revoltă și, printr-un suflu comun, cere pedepsirea chiaburilor. Cercul se închide cu statul care își face datoria și se supune "forței de neînvins a poporului". Adică face crima. Rețeta a fost folosită identic de regimul Iliescu și în 1990. Sorin Toma , omul care a fost în fruntea acestui mecanism în presă privește în urma cu nostalgie. Interviul pe care vrem să îl prezentăm a fost realizat de jurnalista Emilia Șercan la data de 11 februarie 2012, la Nethania – orașul din Israel în care Sorin Toma trăiește din 1980 și până în prezent.

Emilia Șercan: Cum a fost perioada de început a presei comuniste?
Sorin Toma: Dificultatea era că nu aveam oameni care să fi lucrat înainte în presă. Nu fusesem anterior lucrători ai unui ziar format și de tiraj normal. Noi am lucrat până atunci la niște gazete mici, atât ca format, cât și ca tiraj, sub pericolul permanent de a fi arestați. După ce tipăream acele ziare, le ascundeam pe acoperiș pentru că, dacă urma să fie vreo percheziție și ne prindeau cu ele, asta însemna câțiva „ani buni“ de închisoare. Mă refer aici la anii ‘30. Noi scoteam atunci ziarele pe niște foi mici, ca de caiet. Sorin Toma a declarat ulterior că avea mari probleme cu distribuția ziarelor. Acest fapt a fost din cauză că oamenii care mergeau cu trenul ca să distribuie aceste ziare și în alte localități , nu doar în București riscau de fiecare dată să fie arestați sau , mai rău, torturați. Sorin Toma a devenit un om activ în politică mai mult începând cu anul 1933, când a împlinit vârsta de 19 ani odată cu grevele ceferiștilor.

Cum s-a produs sovietizarea presei din România?
Sorin Toma: Nu cred se poate vorbi de o sovietizare a presei. Faptul că presa sovietică a fost luată ca model de către noi, asta e cert. „Scânteia“ avea greutăți foarte mari comparativ cu alte ziare, pentru că ea devenea model. Eu citeam aproape zilnic câte ceva din presa sovietică, însă nimeni nu ne-a „sovietizat“. Desigur, ne-am uitat la ei, întrebându-ne ce se poate lua și ce nu. Era o presă de stat, o presă cu probleme mari.

Știam cât este de importantă „Scânteia“ pentru că majoritatea oamenilor care o primeau nu citiseră un ziar în viața lor. Știau despre ziare că sunt bune la împachetat.

La ce fel de probleme vă referiți?
Sorin Toma: Eram prea puțini, iar unii din cei care erau acolo nu prea știau să scrie. Problemele s-au înmulțit, ziarul a devenit un ziar de mare tiraj, ajungând la aproape un milion de exemplare pe zi. Ziarul trebuia să iasă la timp, iar noi, în loc să apărem dimineața, apăream la amiază sau chiar mai târziu. Eu am fost de la început șeful ziarului. Odată m-am dus în pădure la Snagov să mă gândesc. Nu știam ce să fac, ce să mai scriem. Mi-am zis să fac o listă cu problemele întregii țări pentru a ști unde merge bine, unde merge rău, ce e important și ce nu, ce trebuie învățați oamenii și ce nu. Țin minte că la Snagov, acolo, în pădure, cu greu m-am stăpânit să nu plâng. Și acum sunt emoționat când îmi amintesc toate aceste lucruri. Știam cât este de importantă „Scânteia“ pentru că majoritatea oamenilor care primeau ziarul nu citiseră un ziar în viața lor. Atâta știau despre ziare, că sunt bune la împachetat. Ziarele au devenit treptat extrem de importante pentru că ajunseseră să-i învețe pe oameni inclusiv lucruri simple – ce e bine și ce nu e bine în construții.

Cum ați caracteriza presa din acea perioadă?
Sorin Toma: „Scânteia“ a fost o adevărată epopee. „Scânteia“ s-a tot transformat, iar celelalte ziare se uitau la noi, unii ne ironizau, alții ne admirau. Mai liberală ca „Scânteia“ era „România liberă“, iar noi îi invidiam pentru că redactorii de acolo erau mult mai liberi decât eram noi. Noi eram controlați direct de conducerea partidului, totuși, aș putea să spun că ni se lăsa libertate chiar în ceea ce noi știam că sunt reguli. Puteam să ne mișcăm destul de mult. Eu eram membru al Comitetului Central. Aveam acces să cer anumite indicații sau chiar să le contrazic, puteam să spun că asta nu se poate sau că asta nu e bine. Era o presă controlată, asta e clar. Pot să fac o comparație și să spun că am construit o casă din bețe, din bucăți de lemn. Tot timpul au fost lucruri care ne-au depășit.

Cum se reflecta linia politică a Partidului în ziar?
Sorin Toma: Eu cred că „Scânteia“ nu a fost un ziar care să propage teroarea, arestarea oamenilor sau împușcarea lor. În câteva cazuri, unde au fost procese mari, procese oficiale, făcute ca la teatru, acolo trebuia să fim și noi prezenți. Și, de regulă, îi trimiteam pe cei mai buni. Silviu Brucan era unul din cei mai buni, la fel Traian Șelmaru, Sergiu Fărcășan sau Ștefan Voicu. A fost procesul unor sabotori de la cotul Dunării. Nu-mi aduc aminte cum a decurs procesul, cinstit sau pe criterii politice, pentru că ziariștii nu erau informați. Ne-am ferit, în general, de lucrurile astea în măsura în care a fost posibil.

Nu putem declara cu certitudine că Sorin Toma era pe deplin conștient de cum ziarul său afecta adevărul, dar mai ales dreptul populației de a avea acces la acest adevăr. După cum declară și domnul Toma, ziarul de sine stătător cât și jurnaliștii care lucrau la el nu au fost cei care au propagat această teroare, cu atât mai puțin uciderea de oameni nevinovați, dar cu siguranță faptul ca toate articolele erau scrise și publicate abia după ce erau cenzurate, au trezit nemulțumiri în rândul oamenilor care nu acceptau aceste minciuni,deoarece pentru fiecare individ în parte, realitatea era cu totul alta decât cea relatată în ziarele acelei vremi, mai ales în Scânteia.

A contribuit cu ceva presa la consolidarea comunismului în România?
Sorin Toma: Presa nu a fost „Țara Minunilor“. Treptat, cu cât am devenit mai specializați în probleme concrete, cu atât am pierdut în stil ziaristic.

Intervenim puțin ca să explicăm de ce Scânteia a pierdut în stilul ziaristic. Un ziar, un trust de ziare, o instituție de jurnalism profesională și care se respectă nu ar trebui niciodată sa abordeze articolele numai dintr-o singură sursă sau perspectivă. Și cu siguranță ele nu ar trebui să urmărească convingerea cititorilor de nimic. Rolul lor ar trebui să fie acela de a relata o serie de evenimente din minim trei surse diferite și de a lăsa cititorul să ajungă la o concluzie proprie, fie ea de natură obiectivă sau subiectivă. Ce a făcut Scânteia, se numește dezinformare. Această dezinformare se explică prin alegerea conștientă a ziarelor de a nu publica anumite informații sau surse, doar pentru a modela și de a dirija viitoare opinie și loialitate a publicului său țintă.

Revenind la acel raport….
Sorin Toma: Trebuie să spun că raportul acela era făcut în mare măsură ca să placă conducerii Partidului. Știam ce îi va indispune. Vroiam să fim ajutați și am fost foarte atenți la ceea ce spuneam. Știam că trebuie să criticăm câte ceva și am ținut cont și de asta. Am vrut în primul rând să ni se dea posibiliatetea de a aduce în redacție cadre noi care să fie pregătite cultural pentru a-și însuși lucruri noi. După prezentarea acelui raport am fost trimis împreună cu un specialist în probleme de tipografie la Moscova, cu o scrisoare de la Gheorghiu-Dej, pisălogindu-i pe ruși ca să primim utilaje tipografice. Nu ne-am înțeles de la prima întrevedere, așa că m-am dus la ministru, care era și locțiitorului șefului Consiliului de Miniștri din U.R.S.S., adică era primul-ministru adjunct, și i-am spus în ce situație ne aflam, ce nevoie aveam, că am intrat în probleme de care depindea destinul țării și că trebuie să vorbim clar cu oamenii. După un timp ni s-a aprobat totul și ne-a spus că dacă vom avea vreo greutate pe teren să mergem la el. Ne-am întors cu contractul încheiat și cu utilajele de care aveam nevoie.

În această declarație, Sorin Toma ne demonstrează ceea ce vă spuneam mai devreme legat de autocenzura pe care aproape toți jurnaliștii acelei vremi ajungeau să și-o dezvolte din dorința de a nu le mai fi modificate articolele. Învățau din greșelile altora, ascultau foarte bine ceea ce vroia și ce nu vroia partidul să se scrie și erau foarte atenți la cuvintele alese. Nu se poate face nici măcar referire la conceptul de individualitate sau originalitate. Ziariștii Scânteii trebuiau să danseze după cum le cânta partidul. Au învățat ce ar vrea ca Dej să citească din ziar și ce nu, ce informații să facă publice și pe care nu. Tocmai acesta este motivul pentru care mare parte din articolele făcute publice și trecute de testul cenzorului făceau referire numai la viața muncitorească, la economie, politică, societate. Desigur, toate aceste articole erau numai de natură pozitivă. Adică economia era în floare, politica țării era perfectă și lipsită de personaje negative, iar dacă erau, atunci se publicau articole prin care se făcea public că inculpatul a fost închis și dat jos din funcție, pocindu-i imaginea într-un mod lipsit de etică, iar societatea era prosperă și plină de “patrioți“ gată să apere partidul…sau cel puțin asta credeau cei aflați în conducere despre popor.

Se poate vorbi despre sindicatul presei din acea perioadă ca despre o instanță de control?
Sorin Toma: La presă nu e tipic, pentru că presa era în legătură cu instanțele de conducere ale Partidului și dacă voiau să se plângă de ceva, se plângeau acolo și nu la sindicat. Dar oamenii aveau multe probleme. Și noi, cei din conducerea ziarului, am avut multă bătaie de cap în primii ani, contradicții cu Primăria pentru a face rost de locuințe pentru ziariști.

Trebuie întâi de toate să înțelegem rolul acestor sindicate care sunt menționate de către Sorin Toma. Ele aveau rolul de a controla igiena, alimentația și tot ceea ce putea să îmbunătățească traiul oamenilor. Sindicatele au existat întotdeauna, deoarece oamenii credeau că nu se putea fără ele, indiferent dacă ele își făceau treaba sau nu, atâta timp cât apăra interesele oamenilor, lucru de necesitate crucială în perioada comunistă. Rolul sindicatelor era să ajute oamenii care aveau probleme medicale, oameni care nu aveau locuință sau cetățeni care vroiau sa își petreaca vacanțele la mare sau la munte.

Se poate vorbi despre o idee de control a presei prin intermediul sindicatului?
Sorin Toma: Așa ceva nu am visat eu acolo. Nu știu la alte ziare cum a fost. În principiu sindicatul putea să controleze, dar instanța care era statutar să controleze presa de partid era Partidul însuși, adică conducerea Partidului. În principiu, sindicatul avea atribuții în probleme de asistență socială, de nevoi ale redactorilor. Era acolo o femeie, țărancă, de vreo 45 de ani, femeie de serviciu, care era un model de conștiiciozitate și care rezolva și alte treburi decât cele de curățenie. Atunci când a avut niste probleme cu fetele ei, am ajutat-o prin sindicat. Scânteia le-a trimis în Belgia să studieze, iar când au terminat au venit acasă cu diplomele.

Acum, după mai bine de 65 de ani de la momentul în care ați devenit redactor-șef la „Scânteia“, ce considerați că a reprezentat acest ziar?
Sorin Toma: „Scânteia“ a fost școala vieții comuniste. Articole politice au fost puține, dar s-a scris ce trebuie făcut cu pământul în lunile de vară, ce trebuie plantat, ce să faci dacă ai o pădure anume. În timp, a devenit un ziar arid. Era un ziar de instructaj. Din păcate, s-au făcut și multe greșeli, unele din punct de vedere tehnic, altele pentru că au fost unii care nu au înțeles principiile comuniste sau indicațiile primare. Au înțeles foarte îngust toate aceste lucruri.

De menționat că din cauza cenzurii și a faptului că ziariștii trebuiau sa evite sfera politică pentru a nu divulga adevărata imagine a țării, Scânteia devenise doar un ziar cu conținut de tip școlar, precum un manual, dar pentru adulți. Mai ales că , pe atunci, oamenii nu au înțeles prea bine rolul și semnificația ziarelor, doarte mulți cetățeni fiind chiar analfabeți așa că orice se publica era consdierat a fi bun, cel puțin până când oamenii au început să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în jurul lor.

