Icoana In Lumea Crestina

Introducere

Această lucrarea de doctorat concepută sub îndrumarea P.C.Diac.Prof.Dr.Ioan Caraza căruia îi multumesc pe acestă cale,este expresia unei dorințe personale mai vechi de a mă apropia mai mult înțelegerea dimensiunii adevărate pe care icoana o ocupă în lumea creștină în general și în particular în Biserica Ortodoxă.Despre icoane s-a scris foarte mult, și ar părea că nu a rămas nimic de spus care să mai poată surprindă mediile teologice în privința exegezei asupra acestui obiect sfințit care ne înconjoară, parcă învăluindu-ne tainic în viața de zi cu zi.În parte, acest lucru este adevărat, pentru că icoana ne mărturisește permanent adevărul neschimbabil al prezenței lui Dumnezeu în întreaga creație.Cu toate acestea, asemeni unui organism viu în care Duhul Sfânt s-a sălășluit, icoana ne surprinde permanent printr-o prezență mereu proaspătă, mereu actuală a modului în care ne înfățișează în culori Revelația divină.Între noi ca și privitori și ea ca și obiect al venerației noastre, se crează o legătură tainică, potențată și de capacitatea noastră de a crește duhovnicește și a ne împărtăși în chip din ce în ce mai plenar de ceea ce ea mijlocește în viața noastră-Harul Sfântului Duh,Cel care face pe Hristos tot mai prezent în cei ce cred în El.

Născut și crescut pe mealeaguri bucovinene,la Gura Humorului,am trăit de mic copil în preajma mănăstirilor istorice, și nu pot niciodată uita sfiala cu care pășeam pragul Voronețului sau a Mănăstirii Humorului deși vremurile vitrege le-au văduvit pentru mulți ani de cea mai de preț dintre averile lor-Jertfa Liturgică săvârșită pe Sfintele Altare.Cu toate că timp de mulți ani stăpânitorii întunecați ai acestui veac le-au transformat în muzee sperând să stingă din sufletele creștinilor de aici flacăra credinței,niciodată băștinașii nu le-au privit ca pe niște vestigii lipsite de conținut mărturie a unor vremuri definitiv apuse, ci ca pe niște comori de spiritualitate,ascunse temporar în tarina aridă a acestei lumi, care vor fi redescoperite atunci când Dumnezeu va îngădui aceasta.

Speranțele noastre s-au adeverit când după 1990 în toate cele patru mănăstiri înveșmântate cu pictură exterioară care încă mai rezistă,Voroneț,Humor, Moldovița, Sucevița viața duhovnicească a reînviat.Tot de atunci ele au revenit în centrul atenției atât a pelerinilor căutători ai mântuirii cât și a cercetătorilor fascinați de ceea ce ele au mai de preț și le face unice în întreaga lume-veșmântul pictural atât exterior cât și interior.Multitudinea scenelor biblice tratate și adâncimea învățăturilor exprimate fac din ele o expresie în culori a Sfintei Scripturi cartea cărților cuvântul Lui Dumnezeu.Aceasta trebuie să fie și explicația pentru care oamenii atât din spațiul ortodox cât și de pretutindeni odată ajunși aici se simt legați pentru totdeauna de sfințenia locului și pace pe care o resimt aici, și de cele mai multe ori revin.Atracția irezistibilă este exercitată de pictura religioasă care cheamă la meditație și la redescoperirea creștinismului autentic,în lumea actual care trăiește din ce în ce mai acut un vid spiritual de proporții.Ele sunt adevărate ,,oaze ale mângâierii Duhului Sfânt” pe care lumea occidental aflată în plin proces de desacralizare nu le mai bănuiește.

Întâlnirea cu Hristos ,Cuvântul Întrupat(Ioan 1-14),devine tot mai deplină pe măsură ce privitorul se adâncește în contemplarea icoanelor pictate pe pereții mănăstirilor bucovinene.Ele reprezintă astăzi un răspuns la tendința lumii actuale care impinge individul către hedonism și acumularea bogățiilor materiale în locul celor spirituale.

Ele există ca mărturie a faptului că Dumnezeu este prezent în lume și nu a abandonat-o ci o reînoiește permanent prin Duhul Său cel Sfânt.Redescoperirea importanței și semnificației icoanelor pentru viața spirituală a Bisericilor creștine din Apus , este expresia faptului că la începutul mileniului III s-a înțeles faptul că doar reîntoarcerea la izvoarele credinței , reîntoarcerea la Sfânta Scriptură si Sfinții Părinți poate constitui motorul dialogului între diversele Biserici Crestine ,si a progresului duhovnicesc.În fiecare an , la mănăstirile din nordul Moldovei sosesc mii si mii de pelerini din toate colturile lumii,mulți aparținând spațiului protestant cu profunde rădăcini iconoclaste,dar care descoperind sensul profund scripturistic al sfintelor icoane își revizuiesc pozitia ,acceptă icoanele, scriu cărți despre icoane, pictează icoane,devenind asfel promotori ai icoanelor .Datorită faptului că icoana este expresia plastică a Sfintei Scripturi,ea capătă o dimensiune universală,ecumenică ,pentru că ea nu poate fi revendicată doar ca expresie a unei realități confesionale orientale,în speță ortodoxe.Deși ortodoxia cu experiența ei ecclesială privitor la aspectul haric , liturgic, cultic pedagogic,al sfintelor icoane dă mărturia principală referitor la valoarea artei iconografice ,totuși nu trebuie să uităm că icoana aparține întregului spațiu creștin și că datoria noastră este de a le reaminti celor care i-au uitat semnificația,că ea este expresia in culori a Impărăției Cerești.si are „capacitatea de a reda dimensiunea eshatologică și pnevmatologicăa credinței în Fiul lui Dumnezeu întrupat și a comuniunii eclesiale cu El”

Astăzi asistăm la o explozie de tehnologie în lumea imaginii și mijloacelor de comunicare din domeniul așa numitelor ,,arte vizuale” care au devenit la fel de importante dacă nu chiar mai importante decât cuvântul scris.In acest context putem afirma că acest nou aflux tehnologic nu doar că nu a aruncat în plan secund icoana ca mijloc de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu dar chiar i-a dat posibilitatea de a se reafirma ca purtătoare de har si fereastră spre transcendetul vieții divine.Dintr-o dată icoana ortodoxă nu mai apare in ochii lumii actuale ca un simplu obiect invechit și golit de sensuri ,aflat la granița idolatriei,ci un important mijloc de propovăduire a credinței,și o adevărată interfață eclesială în raport cu lumea contemporană.Cu toate acestea, trebuie evitată această tendința de a face din icoană un obiect de artă,,la modă”asa cum transpare din unele idei vehiculate în cercurile apusene.

Astăzi a fi iconoclast nu mai este un trend și iconoclasmul clasic tinde să fie abandonat.Deși pentru noi ca ortodoxi este un moment de biruință asupra filosofiilor religioase cu care ne-am luptat veacuri la rând, nu putem spune că pericolele care pândesc astăzi tradiția iconografică ortodoxă sunt total de ignorat.Firesc ne punem întrebarea in ce măsură o icoană contemporană poate reda mesajul evenghelic in chip adecvat?Raspunsul este foarte simplu și la îndemână:nu toate imaginile reprezentând pe Hristos,Maica Domnului sau sfinți pot îndeplini criteriul de a fi numită icoane ,ci doar acelea care păstreză vechea tradiție a artei iconografice, bazate pe erminia picturii bizantine.Din păcate lumea modernă care vede în totul și în toate o posibilitate de câștig a pornit o luptă împotriva veritabilelor icoane care sunt sufocate de chiciuri de prost gust ,care denaturează nu doar mesajul evanghelic ,dar ating chiar și resorturile sufletești ale credincioșilor care uneori nu mai regăsesc drumul spre adevărata artă sacră iconografică.

Tarabele sunt invadate de tot felul de icoane plasate in diverse obiecte în care nu ar trebui să se regăsească(icoane cercei, icoane ceasuri,icoane pe post de parfum de mașină,lenjerie de pat cu chipul Domnului,etc)Toate aceste lucruri sunt cu siguranță, dacă nu exagerări de prost gust, cel puțin de o îndoielnică sinceritate și denotă poate o dorință ocultă de a mercantiliza și a trece în derizoriu sacralitatea icoanei.Practic astăzi nu se mai poate vorbi de iconoclasm în sensul clasic al cuvântului dar incet alături de veritabila icoană își face loc chiar în spatiul cultic ecclesial așa numitele tablouri religioase de inspirație creștină, care însă sunt departe de sensul bizantin al adevăratelor icoane. .De aceea cu atât mai mult lumea ortodoxă este chemată nu doar să propovăduiască cultul icoanei ca fereastră a Împărăției dar și să catehizeze și să conducă umanitatea spre a descoperii adevărata icoană purtătoare de har,care deschide ochii sufletești către spre întelegerea jertfei mântuitoare a Dumnezeu Omului și a cinstirii sfinților ca cei care și-au însușit acestă jerfă în însuși trupurile lor.Mănăstirile din nordul Moldovei răspund cu prisosință acestei necesități a lumii actuale și de aceea o vizită aici depășeste cadrul unui simplu turism ocazional și dă privitorului posibilitatea de a –și reevalua botezul și de a accepta provocarea de a redescoperii rădăcinile credinței.Nu puține au fost cazurile în care oameni străini de credința ortodoxă ajungând aici au fost iluminați și chemați ca și Pavel pe drumul Damascului să dea un nou sens vieții lor duhovnicești.Icoanele ne cheamă spre o meditație profundă pentru că de multe ori cuvintele nu pot reda ceea ce icoana poate transmite și in acest sens putem vorbi de un apofatism al icoanei care nu mai este un simplu chip zugrăvit ci devine chip al celor nevăzute.Icoana este mai mult decât arta fie ea chiar și artă sacră.Icoana ne transferă pe tărâm spiritual la a cărui poartă,,imaginea religioasă se oprește și unde doar ea poate pășii dincolo, dar nu singură ci doar împreună cu noi cu fiecare indiferent de posibilitățile noastre de percepție estetică,întrucât icoana este mai mult decât artă, ea este în primul rând rugăciune”

Scriptura ,sămânța cea bună a cuvântului lui Dumnezeu este aruncată în ogoarele inimilor tuturor oamenilor din lume, și are nevoie de ,,pământ bun “ spre a rodi.Scriptura vorbește tuturor însă doar cei ce au cuvânt de auzit îl aud, tot așa și icoana există spre a fi văzută de toți,însă nu toți o vor primi si cinsti la adevărata valoare

Astăzi realizăm faptul că doar întorcându-ne la izvoarele patristice putem evita să reînviem în orice formă iconoclasmul .Avem nevoie de repere , repere spirituale ,repere artistice, ermineutice pentru a întelege lumea tainică a icoanelor și personal consider că aceste repere pot fi localizate cu succes în picturile murale ale mănăstirilor din nordul Moldovei .Doar întelegându-le menirea la adevărata valoare putem transmite și urmașilor noștri apa cea vie a credinței ortodoxe.aparate cu sângele atîtor și atător martiri.Drumul pe care icoana l-a parcurs în istorie nu a fost unul ușor pentru că adversarii ei au pus piedici în nenumărate rânduri celor care voiau să le aducă cinstea cuvenită.Deși lucrarea de față nu se dorește a fi o lucrare cu caracter istoric totuși am considerat că nu putem vorbi despre importanța cultică și inspirația profund scripturistică icoanei în lumea ortodoxă în general și în vechile mănăstiri bucovinene în particular fără a face o scurtă incursiune în în anii zbuciumați ai iconoclasmului când s-au cristalizat învătăturile dogmatice privitor la cinstea pe care trebuie să o acordăm sfintelor icoane.De aceea în primul capitol am vorbit despre ipotezele socio politico religioase ale apariției iconoclasmului,factorii declanșatori, desfășurarea evenimentelor politice, primul triumf al Ortodoxiei înregistrat la Niceea în anul 787.Subiectul mi-a fost familiar deoarece în anul 2006 sub îndrumarea P.C.Pr.Prof.Dr.Adrian Gabor am prezentat o lucrare de dizertație cu titlui „Iconoclasmul în Imperiul Bizantin până la Sinodul Ecumenic de la Niceea din 787. De asemeni am acordat importanță și fazei a doua a iconoclasmului. care va fi înfrânt definitiv în anul 843.O altă problematică dezbătută în acest prim capitol o reprezintă și aceea a receptării în Occident a hotărârilor Sinodului al VII lea Ecumenic acest lucru influiențând în mod decisiv optica Bisericii Apusene în privința cultului Sfintelor Icoane.Neînțelegerea corectă a dimensiunii și rolului imaginilor sfinte în viața creștinului a dus la prigonirea lor odată cu apariția Reformei fiind de multe ori asociate cu un cult idolatru promovat de puterea considerată oprimatoare a Bisericii Catolice.Deși Contrareforma a mai stăvilit valul reformator, anumite acțiuni de tip de iconoclasm s-a mai înregistrat atât ân timpul Revoluției franceze cât și în timpul comunismului.

În cel de al doilea capitol am vorbit despre relația privilegiată dintre Sfânta Scriptură și Icoană, arătând că icoana are un profund caracter scripturistic fiind o expresie în culori a Cuvântului lui Dumnezeu.În acest sens am dorit să evoc valoarea pe care cuvântul o are atât în conștiința umanității în general cât și a creștinismului in în particular.Omul ca și ființă creată de Dumnezeu și înzestrată cu imaginație asociază permanent cuvântul cu imaginea pentru că mintea omului funcționează permanent în acest tip de asociere.În acest sens am dorit să arăt că nu există religie total non iconică pentru că rațiunea omului nu fucționează niciodată într-un abstract lipsit de simboluri sau imagini.Chiar și interdicția enunțată de porunca a doua a Decalogului, nu a putut, și nici nu a dorit să excludă total din cultul datorat adevăratului Dumnezeu, a simbolurilor și imaginilor ce își vor revela întreaga dimensiune odată cu întruparea Cuvântului, Cel ce prin jertfa Sa deschide calea unei depline înțelegeri a raportului Cuvânt imagine, ca bază a existenței icoanei.

Capitolul al treilea este dedicat raporturilor privilegiate care se stabilesc între Sfânta Euharistie și lucrarea iconică.Ambele mărturisesc prezența Duhului Sfânt în lume.Prima prin prefacerea darurilor de pâine și vin în trupul și sângele Mântuitorului iar cea de a doua printr-o prezență tainică a harului care mijlocește privitorului întâlnirea cu cel reprezentat pe icoană.În acest sens am abordat și problematica sfințeniei reprezentate în icoană arătând că aureola din jurul capului sfinților reprezintă doar vârful aisbergului adică a ceea ce este ascuns în inimă acolo unde rugăciunea isihastă reușește să mute mintea celui ce s-a rupt de cele lumești trăind pentru Dumnezeu.

Capitolul al patrulea are un caracter eminamente istoric în care am încercat să actualizez toate datele cronologice privitoare la mănăstirile din nordul Moldovei care mai păstrează în condiții bune veșmântul pictural exterior.Deși în prima fază acestea au fost mult mai multe m-am oprit doar la cele care constituie un punct de atracție atât pentru turiști cât și pentru pelerini:Voroneț,Humor,Moldovița și Sucevița.Bisericile sunt prezentate în detaliu atât din punct de vedere arhitectonic cât și iconografic insistând chiar și pe detaliile de incintă.Acest capitol a fost firesc prefațat de prezentarea fenomenului picturilor exterioare moldovenești caracteristice secolului al XVI lea, încercănd identificarea motivației acestui demers a scolii picturale moldovenești.

Capitolul al cincilea este dedicat în exclusivitate interpretării din punct de vedere patristic a unor scene reprezentative aflate în programul iconografic al acestor mănăstiri.Am dorit în primul rând să arăt inspirația profund scripturistică a scenelor scotând în evidență particularitățile întâlnite în fiecare din aceste sfinte locașe menționate.Sursele folosite sunt cele clasice, Sfinți Părinți Răsăriteni și Apuseni, care au alcătuit comentarii privitoare la aspecte din viața Mântuitorului Iisus Hristos traduse în parte și în limba română și care se pretează pe icoanele luate în discuție.

Capitolul al șaselea urmărește să stabilească adevăratele raporturi dintre icoana ca manifestare a artei religioase și tabloul ca manifestare a artei profane.Importanța acestui aspect este covârșitoare mai ales astăzi când se încearcă promovarea unor imagini cu caracter religios care însă au pierdut duhul ortodox și implicit calitatea de icoane ca moduri de comunicare a harului.Pentru înțelegerea deplină a subiectului am făcut o trecere de la idol la simbol și de la simbol la icoană arătând că aceasta din urmă se deosebește fundamental de idol și depășește cu mult simbolul ca și chip a prezenței lui Dumnezeu în lume prin energiile Sale necreate.

În fine, ultimul capitol, al șaptelea abordează modul în care în lumea secularizată în care astăzi ne trăim viața icoana reușește prin prezența ei să întoarcă spre Hristos sufletele celor care încă se mai numesc creștini prin primirea Tainei Sfântului Botez de care însă au uitat, odată ce civilizația de factură post modernă le -a pervertit inimile făcându-i vânători ai materiei în locul celor duhovnicești.

Mănăstirile din nordul Moldovei fascinează,atrag irezistibil de multe ori și lucrarea de față se dorește a fi și o expresie a experienței personale venite din partea celui care nu doar a intrat și a ieșit potolindu-și pentru o clipă setea, ci a unuia ce trăiește zi de zi în preajma lor respirând aerul bunei miresme duhovnicești pe care acestea le degajă.

Capitolul I

O privire retrospectiva asupra mișcării iconoclaste

I.1Geneza mișcării iconoclaste

Iconoclasmul, este termenul care definește ultima mare erezie care a zguduit Biserica Creștină la începutul secolului al VIII lea.Iconoclasmul ca și fenomen istoric, își leagă numele în chip indisolubil de cel al împăratului Leon al III-lea Isaurul,(717-741).inițiatorul curentului.

Nu putem ști cu precizie ce l-a determinat pe basileul Leon al III lea să declanșeze acestă luptă antiiconică, dar constatăm că fenomenul a fost unul complex, apărând ca o coeziune de factori religioși, politici si economici, dublați poate de motive strict personale ale împăratului. Secolul anterior, al VII lea, se remarcase printr-o înflorire fără precedent al cultului sfintelor icoane, al sfintelor moaste,și în general al relicvelor sfinte. Un avânt deosebit luase cultul sfinților militari, locul de cinste revenind Sfântului Dimitrie ocrotitorul orașului Tesalonic.De asemeni foarte venerată era mahrama Mântuitorului pe care acesta o dăruise spre vindecare regelui Avgar al Edesei, și despre care se spunea că salvase orașul Edesa în timpul unui asediu persan.Din păcate, de multe ori icoanele au fost puse în situația de a-și depăși rolul lor strict cultic și au constitui obiectul unor exagerări care scandalizau creștinii cu dreaptă socoteală.Aceasta creștere în ritm accelerat a rolului icoanelor în cult ar fi putut să determine o reacție de respingere la care au aderat oameni care aparțineau claselor superioare.Cu siguranță acest tip de explicație nu poate fi exhaustivă și nici nu poate să mulțumească spiritul critic al celor care cercetează în amănunțime acest subiect.O ipoteză care un timp a prins contur,a fost aceea a originii monofizite a iconoclasmului ,origine care ar fi fost dată în vileag de curentul iconofil.,ipoteză care însă s-a dovedit a fi foarte puțin probabilă..O altă teză care a fost vehiculată și prezentată spre dezbatere a fost aceea a influienței arabe asupra iconoclasmului bizantin.Sunt bine cunoscute campanile duse de către califul Yazid al II lea (720 -724) împotriva sfintelor icoane , dar ele neavând un caracter sistematic și permanent , nu putem vorbi într-un mod clar despre un iconoclasm arab care să fi influiențat deciziile în Bizant, asta cu atât mai mult cu cât islamul nu este o religie care promovează iconoclasmul ci mai degrabă una noniconică.

Manifestările iconoclaste din lumea islamică și din cea bizantină apar în același timp, dar este greu de stabilit un raport de cauzalitate între ele, și putem afirma că sunt două fenomene separate, determinate de factori separați de declanșare.Originea musulmană ar fi putut fi o explicație convenabilă, însă nici măcar în combinație cu o contagiune iudaică ea nu stă in picioare,deși o serie de acte apărute în preajma Sinodului VII Ecumenic,ar fi părut că îi dau dreptate.Teza originii exogene a iconoclasmului bizantin pare a fi părăsită aproape de tot de către istorici în timpurile moderne , ei marjând pe ideea coeziunii de factori declașantori provenind exclusiv din sfera lumii creștine.Tradiția creștină veche , înregistrează numeroase luări de poziție favorabile cultului sfintelor icoane, însă nu puține au fost momentele în care o serie de nume sonore din istoria bisericească au contestat icoana ca pe ceva ce nu trebuie să-si găsească loc în Biserica lui Hristos.Vorbind de o origine bizantină dincolo de orice dubiu , nu putem să nu menționăm o posibilă implicare pavliciană, știut fiind faptul că ei considerau materia ca rău în sine..Ipoteza aceasta s-a născut din informațiile potrivit cărora conducătorul sectei pavliciene avusese mai multe întrevederi cu împăratul Leon al III lea înainte de anul 726 anul declanșării crizei.O altă serie de critici văd în apariția iconoclasmului, roadele unei lupte de clasă între monahism și păturile sărace ale populației pe de-o parte, iar pe de alta împăratul și aristocrația.Această anumită teorie socială care dorește să explice conflictul din Bizanț prin prisma antagoniei între clasele sociale , îmbracă mai multe forme.Dorința bazileului de a refinanța deficitul visteriei statului vlăguită de anii de luptă cu arabii, ar fi prins contur odată cu ideea că poate face acest lucru prin confiscarea averilor mănăstirilor care prosperaseră în această perioadă.Astfel, iconoclasmul nu a fost decât perdeaua de fum care învăluia adevăratele intenții ale suveranului, anume depopularea mănăstirilor și spolierea lor.

Primul act al manifestărilor antiiconice,a avut loc chiar în incinta palatului imperial în anul 726.Un ofițier imperial, pe nume Ioulianos,ce a fost trimis să dea jos icoana lui Hristos care străjuia Poarte de Bronz a Palatului , Chalcke , a fost împiedicat de mulțimea înfuriată de gestul acestuia, care l-a și ucis în tulburările ce au urmat acestui fapt.Acest fapt a avut un aspect symbolic, menit să arate poporului că suveranul care locuiește în palatul imperial are o altă orientare ideologică în privința cultului icoanelor decât predecesorii săi , și mai mult decât atât, are curajul de a face public acest lucru.Acest gest controversat, însă nu lipsit de curaj al împăratului, vine dintr-o convingere personală puternică conform căreia el era cel ales de Dumnezeu să restabilească ortodoxia învățăturii creștine, grav afectată de folosirea icoanelor în viața Bisericii.Această convingere personală fusese de fapt produsă prin contagiunea cu episcopatul din Asia Mică, față de care împăratul se simțea foarte apropiat.

În primele decenii ale secolului al VIII lea, episcopii din această regiune,au manifestat înclinații iconoclaste foarte evidente.Printre ei în prim plan apăruseră Theodosie, Arhiepiscopul Efesului, nimeni altul decât fiul fostului împărat Tiberios Apsimar, Constantin de Nacoleea în Phrygia și Toma de Claudiopolis.Acestora li se adăuga un anume Besser renegat arab convertit la creștinism și care era sfetnicul apropiat al lui Leon al III lea.Această morișcă a ereziei , pusă în mișcare de personajele menționatre mai sus , a găsit o importantă piatră de poticnire în persoana venerabilului patriarh Ghermanos(715-731). Din corespondența sa aflăm că acesta fusese înștiințat de Mitropolitul Ioan de Synnade despre atitudinea iconoclastă a episcopului său Constantin de Nacolia.Cu ocazia prezenței acestuia în Constantinopol,patriarhul l-a chemat în palatul său având cu acesta o serie de discuții menite să-l aducă din nou pe linia ortodoxiei.Deși la prima vedere a părut că acest demers a avut efectul dorit, întors în Asia Mică , Constantin revine la vechile convingeri.Acest lucru îl va determina pe Gherman să trimită o scrisoare foarte dură lui Constantin și una mitropolitului Ioan de Synnade prin care îl informa despre mersul discuțiilor pe care le avuseseră în capitală.Sub înalta protecție a împăratului și sub pretextul că este persecutat,Constantin se răzvrătește împotriva mitropolitului său .Aceste aspecte încuviințate tacit de către Leon, plus erupția vulcanică submarină dintre insulele Santorin și Therasia , văzută ca semn al mâniei divine pornită asupra ,, idolatrilor “ iconofili , au dus la aceea măsură a înlăturării icoanei lui Hristos Antiphonetes de la Chalke.Represiunea imperială asupra celor care îndrăzniseră să se opună poruncii ucigând pe spatarocandidatosul Ioulianos, a fost deosebit de dură.Mulți din cei care acționaseră atunci, majoritatea femei, au fost uciși ,mutilați sau exilați

După anul 730 , iconoclasmul începe să semene tot mai mult cu o mișcare care depășește aspectul inițial dezorganizat și începe să arate tot mai mult politica oficială pe care împăratul Leon dorea să o impună în materie de credință.

La data de 17 ianuarie Triclinium , Leon a convocat o ședință (silentium) la care a invitat clerici și înalți demnitari unde s-a condamnat formal uzul sfintelor icoane.S-a promulgat de asemeni un decret iconoclast pe care însă patriarhul Ghermanos a refuzat să-l semneze pe motiv că acest tip de decizie nu poate fi luată decât într-un Sinod Ecumenic si ca urmare a fost silit să demisioneze din scaunul patriarhal.În locul său , a fost ales syncelul Anastasios, nimeni altul decât discipolul patriarhului, care dornic de a fi avansat, a acceptat să urmeze programul reformelor imperiale.Imediat după instalare , Anastasios trimite papei Grigorie al II lea obișnuita ,,epistolae sinodica” prin care notifica despre alegerea sa și despre hotărârile silentiumului.Reacția papei nu a întârziat să apară și a fost deosebit de dură.Nu a recunoscut alegerea lui Anastasios, ci dimpotrivă, excomunicând pe noul patriarh , și condamnând pe împărat, a detașat Italia de jurisdicția politică și religioasă a Constantinopolului.Drept răspuns la aceste măsuri,basileul a transferat Iliricul Oriental, Calabria , Sicilia și Creta , de sub ascultarea pontifului roman sub cea a patriarhiei de Constantinopol.Persecuțiile care au urmat, deși sunt descrise ca fiind foarte dure de către izvoarele iconofile,(exilări, mutilări condamnări la închisoare)se pare că nu au avut decât un caracter sporadic , neajungându-se la urmăriri sistematice.

I.2 Iconoclasmul sub Constantin V Copronim

Sub Constantin V Copronim (740-775)mișcarea iconoclastă beneficiază de un support logistic doctrinar de care nu prea avusese parte în timpul tatălui său Leon al III lea.Imediat după urcarea pe tron , acesta este nevoit să facă față unei revolte a generalului Artavasdus , cumnatul său, care pentru scurt timp reușește să cucerească Constantinopolul. Patriarhul Anastasios, de frică sau din fățărnicie, s-a raliat politicii lui Artavasdus și a excomunicat pe Constantin ca apostat și eretic , restabilind cultul sfintelor icoane.Papa Zaharia a trimis scrisori oficiale în Constantinopol dar nu l-a recunoscut pe Artavasdus (deși acesta poza în apărătorul ortodoxiei) .Scrisorile erau adresate în fapt împăratului legitim Constantin al V lea.De asemeni, scrisoarea de intronizare pontificală pe care acesta o trimisese, nu fusese adresată lui Anastasius, ci Bisericii din Constantinopol.De aceea legații papali nu au înmânat nici un fel de scrisoare lui Artavasdus ci au așteptat ca împăratul legitim să recucerească orașul.

Acest lucru se petrece la data de 2 noiembrie 742, când basileul intră într-un oraș decimat de ciuma și foametea izbucnită în timpul asediului.Având nevoie de o perioadă de liniște necesară recăpătării depline a controlului asupra imperiului ,Constantin abolește cultul icoanelor, dar nu începe nici un fel de persecuție iconoclastă.De aceea anii 742-752 au fost ani de relativă acalmie când el s-a dedicat politicii externe.Toate acestea însă iau sfârșit în anul 752 când împăratul pare mai decis ca niciodată să termine acest război împotriva icoanelor început de tatăl său ,dând iconofililor ceea ce el credea că este o lovitură de grație.Ori acest lucru nu putea să-l facă decât având în spate o ideologie iconoclastă clară , ideologie care să fie dublată de o decizie a unui sinod ecumenic.Pentru a realiza acest deziderat,împăratul a pus în mișcare o mașinărie de propagandă ideologică, care avea drept scop atragerea de partea sa a populației imperiului, în special a clerului înalt și a nobililor care putea deveni formatori de opinie.Au fost organizate în toate colturile imperiului sesiuni de dezbateri teologice în care membri ai mișcarii iconoclaste își puteau promova liniștiți ideile , mai ales că fuseseră înlăturați toți episcopii iconofili, declarați.Grație succeselor sale militare, Constantin reușește să se impună atât în rândul armatei cât și în rândul opiniei publice.Pe fondul acestei stări de fapt, împăratul hotărăște convocarea sinodului de la Hieria, lucru facilitat și de moartea patriarhului Anastasios.Lucrările sinodului au fost deschise la data de 10 februarie, în palatul imperial de la Hieria, localitate situată pe malul asiatic al Bosforului, sub președinția episcopului Theodosie al Efesului, campion declarat al iconoclasmului, fiul împăratului Tiberios Apsimar(698-705).Alături de el ca și copreședinți s-au aflat Sissinios Pastillas episcop de Perga Pamfiliei și Vasile Trikakabos de Antiohia Pisidiei.

Numărul participanților adunați, respectiv 338, îndreptățea pe cei prezenți să spere că acest sinod va putea fi considerat de posteritate ecumenic, însă asupra lui plana o mare umbră de îndoială deoarece reprezentarea vechilor patriarhii apostolice rasăritene și a scaunului roman , a lipsit cu desăvârșire.Ca un argument în plus care vine să întărească această afirmație, este faptul că nici măcar patriarhul de Constantinopol nu a fost prezent, deoarece scaunul era vacant după moartea lui Anastasios..Netulburați de niciun fel de opoziție iconofilă „părinții” pseudosinodului ecumenic de la Hieria, au lucrat în sedințe succesive până la data de 8 august a anului 754.Ultima ședință solemnă a avut loc în Biserica Sfintei Fecioare din Vlaherne, unde a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului monahul Constantin, fost episcop de Syllaion în Pisidia, sub numele de Constantin II.(754-766).Prelungirea neobișnuit de mult a vacanței scaunului patriarhal de Constantinopol, „întreținuse iluzia unor veleitari, că manifestarea atașamentului pentru cauza iconoclastă , îi poate propulsa pe scaunul patriarhal”devenind astfel instrumente și mai docile în mâna puterii imperiale.Sinodul iconoclast a redactat un „horos”care deși nu conținea în amănunțime totalitatea subiectelor abordate în ședințele ținute, sintetizează foarte bine conținutul învățăturii eretice .Documentul a fost distrus odată cu reinstaurarea dreptei credințe de către iconofilii zeloși, care voiau să uite această perioadă neagră. Despre conținutul său aflăm din actele Sinodului VII Ecumenic, unde acest horos este citat în întregime.

Ideea pe care acest document o transmite, este aceea că diavolul , ,,demiurgul răului “a înșelat pe oameni și i-a făcut să adore creatura. Împărații evlavioși , Leon și fiul său Constantin au convocat pe episcopi, ca purtați de Duhul Sfânt, să se pronunțe asupra „artei înșelătoare a pictării în culori a icoanelor”care a abătut mintea oamenilor de la adorarea elevată proprie lui Dumnezeu, la adorarea trivială și materială a creaturilor.Aceștia, mânați de Duhul Sfânt ,au decretat că „arta icoanei este ilicită, lezează dogma despre întrupare și răstoarnă cele șase sinoade ecumenice”

Prin această declarație,sinodalii reușesc să mute disputele pe teren hristologic acuzând pe iconofili de încălcare a celor VI Sinoade Ecumenice anterioare.Subiectul era foarte fierbinte, căci ecourile ereziilor hristologice din secolele anterioare încă nu se stinseră cu totul.Argumentele aduse erau destul de bine nuanțate și destul de greu de combătut.Pornind de la învățătura ortodoxă care afirma atât umanitatea cât și dumnezeirea lui Hristos, icoana ar trebui astfel să surprindă persoana lui Dumnezeu Cuvântul în ansamblul ei divino-uman.Ori icoana fie circumscrie dumnezeirea care nu poate fi circumscrisă în conturul trupului creat , fie confundă naturile ceea ar duce către monofizism.Pe de altă parte ,a afirma că icoana surprinde doar trupul cărnii cel pe care l-au văzut și l-au pipăit apostolii, ar înseamna să separi trupul lui Hristos de dumnezeirea Sa.Cele două firi ale lui Iisus nu pot fi separate căci trupul omenesc asumat este trupul lui Dumnezeu Cuvântul , a doua persoană a Sfintei Treimi și orice tip de separație duce către nestorianism.Unica icoană admisă este Sfânta Euharistie, aleasă de Dumnezeu ca icoană a trupului Său făcător de viață, care arată întruparea într-un mod non antropomorfic pentru a evita idolatria și a nu introduce icoana ca a patra persoană a sfintei Treimi.Icoanele în viziunea sinodalilor de la Hieria , sunt lipsite de orice suport atât în Sfânta Scriptură cât și în Sfânta Tradiție, nefiind altceva decât o inovație idolatră, care nu poate depăși sfera profanului, neexistând nici un fel de rugăciune care să le treacă în sfera sfințeniei.Credincioșii erau astfel îndemnați să realizeze în trupurile lor icoana vie și spirituală, prin emularea virtuților sfinților, ca cei care au zugravit icoana Fiului în însăși trupurile lor.Făcând același lucru, creștinul devine hristoform și purtător al chipului sfințeniei în care se reflectă chipul Fiului.

La data de 27 august a anului 754 are loc o ședință publică solemnă în care se dă citire Horosului în conținutul căruia apărea interzicerea cu desăvârșire a productiei de icoane , venerarea lor, expunerea în locurile publice precum și tăinuirea lor de către persoane particulare.Pedepsele pentru cei ce încălcau aceste prescripții erau destul de aspre, clericii, episcopi preoți sau diaconi urmând să fie depuși iar monahii și mirenii anatematizați și pasibili de pedeapsă din partea autorității de stat.În conținutul documentului , iconoclaștii nu au uitat să condamne pe campionii iconodulilor: patriarhul Gherman,călugărul Gheorghe din Cipru șiSfântul Ioan Damaschin .La sfârșitul horosului ei apar catalogați ca eretici și dușmani ai imperiului „voi ați desființat erorile lui Gherman ,ale lui Gheorghe si ale lui Mansur.Anatematizat să fie Gherman adoratorul lemnului!Anatematizat să fie Mansur cel cu nume rău și sentimente mahomedane.Anatematizat să fie Mansur cel ce L-a trădat pe Iisus!Anatematizați să fie dușmanii imperiului și adoratorii icoanelor!

Rezultatul imediat al acestui sinod a fost faptul că, împăratul a primit mână liberă și susținerea unei mari părți a clerului și a populației de a-și pune în aplicare planul său diabolic de a eradica cultul Sfintelor Icoane de pe teritoriul imperiului său.Cu toate acestea, până în anul 760 persecuțiile au fost destul de puține și nu au avut un caracter sistematic.Lucrurile iau cu totul o altă turnură după 761 când cruzimea și zelul iconoclaștilor începe să se manifeste într-un mod paroxistic.În „Vita Sancti Stephani Junioris” ne sunt oferite numeroase exemple de abuzuri și distrugeri.O mostră concludentă a acestora, îl constituie faptele petrecute la Biserica Sfintei Fecioare din Vlaherne, care a fost despuiată de podoabele sale iconice iar locul scenelor care reprezentau minunile din viața Mântuitorului, a fost luat de imagini cu arbori, păsări și alte teme profane.Atunci a dispărut și una dintre cele mai venerate icoane ale timpului „Theotokos Blachernitissa

Tot din lucrarea sus menționată aflăm că împăratul a înlocuit , scenele reprezentând cele șase sinoade , cu scene înfățișând curse de cai în care protagonistul principal era vizitiul său favorit Ouranikios. Nici palatul patriarhal nu a fost ocolit de această „reformă” căci în 768-769 patriarhul Nikefor a hotărât eliminarea lor din reședința arhierească .Cărțile care conțineau apologii ale scriitorilor iconoduli au fost arse, iar filele care conțineau ilustrații de tip iconic au fost distruse.

Împăratul a cerut tuturor episcopilor din Imperiu precum și clericilor lor, să își dea adeziunea în scris la hotărârile luate la sinod.Cea mai mare parte a episcopilor și a clerului de mir a semnat aceste hotărâri și nu avem motive să ne îndoim de acest lucru , documentele timpului nemenționând nici măcar un caz de împotrivire din rândurile acestora.Presiunea s-a mutat astfel pe umerii monahilor, care au preluat lupta de rezistență împotriva ereziei iconoclaste.De aceea împăratul a înțeles că succesul reformei sale, depinde de modul în care va reuși să înfrângă această rezistență dârză a clasei monahale.

Prima victimă a persecuției a fost monahul Andrei(Petru) Calivitul care a fost ars în hipodromul din cartierul Sfântul Mamas sub acuzația că i-ar fi strigat împăratului că este un nou Valens și un nou Iulian.Un alt martir a fost Ioan de Monagria care a fost introdus într-un sac cusut la gură și aruncat în mare.La 20 sau 28 noiembrie 764 are loc martirajul unuia dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți monahi ai acelor timpuri, Ștefan cel Tânăr,starețul mănăstirii Sf.Auxențiu din Bythinia.Acesta a fost linșat chiar în Constantinopol, acuzat că nu a repudiat sfintele icoane și a predicat idealurile vieții monahale chiar printre persoanele din anturajul imperial.Aceste persecuții au fost oarecum izolate până în anul 766 moment în care ele capătă un caracter mai general.La data de 21 august 766 are loc în hipodromul din Constantinopol ceea ce a rămas în istorie sub numele de prima exhibiție a monahilor.În semn de batjocură , aceștia au fost obligați să defileze în fața mulțimii, fiecare având la braț câte o femeie prostituată sau călugăriță, pentru a marca astfel renunțarea la viața monahală..În data de 25 august a avut loc ultragierea publică a nu mai puțin de 19 demnitari care au fost acuzați de complot și trădare, dar se pare că adevărata cauză era orientarea lor iconodulă..Data de 30 august marchează momentul în care însuși patriarhul Constantin II este exilat la Prinkipo de către împărat, acuzat fiind de implicare în complotul organizat de logothetul Constantin Padopagouros.În locul său a fost ridicat la demnitatea patriarhala eunucul Nicetas care nu avea alte orientari decât predecesorul său, astfel încât, apariția sa nu a fost un câștig pentru partida ortodoxă.Persecuțiile declanșate în capitala imperiului s-au răspândit și în celelalte provincii dar cu diferite grade de intensitate, în funcție și de profunzimea sentimentelor iconoclaste ale funcționarilor imperiali.Între aceștia, cel mai remarcat s-a făcut generalul themei Trakesion , Mihail Lanchanodrakon, care a și primit felicitări din partea împăratului pentru modul în care a știut să pună în aplicare hotărârile Sinodului de la Hieria..Brutalitatea și cruzimea sa a lovit puternic în opoziția iconofilă.Mulți monahi au fost arestați, exilați sau obligați să se căsătorească.Au fost distruse numeroase lucrări apologetice iconofile și intimidați cei care ar fi avut curajul să o facă.Furia iconoclastă s-a revărsat și asupra relicvelor sfinte în principal a sfintelor moaște.Bisericile care adăposteau aceste odoare de mare preț au fost dezafectate se pare chiar din ordinul împăratului și transformate în clădiri cu destinație profană.

I.3 Iconoclasmul sub Leon VI Chazarul

Moartea împăratului Constantin al V lea a mai adus puțină liniște în tabăra greu încercată a iconofililor.Ascensiunea la tron a fiului acestuia , Leon IV Chazarul (sept 775-sept 780) a coincis cu o perioadă de acalmie cel puțin în prima parte a scurtei sale domnii.Atitudinea sa a fost mult mai puțin radicală decât cea a tatălui său , el fiind dispus să aleagă o cale mai moderată.Deși nu a abrogat legea care interzicea cultul sfintelor icoane , prin lipsa de zel cu care ea a fost aplicată, a căzut în desuetudine.Asistăm la o reconciliere a puterii imperiale cu clasa monahală, cea care dusese lupta cea mai grea pentru apărarea ortodoxiei.O serie dintre monahi au fost reașezați în scaunele din care fuseseră scoși iar alții au fost numiți în posturile vacante.Ceea ce părea a fi o perioadă de liniște și reculegere în plan religios s-a dovedit a fi doar o speranță deșartă pentru iconofili, pentru că spre sfârșitul domniei , împăratul a luat o serie de măsuri destul de dure.Mai mulți demnitari bănuiți de sentimente iconofile au fost maltratați și obligați să îmbrace haina monahală.Insăși împărăteasa Irina bănuită de implicare într-o intrigă iconofilă a fost îndepărtată din palatul imperial.De asemeni, noului partriarh, Paul din Cipru(780- 784) i s-a impus un jurământ solemn prin care acesta se angaja ca niciodată să nu reinstaureze cultul icoanelor.

I.4 Restaurarea credintei ortodoxe.Sinodul al VII lea Ecumenic

Moartea prematură a lui Leon IV a adus la tron ca împărați asociați pe Irina văduva defunctului suveran și pe fiul său minor Constantin VI.Restaurarea cultului Sfintelor Icoane a devenit crezul de căpătâi al împărătesei, poate chiar din clipa în care s-a căsătorit cu Leon IV.Atât timp cât soțul său s-a aflat în viață ,acest lucru i-a fost cu neputiință de îndeplinit, dar odată ce puterea a trecut în măinile sale , acest plan a părut tot mai ușor de pus în aplicare.Din cauza puternicei opoziții iconoclaste, acest drum trebuia parcurs cu multă prudență.Între anii 781-784 mai mulți episcopi iconofili sunt numiți în scaunele arhierești.În paralel cu aceasta, împărăteasa a pus presiune pe patriarhul Paul să accepte cultul sfintelor icoane și obține din partea acestuia la data de 31 august 784 o retractare a erorilor și o condamnare a ereticilor toate cu prețul demisiei lui.În locul patriarhului demisionar împărăteasa Irina a promovat în scaunul patriarhal pe șeful cancelariei imperiale Tarasie,(25 dec.784-18 feb.806) laic cu care basilisa avea relații apropiate și în care avea încredere că se va asocia planurilor sale.Presat de împărăteasă și de mulțimea pe care aceasta o dirija foarte abil, Tarasie acceptă demnitatea patriarhală punând însă o condiție de bază , anume aceea a convocării unui sinod ecumenic care să restabilească cultul Sfintelor Icoane și bunele relații cu celelalte Biserici surori.Irina acceptă aceste condiții și începe pregătirile necesare convocării acestui mare sinod.Obținând în scurt timp acceptul celorlalte patriarhii, sedința solemnă de deschidere a fost programată pentru data de 31 iulie 786 în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol .La data de 29 august 785 Irina trimisese o „divalis sacra”papei Adrian I (775 -792) prin care acesta era invitat să refacă comuniunea cu patriarhia de Constantinopol întreruptă în anul 731.Potrivit cutumei, în același an Tarasios a trimis papei o „synodica”și o mărturisire de credință prin care își exprima adeziunea la credința ortodoxă care a fost instituită prin dogme la sinoadele anterioare precum și o dezvoltare a mariologiei ortodoxe si o apologie a cultului Sfintelor Icoane.

Ședința Sinodului prezidată de Tarasie , a început în data de 7 august în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol în prezența împăraților Constantin și Irina care se aflau în locurile rezervate catehumenilor.Sinodul avea ca obiectiv anularea tuturor hotărârilor pronunțate la Hieria în 754 și reinstaurarea cultului sfintelor icoane.Deși reușiseră să convoace acest sinod, opoziția iconoclastă era încă foarte puternică atât în rândul clericilor , a poporului și a armatei.Chiar în decursul lunilor pregătitoare, Tarasie a atras de nenumărate ori atenția împărătesei asupra faptului că iconoclaști pregătesc o rezistență acerbă.Acest lucru s-a întâmplat chiar cu ocazia primei ședințe când soldați din garda imperială, instigați de episcopii iconoclaști și de comandanții lor încă fideli regretatului împărat Constantin al V lea, au pătruns în biserică amenințând cu moartea pe sinodalii iconofili care ar îndrăzni să pună în discuție hotărârile Sinodului de la Hieria.Încercările suveranilor de a potoli aceste revolte s-au dovedit a fi un eșec, pentru că soldaților li se alăturaseră o bună parte a populației capitalei, nostalgici ai energicului împărat Constantin V.În aceste condiții, împărăteasa Irina a fost nevoită să suspende sinodul pe termen nedefinit, fapt ce a produs în rândul sinodalilor cu orientare iconofobă strigăte de bucurie „Am învins, am învins”

Împărăteasa și-a dat destul de repede seama că succesul viitoarelor acțiuni pe care voia să le inteprindă în scopul restaurării cultului icoanelor depindea mult de modul în care știa să atragă de partea sa puterea militară.Înțelegând că trupele loiale partidei iconoclaste nu vor putea fi niciodată convertite, a hotărât îndepărtarea lor din capitala imperiului.Sub pretextul unei iminente invazii arabe, aceste trupe au fost cantonate la granița răsăriteană a imperiului iar în locul lor în capitală au fost aduși soldați din Thracia și Bythinia zone cunoscute pentru atașamentul față de cultul icoanelor.Odată ce această problemă spinoasă a fost rezolvată, începând cu luna mai, împărăteasa a trimis curieri care să înștiinteze pe episcopi despre convocarea noului sinod care urma să se desfășoare la Niceea.Orașul nu a fost ales întâmplător, deoarece pe de-o parte Irina, abilă fiind, a dorit să evite orice fel de manifestare ostilă din partea locuitorilor din Constantinopol în mare parte iconoclaști, iar pe de altă parte Niceea simboliza marele triumf al ortodoxiei împotriva ereziei ariene, victorie care urma să aibă loc și împotriva iconoclaștilor.

Sinodul al VII lea Ecumnenic și-a deschis prima sesiune de dezbateri la data de 24 septembrie a anului 787 ,în Biserica Hagia Sophia din Niceea,sub președenția patriarhului Tarasios și în prezența a peste 350 de episcopi participanți.Din partea scaunului roman au participat protopresbiterul Petru și Petru de Amalfi, egumen al mănăstiri Sfântul Sabbas.Din acuza situației politice grele cauzate de cucerirea arabă , patriarhiile Antiohiei și Alexandriei au avut împreună doar doi reprezentanți, preotul Ioan și egumenul Toma.În afara celor menționați mai sus toți ceilalți participanți proveneau din teritoriile aflate încă sub jurisdicția Imperiului Bizantin.Alături de episcopi, la ședințe au participat și un mare număr de arhimandriți și egumeni fără drept de vot.Prezența împărătesei Irina și a fiului Constantin al VI lea, a fost substituită de patricele Petronius și logothetul Ioan.Lucrările sinodului s-au ținut până la data de 13 octombrie 787 având loc 8 sesiuni de lucru ale căror minute s-au păstrat în totalitate..Cu ocazia primei întruniri din 24 septembrie , Tarasie evocă tristele evenimente care au împiedicat desfășurarea proiectatului sinod din 786, exprimându-și speranța că de această dată părinții participanți vor putea să exprime liber învățătura ortodoxă.Cu ocazia acestei prime ședințe , au fost reintegrați episcopii Vasile de Ancyra, Theodor de Myra și Theodosie de Amorion care și-au recunoscut greșelile și au implorat clemență.Acest fapt a tulburat tabăra monahilor rigoriști, care doreau ca toți acei care din diverse motive au renunțat la dreapta îmvățătură să fie dacă nu excomunicați cel puțin depuși din treaptă.Partida moderată a avut ultimul cuvânt și astfel, aceștia și-au putut păstra scaunele recunoscându-se și hirotoniile pe care aceștia le săvârșiseră.Tot cu această ocazie în fața sinodalilor au compărut alți șapte episcopi acuzați că ar fi fost instigatorii celor care au provocat tulburările ce au avut ca final dizolvarea sinodului din 786.Aceștia au acceptat acuzațiile aduse, dar au argumentat că doar ignoranța i-a adus în această situație și că sunt gata să se întoarcă la ortodoxieÎn sesiunea a doua din 26 septembrie, un funcționar imperial aduce din ordinul împărătesei pe episcopul Grigorie al Neocesareei care în fața sinodalilor își retractează întreaga învățătură iconoclastă.Patriarhul Tarasie l-a tratat fără nici un fel de menajamente, dar a acceptat reintegrarea sa cu condiția ca el să dea o declarație scrisă în care să-și recunoască erorile.Tot în această ședință au fost citite scrisorile papei Adrian I care vorbea în termeni teologici despre Sfintele Icoane.Scrisorile papei au fost acceptate cu votul a 263 de episcopi prezenți la aceea ședință și verbal de ceilalți fără drept de vot.În ședința a III a din 28 septembrie a fost prezentată declarația scrisă a episcopului Grigorie, care recunoștea faptul că a fost unul din promotorii hotătârilor luate la sinodul de la Hieria din 754 și regreta public acest fapt.S-au citit apoi sinodika adresată de Tarasios patriarhilor orientali Politianus de Alexandria ,Theodoros de Antiohia și Elias II al Ierusalimului precum și răspunsul acestora.

Îm sedința a IVa din data de 1 octombrie, au fost aduse spre examinare sinodalilor o colecție de texte scripturistice și patristice menite să legitimeze cultul sfinelor icoane.În discuție au intrat atât relatările despre icoanele făcătoare de minuni precum și corespondența patriarhului Gherman cu episcopii din Asia.După ce s-au dat citire cele de mai sus,Sinodul de a fost proclamat ca „sfânt și ecumenic”iar după adeziunea formală a participanților la toate celelalte VI sinoade ecumenice anterioare,iconoclasmul a fost anatematizat și combătut printr-o mărturisire de credință semnată de toți cei prezenți.Sesiunea a V a din data de 4 octombrie, a fost dedicată în continuare combaterii ereziei iconoclaste prin texte patristice suplimentare și adiacente celor prezentate în sesiunea anterioară, Ioan de Antiohia dând citire unui document care sugera obârșia iudeo- musulmană a ereziei, ca instigator principal fiind văzut Constantin de Nakoleia.Pentru a stăvili definitiv orice tip de propagandă iconoclastă, sinodalii au hotărât că odată cu reinstaurarea cultului sfintelor icoane, toate scrierile existente cunoscute ca făcând parte din arsenalul propagandistic al iconoclaștilor să fie distruse.

Sesiunea a VI din data de 6 octombrie a fost dedicată în întregime combaterii punct cu punct a horosului emis de Sinodul din 754 de la Hieria.Sinodalii au desemnat proaspăt revenitul la ortodoxie episcop Grigorie al Neocezareei să dea citire acestui document eretic, în timp ce diaconii Ioan și Epifanie respingeau punct cu punct secțiunile sale.

Ședința a VII a din data de 13 octombrie este deosebit de importantă deoarece este momentul în care s-a dat citire definției dogmatice (horosului ) adoptată și votată de către toți cei 301 părinți episcopi prezenți.Se pare că acest Horos lecturat în fața sinodalilor de către episcopul Theodor de Taurianum,este în mare parte rod al inspirației patriarhului Tarasios.

Textul definiției dogmatice a sinodului de la Niceea arată în prima frază că „Sfântul și Marele Sinod Ecumenic cel întrunit prin harul lui Dumnezeu și decretul evlavioșilor și de Hristos iubitorilor Împăraților noștri Constantin și Irina”urmează „Predaniilor Bisericii Sobornicești”păzind „Biserica Universală, mireasa sfântă a lui Hristos” împotriva celor care „îndemnați de înșelătorul vrajmaș s-au ridicat împotriva rațiunii celei drepte” și „au păcătuit împotriva înțelegerii Adevărului”

După aceste fraze introductive, sinodalii au inserat în document textul simbolului Niceeo –Constantinopolitan arătând astfel că sinodul urmează cu strictețe întreaga învățătură a Sfinților Părinți pe care Biserica Universală a preluat-o și a păstrat-o intactă nedorind să adauge sau să suprime ceva .În continuare, decretul sinodal anatematizează pe „Arie și cei care au în comun kakodoxia lui nebunească” pe Macedonie și aderenții lui, recunoaște mariologia Efesului din 431, condamnând pe Nestorie și apoi pe Eutihie, Dioscor,Sever și Petru cei care deformaseră învătătura despre Hristos,pe Origen, Evagrie și Didim condamnați la Sinodul al V lea(Constantinopol 553), pe Serghie ,Honorius ,Cyrus, Phyrus și Macarie, promotorii monotelismului condamnați în 681 la Constantinopol, arătând că „păzim fără a inova toate predaniile orânduite nouă fie în scris fie în mod nescris”.În continuarea documentului, părinții de la Niceea II hotărăsc că icoanele pot fi zugravite pentru că icoanele „ sunt în acord cu propovăduirea evanghelică” pentru că atât evanghelia căt și icoana se exprimă cu aceeași valabilitate în arătarea întrupării depline și reale a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.Părinții sinodali reușesc astfel să fundamenteze posibilitatea zugrăvirii icoanelor prin realitatea de netăgăduit a întrupării Fiului lui Dumnezeu.A spune că Hristos pe care oamenii L-au văzut , L-au auzit vorbind, L-au pipăit, nu poate fi înfățișat în Sfintele Icoane este ca și cum ai nega întruparea Lui.Icoana surprinde umanitatea lui Hristos și de aceea ea devine un martor al deplinei uniri a firii divine cu firea umană în Persoana lui Dumnezeu Cuvântul.Cultul Sfintelor Icoane nu este idolatrie și este permis și recomandat atunci când se face conform cu învățătura cea dreaptă.Sfinții părinți reușesc să aducă lămuriri cu privire la distincția dintre icoană și prototip, căci cinstirea icoanei urcă la prototip și cel ce se închină la icoană se închină la ipostasul celui zugrăvit pe ea”.Asfel adorarea ca și închinare supremă se cuvine doar dumnezeirii pe când icoanei se cuvine doar cinstire deoarece înglobează imaginea prototipului.Icoana este recunoscută ca făcând parte din sfera sacrului „în același fel ca tipul cinstitei și de viată făcătoarei cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte sfinte așezăminte” cinstirea lor manifestându-se prin „aducerea de tămâie și lumini”

Textul documentului se încheie cu un avertisment pentru toți cei care vor îndrăzni să nesocotească hotărârile acestui sinod clericii fiind pasibili de a fi depuși iar laicii excomunicați.

Toți cei prezenți au semnat actele prezentate în aclamațiile tuturor celor de fată ,iar după ovațiile adresate împăratului Constantin și împărătesei Irina,sinodalii au trecut la anatematizarea celor mai importanți episcopi iconoclaști, Theodosie al Efesului, Sissinios Pastillas,Basillios Trikakabos, patriarhii Anastasios(730 -754),Constantin II 754-766), Nicetas(766-780), pe Ioan și Antonios,Ioan de Nicomidia, Theodor de Siracuza și Constantin de Nakoleia.Cu această ocazie au fost reabilitați venerabilul patriarh Gherman Ioan Damaschin și călugărul Gheorghe din Cipru care fuseseră condamnați în 754.

Ultima sesiune , sesiunea solemnă de închidere a sinodului a avut loc la data de 23 octombrie în palatul Magnaura din Constantinopol în prezența suveranilor care au și contrasemnat hotărârile luate.

Victoria pe care ortodoxia a obținut-o la Sinodul al VII lea dela Niceea, a fost o victorie clară dincolo de orice dubiu.Cu toate acestea, implementarea acestor hotărâri nu era un lucru atât de facil,precum ar fi părut în condițiile date deoarece iconoclasmul persista încă în mintea multora din cei care odată au subscris acestei erezii.Mai mult decât atât, senzația că puterea imperială a impus oarecum forțat soluția iconofilă, a alimentat tendiințele revanșare ale unor nostalgici.Odată cu îndepărtarea de la conducerea imperiului a împărătesei Irina, lupta pentru suprimarea ereziei și impunerea ortodoxiei a slăbit în intensitate căci împărații Nikephor Genikos(802-811)și Mihail I Rangabe((11-813) au fost preocupați mai mult de modul în care conflictul iconoclast ar putea afecta siguranța imperiului în plan extern, decât importanța impunerii doctrinei ortodoxe.

I.5 Iconoclasmul în faza a II a

Moartea patriarhului Tarasios în anul 806, a dus în scaunul patriarhal pe neofitul Nikephoros, fapt care a provocat reacția dură a monahilor de la Mănăstirea Studion dezbinând partida ortodoxă.Moartea prematură a împăratului Mihail I Rangabe răpus în campania împotriva bulgarilor , a deschis calea spre tronul imperial lui Leon V Armeanul strateg al themei Anatolikon impus printr-o rebeliune militară.Deși mulți ani pozase într-un iconofil moderat , odată cu dobândirea puterii el își arată în chip clar înclinațiile iconoclaste, cu toate că atunci când fusese încoronat, dăduse garanții de credință ortodoxă patriarhului Nikephoros În ciuda acestora, în scurt timp, el își pune în aplicare planul său de îndepărtare a icoanelor și reînviere a ereziei iconoclaste, punând în discuție toate cele hotărâte la Niceea. Dorința lui a fost atât de puternică, încât în primăvara anului însărcinat o comisie de investigație care avea drept obiect probarea faptului că venerarea Sfintelor Icoane este lipsită de orice temei scripturistic și patristic.În decembrie 814, această comisie condusă de către Antonios Kassimatas episcop de Sylaion și Ioan Gramathikos egumenul manăstirii Serghie si Vah din Constantinopol, prezintă un raport patriarhului Nikephor în care se arăta că venerarea icoanelor este idolatrie și un lucru neplăcut lui Dumnezeu.Invitat la palatul imperial de către Leon al V lea , acesta rezistă dorinței furibunde a împăratului care cerea îndepărtarea fără întârziere a icoanelor din biserici și din edificiile publice.Pus în această poziție delicată, patriarhul primește ajutor din partea monahilor de la Mănăstirea Studion care conduși de intransigentul stareț Theodor Studitul se alătură luptei împotriva noului val iconoclast.Aceștia, nu acceptă rolul de mediator între partida iconoclastă și cea iconodulă pe care împăratul era gata să și-l asume, și au refuzat orice discuții pe picior de egalitate cu ereticii.Mai mult decât atât în sinodul iconodul din decembrie 814 ținut la Sfânta Sofia s-a afirmat principiul autonomiei eclesiale, fapt ce a deranjat nespus pe basileu care a dizolvat adunarea impunând printr-un decret încetarea oricăror discuții pe tema icoanelor.După acest episod în care iconodulii și-au afirmat răspicat poziția , presiunea imperială a crescut din ce în ce mai mult și astfel la 13 martie 815 ,patriarhul Nikephor a fost depus și exilat iar în locul lui este numit Theodotos Melissenos Kassiteras , om cu orientări vădit iconoclaste și dispus să pună umărul la realizarea proiectului de înlăturare a icoanelor conceput de Leon al V lea.Protestele monahilor de la Studion conduși de către Theodor Studitul care nu recunoșteau pe noul patriarh și nici pseudosinodul ce l-a depus pe Nikephor,au dus la reacții dure din partea autorităților imperiale mănăstirea fiind desființată iar monahii exilați.Ca și în prima fază a iconoclasmului anterioară sinodului VII ecumenic , furia împotriva iconodulilor s-a dezlănțuit și s-a manifestat deosebit de violent.Mulți arhiepiscopi episcopi preoți monahi oameni simpli au fost torturați exilați prigoniți molestați, iar numeroase biserici profanate sau chiar distruse.Din păcate, au existat destui care din teamă sau constrângeri de diverse tipuri, au acceptat să colaboreze cu iconoclaștii, acceptând rezoluțiile acestora.Se părea că epoca lui Constantin al V lea a reînviat cu forțe și puteri sporite dar, asasinarea în ziua de Crăciun a anului 820 a lui Leon al V lea și urcarea pe tron a lui Mihail II, a pus capăt acestei situații neplăcute .Noul împărat, departe de a fi iconofil a dat dovadă de o toleranță remarcabilă punând capăt persecuțiilor și rechemând pe cei exilați. Basileul dornic de pace internă, considera că o reconciliere între partida ortodoxă și iconoclaști ar fi foarte posibilă, cu condiția ca cele două părți să înceapă un dialog temeinic .Iconofilii însă s-au opus oricărei discuții cu eretici, motivând că învățătura cea dreaptă nu suferă negocieri. Încercarea basileului de a rupe unitatea monolitică a blocului ortodox călit de anii de suferințe, prin propunerea lui Nikephor fostul patriarh în locul defunctului succesor Theodotos Mellisenos cu condiția renegării iconoduliei , s-a dovedit a fi neinspirată, și deci sortită eșecului. În aceste condiții, împăratul a susținut pe consilierul său Antonios Kasimatas (821-837) cel care se implicase activ în organizarea sinodului iconoclast din 815 și în alungarea patriarhului Nikephor. Ambasadele bizantine trimise atât papei Pascal(817-824) cât și regelui franc Ludovic cel Pios(814-840) prin care se încerca ralierea acestora cauzei iconoclaste, nu au avut nici un sort de izbândă, împăratul fiind nevoit să accepte faptul că iconoclasmul nu găsea aderenți decât în Bizanț.

Moartea lui Mihail a II lea survenită în toamna anului adus pe tron pe fiul său Theofilos(oct 829-ian 842) un basileu remarcabil prin erudiția sa , teolog subtil , poet autor al unor imne bisericești însă iconoclast convins. Deși la începutul domniei a mnanifestat o oarecare toleranță,mai apoi inspirat de consilierul său Ioan Gramatikos pornește o luptă acerbă împotriva sfintelor icoane. Sinodul convocat în 829 imediat după urcarea pe tron, a avut drept scop trasarea unui plan de acțiune împotriva iconoduliei. Apelurile patriarhilor Christophoros al Alexandriei, Iov al Antiohiei și Vasile al Ierusalimului care îi cereau părintește să abjure iconoclasmul, nu au avut efect în conștiința basileului care făcuse din lupta contra icoanelor nu doar un crez religios, ci și unul politic. In timpul domniei sale, persecuțiile s-au desfășurat în două valuri succesive primul din 829 până in 832 iar al doilea între anii 835-836.În primul val al persecuțiilor, viitorul patriarh Metodie este întemnițat suferind nenumărate privațiuni , de asemenea în 831, episcopul Euthimie de Sardes moare în urma cumplitelor flagelări la care a fost supus. Al doilea val al persecuțiilor început în 835 după o scurtă perioadă de acalmie , a fost se pare chiar și mai dur decât cel anterior. Influența lui Ioan Gramatikos a fost hotărâtoare, cântărind foarte greu în decizia basileului. Membrii ierarhiei superioare cunoscuți ca având o orientare iconofilă, au fost întemnițați sau exilați, artizanii icoanelor bătuți și alungați, numeroși închinători au fost brutalizați și intimidați. Este bine cunoscut cazul celor doi mărturisitori palestinieni Theodoros și Theophanes cărora le-a fost tatuat pe chip și pe piept un poem iconoclast. Perioada aceasta a fost o perioadă în care cei care au suferit chinuri nu au plătit și cu propria viață ,credința căci totuși împăratul manifesta unele rezerve în a aplica pedeapsa cu moartea. Cu toate că împăratul Theophilos s-a arătat un zelos persecutor, totuși se pare că influența lui s-a manifestat cu predilecție în jurul capitalei, căci nu avem date care să ateste că aceste persecuții ar fi ajuns mai departe decât arealul menționat. Moartea sa survenită la 20 ianuarie pus capăt definitiv războiului contra sfintelor icoane început cu mai bine de 100 de ani în urmă.

I.6 Restabilirea cultului sfintelor icoane

Ca și în 787, cea care a jucat rolul primordial în restabilirea cultului icoanelor a fost o femeie , mai precis regenta Theodora soția defunctului împărat Theophilos. Deși era o ferventă susținătoare a ortodoxiei, ea nu a purces la restaurarea dreptei credințe decât după ce s-a asigurat că sinodul pe care îl va convoca nu va aduce o „ damnatio memoriae”soțului său defunct pe care l-a iubit sincer cu toate că nu a fost de acord cu el. Situația era oarecum asemănătoare cu cea prin care trecuse cu mai bine de jumătate de secol în urmă împărăteasa Irina. În speță partidul iconoclaștilor conduși de patriarhul Ioan Gramatikos era destul de puternic având numeroși susținători atât din rândul clericilor cât și a laicilor. Cu toate acestea,împărăteasa a reușit să coaguleze elementele iconofile provenind mai ales din rândul monahilor care într-o întrunire restrânsă au pus la punct detaliile planului de reinstaurare a cultului Sfintelor Icoane fiind de acord să furnizeze Theodorei un suport patristic privitor la problema în cauză. Sinodul lărgit la care au participat numeroase personalități din sfera civilă , monahi remarcați prin dârzenie în persecuțiile abia încheiate și chiar iconoclaști penitenți, a avut loc în palatul Kanikleios. Participanții au fost de acord cu rezoluțiile adoptate în ședința restrânsă , proclamând solemn la data de 4 martie 843 restaurarea ortodoxiei și a cultului sfintelor icoane.Sinodul a reînoit atașamentul pentru învățătura dreaptă proclamată la cele șapte sinoade anterioare iconoclasmul fiind condamnat fără drept de apel. Patriarhul Ioan Gramatikos împreună cu episcopii iconoclaști care l-au susținut au fost depuși iar în locul lor au fost aleși dintre cei care s-au remarcat prin verticalitate și atașament la cauza ortodoxă în timpurile de restriște ale persecuțiilor. Pe scaunul patriarhal de Constantinopol a fost ales starețul mănăstirii Kenolakkos mărturisitorul Methodios(4 martie 843- 14 iunie 847) care devenise omul de încredere a împărătesei. Precum și-a dorit Theodora , memoria soțului său nu a fost damnată deoarece sinodalii au ținut cont de declarația ei prin care afirma că pe patul de moarte acesta regretase toate acțiunile cu caracter iconoclast înteprinse.Duminica din 11 martie fost ziua în care ortodoxia a triumfat definitiv, în catedrala Sfânta Sophia din Constantinopol dându-se citire hotărârilor luate cu o săptămână înainte, concomitent cu slujba de întronizare a patriarhului Methodios. Aceste momente de triumf au fost comemorate și în anii următori ceea ce a permis ca acestei zile de duminică să rămână în Biserică cunoscută ca Duminica Ortodoxiei fiind serbată în fiecare an în prima săptămână a Postului Mare.

I.7Iconoclasmul în occident

Occidentul nu a cunoscut nici pe departe dramatismul situației cu care ortodoxia s-a confruntat în Imperiul Bizantin. Mai mult decât atât, în timpul confruntărilor ideologice, papalitatea a fost constant de partea ortodoxă a baricadei, oferind sprijin și adăpost refugiaților din Imperiul Bizantin. Cu toate acestea, nu putem spune că Apusul a fost total lipsit de incidente iconoclaste .Din primele secole creștine s-a păstrat canonul 36 al sinodului de la Elvira din 306 prin care se hotăra că „în biserici nu trebuie să se afle picturi iar ceea ce este venerat și adorat sa fie pictat pe pereți”

Acestă interdicție a sinodului de la Elvira, nu trebuie interpretată ca o prohibiție a lucrării iconografice folosite în slujba cultului creștin ci rațiunile acestei decizii au fost mult mai adânci. Sinodalii au interzis pictarea icoanelor pe pereți dar nu și pictarea celor portabile. În vremurile de persecuție premergătoare Edictului de la Milan, nesiguranța locașurilor de cult care riscau să fie oricând profanate, a făcut ca această decizie luată atunci, să aibă ca obiect prevenirea distrugerii și necinstirii icoanelor pictate pe pereți care spre deosebire de cele portabile, nu puteau fi ferite.

În Apus manifestările iconoclaste izolate au apărut chiar înainte de declanșarea crizei din Bizant. Este binecunoscut cazul episcopului Sereniu al Marsiliei care, deranjat de cultul exagerat pe care poporul îl acorda sfintelor icoane, le-a scos din toate bisericile orașului distrugându-le. Acest incident a provocat o reacție din partea papei Grigorie cel Mare care a fost de acord că icoanelor nu li se cuvine adorare, dar nu a fost de acord cu distrugerea lor deoarece ele își au rostul lor în Biserică fiind Biblia celor neștiutori de carte.Cazul episcopului Marsiliei a fost unul izolat căci ceilalți episcopi, frați întru slujire nu i-au urmat exemplul.

După Sinodul al VII lea ecumenic din 787 , în Biserica Apuseană au apărut dificultăți de înțelegere a icoanei ca mijlocitoare a harului divin și ca obiect de venerare în spațiul eclesial. Aceste dificultăți s-au datorat unor traduceri latine defectoase ale actelor Sinodului de la Constantinopol. Biserica francă, aflată sub oblăduirea viitorului împărat Carol cel Mare, a intrat în posesia unor documente trimise de către papa Adrian,documente în care traducătorii latini puțin familiarizați cu subtilitățile limbii elenice nu au făcut nici un fel de deosebire între termenii grecesti de latria(cult adus unei divinități) și proskinisis (prosternare venerare), ambii fiind traduși cu cel latinesc de adoratio și nu cu veneratio cum ar fi fost normal pentru proskinisis. Teologii franci în frunte cu oamenii de curte a lui Carol cel Mare Alcuin de York și Theodulf de Orleans autorii scrierii polemice „Libri Carolini”, au considerati Sinodul VII Ecumenic un sinod local care a înfăptuit o eroare majoră, condamnându-l ca pe unul ce „absurd și arogant a fost convocat pentru adorarea icoanelor.” Poziția pe care aceștia au adoptat-o vis a vis de icoane a fost una moderată , inspirată de papa Grigorie cel Mare, anume că prezența lor este permisă îndeplinind doar o funcție pedagogică ,fiind însă cu desăvârșire interzisă venerarea lor. Din punct de vedere dogmatic, aceste decizii se plasau oarecum între hotărârile sinodului iconoclast de la Hieria din 754 si cel Ecumenic din 787.Acestă poziție a apusenilor au fost întărită de sinoadele locale de la Frankfurt din 794 și Paris 825, consfințind astfel punctul lor de vedere, anume că icoanele sunt permise dar desacralizate. Papa Adrian I, văzând poziția lui Carol cel Mare, a ezitat să ratifice sinodul al VII lea, poate și din cauza faptului că scaunul papal nu a primit înapoi ceea ce pierduse de sub jurisdicție în timpul lui Leon al III lea(Calabria Sicilia Iliricum și Creta).

Această viziune asupra rolului icoanei a făcut ca în Apus , aceasta să nu cunoască o dezvoltare similară cu cea pe care a cunoscut-o în răsărit după 843.Icoanele apusene pierd în timp din transcendența pe care figurile sfinților trebuiau să le exprime devenind „ din ce în ce mai umane”.Marii teologi catolici ca Toma D’Akkino sau Bonaventura au pledat pentru necesitatea folosirii icoanelor în cult, având însă tot timpul în față modelul oferit de papa Grigorie cel Mare , insistând pe latura pedagogică.Cu toate acestea, viziunea lor nu a fost împărtășită de toți apusenii,binecunoscută fiind disputa dintre abatele Suger de Saint Denis și Bernard de Clairvaux.Dacă primul susținea că puse în lumina divină, toate obiectele sacre sunt capabile să producă o elevare spirituală celor care le privesc, al doilea susținea că imaginea reală este una interioară și doar cei care nu sunt destul de maturi în credință ar mai avea nevoie de icoane materiale care să le procure o creștere în credință și întelegere.

Lucrurile au luat o întorsătură dramatică odată cu apariția Reformei care, dorea asanarea vieții morale și înlăturarea tuturor adaosurilor fără temei scripturistic. Publicarea în octombrie 1517 pe ușa bisericii din Witenberg a celor 95 de teze , a fost semnalul de luptă împotriva abuzurilor pe care Biserica Catolică le-a înfăptuit. În prim planul acestei lupte se afla Martin Luther (1483-1546) preot catolic german , care era și autorul tezelor menționate mai sus. Dorind ca această prognozată reînviere a vieții morale să se producă în sânul Bisericii Catolice și nu în afara ei , atitudinea inițială a lui Luther fată de cultul sfinților și a sfintelor icoane, a fost una în spiritul caroligian „ nu am nimic de a face cu iconoclaștii” Cu toate acestea, adepții săi nu au adoptat același stil tolerant căci sub pretextul debarasării de arta „idolatră” ce împodobeau marile catedrale catolice, au fost distruse numeroase icoane și lucrări de o inestimabilă valoare.În general protestantismul s-a remarcat printr-o atitudine destul de ostilă artei bisericești.Dacă Luther a manifestat o anumită toleranță considerând arta bisericească „folositoare dar prea costisitoare și prea aproape de a viola porunca a II a”, nu același lucru îl putem afirma despre contemporanii săi Jean Calvin și Hulrich Zwingli.În Geneva, oraș transformat de acesta în „cetatea sfințeniei”,icoanele precum și orice reprezentare artistică în genul tabloului religios, au fost scoase din toate locurile publice și distruse după tiparul iconoclaștilor bizantini de la care Calvin prelua și argumentele în favoarea acțiunilor sale. Ura sa împotriva Bisericii Catolice era atât de mare, încât el a considerat că suprimarea imaginii religioase reprezenta o lovitură dată dușmanului care se servea de arta bisericească în scopul propagandei.După opinia lui Calvin, Dumnezeu nu poate fi deloc cunoscut prin intermediul imaginilor ci prin cuvântul Său.Phillip von Marnix, reprezentant al calviniștilor în Țările de Jos, pornind de la preceptele Vechiului Testament, a reușit să-și convingă adepții că folosirea icoanelor înseamnă idolatrie și că voința Domnului este ca ele să fie distruse. Aceste argumente au dus la desființarea tabloului religios , dar nu și a artei, care este considerată dar al lui Dumnezeu. Astfel arta protestantă și în general pictura olandeză, s-a limitat la peisaje, naturi moarte și portrete.Zwingli a avut o poziție asemănătoare cu cea a lui Calvin militând pentru reîntoarcerea la modelul eclesiastic al primelor secole. Spre deosebire de Luther , care considera că ceea ce Sfânta Scriptură nu interzice în mod expres este permis, el afirma că doar ceea ce este autorizat de Biblie poate fi introdus în viața Bisericii.De aceea el a mers atât de departe încât a ajuns să ordone ca zidurile fostei catedrale romano catolice Grossmunster din Zurich să fie acoperite cu un strat de var alb.

In orice caz atitudinea protestanților a fost net defavorabilă cultului Sfintelor Icoane și abuzurile asupra lucrărilor de artă au fost numeroase mai ales în secolul al XVI lea, un secol de mari frământări religioase. Cauzele acestor atitudini ostile artei religioase, nu au venit exclusiv din cauza unor presupuse încălcări ale „dreptei învățături protestante” și a poruncii a doua a Decalogului, ci de multe ori arta a fost respinsă deoarece ea amintea de mijloacele de propagandă a Bisericii Catolice de care protestanții tocmai se despărțiseră.

In Flandra în avut loc o distrugere de proporții uriașe a artei bisericești inclusiv a icoanelor. Această mișcare cunoscută sub numele de „beeldenstorm” a avut ca obiect despuierea bisericilor și mănăstirilor de orice podoabă liturgică. Numeroase altare au fost distruse , statui sfărâmate, pânzeturi sfâșiate și incendiate , de multe ori din locașurile de cult vizate rămânând în picioare doar zidurile. Pornită de la Ypres, mișcarea s-a răspândit fulgerător în celelalte orașe iar distrugerile au culminat cu vandalizarea catedralei din Antwerp, o biserică cu 70 de altare și una dintre cele mai mari din Europa. Municipalitatea din Gand, preocupată de salvarea unor opere de o inestimabilă valoare , a cerut ajutorul cetățenilor pentru oprirea acestor distrugeri. Reacția celei mai mari părți a populației a fost una contrară celei pe care apelanții o așteptau, anume că nu sunt dispuși să împiedice „o faptă atât de folositoare Domnului”.Focul revoltelor și distrugerilor a trecut și prin Amsterdam, Tournai, Leiden Haga, lăsând în urmă biserici vandalizate și văduvite de podoaba lor picturală și sculpturală.Această mișcare absolut barbară nu a fost se pare dictată doar de rațiuni religioase, ci aspectul religios a fost folosit pentru a declanșa mișcarea de eliberare a Țărilor de Jos de sub jugul spaniol confundat dese ori cu jugul Bisericii Catolice însăși. Indiferent care a fost substratul acțiunilor, aceste acte de profanare aruncă o umbră întunecată asupra mișcării protestante.

Nici Biserica Anglicană nu a fost departe de spiritul protestant care adus la distrugeri și abuzuri de tot felul. Dacă în timpul regelui Henric al VIII lea protestantismul anglican s-a limitat la o serie de reforme care vizau mai mult ruperea de sub dominația Bisericii Catolice fără însă a se umbla prea mult la înlăturarea simbolisticii religioase, în principiu a icoanelor , domnia regelui Eduard al VI lea 1547- adus cu sine o atitudine ostilă față de arta bisericească atitudine care a încurajat distrugeri materiale ireparabile

Încă din primele luni ale domniei sale regele Eduard a căutat să limiteze și să anihileze cultul sfintelor icoane pe care el personal îl considera a fi o superstiție care se opunea „învățăturii sănătoase”Decretele regale nu s-au limitat doar la a promova „eliberarea” Bisericii de sub dictatura superstițiilor ci ele au vizat și acțiuni punitive incluzând biciuire și detenție împotriva celor care ar fi îndrăznit să mai predice necesitatea cultului Sfintelor Icoane.

Din păcate acestei politici religioase nesănătoase a regelui Eduard al VI lea, s-a raliat o mare parte a populației precum și numeroși clerici „progresiști”.Distrugerile, profanările și abuzurile au lăsat un gust amar celor care înțelegeau valoarea inestimabilă a lucrurilor care pentru totdeauna au dispărut din patrimoniul umanității.Explicația conform căreia cultul icoanelor nu este compatibil cu Sfânta Scriptură pe care articolul 22 din decretele din 1550 o afirma, nu a putut șterge nici justifica atitudinea puritanilor anglicani , atitudine regretată oficial în prezent.

Iconoclasmul protestant din secolul al XVI lea a primit un răspuns ferm din partea Bisericii Catolice, care în Conciliul de la Trident reafirmat principiile sinodului al VII lea Ecumenic de la Niceea din 787 conform cărora icoanele trebuie să fie așezate în biserici pentru a fi cinstite de credincioși , nu pentru că ele ar circumscrie divinitatea care este necircumscrisă ci pentru că cinstirea adusă icoanei trece asupra prototipului pe care îl reprezintă.Cu toate acestea și secolele următoare înregistrăm momente întunecate asemeni Revoluției Franceze din 1789, în care, sub pretextul luptei antimonarhice, au fost vandalizate și distruse numeroase icoane și obiecte de artă din bisericile catolice de pe teritoriul Franței.Acțiunile mulțimii înfuriate, au fost determinate și de percepția conform căreia Biserica Catolică și reprezentanții înaltul cler, s-au raliat cauzei regelui, ceea ce în mare parte a fost adevărat.În fine nu putem să nu menționăm timpuri nu de mult apuse când regimul comunist a încercat izolarea și suprimarea religiei mai întâi din spațiul public și mai apoi din conștiința oamenilor.În această perioadă icoana a fost exilată în spații private unde evlavioșii închinători le păstrau ca obiecte de mare preț duhovnicesc și încercau să le ferească de ochii unor „binevoitori”dispuși să informeze autoritățile despre sentimentele considerate mult prea periculoase, pe care păstrătorii adevăratei credințe le nutreau.Astăzi religia și icoana se bucură de libertate ,cu toate că atacurile susținute venite din partea unor O.N.G. uri cu interese obscure,încearcă să repornească un altfel de iconoclasm ,non violent dar la fel de periculos.Doar păstrându-ne cu fermitate credința ortodoxă putem mărturisi adevărul pe care Dumnezeu l-a revelat Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție iar icoana l-a înfățișat în culori.

Capitolul II

Sfânta Scriptură și reprezentarea ei în icoană

II.1 Cuvântul și imaginea în conștiința umanității

Lumea în care trăim, este o lume supermediatizată și informatizată, în care imaginea ocupă din ce în ce mai mult rolul primordial pe care cuvântul l-a avut în istoria universului și a umanității. Prin intermediul imaginilor, omul devine consumator de informații neprocesate de propria conștiință, constituind o pradă ușoară pentru marile trusturi mediatice care aleargă frenetic după puncte de rating și cote de piață. Locuim într-o lume de imagini și cu toate acestea, de multe ori simțim că sunt goale de conținut. Această golire de sens, produce o apropiere de idolatrie, omul devenind astăzi adorator de chipuri, nu cioplite ca altă dată ci produse ale înaltei tehnologii informatice. Ceea ce numim civilizația audio vizualului, este o civilizație idolatră pentru că nu mai deschide nici o perspectivă către vreun original, ci ea însăși devine realitatea efectivă, inamic adevărat al celor care o produc, a oamenilor. Imaginea, a devenit astfel, arma esențială cu care marile corporații cu interese economice din cele mai diverse, caută să subjuge întreaga societate umană. Modul prin care o fac nu este aleatoriu, ci foarte bine ales, planificat și executat, pentru că în societatea post modernă pe care ne luptăm să o făurim , imaginea este grăitoare prin ea însăși. Imaginea acaparează și atrage pentru că imaginea și cuvântul sunt forme rațional afective prin care noi ne deschidem unii către ceilalți, datorită faptului că toți suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Tehnicile de manipulare prin intermediul imaginii, tind spre perfecțiune, și mai mult decât atât, tind să înlocuiască cuvântul , cel care zidește. Dacă în trecut cuvântul și imaginea erau complementare , astăzi se dorește ca imaginea să preia controlul total și dacă se poate să elimine cuvântul. Scoaterea cuvântului din inima omului, pare parte a unui plan diabolic conceput în laboratoare ale păcatului, pentru că a elimina cuvântul, înseamnă a despărți pe om de însăși sursa existenței sale care este Dumnezeu. Cuvântul a precedat imaginea pentru că lumea creată este rodul Cuvântului lui Dumnezeu „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan I, 1).În conștiința umanității, cuvântul a avut un rol foarte bine definit,căpătând valențe universale dincolo de spațiul iudeo – creștin în care a luat naștere Sfânta Scriptură, cartea revelată care conține mesajul lui Dumnezeu adresat celor creați după chipul și asemănarea Sa.. Natura umană pervertită de păcat , a mai păstrat în memoria colectivă, cuvintele vieții veșnice pe care Adam le-a primit de la Creatorul său. De aceea noțiunea creerii lumii prin cuvânt, nu este o idee exclusivă aparținând spațiului cultural ebraic. În Vedele hinduse, datate aproximativ 1800 î. Hristos., se vorbește despre cosmos ca fiind expresia unei idei materializate, creatorul fiind „ cuvântul originar”.

Și filosofia greacă a vorbit despre Logos care în viziunea lui Platon era văzut ca fiind gândirea organizatoare, sau Demiurgul iar în perioada elenistică „puterea creatoare”.

Aceste idei au fost sistematizate în primele secole ale creștinismului de către Sf. Iustin Martirul sau Origen ,fiind baza doctrinei despre Logos , a doua Persoană a Sfintei Treimi.

În accepțiunea modernă, cuvântul este o idee ce prinde formă în exprimarea limbajului, și este specific ființelor raționale în speță omului. Pe de altă parte, imaginea este o reprezentare plastică a unei realități obiective sau a unei fantezii. Nu este obligatoriu ca imaginea să îmbrace întotdeauna o formă care să permită vizualizarea ei la nivelul ochiului uman, ci imaginea, ca și ideea sursa cuvântului , poate avea sediul doar la nivel mental. Imaginea mentală precede cuvântul , căci cuvântul exprimă în sunete imaginea creată de minte. Modul în care conlucrează cuvântul și imaginea este unul foarte bine organizat pe principiul complementarității. Stocarea în minte a evenimentelor nu se face prin intermediul cuvintelor ci prin imagini. La rândul său , cuvântul produce în mintea celor ce îl ascultă reconstituirea situației personajelor sau obiectelor pe care cuvântul le evocă. Atunci când memoria omului nu are stocată nici o amintire în legătură cu cele evocate,imaginația intră în acțiune creând la nivel mental o reprezentare personală a celor menționate.

Încă de la începuturile sale , societatea umană a inventat două tipuri de imagini prin care a căutat să se exprime:

a)imagini nonfigurative caracterizate în general de desene geometrice în care simetria ritmul și culoarea primează

b)figurative care aveau drept scop transmiterea unui mesaj religios, magic estetic sau istoric. Legătura dintre imaginile figurative și cuvântul exprimat este mult mai clară și mai puternică decât în imaginile nonfigurative. Dacă în imaginile nonfigurative putem vorbi de o „victorie a spiritului uman asupra haosului”în imaginile figurative, ideea exprimată sau nu prin cuvânt, capătă dimensiune și contur plastic evocând aspirații, speranțe sau viziuni. Dacă la început imaginile figurative au fost produse prin intermediul amprentelor mâinilor, odată cu progresul societății , imaginile au devenit tot mai clare iar mesajele tot mai limpezi pentru cei ce le vedeau. Scrisul, acest mare dar pe care omul l-a descoperit cu ajutorul lui Dumnezeu și pe care l-a perfecționat continuu,este în esență tot o transpunere plastică codată a imaginii mentale. Practic, scrisul reprezintă imaginea unui cuvânt sau a unei idei neexprimate verbal. Scrisul a fost modul cel mai potrivit pentru a transmite mesaje la distanță în timp și în spațiu. Prin caracterele fonetice omul reușește să modeleze cuvântul , să-l transpună în forme plastice, si să-l facă accesibil tuturor semenilor săi.Cuvântul devine astfel indispensabil definind pe om ca ființă rațională și oferind posibilitatea omului de a intra în comuniune cu ființele raționale asemănătoare lui, de a se exprima și de a putea fi perceput.Deși cuvântul și imaginea sunt părți componente ale aceleași realități care definește viața în ansamblul ei, raportul dintre ele a fost permanent în schimbare pe tot parcursul istoriei omenirii fiind influiențat în mare parte de aspectul relației Dumnezeu om și modul cum ea a fost percepută.Acest tip de raport dinamic balansează în funcție de modul în care fiecare societate umană în sine s-a raportat la ideea de divinitate indiferent în ce mod a fost concepută aceasta.

II.2)Cuvântul și imaginea în Vechiul Testament.

Vechile religii indo-europene sau pre-indo-europene, cele din Sumer și Babilon, preiau aceea tendință umană de a prezenta credincioșilor un chip figurativ a lui Dumnezeu, un chip cât mai apropiat de acele imagini familiare omului. La prima vedere, ar fi părut normală ideea ca evreii să aibă în tipologia lor religioasă aceleași caracteristici ca ale vecinilor lor, însă diferența apare atunci când în Vechiul Testament Dumnezeu se revelează ca transcendent și personal, Creator al întregului univers prin Cuvântul Său, spre deosebire de religiile politeiste în care distanța dintre Dumnezeu și lume a fost redusă până aproape de identificare. Mai precis spus, poporul evreu se prezintă ca o excepție singulară a ideii menționate mai sus, legătura sa cu divinitatea având la bază Tora, în cadrul căreia Decalogul stabilea clar coordonatele în care evreul putea să uziteze imaginea, ca apanaj al relației sale cu Dumnezeu. Porunca a II-a a Decalogului, afirma foarte tranșant:

„Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus și din câte sunt pe pământ jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor nici să le slujești , că Eu Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu zelos,care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce mă urăsc pe Mine, până la al treilea și la al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”(Ieșirea 20, 4-6)

Această interdicție de confecționa imagini este una deosebit de importantă în Vechiul Testament, ea fiind reluată în mai multe rânduri în Pentateuh: „Să nu-ți faci Dumnezei turnați”(Ieșirea 34, 17)

„Să nu alergați la idoli și dumnezei turnați să nu vă faceți că eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”( Levitic 19,4) „Să nu vă faceți idoli, nici chipuri cioplite;nici stâlpi să nu vă ridicați;nici pietre cu chipuri cioplite cu dalta să nu vă așezați în pământul vostru ca să vă închinați la ele că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”(Levitic 26,1)

„Să se rușineze toți cei ce se închină chipurilor cioplite și se laudă cu idolii lor”(Ps.96,7).Motivul principal pentru care interdicția confecționării de imagini este atât de tranșant și de des reafirmată, este ferirea poporului ales de idolatria cu care se putea contamina, date fiind condițiile istorice și geo politice ale timpului..

La prima vedere, această poruncă ar părea că se referă doar la imaginile care aveau la bază prelucrarea pietrei și nu la toate lucrările de artă figurativă bazate pe alte tipuri de procedee precum ar fi pictura .Cu toate acestea tradiția iudaică i-a dat o semnificație extinsă înglobând în ea toate tipurile de imagini pe care îndemânarea omului le-ar fi putut produce, imagini care sunt astfel asociate în chip direct cu idolatria.Deși porunca este atât de drastic înțeleasă, în Vechiul Testament apar o serie de excepții care par a contrazice cele afirmate mai sus,scoțând în evidență faptul că religia iudaică are un profund caracter simbolic. Prin această prismă, putem înțelege porunca Domnului dată lui Moise de a confecționa acei heruvimi care să împodobească Chivotul Legii , fapt văzut ca excepțional:

„Să faci și capac la chivot, de aur curat , lung de doi coți și jumătate și lat de un cot și jumătate. apoi să faci doi heruvimi de aur; și să-i faci ca dintr-o bucată ca și cum ar răsării din cele două capete ale capacului;să pui un heruvim la un capăt și un heruvim la celălalt capăt al capacului. Și heruvimii să-i faci ca și cum ar ieși din capac. Heruvimii aceștia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar fețele să le aibă unul spre altul;spre capac să fie fețele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra la chivot, iar în chivot să pui legea ce-ți voi da. Acolo între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii Mă voi descoperii ție și îți voi grăi de toate , câte am poruncit prin tine fiilor lui Israel.”(Ieșirea 25, 17-22).

Cel ce execută lucrările cerute mai sus este tot o persoană consacrată aleasă de Însuși Dumnezeu. „Apoi a zis Moise către fiii lui Israel:Iată Domnul a chemat anume pe Bețaleel , fiul lui Uri a lui Or, din seminția lui Iuda, și l-a umplut de duhul dumnezeiesc al înțelepciunii, al priceperii și al științei de toată iscusința, ca să lucreze țesături iscusite, să facă lucruri de aur și argint și de aramă, să cioplească pietrele scumpe pentru încrustat,să sape în lemn și să facă tot felul de lucruri iscusite”(Ieșirea 35, 30 -33).

O altă excepție cunoscută este aceea a poruncii dată de Dumnezeu de a fii confecționt șarpele de aramă;

„Și a zis Domnul către Moise:Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca șarpele pe vreun om, tot cel mușcat care se va uita la el va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp, și când un șarpe mușca pe un om, acesta privea la șarpele cel de aramă și trăia”(Numeri 21,8- 9).

Pe lângă toate acestea exemplul templului eshatologic profețit de Iezechiel, este unul care se încadrează cu ușurință în excepțiile menționate mai sus: „Până la înălțimea ușilor, tot peretele atât la despărțitura cea mai dinăuntru cât și la cea mai dinafară, de jur împrejur înăuntru și în afară era împodobit cu chipuri săpate cu anumită măsură;si anume erau săpați heruvimi și palmieri astfel:între fiecare doi heruvimi un palmier și fiecare heruvim avea două fețe. Heruvimul într-o parte avea o față de om întoarsă spre un palmier, iar în cealaltă parte avea o față de leu întoarsă spre alt palmier. Așa erau făcute chipuri în tot templul și împrejur”(Iezechiel 41, 17-19).

Aceste excepții menționate sunt totuși puțin numeroase, și nu influențează decisiv ideea conform căreia, Vechiul Testament a avut ca și caracteristică în planul artei vizuale sacre interdicția confecționării de imagini care să poată reda divinitatea .În plan teologic, heruvimii de pe chivotul legii sau șarpele de aramă, sunt umbre ale adevărului care va fi revelat în chip deplin odată cu întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Evreii au manifestat o fobie dusă la extrem în planul utilizării imaginilor, încât chiar și acvila romană arborată în pretoriu stârnea indignarea, dincolo de aspectul dureros al pierderii independenței statale.

Situația nu a îmbrăcat însă tot timpul această haină radicală, dovadă fiind descoperirea sinagogii de la Dura Europos situată pe drumul comercial între Alep și Bagdad , sinagogă care contrar spiritului iudaic era decorată cu peste 59 de fresce de inspirație biblică.Ineditul existenței în sânul iudaismului a unei sinagogi decorate cu picturi religioase, naște teorii explicative canalizate pe două direcții principale. Prima este cea conform căreia sub influența păgână evreii au căzut pradă seducției imaginilor, iar cea de a doua, parcă mai apropiată de tematica studiului nostru vorbește despre necesitatea internă născută după anul 70 de a folosi limbajul imaginilor în vederea stimulării spiritualității populare aflate în profundă criză. Școala rabinică a cunoscut două direcții clare fiecare având adepții și susținătorii ei în sânul societății iudaice.

O direcție a fost reprezentată de rabinii Schulchan Aruch și Yoreh Deah, care, interpretau porunca a doua a Decalogului în sensul în care erau interzise doar imaginile sculptate și corpul uman reprezentat în totalitate, în timp ce picturile și bustul erau permise. Având o poziție nuanțată dar oarecum în conformitate cu cei doi , Mamoide afirma că doar statuile fuseseră interzise în Torah nu și imaginile.

A doua direcție insă susținută de V.Acher, interzicea orice fel de reprezentare a sacrului prin intermediul artei. Deși ideile care circulau în epocă erau oarecum nuanțate, nu putem însă să nu observăm că lumea Vechiului Testament a fost o lume în care imaginea a fost proscrisă aproape în totalitate, și a vorbi despre o artă sacră de origine evreiască înseamnă ,,a emite o ipoteză care nu și-a găsit încă concluzia fiind deci încă o problemă deschisă”. .Totuși interdicțiile pomenite mai sus, nu trebuie să fie înțelese ca o interzicere a vocației artistice care animă mai mult sau mai puțin fiecare individ sau popor în parte. Porunca a doua a Decalogului care interzicea confecționarea de imagini ale divinității se dorea a fi specificul poporului evreu și ceea ce îl deosebea de celelalte neamuri care îl înconjurau. Necesitatea acesteia apare ca o consecință a dorinței de a păstra poporul ales departe de contaminarea politeistă de care sufereau vecinii din jur, cu care evreii au început să intre în contact atunci când au renunțat la viața seminomadă și au devenit sedentari.În Sfânta Scriptură, cuvântul idolatrie definește orice cult străin practicat de popoarele care nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu. „Atunci să nu te închini la Dumnezeii lor nici să le slujești nici să le faci după faptele acelora, ci să-i zdrobești de tot și să strici stâlpii lor”(Ieșirea 23,24)În Sfânta Scriptură(Geneza 4,26) se vorbește despre Set ca fiind primul care a invocat numele lui Dumnezeu,lucru care duce cu gândul la existența unei idolatri antediluviene.Vechiul Testament abundă de îndemnuri privitoare la ferirea de cultul dumnezeilor străini, ceea ce arată că poporul ales se abținea destul de greu să nu împrumute obiceiuri păgâne marcând astfel întoarcerea la idolatrie.Monoteismul, a fost astfel un bun obținut cu multă greutate și de aceea necesitatea menținerii lui, apare ca o idee intrinsecă a Decalogului. În Legământul Vechi între Creator și creatură s-a produs o distanțare, pentru că omul nu căuta să cunoască pe Dumnezeu și să-L iubească, ci ținea Legea pentru a se feri de pedeapsă. Imaginile sunt interzise, pentru că prin intermediul artei, omul vechi putea să –și pună în aplicare dorința sa de îndumnezeire în afara lui Dumnezeu, doar prin intermediul propriilor sale lucrări care i-ar fi devenit idoli. Un Dumnezeu revelat în imagini, ar fi reprezentat pentru evreul practicant un atentat asupra ideii de transcendență a Divinității, și promovarea unui Dumnezeu prizonier al formelor create. Dumnezeul profeților este „unicul”(Isaia 45,15) El nu poate fi deci nici descris nici reprezentat în forme materiale. Această tipologie ne apropie de un apofatism de tip iudaic în care este mai ușor să spui ceea ce Dumnezeu nu este decât ceea ce este.Numele Lui a fost revelat doar lui Moise prin cuvintele „Eu sunt Cel ce sunt”(Ieșire 6,3).Această transcendență a lui Dumnezeu prezentată și susținută prin ideea de apofatism iudaic, nu apare totuși ca fiind suficientă pentru a aduce o explicație pozitivă și exhaustivă ci mai degrabă este una secundară, care implică o reflexie specifică filosofiei grecești.Transcendența lui Dumnezeu nu poate ea însăși să descurajeze cultul imaginilor și privitor la aceasta Alain Besancon afirma „Dumnezeu nu este nereprezentabil în virtutea naturii Sale ci în virtutea raportului pe care El vrea să îl mențină cu poporul Său”.căci planurile pe care El le are sunt impenetrabile. Iconoclasmul iudaic are deci la bază un contract încheiat între poporul ales și Dumnezeul lor care este „un Dumnezeu gelos”

O altă viziune, vorbește despre universalitatea monoteismului poporului ales, care nu este un monoteism de sorginte filosofică sau ontologică ci este un monoteism etic bazat pe absolutismul legii morale.Imaginea în sine nu este aptă să redea infinitul și trimite la ideea unei singularități. Ea nu poate reda universalul ci doar figurează o formă și de aceea nu putem să vorbim despre imagini generale ci doar despre idei generale care primesc formă prin cuvinte.Ducând mai departe această sintagmă și aplicând-o în lumea Vechiului Testament, imaginea însemna contrazicerea idei de unicitate și singularitate a lui Dumnezeu, care este Dumnezeul tuturor popoarelor însă aflat într-o relație specială cu poporul ales ca reprezentant al întregii umanități. Cu toate acestea, nu putem fi de acord cu cei care afirma asemenea lui Regis Debray

„ Toate religiile monoteiste sunt iconofobe prin însăși natura lor și iconoclaste ca manifestare temporală. Pentru ochi imaginea este un element decorativ un mijloc aluziv și întotdeauna exterior esențialului .Ele nu reprezintă o viziune pentru un monoteist ortodox decât o opțiune pasageră și coruptibilă”,

pentru că întruparea Cuvântului va oferi un nou sens imaginii. Proscrierea imaginii nu va mai reprezenta o opțiune „ortodoxă” odată ce Dumnezeu Cuvântul a acceptat să facă parte cu trupul din lumea imaginilor. Atât privirea cât și auzul , simțuri cu care Dumnezeu a înzestrat pe om , sunt două modalități de cunoașterea realității. De obicei spunem că imaginea se adresează simțurilor iar cuvântul intelectului. În Legea Veche se pare că Dumnezeu a ales predilect să se reveleze prin cuvânt în detrimentul imaginilor făcând astfel apel mai mult la auz decât la văz, cuvântul fiind mai puțin deschis spre lumea sensibilă ci mai degrabă deschizând mintea spre sensurile abstracte .

În Vechiul Testament, prima mențiune pe care o avem despre privire ca mijloc prin care percepem imaginile,este aceea privitoare la păcatul originar săvârșit de protopărinții noștri Adam și Eva. Șarpele este cel care sugerează femeii necesitatea folosirii văzului , a ochilor trupești pentru cunoașterea lumii paradisiace:

„De aceea femeia , socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință , a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte”( Geneză 3,67)

Această cunoaștere a fost o cunoaștere prin simțuri în afara rațiunii divine și de aceea ea a precedat cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de la fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului”(Geneza 3,8).În planul relației cuvânt imagine ,femeia se asociază cu vederea iar bărbatul cu ideea și cuvântul, căci Adam este cel care a primit porunca divină dar femeia a venit cu tentația seducției pentru că ea este mai mult decât el legată de lumea sensibilă.Această dualitate văz – auz, lumea cuvântului și lumea imaginii, este destul de des întâlnită în Vechiul Testament căci Abel sau Iacov au fost asociat cu dorința de cunoaștere a omului în plan spiritual pe când Cain și Esau cu omul căzut în lumea sensibilului.Mai mult decât atât, Iacov continuă această dualitate văz -auz, imagine –cuvânt numind pe unul din fiii săi cu Lia, Ruben, derivat din verbul a vedea și pe altul Simeon,reprezentând a înțelege.Legea mozaică a reușit să stabilească o anumită ierarhie între cuvânt și imagine, între a privi și a înțelege. A vedea este a căuta totdeauna să știi ceea ce este .A înțelege este a percepe sensul care ne este dat prin cuvântul spus. În aceste condiții în lumea Vechiului Testament, vederea nu este mai importantă decât auzul, cel care singur dă posibilitatea receptării adevărului în afara seducției imaginii. Revelația vetero-testamentară este una predilect acustică

„Să le spui de ziua aceea în care ai stat tu înaintea Domnului Dumnezeului tău, la Horeb de ziua adunării când a zis Domnul către mine:Adună la Mine poporul și Eu îi voi vesti cuvintele mele din acre se vor învăța ei a se teme de Mine în toate zilele vieții lor de pe pământ și vor învăța pe fiii lor. Atunci v-ați apropiat și ați stat sub munte, muntele ardea cu foc până la cer și era negură nor și întuneric. Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului ;și glasul cuvintelor Lui l-ați auzit, iar fața Lui nu ați văzut-o, ci numai glasul Lui l-ați auzit” (Deuteronom 4,10 -12

De aceea când Moise a cerut lui Dumnezeu Să-i arate fața Sa nu a primit această permisiune .Singurul raport pe care un evreu putea să-l stabilească cu Dumnezeu era un raport de tip auditiv , adică să asculte cuvântul Lui. „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronom6,4) În această notă de mai sus, Benjamin Gross spunea „că a fi evreu înseamnă a fi ascultător”Lumea Vechiului Testament este o lume în care ochiul este organul „falsei certitudini”iar evreul se putea pierde adorând creatura în locul Creatorului și de aceea neantizarea imaginii, înseamnă ascultarea cuvântului, singurul care spune adevărul.

De asemeni,cuvântul și imaginea creează raporturi și analogii de tipul celor între timp și spațiu.Cuvântul îmbracă o dimensiune temporală separând trecutul prezentul și viitorul tinzând spre veșnicie după cum Mântuitorul afirma că „cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece”(Luca 21-33 )pe când imaginea este definită de o dimensiune spațială. Iudaismul se plasează astfel pe axa temporală în afara celei spațiale sau cel mult s-ar putea spune că dimensiunea spațială a caracterizat poporul ales înainte de aplicarea legii în modul de viață seminomad.Ruperea de țara egiptenilor este văzută simbolic ca o rupere de țara idolilor reprezentați prin imaginile zeităților pe care aceștia le adorau, și întâlnirea cu Dumnezeu a părinților „în goliciunea sanctuarului care nu va fi umplut decât de cuvântul Legii”.În această fază a raportului cu Divinitatea, simbolurile s-au estompat fiind reduse la litera Sfintei Scripturi. Ar părea că se aseamănă cu liniștea dinaintea furtunii, aceea liniște care va fi tulburată de întruparea Cuvântului care aduce o nouă dimensiune a raportului dintre idee și imagine. Întunericul de pe Sinai se va transforma în lumina de pe Tabor,iar cuvântul bubuitor al Legii Vechi se va revela sub forma imaginilor și a blândeții luminii line a Sfintei Slave, strălucind din trupul transfigurat și plin de har a Dumnezeului devenit om.

II.3Întruparea Cuvântului revelat prin jertfă,noua dimensiune divină a imaginii

Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos aduce o perspectivă nouă și nebănuită anterior a relației dintre cuvânt și imagine. În lumea creștină, cuvântul este calea fundamentală a dialogului dintre Dumnezeu și om si dovadă faptului că legea mozaică care a stat la baza noii legi a iubirii nu a fost desființată ci împlinită. Întreaga revelație a Vechiului Testament este sintetizată în chip magistral în cuvintele Prologului Evangheliei Sfântului Evanghelist Ioan «La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.Întru El era viața și lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o» (Ioan 1, 1-5).Creștinismul este o religie a cuvântului, pentru că modalitatea infailibilă de comunicare între Dumnezeu și om rămâne cuvântul care zidește, cuvântul adevărului.

Iconografia își face simțită pezența în lumea creată odată cu apariția omului pentru că omul este, «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu» (Fac.1-26),dar se afirmă ca mijlocitoare de har odată cu Întruparea Mântuitorului .Iisus Hristos. Crearea omului conține în sine însăși idea de întrupare,este,,o profeție despre întrupare”.Întruparea este semnul iubirii lui Dumnezeu revărsată asupra întregii creații în general și asupra omului în special.(Ioan 3-16).

Vechiul Testament este prefigurarea lucrurilor viitoare care sunt ascunse ,dar care vor fi revelate de jertfă.De aceea în Vechiul Testament interdicția de a confecționa chipuri ale nevăzutului a dat naștere prefigurărilor care aveau rol de simbol și care au deschis calea iconografiei creștine.Simbolurile vechi(altarul,rugul de foc,trecerea prin Marea Roșie,ridicarea mâinilor în chipul crucii pentru biruirea amaleciților) nu sunt icoane, dar îngerii sculptați pe chivotul legii din porunca Domnului (Ieșire 25 17-22) deja fac trecerea către un tip de iconografie care depășește stadiul de simplu semn.Nu putem vorbi totuși de o iconografie a Vechiului Testament căci, în afara sinagogii de la Dura Europos, totul rămâne doar la stadiul de simbol.Întruparea Domnului este cea care dă sens apariției artei iconografice, pentru că întruparea este argumentul dogmatic principal al existenței sfintelor icoane. Sfântul Ioan Damaschin afirma împotriva iconoclaștilor care contestau posibilitatea confecționării icoanelor pe considerentul neputinței de a reda în culori chipul lui Dumnezeu:

« Dar când vezi că cel fără de corp S-a făcut pentru tine om atunci vei face icoana chipului Lui omenesc. Când Cel nevăzut s-a arătat văzut în trup, atunci vei înfățișa în icoană , asemănarea celui care S-a făcut văzut. Când cel fără de greutate , fără de calitate și fără de mărime, din pricina superiorității firii Lui , cel ce există în chipul lui Dumnezeu a luat chip de rob, prin această apropiere de calitate și cantitate și a îmbrăcat chipul corpului , atunci zugrăvește-l în icoane și așază-L spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut. Zugrăvește coborârea Lui cea fără de nume,, Nașterea din Fecioară, Botezul în Iordan, schimbarea la față de pe Tabor , patimile mijlocitoare ale nepătimirii , minunile,simbolurile firii și lucrările Lui dumnezeiești, minuni prin activitatea trupului, mormântul cel mântuitor al Mântuitorului ,înălțarea la cer. Zugrăvește-le pe toate și cu cuvântul și cu culorile, în cărți și în icoane»

Venirea în lume a Mântuitorului, a deschis o nouă perspectivă a raportului dintre Dumnezeu și om, Chipul Său devenind „puntea de legătură dintre cele văzute și cele nevăzute”. Necesitatea venirii în trup a Mântuitorului Iisus Hristos a fost dictată de starea de profundă decădere morală a umanității după călcarea poruncii de către Adam.La baza planului divin, a stat dragostea intratreimică care a zidit pe om din nimic și care înseamnă ,,bucurie pentru întreaga creație”.Omul este vas ales și inima lui este locașul acestei iubiri care care trebuie păstrată ca ,,templu al Duhului Sfânt(ICorint 6-19).Întruparea este nunta Fiului de Împărat pregătită de la facerea lumii în Împărăția lui Dumnezeu (Matei 25-34), în care Cuvântul era viață și viața era lumina oamenilor,(Ioan 1-14) pentru cei care iubesc podoaba casei sale..Lumina despre care vorbește Sfânta Scriptură este simbolizată intuitiv la Mănăstirea Sucevița de albul imaculat al fondului scenelor dinaintea păcatului strămoșesc. Căderea în păcat a avut loc atunci când omul a călcat cuvântul poruncii divine. Chipul lui Dumnezeu în om , rațiunea ,voința și sentimentul s-au întunecat însă nu au dispărut. .Dumnezeu nu a purces la recrearea omului trupesc, ci la restaurarea puterilor noastre sufletești pierdute odată cu călcarea poruncii, această restaurare fiind rodul Cuvântului lui Dumnezeu. Hristos ne-a recapitulat pe toți înrudindu-ne cu Dumnezeu și arătându-L nouă ca Tată, El fiind primul născut între mulți frați .Atunci când am pierdut din fața ochilor noștri chipul Ziditorului și puterea de a urca în chip duhovnicesc scara lui Iacov, Dumnezeu S-a coborât în mijlocul nostru pentru a ne ridica și a ne îndumnezei, purtând firea umană în cer așa cum un mare teolog afirma: „După înălțare, corpul prea mărit a lui Dumnezeu acest corp țesut din carnea noastră și din toată carnea pământului se găsește în prezent în însăși sânul Treimii”.Acest chip al lui Dumnezeu din noi este cel care strigă Avva (Părinte)așa cum afirma Sf Ap Pavel, fiind cel care însetează după cuvântul vieții veșnice și nu își poate afla fericirea decât atunci când își va întâlni prototipul după care a fost creat. Întruparea Mântuitorului a devenit astfel răspunsul faptic la rugămintea lui Moise „«Doamne arată –mi slava Ta « (Ieșire 33, 18) și demonstrația supremei iubiri a lui Dumnezeu pentru lume și om (Ioan 3,16) . Păcatul a reprezentat scoaterea Cuvântului lui Dumnezeu din inima omului, Cuvânt care era ,,păstorul cel mare oilor”(IPetru 5-4) În expresia biblică,, bate-voi păstorul și se vor risipi oile”(Matei 26 -31), baterea păstorului semnifică scoaterea din inimi a Cuvântului și defăimarea Lui prin desacralizarea credinței.Întruparea are deci cea mai profundă semnificație prin prisma faptului că Iisus este păstorul cel ce a pornit în căutarea oii celei pierdute, nu așteptând întoarcerea omului, ci lucrând efectiv la readucera în staulul luminii a umanității rătăcite,căci,,Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”(Matei 18-11).Întruparea din iubire jertfelnică, este singura cale de sfințire din nou a Numelui lui Dumnezeu așa cum este înfățișat în rugăciunea Domnească, ,,sfințească –se Numele Tău” pentru că doar prin sfințirea numelui se poate întemeia din nou Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.(Matei 6-9).Prin Întrupare ,Hristos a venit să Se arate ca un singur duh cu cei care cred in El.Unitatea Duhului este semnul iubirii Sale veșnice care s-a făcut simțită prin blestemul asupra șarpelui care nu era altcineva decât întruparea diavolului.Iubirea lui Dumnezeu pentru om înseamnă jertfă și ascultare a Fiului până la moarte.Hristos S-a făcut trup, ca să arate în trup adevărata viață în Duhul Sfânt așa cum era înainte de căderea în păcat. Prin venirea Sa în trup, Dumnezeu a dorit cu ardoare să arate că viața omului este doar El, ceea ce oamenii nu aveau să știe căci acest lucru a fost văzut de Sfântul Evanghelist Ioan când a arătat pe Cuvântul ca fiind ,,viață” (Ioan 1-4) iar El S-a făcut trup ca să vădească oamenilor viața din El prin ascultare de voia lui Dumnezeu.Întruparea a fost arătată prin jertfă iar relația dintre jertfă și revelație se fundamentează pe idea că Hristos Și-a făcut cunoscută dumnezeirea prin sacrificiul care a deschis astfel cartea revelației.Dumnezeu întrupat , Dumnezeu -Omul rămâne pe veci ca purtând firea noastră cea slabă căci și-a asumat pentru totdeauna slăbiciunile firi noaste.Astfel după înviere, Hristos nu leapădă firea umană ci o îndumnezeiește și- o ridică în slava cerească.Biserica ca și trup tainic al lui Hristos preia starea de jertfă. și devine simbol al jertfei de pe cruce.

„În locașul bisericii se înfăptuiește continuu paradoxul:prin cruce la înviere,prin mormânt la viață prin împărtășania prezentă la unirea cu cel ce prin jertfă S-a înălțat la mărire pentru că crucea ,jertfa din care ne împărtășim au ca subiect pe Fiul lui Dumnezeu ,Ziditorul vieții…Biserica este astfel locul morții dar și al învierii nevăzute a lui Hristos,și al coborârii Duhului Său cel Sfânt deci și șocul învierii noastre anticipate împreună cu El.Moartea făpturii în Dumnezeu este ca o scufundare în izvorul vieții din care cel mort iese la o nouă viată sfințită .E ca un botez în apă și în Duh căci din apă și din duh ia fiintă cea vie viața.Cine se ferește de acestă scufundare,in Dumnezeu prin moartea vieții slăbită de păcat, își pierde viața căci rămâne intr-o existență amestecată cu neantul

Astfel în Biserica, locăș al sălășluirii Duhului Sfânt , icoana devine canal al transmiterii harului,prin faptul că ea este expresia întrupării Domnului și a revelației prin jertfă.Icoana Pantocratorului care în Biserica ortodoxă se pictează în spațiul cel mai de sus, adică în bolta turlei centrale , ascunde în sine simbolul jertfei,pentru că jertfa a deschis calea învierii.În această icoană, Iisus este înfățișat pe tronul de judecată ținând în mână stângă Sfânta Scriptură, pe care cu mâna dreaptă urmează să o deschidă.Sfânta Scriptură ca simbol al revelației, nu poate fi deschisă decât de „mielul înjunghiat”(Apoc.5-9) căci jertfa este cea care deschide revelația.Hristos nu a putut fi cunoscut ca Dumnezeu decât prin jertfă și înviere.Cunoașterea prin revelație a venirii în Trup a Cuvântului lui Dumnezeu, se datorează exclusiv bunăvoinței divine care a hotărât mai înainte de întemeierea lumii, asumarea firii umane de către a doua Persoană a Sfintei Treimi ca expresie a nesfârșitei iubiri.În Biserică, credincioșii se sfințesc prin,, jertfa trupului lui Iisus”(Evrei 10-10),jertfă care are drept scop scrierea în inimi a voii lui Dumnezeu ca viață nouă închinată exclusiv desăvârșirii în Duhul Sfânt.Desăvârșirea înseamnă dărâmarea prin smerenie a zidurilor egoismului clădite în inimile noastre, așa cum au căzut zidurile Ierihonului cand a fost înconjurat cu Chivotul Legii, ca simbol al tăierii imprejur.În locul acestor ziduri ale păcatului, suntem chemați să ridicăm zidurile Ierusalimului ceresc în inimile noastre precum psalmistul David cerea, „inimă curată zidește întru mine Dumneteule și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele,fă bine Doamne întru bunăvoirea Ta Sionului și să se zidească zidurile Ierusalimului”(Ps 50 11-13).Această reconstrucție nu poate să aibă la bază decât scrierea în suflete a cuvântului lui Dumnezeu „pe tablele de carne ale inimii”(I Corint 3-3) care să înlocuiască „ tablele de piatră” ale Legii Vechi.Asfel Noul Testament este Testamentul Duhului Sfant care scrie legea divină a harului in cei care și-au dărâmat prin smerenie hotarele de piatră ale inimilor.Dumnezeu, a arătat în Fiul Său că are puterea de a întoarce toate la „starea cea dintâi” aceea a fiului revenit la casa părintească.Puterea de a întoarce pe oameni, este o slavă a lui Dumnezeu in Hristos care este „ușa” (Ioan 10 -10)prin care dacă intră cineva află pășunea cea verde a casei părintești. Casa părintească înseamnă întoarcerea la Biserica Sa;,stâlpul și temelia adevărului”(I Tim 3-16) în care strălucesc icoanele împărăției Sale Prin prezența icoanelor în locașul de cult, credincioșii se sfințesc ca „temple ale Duhului Sfânt”(I Corint. 6-19) și se împărtășesc de „bunătățile casei lui Dumnezeu”(Ps 64-5) lepădându-se de omul cel vechi. „Câți l-au primit le-a dat lor putere să se facă fii a lui Dumnnezeu care nu din ispită sau din poftă trupească sau bărbătească ci de s-au născut”(Ioan 1-12).Iconografia este deci memoria duhovnicească a Bisericii zidită „pe temelia apostolilor și a proorocilor piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Hristos”(Efes. 2-20)

Icoana devine expresia în culori a Sfintei Scripturi săpată cu litera duhului în cei care au primit pe Hristos jertfit și înviat.Astfel ea este „antidotul împotriva uitării iubirii lui Dumnezeu față de lume și depărtării de El”

Prin icoană Hristos este prezent în toți cei care sunt adunați în numele Lui(Matei 8-20) revărsând asupra tuturor Harul Duhului Său care Îl face prezent în toți cei ce cred în El. Prin întrupare, Hristos a părăsit transcendența și este prezent pentru totdeauna în lumea care prin El s-a făcut arătând astfel că dragostea lui Dumnezeu pentru toate cele create niciodată nu se va sfârși.Icoana nu este Însuși Hristos, dar îl aduce pe Hristos înaintea ochilor noștri trupești, ne trezește conștiința și ne sensibilizează sufletul, pentru a porni către o nouă etapă duhovnicească a vieții noastre.

Icoana este astfel mărturia credintei în culori, precum crezul este mărturia în cuvinte.Și atât crezul cât și icoana nu pot fi despuiate de caracterul lor profund hristologic, pentru că atât cuvântul cât și icoana au fundamental lor în faptul unic și de netăgăduit al întrupării Fiului lui Dumnezeu Mântuitorul Iisus Hristos.

II.4Raportul cuvânt imagine icoană în Tradiția Bisericii

Întruparea, smerenia,ascultarea până la moarte, jertfa sunt caracteristicile prezenței Cuvântului lui Dumnezeu în lume.Venirea lui coincide cu revelația supranaturală absolută adusă de Însuși Dumnezeu așa cum Sfântul Apostol Pavel arăta:

”După ce Dumnezeu a vorbit odinioară în multe rânduri și-n multechipuri părinților noștri prin prooroci, în zilrlr cele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul pe care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile,Care fiind strălucirea slavei Sale și chipul ființei Lui și care ține toate cu cuvântul puterii Sale după ce a săvârșit prin El Însuși curățirea păcatelor noastre a șezut de-a dreapta slavei Sale întru cele înalte”Evrei (1,1-3).

Această trimitere a Fiului care aduce cu sine mesajul deplin al Evangheliei, ne duce cu gândul la parabola lucrătorilor celor răi care ,, nu s-au rușinat” de Fiul Stăpânului și L-au omorât spre a-L deposeda de averea primită de la Tatăl Său.(Matei 21 ,33-44).Acestă nelegiuire, dovedește dorința stăpânitorului lumii acesteia căzute, de a îndepărta din via sădită de Dumnezeu Cuvântul Adevărului , spre a nu fi săpat în inimi. Neascultării lui Adam ,Hristos îi răspunde cu supunere și ascultare până la moarte ,ca prin desăvârșită ascultare să vindece neascultarea noastră.El nu a venit ca să -I se slujească, ci El Însuși să slujească, luptând cu «sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu”(Efeseni 6,17) împotriva “lupului celui înțelegător” care a răpit din staul oile cele cuvântătoare.Cuvântului viclean venit din gura șarpelui amăgitor, i-a răspuns cu Cuvântul vieții celei veșnice care a strălucit în chip deplin în Sfânta Evanghlie.Celor ce au primit acest cuvânt le-a dat posibilitatea de a-L urma dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, unde se pot hrăni din chivotul adevărului, care este cunoaștere și viată veșnică,,Aceasta este viața veșnică să te cunoască pe tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis”(Ioan 17,3).Cunoașterea lui Dumnezeu a fost posibilă prin întrupare, căci omul pierzându-și reperele spirituale dă mai multă crezare ochiului în în defavoarea auzului.În acest sens chemarea la cunoașterea lui Dumnezeu se adresează atât auzului cât și văzului.Icoana răspunde chemării la cunoaștere ,satisfăcând setea ochilor trupești, care de multe ori au nevoie și de celelalte simțuri precum a fost cazul Sfântului Apostol Toma. Hristos cheamă pe oameni să –și certifice în inimi realitatea întrupării jertfei și învierii Sale și prin simțuri. El este lumina lumii și lumina se adresează ochilor ,dar sunt invitați și cei care,, au urechi de auzit să audă”( )El S-a făcut lumină pentru tot ,,omul care vine în lume să vadă lumina și să nu umble pe întunerinc când nimeni nu știe unde merge”(Ioan 1,9).Cei care au văzut lumina și au pornit spre lumină , au devenit fiii luminii pentru a porni în misiune și a risipi din lume întunerincul păcatului. . Icoana este imaginea luminii , a Împărăției Cerești, prin a cărei contemplare pregustăm încă din această viață o părticică din veșnicia promisă de Mântuitorul Iisus Hristos. Relația dintre Sfânta Scriptură și lucrarea iconică este o relație de complementaritate , ele întregindu-se reciproc. Legătura dintre cuvânt și icoană este strânsă pentru că atât cuvântul cât și icoana au un profund caracter hristologic fiind rodul prezenței în lume a Fiului, Cea de a doua Persoane a Sfintei Treimi. Icoana devine o paralelă vizuală la propovăduirea orală a Evangheliei și ,așa cum spune Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloaie :

, Pe cât ar fi de absurd să se refuze istorisirea vieții și a faptelor Mântuitorului pe motiv că nu-L reproduc pe El în deplinătatea realității Lui istorice, sau să se nege orice legătură a faptelor istorisite cu Persoana istorică a Mântuitorului, tot așa de absurd este să se refuze repetarea necontenită a redării diferitelor momente din viața lui Iisus în icoane”

Atât cuvântul cât și icoana au ca subiect pe Hristos care este propovăduit pe cale vizuală și auditivă.Icoana este ,, ecoul istoric văzut al prototipului Hristos, al Întrupării Cuvântului”

Sfinții Părinții participanți la Sinodul al VII lea Ecumenic,trasează clar o paralelă între icoană și propovăduirea evanghelică afirmând în ședința a VI a: « tot ceea ce ne arată istorisirea în scris ne arată și pictura» interdependența dintre ele arătându-se în faptul că « reprezentarea prin icoană urmează istorisirii evanghelice și aceasta la rândul ei istorisirii iconografice.Si amândouă sunt bune și vrednice de cinste căci cele ce se arată una pe alta au și conținuturi reciproce».Această paralelă ne arată că icoana nu este de prisos în propovăduire ci determină o înțelegere superioară celui care o contemplă.Amintind despre momentul apariției Arhanghelului Gavriil înaintea Sfintei Fecioare aducând vestea cea bună,ei continuau zicând: « Așadar din evanghelie am auzit taina comunicată prin înger Fecioarei și ne aducem aminte de ea.Dar văzând-o de asemenea și în icoană, o înțelegem mai clar».Mai mult, ei afirmau propovăduirea perpetuă pe care îmaginea o face în raport cu caracterul temporal al cuvântului:

«  Noi avem întotdeauna amintirea lui Dumnezeu,.căci cuvântul Scripturii nu este întotdeauna citit în sfintele Biserici;dar reprezentarea prin icoane este în Biserici ca un amvon perpetuu, care seara dimineata și ziua ne istorisește și ne amintește adevărul celor ce s-au făcut »..

Sfinții Părinți reușesc prin aceste formulări să arate ca lipsită de substanță ideea iconoclastă a opoziției între cuvânt și imagine idee care dezechilibra raportul dintre ele în favoarea cuvântului.Părinții sinodului al VII lea Ecumenic au scos în evidență faptul că tot ceea ce icoana ne descoperă prin contemplarea ei,Evanghelia descoperă prin auz și este actualizat în Sfânta Liturghie,afirmând că :

« Reprezentarea iconografică este inseparabilă de istoria evanghelică și invers ;istoria evanghelică este inseparabilă de reprezentarea iconografică.Și una și cealaltă sunt bune și vrednice de cinstire pentru că se explică reciproc și,fără îndoială,stau mărturie una pentru cealaltă…Căci ceea ce cuvântul comunică prin auz,pictura exprimă în chip tăcut prin reprezentare…Prin aceste două căi ce se întregesc…primim cunoașterea aceluiași lucru »

Luând poziție împotriva împăratului Constantin al V lea Copronim,Ioan al Ierusalimului,secretar al patriarhului Theodor al Antiohiei afirma :

«Spune și Sfântul Vasile cel Mare în cuvântul său de laudă la cei 40 de mucenici «Adesea arată istoricul și pictorul același lucru,ceea ce exprimă unul prin cuvinte,celălalt desenează pe lemn.Așa au scris autorii sfinți Evanghelia.Pictorul face întocmai.El prezintă în imagini frumusețea Bisericii de la Adam până la nașterea lui Hristos,întreaga iconomie a lui Hristos în trup,precum și suferințele sfinților și lasă asta moștenire Bisericii… »Ambii au prezentat aceeași relatare prin care ne învață.Deci de ce cinstiți cartea și respingeți icoana ?Care este diferența între cele două,de vreme ce mărturisesc același mesaj mântuitor  » 

Sinodalii reușesc să reechilibreze acest raport, rezolvând polaritatea în complementaritatea cuvânt-icoană materializată în imaginea Pantocratorului, ,,cheia de boltă a Liturghiei Biserică”.Ideea nu este nouă pentru că icoana nu este o invenție a secolului al VIII ci acest grai al imaginii ca mărturie a credinței în Hristos face parte din tradiția Bisericii.Încă de pe vremea catacombelor.Chiar dacă la început ,aceste reprezentări au avut un caracter simbolic (peștele, corabia, ancora , porumbelul) ele au deschis calea iconografiei care împletită cu cuvântul evanghelic, a constituit mărturia unei trăiri duhovnicești ca pietate desăvârșită.De aceea decizia sinodului de din anul 306 care prin canonul 36 interzicea zugrăvirea icoanelor pe zidurile bisericilor nu a putut fi interpretată ca având un caracter iconoclast ci ca urmărind să ferească de profanare imaginile sacre care nu puteau fi mutate în timpul persecuțiilor.Canonul 82 al Sinodului Trulan(692) a deschis calea unei adevărate iconografii care să ilustreze mai clar învățătura Sfintei Scripturi interzicând înfățișarea Mântuitorului ca miel arătând că simbolurile au fost umbrele celor vechi și semne ale harului ele fiind înlocuite prin icoana prototipului ca plinire a legii.Cel care vorbește în chip magistral despre relația indisolubilă dintre cuvântul evanghelic și icoană este Sfântul Nichifor Mărturisitorul. El consideră icoana ca având aceeași vechime cu cuvântul Sfintei Scripturii fiind complementară lui.

«Acum să spunem că a zugrăvi sau a reda în icoană pe Hristos, nu și-a luat început de la noi, nici nu a început în generația noastră, nici nu e o născocire nouă.Pictura are autoritatea timpului, se distinge prin vechime, e de aceeași vârstă cu propovăduirea evanghelică.Și ca să o spun mai scurt și mai ferm, deoarece aceste sfinte imagini sunt simboluri ale credinței noastre neprihănite»

Atât cuvântul cât și icoana,s-au ivit de la început împreună cu credința și cu ea au înflorit.Sunt o operă a Apostolilor pecetluită de Părinți.Căci precum ei ne-au învățat cuvântul credinței în Dumnezeu,așa ne-au făcut clar și vădit și prin aceasta ca și prin Scriptura evanghelică , modul în care Mântuitorul a viețuit petrecând pe pământ.Ei au făcut același lucru pe care l-au făcut mulți de odinioară, care au descris faptele minunate înfățișându-le nu numai în cărți ci și în imagini.Drept aceea cel ce primește cele scrise, va primi în mod necesar și reprezentarea.Căci dacă nu primește una , nu va primi în mod necesar nici pe cealaltă.Și după ce toată iconomia golirii Cuvântului s-a împlinit,

« A binevoit cu iubirea de oameni să o arate și în acest mod.Căci a fost lipsă și de această înfățișare mai groasă dar mai clară pentru cei mai simpli și neînvățați.Ca și cei ce nu știu carte, ceea ce nu au putut cunoaște prin scris, să cunoască prin vedere și să afle mai repede și mai limpede adevărul lucrurilor însuși.Căci ceea ce mintea adeseori nu a prins din auzirea cuvintelor, prinzând vederea fără greșeală,și-a explicat mai limpede.Si așa se duc prin ele mai ușor, mai iute în amintire cele ce a făcut și a pătimit Hristos pentru noi, decât prin istorisirea prin cuvinte, cu atât mai repede cu cât vederea e mai iute decât auzul și mai grabnică la crezare».

Patriarhul Nichifor remarca faptul că Mântuitorul Iisus Hristos fericește nu doar pe cei care aud cuvintele Sale ci și pe cei care Îl văd(Matei 13,16) căci precum în predică sunt redate cuvintele pe care El le-a spus, în același chip icoana aduce în fața ochilor vederea Lui.Relația dintre cuvânt și icoană este ilustrată și prin faptul că fiecare cuvânt provoacă în mintea omului imaginea lucrului evocat pe cale auditivă, căci fără imaginea mentală omul nu poate înțelege realitățile deci nu poate cugeta abstract.Cuvântul provoacă o cunoaștere indirectă prin intermediul imaginației pe când icoana provoacă o cunoaștere directă prin contemplare.

«Dar și cuvintele însăși sunt icoane ale lucrurilor și le urmează lor ca unor cauze.Întâi ele pătrund în auz.Căci mai întâi intră sunetele celor spuse în cei ce aud.Apoi prin raționament cel ce a auzit vine la înțelegerea lucrurilor indicate.Dar icoana duce de la început și nemijlocit mintea celor ce privesc la lucrurile însăși ca la unele de față și de la prima vedere și întâlnire procură cunoștința clară și limpede a lucrurilor însăși.Căci pe cât întrece lucrul cuvântul , pe atât întrece imitarea și asemănarea lucrului, răsunetul cuvintelor în ce privește indicarea lucrurilor.Deci printr-o astfel de zugrăvire cuvintele se fac mai limpezi și mai lămurite».

Concluzia celor relatate mai sus este aceea că icoana implică în ea însăși prezența cuvântului iar cuvântul conține în el însușuși icoana ca rezultat al celor relatate.Nici cuvântul și nici icoana nu substituie pe Hristos, pentru că nici unul nu este una cu prototipul Hristos, dar atât cuvântul cât și imaginea pun pe cel ce ascultă sau contemplă, în legătură cu persoana lui Hristos. Căci precum după dascălii Bisericii, scriitorii împodobind cu cuvântul faptele oamenilor mari , le întipăresc în sufletele auditorilor prin auz,așa și pictorii zugrăvindu-le prin tablouri, prin imitarea lucrurilor, le arată nu mai puțin prin vedere, aceeași temă, înfățișându-o și unii și alții prin arta lor.Căci la fel trezesc prin îndemn și mângâiere și unii și alții pe cei ce aud și văd.Deci precum cele înfățișate în cuvinte nu sunt necuvântătoare,la fel cele înfățișate prin icoane nu sunt fără de grai, căci sunt cuvintele locurilor unde sunt așezate, cum spune un bărbat sfânt:

.

«Templul pe care nu-l împodobește nici un chip nu are nici cuvânt nici rațiune.Nu pentru că chipurile sunt cuvântătoare ci pentru că vederea lor mișcă și trezește înțelegerea și puterea noastră cuvântătoare, întrucât suntem cuvântători și înțelegători fată de cele ce ni se întipăresc prin acelea în minte și le exprimăm prin cuvânt.Deci nu sunt fără de grai, deși prin ele însele sunt așa pentru că altfel și cuvintele ar fi fără de grai.Căci sunt vestitori tăcuți și devin cuvinte ale lucrurilor, a căror amintire și cuvânt o întipăresc în cămara ascunsă și tainică a sufletului».

Patriarhul Nichefor remarcă faptul că icoana ferește privitorul de neclaritatea sau de ambiguitatea pe care cuvântul îl poate trezi în mintea celui ce îl ascultă.Fiecare își folosește propria imaginație atunci când primește mesaje auditive și poate greși în receptarea și înțelegerea lui.De aceea icoana poate oferi un numitor comun de raționare și implicit poate fi un factor de coeziune în credința. «Căci adeseori prin cuvinte se nasc nedumeriri și ambiguități și răsar păreri deosebite în suflete.De aceea mulți ajung în divergență și în lupte de cuvinte cu ei însiși și cu alții având păreri îndoite despre cele spuse.Dar credința câștigată prin cele văzute e în afară de orice echivoc».

Atât cuvântul cât și icoana au un conținut comun pe Hristos, iar Nichefor observă clar necesitatea logică de a primi icoana precum primim cuvântul , căci dacă propovăduirea cuvântului care îl drept conținut pe Hristos, este crezut prin el însuși, cu atât mai mult icoana trebuie să fie primită ca factor declanșator al credinței prin ea însăși.,

«Dacă deci Evanghelia răsunând la urechile credincioșilor, e vrednică de atâta cinstire(căci de fapt credința noastră e din auzire),cele ce cad sub vedere și ne înfățișează prin simțuri însăși aceeași învățătură, sau o întrec prin rapiditatea învățăturii (căci și vederea e menită să procure încredere în Acela prin ceea ce arată)desigur nu va fi pusă în rândul al doilea și așa va fi și ea Evanghelie…Căci în ce se deosebește ceea ce se vede înăuntru ei de cele ce se zugrăvesc în afară aceeași bunăvoință și temă văzându-se în amândouă?Ba în mulți codici ai Scripturii cele istorisite sunt și pictate.Deci dacă cineva suprimă o parte prin aceasta suprimă și pe cealaltă.Ba icoanele prevalează asupra cuvintelor scrise pentru că cele din urmă ne mișcă numai auzul, pe când cele dintâi atrag și privirea;cele din urmă ne oferă repede cunoașterea celor în cauză, dar cele dintâi și mai repede dat fiind că privirea este mai rapidă și mai convingătoare decât auzul, încât ceea ce se aude este sub nivelul a ceea ce se vede.Și pe cele învățate de noi prin auz le fură cu vremea uitarea și se întrerupe și le întunecă pe când cele care sunt aduse în fața privirii se întipăresc mai durabil în suflete și se depozitează prin percepțiile celor sensibile în părțile afective.Sunt superioare acelora pentru că învată și pe înțelepți și pe cei simpli…Căci adeseori cel simplu ocolește citirea neavând învățătură și neștiind a citi»

Argumentarea patriarhului Nechifor privitor la relația cuvânt icoană este una aproape exhaustivă constituind baza oricărei argumentări pe acest subiect teologic.Fără imagini și fără imaginație, omul cu greu ar putea să trăiască pentru că imagine și imaginația fac parte integrantă din viața omului.De aceea nu putem despărți Sfânta Scriptură de lucrarea iconică pentru că între ele există un raport intim de interdependență.Icoana nu este altceva decât ,, cuvânt materializat”iar cuvântul este ,,sufletul imaginii”.

Icoana este în creștinism modul de comunicare a energiilor divine și nu în ultimă instanță un mod de comunicare între Dumnezeu și om căci ,, icoana rămâne în așteptarea celui care lecturează cuvântul conținut în ea, devenind astfel vehicul de comunicare”Icoana exprimă și este o teologie făcând credinciosului cunoscute în chip vizual adevărurile dogmatice.Sfântul Ioan Gură de Aur,arăta că icoanele ,,caută să facă pe Dumnezeu mai prezent credinței noastre și mai apropiat de rugăciunile pe care le rostim”

Icoanele sunt creația Bisericii în rugăciune și contemplație pentru că ele arată pe Cuvântul devenit imagine pentru a fi nu doar auzit ci și văzut.Același cuvânt care S-a adresat poporului urechilor poporului evreu cu ,,Șema Israel”-Ascultă Israel, S-a arătat și ochilor lui trupești pentru că el avea vocația nu doar de a-L auzi pe Dumnezeu dar și a-L vedea.Și acestă vocație a fost scrisă în însăși numele lui ,,Israel”-Bărbatul care a văzut pe Dumnezeu”De aceea Iisus nu mai vorbește despre porunca a doua a Decalogului pentru că prin El Dumnezeu cel nevăzut S-a făcut văzut: ,,Cine m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”(Ioan 14,9-10).Fața pe care Moise sau Ilie au dorit cu ardoare să o vadă nu era decât fața lui Hristos transfigurată și revelată pe Muntele Taborului.În El ,Sfinții Apostoli au recunoscut pe Cuvântul Întrupat împlinind,,vocația și privilegiul unic a lui Israel acela de a fi poporul care vedea primul cu ochii lui trupești pe Dumnezeu făcut Om.”

Primind dumnezeiasca poruncă de a răspândi evanghelia la toate neamurile (Matei 28, 19-20).Sfinții Apostoli au vestit nu doar ce au auzit ci și ceea ce au și contemplate cu proprii lor ochii și de aceea Tradiția Bisericii Apostolice nu a fost doar o tradiție verbală ci și una vizuală în acest sens putând fi interpretate informațiile venite din vechile izvoare ale Bisericii despre mahrama Mântuitorului trimisă în dar regelui Abgar al Edessei, sau despre chipul Maicii Domnului pictat de Sfântul Evanghelist Luca.Icoana păstrează și transmite până la sfârșitul veacurilor din generație în generație imaginea Dumnezeului care a luat firea umană și care a transmis cuvintele vieții veșnice.Aceste cuvinte mărturisite în dogma ortodoxă fixată la Sinoadele Ecumenice, icoana le redă celor care o contemplă și de aceea afirmația că icoana nu este doar pictată ci și scrisă este una plină de adevăr, pentru că fiecare icoană reprezintă un cuvânt al Sfintei Scripturi.Această contemplare nu este una care induce pasivitate ci este o contemplare care trezește sufletul pentru că nu este contemplarea unei opera de artă sau a unei idei ci este contemplarea Cuvântului Născut din veci din Tatăl.

Misiunea învățătorească a Bisericii s-a propovăduit atât în cuvânt cât și în imagine încă de la început și imaginea sacră a apărut tocmai datorită lipsei de imagine din Vechiul Testament.

Omul ca și chip a lui Dumnezeu păstrează adânc în ființa sa dorul după chipul Părintelui ceresc și de aceea dorinței arzătoare manifestată de poporul ales, Dumnezeu a răspuns cu întruparea Fiului Său care prin harul Sfântului Duh este permanent prezent în cei ce cred în El.Această prezență este permanent actualizată în Sfintele taine ale Bisericii și Mai ales la taina Sfintei Liturghii unde credinciosul este chemat să se împărtășescă cu însuși trupul și sângele Său ca elemente văzute ale acestei prezențe.

II.5Biblia ilustrată ca expresie a relației dintre cuvânt și icoană în Biserica Ortodoxă

În Biserica Ortodoxă, putem distinge foarte ușor acest raport strâns între cuvânt și icoană, fiindu-ne suficient să privim Biblia cu ilustrații sau bisericile împodobite cu icoane.Prin aceste imagini sacre, ortodoxia simbolizează „intrarea într-o lume a lui Dumnezeu în lumina căreia este înțeleasă și Sfânta Scriptură”

Actul întrupării Mântuitorului Iisus Hristos care „Luând chip de rob,făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om”(Filip.2-7) este actul care dă temei icoanei arătând astfel după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, taina creștină, taina lui Dumnezeu care „S-a arătat în trup,S-a îndreptat în Duhul,a fost văzut de îngeri,S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume,S-a înălțat întru slavă”(I Tim.3-16)

Chipul lui Hristos cel preamărit devenit om, S-a întipărit pentru totdeauna pe retina celor care au trăit alături de El pe pământ,a Sfinților Apostoli, și a acest chip nu a mai putut fi niciodată separat de predică pentru că ea avea în centru pe Hristos Cel pe care ucenicii L-au privit,L-au pipăit și L-au vestit(I Ioan 1,1-3).Venirea lui Hristos în lume este suprema revelație, pentru că în El „locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii”(Colos.2-9)

Mântuitorul S-a arătat lumii „ca aur lămurit în foc” (Apoc 3-18) fiind nu doar „casa cu temelii de piatră în adânc ci și semnul Sfintei Cruci, deasupra acestui adânc și sub vânturi și sub valuri”Mântuitorul face din ucenicii Săi martori ai Evangheliei Sale, confirmnd mai întâi prin minunile asupra naturii și celor aflați în suferință, apoi dându-ne o mostră a dumnezeirii Sale la Schimbarea la Față și culminând cu Învierea din morți.Ucenicii L-au cunoscut, L-au iubit și L-au urmat înțelegând că El este „Calea Adevărul și Viața”(Ioan 14-6) și împlinirea tuturor profețiilor Vechiului Testament.Cei care L-au urmat,au adus roade în harul Sfântului Duh,găsind comoara cea ascunsă în țarină adică învătătura creștină care are în centru iubirea de Dumnezeu și de oameni.Această iubire nu poate fi însă demonstrată decât atunci când vedem chipul lui Hristos în chipul fiecărui semen de al nostru aflat în suferință, și alinarea acestei suferințe devine criteriul Judecății Universale.

Iubirea de Dumnezeu înseamnă împlinirea poruncilor Lui „De Mă iubește cineva ,acela va păzi cuvântul Meu”(Ioan 14-23)și împlinirea poruncilor înseamnă zidirea casei pe temelie de piatră pe care nimic nu din cele omenești nu o vor putea dărâma.

Împlinind poruncile lui Hristos, fiecare din noi participă parcă în chip direct și personal la evenimentele care au avut loc în fața Sfinților Apostoli devenind întru-un fel martori ale lor.În acest fel, Hristos se arată nu doar aparținând trecutului ci și prezentului și viitorului pentru că Duhul Sfânt pe toate le face noi.

Prin Întrupare „toate aceste lucruri se arată mai întâi în icoane ca darul lui Dumnezeu apoi ca „fața lui Dumnezeu (II Corint.4-7) către lume”Icoana lui Hristos este fața lui Dumnezeu descoperită lumii prin Duhul Sfânt iar împărtășirea cu Hristos înseamnă împărtășirea de fața lui slăvită.

În Biserica Ortodoxă, cuvântul este asociat icoanei, pentru că icoana participă la propovăduire și face ca predica să depășească stadiul de teorie încălzindu-se de imaginea chipului lui Hristos prezent în locașurile de cult.Icoanele din Biserici ne fac parcă să semănăm cu cei care L-au văzut trupește pe Hristos, pentru că icoanele Îl fac perceptibil simțurilor noastre lumești.Prin ele, suntem chemați la comuniunea pe care nu o putem refuza, atunci când cuvântul a pătruns până în adâncurile ființei noastre duhovnicești.

„Apostolii cheamă la luare aminte „cine este cel ce vorbește” nu doar la ceea ce spune, ca o cale a auzirii și nu doar a lecturii Cuvântului.Cei ce nu auzeau, erau mustrați în primul rând nu pentru că nu auzeau ci pentru că nu vedeau.Când spune „ vor auzi glasul Meu(Ioan 10) înseamnă că vor vedea în sfârșit Întruparea care merge până la jertfă”

Prin fața umană a lui Hristos,iconografia ortodoxă redă adincimea tainelor dumnezeiești ca pe o profundă spiritualitate.

Asemeni Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, icoana dă mărturie asupra prezenței Mântuitorului pe pământ, asupra jertfei și învierii sale. „Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este propovăduirea noastră ,zadarnică și credința voastră(I Cor.15,14-15) precum și fără de folos „zugrăvirea în fața ochilor a lui Hristos cel răstignit”(Galat.3-1)

Icoanele sunt posibile datorită minunii învierii Mântuitorului, care a demonstrat astfel dumnezeirea Sa, iar Duhul Sfânt Îl face prezent pe Hristos care, pe toate le trage către El prin puterea Învierii sale, stabilind cu oamenii o legătură ontologică care îi spiritualizează și îi hristoformizează treptat pe măsura înaintării lor în Duhul.După Cincizecime, revelația continuă într-o nouă ipostază în care cuvintele lui Hristos apar în icoane prin harul Duhului Sfânt.

Ortodoxia mărturisește că Revelația prin intermediul Sfintelor icoane nu poate fi exclusă, pentru că icoanele redau imaginea lui Dumnezeu prin intermediul lui Hristos Întrupat.

„Teologia Ortodoxă scoate în evidență faptul că icoana este mai curând o expresie a Scripturii decât ilustrarea ei, deoarece redă lumea lui Dumnezeu ca o cale de comunicare cu ea fapt care face ca icoana să țină de cult”Între icoană și cuvântul lui Dumnezeu este o legătură organică care nu se rezumă la nivelul perceput în Apus ca „Biblia celor neștiutori de carte”, și la baza acestei legături stă jertfa mântuitoare a lui Hristos care a sfințit Cuvântul.Nu putem face separație între Persoana divino umană a lui Iisus care a fost văzut cu ochii trupești și propovăduirea evanghelică prin intermediul cuvintelor, pentru că istoricitatea Mântuitorului nu poate fi negată.De aceea icoana, deși prezentând persoana lui Hristos, nu o face așa cum redă o imagine fotografia, pentru că Duhul nu poate fi circumcis ci doar sesizat prin credință.Icoana nu redă modele lumești ci modele de dincolo de lume din Împărăția lui Dumnezeu.Imaginea și Cuvântul, fac parte din kerigmă, pentru că ambele redau prezența lui Hristos receptată pe canalul specific al fiecăreia (imaginea prin intermediul vederii iar cuvântul prin intermediul auzului)

„Conform Sfintei Scripturi omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,astfel încât întruparea este atât icoana vie a lui Dumnezeu cât și fața Sa umană..Întruparea ca descoperire a lumii lui Dumnezeu arătată în Hristos, ca să transforme lumea vrajmașă cu Dumnezeu spre mântuirea ei, face ca imaginile să poată reda lumea Sfintei Scripturi iar Sfânta Scriptură să poată fi înțeleasă prin imagini.Concepția despre icoană din Răsăritul ortodox înseamnă sprijinul de a trece dincolo de cele lumești în lumea pentru care Hristos S-a jertfit.prin jertfa Sa El i-a ajutat pe oameni să deschidă ochii pentru a cunoaște viața adevărată, pentru care Mântuitorul a fost grăuntele de muștar al Împărăției lui Dumnezeu.Icoana înseamnă reperele acestei lumi câștigate cu mare preț de răscumpărare.Ea reprezintă acel simbol care învăluie și dezvăluie lumea către care Hristos este ușa înspre aceea realitate care este mai profundă decât cea percepută de lume, și în care lumea din cauza orbirii(II Corint.4,3) este împiedicată să intre”

Relația strânsă între icoană și cuvânt este foarte vizibilă în întreaga lume ortodoxă pentru că secolul al VI lea este secolul generalizării cultului Sfintelor Icoane ca răspuns liturgic al Bisericii la disputele hristologice cele mai vechi icoane fiind păstrate la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai.

Odată cu înfrângerea definitivă a iconoclasmului,din secolul al IX lea, până la momentul împletirii Cuvântului Scripturistic cu icoana nu a mai fost decât un pas.Cea dintâi Biblie ilustrată datând de la jumătatea secolului al X lea îi aparține lui Leon Sakelarios conținând miniaturi de mărimea unei pagini la începutul fiecărei cărți a Sfintei Scripturi.

Obiceiul s-a răspândit și în Apus începând din secolul al XI lea istoria consemnând cicluri tipologice care puneau în oglindă scene din Vechiul și Noul Testament așa cum putem întâlni în „Biblia pauperum” apărută în secolul al XIII lea sau în „La Biblemoraliseé” cu peste 5000 de ilustrații și comentarii, apărută la Paris în aceeași perioadă. Nu putem să nu menționăm Biblia ilustrată a regilor de Navarra din secolul al XII lea precum și cele din Praga a regelui Vladislav datată în sec XIV și „Holkham Bible Picture Book” din 1330.

Odată cu apariția tiparului, ilustrarea Bibliei cu miniaturi nu a încetat chiar dacă uneori ele au fost ilustrate manual.În secolule al XVII și XVIII apar ediții extinse ilustrate așa cum sunt cele din Germania a lui Mathaus Merian Seniorsau a Nazarinenilor care tipăresc serii de ilustrații care fac referire la fragmente din Biblie:Cartea Betleemului,1863,El a înviat,1866;Fiul risipitor,1869,Cartea Ruth 1873.

În 1860 apare sub influiența pictorilor protestanți nazarineni, întreaga Biblie ilustrată, ediție îngrijită de F.Olivieri(1834) și Iulius Schnorr von Carolsfeld împreună cu F.Overbeck.De asemeni cea mai căutată ediție a Vulgatei este cea ilustrată și publicată la Tours în 1866 de către Gustav Doré”În secolul al XX lea pictori precum Salvator Dali sau Marc Chagall au înteprins acțiuni de reformare a ilustrației Bibliei.

În Biserica Ortodoxă Română primul manscris biblic ilustrat care a rămas consemnat apare în Moldova și este Tetraevangheliarul lui Gavril Uric de la Mănăstirea Neamț, datat în 1429.În 1473 apare la Putna un Tetraevangheliar ilustrat de călugărul Nicodim dăruit de voivodul Ștefan cel Mare Mănăstirii Humor.O lucrare de excepție în această direcție este cea efectuată de Mitropolitul Anastasie Crimca care a ilustrat un Tetraevangheliar în 1609, un altul dublat de un Apostol în 1610 și o Psaltire în 1616. În Tara Românească consemnăm Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Căldărușani datat 1643,iar în Ardeal Tetraevangheliarul lui Mateiaș din Brașov (1560).

Un renumit miniaturist din secolul al XIX lea este consemnat în Maramureș purtând numele de Picu Pătruț(1818- 1872) Perioada de vârf a muncii sale a atins-o între anii1842-1851 când a caligrafiat întreaga Sfântă Scriptură împodobind-o cu ilustrații.

Remarcabil este și efortul lui de a împodobi Biblia așa zis de la Sankt Petersburg(1819) cu 139 de ilustrații de o reală valoare stilistică.Dorința sa de a colora gravurile din Biblia lui Andrei Șaguna nu a prins contur definitiv artistul renunțând la această lucrare pe motiv că stilul nu era cel bizantin.Odată cu apariția tiparului miniatura cunoaște o nouă etapă a dezvoltării sale datorită posibilității de a fi produsă în serie.Aproximativ 4 secole gravura în lemn a fost nedezlipită de arta imprimeriei.Începând cu secolul al 16 lea gravura în lemn renunță la stilul de până atunci caracterizat pe lipsa umbrelor și trece la redarea în clarobscur.Liturghierul slavon din 1508 tipărit la noi este prima producție de acest fel din țară care benefiază de noua tehnică la numai 40 de ani de la inventarea ei și înaintea unor centre importante din Rusia sau Serbia.

În 1913 apare la inițiativa episcopului Nicodim,Mica Biblie care folosea ilustrații după marile ediții ale Bibliei ilustrate din Germania:Julius Schnorr von Carolsfeld,Leipzig1860, și Gustave Doré Tours 1866.

Biblia ilustrată din 1936 marchează revenirea la stilul autentic ortodox mult mai apropiat de sufletul românului.

Ultima producție de acest fel, este Biblia cu ilustrații,320 la număr, ediție îngrijită de către Pr.prof. Sabin Verzan care se axează pe imagini provenind din locașurile de cult ortodoxe precum și din mărturiile arheologice ale artelor creștine din România precum și din artele minore.Lucrarea are o importanță deosebită pentru că scoate în evidență vocația creștină jertfelnică a poporului român care timp de aproape 2000 de ani a stat neclintit în fața celor ce au încercat să îi fure ceea ce avea mai de preț,credința ortodoxă curată.

Relația privilegiată dintre Sfânta Scriptură Biserică și icoană în Ortodoxie se vede în faptul că locașul sfințit nu poate fi conceput în afara podoabei iconografice care la rândul ei exprimă cât se poate de fidel adevărul scripturistic.