Cum influența conducerea Partidului Comunist soarta presei în acea perioadă?
Sorin Toma: Presa a fost influențată în mai multe feluri. În prima perioadă, și cei care se aflau în conducerea partidului au fost nevoiți să învețe cum să conducă. Au fost unii conducători buni, care ne-au ajutat, care ne-au învățat. Unul a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, până i s-a urcat la cap. Am lucrat și eu cu el. M-a tratat foarte frumos, am stat cu el la masă, a știut să spună ce vrea ca să pot să scriu un raport sau un program pentru un congres. El a știut foarte bine să exprime ce trebuia și ce nu trebuia scris. Când i s-a urcat la cap, a început să bage oameni la închisoare și așa mai departe. Partidul a influențat foarte tare presa.

Trebuie să menționăm că Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost recunoscut pentru competitivitatea pe care a avut-o în lupta pentru a câștiga locul în fruntea partidului. S-a folosit de oameni pentru a ajunge acolo, omorând pe oricine i-ar fi putut fi adversar, iar după ce a câștigat și-a ucis până și aliații.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut vreo implicare directă în soarta ziarului?
Sorin Toma: Da. Și Ana Pauker a avut. Ajungeam la redacție pe la ora nouă dimineața și întotdeauna eram încordat deoarece la ora aceea telefona Dej și îmi spunea, uite, am citit ziarul: asta mi-a plăcut, asta nu. Iar apoi făcea propuneri despre ce credea el că ar trebui dezbătut în ziar. Rar îmi spunea cum să scriem. El avea un caiet în care își făcea note cu cerneală roșie, iar din când în când îmi trimitea file din carnetul lui, în care se vedea ce anume l-a interesat. Uneori nici nu spunea ce să se scrie, însă dacă vedeam ce este notat acolo știam că tema respectivă l-a preocupat. Pe urmă i s-a urcat la cap. Puterea îmbată! A devenit arbitrar. Ceaușescu era mizerabil. Nu era un om incapabil, ci foarte rău. Puterea corupe!

A influențat Ana Pauker în vreun fel conținutul „Scânteii“?
Sorin Toma: Oricine conducea partidul, fie că vroia, fie că nu voia, influența conținutul ziarelor. Și nu numai ea, ci și Gheorghiu-Dej, miniștrii sau alții aflați în poziții de conducere. Ne sunau și ne spuneau: „Uite, există problema cutare și ar fi foarte bine dacă voi ați scrie despre ea“. Am făcut și greșeli, însă, când am început, „Scânteia“ avea un tiraj de câteva mii. Când am plecat de acolo, avea peste nouă sute de mii. O mare parte a populației a învățat să scrie și să citească fiind ajutată de „Scânteia“. A fost greu, însă am fost fericit. Am fost fericit!

„SCÂNTEIA“ ERA JANDARMUL ALTOR ZIARE

Care a fost relația dintre „Scânteia“ și Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor – instituția Cenzurii?  
Sorin Toma: Relațiile au fost bune. În multe împrejurări Iosif Ardeleanu (n.r. – director general la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, Instituția Cenzurii, de la înființarea acesteia, în 1949, până în 1973) ne trimitea articole de la alte ziare ca să ne spunem părerea și, dacă îi spuneam că articolul respectiv nu era competent, el îi căuta la telefon și le spunea.

Erau cazuri în care nu era voie să fie pomenite în presă numele unor persoane?

Au existat liste, tabele cu astfel de nume?
Sorin Toma: Când s-a scris despre procesul lui Maniu, sigur că a fost multă atenție. Am fost și eu la câteva ședințe. Dările de seamă au fost foarte controlate, nu de noi, ci de oameni de la Partid, și erau dări de seamă în care nu era liber să se scrie despre orice. Și eu citeam cu mare grijă ce se scria despre proces.

Trimitea Partidul dispoziții clare pentru a nu se scrie despre anumite subiecte?
Sorin Toma: Erau, sigur, dar noi știam ce trebuie să se scrie, ce nu trebuia să se scrie, când anume să se scrie. Ei ne spuneau o părere, iar dacă nu eram de acord, întrebam la Cenzură.

Stalinism dezlănțuit de „Scânteia“ în literatură

Sorin Toma: „Cu ajutorul intelectualilor vom creia o Românie nouă, în care omul va fi respectat pentru munca sa“, spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej în „Scânteia“ la 14 noiembrie 1946, cu doar cinci zile înaintea alegerilor parlamentare falsificate grosolan de către comuniști. „Scriitorii, artiștii, pictorii și muzicienii comuniști și-au pus talentele lor minunate în slujba luptei împotriva forțelor reacționare, cari au încercat să ne tragă înapoi țara noastră spre acele timpuri întunecate când întregul popor zăcea sub jugul unei dictaturi criminale, sălbatice, sub jugul cenzurii și stării de asediu“, spunea și Ion Chișinevschi (născut Jakob Roitman), membru marcant în CC al PCR. Ca să explicăm ce a vrut domnul Sorin Toma să spună, comuniștii proiectau acțiunea de remodelare a literaturii române după chipul și asemănarea celei sovietice, iar pârghia era „organul de presă“ al partidului, ziarul condus de Sorin Toma. Evacuarea din spațiul public a „lepădăturilor care și-au vândut penița capitalismului“ era făcută după modelul formulat de ideologul stalinist Andrei Jdanov în anul 1934, laprimul congres al scriitorilor sovietici Falanga jdanovistă a „culturii staliniste“ era patronată, în România, de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de Leonte Răutu: rapoartele oficiale dădeau direcția, textele activiștilor propagau spiritul de partid, iar operele scriitorilor mai slabi la refuz consolidau acest „curent literar“ cu propriul nume. Iar poeții și prozatorii nealiniați dogmei erau încondeiați cu mânie proletară în paginile publicațiilor comuniste. Cele mai multe articole care stigmatizau scriitori ce-și păstrau rândurile neutre aveau urmări catastrofale.

Execuțiile din presă

Sorin Toma, Miron Radu Paraschivescu, Nestor Ignat, Traian Șelmaru și Silviu Brucan erau printre primii „ziariști“-judecători. „Astăzi, când a început să se facă judecata criminalilor mari și mărunți, astăzi datoria noastră este să denunțăm, să spulberăm confuzia, să rupem măștile oricât de ticluite și să aruncăm raza de lumină în bezna în care a colcăit fascismul. Trebuie să stârpim răul din rădăcină, să-l smulgem din cotloanele spiritului“, explica Nestor Ignat în „Viața Românească“ în 1946. „De aceea am deschis «cazul Blaga»: ca să știe toți aceia care au visat viitorul într-un anume fel eonic sau mai puțin eonic. În speranța că «deocamdată putem visa mult și nepedepsit», că pedeapsa totuși sosește și că în fața judecății nimicitoare a istoriei nu are scăpare nimeni și nimic“, scria jurnalistul-militant. Peste un an, Lucian Blaga era izgnonit de la Universitatea din Cluj, iar peste doi ani, Nestor Ignat era răsplătit cu postul de profesor de Materialism Dialectic a Facultății de Filosofie din București…

(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/confesiunile-lui-sorin-toma-redactor-ef-cel-mai-mare-ziar-al-rom-niei-n)

Perioada Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

"Identitatea unui popor și a unei civilizații este reflectată și concentrată în ceea ce a fost creat de spirit – în ceea ce este cunoscut drept <<cultură>>. Dacă această identitate este amenințată cu dispariția, viața, mai importantă, până când viața culturală însăși devine valoare vie în jurul căreia toți oamenii se adună" (Milan Kundera).

"Cultura este arena în care apare lupta politică pentru a obține identitate și legitimitate" (Mihai Dinu Gheorghiu)

Ne vom opri puțin să discutăm despre noțiunea de politică culturală atunci când vorbim despre regimul de conducere al lui Nicolae Ceaușescu. Această politică culturală, pornind de la forma sa cea mai inițială atât teoretică, practică, dar și generală, începe odată cu remarca faimoasa a lui Milan Kundera, menționat într-un citat mai sus din "Le livre du rire et de l'oubli" care înseamnă "Întreaga viață a omului printre oameni nu este decât o bătălie pentru urechile celorlalți". Investigația pe care o punem la dispoziție cititorilor, având ca subiect principal politica culturală din România, are în vedere bătălia purtată de diferitele grupuri atât din sfera elitelor politice dar și intelectuale, în eforturile lor ca prin metoda manipulării prin discurs să suprime mesajele alternative și să capteze "urechile", cruciale în câștigarea resurselor care ar facilita o percepere mai amănunțită a mesajelor lor și ale intențiilor lor. Luând în considerare faptul că limbajul uman nu este pe deplin invadat de dispute, nu fiecare cuvânt utilizat în vorbire este neapărat și unul de natură sau mesaj politic, dar în România, politizarea culturii face ca disputa să fie aproape veșnic prezentă până la nivelul vorbirii normale.

Politica culturală este prezentă în absolut toate societățile moderne. Scriitori, dar și savanți formează și reformează canoanele care definesc câmpurile lor de exprimare, de exemplu creând și distrugând reputații. O mare parte din informațiile pe care le avem cu privire la politica culturala din România le avem mulțumită scriitorilor, artiștilor sau savanților emigrați, care au cunoscut pe pielea lor experiența directa cu bătălia dintre un scriitor și un cenzor sau istoric și partid.

Emigranții au reprezentat cea mai bună sursă de informații detaliate din acest domeniu, cu toate că experiențele lor personale au tendința să dea narațiunilor forma unor istorii eroice ale intelectualilor care au fost asediați pentru că apărau "adevărul" și "Arta de a asalta puterea". Procesele care stau la baza examinării noastre includ epurarea sau reabilitarea unuia sau altuia dintre scriitori sau gânditori. Acest "joc" al cenzurii, schimbări motivate politic ale subiectelor de cercetare sau temelor literare și așa mai departe.

"Realitatea socială pe care ființele umane o percep și o trăiesc, inclusiv relațiile de putere, sunt construite prin practica socială. În vreme ce toți actorii sociali se angajează în această practică și construiesc astfel constant sensuri sociale, un element central al ordinelor de dominație este acela că unele persoane beneficiază de accesul privilegiat la mijloacele de construire și diseminare a uneia sau alteia din pespectivele asupra realității. Plasamentul lor privilegiat se bazează pe ceea ce Bourdieu numește <<capital simbolic (sau cultural)>>: cei care posedă o cantitate mai mare au mai multe șanse să-și vadă versiunea despre realitate recunoscută și acceptată." (Katherine Verdery "Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu",Editura Humanitas, 1994, București)

"În alcătuirea oricărui enunț articulat de o persoană socială- de la un răspuns scurt într-o conversație obișnuită până la lucrări verbal- ideologice majore (literare, științifice, etc) – se pot identifica un număr semnificativ de cuvinte care sunt admise implicit sau explicit ca ale altcuiva și care sunt transmise printr-o varietate de mijloace diferite. În arena aproape oricărui enunț are loc o intensă interacțiune și o luptă între cuvântul propriu și cuvântul altcuiva, un proces în care ei se opun sau se însuflețesc dialogic unul în raport cu altul. Enunțul astfel conceput este un organism considerabil mai complex și dinamic decât apare atunci când este resprezentat pur și simplu ca un lucru care articulează intenția persoanei care îl enunță, ceea ce înseamnă a vedea enunțul ca un vehicul de expresie, cu o singură voce" (Bahtin 1981:354-5)

În cele din urmă, prin încercarea de a se crea un limbaj "autorizat" , întregul vocabular devine un teren structurat de putere și contestat de aceia care se opun centralizării sensurilor. Cei ce produc noile sensuri populează aceste cuvinte cu scopuri care ar putea fi suspecte , de aceea centrul trebuie să țină limbajul sub constantă supraveghere.

Chiar dacă privim dincolo de acest fapt, totuși, categoriile limbajului și ale discursului produc lumea socială. Limbajul și discursul sunt două dintre elementele fundamentale necesare producției. Obiectivele sociale, conștiință, viață socială sunt integrate în discursul politic, care este capabil ulterior să creeze obiecte "de negândit" anterior (exemplu: "comunist patriot)", dar are și capacitatea de a submina "conceptibilitatea" obiectelor existente (cum ar fi un "patriot fascist" <<Laclau MS:12-13>>). Aceasta ar fi o ușoară concluzie a subiectului legat de controlul asupra limbajului dintre agenții de conducere de partid și intelectualii ca grup din perioada regimului lui Nicolae Ceaușescu.

România, spre sfârșitul anilor '70 și '80 a reprezentat un exemplu clasic al unei specii care devenea tot mai rară pentru acei ani: o economie autoritară neostalinistă, puternic centralizată, conformându-se foarte bine modelului birocratic alocativ, care suprima ideea de individ de sine stătător, ci promova ideea de grup , de tot unitar, și un limbaj controlat și "îmbunătățit" constant.