„Prin pictura din biserici,creștinul este antrenat într-un proces de cunoaștere a învățăturii Bisericii care i se descoperă printr-o infinită varietate de forme și culori ca într-o carte densă de teologie și viață creștină.El cunoaște astfel experiența bărbaților aleși din Vechiul și Noul Testament care,oameni fiind,prin puterea și lucrarea harului,s-au împărtășit de înțelegerea tainelor dumnezeiești prin primirea cu credință a adevărului revelat”

Hristos este subiectul central al Sfintei Scripturi și de aceea atât Vechiul cât și Noul Testament au în centru Persoana Mântuitorului primul prin simboluri și profeții iar cel de al doilea prin Întruparea și întreaga Sa lucrare mântuitoare.

Iconografia ortodoxă, de profundă inspirație scripturistică, redă în culori o mare parte a adevărului revelat,părintele Sabin Verzan identificând numeroase episoade biblice prezente în pictura bisericească.

a)Vechiul Testament

Crearea îngerilor(Facerea 1,1;cf.Ps.88,12;135,5;145,6) și sub forma ierarhiei cerești înfățișată de către Sfântul Dionisie Pseudo-Ariopagitul

Prima triadă:Tronurile, Heruvimii și Serafimii

A doua triadă:Domniile Puterile Stăpâniile

A treia triadă Începătoriile Arhanghelii Îngerii

Căderea lui Lucifer și a îngerilor răi(Isaia 14,12-15;Luca 10,18;Apoc12,8-9)

Crearea lumii văzute(Facere 1,2-31),Crearea Evei(Facere 2,21-22)

Căderea în păcat(Facere 31-7)Izgonirea din Rai(Facere 3,22-23 Vestea bună(Facere 3-15)

Adam lucrând pământul(Facere 3,17-19);Nașterea lui Cain(Facere 4,1)Nașterea lui Abel(Facere 4,2)Cain lucrând pământul(Facere 4,2-3)Abel păscând oile(Facere 4,2-3)

Jertfa lui Abel și a lui Cain(Facere 4,3-5);Cain ucide pe Abel(Facere 4,8-15);

Adam și Eva plângând pe Abel și Cain fugind de la fața lui Dumnezeu(Facere 4,9)

Dumnezeu poruncește lui Noe să-și facă o corabie(Facerea 6,14-17)Noe construiește corabia(Facerea 7-15);Potopul(Facerea 8,1-14);Jertfa lui Noe(Facerea 8,20-22)Noe sădind vie (Facerea 9,20);Turnul Babel(Facerea 11,1-9);Chemarea lui Avraam(Facerea 12,1-3);Avraam în Egipt,(Facerea 12,11-20);Avraam întâmpinat de Melchisedec(Facere 14,18-20);Ospățul de la Stejarul din Mamvri Arderea Sodomei si Gomorei ( Facerea 19, 1- 29); Jertfa lui Avraam (Facerea 22, 1-18); Isaac binecuvanteaza pe Iacov (Facerea 27, 27-30); Scara lui Iacov (Facerea 28, 11-22); Visul lui Iosif ( Facerea 37, 6-10); Vindecarea lui Iosif (Facerea 37, 23-36); Iosif talcuind visele in temnita (Facerea 40, 9-19); Iosif talcuind visele lui Faraon (Facerea 41, 17-32); Iosif, capetenie in Egipt (Facerea 41, 41-43); Lui Iosif i se inchina fratii sai (Facerea 43, 26-28); Iosif se face cunoscut fratilor sai (Facerea 45, 1-8); Iacov binecuvantand pe fii lui Iosif (Facerea 48, 8-20); Fata lui Faraon descopera pe Moise in cosul de papura (Iesirea 2, 3-6); Moise vede rugul arzand (Iesirea 3, 1-6); Moise si Aaron cer lui Faraon sa elibereze pe fii lui Israel (Iesirea 7, 10-13); Mielul pascal (Iesirea 12, 1-28); Poporul lui Israel trece prin Marea Rosie (Iesirea 14, 21-29); Primirea tablelor Legii (Iesirea 24, 12, 31, 18, 32, 14-16); Apa tasneste din stanca (Numerii 20, 9-19) Valaam, mergand sa blesteme pe evrei, este oprit de inger (Numerii 22, 21-35); Sfarsitul lui Moise (Deuteronom 34, 1-5); Ingerul imbarbatand pe Ghedeon (Judecatori 6, 11-12); Samson omorand leul (Judecatori 14, 5-7); Samson scotand din tatani portile cetatii Gaza (Judecatori 16, 3); Samson darama stalpii casei unde erau adunati multi filisteni, iar casa se prabuseste peste ei (Judecatori 16, 25-30); Samuel – copil slujind in casa lui Dumnezeu (I Regi 2, 18-19); David uns rege de Samuel (I Regi 16, 13); David biruie pe Goliat (I Regi 17, 48-51); Natan mustra pe David (II Regi 12, 1-13); Ungerea lui Solomon ca rege (III Regi 1, 39-40); Solomon zideste Templul Domnului (III Regi 6, 1-38); Ilie hranit de corb (III Regi 17, 5-7); Ilie inviind pe fiul vaduvei (III Regi 17, 17-24); Jertfa lui Ilie (III Regi 18, 30-39); Ilie ungandu-l prooroc pe Elisei (III Regi 19, 19-21); Ilie este ridicat la cer intr-un car de foc (IV Regi 2, 11- 13); Elisei vindecand pe Neeman (IV Regi 5, 14); Viziunea proorocului Isaia (Isaia 6, 1 -9); Daniel izbavind pe Susana (Istoria Susanei 1, 44- 62); Aruncarea celor tineri in cuptorul de foc (Daniel 3, 18-25); Daniel in groapa leilor (Daniel 6, 1-25; Istoria omorarii balaurului 1, 37-46); Iona este aruncat de corabieri in mare si este inghitit de un peste mare (Iona 1, 13-15, 2,1); Iov ramanand fara averile sale (Iov 1, 13-21); Reimbogatirea lui Iov (Iov 42,10-15); Iudita omoara pe Olofern (Iudita 13 si 14, 1-2).

Noul Testament

1.Viata Domnului nostru Iisus Hristos

Buna Vestire (Matei 9, Luca 1, 26-38); Intalnirea Sfintei Fecioare Maria cu Elisabeta (Luca 1, 39-45); Nasterea Domnului (Matei 1, 18-25; Luca 2, 1-11); Inchinarea magilor (Matei 2, 10- 12); Intampinarea la Templu (Luca 2, 22-38); Fuga in Egipt (Matei 2, 13-15); Uciderea pruncilor (Matei 2, 16-18); Hristos la 12 ani in templu (Luca 2, 41-51); Botezul Domnului (Matei 3,16-17); Ispitirea in pustie (Matei 4, 1-11); Sfantul Ioan Botezatorul predica pe Hristos (Ioan 1, 29-36); Hristos chemand pe ucenici (Luca 5, 1-11); Nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11); Convorbirea lui Iisus cu fariseul Nicodim (Ioan 3, 1- 21); Convorbirea lui Iisus cu femeia samarineanca (Ioan 4, 4-29); Tamaduirea fiului unui slujitor imparatesc (Ioan 4, 43- 54); Iisus predica in sinagoga din Nazaret citind din proorocia lui Isaia (Luca 4, 16-21; cf. Isaia 61,1); Vindecarea unui lepros (Matei 8, 1-4; Luca 5, 12-15); Vindecarea slugii sutasului (Matei 8, 5- 13); Invierae fiului vaduvei din Nain (Luca 7, 11-17); Vindecarea soacrei lui Petru (Matei 8, 14-15); Potolirea furtunii (Matei 8, 23-27; Marcu 4, 35-41); Vindecarea unui slabanog (Luca 5, 17-26); Chemarea lui Matei la apostolat (Matei 9, 9); Vindecarea femeii cu scurgere de sange (Matei 9, 20-22); Invierea fiicei lui Iair (Matei 9, 23-26); Vindecarea a doi orbi (Matei 9, 27-31); Vindecarea indracitului mut (Matei 9, 32-33); Hristos merge prin semanaturi (Matei 12, 1-8); Vindecarea slabanogului de la scaldatoarea Vitezda (Ioan 5, 1-13); Minunea inmultirii celor cinci paini si doi pesti (Matei 14, 15-21; Ioan 6, 1-13); Umblarea pe mare (Matei 14, 22-33); Vindecarea a numerosi bolnavi (Matei 15, 29-31; Marcu 6, 53-56); Vindecarea fiicei canaanencei (Matei 15, 21-28); Minunea inmultirii celor sapte paini si doi pesti (Matei 15, 32-39); Vindecarea orbului din Betsaida (Marcu 8, 22-26); Schimbarea la fata (Matei 17, 1-13; Marcu 9, 1-9; Luca 9, 28-36); Hristos si Petru platesc dajdia pentru templu (Matei 17, 24-27); Binecuvantarea unui prunc (Matei 18, 1-6); Hristos este oaspete al Martei si Mariei (Luca 10, 38-42); Vindecarea celor 10 leprosi (Luca 17, 12-19); Binecuvantarea pruncilor (Marcu 10, 13-16); Mantuitorul si tanarul bogat (Matei 19, 16-22 ; Marcu 10, 17-22; Luca 18-18-25); Cererea mamei fiilor lui Zevedeu (Matei 20, 20-28); Vindecarea orbului din Ierihon (Luca 18, 35-43); Zaheu Vamesul (Luca 19, 1-10); Femeia adultera (Ioan 8, 1-11); Invierea lui Lazar din Betania (Ioan 11,32-45); Maria unge picioarele lui Hristos cu mir (Ioan 12, 1-8); Intrarea in Ierusalim (Ioan 12, 12-18; cf. Matei 21, 6-11); Izgonirea vanzatorilor din templu (Matei 21, 12-13; Marcu 11, 15-17; Luca 19, 45-46; Ioan 2, 14-16); Banul vaduvei (Marcu 12, 41-44).

Patimile Domnului

Tocmeala lui Iuda pentru a da pe Hristos in mainile arhiereilor (Matei 26, 14-16; Marcu 14,10-11; Luca 22, 3-6); Iisus spala picioarele ucenicilor (Ioan 13, 4- 21); Cina cea de Taina (Ioan 13, 21-27; cf. Matei 26, 20- 29; Marcu 14, 17-25; Luca 22, 14- 22); Hristos se roaga in gradina Ghetsimani (Matei 26, 36- 46; Marcu 14, 32-42; Luca 22, 39-46); Vanzarea Mantuitorului de catre Iuda (Matei 26, 47-56; Marcu 14,43-45; Luca 22, 47-48; Ioan 18, 3-12); Hristos judecat de Anna si Caiafa (Matei 26, 57-68; Marcu 14, 53-65; Luca 22, 54, 66-71; Ioan 18,13-14; 18, 19 -24); Intreita lepadare a lui Petru de Hristos (Matei 26, 69-75; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 54-62; Ioan 18, 15-18, 25-27); Iisus in fata lui Pilat (Matei 27,1-2, 11-26; Luca 23, 1-7); Iuda se spanzura (Matei 27, 3-5); Iisus este adus inaintea lui Irod (Luca 23, 7-12); Biciuirea lui Iisus (Ioan 19, 1); Batjocorirea lui Hristos (Matei 27, 27-31); Hristos merge spre locul rastignirii (Matei 27, 32; Marcu 15, 20-22; Luca 23, 26-31); Rastignirea (Ioan 19,17-19; cf. Luca 23, 32-33); Iosif din Arimateea cere trupul lui Iisus (Ioan 19, 38); Coborarea trupului lui Hristos de pe cruce (Ioan 19, 39-40); Punerea in mormant (Ioan 19, 40-42); Pazirea mormantului (Matei 27, 63-66); Coborarea la iad (cf. I Petru 3,19).

Invierea si aratarile de dupa Inviere

Ingerul Domnului vesteste invierea, dupa ce a pravalit piatra de pe mormant (Matei 28, 2-7); Ingerul vestind femeilor mironosite invierea (Marcu 16, 1-8); Hristos se arata mironositelor (Matei 28, 9-10); Petru si Ioan vin la mormant (Ioan 20, 3-10); Iisus se arata Mariei Magdalena (Ioan 20, 11-18); Hristos se arata lui Luca si Cleopa la Emaus (Luca 24, 13-32); Hristos se arata Sfintilor Apostoli, cerandu-le de mancare (Luca 24, 36-43); Hristos se arata Apostolilor de fata fiind si Toma (Ioan 20, 26-29); Hristos se arata Apostolilor la Marea Tiberiadei (Ioan 21, 4-14); Hristos il intreaba de trei ori pe Petru daca Il iubeste (Ioan 21, 15-17); Hristos se arata Apostolilor in Muntele Galileii (Matei 28, 16- 20); Inaltarea Domnului (Luca 24, 50-51; Fapte 1, 9-11); Pogorarea Duhului Sfant (Fapte 2, 1-4);

Pildele

Pilda semanatorului (Matei 13, 3-8, 18-23; Marcu 4, 3-20; Luca 8, 5-15); Pilda neghinelor semanate de vrajmas in grau (Matei 13, 24-30, 36-43); Pilda grautelui de mustar (Matei 13, 31-32; Marcu 4, 31-32; Luca 13, 19); Pilda aluatului care dospeste framantatura (Matei 13, 33; Luca 13, 20-21); Pilda comorii ascunse in tarina (Matei 13, 44); Pilda margaritarului de mare pret (13, 45-46); Pilda navodului aruncat in mare care aduna pesti buni si pesti rai (Matei 13, 47-50); Pilda oii celei ratacite (Matei 18, 12-14; Luca 15, 4-7); Pilda lucratorilor tocmiti la vie (Matei 20, 1-16); Pildacelor doi datornici (Matei 18, 23-35); Pilda celor doi fii chemati sa lucreze la via tatalui lor (Matei 21, 28-32); Pilda lucratorilor ucigasi (Matei 21, 33- 46); Pilda nuntii fiului de imparat (Matei 22, 2- 14); Pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13); Pilda talantilor (Matei 25, 14- 30); Pilda minelor (Luca 19, 12- 27); Pilda despre cina cea mare (Luca 14, 16- 24); Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32); Pilda slugilor care isi asteapta stapanul (Luca 12, 36-40); Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 30-37); Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina (Luca 12, 16- 21); Pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca 16, 19- 31); Pilda vaduvei staruitoare si a judecatorului nedrept (Luca 18, 1- 8); Pilda vamesului si fariseului (Luca 18, 9-14).

Viata si activitatea Sfantului Ioan Botezatorul

Vestirea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 5- 23); Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 57-65); Sfantul Ioan Botezatorul predica in preajma Iordanului (Matei 3, 1-6); Sfantul Ioan invatand pe iudei si pe farisei (Matei 3, 7-12); Sfantul Ioan boteaza poporul in Iordan (Marcu 1, 5); Sfantul Ioan mustra pe Irod (Marcu 6, 18); Intemnitarea Sfantului Ioan (Marcu 6, 17); Taierea capului Sfantului Ioan (Marcu 6, 21-29).

Activitatea Sfantului Apostol Petru

Sfantul Petru vindecand un olog (Fapte 3, 1-8); Sfantul Petru vadind inselaciunea lui Anania si a Safirei (Fapte 5, 1-11); Sfantul Petru si Simion Magul (Fapte 8, 9-25); Invierea Tavitei (Fapte 9, 36-42); Botezul lui Corneliu (Fapte 10, 1-48); Un inger izbaveste pe Sfantul Petru din inchisoare (Fapte 12, 3-11).

Activitatea Sfantului Apostol Pavel

Minunea de la drumul spre Damasc (chemarea la apostolat)(Fapte 9, 3-8); Sfantul Pavel este botezat de Anania (Fapte 9, 17-18); Sfantul Pavel este coborat peste zid intr-un cos (Fapte 9, 24-25); Sfantul Pavel tamaduieste pe cea care avea duh vrajitoresc (Fapte 16, 16-18); Inaintea lui Festus (Fapte 25, 6-12); Sfantul Pavel scutura vipera in foc (Fapte 28, 3-6).

Bisericile Bucovinene pictate în secolul al XVI lea păstrează în întregime canoanele picturale impuse de erminia bizantină.Mai mult de 70% din scenele redate pe pereții interiori și exteriori sunt de inspirație biblică ceea ce ne demonstrează clar intenția pictorilor de a face din aceste sfinte locașuri amvoane de piatră în care fresca să mărturisească în culori ceea ce Sfânta Scriptură exprimă în Cuvinte,Adevărul cuvântului lui Dumnezeu.De aceea afirmăm profunda inspitrație scripturistică a programului iconografic al Bisericilor Ortodoxe în general și al mănăstirilor din nordul Moldovei în particular.

Capitolul al III lea

Sfânta Euharistie și reprezentarea iconică.Cinstirea sfintelor icoane ca expresie a cinstirii sfinților în isihasm.

III.1Sfânta Euharistie ca jertfă și comuniune în Biserică.

Teologia ortodoxă, pe baza tradiției patristice, mărturisește că scopul vieții creștine este unirea cu Hristos, ca expresie finală a unui drum lung care duce către desăvârșire.Acest lucru poate fi înfăptuit prin eliberarea de patimi și cultivarea virtuților, ca factori principali prin care putem intra în comuniune cu Iisus Cel înviat. Realizarea acestui deziderat se face prin împreuna lucrare a lui Dumnezeu și a omului.Efortului personal și luptei pentru dobândirea mântuirii , Dumnezeu îi răspunde prin harul Sfântului Duh revărsat peste ,,cei ce iubesc podoaba casei Sale.”Cu ajutorul harului divin,credinciosul depășește cu mult starea firească de trăire după litera legii, pregustând starea duhovnicească desăvârșită , taina vietuirii în Hristos, după care sufletul omului însetează din clipa în care a fost adus la existență.Drumul pe care pornim este lung și de aceea actualizarea permanentă a prezenței lui Hristos în inima noastră prin taina Sfintei Euharistii, este o necesitate vitală și un ajutor permanent constant în unirea cu Binele Suprem.Sfânta Euharistie rememorează permanent jertfa lui Hristos, devenind punctul ontologic principal al întâlnirii omului cu Dumnezeu, prefigurănd unitatea de credință oglindită în Biserică, Trupul lui Hristos.Sf.Euharistie este izvorul de viață veșnică apărut ca răspuns al lui Dumnezeu la dorința omului de a intra în comuniune cu El.Unirea cu Hristos este o unire deplină pentru că trupul și sângele Său s-au imprimat în trupul și sângele nostru.

Vorbind despre Sfânta Euharistie ca jertfă,Părintele Dumitru Stăniloaie spunea că Dumnezeu ne împărtășește lucrarea Sa ca har și ca dar , iar noi suntem chemați să oferim ca răspuns ființa noastră căci.

,, În Euharistie se întâlnesc aceste două mișcări:de la noi la Dumnezeu și de la Dumnezeu la noi, în modul cel mai complex și cel mai accentuat.Euharistia se constituie din numeroase simțiri, acte și semnificații ce pornesc de la noi spre Dumnezeu și de la Dumnezeu spre noi…Aspectul de jertfă și cel de taină a Euharistiei sunt nedespărțite.Chiar ca jertfă ea este o Taină ,căci dăruindu-ne lui Dumnezeu ne înălțăm și ne împărtășim de sfințirea și de binecuvântarea Lui.Și chiar taina este o jertfă căci trupul Domnului care ni se dă este în stare de trup jertfit și înviat și ne imprimă starea de jertfă prin care ne înălțăm și înaintăm spre înviere.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne spune că Mântuitorul a luat firea umană făcându-se om deplin, pentru a ne oferi biruința asupra diavolului și pentru a ne scoate de sub stăpânirea morții.Pentru aceasta a luat o fire fără de păcat dar și afectele sau patimile ireproșabile care se transmit în chip natural fiecărui subiect uman , pentru a da putiința schimbării lucrării de naștere a păcatului cu cea de naștere a virtuții.

«În felul acesta deșertându-și acelea deplin în El veninul stricăcios al răutăților lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire.Așa dezbrăcat, în vremea morții pe cruce,căpeteniile și stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de dureri.Mai bine zis S-a arătat înfricoșat împotriva morții , a scos din fire latura de durere a trăsăturii pătimitoare, de care fugind omul cu voia, din pricina lașității, ca unul ce era tiranizat pururi fără să vrea de frica morții , stăruia în robia plăcerii numai și numai pentru a trăi»

Hristos a învins moartea fiind permanent prezent în cei ce-L iubesc pe Dânsul și se hrănesc din Trupul și Sângele Său.Prin unirea cu Hristos realizăm și unirea cu ceilalți oameni în care s-a extins trupul euharistic a lui Iisus.De aceea Sfânta Euharistie este liantul care ține legați împreună pe toți cei care sunt încorporați în acest trup tainic al Său.

La Cina cea de Taină, în urma prefacerii elementelor, Mântuitorul Iisus se oferă pe Sine Însuși Sfinților Apostoli și de aceea putem vorbi de o prezență reală a lui Hristos cu ,,trupul Său luat din Sfânta Fecioară Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălțat la cer și tronând de-a dreapta Tatălui”.În acest sens Sfântul Simeon Noul teolog spunea:

«După ce Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat o singură dată din Fecioara Maria și s-a născut din ea trupește în chip de negrăit și mai presus de cuvânt, întrucât nu se mai putea întrupa sau naște trupește iarăși din fiecare dintre noi ce face?Ne împărtășește spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Maria, născându-Se din ea trupește.Și mâncând acest trup al Lui,fiecare avem în noi întreg pe Dumnezeu Cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu și Fiul Preacuratei Fecioare Maria care șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. »

În noaptea Cinei, Mântuitorul s-a exprimat foarte clar spunând,,acesta este trupul Meu și acesta este sângele Meu (Matei 26, 26-28;Marcu 14,22;Luca 22,19;I Corinteni 11,24)

Cuvintele de instituire trebuie înțelese într-un sens literar și nu alegoric, fără nici un fel de interpretare.Ele sunt în acord deplin cu ceea ce Mântuitorul a spus după minunea înmulțirii pâinilor și săturarea celor 5000 de bărbați:,,Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.Iar pâinea pe care eu o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu…Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”(Ioan 6,51.54)

Părintele Dumitru Stăniloaie afirma că „cel mai hotărâtor argument pentru sensul literar al cuvintelor Domnului este că așa l-au înțeles apostolii și ucenicii lor, precum ne arată Apostolul Pavel și istoria Bisericii de la începuturile ei.”

În Sfânta Euharistie, Hristos nu ne dă numai „iradiere a stării sale de jertfă și înviere ci însuși trupul Său în această stare și astfel Euharistia este culminarea tuturor celorlalte taine”Sfântul Chiril al Alexandriei vorbind despre realitatea euharistică spune că trupul euharistic nu este un trup comun deoarece Cel care se oferă nu este un om simplu ci este Logosul întrupat a doua persoană a Sfintei Treimi.Acest trup se integrează în Logos așa cum firea umană este îndumnezeită prin puterea și lucrarea firii divine.Euharistia este o continuare a întrupării cu toate că este un mod diferit al prezenței Sale.

Hristos actualizează în chip obiectiv jertfa sa și fiecare din noi oamenii suntem chemați să ne-o însușim în chip subiectiv, atrași fiind de puterea harului Duhului Sfânt cu care conlucrăm în mod liber și care se coboară pentru a transforma elementele euharistice, pâinea și vinul, în trupul și sângele Mântuitorului Iisus Hristos.

Prefacerea darurilor și sfințirea credincioșilor sunt cele două roade ale prezenței Duhului Sfânt în Euharistie, având ca efect altoirea întregii comunități care se roagă în Biserică în trupul tainic al lui Hristos, ca actul să nu rămână o ,,simplă anamneză” ci o jertfă reală și continuă a lui Hristos în fața Părintelui Ceresc.

Fiindcă Euharistia este o jertfă iar jertfa este indisolubil legată de persoana jertfitorului,în speță Iisus Hristos care este în același timp și cel ce se aduce jertfă și primitorul ei,Euharistia devine taina în care Dumnezeu Fiul lucrează în modul cel mai eficace asupra întregii creații în general și asupra omului în chip special.În acest sens putem să vorbim de unirea reală între Dumnezeu și om realizată în persoana divino umană a lui Iisus Hristos așa cum Sfântul Chiril al Ierusalimului afirma „ În chipul pâinii ți se dă Trupul iar în chipul Sângelui ți se dă vinul ca să ajungi prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos unit într-un trup și un sânge cu El.”

Deși Duhul Sfânt se coboară pentru a sfinți elementele euharistice, lucrarea nu este săvârșită exclusiv de Dumnezeu ci este una sinergică pentru că implicarera comunității este vizibilă prin preotul care invocă în rugăciunea Epiclezei pe Duhul Sfânt care să vină și să realizeze transformarea pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Hristos.Putem așa dar să vorbim despre un caracter eclesiologic al Sfintei Euharistii pentru că cei ce ne împărtășim suntem încorporați într-un chip tainic în Biserica care este extensiune în umanitate a trupului lui Hristos.Euharistia se săvârșește în Biserică și de către Biserică și de aceea putem spune că Biserica este mediul instituțional și duhovnicesc în care unirea dintre Dumnezeu și om se realizează în chip plenar la taina Sfintei Liturghi.Putem spune în acest caz fără greșeală că „Biserica face Euharistia iar Euharistia Biserica”În lucrarea sa „Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii”, Nicolae Cabasila afirma:

«Sfintele Taine sunt trupul și sângele Domnului dat totodată hrana și băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos.Iar prin împărtășire nu Biserica le preface pe ele, deoarece cele mai tari biruiesc.Precum fierul înroșit în foc ni se arată aievea ca foc nu ca fier deoarece însușirile fierului sunt cu totul absorbite de cele ale focului, tot așa și cu Biserica lui Hristos;dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n-ar vedea decât însuși trupul Domnului prin aceasta că este unită cu El și că împărtășește din Trupul Lui.Pentru acest motiv Sfântul Apostol Pavel scrie Corintenilor „Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte”(I Corinteni 1-27).Iar dacă L-a numit pe El cap și pe noi membre aceasta n-a făcut-o ca să arate grija iubitoare a lui Hristos față de noi și rolul Său de educator precum și supunerea noastră… ci a voit să arate ceea ce El spunea, anume că credincioșii trăiesc de acum prin acest sânge sfânt viața în Hristos, că depind în mod real de acest Cap și că sunt îmbrăcați cu acest Trup prea Sfânt»

Prin Sfânta Împărtășanie, Hristos intră în cea mai strânsă legătură cu toți acei care cred în în adevărul Întrupării Răstignirii Învierii și Înălțării cu trupul la cer prin acte prin care a adus lumina peste toată lumea.În Euharistie, omul care renaște în Hristos și se întărește cu harul Duhului Sfânt nu se unește cu Hristos care se naște și moare pentru păcatele noastre ci cu Hristos aflat la sfârșitul activității Sale pământești Cel ce moare și înviază, oferindu-ne arvuna vieții veșnice.Prin Taina Sfintei Euharistii, primim puterea de a ne dedica întreaga noastră existență lui Dumnezeu pentru a primi astfel viața cea eternă.Euharistia nu are ca țintă doar preschimbarea modului nostru de a trăi pe acest pământ ci mai ales are ca obiectiv hristoformizarea noastră ,ridicarea deasupra lumii actuale, ca pregătire pentru planul eshatologic al creției restaurate.Euharistia are forța de a polariza întreaga noastră energie având scopul de a focaliza întreaga noastră existență spre scopul ei final –mântuirea.Viața cea nouă obținută prin Botez ca taină de accedere în Împărăție și moarte a omului vechi, nu poate să existe fără perspectiva vieții celei veșnice care are ca principal liant Sfânta Euharisti și de aceea Euharistia se oferă imediat după Botez și Mirungere.Viața pământească fără perspectiva și arvuna Învierii ar fi astfel lipsită de sens.Prin împărtășire, creștinul dobândește unificarea sa personală cu Hristos formând alături de ceilalți semeni ai săi care gustă din același potir o comuniune sobornicească pe care Nicolae Cabasila o sesizează atunci când scrie că :

«Prin împărtășire Hristos rămâne în noi și noi în El; Tu Întru Mine și Eu întru Ei(Ioan 6-56)Iar dacă Hristos rămâne în noi, ce ne mai lipsește sau de ce bunătăți să ne mai împărtășim…Dacă Însuși Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul,străbătându-ne toate adâncurile și toate ieșirile, învăluindu-ne din toate părțile, atunci ce ar mai putea veni bun peste noi sau ce ni s-ar mai putea adăuga?El umple casa sufletului nostru.Și apoi nu ne cuminecăm cu cu vreo bunătate a Lui și nici nu ne împărtășim cu vreo rază sau cu vreo strălucire din discul Soarelui dumnezeiesc ci din însuși discul acesta(Sfânta Împărtășanie),așa încât Îl avem locuind în noi, pătrunzând până în măduvă și în mădularele noastre, ba chiar nu formăm decât unul și același împreună»

Credința întregii Biserici, își are temelia în jertfa de pe Golgota, care a avut ca finalitate învierea, și toți cei ce au renăscut duhovnicește prin tainaSfântului Botez, sunt încorporați în Trupul Său tainic .Încrederea fiecăruia în realitatea desființării păcatului originar este cea care îl face pe om să participe în chip real la toate tainele Bisericii.pentru că toate actele pe care le înfăptuim în comunitatea ecclesială, sunt bazate pe credință.În acest sens putem spune că Euharistia este în chip desăvârșit o taină a credinței.În Euharistie pulsează viața dumnezeiască prin intermediul Duhului Sfânt, „dătătorul de viață”Duh care ține toate legate în unitatea reprezentată de elementele euharistice care sunt prefăcute prin harul Duhului Sfânt ca răspuns a invocării făcute de preot în numele întregii comunități eclesiale.Acestă taină este posibilă pe baza legăturii pe care Hristos a păstrat-o cu Biserica prin intermediul Duhului Său chiar și după ce S-a înălțat la ceruri.Rugăciunea Biserici nu este exprimată doar în cererile pe care le face lui Dumnezeu ci și în mulțumirea pe care o înalță pentru binefacerile primite, imitând astfel pe Domnul care la Cina cea de taină a mulțumit lui Dumnezeu Tatăl așa cum spune rugăciunea din timpul Epiclezei „mulțumind binecuvântând sfințind și frângând a dat Sfinților Săi ucenici și Apostoli zicând….”De aceea întreaga desfășurare liturgică a cultului ortodox se concentrează pe evenimentul Cinei care prefigurează jertfa cea făgăduită până la sfârșitul veacurilor adică în planul eshatologic al Împărăției care va să vină.În acest sens „Biserica și Liturghia reprezintă eternitatea în temporalitate și temporalitatea în eternitate pentru că Hristos le unește pe amândouă cu Sine”

Euharistia ca viață a Bisericii în Duhul Sfânt se află într-o strânsă legătură cu adevărul dogmatic în viața sacramentală a Bisericii „într-o unitate insurmontabilă și indisolubilă”Comunitatea care mărturisește adevărul curat al învățăturii, se dăruiește pe sine lui Hristos în jertfa iubirii călită în focul Duhului pentru că Duhul vine acolo unde se mărturisește învățătura cea adevărată așa cum spune Sf.Irineu de Lugdunum: unde este Biserica este Duhul lui Dumnezeu și unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este Biserica și tot harul iar Duhul este adevărul”

Comuniunea realizată prin Sfânta Euharistie, este oglindirea unității dintre Tatăl și Fiul și o manifestare a iubirii Tatălui pentru lume, iubire care a avut ca și roadă întruparea lui Hristos și jertfa lui pentru noi.Euharistia își are originea aici pe pământ dar se desăvârșește în planul eshatologic, așa cum spunea Părintele Dumitru Stăniloaie,

„Euharistia este împlinirea iconomiei mântuirii, a iconomiei iubirii lui Dumnezeu față de oameni și a unirii Sale cu noi.Dacă Fiul lui Dumnezeu a voit să vină atât de aproape de oameni încât să se unească cu ei, ca singur mod al mântuirii și îndumnezeirii lor,El nu se putea mulțumii să se întrupeze numai ca un om cu intenția de a rămâne separat de ceilalți ci ca să meargă mai departe întrupându-Se așa zicând în toți oamenii, neîmpiedicându-i de a rămâne persoane deosebite și neîncetând de a rămâne El însuși o persoană deosebită pentru practicarea iubirii desăvârșite.El trebuie să vină în noi dar nu o singură dată ci mereu, deci pe de-o parte să fie în noi pe de alta să rămână deosebit de noi și mai presus de noi, ca să poată veni mereu într-un mai mare grad în noi spre sporirea continuă a relației de iubire, spre alimentarea iubirii, care se arată și prin unirea trupului nostru cu Trupul și Sângele Său preacurat.Un prieten deși ți-a devenit interior prin faptul că ți s-a dăruit odată ți se dăruiește mereu sporind interioritatea lui în tine”

În Euharistie,Hristos se dăruiește pe sine cu Trupul și Sângele său transfigurat de harul ce iradiază din El și prin care înduhovnicește pe cei ce se apropie cu cuget curat și voință liberă.Euharistia devine o icoană a împărăției în care putem contempla în plan eshatologic taina cea mare pe care acum o vedem doar prin ghicitură, taina zilei celei neînserate a creației celei noi.

III.2 Sfânta Euharistie și icoana

Sfânta Euharistie constituie coloana vertebrală a întregii vieți creștine pentru că Sfânta Euharistie reprezintă împlinirea cuvintelor pe care Hristos le-a rostit ucenicilor înainte de patima Sa anume că ,,nu vă voi lăsa orfani voi veni la voi” (Ioan 14-18). Hristos este astfel făcut prezent prin Sfântul Duh în toți cei care așteaptă pe Domnul să intre în casa inimilor lor.Relația dintre icoană și Euharistie este una deosebit de strânsă, pentru că și una și cealaltă, mijlocesc o prezență a lui Hristos în viața noastră.În timpul disputelor iconoclaste, adversarii cultului Sfintelor Icoane au acceptat doar Sfânta Euharistie ca fiind singura icoană admisă a lui Hristos, neînțelegând că icoana nu are pretenția unei prezențe trupești reale a dumnezeirii în compunerea ei, ci icoana mijlocește prezența lui Hristos prin harul Duhului Sfânt.Icoana ne oferă singura imagine posibilă a lui Dumnezeu cel invizibil făcut vizibil prin întrupare, iar greșeala iconoclaștilor a constat tocmai în faptul că au atribuit Sfintei Euharistii acest rol.Trupul și sângele euharistic nu sunt imagini ale lui Hristos ci Însuși Hristos sub această formă materială. Așa cum remarca Marie José Mondzain „Icoana lui Hristos este goală de prezența Sa trupească și reală și prin aceasta se deosebește radical de Euharistie dar este plină de absența Sa care prin urma pe care o lasă și absența pe care o întrupează ea produce însăși esența vizibilului.”În icoană nu putem vorbi despre o transfigurare a materiei la fel cum se produce în Euharistie ci icoana rămâne ceea ce este, un loc al prezenței simbolice a Domnului prin harul sfințitor.Dacă în Euharistie prezența reală este de netăgăduit,prezența în icoană se face prin energia divină care stabilește relația cu prototipul ei căci,,icoana amintește iar Euharistia oferă”.Icoana nu este deci o simplă imagine ci ea ,,poartă, transmite, introduce și unește”

Euharistia și icoana, vorbesc fiecare despre prezența aceluiași Hristos, care se oferă spre mâncare în euharistie și se face văzut și contemplat în icoană.Euharistia și icoana devin două moduri de manifestare a aceleași prezențe a lui Hristos prin Duhul Său.În acest sens, rolul de a unifica pe credincioși și a-I chema spre comuniune, nu este doar rolul singular al Sfintei Euharistii ci și al icoanei care, mijlocește Harul unificator și dătător de viață.

Scopul ultim al viețuirii noastre terestre este pregătirea pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu care deja este prezentă prin euharistie.Dacă Taina Sfintei Euharistii ne oferă pregustarea Împărătiei prin mâncare,icoana ne deschide perspectiva Euharistiei care la rândul ei postulează existența Icoanei pentru că Hristos Cel ce Se oferă spre mâncare a devenit om asemenea nouă.Această amintire vizuală a minunii întrupării lui Hristos permite accesul la miracolul Trupului și Sângelui Său împărțite în chip euharistic de aici decurgând necesitatea prezentării lui Iisus purtând chip uman și răspunsul la întrebarea „care imagine”?Credincioșii aduc mărturie chiar în rugăciunea care precede Taina Sfintei Împărtășanii spunând că ei cred cu adevărat că acesta este cu adevărat trupul și sângele Lui.Prin urmare orice trup are posibilitatea propriei manifestări fiind deci circumcis.Icoana are deci meritul de a face vizibil pe cel care este absent prin asemănarea ei cu originalul,mărturisind că Hristos cel venerat în icoană nu este altul decât cel primit în Sfânta Euharistie. „A uita că icoana manifestă Împărația lui Dumnezeu, antrenează o denaturare, o pierdere ontologică ce se traduce prin introducerea aspectelor decorative și secundare ce o golesc de esența sa profundă”

Icoana, devine canalul de comunicare a harului în Biserica unde Hristos contemplat, devine Hristos consumat în Sfânta Euharistie .Unitatea Bisericii se vădește și în faptul că cei ce se împărtășesc din același potir,au în față același chip a lui Dumnezeu întrupat.În fapt în ambele forme ale prezenței Sale, Hristos se dă pe sine pentru a fi consumat de către cei ce Îl primesc:consumare fizică prin Euharistie și consumare spirituală prin ascultarea cuvântului și contemplarea icoanei. Euharistia nu poate niciodată să înlocuiască icoana pentru că Euharistia este „taină de mâncat și nu de privit”

Precum Euharistia se dă în mai multe locuri deodată fără să se sfârșească și fără să se împartă, adică fiecare jertfă de pe fiecare sfânt altar conține în întregime pe Hristos asemeni celui mai mic fragment, tot așa icoanele prezente în toate locurile, mărturisesc că chipul Său este inepuizabil.Ca expresie cultică a tainei Sfintei Euharistii, Sfânta Liturghie nu poate fi disociată de icoană pentru că ambele sunt două forme complexe de prezență și comuniune, icoana pregătind primirea Euharistiei iar aceasta trimitând la rândul ei spre icoană într-o dinamică de hrănire reciprocă.Ambele îl cheamă pe Duhul lucrător, care nu numai deschide și încălzește inima ci stabilește și relația. În Euharistie ca și în icoană, Hristos este prezent într-o formă chenotică care scapă simplei priviri a omului, așa cum ucenicii nu L-au cunoscut în drumul spre Emaus (cf Luca cap 24) sau atunci când S-a sustras din fața Mariei Magdalena interzicându-i să-L atingă (Ioan 20-17).

Prezente în Biserică locul în care se săvârșește permanent Sfânta Jertfă, icoanele invită către comuniunea spirituală ca un preambul al comuniunii euharistice.Aici în acest spațiu cultic, icoana și euharistia se întâlnesc cu cuvântul vieții celei veșnice propovăduit din amvoane.Arhitectura și iconografia bizantină converg către icoana Pantocratorului și de acolo spre crucea de pe turlă, ca simbol al jertfei și al Învierii.Unitatea Bisericii își găsește fundamentul în Euharistie iar icoanele ne conduc către această unitate participând la „ansamblul constitutiv al Bisericii, având o singură funcție și anume antrenarea în dinamica Împărăției. În sfintele icoane chipurile transfigurate mărturisesc despre Împărăția veșnică, ce se revelează doar parțial în imagini, pentru că Hristos cel ce se arată rămâne în același timp ascuns și incognoscibil în Ființa Sa.Dacă momentul căderii omului a coincis cu pierderea harului și alungarea de la fața lui Dumnezeu, prin Sfânta Euharistie omul gustă din nou din Dumnezeu Cel ce i-a dăruit lui toate. Ori această gustare trimite către unitatea tuturor în trupul tainic al lui Hristos spațiu în care icoana devine un reper pentru cei porniți către desăvârșire, dar și o rampă de lansare către o cunoaștere aprofundată prin contemplare și trăire.

„Împărtășirea cu divino umanitatea lui Hristos sub chipul pâinii și a vinului în Euharistie, poate fi pusă în paralel cu împărtășirea cu persoana Sa prin intermediul unei oglinzi de culori și forme în icoană , pregustare a eternității, în care drepții se vor împărtășii față către față cu persoana Sa, care-i va face să strălucească precum soarele.(Matei 13-43)”

Euharistia este în acord cu credința și dacă icoana este o exprimare în culori a crezului Bisericii ,mărturie a Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul a doua Persoană a Sfintei Treimi , înseamnă că atât Euharistia cât și icoana îndeplinesc funcția unei epifanii a dumnezeirii în spațiul liturgic.După înălțarea lui Hristos la cer,Sfinții Apostoli au resimțit absența fizică a lui Hristos din mijlocul lor, însă momentul Cincizecimii a deschis calea Botezului cu Duhul Sfânt, Botez care aduce pe Hristos profund în interiorul lor, fiecare receptându-L după unicitatea ființei sale și după pregătirea duhovnicească pe care a făcut-o fiecare ca „templu al Duhului Sfânt”(ICorinteni 3-16).Odată cu acest eveniment, absența fizică a lui Hristos cu trupul său înviat și înălțat este umplută de prezența Sa vizibilă în elementele euharistice și de prezența Sa tainică în Sfintele Icoane.Acestea ca și Cina cea de taină, „inaugurează un Nou Legământ prin trecerea de la Dumnezeu cel nevăzut la Dumnezeu cel văzut în Hristos. La Edesa , prima Liturghie din Postul Mare coincidea cu așezerea pe masa sfântului Altar a icoanei „nefăcute de mână” a lui Hristos pentru a arăta că Hristos cel ce se oferă în Sfânta Euharistie este același cu Hristos contemplat în icoană.

Atât consumarea trupului și sângelui Domnului în elementele Euharistice cât și „consumarea” Lui prin contemplarea icoanei , își împlinesc efectul doar în relație cu starea duhovnicească a celui ce explorează misterele divine, pentru că nici una și nici cealaltă nu acționează automat asupra ființei umane ci credința este cea care deschide poarta înțelegerii.Euharistia oferă primitorului puterea de a se transfigura și de acecea este atât de importantă pregătirea duhovnicească adevărată,ca bază a unei profunde relații de iubire între dăruitor și primitor.Această transfigurare, se reflectă și în icoană care dă mărturie despre aceea lume divină la care este chemat să asceadă tot omul născut pe pământul, devenit mediul în care putem să ne coacem roadele mântuirii.Icoana are deci o profundă putere de transfigurare asupra celui ce o contemplă cu „inima curată” posedând o putere „centripetă și centrifugă.Centripetă întrucât ea captează prin formele sale sfințenia modelului;centrifugă întrucât ea dispersează și difuzează prin contact și prin împrumut sacralitatea celui pe care îl întrupează

Icoana sustrage pe cel ce o contemplă din rutina vieții sale și îi deschide drumul către o împărtășire din Duhul Sfânt care sălășluiește și umple întreaga ei structură sacramentală conducând către trăirea misterului Învierii.

Acest mister este permanent actualizat în Liturghia care devine aceea celebrare a zilei a opta, a dimineții fără de sfârșit, făcută posibilă doar prin faptul că Hristos a învins moartea.Această biruintă, nu poate fi experiată decât în comuniunea pe care o oferă unitatea trupului eclesiologic în care icoana însăși invită spre această comuniune.Misterul Euharistic săvârșit în biserici pe sfintele altare, este profund legat de icoană pentru că icoana are drept țintă inima omului și actul liturgic suprem care este Sfânta Euharistie ca finalitate a celor doi mari poli ai operei de mântuire care sunt Întruparea și Schimbarea la Față.Întruparea face începutul prezenței Duhului Sfânt în om și în creație iar Schimbarea la Față arată în chp deplin efectele acestei prezențe care înseamnă transfigurarea omului, îndumnezeirea Lui.În acest mod descoperim „un sens profund liturgic al icoanei pentru că ea dă mărturie despre Întrupare și ne revelează o lume transfigurată.”

Ca și imagine liturgică, icoana este cea care vorbește despre permanenta prezență a lui Dumnezeu în lume și invită către alipirea de dumnezeire.În Liturghia euharistică sub privirea tainică a personajelor din frece și icoane, Hristos se oferă pe Sine legând în trupul Său trecutul de prezent și viitor fapt care creează astfel o „tensiune între moarte înviere și parusie”Atât euharistia cât și icoana transced timpul și spațiul, pentru că ele se înscriu în unicitatea întrupării și jertfei Mântuitorului și astfel indiferent de spațiu și timpul unde se află, fiecare om poate consuma și contempla pe Hristos ca permanent prezent în veșnicul „Astăzi”.Acest lucru vorbește despre o „înghetare a timpului” sau o ieșire din timpul cotidian în care zilele și nopțile se succed liniar,evadare la care icoana și Euharistia invită pe cei ce caută izvorul eternității ființei lor.De aceea mesajul icoanei se situiază dincolo de timp și spațiu, depășindu-le dar în același timp sacralizându-le. „Departe de a ne închide în lumea creată prin formă , culoare, senzație și istorie, icoana conduce către Hristos care amestecă Sângele Său cu al nostru,prin primirea Sfintelor Daruri.”Comuniunea cu Hristos în icoană, nu face altceva decât să pregătească omul pentru comuniunea cu el în Taina Euharistiei săvârșite la Sfânta Liturghie care alături de icoană, este centrul viețuirii creștine.Acederea la acest centru nu se poate face decât prin iubire și comuniune la care icoana invită pe cei ce s-au botezat cu Duhul Sfânt și s-au integrat în trupul Bisericii prin Euharistie.Liturghia ca expresie cultică a Sfintei Euharistii are o legătură tainică și trainică cu icoana pentru că ambele redau faptul Întrupării Cuvântului și istoria mântuirii noastre.Folosirea icoanelor la Sfânta Liturghie are la bază două temeiuri esențiale:faptul Întrupării și speranța eshatologică, Liturghia fiind adorarea Cuvântului făcut trup și anticiparea Împărăției ce va să vină;în acel plan al cerului nou și al pământului nou vom vedea pe Dumnezeu față către față.Între Euharistie și icoană se produce un fel de perihoreză, ambele sfințind inimile noastre care devin purtătoare de Hristos și colaborând pentru aducerea pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu.Conlucrând cu Harul lui Hristos, contemplarea icoanei și consumarea Euharistiei devin arme de nebiruit cu care luptăm cu vrăjmașul prin cultivarea virtuților,depășirea egoismului și a orgoliilor personale, regâsindu-ne demnitatea de fiii ai lui Dumnezeu reîntorși către Părintele ceresc Cel iubitor.

Euharistia și icoana, deschid calea spre sfințenie, ca unic mod în care omul se poate recupera pe sine însuși reconstituind astfel în ființa sa „chipul lui Adam cel întâi zidit” și, mai mult decât atât, oglindind în el Chipul lui Hristos care strălucește în cei ce Îl iubesc și fac voia Sa.Măreția jertfei Sale se arată în fiecare dintre noi, atunci când suntem gata să pornim către adevărata viețuire în Duhul, la care Euharistia și icoana îndeamnă cu tărie.

III.3 Sfințenia ca firesc al umanului

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, fiind deci o icoană vie și sfântă a Creatorului său., este „ omenitatea cu chip dumnezeiesc”În virtututea acestui chip, care conține în sine puterile sufletești ale omului , ratiunea vointa și sentimentul, omul era chemat să colaboreze cu harul pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu permanentizând starea de sfințenie.Omul, prin spiritul său superior, se deosebea radical de toate ființele pământești create purtând în sufletul său o „lume de potențialități nesfârșite de perspective nesfârșie prezentându-se el însuși în cosmosul său ca un al treilea infinit pe lângă infinitul mare al aștrilor și cel mic al atomilor, ca un infinit de complexitate, un infinit complex de deveniri potențiale către care chemările Absolutului îi deschid largi și nemărginite perspective „Ca și sfințenie potențială omul trebuia să se afle într-o permanentă escaladare a infinitului lui Dumnezeu.Acest urcuș duhovnicesc al omului a fost stopat odată cu căderea lui în păcat ,chipul lui Dumnezeu sădit în el întunecându-se iar harul retrăgându-se de la el.La plinirea vremii,chipul acesta desfigurat a fost recompus prin întruparea Cuvântului.

„Hristos Cel ce este Unul fără de păcat, Noul Adam , a restabilit în omenitatea Sa adevăratul chip omenesc, care este și adevăratul chip a lui Dumnezeu.Domnul S-a arătat om cu adevărat și într-Însul s-a ivit adevăratul om Noul Adam.El are adevăratul chip omenesc, care este într-adevăr chipul lui Dumnezeu, icoană vie nefăcută de mână a Dumnezeirii”

Restaurarea stării originare a omului de către Hristos a fost împlinirea dezideratului întregii creații care înseta după întîlnirea cu Creatorul său.De aceea Vechiul Testament nu a fost străin de ideea de sfințenie văzută ca o puritate și curățenie desăvârșită.

Sfințenia lui Dumnezeu cere sfințenie de la cei ce vor să se apropie de El și să traiască în lumina slavei Sale.Sfințenia Treimică așa cum a fost vestită de către profetul Isaia, care a văzut pe Dumnezeu „stând pe un scaun înalt și măreț și poalele hainelor Lui umpleau templul.Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi:cu două își acopereau fețele cu două picioarele iar cu două zburau și strigau unul către altul Sfânt Sfânt Sfânt Domnul Savaot, plin este pământul de mărirea Lui”(Isaia 6-3) înseamnă o revărsare peste lume a unui ocean nesfârșit de iubire și har.

Mântuitorul Hristos aduce plenitudinea revelației și implicit chemarea omului spre sfințenie prin asemănarea cu Dumnezeu, pentru că Hristos nu este doar Dumnezeu în sine și pentru Sine ci este un Dumnezeu al nostru și pentru noi: „Fiți dar desăvârșiți precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”(Matei 5-48).Calea spre sfințenie este marcată prin despătimire și curățirea inimilor care trebuie să fie ca a pruncilor. „Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea”(Luca 18-17).Sfințenia este plinătate de Duhul Sfântașa cum reiese din martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan despre care se spune că era „plin de Duhul Sfânt”(F.Ap.7-55).Sfințenia s-a manifestat deplin în cei ce L-au urmat pe Hristos în primul rând în Sfinții Ucenici și Apostoli care au primit porunca de a chema pe oameni la sfințire prin cuvântul lui Dumnezeu.Ei ca cei care au fost martorii vieții și învierii sale au pornit în îndeplinirea misiunii lor de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu până la marginile lumii. ,,Mergând învățati toate neamurile botezându-le in Numele Tatălui și a Fiului și Sfântului Duh”(Matei 28,19)Semănanarea în inimi a cuvântului este o acțiune care reflectă darul lui Dumnezeu care l-au primit și pe care la rândul lor sunt chemați să-l ofere în dar oamenilor ,,În dar ați luat în dar să dați”(Matei 10,8)Scriptura devine cartea vieții primită și dăruită de sfinți ca următori ai lui Hristos.Sfântul Apostol Petru vorbea despre ,, cartea vieții “ celor desăvârșiți ai lui Hristos:,,Noi v-am adus la cunoștiință puterea Domnului nostru Iisus Hristos și venirea Lui nu luându-ne după basme meșteșugite ci fiindcă am văzut slava sa cu ochii noștri.Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste și slavă atunci când din înălțimea slaveiun glas ca acesta avenit către El:Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit!Și acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer pe când erau cu Domnul în muntele cel sfânt.și avem cuvântul proorocesc mai întărit la care bine faceți că luați aminte, ca la o făclie care strălucește în în loc întunecos, până câmd va străluci ziua și luceafărul va răsări în inimile voastre, acestea stiindmai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotiința fiecăruia;pentru că niciodată proorocia nu s-afăcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grait mânați fiind de Duhul Sfânt”(“Petru 1,16-21)

Proorocii Vechiului Testament au fost călăuze spre lumină dar Sfinții Apostolii și sfinții următori ai lui Hristos, sunt desăvârșiți în har și de aceea sfinții sunt mult mai clar oglindirea chipului lui Hristos pentru că odată cu harul primit, au devenit hristofori.Ei sunt ,, iconomi ai tainelor împărăției lui Dumnezeu”(Matei 13,52).Puterea de convertire a lumii idolatre de către sfinți, nu se datorează puterii lor proprii ci faptului că în ei locuiește Hristos într-un chip deplin dar care chip nu anulează voința lor proprie ci o potențează și astfel lucrarea lor este teandrică .Sfinții au părăsit lumea dar nu în sensul că nu mai au contact cu ea, ci în sensul în care patimile și pornirile acestei lumi păcătoase nu își mai găsesc sediul în inimile lor hristoformizate., unde au scrise cuvintele Scripturii ca ,,adevăr”Sfințenia lor este incomparabilă cu sfințenia lui Dumnezeu dar este în acord cu firea creată.Sfântul poate fi desemnat ca un „alergător către Hristos care nu minte pe aproapele, nu trădează,care s-a dezbrăcat de zdreanța păcatului și s-a îmbrăcat în lumina virtuții.Sfântul trece prin lume ca un osândit dar nestrivit de răutatea omenească”

Sfinții sunt primitori și purtători de Duhul Sfânt, Duh care lucrează în ei desăvârșindu-i continuu făcându-i să capete trăsături specifice, care sunt reliefate de către Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă a sa către Corinteni:

„Fiți dar împreună lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu…, nedând nici o sminteală întru nimic, ca slujirea noastră să nu fie defăimată.Ci în toate înfățișându-ne pe noi ca slujitori ai lui Dumnezeu,în multă răbdare în necazuri în nevoi în strâmtorări.În bătăi în temniță ,în tulburări în în osteneli, în privegheri în posturi;în curăție în cunoștință în îndelungă răbdare în bunătate în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică;în cuvântul adevărului în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptății celei de-a dreapta și cele de-a stângaprin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori deși iubitori de adevăr, ca niște necunoscuți deși binecunoscuți ca fiind pe pragul morții deși iată că trăim, ca niște pedepsiți dar nu uciși;ca niște întristați dar de-a pururea bucurându-ne;ca niște săraci,dar pe mulți îmbogățind;ca unii ce nu au nimic dar pe toate le stăpânesc”(II Corinteni 6, 1-10).

Chipul sfințilori se remarcă prin complexitatea trăsăturilor morale care îi fac să fie, deși trăitori în lume, totuși în afara ei.Sfântul este un om permanent între oameni care însă consideră că neântinarea sufletului este bunul lor cel mai de preț și de aceea nu caută foloase necuvenite din partea semenilor lor față de care se manifestă permanent cu o bunătate care îi face asemănători cu Hristos.Deși unii îl laudă iar alții îl ocărăsc Sfăntul are permanent ochii ațititi către adevăr și către taina Împărăției celei veșnice.Deși trăitor în lume ,lumea nu îl cunoaște și nu îl iubește pentru că lumea iubește cele ale sale iar sfântul căutând dreptatea și depărtându-se de plăcerile păcătoase devine un trăitor în lume dar în afara ei.Trist pentru păcatele săvârșite Sfântul însetează după apa cea vie pe care o va gusta în chip deplin în Împărăția lui Dumnezeu.El nu caută bogăție și îndestulare în lumea aceasta pentru că el știe că de fapt întreaga creație aparține lui Dumnezeu și lipindu-se de Părintele Ceresc are de fapt tot ceea ce lumea poate să ofere.Prin urmare sfințenia cuprinde toate cele folositoare și necesare intrării în Împărătia lui Dumnezeu”

Sfințenia ca umblare în Duhul Sfânt înseamnă transfigurare și depășirea omenescului, alipire de Dumnezeu care este Binele suprem, Adevărul și Calea spre viața cea veșnică.Lucrarea sfințeniei este sinergică, pentru că pentru sfințenie vorbim de împreuna lucrare a lui Dumnezeu și a omului.Chemării lui Dumnezeu îi corespunde răspunsul omului provenit din propria sa voință liberă,și de aceea putem spune că sfințenia este bidimensională, pentru că în omul sfânt, toate resorturile sale psiho fizice sunt puse în slujba transformării sale în Duhul iar pe de altă parte natura sa nu iese din limitele umanului dar pentru că se dăruiește total celorlalți se înalță tot mai sus.Omul trebuie să aibă facultatea de a fi asimilabil lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să vină și să activeze puterile sufletești ale omului, așa cum remarca Sfântul Apostol Pavel „Căci Dumnezeu este cel ce lucrează în voi ca voi să voiți și să săvârșiți după a Lui bunăvoire”(Filipeni 2-13)Sfinții trăiesc transparența lui Dumnezeu și se dăruiesc în totalitate Lui.Sfinții nu nu pot fi concepuți în individualitate deși poate unii dintre ai au căutat izolarea, ci alcătuiesc un popor împreună rugător care ste simbolizat atât de frumos de miridele de pe Sfântul Disc.

Sfinții sunt purtători ai Cuvântului luiDumnezeu , cuvânt care este ,, viu și lucrător”(Evrei4,12), care a fost sfințit în ei prin Hristos și astfel toți cei care primesc acest cuvânt de fapt primesc pe Hristos.Cine vă primește pe voi, pe mine mă primește”

(Matei 10 ,40)deci cei care primesc Evanghelia, pornesc alături de sfinți pe drumul desăvârșirii care ste un drum ce este presărat de jertfă.Sfârșitul acestui drum nu poate fi întrevăzut deoarece, desăvârșirea este un proces care nu se încheie pentru suntem chemați să explorăm tot mai profund adâncul bunătății lui Dumnezeu care se revelează permanent mai plenar, cu cât înintăm in vârstele vieții noastre spirituale.Această înaintare este un răspuns la veșnica chemare a lui Dumnezeu de a primi iubirea Lui și a ne face focare care să iradieze această iubire în chip tot mai deplin asupra semenilor noștri care sunt la rândul lor chip al lui Hristos.Iubirea creștină nu vine fără credință dar iubirea depășeste credința.penru că iubirea ,,toate le suferă ,toate le crede toate le nădăjduiește toate le rabdă” (I Corint. 13,7)Dragostea aduce cu sine viața cea nouă în Duhul Sfânt și această nouă viață se vădește în roade duhovnicești ca ,, dragostea bucuria pacea îndelungă răbdarea , credincioșia…”(Galat. 5,22-28)Viața cea nouă nu aduce cu sine automat și roadele, căci acesta se întâmplă doar atunci când omul conlucrează cu harul în chip deplin și din libertate.Lipsa roadelor periclitează procesul mântuirii, pentru că pomul frumos dar fără roadă este tăiat și aruncat în foc.Procesul de îndumnezeire a firii umane este un urcuș duhovnicesc continuu și orice stagnare înseamnă practice un eșec căci în omul cel nou, strădania pentru creștere începe odată cu îndreptarea prin credință dar ea trebuie să continuie toată viața creștinului.

,,Orice oprire înseamnă regres înseamnă o biruință a omului vechi asupra celui nou, a trupului asupra Duhului, așa cum dacă pe ogorul arat nu se seamănă grâu el nu stă pe loc ci se umple de buruieni cu atât mai rele cu cât ogorul este nu sălbaticpe care crește cu greu ci afânat și arat”

Unirea cu Dumnezeu înseamnă transfigurarea omului întreg, îndumnezeirea lui, căci omul a fost creat spre a fi ca Dumnnezeu, de aceea acest proces nu înseamnă decât readucerea ființei umane la stadiul cel dintâi, dar și mai mult decât atât, pentru că omul renăscut în Hristos depășește starea paradisiacă a lui Adam.Sfinții au trecut de la viața trupească la cea în Duhul Sfânt, prin transformarea lăuntrică.Fiind uniți cu Hristos, participă la lumina lui Hristos împărtășindu-se de cele nevăzute.Omul sfânt este dovada vie a faptului că el nu apartine doar speciei sale, ci are privilegiul de a fi chemat spre relația veșnică cu Tatăl ceresc prin intermediul Fiului.

Mântuitorul este calea către vederea Tatălui prin Duhul Sfânt scris în inimile celor care au primit cuvântul.Scrierea în inimi a fost lucrarea prin care Dumnezeu a venit „nu să copleșească ci să umple, nu a venit cu cerul de deasupra omului ci a venit de sub pământ de sub picioarele oamenilor ca să deschidă cerul prin scrierea în inimi”

III.4Cinstirea icoanelor sfinților ca recunoaștere a transfigurării lor

.Unirea cu Hristos începe de la Botez cu intensitatea cu care fiecare îl traiește pe Hristos, și experiența acestei trăiri o poate împărtășii celor din jur.În isihasm Sfinții nu fug de lume în sensul în care lumea creată ar fi rea, căci toate câte Dumnezeu le-a făcut erau , foarte bune ,ci în sensul în care patimile acestei lumi nu își mai găsesc ecoul în inima sfinților.Aceștia pot afirma ca și Apostolul Pavel că nu mai trăiesc ei ci Hristos trăiește în ei.Această stare, înseamnă asumarea stării de smerenie și jertfă a Mântuitorului jertfă care a deschis ușile Împărăției cerești pentru firea umană căzută în păcat.Asumarea jertfei înseamnă trăirea vieții în stare de ascultare de Dumnezeu și aplecarea omului sub ,,pragul ușii unse cu sângele Mielului“ aplecare care salvează sufletul de sabia îngerului morții care pe cei “semeți i-a scos afară deșerți.” (Luca 2, 53).Sfinții sunt aceia care au biruit patima și care sunt părinții noștri spirituali .Privind în Biserică icoanele sfinților, simțim că ei ne cheamă să facem parte din marea familie a Împăratului Ceresc care face o nuntă mare..Invitația la nuntă, înseamnă înfierea noastră ca prieteni ai Mirelui, chemați să întregească înrudirea sufletelor noastre.Sfinții devin astfel frații noștri mai mari și călăuze spirituale, după cum Sfântul Apostol Pavel remarca ,,deci dar nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și proorocilor piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Efes.2, 19-20).Icoanele nu sunt doar o prelungire cromatică a Sfintelor Scripturi ci ele reprezintă mărturia clară a faptului că învățătura divină poate fi trăită cu intensitate din perspective ființei umane limitate încă de constrângerile vieții în trup.Icoanele „ încearcă să redea realitățile mai presus de fire ale experienței dumnezeiești”.Cei care au ajuns la despătimire pot privi spre Soarele Dreptății Iisus Hristos și această privire îi va umple de strălucire așa cum Moise privind spre slava lui Dumnezeu, a coborât de pe munte transfigurat .Această imagine a lui Moise este semnul isihiei care biruiește patima departe de lumea dezlănțuită și afundată în noaptea păcatului.Sfinții au murit deci păcatului, au fost ,,retrași din lume” fiind născuți apoi în Împărăția Lumini și trimiși înapoi pentru a aduce lumina în lume, pentru că duhul din ei îi face să fie ,,lumina lumii și sarea pământului”.Noul Testament înseamnă împlinirea în Hristos a tuturor promisiunilor pe care Dumnezeu, prin prooroci le-a făcut umanității, iar semnul împlinirii acestei promisiuni rămân icoanele Mântuitorului și ale Maicii Domnului.Împlinirea Noului Testament are în prim plan împlinirea promisiunilor lui Hristos și semnul împlinirii acestor promisiuni sunt icoanele Sfinților cei care au iubit pe Mirele Ceresc mai mult decât propria viață ,fapt care înseamnă asumarea jertfei Lui. : ,,de se va curăți cineva pe sine de acestea(patimi și desfrânare)va fi vas de cinste de bună trebuințâ Stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun” (II Tim 2, 21)

Icoanele sfinților, ne prezintă astfel persoanele transfigurate care au biruit lumea și care s-au îmbrăcat întru slava nemuririi.În ortodoxie cinstim pe sfinți ca o continuare a Întrupării lui Hristos în sensul de înfiere (Galat.4,6) de către Dumnezeu Tatăl și ca cei prin care revelația poate fi înțeleasă deoarece ei dau mărturie despre cele ce au primit de la Hristos precum Hristos dă mărturie despre cele ce a primit de la Tatăl.

Dumnezeu a ales pe Sfinți să fie asemenea ,,chipului Fiului Său”(Rom.8,29) și astfel Biserica este apostolică pentru că este întemeiată pe mărturia celor care au devenit hristofori prin imprimarea în ei a Chipului Tatălui, Hristos, prin Duhul Sfânt.care în acest fel prelungește întruparea , ,, deoarece i-a trecut pascal prin jertfa Sa acolo unde se află El ca ,, cel ce este simbolizat prin rugul aprins ca simbol al vieții fără de sfârșit”Despre morti n-ați citit în Cartea lui Moise când i-a vorbit Dumnezeu în rug zicândEu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.Dumnezeu nu esteDumnezeu al celor morți ci al celor vii”(Matei 12, 26-27)

Mântuitorul este calea către vederea Tatălui prin Duhul Sfânt scris în inimile celor care au primit cuvântul.Scrierea în inimi a fost lucrarea prin care Dumnezeu a venit ,,nu să copleșească ci să umple, nu a venit cu cerul deasupra omului,ci a venit de sub pământ de sub picioarele oamenilor ca să deschidă cerul prin scrierea în inimi “

Sfinții, nu sunt mai presus de Sfânta Scriptură dar ei au primit adevărul cuvântului înainte de a fi scris, în ei se află adevărul cuvântului lui Dumnezeu care se află gravat în inimile lor.În icoane, Sfântul devine părtaș al naturii transfigurate de harul divin.Omul care a simțit adierea harului, nu mai este niciodată la fel și chiar dacă apoi ar cădea în cele mai negre patimi, el va păstra în sine setea și dorul întâlniri cu Dumnezeu ca un mister care i-a străbătut întreaga ființă și a lăsat o amprentă de foc în taina inimii lui.Sfinții sunt oameni pământești, dar sunt oameni transfigurați și de aceea icoanele sfinților nu mai sunt simple portrete, ci ele sunt imagini care se adresează mai mult ochilor duhovnicești decât ochilor trupești.Un sfânt este o persoană care suferă un proces am spune ireversibil de transformare duhovnicească, dar un proces care va fi împlinit în plan eshatologic, și mai mult de atât un proces care își urmează calea către veșnicie.Ceea ce caracterizează un sfânt este împlinirea de sine prin libertatea voinței sale.Întreaga devenire a sfântului este pusă sub semnul propriei sale libertăți transformată în speranța împărtășirii depline a lui Hristos în Împărăție.Sfinții sunt conștienți de finitudinea lor dar cu toate acestea manifestă o aspirație către infinit și transcendental.În această cunoaștere de sine, sfinții se experiază ca un paradox de imanență și transcendență, căutând însă să depășească idea finitudinii sale terestre și evitând să se ancoreze în spațietatea și temporalitatea condiției lor pământești. Starea tensionată a conștiinței lor are ca urmare o deschidere totală către descoperirea unei lumi tainice la care nu au acces decât cei despătimiți și care colaborează într-un chip deplin cu harul lui Dumnezeu.Urcând permanent pe scara virtuților, sfinții devin părtași la ,, bogăția plenitudinii de viață teoforică, pnevmatoforică, și ca atare transparent de dumnezeire ,diafanică” Transparența aceasta este sugerată de aureola care apare în icoane ca înconjurând chipul Sfântului ,care dincolo de aspectul său de simbol al sfințeniei, ne duce cu gândul la efectele rugăciunii minții care se coboară in inimă , rugăciune specifică trăirii isihaste.Rugăciunea minții ,,Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul’’, ne deschide calea interiorizării și capacitatea de a primi și a răspândi energia necreată care izvorăște din Ființa divină a celor trei Ipostasuri, Tatăl ,Fiul și Sfântul Duh.Atunci când inima a primit pe Hristos Cuvântul, aceasta se angrenează în rugăciune nesfârșită depășind barierele minții.Rugăciunea isihastă nu însemnă platonism și propovăduirea ruperii de trup, ci este mărturia vie a faptului că transfigurarea se aplică persoanei în întregimea ei adică sufletului și trupului învăluite de lumina divină.Nimbul este cel mai potrivit mijloc prin care iconograful ortodox poate traduce în plan artistic lumina dumnezeiască. Aureola nu este doar un semn abstract al sfințeniei ci transmite în chip real celor ce contemplă icoana, strălucirea pe care persoanele sfinte o poartă în chip tot real.Această lumină strălucitoare a fost numită și proprie pentru că ei nu au primit-o dintr-o sursă exterioară.Semnificația principală a nimbului conturează ideea care este specifică ortodoxiei și anume, manifestarea lui Dumnezeu în lumină în chip real , dincolo de orice metaforă.Folosirea aurului pentru conturarea diademei nu este întâmplătoare pentru că aurul ,, se distinge de restul picturii, nu este pictură tot așa cum harul necreat se deosebește de cele create ale lumii acesteia.Culorile pe de-o parte și aurul pe de altă parte , se apreciază visual ca aparținând unor sfere diferite ale existenței” Aurul este ,, semnul ieșirii din ordinea pământească și faptul că cerul albastru al acestei lumi este este depășit de împărăția lui Dumnezeu” și prin aceasta icoana devine fereastră către Împărăție.

,,Aurul , care asociază luminozitatea strălucitoare cu opacitatea , exprimă într-un mod simbolic adecvat lumina divină-tenebră , impenetrabilă, cu alte cuvinte ceva fundamental diferit de lumina naturală opusă întunerincului…Lumina și acțiunea ei pot fi cunoscute și accesibile fiind în consecință reprezentabile.Ceea ce rămâne indicibil și inaccesibil este izvorul însuși ascuns de inpenetrabila lumină întunecată…Particularitatea fondului luminos trebuie înțeleasă ca o traducere simbolică a teologiei apofatice:imposibilitatea absolută de a cunoaște Esența divină, care rămâne de-a pururi inaccesibilă.Fondul este aceea limită dincolo de care făptura nu poate pătrunde cunoașterea lui Dumnezeu.”

Pentru a putea pătrunde taina icoanei avem nevoie de pregătire specială .Cei care sunt adevărații meșteri iconari înainte de orice lucrare săvârșesc , pornesc în prealabil la o curățire a sufletului prin spovedanie împărtășanie și isihie , astfel încât lucrarea pe care ei o săvârșesc să fie lucrarea Duhului Sfânt care îi folosește ca vase alese.De aceea icoanele sfinților sunt icoanele celor ce au fost botezați cu Duhul Sfânt și cu foc(Luca 3-16) și care s-au mutat de la viața trupească la viața în Hristos.Sfinții au fost cei care au părăsit toate în lumea aceasta pentru a răspunde chemării Domnului ,,De-mi slujește cineva Mie să vină după Mine și unde voi fi Eu acolo va fi și slujitorul Meu(Matei 13,16),și cei care au dat mărturia,,am văzut slava Lui , slavă ca a unuia născut din Tatăl plin de har și de adevăr și din plinătatea Lui noi toți am luat har peste har”(Ioan 1 14-16).Sfinții nu sunt oameni care au trăit sub har izolați de cele ale lumii ci trăitori în lume dar plini de har. Ei au luptat cu lumea și au biruit lumea prin îndrăznela și dorința inimii lor de a se dedica lui Dumnezeu cu toată ființa răspunzând astefel poruncii Mântuitorului ,, Indrazniți Eu am biruit lumea”

Un Sfânt ,, nu se propune pe sine ci pune voia lui Dumnezeu căci i-se dedică într-o deplină ascultare ca lepădare de sine și de lume.Trăind în mijlocul oamenilor cu chip omenesc, el este mai întâi cetățean al cerurilor ca ascultător adevărat de Dumnezeu după cum și la Sfânta Liturghie se mărturisește ,, am primit Duhul cel ceresc.Un sfânt este un păcătos conștient în stare de permanentă pocăință.El nu este suprauman ci acela care trăiește adevărul ca existență liturgică iar sfințenia nu este altceva decât setea nestinsă și intensitatea râvnei după Dumnezeu”

Râvna sfinților este aceea de a transfigura întreaga creație de a face ca toți să se regăsească la cina cea mare în Împărăția lui Dumnezeu.Ei se simt uniți și solidari cu întreaga lume și această solidaritate înseamnă dragostea pentru toată făptura care iradiază din ei care au devenit organe ale Duhului Sfânt așa cum Sfântul Isaac Sirul spunea ,,

« Ce este inima milostivă?Este aprinderea inimii pentru toată făptura, pentru oameni pentru păsări pentru animale și pentru toată făptura.De aceea aduce în toată vremea rugăciuni cu lacrimiși pentru necuvântătoare și pentru vrășmașii adevărului și pentru cei care îi vatămă ca și pentru firea târâtoarelor din multa sa milostivire care-I mișcă inima peste măsură după asemănarea cu Dumnezeu»

În acest sens, sfințenia în isihasm nu înseamnă izolare de lume ci implicare prin dragoste și rugăciune.În isihasm icoana sfințeniei este icoana transfigurării firii și a îndumnezeirii naturii umane, a cărei arvună a fost dată pe Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, când lumina nematerială a strălucit peste Sfinții Apostoli, materializând cuvântul Mântuitorului ,,voi sunteți lumina lumii’’(Matei5-14)

Icoanele sfinților trimit către Ierusalimul care coboară de sus (Apoc.21-1) la pământul devenit cer.Icoana nu mai încercă astfel să potențeze natura sau frumusețea lumii pentru că aceasta a fost depășită de vederea luminii necreate izvorând din ființa lui Dumnezeu.Cele pământești sunt înnoite cu totul ele devenind doar un mijloc neînsemnat de manifestare a harului dumnezeiesc.Icoana sfinților prilejuiește un alt fel de raport cu lumea pentru că ,, în loc de peisaj , sugerează prezența schematică a cosmosului, cel mai adesea cu ajutorul formelor geometrice(stâncile tinzând către înalturi…Materia este plină de viață ;e însă parcă imobilizată reculeasă pentru a-și pleca urechea revelației’’

Natura reprezentată în icoană este întotdeauna transfigurată de lumină dar nu prin ea însăși, ci datorită faptului că omul reprezentat în ea a fost sfințit de harul lui Dumnezeu.

Icoana devine un obiect cultic tocmai datorită sfințeniei persoanei care este zugrăvită pe ea, la care icoana participă prin asemănare și nu prin identificare.Icoana își are fundamentul în Întruparea Domnului, mărturisește această întrupare care a avut ca rezultat îndumnezeirea firii umane la care sfinții au ajuns.La Schimbarea la Față, Hristos „iese de sub haina chenozei și i-a formă văzută în lumina fără formă” vestind pentru cei ce Îl urmează zorii zilei a opta ,ziua fără de înserare.Hristos trimite lumina harului divin,energia divină necreată care izvorăște din Sfânta Treime,căruia sfinții s-au făcut părtași încă din lumea aceasta. Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloaie spunea în acest sens că icoanele sunt un chip al transcendenței lui Dumnezeu și ne ajută să parcurgem drumul de la finitul chipului spre infinitul Dumnezeu.prin alipirea de Hristos”

Dar dacă Hristos a restabilit fața umană în capacitatea ei de chip transparent a lui Dumnezeu, toți cei ce se alipesc de el prin credință și printr-o imitare totală, umplându-se de infinitatea Lui dumnezeiască devenind adică sfinți, fac să vadă această infinitate și prin fețele și deci prin icoanele lor.Dacă în toți sfinții este Hristos cu dumnezeirea Lui infinită, cu umanitatea Lui îndumnezeită,El se reflectă și în icoanele lor…În fața icoanei fiecărui sfânt săvârșim actul transcederii nu numai la sfântul zugrăvit ci și la Hristos care este imprimat în el”… „Sfinții au ajuns la o imprimare a lui Hristos în ei fiecare în felul lui”

Numele lui Hristos sau a unui sfânt purtat de icoană și puterea Sfântului Duh coborât din ea fac pe închinător să se adreseze prin numele purtat de icoană persoanei respective.

În fața icoanei rămânem permanent sub puterea sfântului reprezentat de ea , sufletul devine mai sensibil, mai vibrant în cele spirituale, mai cald în rugăciune, mai plin de iubire de credință și de nădejde.După sfințire, icoanele dobândesc harul divin și autentificarea chipului reprezentat pe ele. Icoana depășește simpla funcție estetică și devine un canal de comunicare între cel reprezentat pe ea și închinător așa cum este consemnat în jurnalul duhovnicesc al Sfântului Siluan Atonitul :

,, M-am dus la biserică pentru vecernie și,privind la icoana Domnului Hristos am spus « Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine păcătosul ! » Și zicând aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei stând înainte pe Însuși Domnul Cel Viu și harul Duhului Sfânt a umplut sufletul și întreg trupul meu.Și așa am cunoscut prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos este Domnul ’’  

Icoana ortodoxă este „expresia diafanică a chipului măririi , a chipului realizat al personalității creștine a Sfântului.Acest chip al sfințeniei capătă coordonate comune în cei care L-au primit pe Iisus și de aceea toți sfinții seamănă între ei pentru că toți seamănă cu Hristos. Lumina icoanei ortodoxe nu vine din afară de la creatural ci din însuși chipul icoanei ca un dar al Duhului.”

Lumina care însoțește pe sfinți în icoane ne duce cu mintea la lumina care i-a însoțit și în timpul vieții și care s-a amplificat tinzând spre infinit atunci când ei s-au unit deplin cu Hristos trecând prin strâmtoarea morții.Sfinții sunt cei care, luând în serios imperativul evanghelic ;,Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzând faptele voastre cele bune să-l slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”(Matei 5-16) au transformat faptele cele bune în lumina care s-a extins atât asupra trupului cât și a sufletului dându-le strălucirea avută de Mântuitorul pe Tabor.De fapt, nu puține sunt mărturiile contemporanilor care vorbeau despre sfinți spunând că încă din timpul vieții lor pământești fața le era scăldată în lumină iar icoana de multe ori nu vine decât ca o confirmare a sfinteniei lor „ca o garanție a faptului că sfântul respectiv este în slava lui Dumnezeu în Împărăția Cerurilor”

Contemplând icoana sfinților observăm că „nu există ruptură între vizibil și ascuns;chipul contemplat exprimă omul interior.Icoanele sfinților mărturisesc că Hristos va transfigura trupul nostru de smerenie spre a-l face după chipul trupului Său de slavă, potrivit cu lucrarea puterii Lui ca pe toate Sieși să le supună”(Filip 3-21)

Cinstirea Sfintelor Icoane sunt o expresie cultică a cinstirii Sfinților a celor care au învins lumea aceasta,prin îndrăzneala cu care au pornit spre alipirea de Mântuitorul Hristos.Goana lor neobosită către virtute , devine un permanent îndemn pentru noi cei aflați în toiul bătăliei, de a lupta cu mai multă îndârjire cu lumea care, cuprinsă de patimă, a uitat de lumina lui Hristos care ,,luminează tuturor”, aceea,, lumină lină a Sfintei Slave” care nu forțează libertatea ci se așează în chip blând și firesc pe fețele celor care s-au despătimit prin conlucrarea cu Duhul Sfânt.Există o legătură strânsă între cinstirea sfintelor icoane și cinstirea sfinților pentru că acele religii care au renunțat la cinstirea sfinților au renunțat și la cinstirea Sfintelor Icoane.

Capitolul al IV lea

Mănastirile cu pictură exterioară din nordul Moldovei

IV.1Repere istorice cu privire la evoluția arhitecturii bisericilor moldovenești

De câteva sute de ani până în prezent, nordul Moldovei s-a revelat ca un tărâm în care salba de monumente eclesiastice medievale, dau mărturie despre dragostea nepieritoare pe care sufletul românului o nutrește față de Dumnezeu și de Biserica Lui ca stâlp și temelie a adevărului (ITim.3,15).Moștenirea bizantină pare a se fi păstrat aici ca un reper etern, dovadă a faptului că Moldova nu doar se afla pe drumul care lega Orientul de Occident ci a devenit o interfață de legătură între cele două mari lumi a Răsăritului și a Apusului.Micul stat românesc, a reușit să învingă toate vicisitudinile istoriei și să-și dezvolte propria sa artă medieval, preluând din ceea ce era mai bun din lumea goticului extins până în Transilvania, unde bisericile săsești aminteau de marile catedrale europene, și până la spațiul lituano-polon de unde primii mușatini au preluat planurile cetăților și ale locașurilor de cult.

Începutul artei medievale în Moldova, coincide cu formarea și constituirea statului independent.Încă din secolele XI-XIII se observă o intensificare a vieții sociale și cultural de pe teritoriul Moldovei, nelipsind legăturile cu marile centre comerciale și cultural ale vremii din Rusia , Ucraina Polonia sau Ungaria..Arhitectura orașelor și târgurilor au fost cu siguranță influiențate de acestea dar din păcate, materialul de construcție folosit cu predilecție în acele timpuri a fost lemnul și de aceea din punct de vedere arheologic , descoperirile din aceea perioadă au fost destul de modeste.Cu toate acestea, sunt suficiente indicii care ne sugerează faptul că în secolul al XIII lea existau multe localități din zonele submontane sau danubiano pontice, care aspirau la statutul de orașe târguri..Aflate pentru o lungă perioadă de timp sub permanenta amenințare a tătarilor din Hanatul Hoardei de Aur stabiliți în Crimeea, micile formațiuni prestatale moldovenești au găsit resursa vitală a creșterii lor, odată cu afirmarea temporară a puterii Marelui Ducat Lituanian, care a devenit o pavăză împotriva năvălirilor tătare.La aceasta mai adăugăm intensificarea comerțului genovez și deschiderea unor mari rute comerciale care treceau prin Moldova către Ucraina, Lituania sau Polonia.Dacă pe la mijlocul secolului al XIV se cristalizează primele forme statale autonome sub conducerea voivodului maramureșean Dragoș aflat sub suzeranitate maghiară, adevărata naștere a statului independent Moldova, are loc în 1359 sub conducerea lui Bogdan I(1359-1365) care, mânat de dorința de libertate, s-a ridicat împotriva stăpânirii ungare fiind nevoit împreună cu cei apropiați ai săi să se refugieze peste munți în Moldova, unde puteau să-și organizeze mai bine apărarea.Viabilitatea statului moldav va fi demonstrată și peste timpuri, arătând că nu a fost o entitate administrativă vremelnică ci una cu adânci rădăcini culturale , unind oamenii vorbitori de aceeași limbă și având aceeași religie ortodoxă.Semnificația acestui fapt este una profundă, arătând dorința de libertate politică și religioasă.Biserica din piatră Sf. Nicolae din Rădăuți ridicată chiar de Bogdan I este un manifest în acest sens și un punct de plecare în ceea ce mai târziu în arhitectura ecclesială va fi cunoscut drept stilul moldovenesc, stil care va deveni un fel de cronică statală.Monumentul oferă o sinteză minunată între arhitectura bizantină de la care preia compartimentarea ritual a spațiului interior, și arhitectura gotică de la care preia mijloacele de construcție și elementele de plastică arhitectonică.

Această realizare deosebită va fi continuată de Petru Mușat(1374-1391) care va ridica Biserica Sf.Treime de la Siret , primul edificiu având planul triconc de origine sud dunăreană. De numele lui Petru Mușat se leagă prima acțiune de organizarea defensivă a tării și înființarea Mitropoliei Moldovei din dorința de a consfinți neatârnarea statală și cu autonomia religioasă.

Domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432) este una de cristalizare a statului moldovenesc, realizările fiind multe atât în plan politic cât și în cel religios.În timpul său, arhitectura și pictura încep să-și găsească propriile cadențe, mărturie fiind monumentele vechi ale mănăstirilor Moldovița, Humor sau Probota, ale căror ruine vorbesc încă despre strălucirea de odinioară.După mai bine de 20 de ani de instabilitate politică în 1457 debutează epoca lui Ștefan cel Mare (1457-1504) ,,soarele Moldovei”, epocă care constituie afirmarea internațională a statului moldovenesc ca stat creștin jertfitor în lupta contra păgânilor, iar din punct de vedere artistic încununarea stilului architectonic moldovenesc.Deceniile anterioare avuseră meritul că au oferit prototipurile, tehnica de construcție , aparatul ornamental precum și mâna de lucru calificată.Vechea biserică a Manăstirii Putna ctitorită de Ștefan în 1468 și distrusă ulterior, valorifica planul triconc inaugurat la biserica Sf.Treime din Siret și dezvoltarea dealungul axei longitudinal așa cum întâlnim la Moldovița Veche.Acest plan va fi urmat aproape cu sfințenie de bisericile care vor fi zidite în următoarele două secole, plan caracterizat prin interpunerea gropniței între naos și pronaos și prin adăugarea pe latura de vest a unui exonartex.

Anul 1487 ,reprezintă un an de răscruce în istoria artistic a monumentelor ecclesiale românești.Dacă până acum domnul s-a concentrat mai mult pe construcția de cetăți și reședințe domnești, de acum și până în 1504 vor fi ridicate mai mult de 30 de locașuri de cult biserici și mănăstiri, la acestea adăugându-se un număr însemnat de ctitorii boierești.De asemeni, anul 1487 este anul în care stilul moldovenesc apare în deplinătatea splendorii sale odată cu construcția bisericilor Sf.Cruce din Pătrăuți și Sf.Procopie din Milisăuți..Odată cu ele , stilul moldovenesc se revelează în întregime privitorului , oferind spectacolul unei construcții elegante și impunătoare.

Principalele caracteristici ale stilului moldovenesc sunt următoarele:

-planul triconc

-arcele diagonale care permit reducerea la jumătate a diametrului turlei centrale permițând astfel etajarea planurilor interioare și o dezvoltare pe vertical a întregului monument.

-compartimentarea acoperișului,portalele ancadramentelor ferestrelor, precum și contraforturile au o origine gotică.

-subtilitatea plasticii arhitectonice rezultate din suprapunerea registrelor de arcade firide și ocnițe,prezența lor pe fațadele absidelor exprimând pe de-o parte rotunjimea lor iar pe de alta compensează orizontalitatea prin sensul ascendant al etajării prelungit cu linia zveltă a turlei.

-fațade decorate cu ceramic smălțuită în formă de discuri cu modele heraldice în principal situate sub cornișa acoperișului.

Reușind să îmbine tendința de orizontalitate specifică stilului bizantin cu dezvoltarea pe verticală specifică stilului gotic,stilul moldovenesc impus monumentelor din timpul lui Ștefan cel Mare, depășește cu mult orice asemănare cu monumente balcanice contemporane ajungând la o formulă proprie de autentică originalitate.La acestea adăugăm cromatica fațadelor care prefața parcă extraordinarele realizări picturale din timpul lui Petru Rareș.Acest stil desăvârșit în timpul lui Ștefan cel Mare, va influiența în mod decisiv toate realizările din domeniul arhitecturii ecclesiastice a secolului al XVI lea.Oricum, după moartea marelui voievod, construcția de biserici intră într-un con de umbră.Fiii săi Bogdan al III lea (1504-1517) și Ștefăniță(1517-1527) s-au dovedit a nu fi la nivelul părintelui lor nici în plan politic nici în cel militar și cu atât mai puțin în planul ctitoriei de biserici.Poate că pericolul turcesc din ce în ce mai amenințător precum și dorința clasei marilor boieri de a ieși de sub autoritatea domnească exercitată cu atâta putere timp de aproape o jumătate de veac de către Ștefan cel Mare, a avut ca rezultat disiparea energiilor creatoare.Cert este faptul că până în 1527 au fost clădite foarte puține edificii dintre care menționăm biserica ,,Sf Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava începută în 1514 și terminată în 1522, sau biserica din satul Părhăuți ctitorie a logofătului Gavril Trotușan terminată în același an.

Domnia lui Petru Rareș(1527-1538)(1541-1546) deschide o nouă pagină glorioasă a artei eclesiale moldovenești însemnând un ,,remarcabil progres fată cu trecutul”.Deși în linii generale, arhitectura nu cunoaște modificări deosebite ci folosește aproape în totalitate stilul moldovenesc cristalizat în timpul domniei lui Ștefan cel Mare,ceea ce se remarcă în principal din punct de vedere architectonic sunt pridvoarele deschise și ancadramentele ferestrelor care devin mult mai mari, permițând o comunicare mult mai bună cu exteriorul.De asemeni,planul inițial a câștigat în lungime mai ales în partea de vest pentru a deveni mai încăpătoare.Fiind în legătură cu marile centre culturale ale vremii, influiențele renascentiste s-au făcut simțite și aici ,pisania bisericii ,,Sfântul Dumitru” din Suceava fiind un exemplu deosebit de elocvent în acest sens.Cu excepția bisericii din Baia și a bisericii Mănăstirii Râșca,care au proporții mai modeste, celelalte biserici folosesc ca model biserica cu hramul ,, Înălțarea Domnului” a Sfintei Mănăstiri Neamț.Epoca lui Petru Rareș s-a caracterizat și printr-o susținută acțiune de revitalizare a vechilor mănăstiri Probota,Humor sau Moldovița, ale căror biserici sunt zidite din temelii în apropierea fostelor locașuri aflate în ruină.Anii următori nu aduc modificări însemnate în arhitectura bisericilor moldovenești ctitoriile lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1561)(1564-1568) înscriindu-se în liniile menționate mai sus. Nici Mănăstirea Sucevița, ctitorie a Movileștilor,nu se depărtează mult de acest stil devenit tradițional moldovenesc deși se simte în arhitectura ei o influiență venită din Tara Românească materializată în principal prin existența celor două pridvoare.

Stilul arhitectonic moldovenesc prefațat încă din vremea mușatinilor și cristalizat în timpul domniei lui Ștefan cel Mare,s-a impus ca un model de o remarcabilă frumusețe și originalitate, bisericile devenind dincolo de aspectul practice liturgic adevărate comori de

artă și spiritualitate românească.Valoarea lor deosebită nu constă doar în minunata armonie a formelor edificiului ce se revelează ochilor privitorului ci și în pictura murală care împodobește pereții acestor capodopere.Pictura murală atât cea interioară cât și cea exterioară dau mărturie cu prisosință despre trăirea adânc duhovnicească nu doar a meșterilor ci a întregului popor.Epoca lui Petru Rareș, epoca de debut a picturilor exterioare a dat glas în imagini sentimentelor de atașament față de credința ortodoxă, dragoste față de Dumnezeu și de podoaba casei Sale cu toate vitregiile epocii fapt ce l-a făcut pe Michel Quenot să spună privitor la icoana din spațiu răsăritean,,Ceea ce mă frapează este că în ciuda vitregiei vremurilor, oamenii trăiau într-un spațiu caracterizat printr-un puternic camp energetic spiritual.Iconografii erau produsul acestor mediu.”

Intr-adevăr,în Bucovina pictorii au exprimat ceea ce oamenii locului au simțit anume bucuria rugăciunii și simplitatea plăcută a traiului după porunca lui Dumnezeu.

IV.2 Scurte considerații asupra evoluției picturii murale

Deși foarte bine realizate din punct de vedere architectural, bisericile din nordul Moldovei nu ar fi reușit să stârnească atâta admirație și interes printre toți cei ce au avut ocazia să poposească fie și câteva minute în preajma lor, dacă nu ar fi avut podoaba picturală care le face să fie unice în întreaga lume.După zeci și sute de ani de vremuri incerte pe aceste meleaguri aflate la interferența unor mari imperii,Otoman, Habsburgic sau Țarist , secolul al XX lea a fost timpul în care ele au fost redescoperite, asemeni comorii ascunse în țarină.Entuziasmul aflării acestor adevărate tezaure de spiritualitate și artă creștină,a cuprins întrega lume artistică occidentală, venită să se adape de la acest izvor curat al ortodoxiei care țâșnește parcă din sufletul rămas încă nealterat a țăranului român.Aflat în 1913 în vizită la câteva biserici medievale românești din nordul Moldovei,reputatul profesor Josef Strigowski afirma cu multă admirație:

,,Sunt tezaure pe care călătorul cel mai informat din propriile sale călătorii nu le poate vedea nicăieri în altă parte.Mai presus decât toate câte pot fi văzute în Moldova,sunt acele curioase biserici care prin policromia fațadelor se pot compara cu San Marco din Veneția sau cu Domul din Orvieto….ceva asemănător nu ne oferă a doua țară din lume.Și această bogăție de culori fascinează mai mult privirea uimită atunci când în interiorul bisericilor intervine strălucirea aurului al cărui efect atinge desăvârșirea sub razele răsfirate de soare ce pătrund prin ferestre.”

Nu mai puțin entuziast decât ilustrul său predecesor, în 1929,Henry Focillon spunea :

,,Voroneț, Moldovița, Humor, Sucevița, în mijlocul vegetației care le înconjoară sub cerul liber, sunt capodopere de poezie arhaică și de proaspătă inspirație …..la interior în misterul locurilor consecrate în atmosfera închisă ca de mormânt sau de tainiță unde reflexul de argint a zilei se luptă cu flacăra de aur a lumânărilor, tronurile voievodale de lemn, pietrele funerare înflorate cu inscripții și acoperite de epitafe, candelabrele , sfeșnicele ,icoanele nu sunt niște accesorii izolate nici curiozități de anticariat, dimpotrivă sunt elemente asociate trainic de către o concepție pentru care arhitectura religioasă este în același timp receptacol și semnificația cea mai înaltă”Tot același autor își continua contemplarea astfel:,, În creștetul munților,în inima pădurilor, în ctitoriile voivodale de la Neamț, Putna sau din alte locașuri, arta religioasă din România ni se înfățișează ca o mărturie a fastului domnesc,și a intensității vieții istorice ca o sinteză a forțelor antagonice din Occident și din Orient și nu ca un capitol provincial de istorie a artei bizantine.Dar la acest interes se adaugă un altul neașteptat și puternic.Simțim că aici nu este vorba despre un bizantinism care a supraviețuit în condiții artificial,ci despre o funcție vie care absoarbe și reînoiește.Alături de aceste biserici de aceste palate de aceste morminte de aceste tezaure care au depins de comanda voievozilor și de variațiile gustului lor, există o forță imemorială care se exprimă la rândul ei prin artă. Și care traduce aspirațiile profunde și permanente ale sufletului național”

Nu în ultimul rând,reputatul cercetător André Grabar unul dintre specialiștii de renume care și-au dedicat ani de muncă studiind picturile mănăstirilor din Nordul Moldovei,scria în prefața albumului editat de UNESCO în 1962 :

,,Văzută de la exterior fiecare biserică este o încântătoare piesă de décor care se cere admirată în mediul său de verde și de alb-verdele pajiștei din care se înalță biserica, albul incintei și a construcțiilor monastic care formează un cadru dreptunghiular în jurul său.Dar în același timp aceste fațade pictate cu ale lor figuri și cu scenele lor sunt asemeni unor cărți ilustrate deschise în toate paginile sale”.

Pictura murală în Moldova a cunoscut o dezvoltare graduală începând cu secolul al XIV.Din păcate, nu ni s-au mai păstrat urme din aceea perioadă însă, cu greu ne putem imagina că o biserică cum este Sf.Nicolae din Rădăuți, ctitorie a lui Bogdan I sau Sf.Treime din Siret ctitorie a lui Petru Mușat, să fi fost lipsită de podoaba picturală.Primele date certe privitoare la pictura murală din Moldova, ne sunt furnizate de arheologi, care le datează de la începutul secolului al XV lea, mai precis din timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432).Vechile biserici de la Probota , Moldovița sau Humor distruse de intemperii, au cunoscut cu siguranță podoaba picturalărevelată de descoperiri arheologice mai recente.

Documentele din timpul acestui voievod vorbesc despre interesul pe care acesta îl acorda picturii bisericești, și de generozitatea de care dădea dovadă în răsplătirea meșterilor.

Din păcate nu mai avem niciun ansamblu pictural din timpul lui Alexandru cel Bun însă acest lucru este compensat de existența unor broderii și miniaturi de excepție

Epoca de glorie a picturii murale bisericești cunoaște patru momente principale de dezvoltare .

I. Perioada domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504)

II.Perioada domniei lui Petru Rareș (1527-1538)(1541-1546)

III.Perioada domniei lui Alexandru Lăpușneanu(1552-1561)(1563-1568)

IV.Perioada domniei Movileștilor

Odată cu jumătatea secolului al XV ,pictura murală din Moldova intră într-o etapă de înflorire fără precedent.Debutând cu decorarea bisericii din Lujeni.în primii ani de domnie a lui Ștefan cel Mare, continuând cu cea de la Sfântul Nicolae din Rădăuți(1479-1481) și apoi cu biserica din Dolhești(1480),școala de pictură murală din Moldova inaugurează o nouă etapă după anul 1487 când lucrările iau un avânt deosebit atât ca și număr de monumente noi construite cât și raportat la calitatea artistică.Desenul capătă un profund caracter programmatic,grupurile de personaje sunt reduse la esențial și sunt plasate pe fundaluri cu gamă cromatică sobră.Unul din marii meșteri care sunt menționați în această perioadă, este Gavril ieromonahul care se remarcă prin finețea formelor și prin prin stilul său original de a îmbina firesc realul cu imaginarul.

Declinul artistic ce a urmat după moartea lui Ștefan cel Mare, a durat până la urcarea pe tron a fiului său Petru Rareș în anul 1527,care deschide o nouă etapă în istoria picturii murale din Moldova.Principala caracteristică a epocii sale este îmbrăcarea fațadelor bisericilor cu o paletă iconografică multicoloră de o valoare inestimabilă.Prima acțiune de acest gen a început chiar în 1527 cu Biserica din Dobrovăț lucrare demarată încă din timpul lui Ștefan cel Mare și încă nefinalizată la aceea dată.Biserica de aici devine un punct de referință în lucrările ce vor fi efectuate în anii următori.Urmează apoi la rând noua biserică a mănăstirii Probota(1530), biserica Sf Gheorghe a Mănăstirii Sf.Ioan cel Nou de la Suceava(1532-1534),),biserica din Baia(1535) Mănăstirea Humor (1535) Mănăstirea Moldovița(1537),biserica Sf.Dumitru din Suceava,(1537-1538),Coșula(1536-1538), Arbore(1541) ,Voroneț(1547)

Moartea lui Petru Rareș survenită în 1546, nu a însemnat însă și sfârșitul epocii de aur a picturii murale din Moldova.Urcarea pe tron a lui Alexandru Lăpușneanu(1552-1561)(1563-1568) a reprezentat o și mai mare deschidere către pictura bisericească și în principal către valorile artistice ale Renașterii.Preocuparea lui de căpetenie a fost aceea de a reda strălucirea vechilor locașuri de cult.Dorința sa de înnoire nu a însemnat ruperea de vechile tradiții moștenite ci preluarea acestora și dezvoltarea lor în noi forme de expresie.Prin grija lui , a fost pictată biserica moldovenească din Lwow, biserica episcopală din Roman, bisericile mănăstirilor Slatina,Râșca Bistrița și Pângărați. Mare admirator al expresiilor artistice renascentiste, Alexandru Lăpușneanu se adresează în 1560 dogelui venețian, rugându-l să-i trimită pictori în Moldova pentru lucrările artistice pe care voia să le inteprindă.Această cerere este oarecum ciudată, pentru că ar lăsa impresia că pictorii de biserici începuseră să lipsească din Moldova, lucru care se pare că nu este tocmai exact.Cert este faptul că Alexandru Lăpușneanu s-a dovedit a fi puțin mai cosmopolit decât înaintașii săi, căci nu se explică de ce aducea culori și meșteri din Polonia sau ce l-a determinat să desemneze pe grecul Stamatello Cotronas din Zante ca pictor al Mănăstirii Râșca,în condițiile în care școala locală de pictură își dovedise pe deplin clasa.

Nu putem încheia relatările despre evoluția stilului pictural în Moldova secolului al XVI lea fără a vorbi despre realizările de excepție ale familiei Movilă.Ne referim în principal la Mănăstirea Sucevița, care reprezintă vârful de lance a epocii mușatine.Perioada movileștilor, anunță prin inovațiile sale stilistice, veacul al XVII lea, care va fi reprezentat de mănăstiri ca Dragomirna sau Trei Ierarhi.Pictorii de la Sucevița, frații Sofronie și Ioan, au dat expresie întregii experiențe de secole acumulate de școala de pictură murală din Moldova, lăsând o capodoperă a artei bisericești.Ei încheie un ciclu glorios, început odată cu urcarea pe tronul Moldovei a marelui voievod Ștefan cel Mare, și prefațează o nouă etapă a arhitecturii și picturii de o certă valoare, care se va remarca cu precădere în secolele al XVII-lea și al XVIII lea.Începând din această perioadă, deschiderea către influiențele venite din Țara Românească devin din ce în ce mai evidente, și se reflectă în arhitectura și pictura unor mănăstiri ca Secu sau Dragomirna.

Picturile murale din secolele XV-XVI din Moldova, sunt expresia credinței și a puterii de creație a poporului român, care în vremuri tulburi a reușit să-și găsească propria cadență și să se reveleze întregii lumii, ca neam iubitor de Dumnezeu, de credință ortodoxă și de libertate.Chiar și în condițiile în care au acceptat suzeranitatea otomană, românii au demonstrate în primul rând popoarelor balcanice subjugate și apoi lumii apusene, că sămânța evanghelie adusă de Sfântul Apostol Andrei a căzut pe pământ bun, zidind o casă pe care nici vânturile vitrege ale istoriei, nici,apele învolburate ale valurilor migratorilor,și nici ploaia ereziilor nu au reușit să o dărâme, deoarece este zidită pe temelia adevărului -Cuvântului lui Dumnezeu.

IV.3Simbolistica picturii exterioare a mănăstirilor din nordul Moldovei

Picturile exterioare a mănăstirilor din nordul Moldovei, sunt considerate a fi un fenomen unic în lumea creștină.Acest fapt a constituit o surpriză pentru majoritatea cercetătorilor și criticilor de artă, care au încercat să le găsească sursa existenței lor în vechile culturi mesopotamiene sau mediteraniene.Cu siguranță că pictura exterioară nu este o invenție a meșterilor moldoveni ea putând fi întâlnită din secolul al VII lea î.Hr, al Greciei antice și până în secolele XV-XVId.Hr. Peninsula Balcanică, Italia , Franța sau Germania medievală, furnizează numeroase exemple de fresce exterioare.Originalitatea frescelor bisericilor moldovenești, constă în faptul că ele ocupă întreaga suprafață a edificiului și nu doar anumite porțiuni restrânse, situate de obicei în zona pridvoarelor și a zonelor de acces.

Pictura exterioară totală a edificiilor, este o inovație specific epocii lui Petru Rareș, așa cum reputatul om de cultură Paul Henry afirma în,,Cuvânt înainte “ la capitolul ,,Pictura” din lucrarea sa ,,Les eglises de la Moldavie du Nord des origins a la fin du XVI –e siècle, publicată în 1930 la Paris și tradusă în 1984 în limba română: ,,Secolul lui Ștefan cel Mare, fusese secolul arhitecturii, secolul lui Petru Rareș a rămas cel al picturii.” Tot el afirmă însă că aceste mari realizări nu au venit pe un fond vid ci pe fondul unor încercări preexistente din secolul al XV lea .

,,Aceasta nu înseamnă că secolul precedent nu ne-ar fi lăsat câteva fresce, și chiar deosebit de frumoase, dar pe lângă faptul cele din secolul al XVI lea s-au păstrat mult mai bine și se pretează mai bine studiului, acesta este secolul în care picture moldovenească își dă întreaga măsură a geniului său, acoperă cele mai neînsemnate porțiuni de pe suprafața interioară a zidurilor, năvălește în exterior, peste care își va extinde peste puțin timp stăpânirea,în timp ce artiștii credincioși până la pedanterie tradițiilor bizantino-sârbești, îndrăznesc să fie ei înșiși și să-și manifeste originalitatea fie în teme iconografice, fie în expresie și în sentiment”.

Într-adevăr, afirmațiile lui Paul Henry se dovedesc a fi reale, atâta timp cât încă din perioada lui Alexandru cel Bun, la începutul secolului al XV lea, consemnăm existența unor biserici care cunoscuseră podoaba picturală exterioară fie chiar și parțial, exemplul elocvent constituindu-l Biserica Sf.Nicolae din Poiană (Probota veche) sau biserica romano -catolică din Baia

Aceste modalități de expresie a picturii exterioare, au existat cu siguranță și în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, însă dovezile arheologice nu sunt suficiente pentru a ne oferi o certitudine, nici în privința bisericii din Volovăț și nici în privința vechii mănăstiri a Putnei care este descrisă de Ion Neculce astfel:,,Și așa au făcut mănăstirea de frumoasă….tot cu aur poleită.Zugrăveată mai mult aur decât zugrăveată și pre dinăuntru și pe dinafară și acoperită cu plumb”.Cronica fiind scrisă în secolul al XVII lea, adică atunci când vechea biserică a Putnei nu mai exista, poate conține exagerări , însă cu siguranță că exteriorul a fost împodobit cel puțin parțial cu fresce .În sprijinul acestei afirmații, vin cercetările de la începutul secolului XX, care arată că vechea biserică a mănăstirii Probota primise un veșmânt pictural exterior pe suprafețe întinse și că ocnițele de la Voroneț și cele de la Mănăstirea Neamț, fuseseră pictate din timpul lui Ștefan cel Mare.Dincolo de toate aceste aspect, cert este faptul că ,, acele mantii împărătești colorate care au fost așezate pe umerii de piatră a ctitoriilor domnești”reprezintă caracteristica epocii lui Petru Rareș.Problemetica picturii murale exterioare, este una care a dezvoltat mai multe direcții de interpretare, pentru că existența lor apare la prima vedere ca ilogică, așa cum o numea reputatul istoric Constantin C.Giurăscu.De asemeni, academicianul Răzvan Theodorescu care nu s-a ocupat în mod deosebit de frescele exterioare ale mănăstirilor din nordul Moldovei, o aprecia ca ,,un fenomen post medieval și o mutație substanțială în sfera esteticului .

Prima explicație dată derivă chiar din una funcțiile icoanei și anume aceea de fi Scriptura în imagini pentru cei care nu știau să citească.Această funcție pedagogic a icoanei nu trebuie neglijată, căci în acele timpuri cei care știau să citească erau destul de puțini așa încât icoana pictată putea să ofere credincioșilor ,, o sursă a adevărurilor religiei creștine” sau cum spunea G.Balș, ,, să constituie un element de învățătură religioasă”.Astfel, ,, pereții exterior ai locașelor de cult devin un fel de ecran medieval cu fel de fel de scene și portrete splendid colorate, pe înțelesul celor mulți, pe atunci neștiutori de carte și aflând mai multe din asemenea imagini decât din ceea ce citea preotul sau călugărul , într-o limbă necunoscută poporului, slavona, în care slujea de obicei așa cum în lumea catolică se slujea în latină.”Viața spirituală în Moldova Evului Mediu, era una deosebit de vie și rezistența oamenilor era dată de credința în Dumnezeu și ,, în viața de dincolo de mormânt”Această atitudine, a fost aceea care a reprezentat imboldul jertfei în lupta antiotomană și de aceea o serie de autori, au considerat că rolul picturilor exterioare, era acela de a întreține flacăra luptei antiotomane în condițiile în care secolul al XVI lea marca apogeul Imperiului Otoman, condus de Soliman Magnificul.Acest manifest politic, exista încă din timpul lui Ștefan cel Mare care, în tablourile votive de la Pătrăuți, Sf.Ilie, sau Voroneț, apare nu într-o postură umilă ci în veșminte somptuase asemeni unui rege care își apără cu demnitate regatul.Mai concludentă în acest sens, este scena de la Pătrăuți, Cavalcade Sfintei Cruci, în care evenimentul de la Pons Milvius din 312,este pus în legătură cu rezistența domnului Moldovei în lupta contra cotropitorilor păgâni turci sau tătari.O altă temă care ne duce cu gândul la rezistența antiotomană este scena Asediului Constantinopolului care apare frecvent în pictura exterioară a bisericilor timpului(Sf.Gheorghe Hârlău,Probota, Sf.Gheorghe Suceava,Humor, Moldovița, Coșula).Majoritatea exegeților sunt de accord că, aceste scene situate de obicei pe peretele sudic, adică în preajma intrării în biserică , erau menite să stimuleze dorința de rezistență împotriva pericolului turcesc.Nu toți au fost însă de acord cu momentul istoric al asediului, unii considerând că este înfățișat asediul persan din secolul al VII lea iar alții, cucerirea Constantinopolului din 1453.O poziție singulară o are Sorin Dumitrescu, care vede o legătură organică între frescele din interior și cele din exterior .În lucrarea sa publicată nu cu foarte mult timp în urmă, el afirma că toată pictura exterioară ar fi de fapt Viziunea Sfântului Nifon de Constanțiana, realizată la cererea expresă a domnitorului Petru Rareș, iar procesiunea sfinților ar reprezenta banchetul ceresc. Vasile Drăguț deschide o perspectivă nouă privind semnificația picturilor exterioare , afirmând că ele sunt atât un manifest antiotoman cât și unul împotriva Reformei, care nega cultul Maicii Domnului și puterea ei de a face minuni.O poziție nuanțată o are și I.P.S Irineu Crăciunaș care consideră că doar scena Asediului pictată la Arbore ar înfățișa atacul persan propriu zis din 626, iar la celelalte ctitorii scena a fost actualizată cu elemente din asediul otoman din 1453 asupra cetății Constantinopolului.Acest asediu este văzut, nu doar ca simbol al luptei împotriva necredincioșilor, ci și ca simbol împotriva ereziei, și în principal al Reformei.După cum bine se știe la 31 octombrie 1517, Luther își publică celebrele teze care dau startul unor transformări fără precedent în lumea occidentală.Moldova, deși aflată la marginea evenimentelor, a putut cunoaște destul de timpuriu , adică din deceniul al treilea al secolului al XVI lea, ideile de bază ale Reformei.Se pare că acestea au pătruns pe filieră transilvăneană mai ales prin intermediul sașilor care aveau interese comerciale în Moldova și erau câștigați în mare măsură de ideile protestante.Mai mult decât atât,a existat chiar un contact direct menționat în corespondența lui Luther.Mai precis, în 1952 s-a publicat scrisoarea lui Nicolae Pflugers, documentul datând din 11 martie 1532, în care se arată că Luther ar fi încercat o convertire a populației de rit ortodox din Moldova, prin traducerea în colaborare cu un învățat autohton a Evangheliei și a Apostolului în limba română.Acest lucru demonsterază clar că încă din prima jumătate a secolului al XVI lea, ideile reformei pătrunseseră masiv în Moldova și găsiseră un teren prielnic printre catolicii de etnie maghiară sau germană aflați în număr destul de mare în târgurile Moldovei.Față de acest prozelitism agresiv manifestat de protestanți în Moldova,Petru Rareș nu și-a permis să răspundă cu duritate pentru a nu periclita relațiile cu negustorii sași, a căror prezență era vitală pentru economia Moldovei, și nici cu populațiile eterogene din târguri.De aceea apare ca deosebit de plauzibilă ipoteza că pictura exterioară extinsă inițiată în timpul domniei lui Petru Rareș, este un răspuns în culori la ideile protestante.Lucrul, care pe moldoveni îi preocupa cel mai mult, a fost în fapt latura iconoclastă a Reformei, fapt vădit mai târziu atât de consemnările cronicarilor Eftimie și Azarie cât și de modul în care Dimitrie Cantemir va comenta sinodul de la Iași din 1642.Petru Rareș a sesizat forța de comunicare de care dispune pictura murală și de aceea, răspunsul pe care acesta îl oferă, este puternic și nuanțat.Deși fiecare ansamblu în parte, are particularitățile lui, din punct de vedere al programului iconografic există o uniformitate și o deplină unitate între ele –poziția antireformistă.Această puternic front spiritual a devenit,,pământul cântând în imagini” unde rezistența ortodoxă nu a cedat indiferent de promisiunile sau amenințările mai marilor vremii.

O serie de interpretări mai recente vin din partea unor autori străini care încearcă să conecteze exclusiv frescele exterioare cu calitatea liturgică a icoanelor.Mai précis, Michel Taylor, studiind scena Arborele lui Iesei picat pe fațadele principalelor mănăstiri din nordul Moldovei și, comparându-le cu cea existent la Marea Lavră din Muntele Athos, ajunge la concluzia că frescele exterioare, (Judecata de apoi,Sinoadele, Ecumenice,Imnul Acatist, Scara lui Ioan.Scărarul,) sunt de fapt scene indisolubil legate de perioada Triodului,premergătoare Sfintelor Paști. Ideile sale insuficient fondate, sunt preluate și dezvoltate de către Mollie McVey care afirma că, pictura exterioară a mănăstirilor nu a avut nici un scop politic ci doar unul practic, servind procesiunilor religioase care aveau loc în decursul anului bisericesc.

Indiferent care a fost motivul pentru care picturile exterioare au apărut,ele rămân strălucite manifestări de artă și spiritualitate românească în Evul Mediu.Din păcate, salba de podoabă cromatică a dispărut de pe fațadețe multor monumente, fie din cauza intemperiilor, fie din cauza vitregiilor istoriei, însă cele care încă le mai păstrează chiar și parțial ,dau mărturie asupra frumuseții originare extraordinare.Chiar și acum după mai bine de 500 de ani ,ele fascineză, pentru că fiecare dintre mănăstiri este un diamant unic în salba de aur a Moldovei.Pictura lor îmbracă aproape aceleași forme, iar destinul lor uneori vitreg alteori glorios, le aduce în fata noastră pe fiecare cu harisma frumuseții lor proprii, ca locașuri ale Duhului Sfânt.

IV.5)Istoricul mănăstirilor cu pictură exterioară din nordul Moldovei.

IV.5.1)Mănăstirea Voroneț

Mănăstirea Voroneț, veche ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare, se află situată în satul cu același nume,actualment cartier în nordul orașului Gura Humorului.Din toate giuvaierurile Bucovinei, Mănăstirea Voroneț este cea mai apreciată din punct de vedere estetic fiind,, cel mai grațios monument care păstrează amintirea marelui Ștefan”

Prima atestare documentară a acestui sfânt locaș, se află într-un act provenind din 22 ianuarie 1472 prin care Ștefan cel Mare acordă acestei mănăstiri «unde este egumen popa Misail» scutire de taxele vamale pentru peștele adus de la Chilia de la Iezer sau de oriunde de pe teritoriul tării Moldovei.

Cronicarul Ion Neculce, leagă numele apariției acestui monument, de cel al Sfântului Daniil Sihastru, pe care l-ar fi consultat Ștefan Vodă, după dureroasa înfrângere dela Războieni din vara anului 1476:

«Iară Ștefan Vodă, mergând de la cetatea Neamțului în sus pre Moldova, au mersu pe la Voroneț, unde trăia un părinte sihastru pe nume Daniil.Și bătând Ștefan vodă în ușa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aștepte Ștefan vodă afară până de și-a istovit ruga..Și după ce și-a istovit ruga, l-au chemat în chilie pe Ștefan Vodă.Și s-au ispovedit Ștefan Vodă la dânsul.Și au întrebat Ștefan Vodă pe sihastru ce va mai face , că nu poate să se mai bată cu turcii;închina-va țara au ba?Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este a lui, numai după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii»

Cert este faptul că la sfărșitul războaielor cu turcii,după ce fusese realizată pe deplin centralizarea statului,Ștefan cel Mare pornește în 1487 marea acțiune de ridicare a locașurilor de cult rămase posterității ca adevărate mărturii ale spiritualității Evului Mediu moldovenesc.Lucrările de construcție a Voronețului au debutat în ziua de 26 mai a anului 1488 și s-au încheiat la 14 septembrie, așa cum ne informează pisania de deasupra ușii de intrare în pronaos :

«Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu , Domn al Tării moldovenești, fiul lui Bogdan Voevod, a început a zidi acest hram în mănăstirea de la Voroneț, în numele Sfântului , slăvitului mare mucenic și purtător de biruință Gheorghie, în anul 6696(1488), al lunii mai 26 ,în lunia Pogorârii Duhului Sfânt,și a fost terminată în același an , al lunii septembrie 14»

Tot marele ctitor s-a îngrijit de pictura interioară a bisericii si de dotarea ei cu toate obiectele necesare cultului.Foarte vestite, sunt clopotele donate de domnitor, chiar în cursul anului 1488, mai précis pe data de 5 mai, așa cum apare în inscripția turnată în bronzul clopotelor ,,Ștefan Vodă,din îndrumarea lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, au dat să toarne acest clopot în anul 6996(1488) luna mai 5Așa cum era obiceiul timpului, mănăstirea a primit diverse donații,constând în domenii de exploatare, începând cu satul Stulbicani(actuala comună Stulpicani)-17 ianuarie1488, apoi în 14 martie 1489 cu satul Vlădeni cu mori pe râul Siret, iar în 26 noiembrie 1490 cu săliștea Poiana de la Gura Humorului, fostă proprietate a Mănăstirii Humorului, care primește o altă moșie la schimb

. «Iar întru aceasta am binevoit domnia mea cu toată bunăvoința noastră și cu curată și luminată inimă și cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să împuternicim Sfânta noastră Mănăstire Voroneț, am dat acestei Sfinte Mănăstiri a noastre , acea siliște supusă mai înainte, anume Poiana de la Gura Humorului , să fie acestei Sfinte Mănăstiri de la Voroneț de la noi uric , neclintit niciodată în veci»

Acest document scris de către diacul Toader de la Suceava, arată starea de cucernicie a domnitorului, care dăruiește toate acestea cu «inima curată” deci dincolo de orice fel de interese lumești, și dorește ca ,,cine va fi domn al tării noastre din copiii noștri sau din neamul nostru sau iarăși pe cine va alege Dumnezeu să fie domn al Tării noastre Moldova, cela să nu clintească dania și întărirea noastră ci să o întărească și să o împuternicească»Aceast testament ctitoricesc al domnului Ștefan cel Mare, a fost preluat de fiii săi, care au continuat să facă danii Mănăstirii Voroneț.Urmașul său în scaunul de domnie, Bogdan cel Orb, donează la data de 8 decembrie 1514 iezerul Leonte de pe Nistru iar prin documentul din 21 decembrie 1515 satul București aflat la 10 Km depărtare.Donațiile au continuat și în timpul lui Petru Rareș care a înzestrat mănăstirea printr-un document din 27 aprilie 1546 cu satul Leonte iar la 7 august 1546 cu satul Balița.O nouă epocă de prefacere a mănăstirii are loc în anul 1547, când Mitropolitul Grigorie Roșca, vărul lui Petru Rareș adaugă mănăstirii un pridvor închis și pictează exterior mănăstirea.Aceste aspecte sunt revelate de pisania din stânga ușii de la intrare care ne anunță . «Cu vrerea Tatălui , cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh și cu osteneala robului lui Dumnezeu Kir Grigorie Mitropolit al întregii Tări Moldovenești, s-a adăugat și a început și s-a zidit și s-a săvârșit acest mic priprat și s-a zugravit în jurul întregii biserici pentru sufletul său în zilele lui Io Iliaș Voievod și a maicii sale Elena în anul7055(1547)luna septembrie 14».Grigorie Roșca reușește să ridice din averea sa personală și un corp de chili ale căror ruine sunt vizibile și astăzi.Donațiile sale nu se opresc aici, el cumpărând în 1551 și satul Mălini precum si policandre cărți de slujbă veșminte cruci și alte odoare bisericești.

Înzestrarea acestei sfinte mănăstiri continuă atât în timpul lui Alexandru Lăpușneanu care confirmă în 1558 satul Drăgoiești cât și în timpul fiului său Bogdan al IV lea(1568-1572) de la care primește în 1571 satul Julești.În 1585 , Petru Șchiopu confirmă o donație a familiei boierilor Movilești ,moșia Suhlinți, pusă în legătură cu înmormântarea la Voroneț în 1582 a unui fiu a lui Vascan Movilă, fratele lui Ion Movilă tatăl viitorului domn Ieremia Movilă.Acesta din urmă, urcat pe tronul Moldovei,donează în 1599 satul Micșinești iar mai apoi confirmă o donație a vornicului Gligorcea constând în moșiile Trăisteni, Târnauca și Ghizdița.Până în 1775, anul în care regiunea de nord a Moldovei numită Bucovina intră sub administrație habsburgică, mănăstirea reușește să-și rotunjească veniturile obținând la schimb cu moșia Vlădeni o serie de munți la Mestecăniș,Petriș și Muncelul de Straja.Odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic,situația mănăstirii se schimbă în mod dramatic ea fiind desființată în 1785 iar locașul de cult devenind biserică parohială.Anii ce au urmat au însemnat ani de ruină, căci comunitatea nu a mai avut resursele necesare conservării patrimoniului așa încât intemperiile, timpul și oamenii necunoscători ale valorilor religioase și artistice, au deteriorate o bună parte.dependințeși din pictura exterioară.După mai bine de 200 de ani de pustiire , prin decizia nr.1 din 14 martie 1991 semnată de către Înalt Prea.Sfințitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților în baza adresei Cancelariei Sfântului Sinod al B.O.R. 5373 din 1991 viața monahală reîncepe în vechea vatră a Mănăstirii Voroneț.Mănăstirea a fost reabilitată în mare parte, având o rânduială severă impusă încă din timpul lui Daniil Sihastrulși păstrată cu sfințenie de maici.

În 1996 lângă vechea biserică a fost construit un nou locaș de cult din lemn cu hramul Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul în care se desfășoară sfintele slujbe pe durata iernii

Din punct de vedere architectural , biserica Mănăstirii Voroneț este una din bisericile care s-a păstrat cel mai bine în interior deși Mitropolitul Grigorie Roșca i-a adăugat acel exonartex închis.Acoperișul original, a avut un înveliș separat peste părțile componente, însă pridvorul adăugat de Grigorie Roșca, a necesitat prelungirea lui în partea vestică și ridicarea peste baza turlei, ceea ce a răpit din zveltețea obișnuită a turlelor specifice stilului moldovenesc.În 1961 sub conducerea Direcției Monumentelor Istorice acoperișul a fost refăcut cu șindrilă în formă de solzi de pește, separate pentru fiecare din părțile component ale clădirii streșinile fiind mărite cu mai bine de un metro pentru a proteja picture exterioară de intemperii.De asemeni refăcându-se pavajul, s-a constatat că acesta fusese supraînălțat, deoarece draperiile pictate mergeau mai jos de nivelul actual.Dimensiunile monumentului sunt destul de modeste lungime 25,50 m, lățime 7,70m în dreptul pronaosului și 10,50 în dreptul absidelor.Voronețul reprezintă ,,o sinteză de elemente bizantine și gotice, sinteză realizată cu atâta coerență și bun gust, cu atâta rațiune și ingeniozitate, încât noul stil rămâne profund original și nu se mai găsește în alte părți ale lumii”.Planul bisericii este cel triconc, cu turla pe naos în stil voivodal, așezată pe o bază dublă una pătrată iar cealaltă stelată având firide largi și ocnițe ce apar ca mod de decorare și la abside.În interior, biserica respectă împărțirea caracteristică bisericilor bizantine:altar naos pronaos și pridvor.În altar avem două nișe mici în stânga și în dreapta, servind una ca proscomodiar iar cealaltă ca diaconicon.Naosul cu altarul și absidele laterale semicircular, are boltirile tipice moldovenești, realizate prin trecerea de la planul pătrat cerut de cele patru arcuri de susținere a turlei,alternate cu câte un rând de pandative, la planul circular al construcției.În pandativi(construcție de zidărie în formă de triunghi sferic, cu vârful în jos, aflate la colțurile formate de arcurile mari care sprijină cupola) se află oale de rezonanță.Pronaosul aproape pătrat și boltit într-o calotă așezată pe patru arcuri mari, este despărțit de naos printr-un perete gros comunicând între ele printr-o ușă în formă gotică cu vergele încrustate.Trecerea din pronaos în pridvorul adăugat de Grigorie Roșca se face de asemeni printr-o ușă cu un frumos chenar de colonete care se întâlnesc în arc frânt .Exonartexul este boltit în semicilindru cu câte o fereastră gotică aflată pe latura de nord și de sud.În exterior, soclul este înzestrat cu o bancă săpată în piatră care ajunge până în dreptul absidelor laterale.Arcul naosul este întărit în exterior de două contraforturi iar alte două contraforturi așezate la 45 de grade au rolul de a propti colțurile de apus ale bisericii.Pronaosul nu are contraforturi lipsind de asemeni contrafortul estic al altarului.Ferestrele părții vechi a bisericii sunt mici de formă dreptunghilară în timp ce ferestrele pridvorului sunt mult mai mari în stil gotic deosebit de elegante.

Pictura bisericii constituie cu siguranță valoarea artistică cea mai mare a acestui monument căci precum remarca V.Drăguț,Voronețul întruchipează cel mai mult valențele de expresivitate ale epocii lui Ștefan cel Mare.Opinia sa completează pe cea a lui Nicolae Iorga care scria despre picture Voronețului că este ,,cea mai strălucită zugrăveală ce se vede la vreuna din vechile noastre biserici, pictură care se dă drept cea mai tipică , reprezentativă a bisericilor noastre vechi”.Nu putem trece cu vederea frumosele cuvinte rostite de Martha Bibescu care compară Voronețul cu Biblia care răsare din iarbă.,,Am venit să vedem fresce bisericești.De obicei acestea sunt doar niște imagini fumurii, înfrumusetări interioare care abia se conturează la lumina unei lumânări luată de la altar….dar la Voroneț picturile sunt flori din miezul pământului, și comori în bătaia vânturilor, iar lumina este cea a cerurilor “Deși limbajul religios și artistic a Voronețului este asemănător cu cea a celorlalte biserici din aceea perioadă,, în ansamblul picturilor interioare și exterioare apar unele compoziții neîntrecute în puterea de expresie și măiestrie precum și o serie de elemente care sunt luate din viața mediului înconjurător și din arta populară elemente care constituie fără îndoială o îmbogățire a picturii bisericești byzantine.La Voroneț iese la iveală mai vădit ca aiurea, trecerea de la stilul arhaic al picturii murale din timpul lui Ștefan cel Mare, spre un stil mai viu , mai liber care se poate cunoaste în picture exterioară din timpul lui Petru Rareș, o dovadă de contribuție a scolii locale la crearea unui stil național în interiorul artei bizantine”

Unii consider că pictorul acestui sfânt locaș este necunoscut deși.sub portretul Mitropolitului Grigorie Roșca, aflat în stânga chipului aureolat a lui Daniil Sihastrul se află înscris numele pristavului Marcu.Indiferent cine a a realizat lucrarea, ea rămâne o operă monumental de o valoare inestimabilă rivalizând cu orice capodoperă a culturii universale.Sorin Ulea nota că ,, facultatea dominantă a zugravului de la Voroneț constă tocmai în adâncimea sentimentului, în forța morală pe care o evocă arta sa sinceră și gravă” În jurul albastrului de Voroneț parcă stăruie și astăzi o aură legendară și deși cunoaștem bine compoziția chimică a culorii fiind vorba de un carbonat basic de cupru,am vrea să credem că ea nu mai poate fi reprodusă niciodată în laborator.Această idée poate conține un sâmbure de adevăr căci, deși chimic putem reproduce culoarea, totuși nu vom reuși niciodată sa mai reproducem atmosfera duhovnicească a timpului, trăirea rugăciunii cea care dă viață culorii.

Pictura interioară în altar și în naos este cea originală din timpul lui Ștefan cel Mare în timp ce pictura din pronaos este puțin mai târzie dar oricum anterioară adăugirii și pictării exonartexului de către Grigorie Roșca.

În altar sus pe cupolă este zugrăvită Maica Domnului cu Domnul Iisus în brațe(Platytera) străjuită de o parte și de alta de doi îngeri, iar apoi mai jos Scena împărtășirii apostolilor, a spălării picioarelor și Cina cea de taină.În ancadramentul de la fereastra altarului este pictat Iisus Hristos, Mielul, întins pe disc și străjuit de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril..Ultimul registrul cuprinde Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur,Nicolae al Mirelor Lichiei,,Spiridon al Trimitundei și diaconii Ștefan și Prohor de o parte și de alta a absidei.La proscomidiar apare icoana ispitirii lui Avraam iar în cealaltă nișă care servește ca diaconicon Sf.Diacon Lavrentie.

În naos, programul iconografic al Voronețului, se diferențiază de programul celorlalte biserici din acea epocă cel puțin privitor la zugrăvirea icoanelor din ciclul patimilor.Dacă la celelalte biserici scenele au o succesiune cronologică,aici imaginile sunt disparate, meșterii dorind să surprindă mai mult aspectul teologic.De asemeni, icoana Pantocratorului, grav și aspru este considerată ca fiind cea mai bine integrată în arhitectura turlei, apărând pe două năframe de lumină una romboidală suprapusă pe una pătrată.Pereții turlei principale sunt împărțiți în trei registre,îngeri cu ripide, profeți ai Vechiului Testament și Sfinții Apostoli.În pandativi găsim cei patru evangheliști iar în registrul superior din cele două conci ale absidelor scene din viața Sfântului Ioan Botezătorul, urmat de sfinții militari.În glaful ferestrelor găsim scene din ciclul patimilor Mântuitorului-la sud Hristos în fața lui Pilat iar la nord Prinderea lui Iisus.

În absida sudică în concă se află:Schimbarea la Față și Rugăciunea din Grădina Ghetsimani iar iar de-o parte și de alta a ferestrei Batjocorirea lui Iisus și Pregătirea crucii. În absida nordică în concă sunt pictate Intrarea în Ierusalim și Învierea lui Lazăr iar de o parte și de alta a ferestrei Pogorârea la iad și Lepădarea lui Petru.Pe peretele sudic în stânga absidei Adormirea Maicii Domnului și Ducerea Crucii iar pe cel nordic Femeile mironosițe și Pogorârea Sfântului Duh.Peretele vestic al naosului conține sus medalioane de sfinți încadrând trei scene principale Înălțarea Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și Întâmpinarea Domnului iar în registrul următor patru scene:Așezarea pe cruce,Răstignirea, Coborârea de pe cruce și Plângerea lui Iisus.Tot pe peretele vestic apare tabloul votiv în care apare Ștefan cel Mare blond cu plete și mustață condus de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe patronul locașului și prezentând biserica lui Hristos care stă pe tron.Voievodul este urmat de soția sa Maria și de fiul Bogdan.Se remarcă atât în altar cât și în naos o serie de note arhaice în modul de concepție al picturii vizibile mai ales la scenele din ciclul patimilor în care se face apel la elemente iconografice de bază eliminându-se amănuntele.

În cupola pronaosului remarcăm icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe,(Vlachernitisa) înconjurată de un curcubeu susținut de îngeri .Pereții sunt dedicați aspectelor principale din viața Sfântului Mucenic Gheorghe conținând însă și 46 de medalioane de sfinți pustnici.Deasupra ușii de acces în pronaos mai este un medallion reprezentând pe Maica Domnului.Pridvorul cuprinde în întregime Menelogul (calendarul bisericesc) executat însă într-o manieră mult inferioară celei din restul locașului datorită poate faptului că aici au lucrat ucenici. I.D.Ștefănescu remarca:

,, Interiorul nu ne oferă în present decât o decorare executată spre sfârșitul secolului al XVI lea, de un character mediocru din punct de vedere artistic și care nu se apropie deloc de secolul al XV lea.Trebuie să mai ținem seama și de cele două restaurări din secolul al XIX lea”

Valoarea deosebită a Voronețului este dată în principal de valoarea frescelor exterioare, care în opinia lui Petru Comărnescu,sub Petru Rareș reprezintă cristalizarea stilului național în pictură precum în s-a ajuns în vremea lui Ștefan cel Mare la un stil moldovenesc în arhitectură.

Pe peretele sudic găsim Arborele lui Iesei, pe fondul albastru unic și inconfundabil care a făcut atât de vestit Voronețul în toată lumea.Aici aflăm și chipurile filosofilor elini.De asemeni apare și Acatistul Sfântului Nicolae și o temă specefică picturii moldovenești martiriul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava dezvoltat în 12 scene.În preajma ușii de la intrare ornată cu o frumoasă icoană Deisis, lângă chipul sfântului Mare Mucenic Gheorghe, patronul și ocrotitorul Sfintei Mănăstiri, apare zugrăvit portretul Mitropolitului Grigorie Roșca alături de cel al Sfântului Daniil Sihastrul.Deasupra acestor icoane menționate se află pisania pusă de Grigorie Roșca despre care am vorbit la începutul prezentării mănăstirii.Cele trei abside sunt decorate cu sfinți reprezentând Biserica triumfătoare grupați pe șase registre:sus îngerii în jurul lui Dumnezeu Tatăl Creatorul care este pictat pe mijlocul absidei altarului,serafimii cu câte patru aripi pictați în ocnițe ,apoi Maica Domnului cu profeții.Urmează pruncul Iisus cu potirul înconjurat de Sfinții Apostoli, iar sub fereastră Iisus binecuvântând având alături ierarhi și pustnici,iar în ultimul registru Sfântul Gheorghe înconjurat de sfinți mucenici.Contrafortul sud vestic apare imaginea Sfântului Grigorie Dialogul în veșminte arhierești și purtând pe cap coroana princiară.

Peretele de nord care a suferit numeroase intemperii este destul de șters dar mai păstrează însă urme de teme care pot fi identificate printre care fragmente din scena Creației, Acatistul Maicii Domnului, tema apocrifă a semnării zapisului cu diavolul de către Adam și Vămile Văzduhului.

Piesa de rezistență a pictorilor de la Voroneț se desfășoară însă pe peretele vestic unde este înfățișată Judecata de apoi scena care atinge aici perfectiunea.În partea cea mai de sus a registrului,Dumnezeu stă pe tron și poruncește rularea cerului ca semn al sfârșitului timpului.Dedesupt apare icoana Deisis ,Iisus pe tron rugat de Maica Domnului și de Sfântul Ioan Botezătorul în mijlocul cetei apostolilor:De la picioarele lui Iisus pornește un râu de foc în care sunt atrași cei păcătoși.Mai jos Adam și Eva cu ceata credincioșilor conduși de Sf.Ap. Pavel și necredincioșii dojeniți de Moise.Apare apoi cântarul cu care sunt cântărite faptele oamenilor arătând lupta dusă de demoni pentru suflete.Apoi în sfârșit iadul în stânga și raiul în dreapta, în colț învierea oamenilor din mare iar la mijloc tema morții dreptului și a păcătosului.Pictura moldovenească își arată la Voroneț întreaga sa clasă, multe din compoziții sunt unice ca realizare, meșterii ducând către perfecțiune pictura în frescă .Zugravii au fost oameni inspirați care nu au ezitat să aștearnă pe perți toate culorile produse de natura înconjurătoare într-o armonie deplină încât parcă albastrul cerului și frumusețea poienilor înflorite au urcat pe pereții Voronețului.Desenul este ferm, portretele sunt bine conturate având numeroase accente realistepurtând ca model chipul omului din popor.Cu decorația Voronețului marea epocă de strălucire a picturii exterioare va lua sfârșit lăsând însă posterității mărturii inestimabile ale credinței și iubirii.Alături de pictura nu putem să nu vorbim despre odoarele păstrate în interiorul mănăstirii.Este vorba despre stranele albe și policrome din timpul mitropolitului Grigorie Roșca, un policandru de lemn păstrat în pridvor.Remarcăm de asemeni o cruce cu 32 de scene sculptate de către popa Nichifor în 1550.Tâmpla altarului cu motive decorative în relief, lucrat în lemn de tisa aurit,reprezentând simboluri cereștine este o adevărată capodoperă a sculpturii în lemn.Mănăstirea a fost înzestrată cu numeroase luvrări de valoare artistic așa cum ne arată ,,Condica Sfintei Mănăstiri Voronețul” intocmită de arhimandritul Vartolomei Măzăreanul care din păcate înșiră obiectele cele mai multe însă fără a le descrie.Odată cu desființarea mănăstirii multe din ele au ajuns la alte sfinte locașuri, sau în muzee din țară sau străinătate.

IV5.1.1Trăitori cu viață aleasă dela Sfânta Mănăstire Voroneț.

Sf.Cuvios Daniil Sihastru

Despre viața acestui sfânt cuvios, informațiile sunt destul de puține și incerte în afara câtorva repere istorice date ca sigure.Oricum peste sâmburele istoric s-a turnat din tradiția populară în așa măsură încât parcă figura Sfântului devine legendară.

Se pare că s-a născut într-o familie de oameni sărmani de pe moșia mănăstirii ,,Sf.Nicolae” din Rădăuți,la Botez a primind numele de Dumitru.Cunoscând viața duhovnicească aleasă care înflorea la mănăstirea din Rădăuți,hotărăște la vârsta de 16 ani să intre ca monah sub numele de David.După mai mulți ani de nevoință aspră este hirotonit preot și se retrage la mănăstirea Sf.Laurențiu din Vicovu de Sus.Munții de jur împrejur erau plini de nevoitori pustnici care experimentau isihasmul în asceză severă, așa încât a ucenicit în această școală a sfințeniei însetând după viața pustnicească.

Această mare dorință a sufletului său va fi îndeplinită după anul 1450 când va îmbrăca schima cea mare sub numele de Daniil și se va retrage într-o chilie săpată în stâncă pe malul râului Putna.Vestea despre starea duhovnicească înaltă a cuviosului Daniil s-a răspândit foarte repede printre credincioșii din împrejurimi, încât toți cei doritori de rugăciune și sfaturi pentru adevărata viețuire în Hristos îl căutau cu multă osârdie.Potrivit tradiției locurilor Sfânta Mănăstire Putna ar fi fost ridicată de Stefan cel Mare la sfatul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul.Odată cu sfințirea bisericii, în 1471 liniștea locurilor începe să fie tulburată de mulțimea credincioșilor boieri sau oameni simpli care venind la mănăstire căutau să fie cât mai mult timp în preajma sfântului. Doritor de a-și regăsi liniștea rugăciunii, Daniil Sihastru hotărăște să se rupă de aceste locuri și să găsească o zonă necercetată încă de picior omenesc.În acest timp murind mitropolitul Teoctist(1477)toții credincioșii cu domnul în frunte au hotărât ca înlocuitorul său să fie Cuviosul Daniil.Pregătirile fiind gata, un alai a pornit din Suceava cu scopul de a ajunge la chilia lui spre a-l aduce în capital și a-l așeza pe scaunul mitropolitan.Peste noapte însă acesta și-a părăsit locașul și trecând munții, ajunge la apa Voronețului unde în condiții de sălbăticie își face o chilie sub Stânca Șoimului .În preajma locului, exista deja o mică mănăstire de călugări condusă de starețul Misail.Viețuiește aici o vreme neștiut în liniște și pace deplină până când faptele sale minunate au făcut din nou cunoscut lucul în care viețuia și oamenii au început din nou să vină în număr mare.Aici l-a găsit Ștefan cel Mare și i-a cerut sfatul după lupta sângeroasă pierdută la Valea Albă în fața oștilor cotropitoare ale lui Mahomed al II lea.(1451-1481)..Sfântul Cuvios Daniil a îmbărbătat pe domnitorul descurajat, de la care a obținut promisiunea că va ridica o mănăstire cu hramul Sf.Mare Mucenic Gheorghe în cazul în care va reuși să alunge pe dușmani.Acesta este contextual istoric în care i-a naștere la 1488 Sfânta Mănăstire Voroneț.După mai mulți ani de pusnicie spre bătrânețe Sfântul Cuvios se retrage în obștea Mănăstirii Voroneț iar după anul 1488, anul sfințirii noului locaș este ales stareț în locul defunctului Efrem.Fiind înaintat în vârstă(peste 80 de ani)prezența lui ca stareț a fost destul de scurtă.A trecut la Domnul în 1496 fiind înmormântat în pronaosul Bisericii așa cum arată inscripția de pe piatra funerară ,,Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil»Amintirea sa a fost cinstită într-un mod deosebit de urmașii săi încât chipul său apare pictat la intrarea în sfântul locaș alături de mitropolitul Grigorie Roșca precum și în evangheliarul dăruit mănăstirii Voroneț de către același mitropolit..Numele Sfântului Daniil a depășit hotarele Moldovei fiind pomenit de teologul Zaharia Kopystenski în opera sa ,,Palidonia” alături de Sf.Ierarh Leontie de la Rădăuți printre sfinții din Tările Române,,În Voroneț în mănăstire,Daniil, sfântul făcător de minuni”De asemeni și vrednicul de pomenire Mitropolitul Dosoftei, în opera sa ,,Viețile sfinților” scria următoarele:

,,Deci mulți sfinți se fac la ruși și până astăzi se fac, că am văzut pe arhimandritul Inochentie de Pecersca de patru luni murit și părea că este din acest ceas adormit, îți părea că-I scăldat.Așa curat era, nimica acru sau greu ceva, ca niște moaște trupul lui.Că și în vremea de acum mulți sfinți sunt de petrec cu noi, care numai Dumnezeu îi știe în inima lor.Dară tocmai din rumâni mulți sunt care am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat fără numai Daniil de la Voroneț și Rafail de la Agapia, am sărutat sfintele lor moaște”

Cuviosul Misail ieroschimonahul.

Datele despre el sunt incerte încât cele mai multe aspect din viața lui sunt cunoscute din tradiție.Este pomenit prima dată ca egumen al Voronețului în documentul lui Ștefan cel Mare din anul 1472

A fost ucenic al Sfântului Daniil Sihastrul intre 1450 și 1470 când se nevoia în chilia sa de la Putna.Cu binecuvântarea părintelui său duhovnicec se stabilește împreună cu mai mulți ucenici în mănăstirea Voroneț.După ce a primit darul preoției a fost ales egumen în obștea mănăstirii.Văzând că duhovnicul său nu mai are liniștea necesară rugăciunii odată cu sfințirea Mănăstirii Putna, l-a adus în taină la Voroneț ajutându-l să să-și încropească chilia de piatră de la Stânca Șoimului.Datorită priceperii sale, obștea mănăstirii Voroneț ajunsese în jurul anului 1480 la peste 60 de viețuitori.De asemeni numărul sihastrilor trăitori în pădurile din jur erau ca la 50 de persoane.După 1480 cuviosul Misail s-a făcut schivnic și s-a săvârșit cu pace nu după mult timp.

Cuviosul Efrem ieroschimonahul

A fost tot un ucenic apropiat a Sfântului Daniil Sihastru, format încă din perioada putneană.A fost un om smerit și ascultător, neieșind din cuvântul bătrânului Daniil.După moartea cuviosului Misail,a fost ales egumen al Voronețului, dezvoltând pe lângă mănăstire o scoală de caligrafi.În timpul stăreției sale a avut bucuria de a vedea înălțată în 1488 monumental biserică a Mănăstirii.Cu sfatul obștii renunță la demnitatea de egumen în favoarea părintelui său duhovnicesc.Daniil.La moartea sa survenită în primii ani ai secolului al XVI lea mănăstirea era deosebit de înfloritoare având în obște peste 60 de monahi.

Cuviosul Ioan Monahul

A fost unul din ucenicii de chilie a Sfântului Daniil Sihastrul.Intră din copilărie în obștea Mănăstirii Voroneț după anul 1470 și este rânduit de egumenul Misail ca ascultător al cuviosului Daniil.Este călugărit la vârsta de 18 ani și învată caligrafia.Pleacă pentru un timp la mănăstirea Probota fiind pentru un timp sub ascultarea Mitropolitului Grigorie Roșca.Dintre cărțile copiate de monahul Ioan, menționăm cartea intitulată ,,Cuvintele Sfântului Efrem Sirul” copiată în anul1550 pentru mănăstirea sa de metanie.Cartea are o însemnare care spune «…cu învățătura mitropolitului Grigorie…am dorit din inimă și am dat din dreapta mea agonisită și am făcut această carte, numită a Sfântului Efrem și am dat-o la mănăstirea Voronețului…unde din fragedă tinerețe și din copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile sfânt părintelui nostrum Daniil cel Nou și unde am primit mântuitorul și îngerescul cin.”.A murit nu după mult timp la mănăstireaVoroneț

Sfântul Epifanie de la Voroneț

Printre nevoitorii cu viață îmbunătățită ce au trăit în mănăstirea Voroneț, sau în codrii împrejmuitori, menționăm la loc de cinste pe Sfântul Epifanie.A trăit în prima jumătate a secolului al XVII lea fiind originar din SuceavaInformațiile referitoare la el sunt foarte puține însă tradiția locurilor ne spune că era foarte rugător, și bland având darul lacrimilor.Mulți oameni venind la dânsul și-au găsit alinare suferințelor sufletești și trupești pentru că avea și darul înainte vederii.Săvârșindu-se în pace, a fost cinstit de oameni ca un adevărat sfânt făcător de minuni.

IV.5.1.2 Rolul religios cultural al mănăstirii

Pe lângă Tetraevanghelul dăruit mănăstirii în 1490 de către voievodul Ștefan cel Mare, nu se știe clar în ce condiții a apărut și un Sbornic slav din 1359.

De la mitropolitul Grigorie Roșca ne-a rămas un Tetraevangheliar scris în 1550 și ferecat artistic în anul 1557 donat mănăstirii unde,, din fragedă pruncie m-am închinat lui Dumnezeu”De asemeni monahul Ioan a copiat pentru mănăstire,,Cartea Sfântului Efrem”.În “Condica Mănăstirii Voroneț,” Vartolomei Măzăreanu mai enumeră și alte lucrări cum ar fi Beseda Sf Ioan Zlatoust, diferite cazanii,Varlaam și Ioasaf, în total fiind vorba despre30 de titluri.Un Praxiu scris de diaconul Mihail în 1544 și donat de Mitropolitul Teofan se află acum la Sucevițaiar un Tetraevangheliu scris de monahul Teofil în 1614 la porunca Mitropolitului Anastasie Crimca se află în biblioteca din Lwow.Cu siguranță că pentru mai bine de 200 de ani Voronețul a reprezentat pentru întreaga zonă furnizorul de cărți bisericești caligrafiate care trebuie să fi alimentat și parohiile din jur.Către sfârșitul secolului al XVII lea mai este menționat tahigraful Filotei care moare în 1701iar ultimul din această serie este ieromonahul Ieronim Stoleru care a lăsat în urmă un manuscris datat 1801 cu Pildele lui Isop Prea Înțeleptul.

Ceea ce definește însă în plan cărturăresc mănăstirea voroneț, este ,,Codicele voronețian” unul dintre cele mai vechi texte în limba română.În fapt este vorba de codicii cu text rotacizant din veacul al XVI lea , de Codicele voronețian care cuprinde o parte din faptele Apostolilor și din epistolele sobornicești(Iacov și I,II Petru) precum și Psaltirea voronețeană cu text paralel slav roman.Cercetarea paleografică a demonstrate că textile au fost copiate după manuscrise mai vechi în a doua jumătate a secolului al XVI lea așa cum a demonstrate profesorul Petre Panaitescu.Nu știm cu siguranță dacă toate textile codicelui voronețean au fost scrise chiar aici.Petru Rareș ar fi luat cu el lucrarea în refugiul de la Ciceu iar apoi la Constantinopol aducându-le înapoi în țară în 1541.De la el ar fi fost luate de către Mitropolitul Grigorie Roșca și aduse la Voroneț.Indiferent de opinia unui călugăr viețuitor în mănăstirea voroneț care folosind manuscrisul nota în 1733«Această carte a fost scrisă pe rumănie și nu este bună de nimic” ea a devenit mărturia primelor încercări de scriere în limba română.

Voronețul rămâne poate cea mai de valoare lucrare arhitectonică și de artă bisericrească a Evului Mediu din întreaga tară recunoscută în plan mondial și vizitată de zeci de mii de turiști anual.Dincolo de reperul istoric pe care l-a constituit ,obștea monahală de aici se străduiește să mențină prin rugăciune și rânduială aspră reperul spiritual pre care ctitorii săi l-au dorit să îl aibă.

IV.5.2 Mănăstirea Humor

Pe valea pârâului Humor,srăbătută odinioară doar de o cărare ascunsă, însă actualmente de un drum modernizat,se află frumoasa mănăstire Humor pitită între dealurile împădurite ala Bucovinei.Monumentul se află la 5 kilometri de orașul Gura Humorului, localitate ce și-a primit numele de la același pârâu și care împlinit în 1990 cinci sute de ani de atestare documentară.Ca și mănăstirea Voroneț situată la doar 8 kilometri distanță, Humorul s-a remarcat prin zugrăveala sa exterioară care a devenit faimoasă în întreaga lume.

Mănăstirea este foarte veche, fiind zidită la începutul secolului al XV lea, mai précis între anii 1400-1410 de către vornicul Oană.Nu știm care a fost rațiunea care l-a îndemnat pe boierul Oană să zidească acest sfânt locaș într-un spațiu atât de retras, pentru că uricul de danie lipsește, dar credem că evlavia și dorința de a-și asigura locul de veșnică odihna într-o vale liniștită au cântărit mult în această decizie.Vechea mănăstire a vornicului Oană zidită din piatră nu a avut aceeași locație ca cea pe care o are acum actuala mănăstire ci s-a aflat cu cca 100 de metri mai jos în central actual al satului Mănăstirea Humorului.Din istoria acestei prime mănăstiri se cunosc destul de puține lucruri.Ea este pomenită pentru prima dată în 1415 într-un act de danie a lui Alexandru cel Bun pentru «mănăstirea panului Ivan Vornicul care este la Homor»Alte două documente din 1428 și 1429 vorbesc despre o danie a voievodului constând într-o seliște cu trei sate, fiilor lui Ivan vornicul «la Homor unde este mănăstirea lor».Nu știm cauza exactă a ruinării ei survenite în jurul anului 1527 dar speculând gândim că a putut fi vorba de un cutremur de pământ sau o revărsare a capriciosului pârâu Humor care curgea prin apropiere. Cercetările care au avut loc în 1938 ,1960 -1961și 1970 ne relevă faptul că prima biserică a fost destul de mică fiind construită din piatră brută Ea ,,avea un pronaos prevăzut cu doi pilaștri masivi în colțurile apusene probabil meniți să susțină o arhivoltă, prin care să se obțină reducerea planului încăperii ușor alungită la un pătrat, indiciu că tinda fusese acoperită cu o calotă semisferică” .

Din navă nu au mai rămas decât extremitățile căci partea centrală nu mai este vizibilă pe suprafața solului dar acest fapt plus conformația molozului ne duc cu gândul la existența anterioară pe latura sudică și pe cea nordică a unor hore.Planul original al lăcașului de cult se reducea doar la altar și naos , pronaosul fiind adăugat pe parcursul secolului al XV lea.Săpăturile din 1938 dar mai ales cele din 1970 au scos la iveală și urme de pictură pe pereții interiori a altarului.Deși fragmentele descoperite sunt de mici dimensiuni au fost suficiente pentru a se concluziona că paleta cromatică a sfântului locaș era una bogată și cu reale calități artistice.

Epoca lui Petru Rareș este epoca rezidirii mănăstirii, a reinventării ei ca spațiu sacramental și reper duhovnicesc în întreaga Moldovă.De această dată biserica primește sprijinul înaltului dregător și sfetnic bun al domnului Petru Rareș așa cum apare evocat în documentul cancelariei voivodale din 8 aprilie 1528 : «că acest adevărat boier al nostru credincios , pan Toader Bubuiog logofăt a slujit mai înainte sfânt răposaților părintelui domniei mele Ștefan Voievod, a fratelui domniei mele Bogdan Voievod și nepotului domniei mele Ștefan Voievod cu slujbă dreaptă și credincioasă, iar astăzi ne slujește nouă drept și credincios» Având binecuvântarea voievodului care a încuviințat refacerea mănăstirii, Toader Bubuiog s-a implicat în reconstrucție, neprecupețind nici un efort material sau moral așa cum ne glăsuiește pisania de deasupra ușii de acces în pridvor :

«Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, prin voința și cu ajutorul blagocestivului Domn Petru Voievod, fiul bătrânului Ștefan Voievod,s-a început și s-a făcut acest hram în numele cinstitei adormiri a Preacuratei și Preabinecuvântatei noastre stăpâne Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria,cu cheltuiala și osteneala robului lui Dumnezeu jupan Teodor, mare logofăt și al soției sale Anastasia, în anul 7038 (1530) luna august 15, fiind egumen Kir Paisie. »

Mănăstirea a fost bogat înzestrată de ctitorii ei încă de la începuturi.Deși nu mai există nici un act de danie presupunem că de la vornicul Oană a primit toată seliștea de pe dealul Dobrin până la poiana de la gura Humorului acolo unde pârâul Humor se varsă în râul Moldova.În 1490 la porunca lui Ștefan cel mare această poiană a fost luată din proprietatea Mănăstirii Humor și dată în proprietatea Mănăstirii Voroneț.Drept despăgubire, Humorul a primit satul Glodeni din ținutul Dorohoiului.

Încă din 1415 Alexandru cel Bun donează satul Pârtești și Seliștea lui Oieniș,sate situate peste munte destul de aproape de mănăstire.

Ștefan cel Mare dăruiește în 1475 satul Călugăreni precum și Muntele Ostra situat pe pârâul Suha.

În 1459 Ștefan cel Mare a promis mănăstirii cinci buți de vin pe an pe tot parcursul domniei sala.Se pare că această promisiune a fost respectată cu sfințenie și continuată de urmașii săi.

Alte donații au constat în prisăci atât de necesare pentru aprovizionarea cu miere și pentru ceara din care se confecționează lumânările.Prima numită Zlătăroaia lângă Bohotin a fost donată de boierul Iurie Șerbici în 1467 iar celelalte două numite Covasna și Cornești de către Ștefan cel mare și respectiv fiul său Bogdan cel Orb.