Ceaușescu prin regimul său a practicat manipularea maselor folosindu-se de aceleași pârghii, la fel cum a făcut-o și Gheorghe Gheorghiu-Dej înaintea sa: presa, televiziunea, radioul, erau total subordonate puterii sale; în același timp accesul la informațiile venite din exterior era drastic limitat, aproape inexistent, aceste informații fiind cenzurate și deformate. Instituțiile de învățământ erau politizate până la saturație, comportamentul copiilor era controlat încă din faza de preșcolari, după care, mai târziu, deveneau pionieri, utc-iști, ca apoi să facă parte din partid și să intre într-un cerc vicios al controlului absolut din care nu puteau scăpa prea ușor. Întreaga populație trebuia cuprinsă în una sau mai multe forme de organizare cu reguli stricte, eventual cu uniforme specifice care să creeze sentimentul supunerii față de autorități sau așa-numita dezindividualizare Toată lumea arăta la fel, toți aveau același comportament, nimeni nu era mai special, nimeni nu putea sau trebuia sa facă nimic ieșit din comun. Omului îi era imposibil să aibe timp să reflecteze și să treacă prin firltrul propriu aceste ordine, acest stil de viață nou, pentru a ajunge la vreo opinie proprie sau la manifestări personale. Individul era în permanență prea ocupat cu participarea la evenimente organizate de partid pentru a îi ține mintea departe de necesitatea umană de a raționaliza lucrurile care i se întâmplă. Acesta era recompensat dacă acționa favorabil pentru autorități și uneori promovat, iar orice abatere de la sistem și regulile lui l-ar expune oprobriului public, retrogradării și criticelor veșnice din partea semenilor săi. 
Ceaușescu a manifestat și el, la fel ca și Kim Ir Sen, cultul personalității nu doar prin spectacolele omagiale la care se adunau mii de figuranți, dar el a intervenit până și în restructurarea arhitectonică a orașelor. Grandomania lui Ceaușescu a atins cote maxime odată cu ridicarea Casei Poporului, reprezentând un simbol al ideologiei comuniste și care a devenit a doua clădire ca mărime din lume după Pentagon.

Limbajul de lemn, emisiunile de propagandă, dezinformarea prin non-informare, manipularea prin repetiție și monopolizarea tuturor surselor de informații la care aveau acces oamenii, textul fără informație esențială, toate au fost coordonate cu atenție de către aparatul de propagandă comunistă prin care se încerca manipularea crasă a românilor

6.1 Interviu cu un cenzor. Dezvăluiri despre munca de cenzor în timpul lui Ceaușescu

Unul dintre veteranii presei române, Virgil Lazăr în vârstă de 81 de ani, a fost un jurnalist care a lucrat mai bine de 50 de ani la „România liberă“. În această perioadă i-a cunoscut personal pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae. Într-un interviu cu un reporter de la ziarul Adevărul despre cum era presa pe timpul lui Ceaușescu față de cum este ea în zilele noastre. Virgil Lazăr: „Atunci totul era subordonat ideii luptei de clasă, totul era subordonat politicii de partid, nu puteai ieși chiar cu ce voiai din cauza cenzorilor, cerberii principali de pază ai regimului. „Șeful“ (Nicolae Ceaușescu n.r.) iubea foarte mult anchetele, pentru că i se părea că noi, ziariștii, prezentăm realitatea mai bine decâd Securitatea. Nu s-au făcut obstrucții la anchete”.

Trebuie să știți că presa din timpul lui Ceaușescu a fost mult mai strictă și mai chinuită decât cea din timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej. Mustrările erau mult mai frecvente, măsurile de cenzură și propagandă mult mai severe, iar pedepsele erau pe măsură. Ceaușescu a dorit controlul total asupra populației sale din motive care denotă o anume obsesie a acestuia.

Cum funcționa cenzura?

Virgil Lazăr ne explică și cum funcționa cenzura declarând că: „Ce zicea redacția era legea noastră. Conducătorii redacției erau antenele cu C.C.-ul. Ei veneau cu directivele: „ce dați azi”, „ce dați mâine”, și ei ni le dădeau nouă. Structura era așa: redactor-șef, care avea unul sau mai mulți redactori-șef adjuncți. Mai erau problemele cetățenești, scrisori pentru oameni ai muncii, alea se prelucrau sau se trimiteau mai sus. Și fiecare adjunct avea câteva secții în primire și semna tot ce se scria. Eu scriam un articol și începea sus, redactorul-șef Octavian Paler, secretar de redacție, cutare, cap limpede, Virgil Lazăr și când ieșea greșeala ne lua pe toți. Și după noi, finalul, cenzura care nu era în instituția noastră, venea noaptea, verifica ziarul, scotea ce era de scos, băga și capul limpede răspundea pentru ce se bagă, dacă ăla scoate. Luam portofoliul de articole să văd ce scot, să băgăm material în loc”. De adăugat la spusele domnului Virgil Lazăr este că ierarhia nu prea conta. Dacă lui Ceaușescu nu îi plăcea un anume subiect care urma să se materializeze sub forma unui articol în ziar, acesta putea oricând să ceară anularea lui. Nici măcar cenzorii nu aveau un cuvânt de spus. Prin asta se referă domnul Lazăr când susține că redacția era legea lor. Defapt nu redacția era călăul adevărului și al limbajului românesc ci însuși Ceaușescu. Redacția nu făcea decât să trimită mesajul lui Ceaușescu către ziariști ca ei să știe exact, cuvânt cu cuvânt uneori despre și cum să sune articolul respectiv. Dacă economia era la pământ, în viziunea lui Ceaușescu nu se puteau publica articolele, decât dacă acestea sunau pozitiv. Dacă oamenii nu aveau de mâncare pentru că Ceaușescu exporta tot, atunci vor fi publicate articole prin care se fac anunțuri cu reduceri de prețuri la anumite alimente sau cât de îmbelșugată a fost recolta din acel an ș.a.m.d.

“Cățeii erau lăsați să schieune pentru a nu începe să latre”

Omul de televiziune și literatul Bogdan Papacostea din Constanța consideră că pentru o mai bună explicație a celor întâmplate în comunism ar trebui folosită sintagma „regim totalitar“.„Comunismul în sine nu a avut, teoretic cel puțin, această pretenție. Așa cum se cuvine într-un regim totalitar, totul este sub control, nu contează că e vorba de viața oamenilor sau de materialul din care le sunt făcuți pantofii. De o atenție specială au beneficiat ideile și vehiculul lor, cuvintele. “Orice formă de propagare a cuvintelor a devenit propagandă“, amintește Papacostea Literatul arată cum cenzura era o instituție în sine, cu ramificații și reprezentanți mai mult sau mai puțin oficiali. „Discursul public era verificat la sânge, cuvintele nu erau ale oamenilor, ci ale Conducătorilor. Micile forme de răzvrătire pe care și le-au permis românii au fost clasicele „șopârle“ strecurate sporadic în programele TV de umor, în poezie și în muzică, totul, însă, sub privirea îngăduitoare a Organului de Partid, care avea înțelepciunea să lase cățeii să schiaune pentru a nu începe să latre“, arată el.

Dispariția eului

Cum ar caracteriza un om al cuvântul vorbit și scris limba de lemn de pe vremea ceaușismului? „Limba de lemn se caracterizează, în primul rând, prin lipsa de conținut. Ea nu informează, nu descrie, nu se conectează la actualitate. Limba de lemn nu admite nuanțe, pentru că ea are monopolul descrierii realului, iar realul nu admite nuanțe într-un regim totalitar. Folosind limba de lemn, oamenii acceptau dublul limbaj, respectiv dublul adevăr, într-o schizoidie care este marca oricărui regim totalitar, a oricărei societăți terorizate. Una spui și alta gândești, una gândești și alta spui. Anularea limbii naturale și înlocuirea ei cu limba de lemn a însemnat, de fapt, dispariția Eu-lui, dizolvarea persoanei umane și apariția Omului nou, spălat pe creier, incapabil de gândire critică, gata oricând să producă o lozincă drept răspuns la un stimul. Limba de lemn este, pe scurt, însemna tăcerea rațiunii. Privită retrospectiv, limba de lemn a regimului totalitar comunist este, desigur, hazlie, mai ales că seamănă foarte mult cu limba folosită acum de televiziunile puterii, cu precădere în nuanțele ei vindicative. «Democratizarea accelerată», «întărirea metodelor politice de conducere», «creația materială neîncetată a oamenilor», plus formula «dragi tovarăși și pretini» pocită de Ceaușescu, reprezintă o mică și neînsemnată parte dintr-un veritabil arsenal lexical și ideologic care a pus pe butuci România pe termen lung“, arată Bogdan Papacostea.

Presa comunistă și letargia intelectuală

Unul dintre cei mai apreciați specialiști români în psiholingvistică, sociolingvistă și pragmatica comunicării explică mecanismele prin care presa comunistă a blocat comunicarea și a ținut populația într-o stare de letargie intelectuală. „Se preluau pur și simplu textele rigide din hotărâri, rezoluții ale congreselor, hotărâri ale plenarelor, texte de profil, și nu se inventa nimic în materie de discurs. Trebuia reprodus ad-literam. Cei care preluau nu făceau decât să brodeze pe textul primar. Se temeau să interpreteze originalul. Se adăugau doar elementele de aderență la documentul respectiv, precum necesitatea „respectării întru totul”, explică lingvistul ieșean Stelian Dumistrăcel, profesor la Catedra de Lingvism și Jurnalism și Științele Comunicării a Facultății de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” Iași. „Totul era în alb și negru, în contrast. Nu existau nuanțe. O altă trăsătură a limbii de lemn comuniste era metafora vegetală, organică, care mai colora, ce-i drept, discursul. Economia creștea, înflorea. Regimul capitalist era în putrefacție. În plus, nu exista în discurs pronumele personal la persoana I singular. Eram «noi». «Noi credem că…», «noi știm că…».  Sub «noi» se realiza unitatea perfectă de gândire, de acțiune între conducere și populație. Cu toate acestea, în paradigma emițător-receptor, emițătorul avea protecție supremă din partea partidului. Când vorbea Ceaușescu spunea: «Nu doresc să mă refer acum la  elaborarea acestui plan». Contactul lui cu publicul era sub semnul arbitrariului, al dorinței, al bunăvoinței. Și-acum au rămas activiști infestați cu «nu doresc acum să vorbesc despre…»”, mai spune Dumistrăcel. Pentru eliminarea completă a oricărei tentative de interpretare a textului jurnalistic, propaganda comunistă făcea abstracție la fiecare nouă serie de discursuri de ce se spusese anterior. Niciodată nu era comparată rezoluția congresului al X-lea cu cea a congresului al XI-lea. Totul pornea de la zero și conducea la întrerupere ideatică, necesară pentru a nu da impuls gândirii, interpretării prin comparație.

Cameramanii ”filmau cenzurat”

Nicolae Melinescu, unul dintre cei mai cunoscuți realizatori și prezentatori ai TVR, a vorbit în lucrarea „Limba de lemn în presă”, coordonată de Ilie Rad și publicată în 2009, despre mecanismele intime ale manipulării televizate în România comunistă.  Acesta declară că „Televiziunea Română a fost orientată ca un instrument de propagandă dinspre interesul public spre cultul personalității. Un mecanism uriaș a fost clădit și întreținut cu un efort uman și financiar fără egal, pentru ca cinecamera (aparatul de filmat cu peliculă) sau videocamera (aparatul de înregistrare electronică a imaginilor pe bandă) să participe și să transmită ritualul politic din regimul totalitar. Dacă pe timpul lui Dej era promovată imaginea conducerii colective, supusă cultului personalității lui Stalin, după 1964, odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, promotorul unui naționalism atipic, obiectul și subiectul televiziunii au crescut până la dimensiunile „părintelului națiunii”, ale „celui mai iubit fiu” etc. Pe scurt, ca să explicăm puțin vorbele domnului Melinescu , diferența dintre Dej și Ceaușescu a fost aceea că primul nu practica cultul personalității lui proprii ci a lui Stalin, deoarece considera că modelul soviectic era mai presus de orice, iar Stalin era, în viziunea lui adevăratul părinte al comunismului pentru români. Odată cu venirea la conducere a lui Ceaușescu, a fost adoptată o abordare cu totul diferită. Nu se mai punea atât de mult accentul pe Stalin în cărțile de istorie, imaginea acestuia fiind acaparată de cea a lui Ceaușescu, un om plin de complexe de inferioritate care avea nevoia constantă de afirmare din partea poporului pe care îl iubea așa de mult. Dej a reușit să fie, comparativ cu Ceaușescu, mai detașat de sine și de ego-ul lui în treburile țării. Direcția Presei, instituția responsabilă cu cenzura, avea propriul sigiliu cu care ștampila drept bun sau nu orice știre sau scenariu aprobat. Tot ei vizionau imaginile ce urmau a fi difuzate într-o emisiune așa-zis informativă. Cameramanii le-au făcut sarcina ușoară pentru că au învățat să nu-l filmeze pe el în ipostaze dezavantajoase, să evite să surprindă gesturile care nu cadrau cu imaginea conducătorului ideal. „Când treptat a fost adusă și „Ea” (Elena Ceaușescu) în imagini, pe măsură ce rolul de tovarășă a căpătat o expresie publică tot mai pregnantă, noi limitări s-au adăugat”. Cameramanii au ajuns să nu mai filmeze „la plan întreg”, din cap până-n picioare, din cauză că ea avea un mers dizgrațios. Nici filmările din profil nu mergeau pentru că ea avea nasul mare, precum nici cele din spate, pentru că, la bătrânețe, ea putea apărea cocoșată. În timpul aniilor 1960 – 1970, Televiziunea Română le oferea telespectatorilor o serie de progrmame pentru toate gusturile. „Toată această libertate a televizunii a durat cam până în anii 1980, apoi încet, încet multe seriale din străinătate și filme care nu proveneau din spațiul sovietic au fost interzise”, explică istoricul Dan Falcan. Telejurnalele în timpul regimului comuist erau, în general axate pe propaganda politică. Acestea ținueau în jur de 45 de minute, timp în care erau prezentate acțiunile întreprinse de conducătorl statului.

”Erau vremuri în care vorbam fără să comunicăm”

“Erau vremuri în care vorbeam fără să comunicăm. Cuvintele erau atât de golite de conținut încât și profesorii care predeau social-ștințificul țineau orele fără să spună nimic. Era foarte greu, pentru că era dificil să comunici fără să spui ceva. Așa și cei de la televiziune erau experții unei retorici a vidului. Nu era nimic”, a declarat scriitorul Daniel Vighi, profesor la Facultatea de Jurnalism de la Universitatea de Vest din Timișoara. Televiziunea, instrumentul de “îndobitocire” nu a fost folosit la maximum de regim, în cele două ore de emisie neavând prea mult timp, însă cu rezultat scontat în spălarea creierului. “Televiziunile nu aveau vedete. Acest cuvânt nu exista. Singura vedetă era tovarășul Ceaușescu. Prezentatorii erau ca niște roboți. Singura lor grijă era să nu facă o gafă. Se uitau cu ochii fixați în promter și citeau robotizat. La fel a fost și la ziare. Nu aveai ce să citești în ele, pentru că nu spuneau nimic. Efectul a fost dezastruos. Limbajul este instrumentul care definește persoana, care îl face să gândească”, a mai spus Vighi.

7. Studiu de caz cu aplicare pe ziarul “Scânteia”. Analiză de conținut a articolelor

7.1 Ziarul “Scânteia” – o luptă de supraviețuire împotriva cenzurii comuniste

Scînteia  a reprezentat organul de presă al Partidului Comunist Român, înainte de căderea lui în decembrie 1989. Urmașul ziarului Scînteia este ziarul Adevărul. Ziarul  a apărut ilegal între 15 august 1931 și octombrie 1940 în condițiile regimului burghezo-moșieresc. Ziarul Scânteia din 1944, de când si-a început aparitia legală, o adevărată campanie belică împotriva așa-zișilor “dușmani ai poporului” (aceștia fiind membri ai partidelor istorice, legionari, chiaburi și moșieri, ofițeri de carieră, ziariști, universitari, ingineri, industriași și orice alte categorii care nu aderaseră la comunismul impus prin forță). Mașinăria a funcționat mai întîi la nivel lingvistic, în chip violent, ziarul analizat aici și ideologia care îl anima (împreună cu Partidul care îl tutela) râvnind să dobîndească o corporalitate demonstrativă, tocmai pentru a-și legitima inclusiv visceral atacurile politice.

7.2 Perioada 1944 – 1960 a ziarului Scanteia ( Gheorghe Gheorghiu-DEJ)

Odată cu data de 21 septembrie 1944 a fost acceptată activitatea acestui gen de presă, prin „Scînteia” înțelegându-se acel „factor mobilizator în lupta oamenilor muncii pentru înfăptuirea hotărîrilor guvernului, pentru victoria socialismului în patria noastră”.

Prima echipă a Scînteii a fost formată, din declarațiile făcute de Silviu Brucan (nomenclaturist, ideolog comunistși analist politic român), dintr-o adunătură de analfabeți și oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul șef de atunci, Miron Constantinescu, era considerat de către Silviu Brucan „un filozof tobă de carte care avea nevoie de un căligraf și de un grămătic să-i facă articolele inteligibile”. Întreaga echipă era atipică, ieșită din tiparele normale ale unei echipe de gazetărie, pentru că, tot din descrierile lui Silviu Brucan fiecare avea o probemă, un cusur, o pată. Prin urmare, Pavel Chirtoacă, specialistul în agricultură avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de pușcărie, Demenyi Iosif Ardeleanu, care știa mai bine ungurește decât românește, Stela Moghioroș, care știa mai bine rusește decât românește și Matei Socor, care știa mai bine muzică decât gazetărie”.

Singura persoana care avea o oarecare experiență gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacție. Așadar, după spusele acestuia, majoritatea membrilor ce completau cea dintâi echipă a ziarului Scînteia formată pe 21 septembrie 1944, erau amatori, neprofesioniști, în ceea ce privește domeniul gazetăresc. Brucan a ocupat postul de redactor-șef adjunct al ziarului partidului până în anul 1956, el fiind un „ideolog neînduplecat” ce „a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forța a populației țărănești în gospodăriile colective și ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării puterii de către comuniști”.

Odată cu trecerea timpului, au fost aduși în redacție Nestor Ignat,  Ion Călugăru și Traian Șelmaru, pentru ca „să se mai întărească compoziția culturală a colectivului redacțional”, după cum menționează Brucan. Cu toate acestea, reticența lui Iosif Chișinevschi față de noii „intruși”, l-a obligat pe acesta să introducă în redacție câțiva „muncitori fruntași”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacție și „industria grea”. În primul an de legalitate în care Scânteia publica articole, toate celelalte gazete de pe piață erau scrise de către profesioniști într-un limbaj și manieră care denota experiență în domeniul gazetăresc, spune Silviu Brucan, „eram siliți să facem față concurenței. Bătălia pentru cititori era aprigă”. Mai mult decât atât, se poate vedea clar și din paginile ziarului că limba de lemn nu-și făcuse încă apariția, iar „dușmanii poporului” (legionari, universitari, chiaburi și moșieri etc.) erau aspru și violent criticați și depersonalizați.

În perioada de aproximativ opt ani, respectiv între anii 1944 și 1951, materialele aveau un pronunțat atac asupra „ororilor antonesciene” și a legionarilor, avându-i ca țintă directă pe mareșalul Ion Antonescu , I.C Brătianu, Iuliu Maniu, etc. Fără îndoială însă, atacul comunist avea în vizor pe oricine care era sau se considera a fi necomunist sau împotriva comunismului, decretând în acesta un „dușman al poporului”. Cu alte cuvinte, aveai la îndemâna două posibilități, una fiind să te supui orânduirii impuse cu forța de socialiști, să te reeduci și să accepți regulile „jocului”, iar a doua variantă era să accepți să mori în propria lege și să devii disident.

Un articol, care era evident anti-nazist, semnat chiar de către Silviu Brucan, sugerează din titlu ideea de zdrobire, de nimicire a „fiarei naziste și a uneltelor ei din țară”. Acest text blamator nu făcea altceva decât să îndemne „clasa muncitoare din România”, să lupte împotriva „călăilor naziști, antonescieni și legionari”, cu scopul de „a ridica România democrată de mâine”. Pentru a accentua și demonstra cele spuse mai sus referitor la textul semnat de Brucan, vă vom prezenta în continuare în continuare un scurt fragment:

„Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciți

După ce a dat cea mai grea contribuție de jertfă românească pe altarul măreței lupte antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei hitleriste și a uneltelor ei din țară, aducând sprijinul cel mai prețios, cel mai dârz, plin de abnegație și sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei hitleriste.

Cu elan patriotic, cu o hotărâre nezdruncinată, clasa muncitoare din România pune temelia reconstrucției țării după devastările, jafurile și nelegiuirile bestiale ale călăilor naziști, antonescieni și legionari, pășind cu fermitate la ridicarea României democratice de mâine.”

— Silviu Brucan, Scânteia, anul I, nr. 96, 29 decembrie 1944, p. 3.

Pe prima pagină apăreau de obicei articole acuzatoare ce instigau la lupta împotriva fasciștilor și naziștilor. Articolul „Canalia fascistă lucrează” este un alt text calomniator publicat în 13 octombrie 1944 în numărul 22. Iată un fragment ce era dedicat „oamenilor muncii”: „Uneltele hitleriste pot fi înlăturate numai prin unirea și solidaritatea muncitorilor. Prin lupta dârză, muncitorimea, alături de toate forțele democratice va ști să impună direcțiunii dela SET și guvernului însuși, înlăturarea tuturor dușmanilor poporului român, din aparatul de stat și din intreprinderile industriale și comerciale.”

 Scânteia, anul I, nr. 22, 13 octombrie, 1944, p. 3.

Sărbătorile naționale precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie erau aniversate în paginile Scânteii așa cum se cuvenea, cu numere dedicate în totalitate Uniunii Sovietice, tovarășului Stalin și tuturor „oamenilor muncii”. Numărul 49 din 7 noiembrie 1944 dedicat „Marii Revoluții Proletare Socialiste din octombrie 1917”, are un surplus de 12 pagini. Din toate aceste pagini, nici măcar una nu aduce cititorilor un gram de informație, alta decât cuvântări, statistici agricole ale U.R.S.S. și telegrame omagiale în cinstea lui Stalin.

Ziarul Scanteia, 7 noiembrie 1944 , nr. 49

În cele ce urmează sunt prezentate succint câteva titluri ce se revărsau în paginile numărului „mamut”, care abunda în elogii la adresa fratelui de la răsărit, un frate de la care România va învăța multe lucruri. Așadar, iată câteva titluri „incitante”: „Trăiască Marea Revoluție Socialistă din octombrie”, „Armata Roșie”, „Uniunea Sovietică – salvatoarea omenirii”, „Cinematografia sovietică” sau „Eroii muncii” din care un pasaj este demn de reținut: „Munca este o datorie de onoare. Cine nu muncește nu mănâncă. Așa sună art. 12 din Constituția U.R.S.S.. După acest principiu s-a călăuzit poporul muncitor sovietic în munca sa titanică de a duce și susține războiul sfânt pentru apărarea Patriei”.

Atitudinea critică, influențele reciproce dintre membrii grupurilor, tradițiile, cultura sunt toate eludate, eliminate. În esență, folosirea propagandei prin presă este un „viol psihic”, iar în acest caz, presa acționează ca un declanșator infailibil de comportament social programat și poate determina orientarea în direcția dorită, a atitudinii și comportamentului publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui Ceaușescu, propaganda și manipularea erau la ordinea zilei. În fața forței imense a mass-media, indivizii erau dezarmați, intoxicați și hrăniți cu articole ideologice, ceea ce ducea în final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri parțiale cu minciuni credibile, creează într-un final acel produs hibrid numit de comuniști „informație oficială”. Ziariștii erau obligați să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o imagine falsă a realității reușitelor și progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimente dispar și sunt înlocuite cu expresii și cuvinte doctrinare plate cu limbă de lemn.

Tot ceea ce e negativ este pus doar în cârca occidentului, atitudine care este prezentă în materialele din campania anticapitalistă, pentru ca textele despre România să prevadă și să prezinte doar imaginea unei societăți perfecte.

În România, în afară de presa aservită puterii, încă de la înființarea sa din 1956, Televiziune națională a însemnat principalul instrument al propagandei și manipulării populației. Fiind permanent sub controlul ideologic al puterii politice, televiziunea a avut rolul de îndoctrinare, unde ideologul stalinist și editorul principal al organului de partid Scînteia, Silviu Brucan, a devenit – prin rotația cadrelor – și directorul TVR. Într-adevăr, „în cei peste 30 de ani de existență în regimul comunist, Televiziunea Română a fost o televiziune guvernamentală, fiind subordonată în totalitate factorului politico-ideologic”.

Cum spunea și Joseph Goebbels – „marele tribun al viului grai și un propagandist care folosea minciuna într-un mod atât de constant și de cinic” –„propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda rea este aceea care-și ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”. Conform studiului făcut de Vladimir Volkoff, Goebbels dispunea de trei sute de ofițeri și cinci sute de angajați care munceau non-stop la manipularea informației, căci tot „micului doctor” i se atribuie și următoarea expresie: „o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, căci „propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”. Pe de altă parte, într-un alt studiu, același Goebbels este citat ca spunând: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obține un anumit efect”.

Legat de numele ziarului rămâne și Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, unde acesta a fost tipărit până în 1989.

În 22 și 23 decembrie 1989 a apărut un număr special, cu titlul Scînteia poporului, tipărit pe o singură față a paginii. Au apărut două numere și după aceea s-a trecut la titlul Adevărul, comitetul redacțional rămânând inițial același. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Sc%C3%AEnldsj6)

 Vom proceda, în cele ce urmează, la punerea în inventar a limbajului violent instrumentat de comuniști prin ziarul Scânteia, pe categorii de termeni morali. Astfel, o primă categorie de termeni îi califică pe așa-zișii “dușmani ai poporului” în sfera imoralității infracționale. Aceștia sunt: “gangsteri”, “tâlhari”, “bandiți”, “răufăcători”, “asasini”, “mardeiași”, “borfași”, “degenerați”, “potlogari”, “canalii”, “paraziți”, “huligani”, “lepădături”, “secături”, “snăpani”, “jecmănitori”, “elemente necinstite”, “mână criminală”, “trântori”, “tripoteuri”, “trișeuri”, prin această terminologie variată comuniștii urmărind să-i consacreze pe opozanții lor în toate categoriile infracționale posibile (inclusiv în cele argotice), fapt care ar fi justificat punerea după gratii a acestora.