În 1520 Ștefăniță voievod dăruiește sfântului locaș jumătate din iezerul Oreabov de pe Prut, cealaltă jumătate aparținând Moldoviței.Această danie vine ca o completare la facilitățile oferite în 1445 de către Ștefan fiul lui Alexandru cel Bun.

Marele ctitor Toader Bubuiog a dăruit o mare parte din averea sa mănăstirii împodobind-o cu o salbă de sate din proprietatea familiei sale : Corcești pe Cozancea din ținutul Hârlăului, Feredeni din ținutul Botoșaniului, Avrămenii , jumătate de Dersca, Brănești și Davidova.

După moartea lui Toader Bubuiog, mănăstirea și-a găsit un alt protector important în persoana lui Daniil portarul Sucevei, ginerele postelnicului Cosma Șarpe.Acesta donează în 1555 satele Drăgușești pe Bahlui,și o parte din satul Băișești cu trei sălașe de țigani.La acestea se mai adaugă numeroase sfeșnice cădelnițe , un chivot , veșminte preoțești precum și o serie de reparații efectuate pe cheltuiala sa.

De la voievodul Alexandru Lăpușneanu mănăstirea primește în 1555 ca danie muntele Măgura din apropierea orașului Câmpulung Moldovenesc.Cu această ocazie sunt meționate ca aflându-se în proprietatea mănăstirii și satele Strahotin pe Jijia și Văleni din ținutul Sucevei.

În secolul al XVIII lea postelnicul Trifon dăruiește mănăstirii satul Vlăiceni din ținutul Dorohoiului și două fălci de vie la Cotnari.În 1742 mănăstirea achiziționează de la frații monahi Ghideon și Ghelasie fiii lui Savin din Comănești , jumătate din satul Comănești contra sumei de 172 de lei.Cu timpul această parte de sat s-a numit Livezile Humorului iar actualmente Humoreni.

Una din ultimele danii consemnate înainte de momentul desființării din 1785 este aceea a soților Toader Brahnă și Antimița care dăruiesc în 1751 mănăstirii a VI parte din moșia Românești din tinutul Sucevei urmând ca donatorii să fie îngropați la mănăstire și să fie pomeniți în fiecare an pe data de 8 noiembrie.

Mănăstirea a trecut și prin perioade deosebit de tulburi mai ales în decursul secolului al XVI lea, când puterea de rezistență a principatelor române în fața pericolelor externe, a scăzut considerabil.Deși Vasile Lupu a întărit în 1641 mănăstirea cu ziduri împrejmuitoare și cu un impozant turn de apărare, ea nu a putut fi ferită de jaful provocat de cazacii lui Timuș Chmelnițki în evenimentele de la 1653 .În vremurile tulburi ce au urmat au fost furate și clopotele mănăstirii despre care se auzise că au fost duse peste munți în Transilvania și vândute.

Adevăratul progrom al mănăstirii începe odată cu răpirea Bucovinei de către austrieci în 1775 când ea este pusă pe lista locașurilor de cult ce urmau a fi desființate.Fiind despărțită în chip samavolnic de proprietățile ei aflate în Moldova, obștea a fost lipsită de numeroase venituri care ar fi permis desfășurarea în bune condiții a vieții mănăstirești.Egumenului Eftimie cel care conducea obștea din 1779 i s-a înscenat un control care l-a găsit ca fiind risipitor și incorect.Fiind acuzat că a făcut multe datorii și că a trecut vitele mănăstirii în Moldova, este pus în lanțuri și trimis în canon la Putna.La 26 aprilie 1785 a sosit la mănăstire comisia însărcinată cu întocmirea actelor necesare desființării mănăstirii.În acel moment aici se mai aflau doar patru monahi, Macarie, Tarasie, Ioanichie și Ianachi care și-au exprimat dorința de a fi lăsați să plece în Moldova.Biserica mănăstirii a devenit biserică parohială iar dependințele ei au fost folosite mult timp de armata austriacă în propriul ei interes.

În 1991 mănăstirea este reînființată de această dată ca obște de maici în prezent aici aflându-se aproximativ 40 de viețuitoare conduse de maica stareță Stavrofora Paraschiva Sorohan.

Arhitectura Humorului

Renumele monumentului este legat în mare parte de arhitectura sa deosebită.Aici apar în secolul al XVI lea elemente noi ca surse de inspirație pentru construcțiile următoare.În stilul moldovenesc nou format și cristalizat, Humorul apare ca un element de cotitură.Dincolo de accentul pe care meșterii îl pun acum pe elementele specifice care să pună în valoare pictura exterioară,la Humor pentru prima dată putem vorbi despre pridvorul deschis în locul celui închis și despre tainița care se află deasupra camerei mormintelor.Nu putem ști de unde s-au inspirat meșterii moldoveni atunci când au preluat ideea, însă putem să speculăm fie că este vorba de o încheiere logică a unui proces evolutiv, fie că a fost vorba de o inspirație din afara hotarelor Moldovei.

Sfântul locaș are o lungime de 27 de metri și o lățime de 8 metri în dreptul absidelor,nefiind însă ctitorie voivodală biserica nu are turlă centrală.Pridvorul are patru arcade mari în arc frânt.Dintre ele cele două deschise pe partea vestică au parapete înalte iar celelalte două dispun de câte una pe fațadele laterale fiind folosite ca spații de acces de pe fața nordică sau sudică.

Printr-o ușă puternică ferecată cu fier și nituri se pătrunde în pronaosul de formă pătrată care este luminat de două ferestre laterale mari în arc frânt și boltit cu o cupolă care se sprijină pe patru arcuri laterale.Aici în pronaos se află mormântul vrednicului de pomenire Eftimie episcopul de Rădăuți.Inscripția de pe mormânt glăsuiește «Aici este mormântul Înalt Sfințitului nostru părinte Eftimie, fost episcop de Rădăuți și s-a înmormântat aici unde s-a făgăduit lui Dumnezeu» 

Urmează apoi încăperea numită și camera mormintelor care este destul de restrânsă ca și spațiu.În partea de nord și de sud se află mormintele ctitorilor Toader Bubuiog și soția sa Anastasia acoperite cu pietre de marmură îngrijit realizate iar deasupra lor se află tablourile votive.Locurile de veci au fost pregătite încă din viață probabil odată cu moartea jupânesei Anastasia , așa cum ne spune inscripția de pe mormântul lui Toader Bubuiog «Această piatră și-a împodobit-o pentru dânsul și în timpul vieții sale, jupan Toader mare logofăt ca să fie pe mormântul lui, în zilele domnului Petru Voievod unde singur și-a pregătit mormântul și a trecut în lăcașul de veci în anul 7047(1539) luna ianuarie 1»

În colțul de nord vest se află o scară circulară cu trepte de piatră , prinsă în grosimea zidului prin care se ajunge în tainița de dimensiuni asemănătoare cu ale camerei mormintelor.

Din camera mormintelor printr-o ușă cu o cornișă deasupra se trece în naosul de formă dreptunghiulară cu absidele semicirculare.Calota centrală se sprijină pe sistemul clasic al arcelor moldovenești căzând peziș pe cheile lor.Luminația naosului este destul de slabă provenind de la două ferestre dreptunghiulare profilate cu baghetă simplă de mici dimensiuni deschise în abside.Lobul altarului beneficiază de o fereastră mică situată în partea de răsărit precum și de diaconiconul și proscomidiarul înscrise în zidărie și aflate pe laturile sudică respectiv nordică.

Arhitectura exterioară atrage atenția prin ocnițele mici înșirate la partea superioară și prin firidele alungite care împart suprafața absidelor.Lipsa turlei face inutilă prezența contraforților oferind astfel mult mai multe suprafețe netede care au fost valorificate de zugravi.

Adevărata valoare o constituie însă pictura mănăstirii atât interioară cât și cea exterioară, ea fiind ceea ce a adus faima acestui sfânt locaș.Pictura prezintă elementele specifice ale programului iconografic din bisericile moldovenești transpunând în culori textele Sfintei Scripturi.Desenul îngrijit și culorile frumos alese ne arată că meșterul zugrav se afla în apogeul carierei sale ,exprimându-se la cel mai înalt nivel.

În altar pe bolta absidei apare Maica Domnului cu pruncul în brațe încadrată de patru îngeriscenă care nu se remarcă prin unicitate însă aici monumentalitatea este mai reușit îmbinată cu tandrețea.Urmează apoi un registru cu douăsprezece medalioane de epicopi care are rolul de a stabili o legătură cu sistemul de medalioane din naos.

Registrul din mijloc este ca de obicei rezervat scenei numită ,,Împărtășirea Apostolilor.În centru pe glaful ferestrei este reprezentat Hristos Mielul Euharistic încadrat de doi Arhangheli.În stânga și în dreapta se află scenele Spălarea picioarelor și Împărtășirea Apostolilor.Întreg ansamblul este foarte frumos realizat, personajele fiind deosebit de dinamice și bine individualizate.Se remarcă duioșia care răzbate din scena Cinei celei de Taină în care Ioan aplacat la pieptul Mântuitorului Îi strânge mâna în timp ce Iisus pare să-l mângâie pe umăr.

Registrul următor este destinat sfinților ierarhi grupați câte șase de-o parte și de alta a axului absidei fiecare având în mână papirusuri.Inscripțiile sunt ușor vizibile și datorită lor identificăm pe Sf.Partenie,Petru al Alexandriei,Sf.Atanasie cel Mare,Sf.Spiridon făcătorul de minuni,Sf.Grigorie de Nazians,Sf.Ioan Gură de Aur,Sf.Vasile cel Mare.Sf.Nicolae,Sf.Chiril al Alexandriei,Sf.Nichifor Mărturisitorul,Sf.Teoctist și Sf.Ilarion cel mare.

În proscomidiar apare înfățișată scena viziunii Sf.Petru al Alexandriei, Sf.Arhidiacon Ștefan flancat de un serafim, și scena coborârii în mormânt la care apare doar Maica Domnului.În diaconicon apare Sfântul Simeon cu Pruncul în brațe, Sf Arhidiacon Prohor, doi serafimi Sf.Ioachim și Sf.Nifon..În partea inferioară conform tradiției apare obișnuita draperie.

Arcul care face legătura cu naosul este decorat cu trei șiruri de medalioane reprezentând profeți și sfinți ierarhi în centru aflându-se reprezentarea simbolică a Judecății de apoi, Tronul Hetimasei.

Iconostasul este vechi datând din secolul al XVI lea fiind realizat din lemn de tei și brad poleit cu aur.Sculptura cu motive vegetale este fin realizată respectând toate principiile artei sculpturale care se bazează pe simetrie.Crucea din vârf datează din anul 1590 și este o donație a Mitropolitului Gheorghe Movilă așa cum ne informează inscripția de pe spatele ei.

Naosul impresionează prin scenele care cuprind spații largi , prin modul complex de organizare și prin tipologia personajelor.Pe cupolă apare Iisus Hristos Pantocrator înconjurat de serafimi și de simbolurile celor patru evangheliști.În pandativii mici sunt surprinși cei patru evangheliști în ipostaze de lucru aplecați deasupra manuscriselor.Pe partea interioară a arcurilor diagonale sunt înfățișate următoarele teme :,,Cel vechi de zile ’’între profeții David și Solomon,Iisus Emanuel între profeții Daniel și Ioil,Iisus „Înger al sfatului celui mare”între profeții Ieremia și Zaharia,Iisus Pantocrator între profeții Amos și Iezechiel.

Lunetele care se formează la baza tamburului sunt rezervate momentelor de premergătoare activității pământești a Mântuitorului respectiv Buna Vestire,Nașterea Domnului,Întâmpinarea Domnului și Botezul în timp ce în pandativi apar Schimbarea la Față,Învierea lui Lazăr,Intrarea în Ierusalim și Înălțarea Domnului.

Pereții naosului sunt în mare măsură destinați scenelor din ciclul ,,Patimile Domnului”care se desfășoară cu precădere pe zonele superioare ale absidelor.Zonele inferioare cuprind Sfinți Militari iar partea superioară a peretelui de vest scenei „Adormirea Maicii Domnului” .Pe peretele sudic se află scena vindecării ologului și convorbirea cu femeia samarineancă.În partea centrală între ele apare scena Ospățului lui Avraam de la stejarul din Mamvri.

Peretele nordic este zugrăvit în partea superioară cu scena adeveririi lui Toma iar în partea inferioară „Răstignirea Domnului”

Între scenele menționate mai sus și ciclul patimilor se interpune un șir de medalioane de sfinți care reușesc să facă legătura cu cele menționate în altar consfințind astfel unitatea ansamblului pictural.Scenele patimilor se desfășoară în flux continuu de pe peretele sudic trecând pe cel vestic și apoi pe cel nordic gândindu-ne la „teatrul shakespearian bogat în personaje și episoade care nu fac decât să încadreze și să nuanțeze mari drame omenești”Episoadele patimilor se desfășoară în următoarea ordine:

Pe peretele sudic Rugăciunea din Grădina Ghetsimani(în două episoade),Plecarea spre poarta grădinii,Prinderea lui Iisus,Petru retează urechea slujitorului Malchus,Lepădarea lui Petru și Iisus în fața arhiereului Ana.

Pe peretele vestic:Judecata lui Ana,Iisus în fața lui Caiafa , Iisus în fața lui Pilat,Iisus batjocorit de soldați,Iuda primește prețul trădării,Spânzurarea lui Iuda.

Pe peretele nordic:Drumul Crucii,Suirea pe cruce,Împărțirea hainelor,Coborârea de pe cruce,Plângerea lui Iisus,Paza mormântului și Pogorârea la iad.În partea de răsărit la inițierea absidei altarului spre catapetesmă apare pe peretele sudic Învierea lui Lazăr iar pe cel nordic Vindecarea orbului.

În registrul inferior a Sfinților Militari remarcăm pe peretele sudic figurile sfinților Dimitrie,Iacob Persul,Sf.Nestor ,Sf.Lup ,Sf Doctori fără de arginți Pantelimon, Cosma și Damian precum și Sf.Prooroc Ilie lângă un pom,capul Sf.ioan Botezătorul pe tipsie și Sf.Ioan Botezătorul cu capul în mâini.Ultima secțiune a peretelui sudic este dedicată Maicii Domnului reprezentată pe tron și înconjurată de doi arhangheli.

În partea sudică a peretelui vestic se află tabloul votiv, glaful ușii fiind decorat cu figurile Sfântului Zosima și Cuvioasei Maria Egipteanca.Deasupra se află Mahrama Veronicăi iar în cealaltă parte a peretelui vestic Sfinții Împărați Constantin și Elena având în mijloc Sfânta Cruce iar de-o parte și de cealaltă pe Sf.Cuvios Paisie și pe Sfânta Muceniță Varvara.

Pe peretele nordic apar sfinții Mardarie,Mercurie,Nichita,Platon ,Menas,Ioan cel Nou de la Suceava,Eustatie iar lângă catapeteasmă Sfinții Teodor Tiron și Teodor Stratilat.

Trecerea spre camera mormintelor crează impresia unei lipse de unitate cu naosul mai ales prin faptul că picturile de aici restaurate în 1971 cu sprijinul UNESCO parcă nu se mai ridică sub raport compozițional și stilistic la nivelul celor din altar și naos, acest lucru ducându-ne cu gândul că aici a lucrat unul din meșterii care încă se afla la începutul carierei sale.

Întreaga boltă a gropniței este împărțită în douăzeci și patru de imagini împărțite în patru registre dedicate vieții Maicii Domnului.Distribuția lor iconografică este următoarea:Zaharia îngenunchind în fața altarului,Aducerea jertfei la templu de către Sfinții Ioachim și Ana,Ioachim în pustiu,Viziunea Anei,Întâlnirea lui Ioachim cu Ana la Poarta de aur,Nașterea Maicii Domnului,Ana și prunca Maria,Prezentarea Mariei la templu,Ana și Maria,Aducerea jertfei la templu,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului,Buna Vestire,Fecioara Maria și Iosif,Fecioara Maria cu părinții la templu,Binecuvântarea lui Iosif,Recensământul lui Quirinius,Reprosurile lui Iosif,Vizita Fecioarei la Elisabeta,Nașterea Domnului,Închinarea Magilor,Întoarcerea din Egipt,Somnul lui Iisus Copil,Rugăciunea Maicii Domnului.

Registrul imediat de sub boltă este împărțit în șaisprezece scene cuprinzând faptele Arhanghelului Mihail între care menționăm:Lupta cu diavolul,Stejarul din Mamvri,Daniel în groapa cu lei binecuvântat de Mihail,Scara lui Iacob,Cei trei tineri în cuptorul de foc,Arhanghelul Mihail gonește armata siriană,Izgonirea falsului prooroc Balaam etc

Registrul inferior cuprinde sfintele femei Alexandra,Eufrosia,Tatiana,Axenia Teodora,Melania,Evdochia,Marina,SofiaLarina,Efimia,Minodora,Eupraxia,Anastasia.

Fevronia, Ecaterina, Pulcheria,

Tot în registrul inferior apar două tablouri votive. În primul este înfățișat de această dată logofătul Toader Bubuiog,care oferă biserica Mântuitorului asistat fiind de Maica Domnului, iar în cel de al doilea apare jupâneasa Anastasia îngenunchiată în fața Maicii Domnului care ține pruncul în brațe.Importanța acestor tablouri este mare căci ele sunt fără îndoială autentice oferindu-ne o oarecare imagine despre ctitorii principali ai acestui sfânt locaș.

Pictura pronaosului formează cea mai izbutită parte din întreg ansamblul pictural și este o realizare exponențială la care se raporteză arta medievală din Moldova.Ceea ce aici se remarcă în mod deosebit este cromatica excepțională și compoziția pe verticală care culminează cu bolta unde este zugrăvit maforionul roșu al Maicii Domnului.Pictorul a ales cele mai variate mijloace de expresie reușind să transmită parcă privitorului taina unică a Împărăției lui Dumnezeu, taina iubirii prin intermediul culorilor.

Ansamblul iconografic al bolții este „operă de o suverană frumusețe , uimitoare prin muzicalitatea suavă a ritmurilor compoziționale, prin mișcarea largă a orchestrației cromatice” Pe un fond albastru deschis apare Maica Domnului Oranta sau Vlaherniotissa.Ea este înconjurată de un inel în care sunt șaisprezece îngeri.Un al doilea inel cuprinde un cortegiu de douăzeci și patru de profeți având filactere în miîni și fiind parcă surprinși în mișcare.Rondoul bolții este întregit de un brâu cu motive vegetale dincolo de care se află figurile celo patru mari melozi ai ortodoxiei Cosma,Ioan Damaschin,Teofan și Iosif.Arcurile longitudinale înguste suntdecorate cu motive florale în timp ce arcurile transversale sunt zugrăvite cu siluete ale unor sfinte mucenițe care țin în mână cruci de mici dimensiuni.Paul Henry copleșit de frumusețea bolții pronaosului Mănăstirii Humor spunea:

„ în toată arta creștină sunt puține opere care care prin justețea trăsăturilor și vigoarea atitudinilor și înainte de toate prin subtilitatea înlănțuirilor, prin folosirea registrelor și prin simetria ansamblului să poată oferi ceva mai satisfăcător pentru cel mai exigent ochi.Arta italiană în acest domeniu, nu posedă nimic mai frumos și artistul pare a fi regăsit fără caznă marea tradiție bizantină și sensul profund a compoziției arhitecturale ce caracterizează de pildă baptisteriul ortodocșilor din Ravena…o asemenea artă ar fi ispitit până și imaginația năvalnică a lui Michelangelo.”

Partea superioară a pereților este dedicată celor șapte Sinoade Ecumenice lucru de înțeles deoarece pictura bisericii a fost făcută într-un moment în care ofensiva protestantă era în plină desfășurare.Sub registrul sinoadelor ecumenice apare așa cum ne-am obișnuit în bisericile mănăstirilor moldave,Menelogul.Acesta este compartimentat în 92 de mici tablouri, câte 23 pe fiecare perete incomparabil mai bine realizat decât la Voroneț.Deși suprafețele dedicate fiecărei zile sunt destul de mici, realizarea artistică este ireproșabilă ,personajele fiind foarte bine reliefate transmițând parcă o forță vitală celui ce le contemplă.Registrul inferior conform erminiilor este dedicat Sfinților Cuvioși.Pornind cu privirea de pe peretele sudic identificăm pe Sf.CuvioșPaisie,Sava,Daniil,Sisoe, Andronic,Lazăr ,Lavrentie, Nichifor, Ghervasie și Isachie.Pe peretele vestic apare Sf.Partenie,Maica Domnului cu Pruncul adorată de arhangheli,deasupra ușii Arhanghelul Mihail,apoi Sf.Gherman,Nicon,Timotei,Teofan.Pe peretele nordic Sf.Hariton Palamon,Pavel din Teba Atanasie, Samson,Faust ,Varlaam, Ștefan cel Nou cu icoana lui Iisus,Onufrie și Marcu Ascetul.Pe peretele răsăritean sunt înfățișați Sf.Efrem Sirul,Sf.Antonie cel mare,Îngerul care i-a arătat lui Pahomie cum trebuie să fie îmbrăcat un călugăr,Eufrosin și Paladie.Sub figurile ultimilor sfinți menționați apare un nou tablou votivdatând din 1555 în care sunt înfățișați pârcălabul daniil și soția sa Teodosia închinând Maicii Domnului o biserică în miniatură și o cădelniță.

Pridvorul bisericii este de asemeni foarte bine realizat însă parcă nu este prețuit la adevărata sa valoare.Peretele de răsărit este dedicat scenei „Judecata de apoi” într-o desfășurare monumentală deși parcă nu la fel de impresionantă ca la Voroneț.Compoziția respectă toate tiparele vremii, însă la Humor grupurile păcătoșilor nu sunt identificabile ca în alte părți prin inscripții care aici lipsesc ci prin îmbrăcămintea personajelor.

Decorația pridvorului mai cuprinde în intradosurile arcadelor și pe fețele stâlpilor, câte doi sfinți în picioare.În timpanul portalului vestic, este zugrăvită Maica Domnului cu pruncul într-o variantă neobișnuită.și într-un loc în care ar fi trebuit poate să fie locul icoanei hramului.

Trecând la analiza picturii exterioare trebuie să menționăm că deși monumentul nu are în conștiința pelerinului faima pe care o are pictura Voronețului, aceasta de aici nu este cu nimic inferioară.Nu putem să ne hazardăm în a face clasificări a ansamblurilor picturale fiecare cu specificul ei propriu însă putem remarca faptul că poate nicăieri zugrăveala exterioară „nu are vioiciunea cromatică și inventivitatea acordurilor care caracterizează pictura Humorului”Culorile sale calde așezate pe un fond roșu strălucitor stimulează ochiul prin jocurile de lumini și umbre conferind o „inegalabilă forță de comunicare”

Peretele sudic este are în partea sa superioară ca și decorație obișnuitul șir de firide în care apar îngeri iar în centru Maica Domnului Oranta.Pe fața stâlpului sudic al pridvorului apare o compoziție etajată cuprinzând patru sfinți militari:Sf.Gheorghe în luptă cu balaurul,Sf.Dimitrie străpungând pe Maximian,Mercurie în luptă cu un păgân,și Nestor în luptă cu uriașul Lie.Pe peretele propriu zis al bisericii între arcada de intrare în pridvor și partea corespunzătoare a absidei naosului apar două mari cicluri iconografice.Partea de vest corespunzătoare pronaosului este dedicată Imnului Acatist ilustrat în douăzeci și nouă de imagini pe cinci registre, iar partea de răsărit din dreptul gropniței și până la absida naosului de Acatistul Sfântului Nicolae în cinsprezece scene pe patru registre și de Pilda Fiului Risipitor.

Dintre toate imaginile care compun Imnul Acatist specialiștii au fost atrași în mod deosebit de Glorificarea Mariei și Asediul Constantinopolului.Glorificarea Mariei ocupă două registre și se întinde pe lungimea a patru strofe din Imnul Acatist.În partea superioară este reprezentată Maica Domnului cu Pruncul în brațe înconjurată de o ceată de sfinți ierarhi mucenici și profeți iar în partea inferioară aflându-se două grupuri compacte de sfinți profeți apostoli și împărați.În afara acestei construcții picturale dar fâcând însă parte din scenă, se află profeții David și Solomon, situați în colturile de sus.

Vasile Drăguț constata apreciativ:

„Imaginea Glorificării Mariei încântă prin nobila simplitate a construcției lipsită de orice artificiu, prin ritmurile unduitoare ale îngerilor, prin calma maiestate a grupurilor de sfinți.Decupată pe un fond alb,zona superioară agrementată cu câteva elemente de peisaj, capătă un spor de strălucire, cu reflexe pe toate suprafețele deschise ale ansamblului”

Opinia sa exprimată coincide cu cea pe care cu ceva timp înainte Paul Henry o exprimase comparând această realizare cu o pictură sienneză.

Din păcate, Asediul Constantinopolului nu este atât de bine conservat precum îl vom găsi la Moldovița, însă putem să admirăm elementele compoziționale deosebit de bine realizate și puternicul mesaj antiotoman pe care îl degajă.De asemeni nu putem să nu remarcăm prezența Acatistului Sfântului Nicolae care, nu întâmplător, a fost pictat în exteriorul locașului de cult, ca o mărturie în culori a ortodoxiei care trebuie apărată cu vigoarea și dârzenia pe care a avut-o Sfântul Nicolae.

Cea mai întinsă compoziție de pe fațada Humorului rămâne însă Rugăciunea tuturor sfinților sau Cinul ceresc, care acoperă toată partea de răsărit a bisericii cu cele trei abside.

De sub nivelul cornișei fațadele răsăritene sunt împărțite în registre.Cel superior este destinat îngerilor care apar înfățișați cu aripile larg deschise.Al doilea registru este cel al profeților care sunt orientați spre absida altarului unde se află Maica Domnului cu pruncul adorată de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.Al treilea registru este destinat Sfinților Apostoli toți având în mâini pergamente și orientându-se în centru unde tronează Pantocratorul înconjurat de Sfinții Arhangheli, de Maica Domnului și de Sfântul Ioan Botezătorul.André Grabar consideră că de fapt acestă icoană(Deisis), reprezintă cheia înțelegerii simbolisticii picturii exterioare a bisericii mănăstirii Humor.

Contemplând întreaga construcție tematică V.Drăguț observă că:

„pictorul a știut să profite de arcaturile care rimează pe fațadele absidelor, așezând pe suprafețele de fund câte două figuri de sfinți, iar pe stâlpișorii arcaturilor figuri de serafimi ale căror aripi divers colorate sau presărate cu nenumărați ochi realizează un fericit joc decorativ menit să confere o oarecare unitate acestei zone atât de fărmițate.Iluzia unității este în cele din urmă obținită prin subtila conjugare a mișcării zecilor de figuri prin ritmul vertical ala arcaturilor judicios puse în valoare, prin ritmurile filacterelor, prin alternanța accentelor cromatice”

Rămâne de necontestat însă meritul lui Sorin Ulea care, pe scena Asediul Constantinopolului, a reușit să identifice pe maestrul frescelor de la Humor în persoana zugravului Toma din Suceava.

Peretele nordic este sters aproape în întregime.Cu greu putem distinge compoziția Arborele lui Iesei și două registre foarte șterse din Acatistul Sfântului Gheorghe.

Privind în ansamblu lucrarea înțelegem că meșterul de aici a fost un fin cunoscător a orchestrației cromatice și al școlii de iconari de la Novgorod.Picturile sale au o „logică geometrică”sunt concentrate și fără episoad eauxiliare..Apărarea Ortodoxiei,respingerea Reformei, chemarea la unitate,și lupta pentru neatârnarea tării își găsesc aici sediul ideatic depășind simpla artă iconografică și întrupându-se într-un mesaj peste generații.

În exterior din vechiul zid de incintă nu a mai rămas decât câteva ruine în picioare precum și turnul construit de Vasile Lupu în 1641.Pisania zidită pe fațada de sud deasupra intrării la etaj ne înștiințează „Acest turn l-au făcut și l-au înfrumusețat Io Vasile Voievod prin mila și binecuvântarea lui Dumnezeu Domnitor și stăpânitor al Tării toată la anul 7149(1641)”Problema nu este însă pe deplin soluționată, pentru că în actul de danie făcut în 1555 de către Alexandru Lăpușneanu se spune că acesta a „zidit-o și a întărit-o”,iar acest lucru ne duce cu gândul la faptul că Vasile Lupu a executat lucrări de consolidare și înfrumusețare.

Turnul are formă pătrată,cu ziduri de peste un metru grosime.Fiecare din cele patru etaje are câte o încăpere boltită .În partea superioară apare un balcon care se întinde către cele patru laturi ale turnului.Acoperișul este înalt , construit în patru ape, învelit cu șindrilă și întinzându-se peste suprafața balconului.Fațadele de nord și de sud a construcției sunt susținute de doi contraforți puternici.Partierul, care se pare că a servit mult timp ca magazie, nu are legătură cu etajul, accesul făcându-se la început prin intermediul unei scări mobile de lemn,iar în prezent printr-o scară exterioară de lemn fixată cu baghete de fier în zidărie și susținută de console încastrate în construcția de bază.Încăperile etajelor au bolțile lucrate din cărămidă comunicând între ele prin scări interioare înguste de piatră cuprinsă în zidărie.Balconul este susținut de grinzi puternice sprijinite pe console iar parapetul înalt până aproape la nivelul ochiului este confecționat din scânduri groase străpunse de spații destinate tragerii.În 1959 turnul a fost restaurat în întregime de la bază și până la acoperiș.Actualmente, în incinta mănăstirii în partea sud vestică se află o mică biserică în care se săvârșesc slujbele din cursul zilelor de rând.Chiliile maicilor construite după 1991, se află în partea de nord situate oarecum în afara vetrei vechi a mănăstirii beneficiind însă de condiții moderne.

IV.5.2. 1Rolul cultural al Mănăstirii Humor

Încă din secolul al XV lea adică încă de la începutul vieții religioase în zonă la mănăstirea a deținut un rol cultural preponderent îndeplinind una din menirile sale aceea de a răspândi lumina evangheliei și a culturii .Aici a funcționat cu siguranță o școală de caligrafie în care studiau cei care urmau să devină copiști fie în slujba Bisericii fie în slujba domniei.Această idee este întărită de cercetările înteprinse de Pr.Victor Brătulescu care a descifrat pe zidurile mănăstirii Humor atât în exterior cât și în interior o serie de garfiti conținând nume de călugări preoți și diaconi care au activat acolo.Acest lucru vine în completarea concluziilor care pot fi trase analizându-se lucrările caligrafice ieșite din mâinile copiștilor de la Humor,lucrări care de multe ori conțin însemnări despre fapte și evenimente petrecute dealungul timpului în tară sau în mănăstire.

Cu siguranță aici a existat un atelier de argintărie care trebuie să fi funcționat încă din a doua jumătate a secolului al XV pentru că aici în 1487 a fost ferecat în argint celebrul Tetraevangheliar copiat pentru Humor în 1473.Această carte transcrisă de monahul Nicodim, se remarcă prin frumusețea miniaturilor sale.Conține 278 de file și este scris în limba slavonă limba cancelariei domnești.El redă toate cele patru Evanghelii a lui Matei Marcu Luca și Ioan având și portrete miniaturale ale evangheliștilor.Ceea ce atrage în mod deosebit, este portretul domnitorului Ștefan cel Mare pe care îl găsim la pagina 266 și care pentru cei mai mulți critici este cel mai aproape de înfățișarea reală a domnitorului.

Valoarea manuscrisului este dată deci nu doar de conținutul în sine ci și de însemnările care se găsesc în el.

În afara Tetraevangheliarului de la Humor se mai păstrează și alte manuscrise care prin însemnările lor atestă că au fost scrise, sau împodobite cu ferecături la Humor.Avem ca exemplu un Minei pe luna Aprilie păstrat la Putna și care datează din secolul al XVI lea sau un Apostol datând tot din veacul al XVI lea , scris de egumenul Paisie.

Demne de remarcat sunt și sculpturile care se găsesc în interior, care ne duc cu gândul la existența unui atelier de sculptură în lemn bine închegat.Printre lucrări remarcăm crucea catapetesmei datând din 1590, un jilț dinsecolul al XVI lea care are săpați pe montanți un cap de bour precum și strane foarte frumoase datând din secolul al XVIII lea.Remarcăm de asemenea un analog care datează din anul 1645 așa cum ne încredințează data încrustată pe el precum și două icoane împărătești din secolul al XV lea.

Deși Humorul nu a avut schituri sau metocuri care să țină de el, s-a impus în zonă ca un factor de rezistență religioasă și ca un focar în care ortodoxia s-a regăsit permanent în granițele ei firești.Deși a fost situată poate mai în afara rutelor comerciale ale vremii nefiind atât de mediatizată și înzestrată ca alte ctitorii domnești, ea s-a păstrat ca un izvor al tradiției bisericești și locale care curge și astăzi în noi și noi forme de manifestare.

IV.5.3 Mănăstirea Moldovița

Ca și cele mai multe mănăstiri vechi de pe teritoriul tării noastre, și așezarea monahală de la Moldovița a fost în prima fază un simplu schit de lemn care s-a dezvoltat până ce a ajuns la nivelul în care a fost cunoscută lumii ca un important centru religios.Fiind așezată strategic în drumul care lega Transilvania de Moldova, la 15 de km de comuna Vama și 25 Km de Câmpulung Moldovenesc, această mănăstire nu a putut trece neobservată.Dacă din secolul al XIV lea nu avem nici o știre despre existența Moldoviței, nu același lucru îl putem spune despre secolul al XV lea în care știrile abundă.Aproape cu certitudine domnia lui Alexandru cel Bun(1400-1432)este perioada care marchează o nouă etapă de dezvoltare a locașului de cult, respectiv ridicarea bisericii de zid în locul celei de lemn.Un document datat 31 octombrie 1402, ne spune că domnul Moldovei:

«Dăruiește Sfintei Mănăstiri Moldovița două mori la Baia, una înăuntrul târgului și alta la marginea târgului și jumătate din altă moară de sladniță și patru sălașe de tătari asemenea în Baia.Și nimeni nu trebuie să se amestece la aceasta și nimeni să nu împovăreze pe acești tătari cu vreo slujbă domnească.Iar cine va fi Domn după Domnia sa, acela să nu strice această danie și întăritură făcută Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu».

Sălașele de tătari care au fost dăruite mănăstirii, demonstrează faptul că aici era o activitate religios culturală considerabilă, fiind angrenați un număr mare de viețuitori.Un alt document datat 18 noiembrie 1409 vorbește despre o altă danie făcută de Alexandru cel Bun care ,,dăruiește Vama Moldoviței mănăstirii Bunei Vestiri a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu care-I la Moldovița”.Documentele menționate mai sus ne informează pentru prima dată că hramul acestui sfânt locaș era Buna Vestire.Un alt uric datat 15 februarie 1410 spunea că «a miluit mănăstirea noastră din nou zidită care este la Moldovița»,cu munții Marele și Micul Suhard, dania având scopul de a asigura mănăstirii trecerea peste munți, fapt ce îi înlesnea controlul asupra veniturilor vămii.De fapt, chiar în acest scop, Alexandru cel Bun dăruiește la 14 aprilie 1411 satul Vama. Se pare că întreaga familie a domnitorului a avut o mare râvnă către noua zidire de la Moldovita, pentru că soția lui Alexandru cel Bun, își exprimă dorința de a fi înzestrată acestă mănăstire cu satul Vaculinți(Văculești) și cu seliștea lui Zârnă ambele aflate în tinutul Hârlăului.Dorința i-a fost respectată, pentru că în uricul din aprilie 1415 el spunea «Domnia mea după voia și dania Doamnei Domniei Mele am dat după moartea ei acele două sate ca să fie sfintei mănăstiri uric și cu tot venitul»Tot atunci sau poate puțin mai târziu Alexandru cel Bun dăruiește și satul Săscioriașa cum reiese din uricul dat de voievodul Ștefan în 1443 când întărește posesiunile mănăstirii făcute de către ilustrul său părinte. «Și întărim acelei de mai sus zise mănăstiri cu această a noastră carte satele ce le are de la părinții noștri»Pilda domnului Alexandru cel Bun a fost urmată și de către un apropiat al său , boierul Sin Bărlici, care dăruiește în 17 martie 1418, satele sale de baștină Provorotic și Oprișinți (astăzi Oprișeni), danie ce va fi întărită și de Ștefan cel Mare în 1503: «să fie acelei sfinte a noastre mănăstiri care este la Moldovița,,,de la noi uric și cu tot venitul neclintit nici odinioară în vecii vecilor»Dărnicia ctitorului a fost continuată pe tot parcursul celei de a doua jumătăți a secolului al XV lea.Astfel printr-un uric datat 13 iunie 1456, domnul Petru Aron dăruiește mănăstirii un sat aflat la gura Brădățelului în locul în care acesta se varsă în pârâul Șomuz.Un alt sat mentionat într-un uric din 1458 dat de Stefan cel Mare este Borghinești despre care nu avem însă informații cu privire la donatorul lui Știm însă că prin acest uric locuitorii beneficiau de o serie de scutiri.Un alt uric din 8 ianuarie 1473 emis de către Ștefan cel Mare, dăruia mănăstirii satele Singureni din ținutul Chigheciului și Bălțați din ținutul Cărligăturii.Tot în acest uric, se întărea dania boierului Ivașco Armeancici, anume jumătate din satul Ostămpceni din tinutul IașilorÎn 1488 Ștefan cel Mare cumpără satul Zvorâștea de la urmașii boierului Giurgiu Zvoriște,contra sumei de 400 de zloți tătărești, iar jumătate din acest sat a fost dăruit Mănăstirii Moldovita cu condiția ca viețuitorii de acolo să se roage pentru sănătatea sa și a familiei sale

«Iar egumenul carile va fi la sfanta noastră mănăstire Moldovita și cu toți călugării care vor fi la acestă sfântă mănăstire să aibă acest obicei:să slujească nouă până vom fi în viață în fieste care săptămână o zi piste tot anul luni seara paraclis iar marți dimineața liturghie, așișderea să aibă a face nouă în fiecare an pomenire la o zi »

În timpul lui Bogdan cel Orb(1504-1517), a avut loc un schimb de posesiuni între mănăstire și însuși domnul tării.Mănăstirea Moldovița avea în stăpânire jumătate din satul Băiceni de lângă Cotnari ca danie a jupânesei pitarului Ioan Dajbog.Pentru că domnitorul avea interese în acel sat, a propus mănăstirii ca în schimbul cedării drepturilor sale din Băiceni să primească jumătate din satul Răciuleni din ținutul Sucevei plus suma de 800 de zloți tătărești pentru pomenirea sa în fiecare an în sâmbăta mironosițelor, seara parastas iar a doua zi dimineață liturghie.Schimbul a avut loc la data de 8 decembrie 1514 când a fost parafată înțelegerea, însă nu a fost de bun augur pentru mănăstire, pentru că în timpul domnitorului Ștefan Lăcustă(1538-1540), postelnicul Sturza a ocupat abuziv satul Răciuleni, confiscând uricul călugărilor.Egumenul Efrem va adresa la 21 decembrie 1553 o plângere Domnitorului Alexandru Lăpușneanu, care văzând nedreptatea comisă a retrocedat satul mănăstirii eliberând la 30 martie 1558 un nou uric.Cu toate acestea, lucrurile nu au luat sfârșit aici, pentru că nepotii postelnicului Sturza vor chema la judecata domnească pe viețuitorii mănăstirii.Cazul a fost analizat de către domnitorul Iancu Sasul la data de 14 septembrie 1581.Prezentând uricul primit de la Alexandru Lăpușneanu, călugării au convins pe domn de dreptatea lor.Pentru a fi deplin încredințat de adevărata stare de fapt, el a trimis pe Ghideon, marele vătaf din ținutul Sucevei, pentru a se documenta la fata locului.Acesta a discutat cu vecinii moșiei, care au mărturisit că satul s-a aflat în administrarea mănăstirii din 1514.În baza acestui raport, domnitorul a întărit posesiunile mănăstirii care a fost nevoită să plătească către domnie taxa de 12 lei.Cu toate acestea, în 1583 călugării de aici s-au prezentat la noul domn Petru Șchiopu care va întării uricul lui Alexandru Lăpușneanu și actul lui Iancu Sasul. Pe lângă favorurile primate de la diverși domnitori, mănăstirea a beneficiat și de donațiile directe a unor boieri cum ar fi vistiernicul Ieremia, care la 12 februarie 1525 a dăruit jumătate de moșie în satul Săcul și a logofătului Toader Bubuiog.Acesta din urmă cumpărase de la Radul Sârbul contra sumei de 110 zloți satul Bodești din ținutul Chigeciului pe care l-a dăruit în 15 martie 1528 mănăstirii dispunând ca mănăstirea «să aibă în tot anul 16 zile ca să cânte giupânului Toader logofătul și giupânesei sale Nastasia dintru sănătate trupească sara paraclis iar a doua zi Sfânta Liturghie pentru sufletul lor pe cât timp vor fi în viață iar după moarte până cât va sta sfânta mănăstire»Pe lângă aceste danii bogate care aduceau venituri mari mănăstirii, deloc de neglijat erau taxele pe care mănăstirile le încasau din posadele domnești primite.Prima posadă este datată 12 martie 1439 însă nu este indicat locul unde este amplasată încât ne rămâne să presupunem că s-ar fi aflat pe teritoriul actual al comunei Vama sau al comunei Baia.La 11 februarie 1447 s-a dăruit mănăstirii o a doua posadă din care domnul Iliaș a donat doar jumătate din taxă lucru îndreptat în 1453 de către voievodul Alexandru care renunță la partea domnească în favoarea mănăstirii.În acest document, se menționează că locația posadei era la Baia.O altă posadă primită de către mănăstire, a fost cea pe râul Moldova dăruită din uricul său în 1449 de către boierul Oană Pântece Alte surse importante de venituri pentru mănăstire o reprezentau donațiile în iazuri bogate în pește sau prisăci de albine care furnizau mierea și ceara necesară confecționării lumânărilor.Cel dintâi iezer a fost cel primit de la voievodul Ștefan (1443-1447)care îl cedează cu toate pâraiele și iezercanele lui.Același voievod dăruiește în 1445 un iezer la Covur lângă gurile Dunării, iezer care va fi împărțit cu viețuitorii din obștea mănăstirii Humor.Concomitent cu acesta, Moldoviței i s-a mai dăruit și un alt iezer care se varsă în Ialpug, împreună cu taxele vamale care se încasau acolo.Uricul glăsuia «Oriunde s-ar prinde pește să aibă a lua călugării jumătate din venit și vama de pe uscat»Un alt iezer important era cel din ținutul Chigeciului dăruit tot de voievodul Ștefan fiul lui Alexandru cel BunLa data de 8 ianuarie 1473 Ștefan cel Mare a adăugat«bliscețele cu micul iezer Secriiul, o gârlă care este în colțul Prutului și cade în iezer și gârla Bulhacului”Peștii se transportau în butoaie cu carele pe tot teritoriul Moldovei și în mod firesc pe aceste transporturi trebuia sa se plătească taxă.Pentru a facilita călugărilor din mănăstire acesul la pește proaspăt, domnitorul Ștefan, a hotărât în 1442, ca două care de pește pe an să fie scutite de plata oricărei taxe.Urmașul lui Ștefan , Alexandru, a sporit la trei numărul carelor scutite de taxe. Uricul spunea ,, Iar vamă din toate acele să nu plătească nicăieri în tara Domniei mele, fie că va fi vama vândută sau nevândută.Nici brodină(posadă) nu va plăti la nici un vad”La data de 25 august 1454 Petru Aron va întării toate daniile pomenite mai sus.Un alt heleșteu dăruit la Crasna în 31 august 1458 de către Ștefan cel Mare nu a fost scutit de plata taxelor de transport fiind considerat prea aproape.Privitor la prisăcile aflate în posesia mănăstirii avem informația conform căreia domnitorul Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun, a dăruit în 1447 prisaca Brumarului din ținutul Chigheciului donație care va fi întărită de domnitorul Ștefan cel Mare.în 8 ianuarie 1473.Boierul Costea Orăs, dorind să-și facă ctitorie veșnică în ceruri, a dăruit în ianuarie 1453 prisaca sa situată în braniștea domnească, prisacă care va fi scutită asemeni transporturilor de pește, de plata oricăror taxe prin documentele emise de voievodul Alexandru în 30 septembrie 1453 și de Petru Aron în 25 august 1454. Alături de iezere și prisăci mănăstirea a beneficiat de importante donații în vin din partea voievozilor Ștefan și Iliaș care la 12 martie 1439 i-au dăruit 10 buți de vin pe an.Prima vie a intrat destul de târziu în stăpânirea Moldoviței , mai précis în anul 1490, cand mănăstirea primește cinci fălci de vie în dealul Hârlăului, cedând în schimb domnului prisaca Comarna pe Bohotin.O altă donație menționată este aceea a unei case în târgul Sucevei oferită de soții Ioan și Stana Cămârzan, care aveau dreptul însă de a locui în aceea casă până la sfârșitul vieții lor.In fine, pentru a dispune de forță de muncă necesară exploatării domeniilor primate, domnii țării au donat diferite sălașe de țigani.De la Ștefan fiul lui Alexandru cel Bun a primit în 1434 două sălașe,Hărman și Coman la care s-au adăugat în 1454 alte două pe nume Băra și Badiu oferite de Petru Aron.În 1522 Ștefaniță (1517-1527) dăruiește sălașul lui Danciu Găvan, întărind și donația sălașului Radul, făcută de către voievodul Neagoie Basarab din Muntenia.Cele relatate mai sus, ne prezintă imaginea unei ctitorii domnești înfloritoare care a beneficiat de întreaga atenție a casei domnitoare moldovenești pe tot parcursul secolelor XV-XVI.De asemeni,tradiția documentară a secolelor XVI-XVII vorbește despre Moldovița veche care alături de Bistrița, sunt ctitorii a lui Alexandru cel Bun.Călugărul Misail, interpolatorul lui Grigorie Ureche, notează că Alexandru a zidit biserica mănăstirii Moldovița pe care ,,a înzestrat-o cu multe sate cu vecini și cu heleșteie și cu veșminte scumpe înlontru și cu odoare”Un cutremur sau o inundație din 1528 sau 1530 datorată unei ruperi de nori a avariat grav mănăstireadar deși părăsită, ea încă mai exista în 1860, când cercetătorul german Wickenhauser a văzut-o, spunând despre ea că era micuță și scundă, dar că deși avea bolțile și arcurile de sprijin ruinate , a putut să treacă prin ușa îngustă care despărțea naosul de pronaos.

Adăpostită de dealurile odinioară împădurite,veche biserică era situată pe malul drept al pârâului Ciumârna, având o frumoasă perspectivă a întregii văi a Moldoviței.Deși din ruine nu a mai rămas mare lucrutotuși privitorul poate percepe cel puțin planul arhitectonic al vechiului locaș.Biserica a fost construită în plan treflat din piatră brută legată cu mortar și grinz de lemn având un naos central, o absidă la est și un pronaos.generos la vest,fiind asemănătoare cu biserica Sf.Treime din Siret,prezentând însă o inovație, și anume că peretele din colțul de sud vest, avea un pilastru, menit să susțină un arc lipit peretelui apusean și unul mai subțire peretelui de miazăzi.Golurile lăsate de putrezirea grinzilor din pereți care formau o legătură înconjurând biserica, ne arată că a fost urmate principiile de construcție uzuale în Moldova secolelor XIV –XV..Cercetările arheologice înteprinse în anii 1960 -1970, au relevant faptul că absidele bisericii aveau formă circular în interior și poligonală cu cinci laturi în exterior.Pronaosului i-a mai fost adăugat ulterior un exonartex încăpător, folosindu- se dublouri pentru întărirea semicilindrului transversal al bolții,și că biserica avea pilaștri în colțurile naosului, doi spre vest și doi spre absidele laterale, pentru susținerea tavanului încăperii.Tot cercetările arheologice, au relevant faptul că întreaga incintă a mănăstirii avea forma rectangulară cu turnuri de colț, un cimitir precum și traseul unei conducte de apă care alimenta mănăstirea.

Până în primele decenii ale secolului al XX lea, pictura bisericii vechi de la Moldovița era încă vizibilă însă mult mai ștearsă decât în sec al XIX când Wickenhausen mărturisea că existau fragmente de pictură reprezentând pe Maica Domnului , sfinți și îngeri.Coloritul picturilor cu nuanțe de roșu deschis, galben verzui, albastru cenușiu , toate pe un fond albastru închis,de proveniență vegetală, ne lasă imaginația să lucreze , închipuindu-ne frumusețea artei decorative bisericești care, având o bază solidă pusă în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, a putut parcurge drumul către culmile la care ajunge în timpul lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș.

Distrugerea mănăstirii ar fi avut cu siguranță ca efect desființarea obștii de acolo dacă egumenii timpului, Ștefan și Avramie, nu s-ar fi prezentat la domnul Petru Rareș cerându-i stăruitor să acorde sprijinul său absolut indispensabil refacerii mănăstirii.

Odată cu implicarea voievodului Petru Rareș, se deschide o nouă pagină glorioasă în istoria mănăstirii Moldovița.Lucrările demarcate în 1532 vor dura cinci ani până în 1537 dând naștere unuia dintre cele mai frumoase monumente eclesiastice de artă medieval din întreaga lume.Pisania în limba slavonă, fixată pe peretele de miazăzi a exonartexului glăsuiește:

«Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu robul Stăpânului meu Iisus Hristos, blagocestivul Io Petru Voievod prin mila lui Dumnezeu domn al Tării Moldavei, fiul lui Ștefan Voievod cel Bătrân,am făcut și am isprăvit acest hram în numele Bunei Vestiri a Preacuratei Noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria în anul 7040(1532) și s-a sfințit în luna septembrie 8, fiind igumen Ștefan și s-a zugrăvit în anul 7045(1537) fiind igumen Avram»

Ea nu a fost doar rodul muncii meșterilor zidari sau pictori ci a tuturor creștinilor din satele supuse mănăstirii care s-au implicat trup și suflet la lucrările de refacere a acestui sfânt locaș.Mai întâi au fost săpate șanturile necesare turnării temeliei,adânci de 2-2.5m și late de 1.60-1,80m în care a fost asezată piatră de râu , mortar cu var nestins.Odată ce fundația a ajuns la nivelul solului, au fost lucrate din piatră brută paramentele.Arhitectura bisericilor în timpul lui Petru Rareș este tributară ideei de pictură exterioară cu care vor fi împodobite fațadele,de aceea planul bisericii Mănăstirii Moldovița urmărește ca pictura exterioară cu care monumental va fi înveșmântat, să poată fi zugrăvită în condiții optime.Ca și la biserica mănăstirii Humor, inovația este prezentă în pridvorul deschis cu arcuri zvelte, care oferă o imagine monumental sfântului locaș.Evoluția arhitecturii stilului moldovenesc este profund vizibilă, căci pornind de la biserica mănăstirii Neamț cu pridvorul închis și ferestre minuscule, trecem la pridvorul închis cu ferestre monumentale specific Probotei, iar mai apoi ajungem la pridvorul deschis cu arcade ale Humorului și Moldoviței.Biserica Mănăstirii Moldovița având plan treflat, întrece ca dimensiuni multe din bisericile reprezentative ale stilului moldovenesc proporțiile ei fiind următoarele:

Lungime totală fără contrafort………………32.80 m

Lătime…………………………………………8.50m

Înălțimea corpului bisericii la cornișă………..10.00m

Înălțimea turlei la cornișă…………………….20.00m

Sporirea proporțiilor apare pe de-o parte ca rezultat al existenței gropniței și a pridvorului care lungesc corpul sfântului locaș, iar pe de altă parte din înălțarea zidurilor și a bolților într-un mod care încântă ochiul prin armonia realizărilor arhitecturale.De fapt, întreaga structură a bisericii tinde spre înălțime, lucru care este potențat și de pictura contraforților.Firidele înălțate de-a lungul absidelor și ocnițele dispuse sub cornișa de la cilindrul turlei, arată în chip vădit că monumentul continuă linia arhitectonică începută de Ștefan cel mare.Meșterii transilvăneni au cioplit blocurile de piatră masivă, lucru vizibil la colțurile clădirii, la soclu și la contraforți.Sub pictura executată în frescă în 1537,se vădește un al doilea strat de tencuială în frescă iar ,, pe acest strat se află reprezentată o imitație de zidărie din cărămidă aparentă cu rânduri alternante din cărămidă albastră și roșie despărțită prin rosturi albe.Această decorație executată în răstimpul celor cinci ani cât se știe că biserica a rămas nezugrăvită, arată în ce fel înțelegeau meșterii acelor vremi să dea o înfățișare îngrijită, fie chiar și provizorie, monumentului, până la primirea finisajului definitive”Distribuția spațiului interior este obișnuită: altarul, naosul, camera mormintelor, și pronaosul. Redăm în continuare o descriere amănunțită a bisericii făcută de către Ștefan Balș și Corina Nicolescu:

Pridvorul de formă dreptunghiulară are cinci arcade mai deschise în arc frânt la partea superioară, trei arcade sunt orientate spre partea vestică iar celelalte iar pe partea nordică și sudică câte una.Arcadele din din axa fațadei de vest sunt mai scurte decât celelalte, având sub ele intrările în pridvor arcuite la partea superioară ca și arcadele de deasupra.,,Bolțile pridvorului sunt împărțite în trei suprafețe inegale prin două arcuri dublouri:cea din mijloc are formă pătrată, iar cele laterale sunt dreptunghiulare.Atât suprafața central cât și cele laterale sunt boltite în cruce prin intersecția a doi cilindri.În exonartex găsim mormintele episcopilor Atanasie al Romanului (+1657) și Gheorghe al Romanului(+1666)”Din pridvor în pronaos intrarea se face printr-un portal de piatră care este lucrat în stil gotic așezat axial pe linia median a bisericii.Ușa, de formă dreptunghiulară, are două ancadramente de piatră unul drept iar celălalt în arc frânt cu timpan plin în partea arcuită.Deasupra celor două, mai apare un alt ancadrament de formă dreptunghiulară.profilurile ancadramentelor sunt realizate în stil gotic dispuse în plan oblic în raport cu fațada zidului.Ușa din lemn de stejar masiv este întărită cu foi de tablă țintuite cu cuie cu cu floarea lată, beneficiază de o broască cu mânierul în formă de frunză.În spatele ușii drugul de lemn masiv care intra în zidărie asigura o zăvorâre puternică a intrării.Pronaosul are formă dreptunghiulară iar luminația sa este asigurată de patru ferestre mari dispuse câte două pe pereții de nord și de sud.Acestea sunt lucrate în arcul frânt caracteristic stilului gotic cu timpane de piatră taiată și colonete mediane care le impart în două pe toată înălțimea lor.Parapetele lor sunt oprite peste nivelul exterior al soclului iar în interior glafurile sunt prelungite până la nivelul pardoselii.Bolta este așezată la o înălțime potrivită care scoate în evident cele opt arcuri întretăiate ca soluție inovatoare fericită a tavanului.Arcurile sunt pe jumătate înglobate în zona sferică, lucru întâlnit atât la Biserica Sf Gheorghe din Hârlău ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare cât și la Probota.În pronaos se mai găsesc mormintele unor ctitori importanți ai mănăstirii:Maria soția lui George Drăganovici(+1626),Ana sora lui Constantin Stârcea(+1637), Antimia soția jupânului Corostian, precum și boierii Turcu și Pătrașcu Oană.Din pronaos se poate pătrunde în camera mormintelor printr-o ușă de formă dreptunghiulară, împodobită în partea superioară cu un ancadrament profilat de piatră. .Camera este scundă pătrată boltită în semicilindru în care pe peretele nordic se găseste mormântul episcopului Efrem de Rădăuți, adăpostit sub baldachinul cu boltă de cărămidă tencuită și colonete de piatră.Tot aici pe peretele de nord vest există o scară circular cu trepte masive prin care se poate ajunge în tainița situată la etaj deasupra gropniței.În tainiță se păstrau lucrurile de valoare mare ale bisericii așezate în niște nișe scobite în zid.Atât tainița cât și camera mormintelor sunt luminate printr-o mică fereastră dreptunghiulară situată în peretele sudic.Printr-o ușă asemănătoare celei descries anterior se permite accesul din camera mormintelor în naos.Acesta este de formă dreptunghiulară și lărgit la mijloc prin cele două abside iar în partea vestică cu absida altarului încadrată de nișele proscomidiarului și diaconiconului prevăzute în grosimea zidului.Absidele laterale,semicircular în interior și poligonale cu cinci laturi în exterior precum și absida altarului mai profundă și cu sapte laturi în exterior au bolțile în sfert de sferă.Catapeteasma care desparte altarul de naos este executată cu multă măiestrie și se pare că o parte din ea aparține chiar epocii rarieșene în timp ce altă parte între care crucea de deasupra este o donație primită în timpul movileștilor așa cum arată inscripția de pe ea ,,Boul Vistiernic, în zilele evlaviosului domn Ieremia Moghilă Voievod în anul 7101(1593) luna iunie 19”Fiecare dintre cele trei abside dispune de câte o fereastră însă de dimensiuni mult mai mici decât cele ale pronaosului.Fiecare din aceste ferestre sunt realizate cu un arc frânt la partea superioară cu profiluri de inspiratie gotică din baghete întretăiate.În mod total neobișnuit în peretele sudic în dreptul catapetesmei mai apare o ferestruică cu rol de a lumina iconostasul.Proscomidiarul și diaconiconul dispun și ele de câte o mică ferestruică încadrate de o ramă simplă din piatră.Deasupra naosului se înalță turla înaltă circular pe partea interioară și octogonală pe cea exterioară, așezate pe două baze suprapuse în formă de stea.Întreaga greutate a turlei este distribuită pe arcurile suprapuse.Peste primul rând de patru arcuri mari pornite pe console care diminuiază dreptunghiul naosului reducându-l la forma pătrată cu ajutorul pandativilor de colt, se ridică un prim cilindru din pereții căruia se înalță un al doilea rând de arcuri așezate în diagonal față de cele inferioare.În acest fel diametrul turlei a fost mult micșorat față de deschiderea inițială iar calota sferică inchide partea superioară.Pentru a echilibra forțele mari care apasă asupra arcurilor interioare , la partea exterioară au fost așezați contraforții masivi ridicați până la nivelul bolților.Un alt contrafort mult mai mic însă este așezat la absida altarului, oprindu-se însă la nivelul ferestrei.Cornișa bisericii este executată în mod excepțional din zidărie .Acoperișul bisericii nu mai este cel original fiind refăcut odată cu restaurările din 1954.Până la această dată el îngloba aproape în întregime cele două baze stelate ale turlei.Decorațiile din piatră ale bisericii sunt toate cele obișnuite la monumentele aparținând stilului moldovenesc.Ancadramentele de la uși și ferestre aparțin unei perioade mai târzii fiind acoperite cu numeroase profiluri sculptate în piatră munca meșterilor cioplitori transilvăneni cunoscuți prin măiestria lor.Ferestrele de la gropniță și de la absidă realizate în arc frânt au ancadramente cu profile gotice cu baghete sculptate în partea superioară.Frerestrele mari au timpanele lucrate în piatră traforată cunoscute și sub numele de raionări.Ușile sunt elementele în care stilul gotic pare să dea loc renascentismului prin cornișa lintel din piatră așezată deasupra ancadramentului.Trebuie remarcat și baldachinul boltit sprijinit pe coloane care străjuiește mormântul episcopului Efrem, baldachin care drept motive sculptural frânghii împletite și răsucite alternând cu ciubuc în solzi.Piatra de pe mormânt înălțată cu puțin deasupra pardoselii este decorată cu un chenar meandric cu flori de cerceluș plus înscripția slavonă foarte frumos sculpatată care glăsuiește «Această gropniță și-a făcut-o și și-a împodobit-o sieși Prea Sfințitul Părintele nostru chir Efrem, episcop de Rădăuți,în zilele evlaviosului și de Hristos iubitorului nostrum domn Io Radu Voievod în anul 7127(1619) mai ».Pe lespedea așezată pe mormântul episcopului Efrem se mai află și următoarea însemnare «Acesta este mormântul Presfințitului nostru părinte Chir Efrem episcop de Rădăuți, în care este îngropat ..în anul 7134(1626) »

Pictura Bunei Vestiri a Mănăstirii Moldovița reprezintă alături de Mănăstirea Humorului și Voroneț ,, cea mai fermecătoare realizare din epoca lui Petru Rares”.Pisania de deasupra intrării, ne informează că pictura a fost executată în anul 1537 adică la cinci ani după momentul zidirii ei.Meșterii care au pictat-o nu apar nicăieri semnați lucru destul de obișnuit căci potrivit tradiției byzantine, meșterul nu trebuia să–și semneze lucrarea.

Analiza atentă a detaliilor picturii ne face să credem ca cel puțin unul dintre zugravi a lucrat cu doi ani înainte la veșmântul exterior al mănăstirii Humor.Pictura exterioară este mai monumental și mai bine realizată decât cea interioară, care datorită numeroaselor teme abordate și a formulei narațiunii multiple l-a constrâns pe meșter la o compartimentare excesivă a spațiului.

Pictura altarului se remarcă printr-un aer de caldă familiaritate și o notă distinct acordată fiecărei scene.În conca este zugrăvită Maica Domnului cu Iisus în brațe având în dreapta pe Ioachim și un înger iar în stânga pe Ana și un alt înger.Deasupra Fecioarei este Hetimasia cu porumbelul încadrată de șase medalioane de profeți, iar apoi în al doilea rând Iisus Hristos Pantocrator incadrat între 2 rânduri de câte șase medalioane de apostolic.În al treilea rând icoana lui Iisus Hristos asemănătoare cu cea numită ;,Cel vechi de zile “încadrat de câteva scene în care cu ușurintă pot fi identificate Schimbarea la Față, Înălțarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, plus alte două destul de greu de identificat.În partea superioară a zidului circular al absidei, sub conca altarului apare un registru cu medalioane dedicate Sfinților IerarhiÎn partea de răsărit a Sfântului Altar deasupra fereastrei apare scena Adorării Mielului care este încadrat de doi îngeri care se întorc înapoi și astfel crează idea de unitate cu scena Împărtășirii Apostolilor aflată de-o parte și de alta a ferestrei altarului.Scena este redată în două părți, Împărtășirea cu Sfântul Trup și Împărtășirea cu Sfântul Sânge un progres vizibil față de redările de la Voroneț

Împărtășirea apostolilor este încadrată de alte patru scene care se găsesc de regulă înfățișate în Sfântul Altar:Spălarea picioarelor și Cina cea de taină pe peretele de sud și Mormântul Domnului și Învierea pe peretele de nord.Foarte bine realizată este scena Cinei celei de taină în care masa apare sub formă de potcoavă și este acoperită de o pânză vărgată.Spre deosebire de scena de la Voroneț unde Mântuitorul este înfățișat în capul mesei,aici Iisus stă la mijlocul ei.Reprezentarea evenimentului este mult mai sugestivă și mai gingașă decât la Voroneț aducând aminte de stilul renascentist italian căci aici fiecare apostol este înfățișat într-un mod dynamic specific întrebării ,,Oare cine este cel ce va vinde pe Domnul?Oare eu?Scena învierii păstrează aceeași sobrietate ca și la Humor și Voroneț dar mai mult ca acolo aici crucea apare nu ca obiect de tortură ci ca semn al biruinței cu care este lovit diavolul aflat la picioare lui Iisus.Adam și Eva ieșiți din mormânt sunt înfățișați într-postură deosebit de smerită, David Solomon și Ioan Botezătorul privesc pe Iisus iar Abel lângă Eva întinde mâna să atingă hlamida lui Iisus.De la nord la sud sunt înfățișați stand în picioare sub arcade în partea stângă a ferestrei Sfinții Ierarhi Ghenadie Leontie Spiridon,Vlasie ,Grigorie cel mare iar în partea dreaptă Vasile cel Mare,Atanasie ,Macarie Chiril, Dionisie și Ignatie.Grupul Ierarhilor este încadrat de diaconii Ștefan și Prohor.sfinții ierarhi nu sunt înfățișați ca la Voroneț cu pergamente în mână ca la humor ci câțiva dintre ei au în mână Sfânta Evanghelie iar ceilalți binecuvintează.În diaconiconul proscomidiarului sunt reprezentați Iisus Emanuel binecuvântând cu mâna dreaptă iar în stânga poartă un pergament , Sf Ierarh Petru al Alexandriei, Sfântul arhidiacon ștefan și doi serafimi pe boltă.În diaconiconul estic este Dreptul Simeon cu Iisus în brate,Sfântul ierarh Tarasie cu Evanghelia în mână, Sfântul Ambrozie, iar pe boltă serafimi.

Catapeteasma care desparte naosul de altar datează probabil de la sfârșitul secolului al XVI lea mai précis anul 1598 cum arată inscripția de pe crucea de sus.Icoanele sunt aproximativ din aceeași perioadă si cuprind scenele obișnuite.În registrul de jos icoanele împărătești Iisus Hristos, Maica Domnului,buna vestire,Sfântul Nicolae.Al doilea registru prezintă praznicele împărătești iar la mijloc răstignirea.Al treilea rând are în mijloc icoana Deisis încadrată de Sfinții Apostoli.Urmează Sfânta Treime încadrată de profeții Vechiului Testament.Ultimul registru are în mijloc icoana Maicii Domnului având în dreapta și în stânga heruvimi și serafimi.Deasupra se află crucea menționată anterior.

În naos găsim zugrăvite scene importante din viața Mântuitorului Iisus Hristos.Sus în cupolă apare Pantocratorul înconjurat de curcubeu și de serafimi într-o realizare mai extinsă și mai sugestivă decât la Voroneț.Intreg tamburul turlei este împărțit în patru register care cuprind de sus în jos câte un rând de serafimi și îngeri cu ripide precum și medalioane cu chipul lui Iisus , a Sfântului Ioan Botezătorul și a Sfinților Apostoli.În pandativele mai mari sunt redați Sfinții Evangheliști iar în pandativele mai mici aparee pictat câte un înger.Sub pandative sunt pictate patru scene din viața Mântuitorului respective Nastera, Întâmpinarea, și Botezul Domnului precum și o scenă cu Maica Domnului flancată de Moise și Aaron iar pe partea superioară a scenei pe Iisus Emanuel.În partea sudică a naosului , mai précis în conca absidei este înfățișată pogorârea Sfântului Duh în timp ce în partea opusă ,cea nordică este pictată Răstignirea Mântuitorului care se remarcă prin finețea realizării artistice și prin amploarea compoziției.Scena are un profund character renascentist de inspirație italiană lucru remarcat prin detaliata reprezentare a trupurilor , mai ales ale tâlharilor fapt care vădește o bună cunoaștere a anatomiei umane, precum și prin bonetele soldaților care au ca model pe cele italiene din perioada Renașterii.Chipul lui Iisus cu barbă și plete negre este de asemeni foarte bine redat căci pe el se citește cu ușurință tristețea și suferința.De asemeni Maica Domnului și femeile mironosițe sunt redate în forme foarte expressive arătând o durere și o suferință imensă care transpare din stratul de pictură și parcă se imprimă privitorului.Ca element de noutate este zugrăvirea lui Moise în această imagine .Acest lucru precum și cele menționate mai sus fac din scena răstignirii de la Moldovița, cea mai frumoasă reprezentare artistic de acest gen din nordul Moldovei.Atât Pogorârea Sfântului Duh cât și Răstignirea au deasupra câte un registru format din șapte medalioane de sfinți.Sub aceste scene , până la nivelul ferestrelor se desfășoară un alt registru de medalioane înfățișând sfinți martiri.La nivelul ferestrelor în porțiunea corespunzătoare pe ziduri, se desfășoară scena Patimilor Domnului în mai multe acte dar fără linii de demarcație ceea ce conferă unitatea tabloului.Icoana începe de pe peretele de sud trecând apoi pe cel de vest iar mai apoi pe cel nordic fiind precedată în prealabil de o scenă cu Ioan Botezătorul și Sfântul Prooroc Ilie în unghiul dinspre catapeteasmă.Scena patimilor cuprinde episoade precum Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor,Pătrunderea soldaților în Grădina Ghetsimani și prinderea lui Iisus scene care au multe similitudini cu cele înfățișate la Humor sau la Popăuți cu mențiunea că aici meșterul parcă a fost mai atent cu detaliile.Scena următoare, Sărutarea lui Iuda se remarcă de asemeni prin dinamismul personajelor surprinse parcă în mișcare.Scena aceasta este urmată de aceea a lui Iisus în fața arhiereului Ana iar apoi de Lepădarea lui Petru.Și această din urmă scenă se remarcă prin profunzimea sentimentelor redate în pictură.Petru apare într-o postură de om umilit și căzut psihic după gestul lepădării.Artistul s-a concentrate mult asupra lui reușind să creeze o expresie care nu se copiază ci poate fi doar rodul inspirației.Valoarea lucrării este și mai mare prin prisma faptului că pictorul a reușit să îmbine în chip fericit scena lepădării cu cea a pocăinței prin zugrăvirea cocoșului de pe zid, a slujnicei care a apostrofat pe Petru și în final pe Petru străpuns de regretul lepădării de învățătorul său.Ciclul patimilor de pe peretele vestic cuprinde trei scene:Hristos înaintea lui Pilat, Hristos batjocorit și Căința lui Iuda.Dintre acestea cea mai amplă este scena Hristos înaintea lui Pilat scenă care se detașează prin particularități importante care nu se regăsesc la celelalte biserici din nordul Moldovei.Hristos batjocorit este scena în care Mântuitorul apare încoronat cu coroană de spini de către doi soldați iar un personaj în fața lor flutură o batistă albă în ambele mâini,influiență sârbă.Căința lui Iuda nu are nici o caracteristică original ci este tratată de meșteri tradițional.Totuși frapează scena Împărțirii hainelor care este zugrăvită pe peretele nordic și așezată puțin în afara logicii evenimentelor, între Căința lui Iuda și Ducerea Crucii.În mod normal ea trebuia să apară după Răstignire , acolo unde o găsim la Humor.Ducerea crucii este de asemeni o realizare artistică de excepție beneficiind de un plan mai dezvoltat cu multe personaje.O mulțime de soldați și de popor conduce pe Iisus și pe tâlhari către locul răstignirii.Paul Henry remarcă o asemănare între această icoană și realizarea pictorului italian Benazzo Gozzoli, ,,Drumul Magilor” afirmând ,,Este greu să se tăgăduiască o influiență italiană în această scenă, poate chiar mai direct decât în toate celelalte”.În fereastra absidei de nord se găseste scena Urcarea pe cruce care de asemeni are unele detalii semnificativ deosebite de cele de la Voroneț sau Humor.Pentru a sublinia jertfa de bunăvoie săvârșită de Mântuitorul, pictorul a înfățișat pa tâlhari ca urcând fiecare pe câte o scară în timp ce Iisus pare că se urcă singur servindu-se de un support.Scena are profunde influiențe macedoniene diferite de cele cretane de la Voroneț și Humor.Tot în continuarea ciclului Patimilor apare Iosif din Arimateea cerând de la Pilat trupul lui Iisus.Înfățișarea lui este asemănătoare cu a lui Petru din scena Lepădării sugerând o durere profundă.Și în următoarea scenă din acest ciclu , Coborârea de pe Cruce, deosebirile fată de Voroneț și Humor sunt evidente.Iosif din Arimateea urcat pe scară și scoțând cuiele ține trupul lui Iisus în timp ce Fecioara Maria se pregătește să-L primească la pieptul ei.Maria Magdalena Îi ia mâna în timp ce Sfântul Evanghelist Ioan Îi ține picioarele.Modul de tratare a scenei aduce iarăși aminte de scoala italiană mai précis cu realizările lui Duccio cu excepția faptului că artistul rămâne fidel erminiei byzantine necontorsionând în mod excesiv trupul lui Iisus.Ultima scenă din acest ciclu este Plângerea lui Iisus așezată pe peretele nordic în unghi cu catapeteasma resimțindu-se și aici influiența școlii de pictură din balcani dar și a celei rusești de la Novgorod.Trupul lui Iisus este întins pe pe piatra de ungere fiind înfășurat ci fâșii de pânză și pregătit pentru așezarea în mormânt.Maica Sfântă Îi ține capul în timp ce Ioan și Iosif privesc cu chipurile împietrite de durere.Lângă cruce se află Maria Magdalena care se tânguie fiind înconjurată de femei bocitoare.

Pe peretele vestic al naosului apare tradiționalul tablou votive reprezentând pe voievodul Petru Rareș , pe soția sa Elena și doi copii Ștefan și Ilie.tabloul este foarte bine realizat, costumele, figurile și detaliile sunt executate cu multă minuțiozitate.Iisus Hristos primind jertfa ctitorilor este redat în chip tradițional în timp ce Maica Domnului seamănă cu o femeie din Moldova acelor timpuri.Tot în naos pe peretele de vest mai apare Maica Domnului ținând pe Iisus în brațe iar de-o parte și de alta este străjuită de îngeri, precum și Sfinții Împărați Constantin și Elena ținând crucea.Sub întreaga friză a patimilor apareo pleiadă a Sf.militari:Sf.Gheorghe, Sf.Dumitru,Sf.Pantelimon,Sf.Nestor,Sf.Nichita ,SfMina Sf.Procopie, Sf Doctori fără de arginți Cosma și Damian,apoi cuvioșii Paisie TimoteiTeodosie Eftimie Antonie Mercurie și Sfântul Ioan cel nou de la Suceava.Deasupra ușii vestice care dă în gropniță apare Sfânta Mahramă și chipurile sfinților Zosima Atanasie, Agaton și al Mariei Egipteanca.

Trecând în camera mormintelor observăm scene din Menelog care vor fi continuate în chip mai deplin în pronaos.Pe boltă și pe pereții laterali apar compartimentate cinci registre începând din luna martie și până în august cuprinzând în general medalioane cu moartea sfinților.La răsărit, lângă ușa de acces în naos apare o scenă cu Iisus Hristos pe tron între maica Domnului și Sf.Ioan Botezătorul.Deasupra ușii apare icoana Maica Domnului Oranta iar deasupra ușii de vest corespunzătoare intrării în pronaos, Adormirea Maicii Domnului.În rândul sfinților pictați deasupra baldachinului episcopului Efrem a fost identificat și chipul starețului Avramie.

Pronaosul este dedicate aproape în întregime Menelogului care cuprinde cinci register cu sfinții din lunile septembrie până în februarie restul fiind continuat în gropniță.Paul Henry remarcă faptul că la Moldovița este prima dată când întâlnim un menelog mural complet și el va devein model pentru picture lui pe celelalte biserici construite ulterior.Spațiul pronaosului a fost compartimentat astfel în 365 de iconițe de dimensiuni reduse dar egale între ele pentru a permite zugrăvirea zilelor .Din punct de vedere artistic menelogul de la Moldovița este mult mai complet și mai bine realizat decât cel de la Voroneț.Pe lângă menelog în pronaos mai apar și alte scene importante cum ar fi sfinții martiri care nu fac parte din picture menelogului.Pe peretele sudic sunt reprezentate Întâmpinarea Domnului iar în stânga ușii de vest maica Domnului cu Iisus pe piept flancată de doi îngeri.Însă cea mai frumoasă realizare de aici este Fecioara rugându-se pictată chiar pe boltă.Maica Domnului apare înveșmântată în roșu și înconjurată de curcubeu.Ea ține la piept pe Iisus care este înveșmântat în hlamidă roșie vărgată cu aur.Împrejurul său apar înfățișați șaisprezece îngeri unii surprinși în mișcare iar alții aflați în postură imobilă.În pandativii mari ai bolții pronaosului apar înfățișați Sfinții Melozi Cosma, Iosif ,Teofan, Ioan Damaschin care au scris o serie de imne închinate Maicii Domnului.Această scenă este este mai puțin sobră decât la Voroneț și marchează o nouă etapă în dezvoltarea picturii murale în care frumosul înlocuiește profunzimea.