Presupușii “dușmani ai poporului” sunt, apoi, grupați într-o “șleahtă”, “tagmă”, “gașcă”, “cârdășie”, “bandă”, “haită”, “clică” (reacționară), “hoardă” (a fiarei), “rețele”, “detașamente ale urei și persecuției șovine”, “agenturi”, diferitele forme colective de încadrare urmărind să justifice măcar teoretic de ce Partidul și Tribunalul Poporului vor acționa “fără cruțare”, “crunt”, preconizând o represiune masivă împotriva presupușilor infractori. O altă categorie de termeni îi include pe “dușmanii poporului” în subspecia “lacheilor” (fascismului etc.), “mercenarilor”, “slugilor” (plecate ale reacțiunii) și “slugoilor” (hiperbolizare în spiritul epocii) “argaților” (zeloși ai moșierilor), “cozilor de topor”, pentru a sublinia structura ignobilă, inferioară uman, colaboraționistă a acestora. Această condiție de “pleavă a țării” catalizează spre următoarea orientare de care vor fi acuzați “dușmanii poporului”: nimic mai simplu ca ei să fie sau să devină “trădători” (ai clasei muncitoare și ai neamului românesc), “spioni” (în solda anglo-americanilor), “profitorii de ieri, sabotorii de mâine”, “agenți provocatori”, “diversioniști”, “reacționari”, “afaceriști”, “carieriști”, “complotiști”, “vânduți”, “Iude”, “farisei” (ai democrației), “gheseftari istorici”, “zarafi”, “lefegii”, “misiti fără patrie”.

De aceea, se scandează “Moarte trădătorilor!” Prin această trăsătură se pedalează pe un patriotism demagogic și gregar, insistându-se și asupra unei acuze financiare la care publicul ar fi fost sensibil în condițiile pierderilor masive suferite de România în timpul celui de-al doilea război mondial și ale refacerii ei după instalarea forțată a comunismului, când țara avea parte de o mizerie nedisimulată nici chiar de patronii ei ideologici. Calificativele morale cu care acuzatorii se năpustesc în avalanșă râvnesc, și ele, să desăvârșească degradarea umană a celor vizați, care sunt catalogați drept “nemernici”, “îngâmfași”, “înșelători”, “nedemni”, “veroși”, “hrăpăreți, “vicleni”, “mișei”, “mârșavi”, “infami”, “odioși”, “hidoși”, “oribili”, “scelerați”, “fioroși”, “josnici”. De aceea, se scandează “În lături, netrebnici!”

                Dezonorarea și umilirea lingvistică a “dușmanilor poporului” merge progresiv, de la condiția inferioară de “lachei” ajungîndu-se la o ridicare în rang a acuzaților care devin “monștri”, “brute sângeroase”, “șatrapi”, “bestii” (trădătoare de popor), “dihănii” (fasciste), “călăi” (ai omenirii), “balaur”, “fiare” (“care  rânjesc” fiindcă sunt încolțite), “fiara crucii cu gheare” (drept care se scandează “Moarte lor!”). Iuliu Maniu este acuzat ca fiind “Sfinxul de la Bădăcini”. “Dușmanii poporului” sunt catalogați în mod obsesiv drept “cei ce sug sângele și vlaga poporului”, imaginarul lingvistic comunist vizând aici, la nivel de mental colectiv, condiția de vampiri a celor incriminați; calificativul este mai totdeauna de “sângeros”, sângele fiind hrana predilectă a vampirului care, din această pricină, trebuie ucis. Ion Antonescu este, cel mai adesea, un “mareșal sângeros”, de pildă.

Dezonorarea care a urcat treptele ierarhiei are un scop clar în acest caz: dat fiind că “dușmanii poporului” alcătuiesc un monstru cu mai multe capete (ca în basme și mituri), comuniștii se doresc a fi mântuitorii și salvatorii care ucid balaurul, adică niște eroi întemeietori, tocmai pentru că acțiunea lor este una violentă și are ardoarea crimei întemeietoare. Iuliu Maniu este “Sfinx”, pentru că acuzatorii săi se doresc a fi în pielea lui Oedip. Dar, deoarece crima (oricât de întemeietoare s-ar dori ea) nu este legitimă, ci abuzivă și violatoare de lege, comuniștii îndeplinesc, de fapt, funcția unui monstru care uzurpă locul de drept al regelui uns și ales.

Batjocorirea continuă printr-o altă dimensiune. În 1948, în Scânteia, apare (în patru episoade) celebrul articol al lui Sorin Toma pe marginea poeziei lui Tudor Arghezi, articol intitulat “Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care, printre altele, acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un “urât mirositor vocabular”. Acest lucru s-ar putea spune mai degrabă despre limbajul agresiv promovat de Scânteia împotriva “dușmanilor poporului”.

Ziarul Scanteia, 1948 , „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei”

Sorin Toma „a ucis modernitatea literară românească“ Cariera jurnalistică a lui Sorin Toma ar fi trecut poate neobservată dacă nu ar fi semnat un articol devastator pentru istoria literaturii române: „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei“. E un articol serial, publicat în patru numere ale ziarului „Scânteia“, în ianuarie 1948, în care poetul Tudor Arghezi era desființat și scos practic din literatura română. „În 1948, când Arghezi a fost denunțat ca poet al putrefacției în «Scânteia», atunci a fost ucisă modernitatea românească“, subliniază criticul literar Eugen Simion cu privire la importanța momentului.
Prezentăm mai jos câteva fragmente din virulentul articol semnat de Sorin Toma împotriva lui Tudor Arghezi.

„Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace și otrăvuri spirituale.“

„Conținutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viață, scârba și ura față de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original și nimic național.“

„Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale.“

„Crâmpeiele de frumusețe adevărată ce se mai întâlnesc pe ici pe colo în poeziile lui Arghezi să fie oare un semn că în sufletul poetului nu stăpânește numai moartea, că mai există în el un rest de viață și de simțire omenească destul de puternic pentru a regenera acest mare talent? Sau nu este aceasta decât fenomenul ce se observă la cadavre, când unghiile și părul continuă să crească și după moartea tuturor celulelor organismului? Datele pe care ni le oferă viața și scrierile lui Arghezi nu încurajează la optimism.“

Acesta a reprezentat cel mai important articol din cariera lui Sorin Toma.

Mai întâi, este speculată ideea de “plagă”, de molimă, “pecingine”, “cloacă murdară”, “dușmanii poporului” fiind purtători de “venin fascist” de obicei, drept care țara este “infectată” și infestată de otrăvitori (agenții “infecției” fiind ziariștii legionari ori antonescieni, dar nu numai ei, ca “otrăvitori de suflete”, ci și universitarii “huligani” ca otrăvitori ai studențimii) și de “buruieni veninoase”. Iar și iar, mântuitorii unei asemenea molime nu ar putea fi decât aceiași comuniști cu râvne oedipiene pervertite.

Iată ce declara domnul Sorin Toma în urma unui alt interviu realizat în 2011 de către reporterul Ilie Rad:

“Ei bine, scriam în volumul meu memorialistic că, „după războiul pierdut de Antonescu alături de Hitler, Basarabia și Bucovina de Nord erau atunci vădit nerecuperabile, dar partidul și conducerea de stat și Gheorghiu-Dej personal făcuseră mari eforturi, în cadrul tratativelor de pace și în afara lor, pentru înlăturarea oricăror sechele ale Dictatului de la Viena și pentru recunoașterea internațională a suveranității României asupra Transilvaniei în totalitatea ei. Meritele astfel câștigate erau considerate un important capital politic și orice încercare de a le minimaliza, un atac politic de deosebită gravitate. Conducerea partidului a văzut în publicarea poemelor menționate o declarație de război împotriva sa. Cartea a fost interzisă, tirajul a fost dat la retopit. S-a hotărât să i se dea lui Arghezi o ripostă drastică.” „Articolul […] trebuia nu numai să constituie un drastic avertisment dat lui Tudor Arghezi, dar și să zdruncine… prestigiul și influența de care el se bucura în rândul oamenilor de artă, astfel ca ei să poată înfrânge reținerile și ezitările inspirate sau întărite de exemplul lui Tudor Arghezi.” 

Ziarul Scanteia, 1948 , „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei”

 În sfârșit, o ultimă mostră de vocabular agresiv prin care se încearcă impurificarea lingvistică a “dușmanilor poporului” este aceea a animalizării lor, nuanțele fiind sugestive în acest caz. Prin bestializare, acuzații erau implicit coborâți din nou în subuman, justificând “arianismul” (fals al) omului nou încarnat de comuniști. Varietatea este destul de spectaculoasă, imaginarul lingvistic comunist râvnind să găsească ipostaze animalice destul de abjecte și dezgustătoare: “dușmanii poporului” dotați cu “colți” și “gheare” erau declarați a fi “hiene” (speculanții), “lupi” (în haită), “câini turbați” (Ion Antonescu era adesea numit “câine roșu”;

Mihai Antonescu este prezentat, la procesul care i se intentează, drept un “câine bătut” care tremură; se vorbește, apoi, de trădătorii care “mârâie”; drept care se scandează “Jos laba murdară!”), “șobolani” (de pildă, generalul Picki Vasiliu are “ochi de șobolan”; cu altă ocazie, alți incriminați vor avea, în schimb, “ochi de pește”); cu un impact aparte era utilizată categoria reptilelor: “cameleoni”, “vipere” (în cuib; ziariștii antonescieni erau, de pildă, “vipere ale scrisului românesc”, “hitleriste” de obicei), “șopârle” (Radu Gyr era portretizat ca avînd un cap de șopârlă), “năpârci” (reacționare); un alt tip de “dușmani ai poporului” erau catalogați drept “ploșnite” (“regale”); chiaburii erau considerați “corbii secetei” sau ai maselor populare; în sfârșit, o ultimă categorie era aceea a “viermilor”, “limbricilor” (ziaristul Romulus Dianu este înfătișat ca un “limbric speriat”) și a “lipitorilor”.

Iată acum cîteva secțiuni din articolul “Un vierme”, semnat de N. Corbu (în Scânteia, An XVIII, nr. 1263, 30 octombrie 1948), despre președintele Partidului Social Democrat, Titel Petrescu:

Scânteia, An XVIII, nr. 1263, 30 octombrie 1948

„Mulți au și uitat de el – dacă l-au știut vreodată. Trebue să răscolești adânc prin putreziciuni, ca să dai de urma lui, târându-se la fund. Câte nu visase viermușorul ăsta! Să se facă dolofan, să crească, să se umfle și iar să se umfle, să ajungă mare, să se vadă șarpe. Viermele își agățase o lavalieră cu picățele și se înfoia în ea, asuda ținând discursuri – cu fiere că nu e ascultat – /…/ viermele se băga peste tot și în toate, se agita în sus și-n jos, că poate-poate îi pică și lui ceva – și se bâțâia de ciudă că nu-l ia nimeni în seamă. Un vierme ambițios. Titel Petrescu”.

Cele din urmă ipostaze sunt cele mai abjecte (întrucât trimiterea este la o dimensiune anală, excremențială și putrefactă), prin ele încercându-se (pentru a câta oară) justificarea represiunii împotriva “dușmanilor poporului” prin macularea lor totală. Morala sau, mai exact, antimorala este că unor “viermi” ai dreptul și poti să le faci orice.

Un text virulent împotriva lui Iuliu Maniu este semnat în 1946 (Scânteia, An XVI, nr. 539, 3 iunie 1946) de Ion Călugăru, purtând titlul “Mortul care le trebuie”. Autorul îi proiectează pe liderii partidelor istorice ca pe niște pensionari amatori și profitori ai înmormântărilor, figura centrală vizată fiind, însă, așa cum am spus, a lui Iuliu Maniu care și înainte, și în timpul, și după procesul lui Ion Antonescu, a vorbit despre acesta ca despre un patriot.

Scânteia, An XVI, nr. 539, 3 iunie 1946

“În multe orășele de provincie /scrie Ion Călugăru, n.n./ există câte un pensionar mititeluț, plin de ticuri, năselnic, certăreț, care mai mult tânjește decât trăește. Timpul trece pe lângă dânsul și îl înspăimântă parcă ar fi un torent. Molcome, risipite în negură sunt zilele târgoveților, însă, pensionarul le simte repezite, nebunatece, ofense pentru dulcea lui bătrânețe. Totuși, când dricarii drapează o casă și apar steagurile de doliu și dricul condus de cioclii în uniformă de diplomați, înfățișarea, umoarea bătrânelului ponosit se schimbă. Devine alt om, altă personalitate. /…/ S-ar putea spune că unica bucurie ce i-a mai rămas în cenușia-i existență, marea lui preocupare este să participe la toate înmormântările.”

"Scânteia" era însă cea care monopoliza mediatic asaltul împotriva lui Iuliu Maniu, transformând procesul liderului țărănist într-o adevărată telenovelă moscovită, un serial intrigant, firește, cu final previzibil. Până la 15 noiembrie (deci la patru zile de la data pronunțării sentinței) Iuliu Maniu și Ion Mihalache au apărut negreșit pe prima pagină a pretinsei gazete, care ținea isonul, cu o agresivitate fățișă, acuzațiilor orchestrate de tribunalul de sorginte stalinistă.