Pictura din pridvorul deschis al Bisericii cuprinde scene care au menirea de a face legătura dintre pictura interioară și cea exterioară.Întreaga suprafață a peretelui de est este dedicată scenei Judecata de Apoi prezentată în cinci registre asemănătoare cu de la Trapeze Marii Lavre de la Muntele Athos zugrăvită în anul 1512.Scena de la Moldovița este însă mai bine realizată decât acolo fiind mult îmbunătățită în detalii și în caracteristicile principale.Registrul superior prezintă lumea cerească care Îl are în centru pe Dumnezeu.Al doilea registru ne arată pe Hristos pe scaunul de judecată înconjurat de îngeri și Apostoli.Al treilea registru este dedicate Etimasiei adică pregătirii scaunului de judecată , unde așteaptă de-o parte și de alta drepții având în frunte pe Sfântul Apostol Pavel iar păcătoșii stau fiind mustrați de Moise.Al patrulea registru este dedicate cântăririi faptelor omenești.Ultimul registru înfățișează raiul și iadul .Un râu de foc pornește de la scaunul de judecată a lui Hristos care crește până devine un balaur cu două capete care trage în iad pe cei osândiți.Etimasia este și centrul thematic al întregii compoziții pentru că aici spre deosebire de scena judecății de la Voroneț nu mai apare moartea dreptului și a păcătosului ci ea însăși reprezintă întreaga monumentalitate.

,,La Moldovița ca și la Voroneț, ceea ce impresionează în primul rând este amploarea și echilibrul dat compoziției, la care participă zeci de personaje dispuse ritmat în șiruri și pe jilțuri sau în convoaie solemne care se îndreaptă cu pași mărunți spre tronul hetimasiei care constituie central scenei.Artistul a avut putința, aici de a se apropia de oglindirea realist a tipologiei umane, iar varietatea de tipuri și costume i-a îmbogățit coloritul și decorativitatea”

Zugravul dovedește o bună cunoaștere a popoarelor pentru că fiecare este înfățișat cu specificul său:turci tătari evrei,armeni.Alături de Ana Iuda și Caiafa sunt reprezentați papi și călugări îmbrăcați după specificul Bisericii catolice.Scena judecății are menirea de a trezi conștiința omului și a-l face să înteleagă scurtimea vieții și drept urmare odată intrat în sfântul locaș să se dedice rugăciunii curate.

Deasupra ușii de intrare în pronaos într-o lunetă redusă ca dimensiuni este înfățișată Maica Domnului care ține cu duioșie în brațe pe Fiul său.Modelul este de origine rusească dar este cunoscut și în cultura occidental.meșterul a reușit să se întreacă pe sine pentru că expresia feței Sfinei Fecioare este una de o nespusă duioșie transmițând parcă team ape care o resimte în legătură cu ceea ce se va întâmpla cu Fiul ei. Aceasta icoană este una considerată una dintre cele mai frumoase realizări din picture eclesială moldovenească.Restul spațiului din pridvor este decorat cu îngeri heruvimi și motive florale.

Pictura exterioară a mănăstirii este de asemenea de o deosebită valoare neîntrecând însă pe cele de la Humor și Voroneț însă este ,,opera unui mare artist din școala de zugravi moldoveni, format în această perioadă , îndemânatici ilustratori, desăvârșiți decorator și talentați povestitori care scriau cu multă vervă și spontaneitate pe pereții bisericii picture religioase”Pentru a putea fi mai ușor de clasificat , scenele de pictură exterioară pot fi împărțite în două grupuri distincte:Ansamblurile mari de pictură care la rândul lor pot fi împărțite în mai multe subansamble, și frizele(personajele) care se desfășoară pe cele trei abside și pe fețele contraforților.Pe stâlpul de la intrarea sudică a pridvorului sunt foarte frumos redați de sus în jos sfinți militari angajați în scene de luptă:Sf.Gheorghe ucigând balaurul,Sf.Dimitrie ucigând pe Lie,Sf.Mercurie și lupta dintre Nestor și Lie.Pe porțiunea corespunzătoare pronaosului se desfășoară un ansamblu mare de 24 de Scene, Imnul Acatist, rugăciunea de mulțumire și laudă adusă Maicii Domnului.Sub Imnul Acatist apare Asediul Constantinopolului o temă caracteristică picturii bisericești din timpul lui Petru Rareș.Asediul este aici mult mai bine păstrat decât la Arbore, Baia, Sf.Gheorghe Suceava sau Humor.Este evocată lupta dată în preajma cetății atât pe mare cât și pe uscat.Cetatea este deosebit de bine redată cu turnurile și cele șapte coline ale sale reflectând la fel de bine și situația internă a orașului.Artistul surprinde o procesiune cu Sfânta mahramă și Icoana Maicii Domnului care sunt purtate de către două personae aflate în fața cortegiului.După ei urmează diaconi cântăreți clerul superior , dregători și la sfârșit împăratul împărăteasa și doamnele de onoare.Armata turcească este condusă de însuși sultanul călare pe un cal alb cu veșminte roșii și turban verde asediind orașul atât de pe mare cât și de pe uscat.Dacă în privința scenei de la Arbore unde se specific clar că este vorba de asediul person din 626,la Moldovița,Baia, Sf.Gheorghe Suceava sau Humor, prezența tunurilor pictate pe pereți au născut vii controverse între cercetători unii spunând că este asediul din 1453 iar alții că este vorba tot de asediul din 626 doar că zugravii au făcut o confuzie.Scena asediului Constantinopolului se află în strânsă legătură cu Imnul Acatist despre care se crede că a fost compus de către patriarhul Serghie al Constantinopolului ca mulțumire pentru ajutorul dat de Maica Domnului la respingerea atacatorilor persani.Alături de Asediul Constantinopolului, sub Imnul Acatist apare Rugul în flăcări, respective momentul chemării profetului Moise la misiune.

Tot pe fațada sudică avem o temă întinsă însă uzuală în pictura exterioară moldovenească, Arborele lui Iesei.Tema a fost introdusă în pictura moldovenească cu scopul de a arăta genealogia Mântuitorului Iisus Hristos, și de a readuce în memoria colectivă profeții Vechiului Testament care au deschis drumul venirii lui Hristos.Fiecare personaj poartă câte un pergament în care este scris un text messianic iar această icoană capătă satutul de punte între Vechiul și Noul Testament.deși coloritul scenei este încântător (alături de culoarea albastră predomină galbenul)totuși realizarea nu egalează pe cea de la Voroneț.Ca element de originalitate, în pictura moldovenească sub tema Arborele lui Iesei apar întotdeauna înfățișațifilosofi și matematicieni din lumea greacă precreștină.Toți poartă pergamente cu texte aducând mărturia lumii păgâne despre necesitatea venirii lui Hristos.Pe cele trei abside ale sfântului locaș apare Cinul, numit și Biserica Cerească, loc unde artistul a putut să-și manifeste întreaga libertate de concepție.Întreaga procesiune de Profeți Apostoli Sfinți ierarhi sfinți Mucenici Cuvioși serafimi și îngeri sunt așezați pe cinci registre distincte având ca centru absida altarului spre care converg toate personajele zugrăvite.Primul registru de sub cornișă apar îngerii care țin într-o mână câte o lance iar în cealaltă câte o monogramă cu Hristos.Al doilea registru este cel al profeților grupați câte doi.Al treilea șir este cel al Sfinților Apostoli care sunt înfățișați ținând în mână pergamente, evanghelii sau potire.Al patrulea registru este închinat Sf Mucenici, fiecare din ei ținând în mână o cruce.Ultimul șir reprezentat este cel al Sfinților Cuvioși.Nișele menționate sunt pictate cu serafimi cu trei perechi de aripi.Pe axul absidei altarului în dreptul fiecărui registru apare o imagine a lui Iisus Hristos ca fiind centrul spre care converge întreaga Biserică Triumfătoare.Astfel sirul îngerilor are la mijloc icoana,, Cel vechi de zile,cel al profeților, pe Maica Domnului pe tron cu Iisus în brațe, cel al Sfinților Apostoli, Iisus Mielul Alb pe un fond roșu,iar cel al cuvioșilor pe Iisus Emanuel în potir acoperit cu un voal și având o stea deasupra.Șirul Sfinților mucenici nu are corespondent, locul icoanei fiind luat de fereastră.Peretele Nordic este foarte șters din cauza intemperiilor mai ales în registrele inferioare unde acoperișul nu a reușit să protejeze zidul.Totuși mai pot fi distinse câteva scene în dreptul gropniței care fac parte dintr-un ansamblu care are ca temă moment din viața Sfinților Ioachim și Ana:Ana rugându-se lui Dumnezeu să-I dăruiască copii,Ioachim și Ana multumesc lui Dumnezeu pentru trimiterea îngerului,Ioachim și Ana se îmbrățișează,Nașterea Maicii Domnului,Primii ani ai Sfintei fecioare la Templu din Ierusalim, Buna Vestire și Mustrarea lui Iosif.Pe partea superioară corespunzătoare pronaosului se păstrează 15 scene repartizate în două register făcând parte dintr-un ansamblu numit Predica Sfinților Apostoli.Fiecare scenă îl are ca protagonist pe câte un Sfânt Apostol așezat ș întors spre dreapta predicând grupului de oameni pe care îl are în față.Mai jos sunt cu greu vizibile scene din viața Sfântului Antonie cel Mare.

Contrafortul de nord vest este destinat temei Judecății de Apoi, care la Moldovița este combinată cu Scara Virtuților.Imaginea ne prezintă un turn hexagonal cu 12 etaje , fiecare etaj având câte o platform.pe fiecare platform sunt câte doi îngeri care apără sufletul omului credincios simbolizat printr-un prunc înfășat într-un giulgiu alb.Sufletele sunt întâmpinate în vârful turnului de un diavol negru care are în mână un pergament în care sunt scrise toate păcatele omului.Din vârful turnului pornește o scară întinsă către Hristos, care înconjurat de îngeri întinde o mână de ajutor sufletului aflat pe drumul spre rai.Fațada vestică a celor patru stâlpi care susțin pridvorul este decorată cu diferite scene din Geneză grupate pe patru registere.Primul registru cuprinde Creația lumii,apoi Adam și Eva, cel de-al doilea conține diferite animale,al treilea Zapisul lui Adam, Jertfa lui Cain și Abel,Uciderea lui Abel , iar cel de-al patrulea Noe plantând vie,Potopul,Fiii lui Noe.Cu acestea scene prezentarea picturii exterioare i-a sfârșit nu fără a remarca armonia întregului ansamblu mănăstiresc.

După înălțarea bisericii clădită de meșteri transilvăneni a urmată de zidul de incintă lucru care conferă întregului ansamblu imaginea unei fortărețe.Partea sudică a zidului a fost dărâmată și mai apoi înglobată în constructiile ulterioare..Pe laturile de nord și de vest, putem observa meterezele îngustate spre exterior având însă glafuri pezișe, lărgite în interior, dispuse la interval egale deasupra drumului de acces în interiorul mănăstirii.Turnul intrării așzat pe zidul de răsărit este o construcție de formă pătrată din zidărie de piatră neșlefuită având două nivele ridicate deasupra.Bolta intrării este semicilindrică și cu lunete sprijinite pe console mici.și împărțită în două printr-un arc dublou.Arcadele intrării întărite atât pe fața interioară cât și pe cea exterioară de contraforți puternici sunt decorate cu medalioane sculptate și stau sprijinite pe console de piatră împodobite cu motive de frânghie împletită.

În partea de nord vest se află clisarnița care a fost înălțată mai târziu undeva la începutul secolului al XVII lea, în timpul păstoririi episcopului Efrem de Rădăuți(1609-1614).Având un plan dreptunghiular cu ziduri groase de 1-1.50 m din bolovani masivi de râu, clădirea are partier și etaj.La partier găsim cinci camere înșirate pe o lungime de22,50m și o lățime de 7.50 m de-a lungul zidului de incintă nordic.Colțul de sud est este proptit de un contrafort care ajunge până la nivelul etajului.Acesta are doar patru camera fiind mai îngust și mai scurt decât nivelul inferior.Zidul fațadei etajului este retras cu 1.25 m față de cel al partierului și este mai scurt având doar 17 metri.Legătura dintre partier si etaj se face printr-o scară circulară având treptele de piatră masivă și adăpostită de un turn adăugat ulterior.De-a lungul fațadei principale se întinde un balcon de lemn nesprijinit de stâlpi ci de retragerea zidăriei și scos înafară pe cinci console masive de piatră având 2 metri lungime până la punctul de încastrare.Fațada a fost decorată cu elemente specific secolului al XVII lea și anume cărămida smălțuită zimțată.Deasupra ușii de intrare se află o nișă în care a fost pictată icoana hramului mănăstirii.La etaj peste ușa camerei dinspre vest a fost așezată pisania care are cornișele cu profil gotic, cu scuturi ornamentale așezate dedesupt.

Vechile chili ale mănăstirii au fost ruinate ,căci cele existente acum pe latura de sud au fost ridicate în secolul al XVIII lea lucru ce a determinat schimbarea arhitecturii peretelui sudic.

Odată cu închiderea mănăstirii în 23 aprilie 1785, și transformarea ei în biserică parohială începe o perioadă neagră în istoria acestui sfânt lăcaș.Încet încet degradarea a pus stăpânire pe zidurile exterioare și pe zugrăveala bisericii, totul sub ochii nepăsători ai autorităților austriece.

S-au încercat mici consolidări la începutul secolului al XX-lea, dar adevărații pași s-au făcut odată cu reînființarea obștii mănăstirești în 1934 de această dată cu călugărițe.Anii tulburi premergători celui de al doilea război mondial și apoi ai instaurării comunismului ni au permis renovări de proporții.Adevăratele lucrări de restaurare au debutat în 1954 când zidurile încintei ,turnurile și cea mai mare parte a chiliilor erau un morman de ruine dând ,,o impresie de neîngrijire, nedemnă de frumosul monument de artă”A fost îndepărtată tencuiala de mortar de la soclu care împingea umezeala spre interior.A fost schimbat acoperișul și ștreașina după cum era prezentat sfântul locaș în tabloul votive, degajându-se bazele turlei.Între anii 1955-1957 a fost refăcută clisarnița ale cărei ruine erau ,,acoperite cu bălării și arbuști care dislocaseră zidăria cu rădăcinile lor”Zidurile de împrejmuire și turnurile au fost curățate de porțiuni de tencuială fiind apoi rostuite și lăsa te aparent pentru a –se încadra în imaginea zidăriei de pe peretele de nord vest.

O serie de mici lucrări de reabilitare au mai avut loc și între anii 1981 și 1982 când s-a pictat paraclisul de iarnă situat pe latura sudică a zidului mănăstirii.

Soborul celor 60 de maici este condus de mai bine de 20 de ani de către vrednica stareță stavrofora Benedicta Tatulici care după 1989 a dat un impuls puternic creșterii economice și duhovnicești a mănăstirii.În 2001 au fost finalizate lucrările la noua stăreție o construcție deosebit de modernă, situată la 150 de metri de incinta mănăstirii.Actualmente, sub egida Regio Nord Est este în desfășurare un amplu program de conservare și restaurare a patrimoniului mănăstirii.Acesta nu are în vedere doar consolidarea construcției și recondiționarea picturii interioare ci urmărește și modernizarea facilităților din arealul mănăstirii.Astfel în apropierea noii stăreții s-a construit o centrală termică care va încălzi și vechea incintă împreună cu biserica.Amplasarea ei la o distanță atât de mare este o cerintă a Uniunii Europene și a UNESCO care doresc protejarea lăcașului de fumul provenit de la combustibilul de încălzire sau de pericolul unei explozii care ar putea avaria incinta veche.Tot în acest program se are în vedere instalarea unui ghid audio-digital în mai multe limbi de circulație internațională, realizarea unui sistem informatic al mănăstirii și reorganizarea muzeului. Preluând tradiția secolelor anterioare, maicile de aici au pe lângă atelierul de icoane pe care îl întâlnim în majoritatea mănăstirilor mai mari și un atelier de broderie din care ies veșminte preoțești deosebit de frumoase acoperăminte epitafuri dvere , procovețe totul din mâna unor maici care au învățat acest meșteșug la mănăstiri vestite din Grecia.

IV.5.3.1.Arhimandritul Benedict Teodorovici

Unul din cei mai importanți egumeni pe care i-a avut mănăstirea în decursul timpului a fost Benedict Teodorovici.Misiunea lui s-a desfășurat în vremuri tulburi atunci când stăpânirea austriacă instaurată în 1775 a dat o grea lovitură Bisericii Ortodoxe din Bucovina prin desființarea unui mare număr de mănăstiri și schituri.Cu toate acestea Benedict s-a remarcat ca un mare apărător al ortodoxiei pentru care a suferit prin multele încercări prin care a trecut iar în final prin exilarea departe de locurile pe care le-a iubit atât de mult.

S-a născut la Suceava din părinții Teodor și Maria oameni gospodari și iubitori de Dumnezeu.Fiind atras de mic spre viața monahală intră de tânăr la mănăstirea Putna ucenicind alături de nume grele ale vieții bisericești din secolul al XVIII lea cum ar fi Mitropolitul Iacob Putneanul,Mitropolitul Gavril Calimachi,Mitropolitul Leon Gheucă,episcopul Dositei Herescu,Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu, egumenii Macarie de la Voroneț,Metodie de la Solca sau Antim de la Humor.La 20 iulie 1757 Benedict ajunge egumenul Putnei în locul lui Vartolomeu Măzăreanu plecat la Kiev.

În timpul egumenatului său s-a deschis în 1758 mormântul lui Ștefan cel Mare găsindu-se numeroase podoabe care însă au fost așezate la loc din porunca mitropolitului Iacob Putneanul.În 1759 întorcându-se Vartolomei Măzăreanul, Benedict Teodorovici este numit egumen la Solca ctitorie a lui Ștefan Tomșa.În această calitate se îngrijește de bunul mers al mănăstirii care ajunge la o oarecare bunăstare.

În aceea perioadă situația Moldoviței era destul de proastă pentru că în decurs de 9 ani se schimbaseră mai bine de 10 egumeni.De aceea în vara anului 1769 Mitropolitul Gavril Calimachi dorind să instaureze ordinea și o viață duhovnicească înaltă, numește pe Benedict stareț al Moldoviței.În toamna aceluiași an este nominalizat în delegația care urma să meargă la Sankt Petersburg pentru a prezenta tarinei Ecaterina a II a o serie de revendicări ale moldovenilor nemulțumiți de suzeranitatea turcească.A treia zi de Crăciun delegația s-a pus în mișcare revenindu-i lui Benedict rolul de a ține un jurnal de călătorie.În ziua de Anul Nou 1770 erau déjà la Cernăuți.iar pe 25 ianuarie la Kiev fiind găzduiți la Lavra Pecerska.Pe 13 februarie au ajuns la Moscova fiind găzduiți de arhiepiscopul Ambrozie iar pe martie au poposit în Sankt Petersburg.Au fost prezentați ceremonios împărătesei în Duminica Floriilor din 28 martie 1770 așa cum este consemnat în cronica sa.Delegația poposește aici până în vară când primind numeroase daruri din partea împărătesei precum și promisiuni de sprijin se întoarce în țară.Benedict ajunge la Moldovița în toamna aceluiași an având asupra sa multe cărți de slujbă și numeroase alte daruri.Odată întors , se ocupă în mod activ de starea economică a mănăstirii pe care reușește să o aducă în scurt timp pe linia de plutire.La Biserica Sf Ilie Gorgani din București se află un clopot ce a aparținut Moldoviței fiind confecționat în 1777 în timpul egumenatului lui Benedict.În iarna dintre anii 1774-1775 Benedict alcătuiește o condică cu bunurile mănăstirii numită ,,Condica Moldoviței bunuri pe care astăzi le regăsim în mare parte la Dragomirna.Odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice situația mănăstirilor din Bucovina se schimbă simțitor devenind destul de dificilă menținerea lor atât timp cât averile lor imense deveniseră o țintă tainică a reformelor austriece.Datorită influienței mari pe care Benedict o avea în zonă autoritățile habsburgice au încercat racolarea lui în apanajul puterii prin trimiterea lui cu misiunea de a rezolva anumite litigii apărute între diferite mănăstiri și megieșii lor.

În data de 1 aprilie 1791 din ordinul autorităților habsburgice se întrerup legăturile canonice dintre Episcopia de Rădăuți și Mitropolia Moldovei.În acest scop se înființează la Suceava încă din 1780 o comisie specială care avea drept scop delimitarea proprietăților mănăstirești.Nefiind de acord cu aceste decizii Benedict refuză să răspundă convocării din data de 3 ianuarie 1781 motivând că nu poate lipsi de la mănăstire în preajma sărbătorilor.Abia anul următor la 18 ianuarie va trimite câteva documente prin monahul Vasian .Atitudinea sa a dat de gândit autorităților care au trimis reprezentanți ai comisiei la toate mănăstirile cu însărcinarea clară de a descoperi nereguli care să justifice înlăturarea egumenilor patrioți recalcitranți.Drept urmare în primăvara anului 1782 sunt depuși mai mulți egumeni intre care Macarie de la Voroneț și Metodie de la Solca.Ajungând la Moldovița membri Comisiei nu au putut constata decât faptul că Benedict este un egumen foarte corect și nu au găsit nici un fel de motiv de a fi înlăturat.

În iulie 1782 conscrierea proprietăților fiind finalizată, s-a trecut la secularizarea averilor mănăstirești fapt ce a stârnit proteste energice în rândul clerului ortodoxTot în această perioadă a fost luată hotărârea de a se închide aproape toate mănăstirile cu excepție Putnei, Moldoviței și Suceviței. .La 6 martie 1784 la Cernăuți are loc o ședință în care egumenii rămași sunt consultați asupra deciziilor luate Benedict fiind ales asesor consistorial.Cei prezenți s-au opus vehement hotărârilor imperiale egumenul Moldoviței având o poziție ireconciliabilă.Scârbit de cele întâmplate acesta părăsește imediat Cernăuțul nemaiparticipând la ședința programată pe 8 martie.Ajuns la Moldovița trimite la 25 martie o scrisoare de protest episcopului Dositei Herescu considerat prea slab și conciliant în relația cu habsburgii.Actiunii sale, s-au raliat și egumenii de la Putna și Sucevița.Deși Dositei îi îndeamnă la supunere aceștia răspund că nu mai acceptă nici un sfat din partea lui fiind hotărâți să părăsească țara.În acest sens încă din 2 mai 1784 aceștia înaintaseră o petiție împăratului Iosif al II lea cerând permisiunea de a pleca în Moldova pe baza unei hotărâri imperiale din 1782. Atitudinea sa intransigentă a reprezentat actul de desființare a Moldoviței care a fost pusă pe lista neagră în locul Dragomirnei.

La 22 iunie 1784 se întrunește Consistoriul care hotărăște depunerea lui Benedict și transferul său la Sucevița.Cu inima zdrobită de durere Benedict părăsește Moldovița unde a fost peste 15 ani egumen plecând la Mănăstirea Râșca unde își va afla și sfârșitul.La 23 aprilie 1785 Moldovița a fost desființată, singurătatea monumentului prefigurând parcă pustiirea sufletului ultimului ei egumen care, pentru apărarea cauzei naționale și a credinței ortodoxe și-a sacrificat dragostea sa cea mare,Mănăstirea Moldovița.

IV.5.3.2.Rolul religios cultural al mănăstirii Moldovița.

Mănăstirea a reprezentat și în prima etapă a ridicării ei, un important factor activ de viață culturală.Dacă din perioada lui Alexandru cel bun nu au rămas broderii ca la Neamt sau Bistrița, au rămas în schimb manuscrise.

Vorbind despre rolul mănăstirilor în dezvoltarea culturii române istoricii tind să se axeze în Moldova în principal pe realizările mănăstirii Neamț.în care se păstrează numeroase manuscrise datând din secolul al XV lea.Acest lucru dovedește o insuficientă cunoaștere a problemei în cauză.Dintre manuscrisele slavone din Moldova cele mai multe se află la mănăstirea Dragomirna.Multe dintre acestea provin de la mănăstirea Moldovița fiind aduse în anul 1785 anul desfiintării acesteia.Ele sunt mărturia vieții culturale active desfășurate aici în decursul secolelor.Mănăstirea poseda un Tetraevanghel caligrafiat în limba greacă și în limba slavonă pe pergament aurit dăruit în 1429 de către Alexandru cel bun și soția sa Maria.Un alt Tetraevanghel este cel scris tot pe pergament aurit de către monahul Teodor de la Neamț și dăruit de către Ștefan cel mare în 1498 Moldoviței. Mai menționăm de asemeni Mineile pe lunile,septembrie,octombrie noiembrie.decembrie, ianuarie,februarie aprilie mai iunie,Sbornic,Octoih,Penticostar ,Sf Vasile cel Mare ,,Cuvinte Pustnicești”Grigorie teologul Cuvântări, datând din sec XV, Sbornic Ceaslov Acatistier Tetraevanghel,Varlaam și Ioasaf,sec XVI, Carte cu apocrife,Psaltire Tetraevanghel,Octoih mic sec XVII.Toate acestea ne demonstrează că Moldovița a fost un important centru educațional al vremii fiind locul în care a funcționat o școală de caligrafi și dieci până la sfârșitul secolului al XVIII lea.Această școală existent din timpuri mai vechi a fost reorganizată de Anastasie Crimca și de episcopul Efrem de la Rădăuți.

Sculptura în lemn a cunoscut la Moldovița o mare dezvoltare pe tot parcursul epocii feudale însă din păcate datorită lipsei de rezistență la intemperii ale materialului, multe lucrări au fost distruse de timp.Remarcăm însă unul din cele mai valoroase opere de acest gen care este jilțul domnesc de o deosebită frumusețe.Nu putem să nu menționăm broderiile dăruite în decursul timpului Moldoviței care au împodobit mulți ani sfintele odoare.

Actualmente Moldovița își retrăiește oarcă vremurile glorioase de odinioară vorbindu-ne parcă despre veșnicia împărăției cerești pe care parcă o pregustăm atunci când obosiți de tumultul năvalnic al vieții, ne oprim pentru o clipă în fața monumentalității arhitecturii ș picturii ei.

IV.5.4.Mănăstirea Sucevița.

Mănăstirea Sucevița este situată la 15 Km de orașul Rădăuți și la aproximativ 25 de kilometri de Mănăstirea Moldovița.De oriunde ai veni imaginea ei te izbește prin forța și soliditatea întregului ansamblu, potențat de zidurile care ne duc cu gândul la o cetate,în acest caz cetatea lui Dumnezeu.Întreaga ei proiecție în peisajul obcinilor domoale ale Bucovinei ne sugerează perenitatea trăirii duhovnicești pe aceste meleaguri ca învățătură transmisă urmașilor și înțelegem de ce Paul Henry a numit-o ,,testamentul artei medievale românești’’

Numele Suceviței apare pentru prima dată menționat într-un document din 22 mai 1443 emis de cancelaria domnitorului Iliaș Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, în forma de Socevița, desemnând un pârâu.Aproape sigur că în preajma acestor locuri încă din secolul al XV lea exista o comunitate monastic în jurul unui mic schit de lemn.Tradiția locală spune că această mică bisericută s-ar fi aflat pe dealul Furcoi, în apropierea actualei mănăstiri, și ar fi avut hramul Înălțarea Domnului sau Schimbarea la Fată.

O altă tradiție locală care vine în completarea celei dintâi spune că la construcția mănăstirii ar fi muncit o femeie văduvă,care timp de 30 de ani a cărat piatră cu un car tras de bivoli.În arhivele mănăstirii se găsește un document în limba chirilică care specific faptul că movileștii au luat inițiativa construirii acestui sfânt locaș în urma arătării minunate a unui înger în acele locuri.

Cert este faptul că aici exista un nucleu de viață monahală încă de la începutul secolului al XVI lea căci se consemnează în 1504 o danie a episcopului Pahomie a Rădăuților, anume o icoană a Sfântului Nicolae ferecată în argint.În 1539 marele logofăt Ioan Movilă dăruiește un clopot mănăstirii iar în 1551 hatmanul Ioan Sturzevici donează o Evanghelie.

Adevărata istorie a Mănăstirii Sucevița începe la sfârșitul secolului al XVI lea și este strâns legată de familia domnitoare a Movileștilor.Viitorul episcop Gheorghe Movilă începe aici să construiască în 1579 o biserică de zid cu hramul Botezul Domnului.Urcarea pe tron a domnului Iancu Vodă Sasul(1579-1583) aduce o stare de nemulțumire la nivelul întregii tări din cauza înclinațiilor sale luterane.Boierii Movilești conservatori asemenea multora din boierii pământeni, nu se împacă cu această situație și neavând mijloace de a se opune fățiș hotărăsc să pribegească, profitând de o presupusă sfințire a locașului mai sus menționat.Această informație este oferită de cronicarul Grigore Ureche care spune:

«Era pe vremea domniei lui Iancu Vodă Sasul care multe lucruri spurcate si nedumnezeiești făcea în domnia sa căci de răutățile lui toată țara și boierii se otrăvea, căci legea creștinească el nu o iubea, la avuție lacom și prădătoriu tara cu dările o îngreuna…deci acestea toate neputând a suferii, boierii s-au sfătuit în taină să pribegească.Care întâi și-au făcut prilejul cu voia lui ,ca să meargă să sfințească Mănăstirea Sucevița și apoi cu toții au trecut în țara Leșească,alții la turci alții la munteni»

După mazilirea lui Iancu Sasul, boierii movilești se întorc din pribegie și sub noul domn Petru Șchiopu, un filocatolic, ajung la cele mai înalte dregătorii. La 20 august 1591 Petru Șchiopul i-a drumul pribegiei alungat fiind de turci însă însoțit de toți cei trei frați Movilești.Gheorghe,Ieremia și Simion.Între timp drumurile celor patru transfugi s-au separat,în timp ce Mitropolitul Gheorghe a însoțit pe domn, Ieremia și Simeon și-au găsit refugiul la Ustie pe Nistru , moșia lui Ioan Simion.Partida boierilor nemulțumiți s-au grupat în Polonia în încercarea de a impune domn pe Ștefăniță fiul lui Petru Schiopul.Nereușind acest lucru, aleg domn dintre ei pe Ieremia Movilă care în 1595 sprijinit de oștile cancelarului Zamoyski intră în Moldova.

Acesta este începutul unei noi epoci pentru mănăstirea Sucevița care cunoaște de acum în colo o dezvoltare foarte rapidă urmând în acestă perioada înveșmântarea cu pictură a bisericii mănăstirii.Biserica în cauză nu este aceea simplă de lemn pe care au sfințit-o în 1581 înaintea primei pribegii în Polonia și care avea hramul Botezul Domnului ci una nou construită și sfințită în ziua de Paști a anului 1584 ca având hramul Învierea Domnului.

Numele meșterilor realizatori ai picturii interioare și exterioare a Mănăstirii Sucevița precum și anul zugrăvirii, au suscitat un viu interes printre cercetători.

Mult timp s-a considerat că numele meșterilor zugravi a rămas asemeni altor mănăstiri învăluit în umbra uitării și a trecerii timpului.Cu toate acestea cei mai mulți erau de acord că pictorii au fost cu siguranță români,poate chiar călugări,sau macar laici dar originari din Moldova.Numele pictorilor a fost aproape de a fi descoperit de către Dimitrie Dan încă din 1923 dacă nu ar fi tradus greșit o însemnare în limba slavonă care apărea pe o filă liminală a tipicului Sf.Sava scris în 1431 și aflat până astăzi la Mănăstirea Sucevița.Inscripția slavonă glăsuia,,

«Сmєренїє Ермoнах Eнoх клисиарш стьи мoнастирь Cўчвицкои -влтẁ-эрд мсца іюл кв дии сїа нарисасть црсв на имъ Іẁн эўґрав й Cофроние Брат Его й пристав ермонах Висарион ігўмен Вђ дин Bлгочћствин ѓспдин Iẁн Ереміа Mоѓила воевод ђжї геподар земле Молдавскои»

Traducerea lui Dimitrie Dan spunea: «Smeritul ieromonah Enoh fiind eclesiarh al Sfintei Mănăstiri Sucevița ,în anul 7104(transpus greșit 1606) , luna iulie a 22 a zi a scris aice pe numele Ioan Zugravu și fratele lui Sofronie și a răposat ieromonahul Visarion igumenul, în zilele drept măritorului domn Io Ieremie voievod, cu mila lui Dumnezeu , Domnul țării Moldovei.»

I.D.Ștefănescu, vorbind despre mănăstirea Sucevița și folosind traducerea lui Dimitrie Dan, ajunge la concluzia că nu se știe numele și originea zugravilor bisericii.,,Le pieux hieromonaque Enoch du saint monastère de Sucevitza a noté ici en l’an 7104 (1596) les noms de Jean peintre et de son frère Sofronios  Mais nous n-avons aucun reisegnement sur l’ origine de ce peintre, que nous ne conaissons pas autrement “

În 1964 I.Iufu ajungând în posesia însemnării, reușește să îndrepte traducerea greșită a lui Dimitrie Dan aducând lumină asupra documentului.Traducerea lui sună în felul următor: «Smeritul ieromonah Ienoh clisiarhul Sfintei Mănăstiri Sucevița, la anul 7104 luna iulie 22 zile.Această biserică s-a zugrăvit pe nume Ioan Zugrav și Sofronie fratele lui.Și pristav ieromonahul Visarion, igumen.În zilele binecinstitorului Domn Ion Ieremia Movilă Voevod cu mila lui Dumnezeu Domn al Tării Moldovei. »

Astfel se confirmă și documentar că autorii ansamblului pictural sunt frații Sofronie și Ioan originari din Moldova.

În privința datei când a fost pictat monumentul timp de mai multe zeci de ani părerile au diferit de la un cercetător la altul.Până la traducerea corectă efectuată de I.Iufu istoricii oscilau între ani 1595 și 1630.

E.Kozak și Dimitrie Dan plasaseră pictura bisericii între momentul înscăunării lui Ieremia Movilă(august 1595) și moartea fiicei acestuia Samfira înmormântată la 7 martie 1596 deci tocmai atunci când sezonul rece nu permitea acest lucru

I.D.Ștefănescu a încercat în mai multe lucrări să demonstreze că cel puțin pictura exterioară datează din 1630.El își pornește argumentația de la ideea că monahul care apare în tabloul ctitorilor este nimeni altul decât Sfântul Mitropolit Petru Movilă.Fără nici un fel de argumentație documentară, ideea a fost respinsă ca nefondată.

Pornind de la lipsa din tabloul votiv a lui Bogdan, fiu născut după 30 iunie 1606 data morți lui Ieremia, Maria Ana Musicescu și M.Berza ajung la concluzia că pictarea bisericii s-a finalizat înaintea de vara anului 1606.Sorin Ulea contrazice însă opinia celor doi și datează pictura ca finalizată în toamna anului 1601.

În prezent, problema a fost considerată elucidată odată cu traducerea realizată de către I.Iufu care arată anul 1596 ca anul finalizării picturii acestui sfânt locaș.Pristavul Visarion care apare în însemnarea egumenului Enoh, a avut doar rolul de supraveghetor al lucrărilor, pictura efectivă fiind săvârșită de frații Sofronie și Ioan având o certă origine românească.

După moartea ctitorilor principali Ieremia Movilă în 1606 și Simion Movilă în 1607, întreaga famile a movileștilor și însăși mănăstirea ctitoria lor,trăiesc vremuri tulburi.În 1616 doamna Elisabeta încercând să mențină pe scaunul domnesc pe fiul său Alexandru ajuns domn din 1615 în detrimentul lui Ștefan Tomșa, este luată în robie de turci și dusă în haremul sultanului.Înainte de a i se pierde pentru totdeauna urma, fosta doamnă a Moldovei și-a tăiat o șuviță din părul negru și mătăsos și l-a trimis într-o casetă Mănăstirii Sucevița. Algerea Mitropolitului Petru Movilă ca arhipăstor al Kievului a adus o oarecare liniște obștii tulburate incursiuni ale cazacilor în zona Sucevei sau de prădăciunile tâlharilor.În 1648 la rugămintea Mariei Movilă, fiica lui Ieremia Movilă căsătorită cu nobilul polonez Ștefan Potocki,Domnul Vasile Lupu a închinat mănăstirea Schitului Mare-Maniava din Pocuția.În 1695 oștile poloneze conduse de Ian Sobieski pradă mănăstirea în drumul lor spre casă, același lucru făcândul în 1711 și oștile țariste, care iau cu ele numeroase odoare de preț recuperate mai apoi în parte și cu foarte mare greutate.În 1831 un incendiu destul de mare a cuprins mănăstirea, însă din fericire a putut fi stins înainte de a face pagube ireparabile.După anul 1775 când austriecii ocupă Bucovina,situația mănăstirii s-a degradat considerabil.Totuși aceasta nu este desființată așa cum s-a întâmplat cu Moldovița, Voronețul sau Humorul ci a continuat să existe cu toate vitregiile vremurilor și datorită unor egumeni de excepție cum ar fi Antioh Drahomirețki Ghenadie Platenki sau Teodor Patraș.După 1918 anul Marii Uniri, Sucevița reintră destul de greu pe făgașul normal al existenței sale ca reper duhovnicesc.În anul 1936 mănăstirea este transformată în mănăstire de maici și cu toată vitregia celui de al doilea război mondial, obștea a înflorit ajungând la un număr de 103 maici.

Decretul 410 din 1959 de desființare a mănăstirilor a găsit o comunitate de maici tinere dintre care multe aveau sub 30 de ani și care au fost obligate să părăsească viața monahală și să se întoarcă în lume.Refuzând să se supună hotărârilor, stareța Alexandrina Colibaba va fi arestată și va sta doi ani în închisoare.După trecerea acestui tăvălug ateist în mănăstire mai rămăseseră doar 28 de maici.Începând cu anul 1980 s-a permis ca în monahism să intre una sau maxim două maici pa an.În prezent, obștea număra în jur de 70 de viețuitoare

Privind biserica mănăstirii Sucevița ochiul călătorului deprins cu tipologia monumentelor religioase din nordul Moldovei nu observă diferențe majore față de celelalte sfinte locașuri din secolele XV-XVI,nici în privința planului și nici în privința soluțiilor tehnice.Având lungimea de 28 de metri lățimea în dreptul absidelor de 10 metri biserica pare a tinde mai mult spre înălțime cu cei 11 metri până la streașină și cei 30 de metri până la crucea de pe turlă.Cu toate acestea soclul masiv și generos pare a oferi o legătură trainică cu pământul.

Cu un plan trilobat, biserica păstrează caracteristicile epocii rarieșene având alături de absida altarului și cele două abside care flanchează naosul, camera mormintelor, pronaosul și pridvor închis plus cele 2 pridvoare deschise de inspirație valahă.

Sistemul de boltire este cel binecunoscut și folosit la construcțiile anterioare mergând de la semicilindru și simpla calotă până dublul rând de arcuri pezișe.Zidul merge aproape drept ușoarele arcuiri sunt puțin vizibile sub stratul generos de frescă.

Din decorurile exterioare specifice secolului al XV-lea respectiv firidele care înconjurau biserica sub streașină, Sucevița mai păstrează firidele lungi ale absidelor,11 la cea a altarului și câte cinci la celelalte ale naosului, terminate în semicerc.Meșterul a renunțat la aceste soluții tocmai pentru a oferi pentru pictor un plan plat cât mai lung pentru scenele care urmau a fi zugrăvite.Pe cele opt fețe pe care biserica le prezintă în partea exterioară, se află câte o firidă lungă finalizată prin două arcuri îngemănate cu un picioruș median.Deasupra firidelor urmează un șir de ocnițe semicirculare câte 3 pe fiecare parte iar imediat sub ștreașina acoperișului câte o cornișă.Pridvorul primește două rânduri de ferestre mari asemănătoare celor de la Moldovița precum și câte o ferestruică mai mică specifică bisericilor lui Ștefan cel Mare. Aceleași ferestre mici le întâlnim atât la naos-câte două rânduri cât și la altar una spre est și câte una pe latura de nord-și de sud. Deasupra ferestrelor pentru prima dată în arhitectura moldovenească apare câte un chenar de piatră specific ușilor de acces.Turla se sprijină pe trei rânduri de baze prima dintre ele fiind pătrată iar celelalte două stelate cu câte douăsprezece vârfuri și 24 de laturi specifice arhitecturii secolului al XVI lea.Fiecare bază are o ocniță prezentând aceeași acoladă ca a arcurilor ferestrelor.Acoperișul de șindrilă ,restaurat dezvăluie întreaga bază a turlei centrale coborând peste ziduri pentru a proteja pictura de intemperii.iar deasupra tronează în chip maiestuos șapte cruci de fier.

Modelul contraforților este păstrat de meșter și la Sucevița.Aceștia sunt acoperiți cu piatră cioplită în zona soclului și prezintă câte o retragere.Ca și restul fațadelor și ei sunt decorați cu picturăde la soclu în sus..Doi dintre ei străjuiesc pe fațada corespunzătoare zonei de delimitare între naos și camera mormintelor.Alți doi se găsesc în zona proscomidiarului și diaconiconului iar unul mai mic pe partea estică a absidei altarului, în linia mediană.Ultimii doi contraforți așezați la 45 de grade susțin peretele pridvorului.

Intrarea în biserică se face prin cele două pridvorașe deschise de influientă valahă menționate anterior, care conferă senzația că ,,stânjenesc elanul clădirii”Cel sudic prezintă trei arcade în acoladă sprijinite pe doi stâlpi care sunt încastrați în zid și pe doi liberi.Boltele arcurilor intră în raport cu suprafața zidului după tipicul arhitectural moldovenesc elemente care vor fi preluate și la Dragomirna.

Și la pridvorul nordic întâlnim aceleași arcuri în acoladă având însă câte o arcadă pe fiecare latură care se sprijină pe două coloane prinse în zid pe câte un stâlp de formă hexagonală așezat în fiecare dintre cele trei laturi libere.Zugrăveala imită fațadele bisericilor muntenești cu cărămidă aparentă și fâșii de tencuială parcă sporesc impresia că arhitectul a dorit să nu lase nici o umbră de îndoială în privința intențiilor sale dea da un aer valah intrării în sfântul locaș.Deși nu avantajează în nici un fel construcția ,ele nu sunt lipsite de un oarecare farmec.

Pridvorul cu cele două intrări ale sale pe ambele laturi precum și cu trei ferestre pe latura vestică dă impresia prin grosimea redusă a zidurilor sale că era o zonă de adăpostire a oamenilor în cazul în care la unele slujbe se înregistra o prezență numeroasă.

Lat în dreptul intrărilor și îngustându-se progresiv în dreptul axului bisericii pridvorul folosește același sistem de boltire specific bisericilor lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș.Spațiul de boltire este redus ca dimensiune prin aplicarea a două perechi de arcuri etajate așezate dealungul zidurilor laterale și căzând într-o consolă.Înspre partea de răsărit și de apus apare câte un arc îngust prins între cele două arcuri longitudinale late.Pe aceste arcuri mari s-a ridicat cu ajutorul pandativilor un tambur cilindric de care s-a prins în afara celor patru arcuri menționate, încă patru dispuse în plan paralel cu acestea și a căror baze cad pe centrul pandativelor.Peste această intersecție de arcuri longitudinale care formeză o suprafață octogonală s-a ridicat calota sferică.În dreapta și în stânga celor două intrări s-au lăsat în zid două nișe având partea superioară în semicerc.

Accesul din pridvor în pronaos se face printr-o ușă masivă îmbrăcată cu benzi de fier întărite cu piroane.Încuietoarea poartă pe capacul de fier decupat un cap de bour simbolul statalității moldovenești.Ușa este încadrată de un chenar de piatră cu patru baghete pornind de pe mici socluri și care se ridică depe cele două părți întâlnindu-se deasupra ușii într-un arc frânt.Primele două baghete sunt înpodobite destul de stângaci în timp ce celelalte două sunt muchii.Întreg acest cadru a fost prins într-un chenar dreptunghiular iar deasupra a fost zugrăvit încă un chenar ornamental și luneta.

Pronaosul este de formă dreptunghilară așezat pe lungime și oferă cel mai generos spațiu din întreg interiorul bisericii și datorită lipsei obiectelor de cult de aici.Un arc dublou în linie transversală împarte în două tot acest spațiu.Pe acest arc precum și pe arcurile situate pe peretele de est spre camera mormintelor și pe peretele vestic spre pridvor, se sprijină două calote formând astfel boltirea.Câte două nișe semicirculare se deschid spre peretele de nord și de sud.Alte nișe mici și adânci deschise în peretele lor încadrează ferestrele, iar ramele lor de piatră sunt asemănătoare cu cele din pridvor.

Ușa de acces către camera mormintelor este una simplă de lemn încadrată cu un chenar format din două rânduri de baghete încrucișate dintre care primul rând pornește de pe niște baze mici tăiate în piatră iar cel de al doilea direct de pe planul înclinat.

Camera mormintelor este de proporții reduse primind luminația cu zgârcenie prin două ferestre foarte mici cu glafuri adânci așezate în fundul unor firide largi.În partea dreaptă găsim pietrele funerare a celor doi domnitori ctitori și frați, Ieremia și Simeon Movilă.Piatra lui Ieremia decorată cu motive vegetale este foarte fin și atent lucrată.În partea ei superioară apare un scut pe care este încrustat un cap de bour cu steaua între coarne și rozeta cu soarele în chip uman în dreapta,iar în stânga luna și câteva raze într-un cerc.Sub capul de bour apar două spade încrucișate simbolul casei domnitoare a movileștilor.Inscripția funerară se desfășoară în mod obișnuit dealungul marginii pietrei funerare având la colțuri câte o rozetă.

Piatra funerară a lui Simion pusă mai târziu în 1620 nu mai prezintă aceleași modele bogate ca ale fratelui său.De inspirație muntenească, inscripția este mutată de pe banda laterală chiar pe centrul lespezii funerare.Se remarcă frumusețea literelor precum și capul de bour cu cele două spade.

Acesul la tainiță, ca și la Humor și Moldovița se face de aici din camera mormintelor , mai precis din partea de nord vest unde se găsește o scară spiralată.Spre deosebire de cele două mănăstiri menționate mai sus,aici tainița prezintă două răsuflători în zidul de sudic.Ușile de acces către scară sunt încadrate de un chenar simplu de piatră în timp ce sistemul de boltire este cel obișnuit în semicilindru.

Intrarea în naos se face printr-o ușă care are un chenar ce prezintă multiple elemente renascentiste.Acesta are formă dreptunghiulară și este compus dintr-o mulură groasă, o cavetă și o mulură subțire.Mulura interioară prezintă la colțurile superioare un arcușor.Ramele ferestrelor deși păstreză profilul gotic ,acesta este presărat cu multe elemente renascentiste.Pe margini apar două cavete,iar în interior două muluri mai groase rotunjite iar între ele una în formă de muchie.

Naosul este dreptunghiular așezat în sensul axului bisericii.Ca și în pronaos, două arcuri înguste în consolă sprijinesc bolțile spre partea nordică și sudică.Înspre partea răsăriteană meșterul a îngustat spațiul prin folosirea a două arcuri late etajate, iar în partea de apus printr-un alt arc lat la baza căruia se află o nișă.Ca și la Voroneț și Moldovița, sistemul mai cuprinde pandativii, tamburul în care sunt prinse arcurile pezișe, și al doilea rând de pandativi mici care fac trecerea către cilindrul turlei centrale terminată printr-o calotă sferică.

Altarul destul de spațios are un sistem de boltire pornind de la un arc lat etajat în raport cu cel apusean al naosului, apoi un arc cilindric și o semicalotă.Sub consola primului arc se găsesc deschiderile largi ale proscomidiarului și diaconiconului, luminate fiecare printr-o mică fereastră.De asemeni luminația altarului este asigurată asemeni absidelor naosului, de trei fereste care străpung părțile laterale.Privitor la stilului bisericii,Ana Maria Musicescu trage o concluzie definitorie :

,,Comparată cu realizările trecutului, arhitectura Suceviței nu mai are nici noblețea somptuasă a Neamțului,nici monumentalitatea severă a Probotei, nici eleganța Moldoviței, nici echilibrul solid al Slatinei.Sucevița nu constituie nici o sinteză a tradiției,nici un epigon, nici o simplă copie ci , ca toate marile monumentele moldovenești,ea își are o personalitate bine definită rod al unei ambianțe artisticeși al unui nivel de cultură specifice acestui final de ciclu de creație început încă din a doua jumătate a secolului al XV lea.Dacă arhitectura Suceviței nu mai este clasică, cu toată îmbinarea de elemente specifice mai multor monumente mai vechi, cu un început de influiență muntenească și cu câteva inovații, ea se încadrează totuși firesc și armonios în stilul și viziunea specifică arhitecturii religioase moldovenești, fiind astfel ultima verigă în lanțul neîntrerupt al realizărilor artistice ale Moldovei secolului al XVI lea”

Întreaga realizare arhitectonică ne duce la concluzia că meșterii aici mai mult decât oriunde au căutat să obțină suprafețe cât mai plane pentru a oferi pictorului facilități cât mai mari pentru dezvoltarea temei iconografice.De aceea vedem clar că de la început ctitorii și-au dorit ca locașul pe care urmau să-l ridice să fie înveșmântat în haina luminoasă a sfintelor icoane, prevestind parcă faptul că ea va fi ultima realizare de acest tip, adevăratul..testament al artei medievale moldovenești”

Fiind cea mai nouă și mai bine păstrată dintre toate mănăstirile cu zugrăveală exterioară,pictura Suceviței este definită atât ca tradițională cât și ca inovatoare atât din punct de vedere a programului iconografic cât și ca exprimare stilistică. Aici în inima Bucovinei la Sucevița,

,

,s-a petrecut o mutare de accent , de la tensiunea cu virtualități dramatice exprimată prin amploarea regiei compoziționale,la curgerea lină continuă, a desfășurării epice, exprimată prin densitatea detaliilor și marcarea amănunțită a elementelor creatoare de ambianță, de atmosferă.Este în pictura Suceviței o intenție nu atât de elementar-didactică,ci mai ales una de culturalizare, în sensul încercării de a comunica, nu numai simboluri, nu numai marile evenimente ale istoriei creștinismului, ci viața cu episoadele desigur ieșite din comun care au făcut din oameni cu un destin deosebit, personalități excepționale”

Meșterii Sofronie și Ioan au fost mânați de o dorință arzătoare desfășurand pe pereți atât cât a permis proporțiile monumentului o întreagă pleiadă de învățături teologice și duhovnicești receptate de biserică și transmise prin oamenii aleși.

,,În această dorință de comunicare a cunoștiințelor din domeniul literaturii istorice a ortodoxismului, se reflectă poate,ca și în arhitectura monumentului, voința ctitorului principal de a se încadra tradiției culturale întreținute de marile domnii precedente.Vasta carte de povești a Suceviței este scrisă cu vervă, într-un limbaj grafic pe cât de simplu pe atât de pitoresc și de sincer.Peisaje(dealuri, copaci flori ape),complexe arhitecturale care sugerează ansambluri urbane și rurale, detalii de unelte, de arme și oameni,individualizați numai în măsura în care joacă rolul unui personaj cunoscut iconografic, toate acestea sunt figurate fără rafinamente de compoziție, de linie sau de nuanță,ci direct,ca un alfabet plastic corect și într-un limbaj cromatic viguros”

Pornind la analizarea temelor din pictura exterioară observăm pornind din spațiul sacru al absidei altarului chiar sub cornișă reprezentat pe Cel vechi de zile în haină albă cu mâna pregătită pentru binecuvântare.El este flancat de frize de heruvimi cu câte șase aripi întinse.Doi îngeri îngenunchiați susțin cercul în care este înscrisă o stea cu opt colțuri unde este înfâțișată icoana Celui vechi de zile.În registrul al doilea apare Iisus Emanuel flancat de o ceată de îngeri care țin într-o mână un disc iar în cealaltă o lance purtând inițialele Mântuitorului Iisus Hristos.

Registrul al treilea al profeților are în centru icoana Sfintei Fecioare tinând în brațe pe Hristos flancată de doi îngeri.Al patrulea registru este realizat în jocul de relief pe care îl oferă ocnițele având pictat pe pilaștri arcadelor îngeri, iar în ocnițe Sfinții Apostoli grupați câte doi.Tot acest registru converge către icoana Iisus Hristos Arhiereu așzat pe tron și vegheat de doi îngeri .În ocnițele imediat următoare distingem în dreapta și în stânga pe Maica Domnului în picioare purtând un pergament și pe Sfântul Ioan Botezătorul(Deisis).

Al cincilea registru este dominată de Iisus Hristos euharistic având în ocnițe de-o parte și de alta ceata sfinților ierarhi.

Al șaselea registru este registrul sfinților martiri care nu are în centru nici o scenă picturală sugestivă deoarece se desfășoară la nivelul ferestrei de răsărit a Sfântului Altar.

Al șaptelea registru cel dedicat sfinților cuvioși are ca pilon central icoana Sfântului Ioan Botezătorul, ca simbol al ascezei severe.Înspre zona absidelor laterale în acest registru distingem icoanele Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, a Sfintei Mucenițe Pelaghia, a sfintei Mucenițe Varvara.Toate reprezentările converg spre axul central al absidei altarului locul cel mai sfânt al întregului monument eclesial.Lumea cerească pare coborâtă pe pereții mănăstirii devenind un model al ierarhiei pământești mult mai ușor accesibilă înțelegerii omului simplu al secolului al XVI lea.

,,În toată această multiplicitate de figuri,nu poate fi vorba de individualizare pe baza simplului portret analitic.Totuși teoria care desfășoară sute de personaje pe un registru de atitudini limitat-într-o mișcare nu totdeauna imediat aparentă-însă sensibilă printr-un fel de cadență ritmică distribuită-atributele istorice sau ierarhice ale rangului în istoria cerească sau pământească, fixarea personajelor în cadrul care le fusese destinat de veacuri, simetria statornică într-o pluralitate de echilibre-atribuite acestor figuri de calitatea lor didactică și iconografică ușor de citit,o calitate monumentală ce le portretizează pe un plan mai puțin subtil decât cel psihologic, dar mai reprezentativ pentru arta medievală, planul portretului monumental.În lumea monotonă sistematică a ierarhiei Cinului, desfășurată pe cele șapte registre ale bsidelor bisericii mănăstirii Sucevița, meșterul zugrav, vădește totuși-dincolo de canon-o sensibilitate optică, o elocvență cromatică, ce așterne peste hieratismul canonului pecetea pitorescului”

Fațada nordică, între fereastra pronaosului și contrafortul ce marchează zidul de separație între camera mormintelor și naos, este ocupată de celebra lucrare Scara lui Ioan Climax, una din cele mai frumoase compoziții ale artei medievale moldovenești.Scara ,aplecată din colțul de stânga sus, sub cornișă până în partea dreapta jos a zidului, împarte suprafața în două triunghiuri, figurând în partea stângă iadul, iar în cea dreaptă raiul.Contrastul astfel realizat este deosebit de sugestiv pentru că liniștii și ordinii exprimate de lumea cerească înfățișată în partea dreaptă și potențată de îngerii cu aripile în plan vertical, i se opune lumea haosului și a întunerincului despărțirii de Dumnezeu,sugerată de o atracție spre o cădere liberă în gura balaurului hidos care pândește de jos.Prăbușirea trupurilor păcătoșilor, arată dinamismul acestei atracții sugerând hăul fără de sfârșit în care merg cei ce nu au căutat lumina Impărăției Cerești.Dramatismul tragic al situației este amplificat de chipurile schimonosite ale demonilor înfățișați fie cu chip de maimuță, fie cu chipuri de bovine.așteptând să primească trupurile celor căzuți de pe scară din diferite poziții comice ,, de o rară cruzime” Deși nu este unica lucrare de acest tip Scara lui Ioan Scărarul este cea mai bine realizată și mai sugestivă dintre toate.

Între lucrarea menționată și pridvorașul nordic pe al doilea registru de sus, apar înfățișate câteva scene din Geneză.Primele trei pe un fond întunecat iar celelalte pe unul alb imaculat sugerează haosul dinaintea creației și lumina sfântă a slavei cerești cu care a fost înveșmântat omul în starea paradisiacă.Dincolo de simbolismul scenelor ca aspect teologic, prezentarea Evei în mantie albastră și torcând din fuior este puntea de legătură între arta primelor veacuri și aspecte ale vieții rurale din Moldova.

Sub scenele din Geneză apar înfățișate aspecte din viața Sfântului Pahomie întemeietorul monahismului în locul unde după obicei bisericile moldovenești aveau zugrăvită viața Sfântului Ierarh Nicolae.

Fațada sudică este ocupată in zona camerei mormintelor și contrafortul ce desparte naosul de altar de lucrarea Arborele lui Iesei des întâlnită pe fațadele bisericilor moldovenești din sec XVI.Paul Henry consideră că lucrarea de la Sucevița este o copie a celei de la Voroneț, însă pe o clasă de evoluție superioară prin schematismul ei.

Deasupra părții superioare a contrafortului situându-se între Cin și Arborele lui Iesei este înfățișat diaconul Nicanor ținând în mână o biserică cu arhitectură de inspirație rusească.

În registrul inferior, nemaincadrându-se în marea scenă sus menționată apare grupul filosofilor antici cunoscuți ca Aristotel Pitagora Sofocle Platon Porfiriu, sau neidentificați încă Goliud,Umid,Vason,Ason,Astakoe,Udin,Selim,Saul.Pe contrafort apare Sibila îmbrăcată în mantie roșie brodată cu aur și pietre scumpe.

Despărțit de o bandă vegetală de scena Arborele lui Iesei, spațiul rămas până la pridvorul sudic este ocupat de Imnul Acatist în 24 de scene, asemănător cu cel de la Voroneț Humor sau Moldovița cu specificarea că la Sucevița în a 24 scenă apare înfățisată Maica Domnului într-un mod original și total necunoscut în iconografia moldovenească și orientală a timpului.Maica Domnului apare reprezentată cu Iisus pe piept stând în picioare în fața unui cort de factură orientală.La picioarele ei în partea dreaptă stau îngenunchiați ierarhii iar în partea stângă mulțimea de credincioși închinându-se Sfintei Fecioare.Sub cort, Maica Domnului apare îmbrăcată într-o rochie albă având deasupra o tunică de culoare închisă,mâinile fiind ușor ridicate spre rugăciune iar îndărăt atmosfera întunecată sugerează venirea serii.Cortul etajat duce cu gândul la atmosfera orientală fiind continuată de scena încoronării Sfintei Fecioare într-un decor somptuos așa cum este descris de Ana maria Musicescu:

,,Un fond înstelat ,un vast nor alb în extremitatea superioară o semilună prea mare pe care se înalță Maica Domnului….pe acest fundal s-a construit un cadru complicat format din figuri geometrice așezate pe trei planuri suprapuse:o stea albă, două patrulatere, unul roșu altul violaceu, cu laturile ușor concave, în așa fel așezate unul peste celălalt încât formează o stea în 16 colțuri în centru căreia se înscrie un cerc luminos, apoi un oval întunecat și în fine mandorla luminată din care apare Maica Domnului cu brațele ridicate gest care îi deschide mantia și îi înscrie silueta într-un oval ce urmează curba mandorlei.O banchetă taie la mijloc această complicată construcție.Pe ea stau de o parte și de alta a Maicii Domnului,Dumnezeu Tatăl și Iisus care-i așează coroana pe cap…..Deasupra , între stea și norul plat cu margini cuminte festonate,stau îngerii patru la mijloc și câte trei pe margini ale căror aureole-liniștit joc de curbe odihnesc ochiul.Singură Maica Domnului, înaltă, în picioare pe lună, păstrându-și grația,plutește departe de brutalul joc garfic al unei regii nereușite”

Această scenă se numește Pocrovul (nume de origine rusească care vine de la cuvântul pokrov-acoperământ ) după vălul pe care îl întind îngerii deasupra Sfintei Fecioare.

Pe registrul de jos al acestei fațade sudice mergând de la pridvor și până la șirul înțelepților apare înfățișat în două imagini distincte martiriul călugărilor din Muntele Sinai.Această scenă este despărțită de un copac de cea denumită Rugul în flăcări care înfățișează întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu în Horeb.Deasupra ei mai apare o scenă înfățișând pe Maica Domnului care însoțită de doi sfinți se întâlnește cu doi bătrâni dintre care unul a fost identificat ca fiind patriarhul Serghie, autorul Imnului Acatist.

Frescele exterioare ale Suceviței deși mai noi nu reușesc să întreacă în expresia artistică pe cele de la Voroneț sau Moldovița însă echilibrează balanța prin vigoarea epică a coloritului.Dintre toate scenele prezentate originalitatea este dată de Scara lui Ioan Climax, Rugul în flăcări și icosul al 12 lea din Imnul Acatist.

Ca la majoritatea bisericilor ortodoxe pe peretele în care se află ușa de acces în pronaos se află scena înfricoșătoarei judecăți.Realizările de aici nu reușesc nici pe departe să ajungă pe cele de la Voroneț autorul fiind mai puțin preocupat de latura artistică și mai mult de etajarea rigidă a scenelor simbolice.

Pe boltă apare Maica Domnului Oranta cu Iisus Emanuel pe piept frumos pictată având o figură gingașă, scenă care apare des în programul iconografic al Suceviței.

Pe cei patru pandativi ai cupolei sunt zugrăviți după modelul celor patru evangheliști sfinții Ioan Damaschin, Mitrofan Cosma și Teofan.Arcul care susține cupola este decorat cu cele 12 semne zodiacale și cerul strâns de către îngeri sub formă de pergamnet.

Sub arcurile bolții, în partea sudică vestică și nordică, sunt reprezentate Înțelepciunea lui Solomon, Visul lui Nabucudonosor și Chemarea lui Ghedeon.Pereții corespunzători au spațiul împărțit în patru registre figurate prin linii drepte de culoare albă.Aici sunt zugrăvite pe primul 16 scene din viața Sfântului Ioan Botezătorul pe al doilea scene din viața patriarhilor, pe al treilea viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava în 14 scene.iar al patrulea registru cuprinde sfinții militari, Teodor Tiron,Teodor StartilatSf.Dimitrie,Sf.Procopie ,Sf Gheorghe Sf.Mercurie și sfinti pustnci Pafnutie, Arsenie,Teodor Studitul și Sava. Ultimul registru al cincilea este destinat draperiei.

Pronaosul este ocupat în mare parte cu sinaxarul care este mult mai complet și mai frumos redat decât la Voroneț.Bolțile celor două cupole sunt decorate cu Iisus Pantocrator și Filoxenia lui Avraam, în timp ce între calote și arcuri sunt înfățișate cele șapte sinoade ecumenice.În spațiul dintre calote și arcuri apar o serie de figuri de sfinți cuvioși.

Gropnița este înveșmântată cu o pictură originală caracteristică Suceviței, anume Viața lui Moise care pornește de la boltă și ocupă toți peretii.Se remarcă multitudinea personajelor dinamismul mișcărilor și accentul deosebit pus pe amănunte.Este remarcabilă în acest sens scena fugii din Egipt al cărei fond este brăzdat de sulitele albe ale călăreților.Șirurile lungi de căruțe încărcate cu poveri și trase de cai albi sunt însoțite într-un chip pitoresc de căței și purcei parcă ilustrând proverbul românesc care spune ,,au plecat cu cățel și purcel” lucru care întărește ideea originii românești a zugravilor.

Pictura naosului este dedicată aproape exclusiv momentelor din viața Mântuitorului Iisus Hristos, nemaiavând însă ordinea clasică și stilul tradițional de reprezentare.

În cupola turlei centrală este zugrăvită așa cum ne-am obișnuit icoana Iisus Hristos Pantocrator, iar tamburul este împărțit în cinci registre în care sunt pictați șiruri de heruvimi ,serafimi , îngeri profeți ai Vechiului Testament și Sfinții Apostoli.În unghiurile pandativilor de la baza turlei apar înfățișați cei patru evangheliști însoțiți de simbolurile lor specifice.În conca absidei sudice apare scena Nașterii Domnului iar în jurul ferestrei și în spațiul dintre ele sunt diferite scene scripturistice reprezentând aspecte redate în Sfânta Evanghelie.Recensământul lui Octavian Augustus,Venirea Magilor,Visul lui Iosif, Fuga în Egipt,Convorbirea cu femeia samarineancă,Vindecarea femeii cu scurgere de sânge, Pilda samarineanului milostiv ,Înmultirea pâinilor.

În absida nordică programul iconografic este puțin modificat față de restul bisericilor din aceea perioadă.În locul obișnuitelor scene ale Răstignirii și Pogorârii Sfântului Duh zugravul a înfățișat Dumnezeu Savaot și Sfânta Fecioară pe tron.Tot aici apar înfățișate icoanele patimilor precum și unele parabole.Pereți de deasupra stranelor ambelor abside cuprin scene din Geneză.Partea superioară a peretelui vestic al naosului este zugrăvită cu minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos iar mai jos pe partea de sud vest apare tabloul votiv reprezentând pe Ieremia Movilă înveșmântat în haine lungi de culoare roșie având lângă el pe fiul său Constantin, urmat de Chiajna , fiica cea mare a domnului ,Maria mama acestuia, soția Elisabeta și copiii Ecaterina Alexe,Stana și Zamfira.În partea nordică în oglindă cu portretele ctitorilor apare o scenă în care este reprezentat momentul culminant al Sfintei Liturghii, Prefacerea Darurilor precum și portretele mitropolitului Gheorghe Movilă oferind darurile ca liturghisitor și a tatălui său Ioan Movilă călugărit la bătrânețe.Pictura altarului împărțită în patru registre beneficiază de o doză de originalitate în privința tematicii alese.Astfel,în conca altarului apare o altă excepție de la regula iconografică:în locul tradiționalei imagini a Sfintei Fecioare cu Pruncul ,străjuită de îngeri apare Înălțarea Domnului.și Maica Domnului înconjurată de Sfinții Apostoli, Registrul al doilea este dedicat Cortului Mărturiei imediat sub concă,Filoxeniei, Învierii Domnului și Rugului Aprins.În registrul al treilea apare Împărtășirea Apostolilor iar în al patrulea șirul ierarhilor obișnuiți înfățișați în altar și la celelalte biserici.Pe un arc apar scene din imnul acatist iar pe celălalt Iisus Emanuel adorat de patru cete de îngeri.Pe peretele nordic deasupra Proscomidiarului apar:Spălarea picioarelor, Pilda omului care și-a zidit casă și Rugăciunea din Grădina Ghetsimani, iar pe cel sudic icoana Deisis și Întâmpinarea Domnului.

În afară, mănăstirea, oferă privitorului imaginea simbolică a unei cetăți medievale,datorită zidurilor sale înalte de peste 6 metri, groase de 3 metri , și având laturile de 104 X 100.Impresia aceasta este întărită de contraforții și de turnurile de strajă deosebit de impunătoare aflate la colțurile zidurilor între care remarcăm turnul cu paraclis aflat deasupra gangului de acces în incintă.Toate aceste turnuri diferă între ele ca plan și structură.Foarte masiv apare turnul clopotniță din partea de nord vest sprijinit de trei mari contraforți adăugați mai târziu, având un plan pătrat cu trei etaje.Acest turn găzduiește două clopote încă din vremea ctitorilor, decorate cu capul de bour stema Moldovei și cu două săbii încrucișate efigia movileștilor.Accesul la primul etaj se facea printr-o scară de acces chiar în bolta partierului acum astupată. .Aici camera are trei ziduri drepte iar al patrulea este în formă de arc în care se află o nișă.Luminația este asigurată de câte o fereastră îngustă tăiată în cele trei ziduri drepte.Camera este boltită însă din cauza zidului curb aceasta prezintă o serie de neregularități .Accesul la cel de al doilea etaj se face printr-o scară săpată în zid, etaj de formă octogonală din a cărui etaj se păstrează doar grinzile.Prin cele patru ferestre ovale în interior și rotunde cu rame de piatră spre exterior,pătrunde lumina.Ultimul etaj ridicat imediat sub acoperiș folosește același tip de ferestre.Turnul de nord est cu două etaje are la parter și etajul al doilea câte o încăpere octogonală luminată de patru ferestre.Turnul de sud est, era ridicat pe cinci nivele ,tot de formă octogonală cu încăperi din ce în ce mai largi obținute prin retragerea succesivă a zidului

Turnul de sud vest e mai mic având doar două niveluri.Încăperea de jos este de formă octogonală acoperită de o calotă de formă sferică sprijinită pe grosimea zidului având în centru o gaură în care permitea accesul pe o scară la nivelul superior aflat direct sub acoperiș.

Pe centrul laturii de nord se află turnul pe sub care se află poarta de intrare în incinta mănăstirii.Privitorul poate observa un gang boltit semicilindric cu arcuri dublouri la ambele capete.Întreg spațiul este împărțit în două printr-un zid cu o arcadă care are de o parte și de alta niște nișe largi închise în semicerc.La etaj este paraclisul mănăstirii de plan dreptunghiular , cu absida altarului săpată în grosimea zidului.Bolta paraclisului se sprijină în partea de vest pe două arcuri etajate în consolă, în partea de est pe un arc lat iar pe laturile de nord și de sud pe două arcuri longitudinale mai înguste decât celelalte.Puntea de legătură cu bolta altarului e făcută de două arcuri cilindrice.Pe laturi firidele proscomidiarul și diaconiconul se deschid la picioarele arcului lat dinspre apus.Lumina pătrunde în interior prin două ferestre tăiate în piatră în formă de arc de cerc situate pe zidul de miazănoapte.Simetria decorului exterior este asigurată de o ferestruică falsă săpată în dreptul proscomidiarului.Ferestrele diaconiconului și proscomidiarului, asemeni ferestrei centrale a absidei altarului au deschiderea spre răsărit.Paraclisul aavut hramul Schimbarea la Fată iar mai apoi a fost schimbat cu Bunavestire.

În partea sudică a paraclisului pe același nivel se află două încăperi dreptunghiulare de dimensiuni mici ambele boltite având ca punc de acces o ușă cu chenar de piatră în stil renascentist.Cea de-a doua comunică direct cu diaconiconul printr-o ușă având același chenar.La ultimul etaj care cuprinde o singură încăpere de dimensiuni mai mari,luminată prin patru ferestre se ajunge cu ajutorul unei scări în zid.Turnulețul octogonal de deasupra a fost adăugat mai târziu când s-a făcut cornișa.

Clădirile administrative ale mănăstiri, stăreția arihondaricul chiliile, magaziile sunt întinse pe laturile de miazănoapte, răsărit și puțin pe cea sudică.

Sub latura răsăriteană apar două beciuri situate pe aceeași linie dar cu un spațiu între ele. Primul având lungime de aproape 13 metri, este împărțit în trei compartimente prin două ziduri străpunse de patru arcade.având guri de ventilație spre curtea mănăstirii.

Al doilea beci ,ceva mai lat decât primul dar de lungime aproximativ egală este compartimentat în două printr-un zid cu patru arcade.Curtea mănăstirii este atent îngrijită remarcându-se un gazon tuns care crează impresia de spațiu extins amplificând parcă dimensiunile incintei.

Dacă în timpul perioadei stăpânirii austriece nu s-au putut face prea multe restaurări ci mai mult s-a încercat conservarea bisericii și a corpului de chilii, în anii 1960-1970 au avut loc o serie de lucrări refacere a acoperișului bisericii și a corpului de chilii.Acestor lucrări se datorează în mare parte actuala imagine a mănăstirii.Cu ceva timp în urmă a început și restaurarea picturii interioare care continuă până în prezent.

IV.5.4.1Rolul religios cultural al mănăstirii.

Muzeul Mănăstirii Sucevița care se află amenajat în latura răsăriteană a zidului de incintă este un martor tăcut al vieții culturale care s-a desfășurat aici pe durata mai multor secole .Aici a existat cu siguranță ca și la celelalte mănăstiri importante, o scoală de copiști care au dat naștere mai multor manuscrise de o valoare inestimabilă.Cel mai prețios dintre ele este Tetraevanghelul Sucevița 24 realizat din porunca domnitorului Ieremia Movilă.Scris pe pergament, este decorat cu 346 de miniaturi între care cinci atrag în mod deosebit atenția.Este vorba despre cele patru pagini care preced Evangheliile după Matei, Marcu, Luca și Ioan,precum și pagina care conține tabloul votiv al familiei domnitoare.Cele cinci miniaturi ocupă întreaga suprafață a paginii fiind deosebit de fin realizate.O inscripție în limba slavonă ne spune «Acest tetraevangheliar l-a sârguit și l-a făcut și l-a ferecat Io Ieremia Moghilă Voievod și Doamna lui Elisabeta și fiul lor Constantin Voievod și l-a dat pentru pomenirea sa în nou zidita lor mănăstire numită Sucevița, unde este hramul Învierea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos în anul 7115(1607) martie 25»

Tot aici există o serie de manuscrise care au ajuns pe diferite filiere și de care Ieremia Movilă s-a îngrijit să fie ferecate în aur și argint pentru a le feri de distrugere.Între acestea remarcăm Tetraevanghelul cu nr 23 de la Sucevița,Tetraevanghelul de la Biserica de Piatră din Bacău, precum și Evanghelia Patriarhului Ioachim al Antiohiei dăruită de Mitropolitul Gheorghe Movilă fratele domnului.De aici au plecat o serie de manuscrise care astăzi se găsesc în diferite colecții la Mănăstirile Cutlumuș din Athos unde Elisabeta Movilă a trimis un Evangheliar în 1605 sau la Mănăstirea Sf.Ecaterina din Sinai unde se află de asemeni o evanghelie. De asemeni muzeul mănăstirii adăpostește o serie de seturi de broderii sculpturi, icoane vechi argintărie dăruite de movilești sau ajunse aici mai târziu de la mănăstirile desființate de austrieci după 1775.

Se remarcă în mod deosebit un epitaf dăruit de doamna Elisabeta Movilă în 1592.Pe marginea superioară a inscripției votive se află capul de bour stema Moldovei.La capul Mântuitorului apare Maica Domnului iar în spatele ei Maria Magdalena .La picioare apar Iosif din Arimateea , Nicodim și Maria mama ucenicilor Iacob și Ioan.În partea de sus este Sfântul Ioan Evanghelistul și patru îngeri care susțin crucea lui Iisus.Îngerii țin în mână ripide pe care scrie ,,sfânt, sfânt, sfânt.”Alți patru îngeri stau în partea de jos doi mai mari și doi mai mici , între cei doi mici este scris cuvântul ,,epitafos” în limba greacă.În colțuri apar cei patru evangheliști Matei Marcu Luca și Ioan.

Tot aici este un epitaf provenit de la Moldovița , dăruit acestei mănăstiri de către Ștefan cel mare în 1497.Remarcabile sunt de asemeni și epitafele domnilor Ieremia și Simeon Movilă îngropați aici.

Dintre obiectele de cult de o valoare deosebită mai menționăm un chivot de argint aurit donat de Mitropolitul Gheorghe Movilă în 1591 , o tipsie de argint pentru anafură donat de Simion Movilă,o cruce dăruită călugărilor de la Maniava de tarul Rusiei în 1680 precum și cădelnițe candele Sfinte vase și icoane datând din secolul al XVI lea.

Fiind ultima mănăstire cu pictură exterioară produsă de arta medievală românească Sucevița a devenit cel mai nou și mai fidel martor al trăirii ortodoxe a sufletului românesc exprimat în lucrarea iconografică.Dintre toate celelalte singură ea păstrează podoaba zugrăvelii și pe zidul nordic oferindu-ne o lecție de rezistență a culorii în fața timpului și a naturii dezlănțuite.Marea sa șansă a fost aceea că a rezistat tăvălugului habsburgic fiind ferită de urgia desființării obștei.Acest lucru a făcut ca aici mai mult decât în alte părți continuitatea rugăciunii obștii monahale să devină un simbol al continuității credinței ortodoxe pe aceste meleaguri mult încercate.

Capitolul al V lea

Icoanele mănăstirilor bucovinene, ca expresie plastică a Sfintei Scripturi

V1)Icoanele creației

Creația este un subiect pe care iconografia mănăstirilor bucovinene nu l-a ocolit, pentru că actul creației este actul în care Dumnezeu își revarsă preplinul dragostei Sale dincolo de suficiența Ființei Sale Preasfinte.Din păcate,conform erminiei,aceste scene au fost aproape întodeauna picate pe peretele nordic al Sfântului Locaș perete destinat în principal scenelor din Vechiului Testament.Din această cauză mai mult decât în alte părți ale bisericii, acestea au fost supuse intemperiilor care le-au deteriorat în unele locuri ireversibil.Deși întâlnim tema creației lumii și omului în programul iconografic al celor patru mănăstiri menționate,remarcăm icoanele de la Mănăstirea Sucevița care s-au păstrat într-o stare destul de bună Ele seamănă destul de mult cu cele de la Voroneț cu mențiunea că la cea din urmă scena aducerii la existență a lui Adam și creația Evei au fost ireversibil deteriorate.La Sucevița,creația apare aici ca o temă predilectă a meșterilor Sofronie și Ioan care, pornind din naos bisericii, mai precis din registrul inferior și apoi continuând în exterior, reușesc să transpună în frescă toate momentele importante pe care Sfânta Scriptură le menționează ca având loc la începutul lumii.Dacă în interior icoanele se concentrează în primul rând pe zilele creației, cele din exterior sunt dedicate în aproape în exclusivitate creației omului.

Scenele, sunt o expresie plastică a cuvintelor Sfintei Scripturi „La început a făcut cerul și pământul”(Facerea 1,1),lor corespunzându-le prologul Evangheliei Ioan „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan 1,1).Creația este săvârșită de Tatăl prin Fiul „prin Care toate s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut”(Ioan 1,3)arătându-se astfel rolul Cuvântului, „lumina cea adevărată”(Ioan 1,9 care S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi pentru ca noi să putem vedea „slava Lui ca a Unuia Născut din Tatăl plin de har și de adevăr” (Ioan 1,14)

În icoană observăm pe Hristos, Cel ce toate le aduce la existență cu puterea voii Sale.Actul creației omului ca ființă rațională, este cu totul diferit de cel al lumii materiale care apare doar ca rod al Cuvântului.În comparație cu aceasta, omul apare ca urmare a sfatului celor Trei Persoane Divine,Tatăl Fiul și Sfântul Duh: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră ca să stăpânească peștii mării,păsările cerului,animalele domestice și toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul.Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;după chipul lui Dumnezeu L-a făcut; a făcut bărbat și femeie.(Facerea 1-26,27).Sfântul Ioan Gură de Aur se ridică împotriva acelora care considerau că sfatul despre care vorbim a avut loc nu în interiorul Sfintei Treimi ci între Dumnezeu și îngeri.

«Dar iudeii nu vor să înțeleagă nimic din cele scrise în Scriptură și grăiesc cele ce le trece prin minteEi spun că aceste cuvinte au fost adresate îngerului sau arhanghelului.Ce nebunie!Ce mare nerușinare!…Cum poți gândi omule,ca Stăpânul să se sfătuiască cu îngerul,Creatorul cu creatura. »

Necesitatea creației diferite a omului ține și de menirea sa de a fi o ființă dialogică chemat spre o relație veșnică cu Părintele său Creator.Omul este după Chipul Logosului și în virtutea acestui chip se orientează permanent către El acest lucru constituindu-l în fapt vocația sa existențială,normalitatea sa.Întreaga antropologie iudeo-creștină se bazează pe ideea de omul este o ființă psiho-fizică.Însuși numele Adam (de la adamah =pământ, A=suflu, dam =sânge)indică faptul că omul este alcătuit din spirit și materie.Sfântul Petru Damaschinul vede în numele de ADAM ,inițialele punctelor cardinale din limba greacă , semnificând pe omul pus de Dumnezeu stăpân peste întreg pământul,având permanent privirea ațintită către Creatorul său.

«Și,simplu spunând,atât în Vechiul ,cât și în Noul Testament, se dau nume potrivite.Căci Adam poartă numele celor patru laturi:A-Anatoli (răsărit),D-Dysis (apus) A-Arktos (miazănoapte) și M –Mesimvria (miazăzi).Iar om în limba siriacă, se numește focul,pentru asemănarea firii.Căci dintr-un om s-a făcut lumea,precum dintr-o candelă poate aprinde cine vrea pe toate celelalte,iar cea dintâi nu se împuținează.Iar după amestecarea limbilor, o limbă derivă pe om de la uitarea ce-l stăpânește;alta de la alte îndeletniciri.Iar cea grecească de la privirea în sus (άνώ άθρεϊν=άνθρωπος) a omului»

Omul, situat la întretăierea lumii spirituale cu lumea materială este definit de către Sfântul Ioan Damaschin ca fiind o ființă compusă aparținând lumii nevăzute cu sufletul iar celei văzute prin trupul său.

«Dumnezeu a făcut pe om inocent ,drept,virtuos lipsit de supărare,fără de grijă,luminat cu toată virtutea încărcat de toate bunătățile,ca o a doua lume,un microcosmos într-un macrocosmos,un alt înger închinător,compus, observator al lumii văzute,inițiat în lumea spirituală,împăratul celor de pe pământ,condus de sus,pământesc și ceresc,vremelnic și nemuritor,văzut și spiritual,la mijloc între măreție și smerenie,același și în duh și în trup;duh din pricina harului iar trup din pricina mândriei;duh ca să rămână și să laude pe binefăcător,trup ca să sufere și prin suferință să-și amintească și să se instruiascăcând se mândrește cu măreția.Animal condus aici,adică în viața prezentă dar mutat în altă parte adică în veacul ce va să fie iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinația către Dumnezeu.Se îndumnezeiește prin participarea sa la iluminarea dumnezeiască și nu prin transformarea sa în ființă dumnezeiască»”

Conceptele de „chip” și „asemănare” au o semnificație doctrinară care a suscitat un interes deosebit din partea Sfinților Părinți.Aceștia, făcând distincție între cei doi termeni, se inspiră din textul biblic al Septuagintei unde apare exprimarea „după chipul și asemănarea Noastră” în timp ce, textul ebraic din care conjuncția „și” dispare, ne duce cu gândul la o similitudine între „chip” și „asemănare”.Primul care face în mod clar separația între cei doi termeni, este Sfântul Clement Alexandrinul care mărturisește pe baza celor afirmate de cei dinaintea lui, că omul primește chipul lui Dumnezeu la naștere iar asemănarea o dobândește mai târziu pe măsura efortului spiritual personal de apropiere de DumnezeuReferința pe care o face Clement Alexandrinul nu poate fi decât textul Sfântului Apostol Pavel din primul capitol al Epistolei către Coloseni,prezentat ca un imn liturgic al primei comunități creștine.

Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.Pentru că întru El au fost făcute toate,cele din ceruri și cele de pe pământ,cele văzute și cele nevăzute,fie tronuri fie domnii,fie începătorii,fie stăpânii.Toate s-au făcut prin El și pentru El.El este mai înainte decât toate și prin El sunt așezate și El este capul trupului, al Bisericii.El este începutul,întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate”(Coloseni 1, 15-18)

Omul este chemat să conceapă viața sa pământească ca pe o misiune menită să împlinească potențialitatea asemănării sale cu Dumnezeu în realitatea veșniciei sale.În acest sens, chipul primit devine o rampă de lansare în cursa către asemănare, lucru pe care omul nu îl poate face decât prin conlucrarea cu Harul lui Hristos, singurul care oferă direcția sigură de destinație.Chipul sădit în ființa noastră, acționează ca o busolă care, atunci când nu este alterată, indică invariabil punctele spirituale în care descoperă sursa existenței sale, pentru că Dumnezeu a imprimat în om viața după chipul vieții Sale”

Sfântul Vasile cel Mare remarcă faptul că omul este o sinteză a lumii spirituale și materiale fiind singura ființă creată după chipul lui Dumnezeu și având menirea de a sta în comuniune cu Creatorul său.Observând diferența dintre hotărârea divină de a zidi pe om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și realizarea ei în care se vorbește despre faptul că omul a fost creat doar după chip,el afirma:

«Noi avem unul(chipul)prin creație;pe cealaltă(asemănarea)o dobândim prin voință.În prima alcătuire ni s-a dat să fim născuți după chipul lui Dumnezeu iar din voință se formează ființa cea după asemănare cu Dumnezeu.Dar ceea ce ține de voință ne aparține în potență,însă ne-o agonosim prin lucrare.»

În viziunea Sfântului Vasile cel Mare, în noțiunea de chip include natura spirituală a omului care nu poate fi cugetată fără harul divin, cel care dă omului măsura existenței sale.

«Mare lucru este omul și un lucru de cinste este bărbatul milostiv având în însăși construcția sa naturală sădită această cinste.Căci care dintre lucrurile de pe pământ a mai fost făcut după chipul Creatorului?…Numai cu puțin a fost mai prejos de valoarea îngerilor,din cauza legăturii lui cu trupul cel pământesc.Căci pe om L-a făcut din pământ.iar slujitorii Lui pară de foc»

Chipul este un dar al lui Dumnezeu, dar un dar care face parte din ființa omului, nemaifiind niciodată luat înapoi, pentru că el este baza relației dintre Creator și creatura Sa în speță omul, «căci a suflat în fața lui,adică a așezat în om o părticică din harul Său propriu,pentru ca ceea ce este asemănător să cunoască ceea ce este asemenea.»

Sfântul Grigorie de Nazians consideră că această caracteristică a omului de a fi chipul lui Dumnezeu, se referă exclusiv la sufletul său,la partea rațională a lui și în nici un caz la trup. «Creând pe om, Dumnezeu unește sufletul(chipul) cu trupul format din pământ Cel necreat…a redus chipul la o bucată de pământ»Termenul folosit este cel de ,,ειкών” arătând faptul că omul este o oglindire a chipului lui Dumnezeu.În scrierile sale nu face însă distincția dintre „chip” și „asemănare” așa cum găsim la Sfântul Vasile cel Mare.

Sfântul Grigorie de Nyssa este singurul dintre Părinții capadocieni care a dedicat un tratat exclusiv creerii omului,tradus și în limba română.Cuvintele „după chip” indică o anumită înrudire a omului cu Dumnezeu(συγγένεια) posibilă datorită darurilor cu care omul a fost înveșmântat și care fac parte din zestrea sa ontologică, necesară trăirii unei vieți în comuniune cu Dumnezeu.În acest sens Sfântul Grigorie de Nyssa spunea:

«Într-adevăr ,chiar în natura ființelor lipsite de rațiune, fiecare ființă a primit o structurare care se potrivește felului ei de viață , așa încât,datorită structurării specifice a trupului lor, ele se găsesc în elementul lor:una în aer alta în apă.Astfel omul creat pentru a se bucura de bunătățile dumnezeiești trebuia să primească în natura sa o înrudire cu Cel la care participă»

Prin ținuta sa aparte, prin demnitatea ființei sale raționale, omul își arată superioritatea față de întreaga creație văzută peste care a fost așezat împărat de către Dumnezeu.Nu Tatăl singur a creat pe om, ci întreaga Sfântă Treime implicând un Arhetip, un model divin.A fi chipul lui Dumnezeu, nu înseamnă doar că omul este rodul acțiunii comune a Persoanelor Divine, ci că fiecare din Ele și-a lăsat amprenta specifică în ființa lui.Asemănarea cu Dumnezeu înseamnă în fapt împlinirea vocației trinitare a chipului, aspect pe care omul îl poate realiza doar conlucrând cu harul primit la Taina Sfântului Botez.Ajungerea la asemănare este văzută deci ca o lucrare sinergică,constantă, între Dumnezeu și om având ca rezultat modelarea chipului nostru după chipul lui Dumnezeu

«Cel care a fost creat după chipul lui Dumnezeu și nu s-a întors cu nimic de la frumusețea dumnezeiască,poartă în sine semnele acesteia și merge datorită lor spre arhetip,înfrumusețându-și sufletul prin nestricăciune statornicie și imunitate față de vreun rău. »

Sfântul Ioan Gură de Aur înțelege prin cuvintele „după chipul”,impulsul firesc spre Creatorul său, pe care Dumnezeu l-a sădit în momentul în care l-a adus pe om la existență.Astfel ontolgic privind,omul nu poate fi definit de elementul creat din care este constituit ci de arhetipul său necreat.Structura chipului, implică cunoașterea și aspirația firească de a depășii barierele lumii create, peste care omul a fost pus stăpân.

Pe linia concepțiilor Sfinților Părinți Capadocieni s-au situat și Sfinții Asceți,filocalici care experimentând drumul de la chip la asemănare, ajung la concluzia că acesta nu poate fi parcurs decât prin alipirea noastră cu toată ființa de Dumnezeu prin dragoste, rugăciune și asceză.Sfântul Diadoh al Foticeei afirma:

«Toți oamenii suntem „după chipul lui Dumnezeu” dar „după asemănare” nu suntem decât aceia care prin multă dragoste și-au robit libertatea lor lui Dumnezeu.Când deci nu suntem ai noștri,atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine.La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-și va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieții ușoare»

Privitor la porunca dată de Dumnezeu „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l supuneți,stăpâniți peste peștii mării,peste păsările cerului peste toate animalele și vietățile care se mișcă pe pământ și peste tot pământul”(Facerea 1,28) o părere aparte o are Origen care consideră că este vorba de o alegorie,omului fiindu-i dată în fapt porunca de a se lansa într-o creștere în sens spiritual precum celor pământești le este poruncit să ofere cele necesare trupului .O altă problemă pe care Origen o ridică este aceea că referatul despre creația Evei apare abia în capitolul al doilea al Genezei fapt care l-a pus pe autorul inspirat în poziția de a preciza încă din versetul al 27 lea al primului capitol faptul că Dumnezeu a făcut bărbat și femeie.Fără această precizare prealabilă, porunca „Creșteți și vă înmulțiți umpleți pământul și-l stăpâniți..”(Facerea 1-28), ar fi părut lipsită de credibilitate.În viziunea sa, hrana vegetală pe care Dumnezeu o dă omului (Facerea 1-29) este singura care trebuia mâncată,consumul cărnii aparând ca permis mai târziu, după potop.Dorind să propovăduiască faptul că sporirea în cele duhovnicești se face cu anevoie de cel robit de mâncarea de carne, Nil Ascetul este în asentimentul lui Origen când observă că hrana cuvenită omului, conform poruncii dumnezeiești, este cea vegetală.

«Căci viețuirea potrivit cu firea,ne-a fost rânduită aceeași nouă și dobitoacelor de către Făcător.Iată v-am dat vouă zice Dumnezeu către oameni,toată iarba câmpului,ca să fie vouă și dobitoacelor spre mâncare(Facerea I,29).Primind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de obște,dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiți, cu drept cuvânt mai necuvântători decât acelea,dacă dobitoacele rămân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu,iar noi oamenii,cinstiți cu rațiune ,am ieșit cu totul din rânduială? »

În referatul biblic,la capitolul al doilea al Genezei,se relatează că după creația omului, Dumnezeu sădește „o grădină în Eden spre răsărit și a pus acolo pe omul pe care îl zidise”(Facerea 2,8) dându-i posibilitatea de a se împărtăși din bogăția roadelor pe care le-ar fi obținut prin munca lui ca exercițiu spiritual al ascultării de Dumnezeu.Dacă în scenele care înfățișează crearea omului fondul icoanei este oarecum întunecat atunci când omul este înfățișat în rai acesta devine de un alb imaculat, sugerând aceea lumină lină a sfintei slave care scălda pe om .

Sfântul Simeon Noul Teolog, remarcă faptul că Edenul a fost sădit de Dumnezeu după aducerea la existență a întregii creații și după odihna menționată ca având loc în ziua a șaptea.Răspunzând acestei probleme, el arată o conotație exhatologică pe care o are apariția Edenului după momentul creației și al odihnei.Omul având chipul lui Dumnezeu trebuia să înainteze prin efortul personal către raiul devenit țintă a vieții sale, pe care să-l desăvârșească prin propria lui lucrare.Creația Edenului în ziua a opta, semnifică ieșirea din timp și intrarea într-un plan al veșniciei, în lumina cea neînserată a împărăției, simbolizată la Sucevița de albul imaculat al fondului icoanei.

«Dumnezeu cunoscând de mai înainte toate, a creat lumea într-o ordine și într-o stare bine orânduită și cele șapte zile le-a stabilit ca chip al celor șapte perioade(veacuri) ce aveau să se desfășoare pe urmă iar raiul l-a sădit după acestea, ca pe unul ce avea să însemne veacul viitor.Dar pentru ce atuncea Duhul Sfânt n-a unit ziua a opta cu cele șapte zile dinainte?Pentru că nu era potrivit să numere această zi în ciclul celorlalte, în care prima și a doua ș.a.m.d.până la a șaptea repetându-se în cerc,alcătuiesc săptămânile,ziua întâi revenind în acest ciclu de atâtea ori câte săptămâni vor fi;ci trebuia ca aceea să fie în afara acestora, ca una ce nu are început și sfârșit.Căci nu e o zi care nu e acum, ci va fi și-și va lua începutul în viitor,ci a fost înainte de veacuri și este și acum și va fi în vecii vecilor.Dar se zice că va veni și ni se va descoperi la sfârșit ca o zi unică și neînserată și fără de sfârșit prin faptul că va veni la noi»

Munca omului urma să fie încununată de permanenta providență din partea lui Dumnezeu Cel care „a făcut să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; (Facerea 2,9) roade care nu lipseau niciodată pentru că erau în legătură cu veșnicia. Starea primordială a omului era una plină de armonie cu Dumnezeu și cu întreaga natură.În acest sens Adam și Eva sunt înfățișați purtând îmbrăcăminte de culoare roșie și verde fapt ce sugera calitatea lui de Împărat pus de Dumnezeu peste întreg pământul.Sădirea în mijlocul raiului a pomului vieții și a pomului cunoștinței binelui și a răului,trebuia să fie un exercițiu de rezistență necesar parcurgerii drumului de la chip la asemănare condiționat de păzirea poruncii: „Din toți pomii din rai poți să mănânci iar din pomul cunoștiinței binelui și a răului să nu mănânci căci în ziua în care vei mânca, vei muri negreșit”Facerea 2,16-17)

Gustarea din pomul cunoștinței binelui și a răului nu a fost pentru totdeauna oprită omului ci ea urma să fie permisă odată cu creșterea spirituală, atunci când omul ar fi ajuns la maturiatea sa duhovnicească.

«Nu pofti nepătimirea înainte de vreme,ca să nu pățești ceea ce a pățit cel întâi zidit,împărtășindu-se fără vreme din pomul cunoștinței.Ci lucrând cu răbdare,prin înfrânarea cuprinzătoare și prin cererea stăruitoare,și păzind prin disprețuire de sine și prin smerenie desăvârșită cele înfăptuite,așteaptă la vremea cuvenită harul nepătimirii ca pe un liman de odihnă după multă furtună și tulburare.Căci nu e nedrept Dumnezeu,ca să nu le deschidă când trebuie ușa nepătimirii celor ce au umblat drept»

Cei mai mulți Sfinți Părinți în frunte cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre gustarea din pomul cunoștinței binelui și a răului ca fiind o împărtășire a omului de întreaga creație.Această gustare însă nu trebuia contaminată de nici un fel de patimă sau poftă, ci să rămână o împărtășire de ordin duhovnicesc.Pomul cunoștinței binelui și răului nu este în sine un lucru rău ci urmările acestei gustări depindeau în măsură covârșitoare de dispoziția interioară a omului.

«Și poate de fapt, dacă ar zice cineva că pomul cunoștinței binelui și răuluieste zidirea cea văzută nu s-ar abate de la adevăr.Căci împărtășirea de ea produce în chip natural plăcerea și durerea.Sau ,iarăși,poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoștinței binelui și a răului fiindcă are și rațiuni duhovnicești care nutresc mintea, dar și o putere naturală care pe de-o partedesfătează simțirea iar pe de alta pervertește mintea.Deci contemplată duhovnicește ea oferă cunoștința binelui,iar luată trupește cunoștința răului.Căci celor ce se împărtășesc de ea trupește li se face dascăl în ale patimilor făcându-i să uite de cele dumnezeiești.De aceea i-a interzis-o poate omului,amânând pentru o vreme împărtășirea de ea, ca mai întâi precum era drept,cunoscându-și omul cauza sa prin comuniunea cu ea în har,și prefăcând prin această comuniune nemurirea dată lui după har în nepătimire și neschimababilitate, ca unul ce a devenit Dumnezeu prin îndumnezeire, să privească –fără să se vatăme și cu totul slobod-cu Dumnezeu făpturile lui Dumnezeu și să primească cunoștința lor ca Dumnezeu,dar nu ca om,având după har în chip înțelept, aceeași cunoștință a lucrurilor ca Dumnezeu,datorită prefacerii minții și simțirii prin îndumnezeire»

Nichita Stithatul dezvoltă ideea Sfântului MaximMărturisitorul, spunând că pomul cunoștinței binelui și a răului reprezintă simțirea aplicată lumii sensibile sau trupului.Toate lucrurile sensibile puteau fi contemplate de om fără nici un fel de pericol, atât timp cât ar fi făcut-o printr-o simțire călăuzită de minte.Privirea lucrurilor fără o simțire călăuzită era foarte periculoasă și aducătoare de moarte.

«Pomul vieții este Dumnezeu însuși,Făcătorul tuturor precum s-a scris: „Dumnezeu în mijlocul ei și nu se va clătina”(Ps.XLV,5).Iar pomul cunoștinței binelui și a răului e firea noastră și alcătuirea omului…este deosebirea privirii…El este descoperirea alcătuirii firii noastre care este bună celor ce au urcat la bărbatul desăvârșit și la măsura vârstei lui Hristos (Efes.4-13) prin toată nepătimirea și înțelepciunea și Duhului,înălțându-se prin contemplarea și frumusețea ei la măreția lucrării Făcătorului.(Înțel.XIII,5);căci celor ce au ajuns cu timpul la depprinderea statornică a virtuții ea nu le este și nu se face abatere dela bine,ca uniii ce au pășit cu tărie în contemplația dumnezeiască.Dar celor mai tineri încă și mai șovăitori în dorință nu le este bună;căci celor ce nu s-au statornicit cu neclintire în pășirea stăruitoare și neabătută a virtuții, pe drumul faptelor bune, nu le este de folos contemplarea și privirea trupului propriu din pricinalipsei lor de tărie și stăruință în bine;această contemplare poate atrage și răpi spre ea pe cel lipsit de tărie…Acesta este motivul opreliștii lui Dumnezeu. »

Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre caracterul ambiguu al pomului cunoștinței binelui și a răului spunând că pomul cel permis al vieții reprezintă toată cunoștința sau experiența prin care omul sporește în bunătate ,iar pomul ccunoștinței binelui și răului cel interzis reprezintă toată experiența de care omul poate să se împărtășească crezând că este bună dar care în realitate este rea.

«Dar în definitiv ce fel de pom e acela care poartă în sine,în chip amestecat și împodobit cu plăceri senzuale, cunoașterea binelui și a răului?…El a fost numit pom al cunoașterii binelui și a răului pentru că se administrează cu miere ca și otrăvurile puternice,dând un gust pe cât de bun tot pe atât de amenințător și nimicitor pentru cel ce se atinge de el.Din clipa în care otrava a ajuns să-și facă efectul asupra vieții omenești, omul acest lucru măreț ca zidire și ca nume a ajuns să semene cu deșertăciunea»

Sfântul Grigorie de Nyssa înțelege pomul cunoștinței ca referindu-se la aspectul sensibil al lumii, spunând că sesizarea lui exclusiv prin intermediul simțurilor, poate naște răul prin faptul că omul nu este suficient sporit duhovnicește putând astfel să fie foarte ușor cotropit de frumusețea sensibilă.Pericolul este cu atât mai mare cu cât omul fiind o ființă trupească,adică înrudită cu firea necuvântătoare,este ușor ispitit de materie.Întâlnirea simțurilor omului, cu aspectul sensibil al lucrurilor fără călăuzirea unei minți înduhovnicite,capătă caracterul de pom al cunoștinței binelui și a răului.

«Așadar pomul din care culegem o cunoaștere amestecată face parte din numărul pomilor opriți.În schimb rodul lui a cărui apărător s-a făcut șarpele,e un amestec de contradicții,poate din pricină că,potrivit firii sale,răul nu ni se oferă direct și pe față.Căci dacă într-adevăr,răul nu lasă urme atât de nenorocite,n-ar fi fost împodobit cu etichetă bună pentru ca să trezească pofte în cei pe care i-a înșelat.Așa se face că răul ,a fost înfățișat în chip învăluit sub două aspecte,pe de-o parte ascunzând în taină, printr-o cursă vicleană pieirea omului, în vreme ce pe de altă parte el poartă la arătare chipul binelui.În ochii zgârcitului,strălucirea argintului pare un lucru frumos, dar cu toate acestea iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor…Așa este cu toate păcatele…De aceea și laudă șarpele rodul cel nenorocit desigur nelăsându-l să apară sub forma răului cum de fapt era(dacă răul a rfi fost înfățișat în toată hidoșenia lui, atunci omul nu s-ar fi lăsat ademenit de el)ci tocmai pentru că înfățișarea lui exterioară era imposibil să fi fost văzută în chip atractiv spre a trezi farmecul unei dorințe senzuale,rodul fiind lăudat a câștigat încrederea femeii după cum istorisește Scriptura, de aceea femeia socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere, și vrednic de dorit, a luat rodul lui și a mâncat»

Atacul șarpelui asupra lui Adam, s-a produs prin intermediul Evei care fusese creată după momentul în care Dumnezeu a dat acestă poruncă bărbatului.Creația Evei din coasta lui Adam semnifică faptul că între bărbat și femeie există o compatibiliate deplină atât din punct de vedere spiritual cât și din punct de vedere trupesc.

„Și atunci a adus Domnul Dumnnezeu asupra lui Adam somn greu și ,dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.Iar din coasta luată din Adam, a făcut Domnul dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.Și a zis Adam: „Iată acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea;ea se va numi femeie pentru că a fost luată din bărbatul ei.De aceea va lăsa omul pe tatăl său și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facerea 2,21-24)

În viziunea Sfântului Ilarie de Pictavium, creația Evei din trupul lui Adam, reprezintă un simbol al nașterii Bisericii Creștine ,ca roadă a jertfei lui Hristos, iar relația de dragoste dintre bărbat și femeie reprezintă o profeție a iubirii dintre Hristos și Biserică.Opinia lui este întărită de răspunsul pe care Mântuitorul îl dă iudeilor când le vorbește despre indisolubilitatea căsătoriei(Matei 19,4) precum și de cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni „Taina mare este iar eu spun în Hristos și în Biserică”(Efes.5,32)

«Urmează apoi creația Evei din coasta lui Adam adormit.La trezire iată profeția pe care o descoprim:Iată os din oasele mele și carne din carnea mea.Se va numi femeie pentru că e luată din bărbatul ei și ei vor fi un trup.Aici nimic dificil de înțeles;Apostolul(Pavel) într.adevăr ne-a reamintit această profeție:Taina acesta mare este iar eu spun în Hristos și în Biserică(Efes.5,32) »

O altă idee interesantă pe care Sfântul Ilarie o enunță, este aceea că Eva creată din trupul lui Adam este de asemeni și o profeție care vorbește despre învierea trupurilor noastre, pentru că femeia nu a mai fost modelată din pământul peste care Dumnezeu a suflat Duhul Său de viață făcător, ci carnea a crescut peste coasta lui Adam iar suflarea de viață a fost adăugată atunci când perfecțiunea corpului a fost atinsă.Acestea ne duc cu gândul la vedenia profetului Iezechiel (.37, 4-11) despre câmpul oaselor uscate care au fost aduse la viață de Dumnezeu cu puterea Sa.

Nu putem cu adevărat să ne imaginăm bucuriile duhovnicești care însoțeau primul cuplu în Rai și modul în care aceștia se raportau la Dumnezeu și la întreaga creație dar termenul care pare potrivit este cel de armonie totală.Dacă omul ar fi persistat în bine ar fi reușit odată cu trecerea timpului să ajungă la momentul în care întărit și maturizat duhovnicește,ar fi rezistat oricărei ispite evitând căderea. Omul pornise cu încredere pe acest drum iar Sfântul Simeon Metafrastul consideră că fața lui Adam strălucea asemeni celei a lui Moise, atunci când a coborât de pe Sinai .Nu știm cât a durat această stare primordială, însă apreciem că destul de puțin, pentru că omul nu a reușit să se consolideze în bine.

Sfântul Vasile cel Mare vorbește chiar despre „repeziciunea” cu care Adam s-a hotărât spre neascultare venită poatei din îngâmfare și săturare.Nedorind să se decidă la un efort duhovnicesc pentru participarea la bine, s-a hotărât să se împărtășească fără nici un efort de cele sensibile care frumoase fiind au constituit o ispită pentru om.

«Deci a fost cândva Adam la o înălțime, nu a locului ,ci a voinței, și anume atunci când,recent însuflețit și privind spre cer,s-a bucurat de cele văzute,iubind pe Binefăcătorul care i-a dăruit viață veșnică,l-a odihnit cu desfătările raiului,ia dat stăpânire ca cea a îngerilor și o petrecere ca a arhanghelilor și l-a făcut auzitor al glasului dumnezeiesc.Fiind ocrotit în toate acestea de Dumnezeu, și bucurându-se de bunătățile Lui,săturându-se repede de toate și oarecum îngâmfându-se de sătul, a preferat desfătarea arătată ochilor trupești,în locul frumuseții inteligibile,și a pus săturarea stomacului mai presus de bucuriile duhovnicești.Astfel a ajuns îndată afară din rai,fără de petrecerea fericită,rău nu din constrângere,ci din neînțelepciune.(άβουλια). De aceea a păcătuit din voință rea și a murit din pricina păcatului»

Alegând această cale a neascultării omul s-a făcut călcător de poruncă și răzvrătit împotriva Creatorului și binefăcătorului său.Diavolul „ucigătorul de oameni”(Ioan,8-44) s-a infiltrat în acest paradis, stârnind pofta Evei spre altceva decât cele duhovnicești făcându-se prima călcătoare de poruncă.În viziunea Sfântului Diadoh al Foticeei, păcatul strămoșesc a constat și în împreunarea trupească pătimașă cu care Eva a reușit să-l seducă pe Adam ducându-l la pierzanie..

« Căci vederea gustul și celelalte simțuri slăbesc ținerea de minte a inimii când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi Eva.Căci până n-a privit la pomul oprit cu plăcere,își amintea cu grijă de porunca dumnezeiască.De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeiești nedându-și seama din această pricină de goliciunea ei.Dar când a privit la pom cu plăcere și s-a atins de el cu multă poftă,și în sfârșit a gustat din roada lui cu o voluptate puternică,îndată s-a pătruns de dorința după împreunare trupească aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală.Și astfel toată pofta ei și-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici,amestecând din pricina fructului plăcut la vedere, în greșeala ei și greșeala lui Adam»

Căderea bărbatului, a constituit sursa căderii întregii umanități, pentru că Adam primise personal porunca de la Dumnezeu și el o comunicase ulterior Evei.Căderea femei nu însemna implicit și căderea bărbatului.Adam putea rezista și astfel ar fi reușit o convertire duhovnicească a Evei căzute.Faptul că el s-a raliat călcării poruncii, a însemnat condamnarea întregului neam omenesc la durere și moarte de care toți ne izbim indiferent cât căutăm plăcerea și viața.Sfântul Maxim Mărturisitorul observă faptul că Adam a căutat cu tot dinadinsul obținerea plăcerii în afara relației cu Dumnezeu, gustând din fructul care la început i-a părut dulce iar mai apoi l-a otrăvit.Urmașii săi născuți din plăcerea carnală devin alături de el părtași ai durerii și ai morții din care vor fi scoși doar de Hristos, cel care n-a cunoscut păcatul, fiind născut nu ca urmare a plăcerii carnale ci din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.Moartea Sa pe cruce a reprezentat primirea de către El a morții care i se cuvenea lui Adam,prin jertfa Sa reușind să readucă omul la chipul său dintâi.

«Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii o altă obârșie decât cea dintâi, constătătoare din plăcere,dar sfârșind în moartea prin durere.;și a născocit ,la sfatul șarpelui,o plăcere ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte,ci mai degrabă ducea la durere..Prin aceasta i-a dus pe toți cei născuți din el după trup împreună cu sine la sfârșitul morții prin durere datorită obârșiei lor nedrepte din plăcere…Astfel precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții și a stricăciunii,la fel moartea Domnului pentru Adam(căci El era liber de plăcerea lui Adam,)se face născătoare a vieții »

Căderea în păcat a reprezentat dezbrăcarea omului de haina harului,alterarea chipului lui Dumnezeu pierderea relației de dragoste și comuniune cu dumnezeu și opacitate față de întreaga creație.Pentru prima dată oamenii „au cunoscut că erau goi”(Facerea 3-7)și desfigurați duhovnicește de patima ce s-a instalat odată cu călcarea poruncii. De aceea în scenele ce urmează căderii în ispită, omul Adam și Eva sunt înfățișați dezbrăcați având în jurul brâului o centură de frunze În firea omului pătrund afectele păcatului (plăcere întristare dorință ,frică )care nu existau în momentul creației lui Dumnezeu toate culminând cu moartea.

Dumnezeu constată după călcarea poruncii „Iată Adam s-a făcut ca Unul dintre noi cunoscând binele și răul”(Facerea 3-22) fără a observa însă din partea omului nici un fel de dorință de îndreptare, fapt ce Îl duce cu gândul pe Sfântul Maxim Mărturisitorul la ideea că remarca aceasta este o ironie din partea lui Dumnezeu ca mustrare adresată omului amăgit de diavol.Lipsa de pocăință a protopărinților chiar și în ultima clipă, a dus la măsuri drastice din partea lui Dumnezeu care îi pedepsește prin alungarea din Eden.Ruperea de Dumnezeu izvorul vieții reprezintă reprezintă momentul în care omul devine muritor ,stricăcios, având mintea și inima întunecate de patimi.Odată cu căderea sa,Adam a adus în robie întreaga creație pentru că Dumnezeu a blestemat pământul. „Blestemat să fie pământul pentru tine.Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale.Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpuluiÎn sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat”(Facerea 3 17-19)Acest blestem este văzut de Sfântul Maxim ca fiind adresat trupului împătimit a lui Adam golit de virtute.

«Pământul blestemat în faptele lui Adam este trupul lui Adam necontenit blestemat prin faptele lui, adică prin patimile minții lipite de pământ, la nerodirea virtuților care sunt fapte ale lui Dumnezeu…din trupul său se hrănește omul cu durere și întristare multă bucurându-se doar de puțina dulceață ce i-o dă el.Din trup îi răsar omului,pe deasupra plăcerii stricăcioase grijile și gândurile ca niște spini…Sau poate și mai bine,pământul este inima lui adam care a fost blestemată prin călcarea poruncii,cu pierderea bunurilor cerești.Acest pământ(inima)și-l mănâncă omul întru neaczuri multe prin înțelepciunea lucrătoare, (filosofia practică)curățindu-l prin blestemul conștiinței de faptele cele de necinste»

Omul „dezbrăcat de slava dumnezeiască și îmbrăcat în îmbrăcămintea de piele făcută de Dumnezeu suspină în fața porții raiului așteptând împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu-

Pedeapsa pe care Adam o primește este una binemeritată, cauzată de neascultarea sa însă Dumnezeu nu a lepădat mila sa de la om pentru că nu a lăsat ca răutatea și păcatul să rămână fără de moarte și astfel omul să se împietrească în rău asemeni diavolului. Odată cu alungarea din Rai, fondul icoanelor devine din nou întunecat simbolizând locuirea în afara lui Dumnezeu pe un pământ care este blestemat din cauza păcatului

«De aceea l-a izgonit Dumnezeu din Rai și l-a depărțit de pomul vieții,nu că nu l-ar mai fi cruțat,cum se încumetă unii să afirme,ci din milostivire,ca să nu rămână pentru totdeauna în păcat și pentru ca păcatul să nu fie fără de moarte și răul veșnic și de nevindecat.Astfel a pus neascultării un hotar,întrucât a așezat în calea ei și a pus păcatului sfârșit prin desfacerea trupului în pământ ca omul să înceteze prin aceasta să viețuiască păcatului și, murind să înceapă să trăiască în Dumnezeu»

.

Venirea Răscumpărătorului.Întruparea Fiului lui Dumnezeu este semnul dragostei nemăsurate pe care Dumnezeu a purtat-o omului ,chiar căzut.Doar prin despătimire și ascultare,putem parcurge în compania Cuvântului lui Dumnezeu drumul invers către casa părintelui Ceresc,venind din moarte la viață în contrast cu Adam cel ce a plecat din viață la moarte.

V.2Filoxenia lui Avraam

Biserica Ortodoxă mărturisește pe Dumnezeu ca fiind Unul în Ființă și Întreit în Persoane: Tatăl Fiul și Sfântul Duh.Dacă Fiul S-a Întrupat din Sfânta Fecioară Maria primind un trup omenesc și umblând printre noi iar Sfântul Duh S-a arătat în chip de porumbel sau a limbilor de foc,Dumnezeu Tatăl nu a fost văzut niciodată de ochi omenesc.Dorința iconografiei ortodoxe de a înfățișa în culori Taina Preasfintei Treimi,s-a manifestat predilect în producerea icoanei Teofaniei de la stejarul din Mamvri care devine tema preferată a iconarilor în raport cu dorința în cauză.

Scena de la Mamvri devine exponențială pentru întreaga iconografie pentru că ea se bazează semnificativ pe relatarea Sfintei Scripturi. „Apoi Domnul S-a arătat iarăși lui Avraam la stejarul din Mamvri,într-o zi pe la amiază când ședea el în ușa cortului său.Atunci ridicându-și ochii săi a privit și iată trei oameni stăteau înaintea lui;și cum i-a văzut a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea lor și s-a închinat până la pământ.Doamne dacă am aflat har înaintea Ta nu ocoli pe robul Tău!Se va aduce apă să Vă spălați picioarele și să Vă odihniți sub acest copac.Și voi aduce pâine și veți mânca apoi Vă veți duce în drumul Vostru,întrucât treceți pe la robul Vostru.Zis-au aceia:Fă precum ai zis”(Facere 18;1-5)

Icoana, bazată pe evenimentul istoric înfățișează prima arătare a lui Dumnezeu Întreit în Persoane omului revelație care se va împlini pe deplin în ziua Cincizecimii pentru că această icoană unește „începutul Bisericii Vechiului Testament cu întemeierea Bisericii Noului Testament”

Icoana pe care o regăsim la mănăstirile din nordul Moldovei are o creație de tip piramidal,și ne înfățișează ziduri în fundal arătând că scena se petrece înăuntru,un copac sugerând stejarul, o masă de formă dreptunghiulară având în centru un înger care pare a domina scena pentru că este flancat de Avraam și Sarra într-o poziție care sugerează smerenia.Deasupra capului îngerul are aureola și literele IC XC corespunzătoare numelui Lui Hristos, „Îngerul de mare sfat”. Ceilalți doi îngeri sunt înfățișați de o parte și de cealaltă a mesei în afara cadrului central.Îmbrăcămintea lor nu este la fel de strălucitoare ca a celui din mijloc care se singularizează prin auriul care îi prăzdează îmbrăcămintea. Undeva în planul apropiat, însă înfățișat foarte mic în comparație cu restul personajelor apare un slujitor care înjunghie un vițel, conform textului „Apoi Avraam a dat fuga la cireadă ,a luat un vițel tânăr și gras și l-a dat slugii ,care l-a gătit degrabă”(Facere 18-7)

Părerile privitoare la Teofania de la Mamvri,au diferit în funcție de modul în care Părinții Bisericii au înțeles acest eveniment.În decursul timpului părerile exegeților s-au grupat în două mari ramuri.Unii care vedeau în imagine pe Dumnezeu însoțit de doi îngeri iar alții care înțelegeau prin cei trei bărbați pe Dumnezeu Întreit în persoane

Sfântul Iustin Martirul este susținător al primei păreri spunând că lui Avraam i S-a arătat Hristos însoțit de doi îngeri.

«Astfel Moise ,fericitul și credinciosul servitor al lui Dumnezeu,amintind despre Dumnezeu care S-a arătat lui Avraam la Stejarul din Mamvri,cu cei doi îngeri împreună cu El trimiși pentru judecarea Sodomei de către Altul care rămâne de-a pururea în cer și Care nu S-a arătat și nu a vorbit prin El singur nimănui niciodată și pe care Îl înțelegem ca Creator al tuturor și Tată…

Dumnezeu a cărui mărire nu o pot suporta muritorii , n-a putut fi văzut, sau să vorbească cu cineva,și deci nici Avraam nu a văzut pe Tatăl,dar a văzut pe Acela care după voia Sa este și Dumnezeu și care după hotărârea Sa a trebuit să se facă om. »

Părerea Sfântului Iustin Martirul este împărtășită și de către Tertulian care spune că lui Avraam i s-a arătat Însuși Domnul însoțit de doi îngeri.Origen însă este de părere că la Mamvri s-a descoperit întregul mister al Sfintei Treimi.Sfântul Atanasie cel Mare consideră la rândul său că cele trei persoane care s-au arătat sunt Tatăl ,Fiul și Sfântul Duh. „Din cartea lui Moise (Geneza cap.18) cunoaștem pe Tatăl pe Fiul și pe Sfântul Duh.”Sfântul Ambrozie al Milanului spune că la Avraam a venit Hristos însoțit de doi îngeri ca reprezentare a Sfintei Treimi. «Avraam a crezut în Hristos și crezând în Hristos crede și în Tatăl și în Fiul»

De asemeni Sfântul Ilarie de Pictavium consideră că la Mamvri a venit Hristos Fiul lui Dumnezeu însoțit de doi îngeri.

În asentiment cu cele menționate mai sus prin cele scrise de Eusebiu de Cezareea ne dăm seama că el la rândul său este de părere că la Mamvri Avraam a invitat în casa sa pe Hristos care era însoțit de doi îngeri.

Tot pe același plan al înțelegerii se situează și Sfântul Ioan Gură de Aur care este care învață că Avraam a fost vizitat de Hristos iar cei doi bărbați care îl însoțeau erau doi îngeri.

O poziție nuanțată o exprimă Sfântul Chiril al Alexandriei care a înțeles din vizita celor trei îngeri o arătare indirectă a Sfintei Treimi.

Fericitul Augustin vede vede în această scenă proclamarea tainei Sfintei Treimi-Dumnezeu Unul în ființă dar întreit în persoane.

«Avraam vede trei,dar adoră numai pe unul.A văzut trei dar a înțeles misterul Sfintei Treimi,și închinându-se numai unuia , a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu în trei persoane»

Interpretările în cauză nu schimbă cu nimic semnificația evenimentului și anume descoperirea Sfintei Treimi pentru că din moment ce Fiul are plinătatea dumnezeirii ,atunci prezența lui Hristos însoțit de îngeri poate fi socotită ca o imagine a Treimii.Icoanele mănăstirilor bucovinene pun în valoare acest eveniment pe baza mărturiei Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.Până la apariția icoanei Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov care pune accent pe unitatea persoanelor fapt sugerat de cercul în care sut dispuse,icoana Filoxenia lui Avraam așa cum este cunosacută,reprezenta tipul cel mai potrivit folosit în Moldova.Celelalte reprezentări de influiență bogomilică apar pe frescele exterioare de la Humor și Moldovița neaduse însă în prim plan ci situate undeva între frescele de pe peretele sudic al Sfântului Locaș.

Evenimentul de la Stejarul din Mamvri este unul dintre cele mai importante privitor la revelația Sfintei Treimi și de aceea cunoscând profundul înțeles dogmatic iconografia ortodoxă nu l-a putut omite.De aceea programul pictural al mănăstirilor din nordul Moldovei l-a preluat exprimândul într-un mod aflat în total acord cu învățăturile Sfinților Părinți așa cum am arătat mai sus.

V.3Bunavestire

Sărbătoarea Buneivestiri este o sărbătoare binecuvântată în care bucuria duhovnicească umple sufletele credincioșilor pentru că ea reprezintă împlinirea promisiunii vetrero testamentare făcute de Dumnezeu omului și anume că va trimite un Răscumpărător.(Facerea 3-15).Troparul praznicului ilustrează în chip magistral teologia Bisericii,expunând-o urechilor noastre în cântecele de la strană.

„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac.Fiul lui Dumnezeu Fiul Fecioarei se face și Gavriil harul îl binevestește, pentru aceea și noi împreună cu dânsul Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm:Bucurăte cea plină de har,Domnul este cu tine”(Troparul praznicului)

Iconografia sărbătorii este una dintre cele mai vechi iconografii ale praznicilor dintre cele cunoscute existând încă din secolul al II lea,așa cum arheologii au datat-o pe cea din catacomba Priscillei de la Roma.Având loc la data de 25 martie, adică în prejma echinocțiului de primăvară,respectiv a momentului în care lumina biruiește întunerincul pe parcursul unei zile de 24 de ore,sărbătoarea

„Poartă în ea făgăduința unei deplinătăți care atinge cosmosul în ansamblul ei…În înfruntarea luminii cu întunerincul,care marchează istoria mântuirii,apar trei faze cheie:lumina apare ascunsă în timpul Buneivestiri care prevestește victoria și constituie un prim element pascal;ea străpunge prima dată întunerincul în timpul Nașterii ,ca apoi să inunde totul în ziua Învierii”

Icoana Bunevestiri poate fi găsită pictată în toate bisericile ortodoxe, cel mai adesea în rândul icoanelor praznicale de pe iconostas sau pe ușile împărătești,simbolizând parcă intrarea în Împărăție prin întruparea Cuvântului, sau textul din Iezechiel 44-2 în care Maica Domnului este preînchipuită de ușa prin care Dumnezeu a intrat și a ieșit, iar ușa a rămas închisă.Dacă la Voroneț,Sucevița și Humor o găsim pictată în locuri consacrate,putem spune că Mănăstirea Moldovița este mănăstirea închinată sărbătorii Buneivestiri.Pe peretele de miazăzi apare întreg Acatistul Buneivestiri foarte bine realizat și ușor de descifrat.Icoana praznicului apare aici de patru ori la rând, în patru tablouri delimitate.

1)Intrarea îngerului în casa Sfintei Fecioare

2)Sfânta Fecioară întreabă pe înger „cum va fi mie aceasta”

3)Îngerul vestește atotputernicia lui Dumnezeu

4)Acceptarea misiunii de către Sfânta Fecioară

Icoana Buneivestiri de la Moldovița este o ilustrare fidelă a textului Evangheliei de la Luca cap I,26-38.

„În a șasea lună a fost trimis îngerul Gavril de la Dumnezeu,într-o cetate din Galileea al cărui nume era Nazaret,către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif din casa lui David,iar numele Fecioarei era Maria”(Luca 1,26,27)Cuvintele „în a șasea lună” nu se referă la perioada calendaristică corespunzătoare anului, ci la momentul în care Elisabeta a rămas însărcinată tăinuind vestea până când „pruncul a săltat în pântecele ei”(Luca 1,41) bucurându-se de anunțul nașterii lui Hristos.Icoana înfățișează episodul Buneivestiri ca având loc într-o încăpere despre care Sântul Ioan Gură de Aur spune că nu putea fi decât casa dreptului Iosif.

«Era obicei la cei vechi că logodnicele stăteau de cele mai multe ori în casa mirelui.Obiceiul acesta se vede și acum.Ginerii lui Lot locuiau în casă cu socrul lor.Prin urmare și Maria era cu Iosif. »

În raport cu majoritatea icoanelor cunoscute, care sugerează în general o pace și o liniște isihastă,în icoana Buneivestiri suntem surprinși de o dinamică asemănătoare cu cea sugerată de „Coborârea la iad”De cele mai multe ori Arhanghelul Gavril este înfățișat parcă abia coborât din cer țâșnind în fața Maicii Domnului, care rămâne surprinsă de această apariție neașteptată.Picioarele ușor depărtate și aripile puțin întinse, sugerează celui ce contemplă icoana faptul că arhanghelul a venit „într-un suflet”să aducă vestea cea mare „Bucură-te ceea ce ești plină de har,Domnul este cu tine,Binecuvântată ești tu între femei;Nu te teme Marie căci ai aflat har de la Dumnezeu.Și iată vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus.Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David,Părintele Său.Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit”(Luca I,28,30-33)Maica Domnului este înfățișată de obicei stând pe un tron pentru a arăta superioritatea ei asupra îngerului sau în picioare ascultând parcă porunca Împăratului ceresc.Arhanghelul Gavril devine mijlocitorul restaurării omului în Hristos prin întruparea din Sfânta Fecioară, ca o profeție împlinită rostită prin gura profetului Isaia, „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și-I vor pune numele Lui Emanuel care se tâlcuiește Dumnezeu este cu noi”(Isaia 7-14)Prin întrupare, se produce unirea lui Dumnezeu Ființă Spirituală veșnică și necuprinsă,cu materia cea creată și mărginită iar Fiul lui Dumnezeu devine astfel și Fiul omului pentru că doar așa mântuirea pe care el urma să o aducă avea o valoare universală așa cum Sfântul Ioan Damaschin scoate în evidență:

«Deci, după asentimentul Sfintei Fecioare, Duhul ce Sfânt s-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curățind-o și dându-i în acelașitimp și puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște. Atunci aumbrit-o înțelepciunea enipostatică și puterea prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul luiDumnezeu, cel de o ființă cu Tatăl, ca o sămânță dumnezeiască și și-a alcătuit lui șidin sângiuirile ei sfinte și prea curate, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător,pârga frământăturii noastre. Nu și-a alcătuit corpul pe aer seminală, ci pe calecreaționistă, prin Duhul Sfânt. Nu și-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci afost desăvârșit dintr-o dată. Însuși Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu s-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele Sfintei Fecioare, și-a construit, fără ca să fiecircumscris în ipostasa Lui, din sângiuirile curate ale Pururea Fecioarei, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, luând pârga frământăturii omenești, și Însuși Cuvântul S-afăcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan și trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu și trup însuflețit, rațional și cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat […] Nu și-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci S-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit cu trup însuflețit, rațional și cugetător, care are în el însuși existent, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea dumnezeirii Lui și fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea lui dumnezeiască și din firea omenească. »

De asemeni textele liturgice ale Bisericii exprimă în chip minunat această mare taină a întrupării care se va revela oamenilor odată cu nașterea Celui așteptat cu însetare de atâtea mii de generații de oameni.

„Să se veselească cerurile și să se bucure pământul!Că cel împreună veșnic cu Tatăl și împreună fără de început ,și împreună pe scaun șezător,îndurare și milă plină de iubire de oameni arătând,după voința și sfatul părintesc s-a coborât spre deșertare și s-a sălășluit în pântecele fecioresc,mai înainte curățit în Duhul.O, minune!Dumnezeu,printre oameni,Cel neîncăput,în pântece,Cel fără de ani sub ani!Și lucru minunat este că și zămislirea a fost fără de sămânț’ă și deșertarea de negrăit și taina câz de mare!Căci Dumnezeu se deșartă,se întrupează și se zidește,iar îngerul grăiește zămislirea Fecioarei:Bucură-te ceea ce ești plină de har,Domnul este cu tine Cel ce are mare milă”(Slava Litiei)

„Vestindu-mi mie că Lumina cea nematerialnică va să se unească cu materia trupului,din milostivirea cea multă,luminata bunavestire și propovăduirile cele dumnezeiești,strigi acum mie:Binecuvântat este Preacurată rodul pântecelui tău”(Utrenia,Cântarea a VII a)

Icosul Acatistului Buneivestiri, ilustrează în versuri ceea ce Sfânta Scriptură și icoana mărturisesc anume că prin prin Întruparea Cuvântului din pântecele fecioarei Maria cea ascultătoare, afost vindecat păcatul lui Adam și al Evei pornit din neascultare și în acest fel s-a dat un sens nou întregii creații.

„Îngerul cel mai întâi stătător în cer a fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu :bucură-te!Și împreună cu glasul lui netrupesc văzându-te pe Tine Doamne,întrupat s-a spăimântat și a strigat către Dânsa unele ca acestea:

Bucură-te cea prin care răsare bucuria

Bucură-te cea prin care piere blestemul

Bucură-te chemarea lui Adam celui căzut

Bucură-te izbăvirea lacrimilor Evei

Bucură-te înălțime întru care cu anevoie se suie gândurile omenești

Bucură-te adâncime care nu te poți vedea lesne nici cu ochi îngerești

Bucură-te ceea ce ești scaun Împăratului

Bucură-te că porți pe Cel ce poartă toate

Bucură-te steaua care arăți soarele

Bucură-te pântecele dumnezeieștii întrupări

Bucură-te cea prin care se înnoiește făptura

Bucură-te cea prin care prunc se face Făcătorul

Bucură-te Mireasă pururea Fecioară.

În tabloul al doilea al compoziției prin poziția pe care Maica Domnului o adoptă ne este sugerată întrebarea pe care ea o adresează îngerului „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc de bărbat?”( Luca 1-34).Răspunsul Arhanghelului Gavril sosește prompt fiind ilustrat în cel de al treilea tablou: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri;pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Luca 1-35).Un alt anunț făcut Sfintei Fecioare este acela precum că Elisabeta rudenia sa, este la rândul ei însărcinată urmând să nască pe Înaintemergătorul Domnului,Sfântul Ioan Botezătorul. „Și iată Elisabeta rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă.Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință”(Luca 1-36,37)

În comentariul său menționat,Sfântul Efrem Sirul încearcă să explice cuvintele rostite de înger privitor la faptul că este menționată puterea Tatălui și nu Numele Lui:

«De ce îngerul nu a menționat Numele Tatălui ci mai degrabă numele puterii Lui și aceea a Duhului Sfânt,dacă nu pentru că El,este arhitectul tuturor lucrurilor Cel care reînalță cele căzute și care prin căldura Duhului sințește cele întinate?Dacă Tatăl a încredințat Fiului judecata viitoare este evident că El a săvârșit (prin Fiul) și creația oamenilor și mântuirea lor.El(Fiul) era cărbunele încins din mijlocul spinilor și a mărăcinilor.El a stat la sân și l-a curățit.Nașterea Lui a îndreptat blestemul.Flacăra pe care a văzut-o Moise arzând,…;

Rugul încins care nu se mistuia este imaginea aurului purificat.Peste toate El este acel foc viu apărut la sfârșitul veacurilor care va răcori și va încinge sânul Fecioarei și se va înfășura ca flacăra din rug. »

De asemeni o altă problemă care succită interesul său este cea a descendenței genialogice a Sfintei Fecioare.La prima vedere,cuvintele „Elisabeta rudenia ta” ar sugera faptul că Maica Domnului ar face partea din casa lui Levi asemeni Elisabetei.Acest fapt pare a veni însă în contradicție cu afirmația de la Luca 1-32 cum că „Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David părintele Său” Ultima profeție însă se referă la descendența lui Iosif din seminția lui David iar copiii înregistrați la templu erau menționați după genialogia tatălui și nu a mamei.Sf.Efrem nu exclude însă posibilitatea ca și Maria să fi făcut parte din casa lui David, iar aceea rudenie menționată de înger să aibă mai mult un sens spiritual referindu-se la faptul ca ambele fac parte din poporul ales.

În a IV a scenă Fecioara este înfățișată cu capul ușor aplecat semn al acceptării cu supunere a planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii în care ea Maica lui Hristos urma să aibă un rol decisiv.Cu toate că aparent chipul ei se îndreaptă către pământ, ființa ei întreagă se îndreaptă către cer arătând că aceptul ei nu se adresează îngerului ci lui Dumnezeu.În comparație cu Eva care spus da ispitei Maica Domnului a spus da virtuții devenind Eva cea nouă care se supune în totalitate poruncii lui Dumnezeu,din libertatea și voința ei proprie „Iată roaba Domnului fie mie după cuvântul tău”(Luca 1-38)Întruparea lui Iisus din Sfânta Fecioară reprezintă momentul decisiv în istoria umanității, momentul începutului sfârșitului hegemoniei păcatului.Maica Domnului acceptă misiunea de a fi Maica lui Dumnezeu devenind Maica întregii umanități, pe care o conduce către virtute și nu către păcat cum a făcut-o Eva cea dintâi.De aceea în imnele Bisericii este numită „Scară înaltă până la cer…dezlegarea Evei…izbăvirea blestemului lui Adam…lăcaș a lui Dumnezeu Cuvântul,…curățirea păcatului dintâi”Prin Fiul Mariei întregul neam omenesc a primit puterea de a lupta și de a birui păcatul.În lumina celor de mai sus. Biserica mărturisește că Buneivestire este sărbătoarea începutului de biruință, care ne îndeamnă să ne alipim de Cuvântul cel viu și lucrător punând un început bun vieții noastre care poate fi făcut nu doar ca rod al strădaniei personale ci ca efect al sălășluirii Duhului Sfânt în inimile noastre.

V.4Nașterea Domnului

Nașterea Domnului este unul din marile evenimente ale umanității, devenind acel „timp prea sfânt”precum îl înfățișează colindele, în care Hristos S-a coborât pe pământ să ne vestească, dar și să ne învețe mântuirea.El S-a smerit, pentru ca noi să ne putem înălța,S-a făcut sărac, pentru ca pe noi să ne îmbogățească,s-a făcut om pentru ca pe noi să ne facă dumnezei.În această sfântă zi nu este timp de tristețe, pentru că soarele dreptății a sosit pe pământ spulberând împărăția întunerincului și confirmând cuvintele profetului Isaia care zice „cei ce umblați în latura și în umbra morții lumină va străluci peste voi” pentru că Hristos este „lumina ce luminează pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1-9)Hristos a venit pe pământ pentru a se lupta cu păcatul și cu diavolul ,nu din postura Atotputerniciei Sale ci din cea de om, opunând păcatului aceeași natură cu a noastră.

Inițial, acest slăvită zi se sărbătorea la data de 6 ianuarie împreună cu Epifania, însă începând cu anul 354 ea se prăznuia separat la data de 25 decembrie.Explicația acestei mutații pentrecută mai întâi în sânul Bisericii din Roma, derivă din faptul că s-a dorit înlocuirea cultului soarelui (sol invictus),a cărui celebrare avea loc în preajma solstițiului de iarnă, cu această sărbătoare creștină care să preia sensul victoriei luminii asupra întunerincului transferând-o pe terenul adevăratei închinări adusă lui Hristos, Biruitorul morții.Sărbătorirea separată a Nașterii Domnului este introdusă în a doua jumătate a secolului al IV lea și la Constantinopol și în Antiohia.

Contemplând icoana pe care o regăsim pictată în naosul mănăstirilor bucovinene,nu putem să nu remarcăm multitudinea detaliilor care însoțesc fericitul eveniment al Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, fapt care unora ar părea că încarcă excesiv scena redată în culori.Această remarcă este doar pe jumătate adevărată și provine din faptul că această icoană a Nașterii pe care noi o întâlnim cel mai des în iconografia ortodoxă, își trage sursa nu doar din izvorul curat al Sfintei Scripturi ci și din Sfânta Tradiție.Ambele redau fidel conținutul dogmatic și sensul acestei Sfinte Sărbători reflectându-l în lucrarea iconică, care prin coloritul și bogăția detaliilor, transmite în sufletul celui ce contemplă,bucuria acestui mare praznic al creștinătății.

Prototipul acestei icoane îl găsim în ampule (vase de dimensiuni mici)în care pelerinii primelor secole aduceau acasă untdelemn care ardea la candelele ce se găseau în bisericile de la locurile sfinte.Forma definitivă a icoanei ,cea consacrată în ortodoxie s-a cimentat abia după 843,când a avut loc triumful definitiv al dreptei credințe în fața iconoclasmului. Icoana ne prezintă niște repere scripturistice care își trag sursa din Sfânta Evanghelie după Luca pentru scena nașterii, iar din cea după Matei pentru venirea magilor.

În centrul icoanei,pe un fond care sugerează un deal sau un munte,se află peștera în care Mântuitorul șade înfășat în iesle.Deasupra ieslelor stau aplecați un bou și un măgar.Alături pe pat stă Maica Domnului ușor ridicată iar deasupa îngerii și steaua.Într-o latură spre peșteră, călătoresc magii pentru a se închina, iar în partea cealaltă vin păstorii.În colțul de jos apar două scene având sursa în Evangheliile apocrife, înfățișând pe Iosif stând pe gânduri în fața unui bătrân gârbovit cu un băț în mână și spălarea pruncului.Privind icoana,parcă în urechi ne răsună condacul praznicului care anunță „Fecioara astăzi pe cel mai presus de ființă naște și pământul peștera celui neapropiat aduce,îngerii cu păstorii slavoslovesc ,magii cu steaua călătoresc,că pentru noi S-a născut prunc tânăr ,Dumnezeu cel mai înainte de veci”Icoana urmărește în conținutul său două aspecte principale:

În primul rând ne descoperă sursa ei principală adică evenimentul nașterii Mântuitorului Iisus Hristos Dumnnezeu adevărat și om adevărat venit în lume pentru a ne transfera de pe tărâmul vieții trupești în cel al vieții duhovnicești precum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur:

«S-a născut după trup ca tu să te naști după Duh,s-a născut din femeie ca tu să încetezi să fii fiu al femei.Pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naștere:una asemenea nouă și alta mai presus de noi.Pentru că S-a născut din femeie,Se aseamănă cu noi;dar pentru că nu S-a născut nici din sânge nici din voința trupului sau a bărbatului ci de la Duhul Sfânt, ne arată o naștere mai presus de noi,nașterea cea viitoare,pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul . »

În al doilea rând, icoana Nașterii ne sugerează reacția pe care acest eveniment o declanșează asupra întregii naturi care trăiește perspectiva restaurării după distrugerea suferită în urma căderii lui Adam.Sfântul Grigorie de Nazians observă faptul că Nașterea Mântuitorului « este minune nu a creației ci a recreației. ».

Conform Sfintelor Evanghelii evenimentul a avut loc în al XXXI lea an de domnie a lui Octavian Augustus,cel care ordonase un recensământ în toată Iudeea(Luca 2,1-3).Pentru a se putea înscrie împreună cu Sfânta Fecioară,Iosif a fost nevoit să facă drumul dela Nazaret,localitatea unde trăia la Betleemul Iudeei, locul de baștină a neamului său.Sorocul nașterii a venit chiar la aici, împlinindu-se astfel profeția „Și tu Betleeme ,pământul lui Iuda nu ești nicidecum mai mic între frații tăi căci din tine se va naște Mântuitorul căruia i se vor închina toate popoarele….

Părintele Wilhelm Nyssen remarcă:

„Taina venirii lui Hristos este taina pâinii,Betleem casa pâinii,arată că încă de la prima venire a lui Hristos s-a vădit darul pe care Cel născut îl pregătește pe seama alor săi;nu numai venirea ci și mântuirea;nu numai mântuirea ci și împărtășirea de El în pâinea călătoriei până la a doua venire.”

Hristos cel născut din Fecioară, vine în lume pentru a se oferi de bună voie pe Sine ca jertfă, dându-ne posibilitatea de a ne împăca cu Tatăl.El este „pâinea cea vie care s-a pogorât din cer” ( Ioan 6-51) din care dacă mănâncă cineva învinge moartea.De aceea nașterea Lui la Betleem trimite către marele eveniment care a schimbat fața umanității,Învierea Domnului de care ne facem părtași atunci când consumăm Trupul și Sângele Lui euharistic.

Centrul icoanei este dominat de imaginea luminoasă a pruncului pe fundalul întunecat al peșterii.În Sfânta Evanghelie nu este menționată peștera, dar icoana preia ideea din Sfânta Tradiție.Sfântul Iustin Martirul și Filosoful,în lucrarea sa „Dialog cu iudeul Trifon”menționează peștera atunci când citează cuvintele Evanheliei Matei, adăugând «deoarece pentru Iosif nu s-a aflat loc să rămână în satul acela,el s-a așezat într-o peșteră nu departe de Betleem. » Peștera, pare mai degrabă un abis întunecat, care parcă se crapă până în măruntaiele pământului,amintind de omenirea căzută în noaptea păcatului și în „mijlocul morții”(Ps.22.4), din care suntem scoși duhovnicește printr-o „luminare din nou”

Continuând relatarea,Sfântul Evanghelist Luca spune „Și a născut pe Fiul său cel Unul Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle,căci nu mai era loc de găzduire pentru El”(Luca 2-7)

Ieslea înfățișată în icoană, seamănă mai mult cu o masă de jertfă sau cu un cavou, dorind să se prefigureze astfel sacrificiul suprem pe care Mântuitorul urma să-l facă pentru întreaga umanitate.Această idee este întărită și de faptul că scutecele pruncului sugerează giulgiurile cu care Hristos a fost înfășurat atunci când a fost pus în mormânt.În acest sens ,peștera,scutecele și ieslea ne duc cu gândul la chenoza desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu care ne-a iubit cu o iubire dincolo de puterea noastră de a înțelege.O altă semnificație a ieslei este scoasă în evidență de Tomas SpidliK și Marko Ivan Rupnik atunci când o văd ca simbol al omenirii căzute în păcat.

„Imaginea ieslei este una foarte frumoasă…Care este semnificația ei?Când omul a fost alungat din Eden-spune Scriptura-era îmbrăcat într-o piele de animalUnii Părinți afirmă că din acel moment omul își percepe corporalitatea la modul animalic,adică trăiește continuu frica morții.De atunci omul trăiește într-o continuă căutare a izbăvirii prin propriile puteri,la fel cum animalul trebuie să mănânce ca să supraviețuiască.Astfel el își găsește ieslea-adică păcatul pentru a-și satisface acest instinct al supraviețuirii.Fiecare din noi are un păcat pe care îl săvârșește într-un mod repetat și de la care așteaptă un dram de răsplată, de afirmare.Din acest motiv păcătuim.Omul păcătuiește pentru că îl mai crede încă pe șarpe și speră să devină asemeni lui Dumnezeu.Ca și cum Eva ar încerca mereu să culeagă fructul din grădina Edenului sperând ca mai devreme sau mai târziu să-l aleagă pe cel cuvenit.De aceea omul se întoarce permanent la păcat.Dacă Dumnezeu voia să-l întâlnească iarăși pe om,trebuia să se așeze acolo unde omul păcătuiește,unde se află idolul asupra căruia își ațintește privirea.Astfel capătă o mare semnificație faptul că Hristos vine și este așezat în iesle.Hristos se coboară la nivelul în care omul Îl poate găsi fiindcă acolo omul se întoarce în mod sigur”

Ieslea și scutecele sunt pomenite în Evanghelie ca semn distinctiv prin care păstorii urmau să-L recunoască pe Hristos. „Și în ținutul acela erau păstori stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor.Și iată îngerul Domnului a stătut lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor,și ei s-au infricoșat cu frică mare.Dar îngerul lea zis ,nu vă temeți.Căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul.Că astăzi vi s-a născut Mântuitor care este Hristos,Domnul, în cetatea lui David.Și acesta va fi semnul:Veți găsi un prunc înfășat culcat în iesle”(Luca 2,8-12)Cel care a făcut pământul nu a găsit loc pe pământ să se nască decât în pustiu care preînchipuie lumea Vechiului Testament „pustia în care s-a dat simbolul Euharistiei-mana.Cel care a dat mana,pâinea din cer-poporului evreu,El Însuși S-a făcut pâinea Euharistiei-Mielul ,așezat pe altar,al cărui simbol este ieslea,dăruită de pustie,a Noului Testament ca ofrandă adusă Pruncului”

Deasupra capului pruncului o stea cu raze întreite,menționată de Sfântul Evanghelist Matei(Matei 2-2) simbolizează Dumnezeirea Întreit Sfântă, care participă la eveniment.În viziunea lui Efrem de Nisibe steaua a apărut atunci când profeții au dispărut tocmai pentru a călăuzi pe magi către Hristos. simbolizând pe Sfântul Ioan Botezătorul Înaintemergătorul Domnului:

«Orientalii au fost luminați de stea pentru că iudeii părăsind pe soarele Hristos au orbit.Așadar Orientalii sunt primii care au adorat pe Hristos așa cum Zaharia a spus Răsăritul va da lumina cea de sus (Luca 1 78).Când steaua i-a condus până la soare ea s-a oprit ca și cum ar fi ajuns la finalul misiunii,apoi și-a urmat cursul.Ioan a fost vocea care a anunțat Cuvântul.Dar atunci când Cuvântul pentru a se face înțeles S-a întrupat și a apărut,vocea care pregătea calea a exclamat:Acesta trebuie să crească iar eu să mă micșorez-(Ioan 3-30»)

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre stea, spune că aceasta a fost preînchipuită de stâlpul de nor care conducea pe israeliți în pustie către Tara Făgăduinței.Pruncul nu este nimeni altul decât Dumnezeu adevărat născut în afară de păcatului, asemeni primilor oameni,venit să slobozească omenirea din tenebrele morții. «Precum Adam s-a născut din pământ curat fără nici o legătură trupească, tot așa și Hristos a ieșit din pântecele curat al Fecioarei.»

În imediata apropiere a Pruncului,în icoană sunt pictați un bou și un măgar care nu sunt amintiți nici în Evanghelia lui Matei nici în cea a lui Luca.Cu toate acestea, majoritatea lucrărilor îi înfățișează acordând acestui detaliu un rol important,prezența lor putând fi explicată prin faptul că răspundeau unei necesități practice(pe măgar călătorea Maica Domnului iar boul a fost luat de Iosif spre a fi vândut ca în acest fel să acopere cheltuielile călătoriei.Această explicație nu este însă suficientă, ea nefiind decât o speculație. Mult mai aproape de adevăr este aceea că putem vorbi de o împlinirea cuvintelor profetului Isaia(1,3) care spune „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului său,dar Israel nu mă cunoaște;poporul Meu nu Mă pricepe”.Sfântul Grigorie de Nyssa vede în imaginea boului poporul evreu care a primit Legea iar în asin popoarele păgâne idolatre care primesc eliberarea din sclavia păcatului prin venirea lui Hristos.

Un alt lucru pe care nu putem să nu îl remarcăm în icoane este poziția Maicii Domnului care este înfățișată stând întinsă sau puțin ridicată, pe un fel de pat asemănător celor purtate de evrei în călătoriile lor, situat în afara cadrului peșterii.Rolul deosebit de important pe care Sfânta Fecioară îl ocupă în istoria mântuirii este evidențiat de poziția centrală pe care o deține în icoană și uneori prin dimensiunile trupului care par puțin mai mari decât firescul scenei.Privirea ei nu este spre prunc cum ar fi firesc pentru o mamă, ci undeva, în afara prezentului, meditând parcă la patimile Fiului său prin care lumea s-a eliberat de păcat,fapt ce conferă scenei un caracter profetic. Fecioara Maria este Eva cea nouă, care,spre deosebire de cea veche, ascultând porunca lui Dumnezeu, devine Maică a tuturor neamurilor.Maria a fost preînchipuită de scara lui Iacob (Facerea 28) prin care Dumnezeu s-a coborât pe pământ în contrast cu Turnul Babel(Facerea 11) ca simbol al strădaniei omului de a se ridica la Dumnezeu prin propriile puteri.Conștientă de rolul său, Maica Domnului își îndreaptă permanent privirea către Tatăl Ceresc și ne amintește că cei ce o preacinstim pe ea Îl adorăm de fapt pe Dumnnezeu făcut cunoscut de Fiul Său.(Luca 1-48,49)Crezul de căpătâi al Bisericii Ortodoxe mărturisit la sinodul al III lea de la Efes din 431, este acela că ea este Născătoare de Dumnezeu, pentru că Pruncul născut din ea este Hristos Fiul lui Dumnezeu, având ambele firi, dumnnezeiască și omenească.

„Biserica a considerat totdeauna pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu ,căci în aceasta se implică mărturisirea că, Cel ce S-a născut din ea, nu e o persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea, după firea Sa omenească. Niciodată nu se naște o fire, ci un ipostas, care în ordinea omenească este o persoană, dacă firea nu vine la subzistență reală decât capersoană. Persoana care Se naște din Fecioara Maria este identică cu PersoanaCuvântului dumnezeiesc, Care prin Întrupare Se face și persoana firii omenești.”

,,De aici se observă legătura strânsă dintre statutul de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria și întruparea lui Hristos. „Nașterea simultană a Dumnezeului și a omului, adicăa unei singure ființe divino-umană din Maria fac din ea Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu ’’

Prezența îngerilor, simbolizează bucuria lumii spirituale pe care vestește lumii pământești,ieșirea de sub stăpânirea păcatului și instaurarea Împărăției Păcii ,Împărăția lui Dumnezeu. Acest fapt este exprimat în icoană prin poziția lor, unii privind în sus aducând slavă lui Dumnezeu iar ceilalți în jos.aducând oamenilor vestea cea bună.Mesajul lor nu este acela că se va naște un om care va mântui lumea ci că „astăzi S-a născut Mântuitor”atestând faptul că Hristos Întrupat înseamnă prezentul continuu al mântuirii.

Cuvintele „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni bunăvoire!”(Luca 2-14)ne aduc în minte ideea că, precum vestea bună a adus bucurie în lumea căzută,tot așa pocăința oamenilor trebuie să aducă bucurie lumii cerești. În viziunea Sfântului Leon cel Mare, expresia semnifică invitația adresată de îngeri întregii umanități de a zidi peste toată fața pământului și în toate neamurile Ierusalimul Ceresc.

Cei ce primesc minunata veste sunt păstorii ,oameni simpli cu inimile curate,care devin primii martori ai Nașterii Domnului.De cele mai multe ori ei sunt înfățișați cântând din fluier alăturând arta omenească a muzicii corului celest.Ei simbolizează poporul ales,turma lui Dumnezeu chemată mai întâi să cunoască tainele Împărăției.Spre deosebire de ei,magii pictați în cealaltă parte a peșterii,opuși păstorilor, simbolizează popoarele păgâne aflate în căutarea luminii lui Dumnezeu.Preoți ai lui Zoroastru sau poate astrologi ei, magii, erau convinși de influiența planetelor asupra destinului uman.Steaua a exercitat asupra lor o seducție irezistibilă îndemnându-i la drum și făcându-i astfel să ia parte la acest mare eveniment pentru a schimba închinarea la aștri cerești cu închinarea la adevăratul Dumnezeu.

„Nașterea Ta Hristoase Dumnezeu nostru răsărit-a lumii lumina cunoștinței că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție Soarelui Dreptății și să Te cunoască pe Tine Răsăritul cel de sus Doamne slavă Tie.”(Troparul praznicului)

Tradiția Bisericii a reținut faptul că magii ar fi transmis din generație în generație profeția lui Valaam despre stea lucru reținut și în imnografia Bisericii.

„Pe înțelepții ucenici ai cuvintelor vrăjitorului Valaam,cel de demult,pe cititorii în stele,pe cei ce se aduceau pârgă din păgâni,de bucurie i-ai umplut răsărindu-le Tu Stăpâne,stea din Iacob,și i-ai primit cu adevărat pe aceia care Ți-au adus daruri bineprimite”(Canonul Utreniei nașterii)

Darurile pe care aceștia le aduc aurul smirna și tămâia, au o simbol aparte pe care cântările praznicului îl scot în evidență:precvestesc moartea și învierea Domnului.

„Domnul Iisus născându-se în Betleemul Iudeei,magii venind de la Răsărit s-au închinat lui Dumnezeu,Celui ce S-a întrupat;și îndată deschizându-și vistieriile,I-au adus daruri scumpe:aur lămurit ca unui Împărat al veacurilor;tămâie ca unui Dumnezeu al tuturor și ca unui mort de trei zile;și smirnă ca Unuia fără de moarte.Toate neamurile veniți să ne închinăm Celui ce S-a născut spre mântuirea sufletelor noastre”(Stihoavna vecerniei)

În Sfânta Evanghelie de la Matei ni se spune că magii merg mai întâi la Ierusalim pentru că ei așteptau o mărturie din gura profeților și a preoților.În schimb au cunoscut viclenia lui Irod care, în setea lui de putere dorea uciderea Pruncului. După oferirea darurilor aceștia se întorc pe altă cale în țara lor fapt ce îl face pe Irod să ordone masacrarea pruncilor ca o preînchipuire a patimilor Domnului.Sfântul Ambrozie al Milanului sintetizează momentul venirii magilor spunând:

«Magii au venit pe o cale dar se întorc pe alta,căci după ce au văzut pe Hristos,după ce I-au înțeles taina,au plecat mai buni decât sosiseră.Există într-adevăr două căi.Una duce la moarte cealaltă la Împărăție;prima este cea a păcătoșilor ea duce la Irod;cea de a doua este Însuși Hristos,prin El ne întoarcem în patrie. »

În partea de jos a icoanei este înfățișat Iosif apăsat de povara îndoielii privitor la fecioria Maicii Domnului.De aceea în multe producții iconografice privirea Mariei se îndreaptă consolatoare către Iosif parcă mângâindu-l și încredințându-l de adevărul tainei.Sfântul Evanghelist Matei ne spune că „drept fiind,a voit să o lase pe ascuns”Matei(1-19)însă dreptatea sa era în contradicție cu Legea care cerea pedepsirea femeilor adultere.Plasarea lui Iosif undeva în afara centrului icoanei ,departe de mamă și de prunc vrea să arate că el nu este tatăl copilului și că nașterea Lui este fără de sămânță . Dramatismul scenei este potențat și de prezența unui bătrân cu toiag care întruchipează îndoiala.Tradiția transmisă de scrierile apocrife relatează că diavolul ispitindu-l pe Iosif îi spunea „cum pe acest toiag uscat nu pot apărea frunze,tot așa Fecioara nu poate avea urmași”Cântările bisericești ilustrează poetic această neliniște a bătrânului.