Ziarul Scânteia, 15 noiembrie 1946 „Procesul lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache

Fără să țină cont măcar de o logică a bunului simț, condeiul neșovăielnic îi înfiera pe cei doi țărăniști și pe membrii echipei lor, dădea verdicte categorice și, cu fermă convingere, făcea ample demonstrații de forță. ? Revelații de un senzațional care ar face deliciul corespondenților presei americane și engleze, dacă nu ar constitui o demascare necruțătoare a imperialismului lor […] politica fostului P.N.Ț. și a șefilor lui supremi nu era decât un apendice al activității de trădare și spionaj și o mască a crimei?, dezvăluia, în editorialul de primă pagină al oficiosului de partid din 2 noiembrie, celebrul jurnalist Sorin Toma, fost redactor șef al publicației cu pretenții informative

.

Însusi directorul Scânteii, Miron Constantinescu, va încerca o maculare cu orientare postumă în editorialul său împotriva unei celebre familii liberale (Scânteia, An XVI, nr. 688, 27 noiembrie 1946), încheindu-si textul cu o profetie ritoasă –

Scânteia, An XVI, nr. 688, 27 noiembrie 1946

“Iar pe cavoul familiei Brătianu, oamenii viitorului vor scrie: Aici zac rămășițele familiei Brătianu/Care și-a clădit huzurul/Pe jaf, înșelătorie și asasinat”. Criptocomuniștii de după revoluția din 1989 în România îi vor urma tactica atunci cînd, la o demonstrație împotriva Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat, îi vor trimite liderului acestuia, Corneliu Coposu (fost deținut politic timp de aproape două decenii în închisorile comuniste din România), ca dar, un sicriu.

Treptele agresiunii sunt parcurse ierarhic, ajungându-se la o condiție putridă a “dușmanilor poporului”: aceștia sunt “găunoși”, “elemente descompuse”, “rămășițe” (adică resturi, ruine umane) intrate în putrefacție, revelate prin “putregaiul fascist” (sau “putregaiul moral al burgheziei”) și “puroiul legionar”, drept care poporul și Partidul simt, pe lângă “nemărginita revoltă”, “scârbă și dezgust”. Limbajul coroziv legat de putrid este completat, în această retorică agresivă, de o dimensiune funerară ofensatoare, “dușmanii poporului” fiind considerați niște “cioclii ai proprietății țărănești”, “ramoliți și “strigoi” ori “paiațe” (oameni goi, carcase). În editorialul nesemnat intitulat “Chipurile lor…” din Scânteia (An XVI, nr. 519, 9 mai 1946),

Scânteia (An XVI, nr. 519, 9 mai 1946)

Zugrăvirea acuzaților din “procesul marii trădări” intentat lui Ion Antonescu și colaboratorilor săi atinge apogeul prin batjocorirea verbală și sublinierea decrepitudinii celor incriminați. Sugestia este aceea că, fiind “morți” din punct de vedere moral, ei pot fi uciși fizic, fără ca nimeni să se simtă vinovat pentru aceasta, tocmai pentru că ar purta pe trup semnele morții iminente, ale putrezirii de vii. Iată câteva din secvențele ilustrative din acest editorial: “fețele lor, descărnate, livide ori pământii, brăzdate de sbârcituri cari nu sunt urmele unui travaliu al gândirii, ci pielea botită a cărnii unor trupuri din care a pierit tot ceea ce constitue demnitatea și măreția unui om, credința într’o ideie, fețele lor tremurătoare, crispate, căzute, cu buzele vinete, cu câte un rictus intermitent, de nevropați sau posedați, ca și calmul aparent al unora dintr’înșii, este oglinda aceleiași lipse de speranțe”. Se sugerează că acuzații sunt nisâște ipostaze ale omului degradat, niște stafii și “foști oameni”, care au început deja să putrezească

Am analizat anterior imaginarul lingvistic violent acționat împotriva “dușmanilor poporului” de către mașinăria activistă comunistă din Scânteia. Vom seconda acest demers de analiza “țigăniei” sau “porcăriei” din viața literară, cum o numește Tudor Arghezi, care s-a petrecut între scriitori, în primii ani de după invazia sovietică și instalarea forțată a comunismului în România. Ne vom ocupa, pe scurt, de felul în care scriitorii și ziariștii s-au spurcat între ei în funcție de baricada în spatele căreia se aflau și de pe care combăteau. Dacă în 1944, o oarecare politețe se mai simte în relațiile gazetărești dintre scriitorii cu diferite orientări politice, începând cu 1945, agresiunea verbală devine regină. Astfel de polemici dure și incorecte existaseră și în perioada interbelică ori în preajma celui de-al doilea război mondial, în special în timpul în care extrema dreaptă românească atinsesese apogeul său politic. Dacă autoritățile comuniste manifestă, la început, o oarecare reținere lingvistică în blamarea scriitorilor care nu erau convenabili, scriitorii și gazetarii înșiși, acționați de Putere, nu se vor sfii să-și atace grosier colegii de condei. Mulți scriitori vor fi incriminatț: unii vor fi aruncați în închisori (agresiunea verbală din gazete fiind doar primul stadiu al agresiunii totale pe care o vor cunoaște ulterior), alții vor fi recuperați de comuniști ori chiar reeducați (ajungând să scrie în stil proletcultist), alții vor fi izolați și interziși pe perioade mai lungi sau mai scurte, alții vor încerca să supraviețuiască decent sau printr-un colaboraționism minim, alții vor trece oportunist și fățiș colaboraționist de partea Puterii.  Cele mai multe atacuri au loc în Scânteia, România liberă, Tribuna poporului, Contemporanul etc.

  Acuza cea mai în vogă la adresa scriitorilor de dinainte de instaurarea comunismului este, lucru previzibil, aceea de trădare și slugărnicie. Sunt puși la zid Emil Cioran și  Mircea Eliade, C. Noica și Ion Barbu, Nichifor Crainic și Radu Gyr, dar și Lucian Blaga, acuzați fie de obscurantism, fie de misticism, fie de extremă dreaptă (majoritatea, într-adevăr, aderaseră la sau simpatizaseră cu ideologia legionară). Ei sunt considerați a reprezenta “dezonoarea” scrisului românesc; Ioan Alexandru Brătescu-Voinești este taxat drept “creatură teutonă” și “bătrân huligan”, alți scriitori sunt catalogați “slugi naziste”, “agitatori fasciști”, “imperialiști”, “reacționari”, “contrarevoluționari”, “lachei odioși”, “trântori”, “ploconiți”, “ciocoi”. A curăța era folosit în situații de “deratizare” și igienă profilactică la nivel uman, ironic vorbind. Urmau, apoi, verbe care provocau durere fizică precum a lovi, a izbi și a smulge (“colți” și “gheare”), acestea fiind completate, la un nivel fizic și mai dureros, de a zdrobi și a strivi. În final, pedepsirea “dușmanilor poporului” era încununată prin verbele a stîrpi, a sfărîma, pentru ca ultima fază a extincției să fie redată prin a curma, a anihila, a nimici și, mai ales, a lichida.

Reiese în mod limpede, din această înșiruire verbală, că scopul final era distrugerea din rădăcini a făpturilor umane care intrau în categoria “dușmanilor poporului”. Dar până la capătul tunelului acestea aveau de parcurs destule trepte ale agoniei și umilirii.

După cum am menționat în partea de teorie și tehnici de manipulare prin discursul ideologic, metoda prin care regimul manipula masele era cea de subiformare. Respectiv, se ascundea eficient adevărata situație a țării, nu se discuta de economie, mai bine spus, de situația precară a acesteia. Nu veți găsi niciodată vreun articol, în nici o publicație a acelei vremi care să relateze adevăratul trai al oamenilor. Nu veți vedea nici în Scânteia vreo mențiune cu privire la lipsurile materiale, la lipsa mâncării, la lipsa apei calde, a curentului după o anumită oră.

Articolele care predominau cu frecvență, erau toate cu privire la cuplul dictatorial în raport cu țara, sau așa doreau stimabilii să creeze această imagine:

Ziarul Scanteia , 6 august , 1947

Se pune accentul foarte mult pe distragerea atentiei publicului de la adevaratele probleme, aruncand in fata „clasei muncitoare” fel de fel de incurajari la munca si asa-zise „multumiri” pentru efortul depus de fiecare individ, după cum puteți vedea și în acest articol prin intermediul căruia Dej le mulțumește public oamenilor, adică clasei muncitoare pentru efrturile depuse și munca pentru partid și țară. Astfel, oamenii erau incurajati să muncească constant, fiind complet orbi în fața adevărului, acela că țara nu o ducea deloc atât de bine pe cât presa o făcea să pară. Ziarele, în loc să își îndeplinească rolul de „mesager al adevărului” nu făcea decât să ofere oamenilor o minciună gogonată dictată de către partid. Cine nu se conforma și își cenzura textele după bunul plac al șefilor de partid, ar fi fost suprimați, presați constant să se adapteze la sistem.

Din acest motiv, foarte mulți autori, scriitori și ziariști au ajuns să se autocenzureze pentru a evita riscul de a fi „puși la zid”de către sistem și să riște să nu mai poată publica niciodată nimic. Da, exista acest risc de a nu mai fi publicați vreodată doar pentru că nu îndeplineau criteriul dorit de către „șefii”statului. Prin urmare, acești oameni, în special scriitorii, autorii și ziariștii nu au reprezentat decât niște marionete pentru cei „sus puși”. Putem spune cu mâna pe suflet ca nu a mai putut exista libera exprimare în scris, cultura ajunsese într-un punct mort, unde clișeele inundau toate ziarele, toate cărțile, toate operele de artă. Ne permitem să deviem puțin de la subiect doar pentru a menționa că și în arta filmului, opere de muzică sau picturi există aceeași cenzură și propagandă la sânge în favoarea regimului.

Scânteia , 12 mai 1948 , Sărbătorirea încheierii campaniei agricole de primăvară

În acest articol se scoate în evidență, prin utilizarea de imagini (sau desene în unele cazuri) cât mai mari care să acapareze atentia publicului și utilizarea unui titlu și mai tentant și acaparator care să sară în ochi, să liniștească, dacă preferați, conștiința oamenilor. Din când în când se făceau publice articole care, după cum am spus, „lăudau” strădania și munca oamenilor, în cazul acestui articol, în agricultură. Drept urmare, până și o mică adunare festivă care a fost ținută cu ocazia unei recolte bune de toamnă ajunge pe prima pagină a celui mai râvnit și citit ziar din România acelei vremi. Aș spune că este ironic odată ce privim prin comparație ziarele de cancan și „realitate” puse sub nasul oamenilor în prezent.

Scânteia , 16 septembrie 1950 Triumfa patriotismului studențimii

Acest articol face referire la protestele studenților fasciști români care au fost adăpostiți de partidele istorice. Acești studenți se adunaseră la Universitatea din Cluj pentru a protesta în fața regimului comunist. Scânteia, fiind unul din principalele organe ale partidului comunist, era numai normal să mușamalizeze totul, dând o cu totul altă imagine în ziar decât cea adevărată.

Acei studenți nu erau fasciști, ei luptau pentru noțiunea de democrație, curent care nu putea nici să fie rostit pe atunci la adevăratul său sens teoretic. Această mișcare, bineînțeles complet abolită, a fost una din primele de-a lungul istoriei comuniste a României. Când spunem că Scânteia a mușamalizat totul, facem referire la felul în care acest articol relatează întâmplările pornind chiar de la titlul acestuia.

Se pune accentul nu pe motivul pentru care studenții se revoltau, ășă cum ar fi normal pentru presă să relateze un eveniment, ci cât de bine a triumfat patriotismul studenților care nu s-au dat dupa cei ce militau pentru democrație. Pe scurt, publicul cititor era fraierit și spălat pe creier să creadă că:

A fi patriot înseamnă mai mult decât ceea ce vrei tu ca cetățea de la țara ta

Partidul învinge intotdeauna, drept urmare este inutil, ba chiar riscant să i te împotrivești vreodată. Cine riposta împotriva regimului plătea cu propria viață în unele cazuri erau torturat fizic și psihic, atât el cât și familia sa.

Ziarul Scânteia, 15 aprilie 1946 „Preturi mazare”

Unul dintre articolele care, personal m-a amuzat foarte mult odată găsit a fost cel prin care Scânteia anunța poporul că prețul la mazăre a scăzut de la 2000 la 800 de lei pe kg. După cum am menționat anterior, uneori în loc de fotografii se foloseau fie desene , fie caricaturi. În cazul de față avem la dispoziție o caricatură pe cât de amuzantă pe atât de exagerată pentru oricine care nu a trăit acea perioadă. În caricatura prezentată avem un car cu niște saci de mazăre care cade și „stâlcește” ceea ce par a fi vânzători cu pancarte care țin la vedere vechile prețuri. Deasupra sacilor cu mazăre se poate vedea clar, ostentativ chiar, noul și îmbunătățitul preț de 800 de lei pe kg. Mesajul pe care acest desen, alăturat unui articol detaliat care promovează aceeași idee, este că țara o duce așa de bine că ne permitem să scădem prețurile considerabil. Desenul nu face decât să dea impresia unei vești extraordinar de bune, ba chiar să entuziasmeze oamenii, distrăgându-le atenția de la adevărata stare financiară a țării.

Ziarul Scânteia, nr. 4792, 26 martie 1960 „Cum l-am cunoscut pe Lenin”

Un lucru pe care dorim să îl facem cunoscut cititorilor acestui studiu, este că a existat o diferență majora în presa din timpul lui Dej și cea a lui Ceaușescu. Gheorghe Gheorghiu Dej a fost un mare admirator al lui Lenin, oferind ca exemplu multe din realizările acestuia prin intermediul publicațiilor din ziare. Cărțile de istorie pronunțau adesea numele lui Lenin și mai puțin pe cel al lui Dej, Lenin fiind, la dorința lui Dej, imaginea comunismului în România și cel în fața căruia România ar trebui să-și arate loialitatea și mulțumirea. În schimb, Ceaușescu nu a urmat deloc modelul lui Dej, deoarece acesta a scos complet imaginea lui Lenin din articolele ziarului Scânteia, din cărțile de istorie și , implicit, din memoria poporului, înlocuind toate acestea cu propria lui imagine, cu numele său din obsesia sa de a propaga cultul personalității prin toate sursele de informare, atât pentru populația contemporană lui, dar și pentru prosperitate. Articolul de mai sus demonstrează această diferență dintre Dej și Ceaușescu. Dej nu s-ar fi lipsit niciodată de un moment prin care putea sa îi facă puțină reclamă pozitivă lui Lenin, prin care să îi mulțumească pentru felul în care a ajuns România etc. În articolele din perioada lui Ceausescu, nu veți observa niciodată un asemenea articol care să mulțumească altcuiva decât lui Ceaușescu pentru realizările țării.

La distanță de un sfert de secol, pentru cei care citesc acum, un articol din „Scânteia”, de exemplu, pare halucinant. Pentru cei care au scris atunci, obligați să se conformeze unui stil impus de nevoia de îndoctrinare a maselor, este încă dureros (http://stiri.tvr.ro/fabrica-de-cuvinte–un-reportaj-despre-presa-si-viata-de-ziarist-in-perioada-comunista_56596.html#sthash.LsiTuBHR.dpuf)

Presa era o profesie riscantă: orice cuvânt gândit liber, scos din canoanele limbajului tipic, putea să însemne sfârșitul carierei de ziarist, ani de temniță, dispariție, prigoană asupra familiei celui care ar fi îndrăznit. Cuvintele erau de lemn iar literele care le imprimau pe hârtie – de plumb. Meseria de jurnalist era grea, chiar și la propriu. Presa nu se mai scrie cu plumb, vechile tipografii au fost vândute, literele – topite. Casa Scânteii, cea mai mare fabrică de cuvinte din vremea comunismului, s-a transformat în Casa Presei Libere. Steluța cea de sus veghează însă, pe pilonul central al clădirii, la fel și simbolurile comuniste, încă pe ziduri. Perechi de ochi simbolici, privind dinspre un trecut nu prea îndepărtat, rămași încă acolo pentru a ne aminti că revoluțiile se fac nu numai pentru a elibera oameni ci și cuvinte.

Între limba de lemn a comunismului doctrinar, menit să transforme omul într-un resort docil al sistemului și limbajul corporatiștilor diferența este, însă, nu numai de un sfert de secol. Cei care scriau în limbajul greoi și alambicat de dinainte de Revoluție ascundeau, dincolo de cuvinte, frica, revolta, foamea. Cei care scriu astăzi în limbajul greoi și alambicat al noilor generații nu ascund nimic.

Mai departe vom inventaria verbele agresive prin care ziariștii care semnau în Scânteia ațâțau populația împotriva “dușmanilor poporului” de toate categoriile, întrucât și în acest caz, funcționează o ierarhie și niște trepte ale stigmatizării. Astfel, verbele a ucide și a extermina erau folosite rar. Într-o primă fază punitivă au fost folosite verbele moralizatoare a înfiera, a demasca (cu varianta a smulge masca de pe chip, întrucât “dușmanii poporului” erau suspectați de teatralitate), a încolți, a izgoni, a disprețui, a stigmatiza. 

7.3 Perioada 1960-1989 a ziarului Scânteia ( Nicolae CEAUȘESCU)

Ziarul Scanteia,  26 ianuarie 1968 „Aniversarea de 50 de ani ai tovarsului Ceausescu”

Așa cum putem vedea și în imaginea alăturată, articolul care sare în ochii cititorilor, înainte de orice este marea știre care anunță aniversarea de 50 de ani ai Tovarășului Ceaușescu și, undeva aruncat în neant și ambiguu, se găsesc și alte știri despre mineri, despre așa zisele “obiective industriale”. Atât Ceaușescu cât și Dej au dorit să țină ascunsă situația țării din două motive:

Pentru a nu crea panică în rândul oamenilor dacă aceștia ar fi aflat de datoriile țării și de neajunsurile de care dispun

Doreau să creeze o imagine utopică a societății, cum că toată lumea este fericită, promovând așa zisele evenimente considerate de partid ca fiind pozitive (zile de naștere, faptul că țara nu ar fi avut datorii vreodată)

Ziarul Scânteia , 15 martie 1966 „Organizarea temeinică a lucrarilor agricole de toamnă”

După cum am spus mai devreme, fie erau publicate articole legate în aproape exclusivitate despre cuplul dictatorial, fie articole cu privire la laudele „bine meritate”de către regim, sau articole pentru cel atașat mai sus care sunt oarecum legate de clasa muncitoare. Nu vă imaginați că de aceasta dată s-ar relata ceva adevarat, nu.

Ziarul Scânteia nr 4737 , 16 ianuarie 1960 – Ziua și noaptea să se lucreze cu maximă intensitate

Acest articol din 16 ianuarie 1960 îndeamnă populația să se grăbească să însămânțeze pământul până la ultimul hectar. Se promovează munca asiduă cu schimburi duble, toate pentru binele comun, pentru ca țara să aibe ce mânca. Adevărul este defapt altul, oamenii erau munciți pe rupte doar pentru ca Ceaușescu să exporte mai bine de jumătate din producția țării în afară. Românii nu beneficiau de produsele finite ale muncii lor. De aici și cunoscutele, dar și dureros de amintit, cozi la alimentară pentru o pâine, un kg de făină și câteva ouă.

Ziarul Scânteia nr 4730 , 14 ianuarie 1960, Ocrotiți pomii de pe marginea șoselei

Acest articol ar părea, la prima vedere un banal discurs de morală la adresa cetățenilor să respecte curățenia și să nu distrugă pomii. Dacă asta a fost prima impresie, atunci aveți dreptate. Este unul din multele articole de umplutura pe care Scânteia le publica doar ca să acopere spațiile goale din imensele pagini ale ziarului. Acest articol nu este codat, nu oferă vreo informație bonus sau vreo subtilitate anume. Acest articol face referire fix la ceea ce titlul sugerează: Sa ocrotim pomii de pe marginea șoselei. Ce face acest articol și mai stupid, este faptul că a fost publicat pe timpul iernii.

Ziarul Scânteia, nr 4727, 10 ianuarie 1970 Noua viață a lemnului

Spre delectarea cititorilor, vă oferim un nou articol din Scânteia anului 1970. Pentru necunoscători, articolul acesta este în totalitate despre viața lemnului. Toată istoria lemnului de la toate speciile, până la rolul acestuia, cum este folosit, pentru ce și timpul necesar fabricării materialelor din lemn. Măcar mulțumită acestui articol este făcut, cât de cât, publică într-adevăr situația reală a pădurilor românești distruse și vândute pentru lemnul nostru. Din păcate, acest comerț al lemnului nu a murit odată cu comunismul, el încă fiind popular și în prezent.

Ziarul Scânteia nr 8472 , 3 iulie 1970 Vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în județele Arad și Timiș

După cum am menționat pe tot parcursul lucrării noastre, principalele articole care vedeau lumina primelor paginii ale ziarului erau întotdeauna cele care făceau referință la cuplul dictatorial, Nicolae și Elena Ceaușescu. Toate plimbările în aer liber, întruniri, întâlniri cu scopul rezolvării problemelor țării sau pur și simplu vizite ale conducătorului Ceaușescu. Această vizită în județele Arad și Timiș au fost făcute de către Nicolae Ceaușescu pentru a spori popularitatea partidului comunist. Ca tehnică de manipulare a cititorilor acestui articol, au fost introduse până și didascalii în cadrul articolului prin care se aducea la cunoștiintă cât de bucuroși erau oamenii sau cât de tare aplaudau și cum scandau ei : Trăiască Partidul!

Ziarul Scânteia , nr 2 an 1 , 24 decembrie 1989- Mai ucigași decât ucigașii, mai vandali decât vandalii

Articolul acesta, denumit “Mai ucigași decât ucigașii, mai vandali decât vandalii” este, poate, ultimul articol din vechea manieră a ziarului. Ucigașii și vandalii se doreau a fi tot poporul care era portretizat ca un grup de criminali porniți să își ucidă prada, pe Nicolae Ceaușescu. Ulterior, pe măsură ce partidul cădea, articole din cadrul aceluiași număr au început să relateze situația precară a țării în acel moment. A fost un moment de eliberare pentru toți, ziarele și presa în general a fost cea care a instigat oamenii să lupte cu tărie.

Ziarul Scânteia , nr 2 an 1 , 24 decembrie 1989

Făcând parte din același număr al anului 1989, avem articolul intitulat “Țara muncește, țara își apără demnitatea”. Acest articol face referire în totalitate la oameni. Nu la partid, nu la poliție, nu la cei sus puși, la oamenii de rând. Oameni care se săturaseră sa mai simtă ștreangul cenzurii în jurul gâtului care să-i sufoce zi de zi. Se săturaseră de regimul tiranic de conducere al lui Ceaușescu, iar pentru întâia oară Scânteia publica adevărul. Publica adevărata frustrare a oamenilor care luptă cu ultimile puteri pentru puțina demnitate care le-a mai rămas după ce au fost torturați prin muncă, cenzură si propagandă continuă de către Ceaușescu și oamenii lui.

Ziarul Scânteia , nr 2 an 1 , 24 decembrie 1989

Articolul cu pricina, „Dorința de libertate, mai puternică decât forța armelor”, face parte din compactul ultim număr al existenței Scânteii, respectiv nr 2 din anul 1989, 24 decembrie. Cu toții stim deja că Nicolae Ceaușescu a fost ucis pe data de 25 decembrie 1989. Acest articol este ultimul apărut, deoarece Scânteia a fost închisă odată cu căderea comunismului. În cei 40 de ani de existență, acest numar este singurul care promovează jurnalismul așa cum ar fi trebuit să fie de la început: să prezinte situația țării așa cum e. Țara se afla în revoltă, oameni uciși pe stradă, magazine asediate, tancuri și oameni înarmați, era stare de război. Pentru prima dată, se știa ce se întâmplă într-adevăr. Fără alte articole care nu exprimau nimic, fără injurii aduse oamenilor de rând sau elitelor pe temeiul problemelor politice, fără cenzura, fără propagandă. Oamenii se săturaseră de conducătorul lor, se săturaseră să fie mințiți și s-au revoltat împotriva partidului, împotriva guvernului, împotriva lui Ceaușescu. Vocile lor răsunau mai puternic decât gloanțele trase în mulțime. Oamenii au călcat pe cadavre pentru această libertate de mult râvnită, această libertate a exprimării libere, această democrație.

Ziarul Scânteia , nr 2 an 1 , 24 decembrie 1989

Tot în cadrul aceluiași ultimul număr din Scânteia, se află și un articol intitulat “Revoluția e a noastră, apărăm revoluția noastră”. În acest articol se simte, în sfârșit, amprenta pregnantă a poporului secătuit de către Ceaușescu, dar care luptă cu ultimile puteri rămase pentru a înlătura acest regim tiranic de conducere. Această revoluție este a noastră, a tuturor, de atunci și până în veci. Faptul că atunci am putut face ceva pentru a schimba soarta a mii de oameni înseamna că nu trebuie niciodată sa uităm de sacrificiile părinților și bunicilor noștrii , înseamnă că trebuie să le ducem moștenirea mai departe.

8.2 Metode prin care oamenii trasmiteau informații secrete

Cu toate că Securitatea era cu ochii pe oameni non-stop și nu le scăpa mai nimic (mai puțin in cazul Scânteii și ambasadei URSS pentru că acolo existau funțiile de cenzori care se ocupau de buna decurgere a treburilor) românii au dibuit o serie de metode de a păcăli , pentru o vreme Securitatea, și de a strecura diferite informații. Se prea poate ca o parte din aceste metode să fi funcționat și pentru informarea oamenilor și punerea în mișcare a maselor pentru înlăturarea lui Ceaușescu de la conducere. Printre aceste metode se enumeră:

Scrierea cu cerneală simpatică.

Despre scrierea cu cerneală  simpatică se spune: „Gama cernelurilor simpatice este foarte variată. Se pot întrebuința unele medicamente: piramidon, salicilat, hipermanganat sau apă, zeamă de lămâie, urină, salivă, apă zaharată, alcool. Între rânduri, în spațiile rămase libere și uneori chiar peste scrisul vizibil se scriu comunicările cu cerneală simpatică“. În directive este dat exemplul unui cetățean din SUA care trimite în RPR o scrisoare în limba maghiară. În text apărea cuvântul Czitron care era dat ca numele unui rabin, și care în limba maghiară înseamnă lămâie. La controlul fizic-chimic s-a constatat că scrisoarea conținea text simpatic scris cu lămâie. În acest caz, cuvântul Czitron indica existența scrisului simpatic.( adev.ro/ne7prc)

Indigoul alb.

Altă metodă  folosită pentru a înșela Securitatea era indigoul alb – o coală albă de hârtie, îmbibată cu anumite substanțe chimice care se suprapune altei coli și prin apăsare se imprimă scrisul invizibil. Numai prin tratare cu anumite substanțe chimice apare scrisul. ( adev.ro/ne7prc)

Scrisul convențional.

O altă metodă prin care se transmiteau informații ce nu trebuiau să ajungă la Securitate era scrisul convențional. „Cel interesat compune un text obișnuit care să nu dea deloc de bănuit. Descoperirea scrisului real presupune multă istețime din partea cenzorului. Apoi, se dau câteva exemple. „Într-o scrisoare găsită într-un colet poștal apărea următoarea frază: «Rufele pe care ți le trimit trebuie să le speli petru că sunt murdare». Fraza a părut suspectă. Controlându-se atent rufele despre care se făcea referire, s-a găsit în cusătura unei bluze instrucțiuni de spionaj scrise cu cerneală simpatică. „Cenzurându-se în mod regulat scrisorile trimise din străinătate de un individ din RPR s-a constatat că acesta comunica mereu știri în legătură cu doi copii. Cercetându-se pe teren, s-a constatat că expeditorul nu avea niciun copil și că sub această formă el transmitea informații în legătură cu capacitatea de apărare a țării, iar cei doi copi erau denumiri convenționale date armatei Sovietice și armatei RPR.“, scrie în drectiva secretă. În limbaj conventional, românii transmiteau în străinătate informații în legătură cu cei arestați, vorbind în scrisori despre persoane bolnave care sunt internate în spital.   Într-o scrisoare se scria, printre altele: „X este bolnav de 5 luni și mai are de stat în spital încă 8 luni. Am consultat un doctor mare și deși i-am promis o sumă importantă, nu a putut să facă nimic pentru a reduce timpul cât a stat în spital.“ . Precizarea termenului a dat de bănuit cenzorului și s-a constatat că era vorba de comunicări în legătură cu un arestat. ( adev.ro/ne7prc)

Codurile.

Codurile sunt scrieri secrete. De obicei, codul se bazează pe o carte sau un dicționar, iar descifrarea textului de face cu o „cheie“. În cartea de coduri sunt trecute cuvinte sau litere codificate, cu echivalentul lor real. De exemplu: absolut – 1318, adresa – 9416. Din motive de securitate (conspirativitate), cartea de coduri se schimba foarte des. Spre exemplu, într-o scrisoare apărea un șir de cifre: 5/7, 8/3… Pentru descifrare, atât expeditorul, cât și destinatarul foloseau aceeași carte, de obicei un dicționar. Cifra 5 indica pagina din dicționar, iar cifra 7 rândul în care se afla cuvântul respectiv. De asemenea, se mai folosea și codul muzical, unde notele constituiau un cod. Ele se trimiteau sub formă de partituri. .( adev.ro/ne7prc)

Cifrul.

Consta într-o înlocuire a literelor cu cifre, semne sau chiar litere cu alt înțeles. .( adev.ro/ne7prc)

Substituția.

Era fie simplă, când fiecare literă este reprezentată printr-un singur semn. Exemplu a – x, b – n sau polivalentă, când o literă avea mai multe valori: a – 11, 25, 48; b – 18, 29, 65. .( adev.ro/ne7prc)

Anagrama.

Apărea uneori ca o grupare de litere, într-o figură geometrică sau se putea ascunde sub diverse jocuri rebusistice. Pentru descifrarea textului era necesară mai întâi supracifrarea și apoi descifrarea. .( adev.ro/ne7prc)

Limbajul timbrelor.

Un anumit fel de a așeza timbrele putea constitui o indicație sau un cod. Un marinar cetățean străin, care naviga pe Dunăre, ruta Giurgiu – Viena, trimitea din fiecare port românesc cărți poștale ilustrate, cu salutări, la aceeași adresă din străinătate. Părându-i-se suspect acest lucru, cenzorul a verificat cu multă atenție cărțile poștale ilustrate și a descoperit că pe dosul timbrelor erau scrise informații destinate unui centru de spionaj imperialist, cu privire la navigația română. adev.ro/ne7prc)

Coletele poștale.

Securitatea a descoperit că într-un colet, tubul de pasta de dinți era foarte ușor și, când l-a deschis a descoperit hârtii ce conțineau instrucțiuni de spionaj. Într-un alt caz, instrucțiunile au fost descoperite într- pensulă de bărbierit. . (adev.ro/ne7prc)

Retransmiterea scrisorilor.

Uneori, scrisorile erau aduse în țară pe alte căi decât cele poștale. De obicei, erau folosiți marinarii de pe vapoarele românești  sau curieri diplomatici care beneficiau de imunitate la controlul organelor vamale. Aceste scrisori erau mai apoi retransmise pe calea corespondenței interne cu scopul de a camufla legăturile destinatarului cu strănătatea. Astfel, o scrisoare expediată de un „trădător” fugit din țară transmitea instrucțiuni scrise cu cerneală simpatică unui „agent” cu scopul de a facilita fuga din țară a unor persoane. Instrucțiunile Securității privind controlul corespondenței prevedea și excepții: era interzis să se deschidă corespondența membrilor CC, organelor de presă ale partidului – „Scânteia”, corespondența ambasadei URSS. Serviciul de cenzură funcționa pe lângă birourile de cartare ale oficiilor poștale, iar lucrătorul operativ trebuia să lucreze în deplină conspirativitate și să nu lase urme pentru a duce la deconspirare. (Acest articol legat de metodele transmiterii de informatii a fost realizat cu sprijinul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Documentarea și cercetarea în arhiva CNSAS a fost realizată de: Cristina Anisescu (coordonator),  Florentina Budeancă, Liviu Burlacu și Cipriana Moisa (Direcția Cercetare, Expoziții, Publicații, Serviciul Programe Educaționale și Centrul de Istorie Orală). .( adev.ro/ne7prc)

Concluzii

Ca primă concluzie pe care o oferim publicului cititor, presa romanească din timpul lui Dej și cea din timpul lui Ceaușescu, a fost pe cât de similară, pe atât de diferită. Dej nu a fost un împătimit al cultului personalității proprii, el îl idolatriza mai mult pe Lenin, drept urmare țara s-a sovietizat din dorința lui Dej de a-i demonstra lui Lenin cât de mult îl simpatiza. Ceaușescu pe de altă parte, a mizat mai mult pe propria lui imagine, și pe presa generalistă care nici nu îți oferea informații, dar nici nu te lăsa pe dinafară. Pe scurt, îți oferea articole demne de toată jena. Dej a fost mai agresiv, el ucigânduși inamicii, iar mai apoi aliații care l-au ajutat să ajungă la putere. În același timp, Ceaușescu a vrut mai mult să își creeze o imagine prietenoasă față de oamenii săi, pe lângă cultul forțat al personalității, Ceaușescu a fost mai aproape de popor, mai deschis, drept urmare și presa din timpul lui a fost axată pe problemele de zi cu zi.

Asemănarea dintre cei doi este aceea că amândoi și-au pus amprenta pe presa românească cât timp au fost la conducere. Articole cu privire la economia, mai degrabă spus adevăratul statut economic al țării, erau interzise. Oamenilor li se oferea o imagine falsă a realității medicale, sociale etc. Pe timpul lui Dej , atenția oamenilor era distrasă de la problemelele țării la un spectacol jignitor și de prost gust adus la adresa elitelor și oamenilor de cultură, exemplu ne-a stat articolul defăimător despre Tudor Arghezi, I.C.Brătianu, Antonescu etc. În timpul lui Ceaușescu au existat mai puține astfel de articole ostentative, deoarece în aproape fiecare număr trebuia să apara un articol stufos despre cuplul dictatorial, despre cât de bine o duc ei, cât de bine o duce țara, cât de puține lucruri ne lipsesc și de ce ar trebui să muncim cât mai mult.

Cea de-a doua concluzie la care am ajuns în urma acestui studiu de caz este că, pentru ca un om să cunoasca cât se poate mai mult din adevărul unui eveniment, el trebuie să nu se lase manipulat în nici un fel. Concluzia la care ajunge individul trebuie sa fie proprie și de sine stătătoare, să nu fie otrăvit de discursurile părților implicate. Pentru ca acest lucru să fie posibil, omul are nevoie de minim 3 surse de informație diferite pe care trebuie să le treacă prin filtrul propriu al logicii și să ajungă la propria lui concluzie. Presa a fost , este și va fi întotdeauna folosită ca sursă de manipulare a oamenilor, nu există adevăr pur. Omul își lasă amprenta asupra acestui adevăr fie că vrea fie că nu. Un jurnalist care se respectă, un jurnalist cu valori și cu simțul justiției nu ar trebui să se implice subiectiv în relatarea evenimentelor sau a unui adevăr. Acesta ne este rolul, să transmitem o informație unui public ascultător care așteaptă această informație. Rolul nostru ar trebui să fie de informare. Din păcate această manipulare prin presă se întâmplă chiar și după 1989. Oamenii nu au învățat nimic, ba mai mult, această libertate de exprimare pe care am câștigat-o în urma căderii comunismului tinde să facă mai mult rău decât bine. Nu se mai pune prețul pe informație și calitatea acesteia sau pe metoda de răspândire a informației. Jurnalistul a devenit, din păcate, o unealtă prin care anumiți oameni își fac reclamă, o unealtă folosită fie pentru a face bine cuiva, fie pentru a denigra imaginea altcuiva. Nici după anul 2000 informația sub forma ei pură nu ajunge intactă la oameni, cu toată tehnologia și stiinta pe care o avem, încă nu suntem capabili să acceptăm realitatea cum este ea, cu atât mai puțin să o și răspândim altora.

Bibliografie

Tiberiu Troncota, “Propagandă și cenzură“ Editura Tritonic, 2006 , București

Spălățelu Ion, „Printre foarfecele cenzurii „Editura: Editura Politică, 1974.

Alexandru Andriescu, „Limba presei românești„ Editura: Editura Junimea, Iași, 1979

Liliana Corobcă, „Controlul cărții: Cenzura literaturii în regimul comunist„ , Editura Cartea Română , 2014 , București

Emilia Șercan, „Cultul secretului: Mecanismele cenzurii în presa comunistă„ , Editura Polirom , 2015 , Iași

Verdery Katherine, „Compromis și rezistență, cultura română sub Ceaușescu„ Editura Humanitas, București, 1994.

Pacepa Ion Mihai, „Cartea Neagră a Securității„ Editura Ziua, 2007

Bogdan Teodorescu, „Cinci milenii de manipulare„Editura: Tritonic, 2012.

Sandache Cristian, „Literatură și propagandă în România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej„Editura Mica Valahie, București, 2011

Toader Alexandra, „Cultul personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej„ Editura Universității Al.I. Cuza, Iași, 2015

Tiberiu Troncotă, „România comunistă„ București, Editura Tritonic, 2006. 

Sauca Daniel, „Secera și pixul„editura Eikon, anul 2010, Cluj-Napoca

Propaganda Comunista in Romania

Vișinescu Victor, „O istorie a presei românești„Editura Victor, 2000, București

Rad Ilie, „Incursiuni în istoria presei românești„Editura Accent, 2008 , Cluj-Napoca

Rusu-Păsărin Gabriela, „Presa locală și regională română în context european„Independența economică, 2010, Pitești

Octavian Butoi, „Jurnalism: teoria și practica presei„ Editura București, 1983 , București

Micle Gheorghe, „Puterea presei în lupta lumii„ Editura Viața Literară, 1946, București

Popescu Nicolae, „Monografia administrării unui ziar„

Ignat Petru, „Lupta pentru transformări democratice revoluționare în societatea românească, oglindită în presa internă și externă„

http://adevarul.ro/locale/constanta/foto-cenzura-fosta-securitate-corespondenta-doar-scanteia-ambasada-urss-erau-iertate-1_5450fe3a0d133766a857c2b6/index.html (18.04.2016)

www.tvarheolog.com/category/scânteia (19.03.2016)

Npcr.ro/categorii/ziarul_scânteia (28.02.2016)

Cadranpolitic.ro/?p=1798 (13.05.2016)

Historia.ro/exclusiv_web/general/articol/munca_cenzor_n_comunism (10.01.2016)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/confesiunile-lui-sorin-toma-redactor-ef-cel-mai-mare-ziar-al-rom-niei-n (11.02.2016)

http://www.scritub.com/sociologie/Tehnici-de-manipulare-in-regim104164517.php (16.03.2016)

http://www.academia.edu/9483701/Licenta_Anca_Szilagyi (22.04.2016)

29. http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=3036 (12.04.2016)

Gustave le Bon, "Psihologia mulțimilor", Editura Antet XX Press, 1895, Prahova

( adev.ro/ne7prc) (15.05.2016)