„Acestea zice Iosif către Fecioară:Marie!Ce lucru este acesta pe care îl văd întru tine?Nu mă pricep și mă minunez.Și cu mintea mă înspăimântez.Ascunde-te deci de la mine degrab.Marie!Ce lucru este acesta pe care îl văd întru tine?În loc de cinste rușine;în loc de veselie întristare;în loc de laudă ocară mi-ai adus mie.Nu voi mai putea suferi defăimarea oamenilor,pentru că de la preoți,din Biserica Domnului ca pe o nevinovată te-am luat,și ce este aceasta ce se vede?”(Ajunul Nașterii Domnului,Slava ceasului I)

Drama lui Iosif simbolizează drama umanității, aflate la confluiența dintre spirit și materie dintre vizibil și invizibil dintre sacru și profan.Această stare poate fi depășită doar alipindu-ne de Dumnezeu care risipește orice îndoială precum îngerul lui Iosif când i-a zis: „Iosife,Fiul lui David nu te teme să iei pe Maria logodnica ta,că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”(Matei 1-20)

O altă scenă prezentă în tipologia clasică a icoanei este aceea a îmbăierii lui Iisus.Două femei care par a fi moașe, îndeplinesc acest ritual micului Prunc.Acest fapt nu are însă nici un fel de corespondență în Sfânta Scriptură bazându-se pe evangheliile apocrife ale lui Pseudo Matei și Pseudo Iacov.Inserarea lui în icoana Nașterii are rolul precis de a arăta umanitatea deplină a Fiului lui Dumnezeu Întrupat care a venit în lume să lupte cu păcatul și să recompună chipul lui Adam cel dintâi desfigurat de călcarea poruncii.

„Zidul cel despărțitor acum cade;sabia cea de foc se îndepărtează;Heruvimul nu mai păzește pomul vieții;iar eu mă împărtășesc de dulceața din Rai de la care m-am îndepărtat prin neascultare.Căci chipul cel neschimbat al Tatălui,pecetea veșniciei Lui,înfățișare de rob primește,ieșind din Maica care nu știe de nuntă,nesuferind schimbare:căci a rămas ce era,Dumnezeu adevărat fiind;și a luat ce nu era,Om făcându-se din iubire de oameni”.(Vecernia Praznicului,Stihira la Doamne strigat-am)

„Pe cel după chip și după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcarii poruncii,plecând cerurile S-a pogorât și S-a sălășluit în pântecele Fecioarei fără schimbare,ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat”Vecernia Praznicului stihira Litiei)

Prin Nașterea, jertfa și Învierea lui Hristos ,ne-am împăcat cu Părintele ceresc care este făcut cunoscut nouă de Fiul.Deschizându-ne inimile putem primi lumina care sparge monolitul păcatului,pentru ca toți înrtr-un Duh să strigăm „Slavă Ție Celui ce ne-ai dat nouă lumina”

V.5Întâmpinarea Domnului

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, cunoscută și ca Aducerea lui Hristos la templu, este un praznic de origine palestiniană, fiind cunoscut încă din primele secole ale creștinismului.Spre sfârșitul veacului al IV lea, pelerina apuseană Eteria întreprinde o vizită la Ierusalim și mărturisește că a asistat la o mare procesiune pe străzile orașului ținută în cinstea acestei zile.În secolul al VI lea, sub împărații bizantini Iustin I (517-527) și Iustinian I(527-565)sărbătoarea este introdusă și la Constantinopol.De aici în secolul al VII lea avea să ajungă în Apus sub numele de „Purificarea Maicii Domnului”La săvărșirea acestei slujbe în vechime exista obiceiul ca participanții să țină în mână pe toată durata serviciului religios lumânări aprinse după modelul ritualului săvârșit în Biserica Ierusalimului.De aceea în Bisericile Apusene slujba ținută pe 2 februarie poartă numele de Candlemas(Anglia),Chandeleur(Franța)sau Lichtmesse (Germania).Sărbătoarea Întâmpinării ne reamintește de ritualul impus de Legea mozaică care considera pe întâiul născut din familie ca aparținând Domnului și care la 40 de zile trebuia răscumpărat cu o jertfă.(Ieșire 13-2). Familiile bogate puteau aduce ca preț de răscumpărare un vițel,sau un miel în timp ce oamenii mai săraci puteau să se limiteze la o pereche de porumbei sau de turturele.Tot atunci avea de regulă loc ritualul de curăție pentru maicile care născuseră un prunc de parte bărbătească.(Levitic 12,6-8)

Textul Evangheliei Luca,(2,22-39) a slujit ca bază pentru înfățișarea iconografiei sărbătorii.Primele reprezentări cunoscute în lumea creștină sunt cele de pe mozaicul bisericii Santa Maria Maggiore din Roma(sec.V) și pe relicvariul emailat în formă de cruce din Muzeul Lateran(sec.VI)

În icoanele consacrate, îl vedem pe bătrânul Simeon „om drept și temător de Dumnezeu,așteptând mângâierea lui Israel”(Luca 2-25)căruia „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moarte până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului”(Luca 2-26)primind în brațele sale Pruncul din mâinile Maicii Domnului pe fundalul unor ziduri care sugerează Templul din Ierusalim.Vedem pe „Cel care a dat Legea împlinind cele ale Legii” așa cum spune stihira vecerniei praznicului.Sfântul Chiril al Ierusalimului în cuvântul său la acest slăvit praznic spunea:

«Astăzi s-a arătat în Sion Dumnezeul Dumnezeilor.Astăzi lucruri preaslăvite s-au grăit despre tine Ierusalime,cetatea lui Dumnezeu,cetatea împăratului celui mare.Deschide Ierusalime porțile Celui ce a deschis tuturor porțile Paradisului,celui ce a deschis pe cruce ușile mormintelor,Celui ce a sfărâmat în iad porțile cele veșnice Celui ce a încuiat porțile fecioriei.Astăzi împlinește legea ajungând sub lege ca un rob,Cel ce altă dată a vorbit cu Moise pe Muntele Sinai.Astăzi vine Dumnezeu din Teman în Sion.Astăzi vine în biserică,cămara Sa de nuntă, cu Maica lui Dumnezeu,Mirele Ceresc…Văd Prunc venind din Betleem în Ierusalim,dar de Ierusalimul cel de sus nicicum despărțindu-se.Văd Prunc aducând,potrivit Legii jertfă în templul cel pământesc dar primind în ceruri jertfele cucernice ale tuturora.Același fiind și în brațele omenești ale bătrânului dar și dumnezeiește pe tronuri de heruvimi.Același aducându-se dar curățind și sfințind totul.Același și ofrandă dar și templu.Același arhiereu dar și jertfelnic.Același și jertfitor dar și jertfă adusă pentru lume.Același și pomul vieții dar și pomul cunoștinței.Același și miel dar și foc de jertfă.Același și ardere de tot dar și cuțit al Duhului.Același păstor dar și oaie…Același și lege dar și sub lege. »

În afara reprezentărilor obișnuite pe care le găsim în toate mănăstirile ce fac obiectul studiului nostru ,o icoană remarcabilă este cea pictată în firida de deasupra ferestrei pe fațada sudică a mănăstirii Voroneț.

Făcând parte din procesiunea Tuturor Sfinților care converg spre Răsărit unde se află Mântuitorul Iisus pictat la prora corăbiei ce simbolizează Biserica,icoana se remarcă printr-o deosebită expresivitate transmisă privitorului.La baza ei găsim pictat pe Sfântul Arhanghel Mihail ținând în mâna dreaptă o sabie „ca și cum ar străjui pacea bătrânului Simeon”iar în cea stângă un medalion în care este reprezentat Mântuitorul.Pe aureolă se mai pot distinge încă semnele iconografice ale dumnezeirii Sale( ο ω ν). Deasupra în două ocnițe de dimensiuni mai mici sunt pictați doi îngeri în poziție de adorare beneficiind de o paletă coloristică deosebit de atrăgătoare,iar faptul că numele lor nu este menționat ne face să înțelegem că ei slăvesc pe Dumnezeu în numele tuturor puterilor cerești.Fondul icoanei este de asemeni deosebit de sugestiv:baza de culoare verde sugerează pământul iar partea superioară de culoare albastră sugerează cerul.Alăturarea lor sugerează privitorului unirea cerului cu pământul, a lumii văzute cu cea nevăzută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu acum aflat în brațele bătrânului.Pe chipul senin a lui Simion se citește o dragoste nemărginită pentru Prunc iar barba și pletele sale albe amintesc de bunicii bucovineni de odinioară care își alintau nepoții.Înfățișat purtând o tunică scurtă cu picioarele goale așa cum de obicei icoana arată evenimentul chipul gingaș al lui Iisus iradiază o deosebită vigoare fapt care parcă ilustrează cântarea bisericească „Nu Mă ține pe Mine bătrânul ci Eu îl țin pe dânsul,fiindcă acesta cere slobozire de la Mine”(Cântarea a noua din Canonul Utrenieidin 3 februarie)

În Tradiția Bisericii, se spune că Simion ar fi fost fiul lui Hilel tatăl lui Gamaliel dascălul Apostolului Pavel, sau un cărturar al Legii Vechi ales de către faraonul Egiptului, Ptolemeu Philadelful, ca împreună cu alți 70 de bătrâni să traducă Sfânta Scriptură a Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă(celebra Septuaginta).Fiind rânduit să traducă din cartea profetului Isaia,Simeon a găsit o piatră de poticneală în versetul 14 al capitolului al VII lea care spunea:”Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel” Considerând a fi o greșeală, și-a permis să corecteze textul punând în loc cuvintele „O femeie tânără tăinuită de bărbatul ei va lua în pântece și va naște fiu…”Dimineață,a văzut din nou textul în forma originală și tulburat se pregătea din nou să-l modifice când a auzit glasul Arhanghelului Gavril zicând: „Stai Simioane,și nu te îndoi de această taină,că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputință.Iată,pentru că nu ai crezut acest cuvânt prorocit de Duhul Sfânt, nu vei muri zice Domnul,până nu se vor împlini cuvintele acestea și până nu vei vedea și purta în brațele tale pe Hristosul Domnului”A trăit deci Simion 350 de ani gârbovit de bătrânețe dar întinerit în credință până ce s-au împlinit cuvintele Sfintei Scripturi iar el a putut să strige din adâncul ființei sale „Acum liberează pe robul Tău stăpâne după cuvântul Tău în pace vă văzură ochii mei mnântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor.Lumină spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău Israel”(Luca 2, 29-30)

Cântările bisericești ilustrează în versuri ceea ce icoana ne-a prezentat atât de sugestiv:

„Spune Simioane de cine ținându-L în brate în biserică te bucuri?Cui strigi și grăiești:Acum m-am slobozit că am văzut pe Mântuitorul meu.Acesta este cel ce S-a născut din Fecioară,Acesta este Dumnezeu Cuvântul,cel din Dumnezeu,care S-a întrupat pentru noi și a mântuit pe om,Acestuia să ne închinăm”

PrimeșteSimeoane pe Cel ce mai înainte Moisi L-a văzut sub nor puind Legea în Sinai;care Prunc S-a făcut și Legii S-a supus.Acesta este Cel ce a grăit prin Lege,Acesta este Cel vestit de prooroci,care S-a întrupat pentru noi și a mântuit pe om.Acestuia să ne închinăm.”(Stihirile Vecerniei)

Pe cel ce se poartă în căruță de Heruvimi și se laudă cu cântări de serafimi,Născătoarea de Dumnezeu purtând în brațe,pe Cel ce s-a întrupat dintr-însa fără ispită de nuntă,Pe dătătorul Legii,Cel ce a plinit rânduiala Legii,L-a dat în mâinile bătrânului preot,care purtând Viața, a cerut dezlegare dela viață zicând:Acum mă slobozește Stăpâne să vestesc lui Adam că Te-am văzut Prunc pe Tine,Dumnezeu cel neschimbat și mai înainte de veci și Mântuitorul lumii”(Stihoavna glas 7)

În icoana Întâmpinării retrăim scena întâlnirii dintre Vechiul și Noul Testament comemorând împlinirea făgăduinței unui Mântuitor.(Facere 3-15).Ruga bătrânului răsună în inimile noastre cutremurându-ne, pentru că bucuria acestei frumoase întâlniri este umbrită de aripa sumbră a profeției făcute Maicii Domnului „prin sufletul tău va trece sabie”.(Luca 2-35)

Meditând la aceste cuvinte înțelegem că drumul jertfei, drumul crucii este un drum greu dar un drum care duce la lumină.Cel binecuvântat și lăudat de toate popoarele S-a smerit a venit printre noi ca să ne învețe mântuirea.El este păstorul cel bun venit ca miel de jertfă ce nu Și-a deschis gura Sa ci S-a smerit în brațele dreptului Simeon ca pe noi să ne înalțe către cer

V.6Botezul Domnului

Sărbătoarea Botezului Domnului este numită și Epifania sau Teofania,deoarece în această zi asistăm la momentul revelației supreme adusă de către Fiul în care se arată că Dumnezeu este Unul în ființă dar întreit în Persoane.Mineiul românesc intitulează sărbătoarea „Sfânta și dumnezeiasca arătare a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.Troparul Botezului ilustrează sugestiv conținutul dogmatic al acestui mare eveniment.

„În Iordan botezându-te Tu Doamne închinarea Treimii s-a arătat că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te.Și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului, .Cel ce Te-ai arătat Hristoase Dumnezeule și lumea ai luminat mărire Ție”

Încă din secolul al III lea, acest praznic era celebrat cu mare fast în toată lumea creștină pe data de 6 ianuarie atunci când se sărbătorea și Nașterea Domnului, deși între momentul Nașterii și cel al Botezului era o distanță în timp de peste treizeci de ani.Momentul ales nu a fost întâmplător, deoarece Biserica dorea să contrapună sărbătorii păgâne a zeului Nil de pe data de 6 ianuarie aceste două mari sărbători.Corectarea solstițiului de iarnă schimbat de pe 6 ianuarie pe 25 decembrie a stat la baza separării celor două praznice care se distanțează pe deplin în toată Biserica începând cu secolul al V lea.Iconografia sărbătorii începuse să fie populară în rândul creștinilor încă din secolul al IV lea, însă sesizăm o evoluție a ei până în secolele XV –XVI.

Momentul Botezului Domnului este unul deosebit de important pentru că reprezintă începutul descoperirii Fiului în lume prin lucrările Sale, ce Îl vădesc ca Dumnezeu adevărat și om adevărat.Contra gnosticilor care considerau că Hristos a fost un simplu om până la momentul coborârii peste El a Duhului Sfânt la Botez,Biserica prin glasul Sfântului Ioan Gură de Aur mărturisește că acest moment a fost nu unul al consacrării unui simplu om ci unul al descoperirii dumnezeirii Sale rămase ascunse după Naștere.

«Nu ziua când S-a născut Hristos trebuie numită Epifanie,ci ziua când S-a botezat .Nu prin naștere S-a făcut cunoscut oamenilor ci prin Botez.Mai înainte de ziua Botezului nu era cunoscut oamenilor.»Taina Botezul instituită de Mântuitorul cu apă ca element văzut și Duh Sfânt și foc ca elemente nevăzute,sugerează un proces al recreerii lumii pe noi baze, folosind însă modelul primordial când „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1-2)Căderea omului a însemnat căderea întregii lumi create peste care Adam a fost pus stăpân.Prin Botezul Domnului, firea apelor a fost sfințită simbolizând drumul nou al creației reîntemeiate prin venirea Creatorului ei.Nu întâmplător în lucrarea Sa în lume, Hristos pune accent pe acest element esențial apa, ca imagine a Duhului Sfânt pe care Îl va revărsa peste lume după Slăvita Sa Înviere și Înălțare la cer. Înțeleptului Nicodim venit noaptea la El să-l întrebe despre tainele Împărăției îi spune „De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va intra în Împărăția Cerurilor”(Ioan 3-5);De asemeni femeii samarinence îi zice „Oricine va bea din apa aceasta va înseta din nou dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac,căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în El izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”(Ioan 4, 13-14);În alt context, Mântuitorul adresează mulțimilor chemarea de a veni către Izvorul vieții veșnice care nu este nimeni altul decât El ,Fiul lui Dumnezeu Întrupat.Iar în ziua cea din urmă-ziua cea mare a sărbătorii-Iisus a stat între ei și a strigat,zicând:dacă însetează cineva să vină la Mine și să bea.Cel ce crede în Mine,precum a zis Scriptura,râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”(Ioan 7,37-38)Momentul Botezului are loc la vârsta de 30 de ani vârsta considerată de evrei ca fiind a deplinei maturități sugerând în viziunea Sfântului Efrem Sirul, deplina umanitate a lui Hristos.

Icoana Botezului Domnului este în perfectă concordanță cu textul evanghelic care ne spune „În acest timp a venit Iisus în Galileea la Iordan către Ioan ca să se boteze de către el.Ioan însă îl oprea zicând:Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?Și răspunzând Iisus a zis către el;lasă acum că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.Atunci L-a lăsat”(Matei 3 13-15).Privind-o cu atenție observăm pe Mântuitorul stând dezbrăcat în repejiunile Iordanului pe fundalul râului care parcă acoperă în întregime Trupul Domnului sugerând aspectul de mormânt, fapt accentuat și de stâncile golașe care îl împrejmuiesc.O particularitate interesantă prezintă icoana Botezului din naosul Mănăstirii Humor în care Mântuitorul este înfățișat dezbrăcat în râu insă cu picioarele nu pe o piatră ca de obicei ci pe ceva care sugerează o carte ,mai precis Sfânta Evanghelie, simbol al faptului că renaștera omului nou prin botez nu este posibilă decât pe temelia cuvântului lui Dumnezeu,Sfânta Scriptură.Origen observă că etimologic,cuvântul Iordan înseamnă coborâre, anticipând în însuși numele său venirea Domnului. „Râul Domnului care coboară cu puterea unui șuvoi larg este Domnul și Mântuitorul nostru întru care suntem botezați în apa adevărului în apa mântuirii”Sfântul Ilarie de Pictavium remarcă faptul că momentul botezului s-a produs într-un loc deșert „nu de oameni ci deșert de Dumnezeu,nu gol de oameni, ci de locuirea Sfântului Duh.”În icoanele de la Voroneț ,Moldovița sau Humor,Mântuitorul poartă un ștergar în jurul brâului în timp ce la Sucevița în icoana praznicară de la baza turlei El apare în totalitate gol înfățișat după vechile erminii bizantine.Goliciunea vrea să exprime în chip adecvat chenoza deplină a Mântuitorului Iisus Hristos care din iubire pentru noi S-a golit pe sine ca pe noi să ne îmbrace în haina nestricăciunii așa cum spun cântările Bisericii

Laudă cu mare glas să înălțăm Stăpânului;că a venit ,S-a arătat,a intrat în apă și S-a golit,Cel ce acoperă cerul cu nori și S-a botezat,curățindu-ne pe noi cei ce cântăm:bine să cuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii”(Canonul a VIII lea al Înainte prăznuirii)

O altă particularitate a Suceviței o reprezintă înfățișarea Mântuitorului în apa Iordanului, având în mâinile sale zapisul lui Adam pe care îl spală în apa curățirii.În această icoană Mântuitorul este înfățișat având un ștergar alb în jurul brâului.Deși în Erminia lui Dionisie din Furna nu găsim îndrumări pentru zugrăvirea zapisului în icoana botezului aceasta apare în mai multe realizări iconografice din Nordul Moldovei.

Hristos a venit să primească Botezul nu pentru El ci pentru noi pentru că El nu avea nevoie de botez fiind fără de păcat.Botezul Lui cu apă simbolizează spălarea păcatelor noastre. „Toți câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat”(Galat.3-27);Deci ne-am îngropat cu El în moarte prin Botez pentru ca precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui,așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții”(Rom.6-4)

Fericitul Ieronim identifică trei motive pentru care Hristos a venit la Iordan pentru a fi botezat de către Ioan.Primul a fost acela că fiind născut ca om a dorit să împlinească cele ale Legii,al doilea pentru că prin Botezul Său a vrut să împlinească botezul lui Ioan iar al treilea pentru a sfinți apele prin venirea Sfântului Duh și a arăta că cei care vor deveni creștini vor fi botezați cu Duhul Sfânt și cu foc.

În acord cu textul evanghelic, un semicerc situat în partea de sus a icoanei simbolizează faptul că cerurile odinioară închise omului datorită greșelii lui Adam sunt astăzi deschise prin Botezul Domnului și revelația Sfintei Treimi. „Se botează Hristos și iese din apă ridicând împreună cu Sine lumea.Și se văd deschizându-se cerurile,pe care Adam și le-a închis sieși și celor împreună cu dânsul”(Stihira Litiei Praznicului)În unele icoane prin cerc se vede mâna lui Dumnezeu care binecuvintează iar de sus se revarsă o rază de lumină asupra Mântuitorului în timp ce Duhul Sfânt se coboară în chip de porumbel.

„Iar botezându-se Iisus,când ieșea din apă,îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste El.Și iată glas din ceruri zicând:Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”(Matei 3,16-17)

Sfinții Părinți ai Bisericii explică arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel prin analogie cu Potopul.Precum omenirea a fost curățită de păcat prin apele potopului iar porumbelul a adus o ramură de măslin pe Arca lui Noe anunțând sfârșitul urgiei și apariția soarelui,tot așa și Sfântul Duh se coboară în chip de porumbel ca să vestească lumii mila lui Dumnezeu și iertarea păcatelor oamenilor. „Atunci o ramură de măslin,acum milostivirea Dumnezeului nostru”În viziunea Fericitului Ieronim porumbelul care a stat deasupra Mântuitorului a avut rolul de a arăta că cuvintele spuse de Dumnezeu Tatăl din cer nu se adresează lui Ioan ci lui Iisus.

Pe malul Iordanului în dreapta lui Hristos stă Sfântul Ioan Botezătorul având mâna dreaptă deasupra creștetului Mântuitorului iar cea stângă într-o poziție care parcă sugerează întrebarea pe care a pus-o lui Hristos „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine”?(Matei 3-14)Cântările slujbei praznicului surprind nedumerirea lui Ioan în cuvinte sugestive:

„Înaintemergătorului și Botezătorului,proorocului și celui mai cinstit decât toți proorocii,i-a tremurat mâna dreaptă,acum când Te-a văzut pe Tine,Mielușelul lui Dumnezeu,Cel ce curățește păcatele lumii; și de grijă fiind cuprins a strigat: nu cutez să mă ating Cuvinte de creștetul Tău ;Însuți mă sfințește și mă luminează ,Îndurate: că Tu ești viața și lumina și pacea lumii”(Slujba ceasului al treilea)

„Către glasul celui ce strigă în pustiu:gătiți calea Domnului,venit-ai Doamne,luând chip de rob,botez cerând Cel ce nu știi de păcat.Văzutu-Te –au apele și s-au temut.Cutremuratu-s-a Înaintemergătorul și a strigat grăind:Cum va lumina sfeșnicul pe Lumină?Cum își va pune mâna robul pe Stăpânul?Sfințește-mă pe mine și apele Mântuitorule Cel ce ai ridicat păcatul lumii”(Idiomela la Sfințirea mare a apei)

Răspunsul Mântuitorului „lasă acum că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. ( Matei 3-15) este privit de Părinții Bisericii ca având o dublă semnificație:

Pe de-o parte este vorba de chenoza deplină a Mântuitorului și prevestirea jertfei Sale concomitent cu botezul sângelui pe care îl va primi Ioan «Tu Mă botezi cu apă pentru că Eu te botez pe tine pentru Mine în sângele tău»Pe de altă parte putem să vorbim chiar de un botez a lui Ioan pentru că «dacă Hristos a fost botezat cu apă Ioan a fost botezat cu Duhul Sfânt»Prin sfințirea apelor atinse de trupul Mântuitorului și de venirea Sfântului Duh, chiar și Ioan a fost botezat eliberându-se de singurul păcat pe care îl avea,cel strămoșesc.Botezul reprezintă prefigurarea jertfei atât a Mântuitorului cât și a celor ce vor crede în cuvintele Sale.Amprenta noastră creștină este dată de trei mari lucruri:credința botezul și Sfânta EuharistieComentând textul de la Marcu 10-38 „Puteți bea paharul pe care Eu îl beau și vă puteți poteza cu botezul cu care Mă botez Eu” Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:

«Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru virtute,prin care,ștergând petele de pe conștiință,omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd.Iar paharul este chipul încercărilor fără de voie care vin asupra noastră în timpuri de strâmtorare pentru că stăm în slujba adevărului,și prin a căror suportare,punând dorul după Dumnezeu mai presus chiar și de viață,primim de bunăvoie până chiar și oartea silnică a ființei noastre.Prin urmare aceasta este deosebirea dintre botez și pahar,că botezul face moartă aplecarea voinței noastre spre plăcerile vieții de dragul virtuții,iar paharul convinge pe cei evlavioși să pună adevărul chiar mai presus decât viața.Paharul l-a pus înainte de botez deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute. »

Pe celălalt mal stau un grup de trei îngeri în picioare cu capetele aplecate și mâinile acoperite cu propriile lor veșminte ca semn de supunere față de Creatorul lumii cerești și a lumii pământești.Hainele lor au culori diferite de obicei unul este înveșmântat în verde simbolul lumii spirituale, a Împărăției cerurilor,un altul poartă culoarea albă simbolizând curățenia sufletească iar al treilea culoarea roșie simbolizând jertfa.Deși Sfânta Evanghelie nu vorbește despre prezența îngerilor textele de slujbă ale sărbătorii insistă pe prezența puterilor netrupești .

„Spaimă era a vedea pe Făcătorul cerului și al pământului gol fiind în râu și botez luând ca un om de la slugă, spre mântuirea noastră;și cetele îngerești s-au mirat cu frică și cu bucurie;cu care ne închinăm ție, mântuiește-ne pe noi Doamne(Stihira ceas nouă)

Pentru că Sfânta Taină a Botezului a fost prefigurată în nenumărate rânduri în Vechiul Testament icoana nu duce lipsă de analogii care sunt prezentate în chip plastic.În apă la picioarele Mântuitorului,printre peștii care uneori sunt înfățișați în apa Iordanului, apar două siluete:una a unui om dezbrăcat întors cu spatele la Mântuitorul(la Sucevița și Voroneț acesta poartă barbă și ține în mâini o anforă) și cealaltă a unei femei pe jumătate goală călare pe un pește.Acestea ilustrează texte din Vechiul Testament care fac parte din slujba sărbătorii fiind prefigurări ale Botezului. „Marea a fugit și Iordanul S-a întors înapoi”(Ps.113-3)Figura bărbătească este de fapt o personificare a Iordanului așa cum troparul duminicii dinaintea Botezului o arată .

„S-a întors oarecând râul Iordan prin cojocul lui Elisei,înălțându-se Ilie.Și s-au despărțit apele într-o parte și într-alta și i s-a făcut lui calea uscată ceea ce era udă,spre chipul Botezului cu adevărat.Prin carele noi curgerea vieții cea trecătoare o trecem”

Femeia care în icoana praznicară de la Sucevița poartă veșminte roșiiși ține în mână o corabie și o suliță nu poate fi decât personificarea Mării Roșii pe care au trecut-o evreii în drumul spre Țara Sfântă prefigurând Botezul.Dacă sub conducerea lui Iisus Navi poporul ales a trecut Iordanul pentru a începe o nouă viață în Țara Făgăduinței,tot așa Iisus Hristos prin botezul Său în Iordan ne conduce și ne deschide perspectiva botezului nostru ca mijloc de renaștere și intrare în Împărăția lui Dumnezeu.Prin Botez trecem de la întunerinc la lumină din moarte la viață pentru că în apă intră omul cel vechi care moare păcatului și se ridică cel nou zidit către viață veșnică așa cum sfântul Vasile cel Mare spune:

«De aceea Domnul iconomul vieții noastren ne-a lăsat ca testament botezul care este tip al morții și al vieții.Chipul morții este apa(care ne acoperă),iar arvuna vieții ne-o dă Duhul…de ce apa a fost legată de Duhul.Pentru că botezul are de realizat două scopuri:pe de-o parte să suprime trupul păcatului-pentru a nu mai face roade vrednice de moarte-pe de altă parte să trăiască în atmosfera(Duhului) și să facă roade sfinte.Apa redă imaginea morții(prin faptul) că primește(în ea )trupul ca într-un mormânt,iar Duhul trimite puterea de viață făcătoare,care reînoiește sufletele (aducându-le) din starea de moarte produsă de păcat la viața cea dintru început.Aceasta deci ,înseamnă a naște cineva din apă și din Duh: prin apă moare pentru păcat iar prin Duhul se renaște la o viață nouă. »

Fiecare nou botezat pășește pe acest drum al virtuții și trebuie să se mențină acolo ferindu-se de păcat și făvând roade vrednice de noua stare duhovnicească.Necesitatea trezviei noastre este sugerată în icoană de o mică secure așezată la rădăcina unui pom ca ilustrare a cuvintelor Sfintei Scripturi: „Iată securea stă la rădăcina pomilor și tot pomul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc”(Matei 3-10)Icoana Botezului este o icoană care privită cu ochii duhovnicești revelează taina Sfintei Treimii pe care o întipărește adânc în sufletele celor ce însetează după apa cea vie care vine doar de la Dumnezeu.

V.7 Schimbarea la Față

Sărbătoarea Schimbării la Față este una dintre cele mai vechi ale Bisericii Creștine deși în secolul al IV lea, pelerina apuseană Egeria nu o menționează în jurnalul său.Ziua de 6 august este data consacrată în întreaga Biserică Răsăriteană pentru prăznuirea acestui mare eveniment.Nichifor Callist ne informează că Sfânta Împărăteasă Elena a construit în 326 o biserică pe Muntele Tabor pentru a celebra minunea săvârșită de Mântuitorul în fața celor trei ucenici.Cert este faptul că în Biserica Răsăriteană, praznicul Schimbării la Față era foarte răspândit la începutul secolului al VIII lea, dovadă fiind și canonul compus de Sfântul Ioan Damaschin care conferă solemnitate slujbei.

Iconografia ortodoxă încearcă să surprindă cât mai fidel miezul evenimentului evanghelic, transpunându-l plastic ca un mesaj limpede adresat credincioșilor:Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat iar cei ce cred în El vor învia împreună cu El cu trupuri pline de slavă asemeni Trupului Său pe care L-au văzut apostolii pe Tabor.Icoanele Schimbării la Față pictate pe pereții mănăstirilor bucovinene, păstrează cu fidelitate erminia bizantină, diferențele dintre ele fiind minime raportându-se la detalii nesemnificative.Istorisirea evenimentului o găsim redată destul de amănunțit în evangheliile sinoptice,care oferă două versiuni apropiate însă ca sens.Una este cea a evangheliștilor Matei și Marcu iar cealaltă a evanghelistului Luca.

Înainte de relatarea evenimentului, evanghelistul Marcu face o precizare importantă care ar putea fi intrpretată ca o profeție a ceea ce urma să se întâmple pe Tabor. „Și le zicea lor:Adevărat grăiesc vouă că sunt unii ,din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea,până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere”(Marcu 9-1) referindu-se la cei trei ucenici care vor fi martorii transfigurării Domnului ca simbol al transfigurării noastre a tuturor, în împărăția lui Dumnezeu.Atât Matei cât și Marcu ne spun „Și după șase zile,Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan,fratele lui și i-a dus într-un munte înalt ,de o parte.”(Matei 17-1)În viziunea Sfântului Ilarie de Pictavium și a Stântului Efrem Sirul,cele 6 zile despre care se vorbește în evanghelii sunt simbolul celui de al VI lea mileniu de la întemeierea lumii,respectiv mileniul întâi al creștinismului în care aceștia au trăit.Sfântul Evanghelist Luca spune că evenimentul a avut loc „după opt zile”(Luca 9-28)fapt care îl face pe Sfântul Ambrozie al Mediolanului să sesizeze în aceste cuvinte un simbol al faptului că odată cu venirea Domnului întreaga creație va fi restaurată, iar cei ce au depășit patimile acestei lumi pot contempla duhovnicește pe Hristos.

«La opt zile după aceste cuvinte,nu vrea să spună că cel care crede în cuvintele lui Iisus va veni în slava Lui la Înviere?Deoarece a opta zi are loc învierea și de aceea cele șase zile(menționate de Sfinții Evangheliști Matei și Marcu)sunt un simbol pentru că lumea întreagă a fost creată în șase zile….Toată lucrarea lumii a fost făcută în șase zile, prin timp înțelegând lucarea iar prin lucrare lumea…așa ni se va arăta învierea când lumea se va sfârși.Cel ce se ridică deasupra lumii culege roadele învierii viitoare.Depășind lucrurile acestei lumi putem contempla pe Hristos față către față.»

Știm că Schimbarea la Față a avut loc chiar la șase zile după ce Hristos a anunțat pentru prima oară ucenicilor patima Sa,iar prima vestire a urmat mărturisirii din Cezareea lui Filip unde Mântuitorul a întrebat pe ucenici cine spun oamenii că este El,Fiul Omului.Petru răspunde în numele tuturor mărturisind dumnezeirea Lui.De aceea cuvintele „după șase” sau „după opt zile”,au în vedere acest eveniment.

O altă explicație privitor la diferența de zile menționate între Matei și Marcu pe de-o parte și Luca pe de alta, ne este oferită Sfântul Ioan Gură de Aur ce consideră că în fapt evangheliștii au vorbit despre aceeași durată de timp însă numărarea zilelor a diferit.

«Nu este o contrazicere între unul și altul ci un acord perfect.Unul a socotit și ziua în care a rostit Domnul cuvintele „Amin amin zic vouă sunt unii care stau aici”precum și ziua când i-a suit pe munte,celălalt socotește doar zilele de la mijloc.»

:Petru Damaschinul preia această interpretare oferită de către Sfântul Ioan Gură de Aur atunci când zice:

«La fel grăiesc și evangheliștii despre schimbarea la față a Domnului,cea din Sfânta Evanghelie:unul o așează după șase zile, altul după opt de la minunea și învățătura Domnului dinaintea ei.Dar cel dintâi sărind peste ziua dintâi și cea din urmă,le-a pomenit pe cele șase din mijloc;iar celălalt,cuprinzând și pe acestea și pe aceea a zis opt. »

Un fapt care a stârnit un val de întrebări din partea creștinilor a fost acela că dintre toți Sfinții Apostoli Iisus a ales doar pe Petru Iacob și Ioan pentru a lua parte la acest eveniment excepțional.Cu ce s-au deosebit ei de ceilalți,ce au avut în plus în relația cu Mântuitorul Iisus Hristos?

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne lămurește în această problemă arătând o relație specială cu cei trei când ne spune:

«Pentru că aceștia depășeau pe ceilalți apostoli;Petru ,prin aceea că-L iubea foarte mult pe Hristos;Ioan prin aceea că era foarte iubit de Hristos;iar Iacov prin răspunsul pe care l-a dat Domnului zicând „Putem să bem paharul”,dar nu numai prin acest răspuns ci și prin faptele sale;printre altele și prin acelea că a împlinit ceea ce a spus;atât de greu și împovărător a ajuns înaintea iudeilor,încât Irod a socotit că le face cel mai mare dar dacă îl omoară.»

Sf.Efrem Sirul consideră că Iisus nu a luat pe toți apostolii cu El pentru că ar fi însemnat să îl ia și pe Iuda ,cel ce nu era demn să vadă minunea, pentru că Mântuitorul știa că el este trădătorul.Pe de altă parte, nu a vrut nici să-l lase singur izolându-l și distanțându-l de grupul celorlalți apostoli, dându-i astfel o justificare pentru acțiunile sale ulterioare.

Sfântul Ilarie de Pictavium vede în alegerea celor trei un simbol al viitoarei viețuiri în Duhul Sfânt a celor ce fac parte din poporul lui Dumnezeu, a cărui părinți duhovnicești sunt Petru Iacob și Ioan asemeni celor trei fii ai lui Noe,Sem Ham și Iafet din care s-a refăcut întreg neamul omenesc după potop.Ideea lui este împărtășită și de Sfântul Ambrozie al Mediolanului care în plus mai adaugă o serie de motive care au determinat pe Iisus să îi aducă pe munte. „Petru pentru că a primit cheile împărăției cerurilor,Ioan pentru că lui i-a încredințat pe mama Sa și Iacov,primul care ia loc pe tronul împărăției.”

Nichita Stithatul,vede însă în cei trei apostoli întruchiparea virtuților cardinale care trebuie să împodobească sufletul oricărui om care dorește să depășească cele ale lumii și să se unească cu Hristos.

«Celor ce au sporit în credință ca Petru, au ajuns la nădejde ca Iacob și s-au desăvârșit în iubire ca Ioan,Domnul li se schimbă la față,urcându-se pe muntele înalt al cunoștinței lui Dumnezeu.Și îi luminează,arătându-li-se și înfățișându-li-se ca Cel ce este Cuvântul curat asemenea soarelui,iar prin înțelesurile înțelepciunii tainice li se face strălucitor ca lumina.Și Cuvântul li se arată în aceștia stând în mijlocul legii și al proorociei,unele legiuindu-le și învățându-le,iar altele descoperindu-le din vistieriile adânci și ascunse ale înțelepciunii,ba uneori mai înaintevăzând și mai înainte vestind.Pe aceștia îi și umbrește Duhul ca un nor luminos și un glas de tainică cunoștință a lui Dumnezeu vine din acel nor la ei învățându-i taina dumnezeirii în trei ipostasuri și spunându-le:Acesta este vârful Meu cel iubit al Cuvântului desăvârșirii,întru care bine am voit;fiți Mie fii desăvârșiți în Duh desăvârșit. »

Cântările bisericești pun în legătură evenimentul cu Patimile Răstignirea și Învierea Mântuitorului.

„Mai înainte de crucea ta Doamne, muntele s-a asemănat cerului,și norul ca un cort s-a întins,schimbându-Te Tu la față și mărturisit fiind de Tatăl.De față era Petru Iacov și cu Ioan, ca cei ce aveau să fie împreună cu Tine și în vremea vânzării Tale.Pentru ca văzând minunile Tale,să nu se înfricoșeze de patimile tale,cărora ne învrednicește pe noi, să ne închinăm în pace pentru mare mila Ta”(Stihira la Doamne strigat-am,Vecernia sărbătorii)

Icoanele Schimbării la Față prezintă evenimentul în măsura în care culorile pot reda măcar puțin din adâncimea cuvântului evanghelic.Textul de la Matei ne spune „Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața lui ca soarele iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca luminaȘi iată Moise și Ilie s-au arătat lor,vorbind cu El.(Matei 17,2-3) Sfântul Evanghelist Marcu insistă în mod deosebit pe nuanța culorilor veșmintelor Mântuitorului din momentul transfigurării. „Și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare,albe foarte ca zăpada ,cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul”(Marcu 9.6)Sfântul Evanghelist Luca aduce o precizare în plus privitor la discuția pe care Iisus o purta cu Moise și cu Ilie „vorbeau despre sfârșitul Lui pe care avea să-l împlinească la Ierusalim”(Luca 9-31)

Hristos este înfățișat stând pe un munte stâncos iradiind lumină din trupul Său fiind flancat în dreapta și în stânga de pe alte două înălțimi stâncoase de Moise și Ilie.În icoana de la Voroneț El ține un sul în mâna stângă în timp ce cu mâna dreaptă binecuvintează pe apostoli .Îmbrăcămintea Sa este de un alb strălucitor „mai mult decât soarele”(stihira vecerniei praznicului), iar mandorla de lumină ce Îl înconjoară este dublată de o stea în șase colțuri.ce iradiază dincolo de ea,simbolizând norul luminos „ce a revelat izvorul transcedental al energiilor necreate”La baza muntelui, apostolii sunt cutremurați de imaginea nepământeană care se desfășoară în fața lor.Petru ,în partea dreaptă ridică mâna pentru a se apăra de lumină,Ioan în mijloc cade cu spatele spre Hristos, in timp ce Iacob cade pe spate.În unele icoane deasupra Mântuitorului apare un cerc care simbolizează vocea Tatălui ce nu poate fi redată altfel din punct de vedere plastic.

Sfântul Grigorie Palama,consideră că acesta este momentul în care Hristos a descoperit ucenicilor tainele Împărăției, iar lumina ce izvora din trupul lui Hristos nu era altceva decât lumina necreată ce izvorăște din Ipostasele Treimice cea care l-a făcut pe Petru să exclame „bine este nouă să fim aici și să facem trei colibe una Ție, una lui Moise și una lui Ilie,neștiind ce să spună”(Luca 9-33)Revelația este încheiată de glasul Părintelui ceresc care dă mărturie despre dumnezeirea Fiului Său.

„Și pe când vorbea el acestea,s-a făcut un nor care i-a umbrit;și ei s-au inspăimântat când au intrat în nor.Și glas s-a făcut din nor zicând:Acesta este Fiul Meu cel ales de El să ascultați”(Luca 9,34-35)Lumina aceasta necreată este darul lui Dumnezeu pentru cei ce caută să privească dincolo de raționalitatea acestei lumi gustând asemeni ucenicilor încă din acestă viață ,un crâmpei din ziua a opta cea pururi neînserată.

«De aceea Petru,după ce a spus că a văzut în muntele cel sfânt slava lui Hristos,lumina,care deși suna străin la spus, a luminat și auzurile-a văzut acolo un nor luminos din care se auzeau cuvinte-după ce a văzut așadar această slavă a lui Hristos zice:Și avem mai întărit cuvânt proorocesc mai întărit(II Petru 1-9).Care cuvânt proorocesc îl aveți mai întărit fiind învățați de vederea lumii o văzători de Dumnnezeu?Care altul decât Dumnezeu se îmbracă cu lumina ca și cu o haină?La acest cuvânt proorocesc zice ,bine faceți că luați aminte ca la o lumină ce strălucește în loc întunecos până ce se va lumina de ziuă?Care zi?Desigur cea care a luminat pe Tabor,Și până va răsări luceafărul.Care luceafăr?Fără îndoială acela care l-a luminat pe el acolo împreună cu Iacov și cu Ioan.Până va străluci luceafărul acesta unde?În inimile voastre…Lumina aceasta se deosebește atât de mult de lumina cunoștinței,încât lumina cunoștinței se aseamănă cu un sfeșnic ce luminează în loc întunecos,iar lumina aceasta tainică se aseamănă cu luminătorul ce luminează ziua, adică soarele. »

Apostoli nu au putut privi la Hristos cel scăldat în lumină pentru că rațiunile divine depășesc puterea noastră de înțelegere „și poate că la înviere corpurile noastre iau o formă prea pură sau prea subtilă eliberate fiind de grosimea defectelor”Lumina nu emană nici din trupul lui Moise cel ce ține în mâini tablele legii, nici din cel a lui Ilie ci din Iisus Hristos cel ce toate le ține cu puterea Sa.

„Cel ce a grăit demult cu Moise prin închipuiri în Muntele Sinai zicând :Eu sunt Cel ce sunt de-a pururea,astăzi schimbându-se la Fată în Muntele Taborului,înaintea ucenicilor,Și-a arătat frumusețea chipului celui dintâi,Care a ridicat întru Sine firea omenească.Și unui dar ca acesta martori punând pe Moise și pe Ilie, a făcut părtași la veselie pe cei ce mai înainte au vestit Crucea și Învierea cea slăvită și mântuitoare”(Vecernia praznicului,Stihira glas I)

Sfinții Părinți explică motivul pentru care apar în icoană aceste două mari personalități ale Vechiului Testament.Sfântul Ioan Gură de Aur identifică mai multe motive pe care le expune.Primul ar fi acela că Mântuitorul a vrut să arate ucenicilor că El nu este nici Moise nici Ilie nici Ioan Botezătorul sau altul din prooroci ci Fiul lui Dumnezeu așa cum a fost mărturisit de către Petru.Al doilea motiv ar fi acela că dorea să arate că învinuirile aduse de iudei cum că ar comite blasfemie când se pune pe Sine pe același plan cu Dumnezeu Tatăl

«Iudeii Îl învinuiau continuu pe Hristos că este călcător de lege pentru că Își atribuia o slavă ce nu i se cuvenea,anume slava Tatălui, și spuneau „Acesta nu este dela Dumnezeu pentru că nu păzește sâmbăta(Ioan 9-16) și iarăși:Pentru lucru bun nu te lovim cu pietre ci pentru hulă că om fiind Te faci pe tine Dumnezeu”(Ioan 10,33)de aceea Hristos ca să arate că nu poate fi învinuit nici de una nici de alta,că nici nu calcă legea nici nu își atribuie o slavă ce nu I se cuvine când spune că este egal cu Tatăl, aducealături de sine pe acesști doi oameni ai Vechiului Testament care au strălucit și în una și în alta. »

Un alt motiv menționat de acest Sfânt Părinte, ar fi acela că amândoi s-au învrednicit de o vedere tainică a lui Dumnezeu,unul pe Sinai iar celălalt în Muntele Carmel.Moise reprezintă pe cei morți iar Ilie cel care s-a înălțat la cer pe cei vii.Acesta a fost un mod prin care Domnul a dorit să-i facă pe ucenici să înțeleagă că El este Stăpânul vieții și al morții.De asemeni Hristos a dorit să le insufle ucenicilor curaj pentru momentele în care Îl vor vedea răstignit ,omorât și îngropat.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului vine cu precizarea că așezarea lui Iisus între Moise și Ilie este un simbol al faptului că Legea și proorocii nu pot exista fără Cuvântul,a doua Persoană a Sfintei Treimi Cel ce este împlinirea amândoura.Cei doi prooroci de-a stânga și de-a dreapta lui Iisus nu înseamnă decât faptul că Legea s-a unit cu Evanghelia în persoana lui Hristos.Privitor la faptul că în Evanghelia după Luca se spune că „ochii lor erau îngreuiați de somn”(9-32)pentru a elimina orice dubiu privitor la realitatea evenimentului relatat, Sfântul Ambrozie precizează :

«Poate că erau cuprinși de somn până ce să vadă imaginea învierii de după moarte.La trezire L-au văzut în slava Sa,pentru că trebuiau să fie trezi ca să vadă slava lui Hristos.Petru era treaz ,farmecul lumii nu l-a mai captivat, atracția învierii l-a cucerit. »

Cuprins de extaz, Petru adresează acea cerință lui Hristos de a-i permite să ridice trei colibe însă Mântuitorul nu îi dă nici un fel de răspuns.Sfântul Ioan Gură de Aur vede în această dorință a lui Petru încercarea de a –L îndepărta pe Iisus de primejdia apropierii de Ierusalim,locul patimii Sale,asta cu atât mai mult cu cât Mântuitorul deja vestise aceste momente ucenicilor.Sfântul Ioan Damaschinul arată faptul că patima lui Hristos era imperios necesară pentru a putea înfăptui opera de mântuire a neamului omenesc de sub robia păcatului și deci nu putea accepta o atare ofertă

«Nu este bine să rămână aici Cel ce va răscumpăra cu sângele său făptura pentru care s-a și făcut trup.Dacă ați fi rămas pe Tabor,atunci făgăduința care ți-a fost făcută,n-ar fi ajuns la capăt,căci n-ai fi devenit purtătorul cheilor Împărăției,raiul nu s-ar fi deschis tâlharului,tirania trufașă a morții nu ar fi fost surpată,palatele iadului nu ar fi fost date jafului,Adam nu s-ar fi mântuit,Eva nu s-ar fi izbăvit,patriarhii profeții și drepții n-ar fi fost sloboziți din adâncurile iadului,iar firea nu s-ar fi îmbrăcat în nestricăciune»

Sf.Efrem Sirul,în asentiment cu Sfântul Ioan Gură de aur spune despre Petru că a făcut o greșeală când a propus lui Iisus construcția celor trei colibe prin faptul că Domnul a fost pus pe același plan cu Moise și Ilie,Stăpânul cu sluga,uitând de mărturisirea pe care o făcuse în Cezareea lui Filip „Tu ești Hristosul Fiul lui Dumnezeu Celui viu”(Matei 16-16)

Icoana Schimbarii la față dezvăluie privitorului o teologie Trinitară dând mărturie despre Fiul care este chipul Tatălui și strălucește în norul Duhului Sfânt.Schimbarea la Față este o sărbătoare a luminii pentru că Dumnezeu este lumină.Învierea noastră înseamnă implicit transfigurarea trupurilor despre care Hristos dă chezășie atât în cuvinte spunând „Drepții vor străluci ca soarele”(Matei 13-43) cât și prin exemplul personal.Orice transformare a ființei umane în drumul către desăvârșire presupune jertfa pentru că prin jertfă ne dăruim în totalitate renăscând pentru o viață nouă.De aceea acest moment de pe Tabor nu poate fi rupt de ideea de patimă și Înviere despre care crucea din aureola Mântuitorului dă mărturie. Fiecare din noi suntem chemați să venim în lumină, să devenim lumină și să răspândim lumina, pentru că putem strălucii asemeni lui Hristos pe Tabor atunci când, crescând în virtute, cuvintele Scripturii ne devin transparente devenind însăși viața noastră.În ultimă instanță icoana Schimbării la Fată este o profeție a lui Dumnezeu despre om chipul Său, chemat la împărtășirea de lumina cea necreată a zorilor zilei a opta.

V.8 Răstignirea

În Biserica Răsăriteană, icoana răstignirii capătă o deosebită importanță pentru că răstignirea este indisolubil legată de moartea și învierea Mântuitorului Iisus Hristos.Răstignirea prezintă practic, finalul activității pământești a Mântuitorului,împlinirea misiunii Sale și anunțarea zorilor mântuirii.De aceea în Biserica Ortodoxă, crucea este crainicul învierii depășind tristețea momentului și anticipând victoria lui Hristos asupra morții.

„Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus Unuia celui fără de păcat.Crucii tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim.Căci iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea.Totdeauna binecuvântând pe Domnul lăudăm Învierea lui că răstignire răbdând pentru noi cu moarte pe moarte a călcat”(Slujba utreniei duminicilor)

Crucea reprezintă adâncul smereniei lui Dumnezeu Cel care „S-a făcut ascultător Tatălui până la moarte și încă moartea pe cruce.”(Filip.2-8).Hristos a venit în lume ca mărturie a iubirii imense pe care Dumneuzeu o are pentru om și lumea întreagă. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca cel care crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3-16)Hristos este „păstorul cel bun” care și-a pus viața pentru oile sale din propria sa voință și nu silit de cineva sau de ceva .

Crucea este expresia biruinței asupra morții și înfrângerea mândriei și deșertăciunii prin puterea smereniei, și semnul forței nemărginite a lui Dumnezeu. „Căci cuvântul crucii pentru cei care pier este o nebunie dar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu”(I Corint.1-18)Sfântul Atanasie cel Mare adresează un cuvânt usturător celor care defăimau crucea Domnului spunând că:

« Ei stârnesc mila prin neînțelegerea lor,pentru că defăimând Crucea ,nu văd puterea acesteia care a umplut toată lumea și nu văd că prin ea s-au făcut tuturor arătate faptele cunoștinței de Dumnezeu.De aceea ,dacă s-ar fi atins cu adevărat și ei cu mintea de dumnezeire, n-ar mai râde de puterea ei.Ci mai degrabă ar cunoaște și ei pe Mântuitorul tuturor și nu ar mai socoti că Crucea a adus vătămare ci vindecare zidirii.Căci dacă venind Crucea s-a desființat toată slujirea la idoli și cu semnul acesta alungă toată nălucirea dracilor,numai lui Hristos i se aduce prin ea închinare iar prin El este cunoscut Tatăl.Iar cei ce se împotrivesc ei sunt rușinați.Căci dacă ea schimbă sufletele celor ce se împotrivesc în chip nevăzut,în fiecare zi(ceea ce se poate spune către ei pe drept cuvânt), acesta nu este un lucru omenesc,ci mărturisește mai degrabă că Cel ce S-a suit pe Cruce e Cuvântul lui Dumnezeu și Mântuitorul»

Prin crucea Sa, Mântuitorul a oferit șansa întregii făpturi omenești de a se împăca cu Dumnnezeu și a șterge zapisul păcatului lui Adam cel întâi zidit ,receptând în sufletele noastre iubirea nemărginită a Sfintei Treimi.

Primele reprezentări ale crucii lui Hristos se pierd în negura veacurilor de început ale creștinismului.La sfârșitul secolului al IV lea, Prudențius amintește într-un poem, despre existența unei scene a răstignirii pictate pe pereții unei biserici.O altă compoziție dezvoltată a scenei, datând din secolul al V lea, se găsește sculptată pe un os de fildeș aflat la British Museum din Londra.Se remarcă de asemeni o sculptură în ușa de chiparos a Bisericii Santa Sabina din Roma aparținând secolului al VI lea.Începând din secolul al VII lea ,icoana răstignirii începe să devină o apariție obișnuită în picturile ce împodobeau bisericile timpului.Chiar și iconoclaștii ,îndepărtând icoanele,au păstrat semnul Sfintei Cruci pe care îl foloseau pentru decorarea bisericilor, golit însă de conținutul esențial, Iisus Cel răstignit.

Evoluția iconografiei oferă o varietate de modele reprezentând scena morții pe cruce a lui Hristos.Dacă reprezentările timpurii arătau un Hristos crucificat ,cu ochii larg deschiși cu trupul gol,începând cu secolul al XI lea icoana bizantină începe să preia modelul în care Hristos apare cu ochii închiși ,mort ,punându-se astfel în evidență latura sa umană.Iconografia occidentală a început însă să se îndepărteze de modelul bizantin punând accentul în chip deosebit pe patimă,uitând parcă de înviere .Icoanele lor încep să fie din ce în ce mai realiste în defavoarea spiritualității transfigurante a momentului jertfei.Motivul pentru care acest lucru se întâmplă este acela că artiștii se foloseau de modele vii,patetice, oferite de scenele care se jucau în piețele publice în timpul Săptămânii Mari.Ortodoxia mărturisește însă patima de bună voie a lui Iisus prin care a trecut întreaga umanitate din moarte către viață și de aceea reprezentările ortodoxe nu au dramatismul sângeros absolut realist așa cum îl prezintă Apusul .În icoana răstignirii de factură bizantină, Hristos pe cruce suferă patima cu liniștea celui ce știe că S-a dăruit pe Sine din dragoste pentru a-i face pe toți cei ce cred în El membri ai trupului Său tainic, Biserica.De aceea reprezentările în stilul lui Grunenwald aproape că știrbesc din mintea privitorului ideea dumnezeirii lui Iisus aducând înainte imaginea unui om aflat în paroxismul unei agonii din care parcă nu mai are nici o șansă de a se ridica vreodată.Nu putem nega patima Lui și moartea brutală aproape dincolo de imaginație pe care Fiul lui Dumnezeu a suferit-o pentru noi căci profetul Isaia așa numitul „Evanghelist al Vechiului Testament”ne-a vestit această imagine a realității cu aproape 800 de ani înainte.

„Precum mulți s-au înspăimântat de El-așa de schimonosită era înfățișarea Lui și chipul Lui atât de fără asemănare cu oamenii-tot așa va fi pricină de uimire pentru multe popoare;înaintea Lui regii vor închide gura,că acum văd ceea ce nu li s-a spus și înțeleg ceea ce nu au auzit”(Isaia 52,14-15)

Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni;om al durerilor și cunoscător al suferinței,unul înaintea căruia să-ți acoperi fața;disprețuit și nebăgat în seamă.Dar El a luat asupră-și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat.Și noi Îl socoteam pedepsit bătut și chinuit de Dumnezeu,dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre.El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.Toți umblam rătăciți ca niște oi fiecare pe calea noastră și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile tuturor.Chinuit a fost dar S-a supus și nu și-a deschis gura Sa;ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas așa nu și-a deschis gura Sa.Întru smerenia Lui judecata Lui S-a ridicat iar neamul lui cine îl va spune?Că s-a luat de pe pământ viața Lui!Pentru fărădelegile poporului a fost adus spre moarte”(Isaia 53,3-8)

Hristos a împlinit întreaga profeție, dar din crucea dătătoare de moarte a răsărit viața însă nu viață trupească pentru lumea aceasta ci viața trăită în lumina pururea fiitoare a Sfintei și de viață făcătoarei Treimi.Mitropolitul Filaret al Moscovei spunea despre această icoană că este întreita dovadă a iubirii .A lui Dumnezeu Tatăl,iubirea care răstignește,a lui Dumnezeu-Fiul ,iubirea care se răstignește,și a lui Dumnezeu Sfântul Duh,cea a biruinței depline a crucii asupra diavolului. ;Icoana bizantină a Răstignirii pictată în forma cea mai pură pe pereții mănăstirilor bucovinene reprezintă o sinteză reușită a celor patru Evanghelii din care selectează tot ceea ce este esențial pentru a ne procura o înălțare duhovnicească prin contemplarea ei.În icoană predomină seninătatea speranța ca o ilustrare a jertfei de bunăvoie și a cuvintelor profetice rostite de Iisus „Eu când Mă voi înălța de pe pământ îi voi trage pe toți la Mine”(Ioan 12-3)Mântuitorul este înfățișat gol, doar cu o pânză albă înfășurată peste mijloc.El este deja mort cu capul plecat și cu ochii închiși și trupul frânt semn al suferinței dusă până la capăt.Corpul Lui, deși stigmatizat de patimi păstrează o frumusețe sensibilă cu mult depărtată de genurile de reprezentare apuseană în care vedem de multe ori „doar un cadavru desfigurat de suferință”În icoana ortodoxă ni se pare mai degrabă că Hristos poartă crucea decât că este pironit pe ea transmițându-ne o tristețe plină de speranța reîntâlnirii prin înviere. „Viața a adormit iar iadul se cutremură de spaimă”(Sâmbăta Mare,Stihira glas 2)Prin Hristos,crucea devine un semn al unității întregului cosmos ca plenitudine a prezenței dumnezeirii în fiecare lucru și ființă din toate cele create în cer sus sau pe pământ jos.

„Imaginea arhetip, „centrul lumii” se actualizează în cruce simbolizată și de Arborele sau stâlpul care reprezintă fiecare axa de legătură între cele trei nivele cosmice care sunt cerul,pământul și iadul.Prin fixarea rădăcinilor în centrul pământului și înălțarea sa până la cer ,Crucea,în care textele liturgice văd „Pomul cosmic” „scara” „coloana Raiului”restabilește comunicarea între aceste trei nivele separate unele de altele prin căderea omului.Presimțită, anunțată de imaginea arhetip a Arborelui Lumii apărută în negura vremurilor,Crucea a devenit centrul lumii ,judecata și mântuirea acesteia”

Sfântul Atanasie al Alexandriei vede în suferința lui Hristos pe cruce o chemare adresată întregii lumi de a veni și a primi îmbrățișarea Creatorului din mâinile întinse pe cruce al lui Iisus ca un ultim gest al iubirii dusă până la capăt.Prin jertfa Lui pereții despărțitori dintre Dumnezeu și oameni ,precum și cei dintre evrei și păgâni au fost dărâmați, așa cum însuși mărturisește:

«Apoi dacă moartea Domnului Iisus Hristos este preț de răscumpărare pentru toți,și prin moartea aceasta se surpă peretele din mijloc al despărțiturii(Efes.2-14) și se face chemarea neamurilor,cum ne-ar fi chemat pe noi,dacă nu S-ar fi răstignit?Căci numai pe cruce moare cineva cu mâinile întinse.De aceea se cuvenea să ssufere Domnul pe aceasta și să-și întindă mâinile ,ca prin una să tragă pe poporul cel vechi,iar pe cealaltă, pe cei din neamuri,și pe amândoi să-i unească cu Sine»

Sfântul Ioan Gură de aur consideră suferința lui Hristos pe cruce ca fiind modul cel mai direct prin care Tatăl ceresc a ales să împlinească făgăduința făcută omului după căderea în păcat(Facere 3-15),biruința deplină asupra vrăjmașului diavol.Moartea Lui pe cruce și îngroparea pentru trei zile au reprezentat aceea înțepare de călcâi pe care dușmanul binelui a produs-o în comparație cu zdrobirea capului șarpelui ce înseamnă victoria definitivă asupra păcatului și morții de care am fost legați după călcarea poruncii.

«Hristos a învins pe diavolul exact cu aceleași mijloace cu care acesta l-a biruit pe om în trecut.El a fost învins chiar cu propriile lui arme.Cum a fost posibil acest lucru?O fecioară, lemnul ,moartea au fost simbolurile biruinței diavolului;lemnul era pomul Raiului;iar moartea a fost pedeapsa administrată lui Adam.Dar ,fecioara , lemnul și moartea ,care au fost simbolurile înfrângerii noastre au fost de asemenea și cele a le victoriei asupra diavolului.Maria a luat locul Evei;lemnul crucii a înlocuit pomul cunoștinței binelui și a răului;moartea lui Iisus Hristos a înlocuit-o pe cea a lui Adam.Astfel diavolul a fost biruit chiar cu instrumentele victoriei sale.Diavolul l-a trântit pe Adam la rădăcina pomului din Rai;pe cruce Hristos l-a distrus pe diavol.Mai demult lemnul din Rai a aruncat umanitatea în adânc din care a fost scos de lemnul crucii.Prin lemnul cel dintâi omul a fost aruncat în întunerinc prizonier și gol;prin cel de al doilea lemn,biruitorul omului învins și dezarmat a fost făcut de râs în fața întregului univers..Moartea lui Adam s-a întins la toți urmașii săi;moartea lui Hristos a dat viață și celor ce se născuseră înaintea Lui. »

Compoziția inițială a fost mult simplificată renunțându-se la înfățișarea celor doi tâlhari despre care se spune că au fost răstigniți împreună cu Mântuitorul ei fiind însă înfățișați în frescele bucovinene.Sfântul Evanghelist Matei spune că ambii tâlhari Îl ocărau(Matei 27-44)în timp ce Sfântul Evanghelist Luca spune că doar unul dintre ei(Luca 23-39)Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest aspect spunând că la început amândoi au făcut acest lucru dar apoi tâlharul cel din partea dreaptă s-a pocăit exprimându-și credința în Hristos.Sfântul Ilarie de Pictavium spune despre cei doi tâlhari că sunt simbolurile credincioșilor și necredincioșilor în timp ce Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că cel rău este simbolul lui Israel în timp ce tâlharul pocăit este simbol al neamurilor.Un alt moment despre care Sfânta Scriptură dă mărturie însă în icoanele răstignirii dela mănăstiri nu apare este acela al împărțirii hainelor lui Iisus.Sfântul Chiril al Alexandriei vorbind despre acest episod spune că împărțirea hainelor în patru părți reprezintă Evanghelia ce va fi propovăduită în cele patru părți ale lumii.Cămașa lui dintr-o singură bucată reprezintă Biserica Trupul Său dar și divinitatea Sa indivizibilă și necompusă.În secolul al XVI lea ,perioada corespunzătoare pictării mănăstirilor care fac obiectul studiului nostru,icoana răstignirii își reduce detaliile la minim afișând în același timp o maximă sobrietate.La picioarele crucii în partea dreaptă a Mântuitorului răstignit observăm pe Maica Domnului însoțită de două sfinte femei întristate , fără aureolă..Atitudinea Fecioarei denotă o durere profundă care este văzută de către Sfântul Chiril al Alexandriei ca un moment de îndoială strecurat în sufletul ei,

«Dar ce îl îndeamnă pe fericitul Evanghelist să vorbească despre acest amănunt,amintind de stăruirea femeilor lângă cruce?Scopul lui a fost să arate că Maicii Domnului i-a pricinuit sminteală pătimirea pe cruce făcând-o să-și iasă din înțelegerea cuvenită.Pe lângă aceasta simțea și bătaia de joc a iudeilor și a ostașilor care ședeau aproape de cruce și râdeau de cel răstignit și îndrăzneau chiar în văzul ei să-I împartă hainele.Și să nu te îndoiești că avea în minte gânduri ca acestea:Eu L-am născut pe Cel de pe cruce de Care ei râd.Poate că a greșit declarându-Se pe Sine Fiul adevărat a lui Dumnezeu Care toate le stăpânește.Căci zicând „Eu sunt viața”cum de a fost răstignit?În ce mod a fost prins în cursa ucigașilor?Cum n-a biruit uneltirea ucigașilor?Cum nu coboară de pe cruce,deși a poruncit lui Lazăr să se întoarcă la viață uimind toată Iudeea? »

În partea stângă, observăm pe ucenicul Ioan, cel care a primit primul va mamă duhovnicească pe Maica Domnului (Ioan 19-27)aflat de asemeni într-o profundă stare de suferință.Puțin aplecat înainte ține mâna întinsă spre cruce în timp ce cu dreapta parcă ar vrea să-și astupe privirea pentru a nu mai vedea această priveliște sfâșietoare.În spatele lui ,sutașul Longhin având aureolă și purtând barbă și mahramă roșie,face un gest cu mâna către Hristos ca și cum ar mărturisi tuturor nevinovăția și Sfințenia Lui, „Cu adevărat drept a fost omul acesta”(Luca 23-47)În unele icoane mahrama care împodobește capul său are culoarea albă semn al renașterii spirituale „Dacă iudeii s-au întunecat,sutașul s-a luminat”fapt transpus în cântările bisericești.

„Cerul cu mult întunerinc întunecându-se,pământul cutremurându-se,pietrele despicându-se,catapeteasma bisericii rupându-se în două,văzând Longhin întru dumnezeiască patimă a lui Hristos,a cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu pătimind din a sa milostivire,El care este nepătimitor cu dumnezeirea,slăvit cu Tatăl și cu Dumnezeiescul Duh,ținând toate și cuprinzându-le,ca un Dumnezeu și adevărat Împărat.Pentru aceasta Longhin cu bucurie a cântat:Tu ești puterea mea Hristoase și întărirea”(Icosul Utreniei prăznuirii Sfântului Mucenic Longhin-16 octombrie)

Partea inferioară a crucii, străpunge vârful pietros al Golgotei,scoțând la iveală un craniu aflat într- o cavernă despre care Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ar fi craniul lui Adam ce ar fi fost îngropat sub Golgota, nume care etimologic înseamnă locul Căpățânii.Iconografia a folosit această informație pentru a arăta că Hristos este Noul Adam care prin jertfa Sa spală neascultarea celui vechi,oferindu-le tuturor posibilitatea de a se hrănii din roadele suferinței Sale. „Căci precum în Adam toți mor,așa și în Hristos toți vor învia”(I Corint.15-22)Dacă din coasta lui Adam cel adormit a ieșit Eva cauza morții întregului neam omenesc din coasta lui Hristos cea străpunsă a izvorât viața.Sângele Său curat a șters toată întinăciunea în cei ce Îl primim pentru că suntem chemați să gustăm din El în Taina Sfintei Euharistii.Vinul cel bun din Adam s-a stricat prefăcându-se în oțet și de aceea Fiul Omului a băut acest oțet pe cruce trecând afectele firii umane în firea Sa,pentru a le curăți. „Iar Iisus strigând iarăși cu glas mare ,Și-a dat duhul.Și iată catapeteasma templului s-a sfâșiat în două de sus până jos,și pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat;mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat”(Matei 27,50-52)Strigătul lui Hristos menționat în Sfintele Evanghelii este dovadă a faptului că Iisus a făcut toate cu propria sa putere și din propria voință.Întreaga lume materială și spirituală este de față la acest supliciu fapt simbolizat de îngerii prezenți în partea superioară a crucii,precum și soare și lună ce apar în extremități

.

«Pentru mântuirea noastră,Hristos a devenit victimă a morții care L-a urmat în ascuns până ce a fost răstignit pe cruce.Dar la rândul Său Domnul a învins moartea prin marea Sa strigare după ce a fost răstignit pe cruce.Și atunci când moartea a legat pe Hristos de cruce,toți cei legați în infern au fost eliberați grație legăturii Sale. »

Moartea lui Hristos pe cruce nu a avut scop de a aduce satisfacție lui Dumnezeu Tatăl în numele întregii umanități pentru greșeala protopărinților ci a avut drept scop restaurarea firii căzute.Hristos nu a fugit de cruce pentru că în Persoana Sa suferința capătă valențe transfiguratoare.De aceea când vorbește despre aceste momente Iisus le consideră momente de înălțare(Ioan 12-32) fără de care natura umană ar rămâne iremediabil pierdută.Cuvintele Sfântului Apostol Pavel ilustreză în chip magistral icoana răstignirii atunci când zice: „S-a deșertat pe Sine chip de rob luând,făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om.S-a smerit pe Sine ascultător făcându-se până la moarte și încă moartea pe cruce”(I Corint.2,7-8)

Dincolo de paradoxul suferinței și morții lui Iisus,Dumnezeu Omul, crucea va fi în permanență crainicul învierii sporindu-ne nădejdea că și noi vom trece victorioși alături de El prin moarte către viață. „Cu trupul adormind ca un muritor Împărate și Doamne,a treia zi ai înviat pe Adam din stricăciune ridicând,și moartea pierzându-o Paștile nestricăciunii,lumii de mântuire”(Luminânda Sfintelor Paști)

Urmând cu credință și smerenie drumul Lui Hristos, putem să ne regăsim propriul drum la capătul căruia să putem primi aceea cunună de biruință venită din partea Tatălui Ceresc ca expresie împlinită a promisiunii vieții celei fără de sfârșit.

V.9 Coborârea la Iad.

Una dintre cele mai sugestive și pline de simboluri icoane din Biserica Răsăriteană este această icoană a Coborârii la Iad.Văzându-L pe Hristos călcând în picioare porțile infernului, suntem cuprinși de bucuria și speranța învierii noastre, a tuturor celor ce urmăm învățăturilor Sale.Avându-și originile în Apus, icoana este menționată în secolul al VI lea ca făcând parte din ansamblul pictural al catedralei San Marco din Veneția.Cu timpul, compoziția se extinde și în Răsărit, cu predilecție în Sinai și Capadocia, unde sunt menționate în secolele VIII-X.Începând însă cu secolul al XIV lea, modelul este definitiv adoptat de Biserica Ortodoxă care a inclus-o în programul său iconografic.

Mesajul pe care aceasta îl transmite este unul foarte puternic și clar: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”(Cântarea Învierii).Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, ne aduce tuturor biruința asupra păcatului și a morții făcându-ne din nou fiii lui Dumnezeu răscumpărați cu Sângele Său cel Sfânt.Toate speranțele umanității și-au găsit răspunsul în Fiul lui Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine jertfă curată în fața Tatălui din dragoste nemărginită pentru noi.(Ioan 3-16).Omul este chemat spre sfințenie și pentru a deveni partener al Lui Dumnezeu într-o legătură care să dureze pentru veșnicie.Acest parteneriat este întemeiat pe libertate, pentru că doar în Dumnezeu acest cuvânt își găsește sensul său deplin.Oamenii nu se nasc cu obligația de a viețui după poruncile lui Dumnezeu ci cu libertatea de a le respecta sau nu.Devenind ascultători de Tatăl asemeni Cuvântului, putem să parcurgem drumul către învierea noastră în Duhul Sfânt.Vindecarea noastră înseamnă restabilirea normalității firii noastre umane și participarea la Sfințenia lui Dumnezeu.Hristos S-a făcut om nu pentru El ci pentru noi,pentru că ne-a dăruit întreaga sa viața.Doar în El, moartea a putut fi biruită, pentru că moartea a devenit mijloc de sfințire a firii noastre căzute,un mijloc de a pune capăt păcatului și început mântuirii.El nu a evitat moartea nu a fugit de ea ci a suportat-o pentru a o învinge.și a duce pe toate împreună așa cum Sfântul Grigorie de Nyssa spune: «El a unit iarăși cele despărțite ca printr-un cheag,prin putere dumnezeiască,articulând la un loc ceea ce era rupt spre o unire de nedesfăcut.Aceasta este Învierea»

Evangheliile nu vorbesc deloc despre evenimentul Coborârii la Iad a Mântuitorului Iisus Hristos.Sursa principală a iconografiei o constituie cuvintele Sfântului Apostol Petru rostite în predica din ziua Cincizecimii când s-a adresat multimii zicând:

„David mai înainte văzând a vorbit despre învierea lui Hristos:că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciune.Dumnezeu a înviat pe acest Iisus Căruia noi toți suntem martori” (Fapte 2,31-32)

Mai clar decât aici textul de la I Petru 3,18-19 ne spune:

„Pentru că și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre,El Cel drept pentru cei nedrepți,ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu,omorât fiind cu trupul,dar viu făcut cu duhul,care S-a pogorât și a propovăduit duhurilor ținute în închisoare”Asemeni Sfântului Apostol Petru ,Sfântul Apostol Pavel completează afirmând în Duhul:

„Iar aceea că : „Sa suit” ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai adânci ale pământului?Cel ce S-a pogorât,Acela este cel Ce S-a suit mai presus de toate cerurile,ca pe toate să le umple”(Efes.4,9-10)

Vechiul Testament a vorbit în multe rânduri despre momentul în care Hristos va învinge acest ultim dușman al neamului omenesc iar icoana preia și din imaginea pe care profeții o descriu.

„Luminează-te lumineazăte Noule Ierusalime că slava Domnului peste Tine a răsărit”(Isaia 60,1)Ridicați căpetenii porțile voastre și vă ridicați porți veșnice,și va intra Împăratul Slavei!Cine este acesta Împăratul Slavei?Domnul Cel tare și puternic ,Domnul cel tare în război”(Ps.23,7-8). „Ședeau în întunerinc și în umbra morții;erau ferecați cu sărăcie și cu fier,pentru că au amărât cuvintele Domnului și sfatul celui Preaînalt au întărâtat.El a umilit întru osteneli inima lor;slăbit-au și nu era cine să le ajute; dar au strigat către Domnul în necazurile lor și din nevoi i-a izbăvit pe ei.Și i-a scos pe ei din întunerinc și din umbra morții și legăturile lor le-a rupt”(Ps.106,10-14)Profetul Iona aduce parcă și mai clar în fața ochilor noștri imaginea Fiului lui Dumnezeu care dă viață tuturor. „Și după două zile din nou ne va da viață,iar a treia zi ne va ridica iarăși vom trăi în fața Lui”(Osea 6-2) .La cele menționate nu putem trece cu vederea textul Evangheliei apocrife a lui Nicodim numit și Acta Pilati care ne oferă o imagine sugestivă a coborârii lui Hristos la iad și a biruinței asupra întunerincului.

«La miezul nopții o lumină strălucitoare ca de soare a străbătut întunerincul.Am fost iluminați și puteam să ne vedem unii pe alții.Și îndată patriarhii și profeții s-au adunat în jurul lui Avraam,părintele nostru și plini de bucurie ziceau unii altora: „Această lumină vine din Marea Lumină”.Profetul Isaia a strigat: „Este lumina Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.”…Satana și Hades discutau,când deodată a răsunat o voce: „Ridicați căpetenii porțile voastre;ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei”La aceste cuvinte Hades zise satanei: „Du-te dacă ești viteaz și luptă-te cu El”.Satana ieși.Atunci Hades zise demonilor săi: „Închideți bine porțile cele de aramă,puneți drugi de fier,trageți zăvoarele,supravegheați toate,că de va coborâ la noi ne va fi stăpân.”Strămoșii noștri auzind aceste cuvinte au izbucnit în sudălmi: „Lacomule ,veșnicule nesătul deschide și lasă să intre Împăratul slavei”…Puțin mai târziu ,porțile de aramă s-au sfărâmat,drugii de fier s-au rupt și toți morții au fost dezlegați de lanțurile care îi țineau,și noi împreună cu ei.Și Împăratul slavei a intrat sub înfățișarea unui om și întunerincul iadului a devenit strălucitor.(…)Atunci Împăratul slavei l-a prins de cap pe cel mai mare pe satan și l-a dat îngerilor spunând: „Puneți-i lanțuri la mâini și la picioare,la gât și la gură.(…)

Împăratul slavei și-a întins mâna,l-a apucat pe Adam strămoșul nostru și l-a ridicat.Apoi întorcându-se către ceilalți, a spus. „Veniți cu Mine ,voi toți,cei care datorați moartea pomului pe care acesta l-a atins.Căci iată Eu vă ridic pe toți prin lemnul Crucii! »

Textul citat este o sursă foarte folositoare pentru iconografia ortodoxă iar icoanele pe care le vedem zugrăvite în naosul mănăstirilor ce fac obiectul acestui studiu sunt parcă o ilustrare fidelă a celor descrise mai sus.Tot acest text pare că a fost folosit de Dionisie din Furna atunci când a oferit îndrumările necesare pictării icoanei Coborârii la iad.

«Iadul,zugrăvit ca o peșteră întunecoasă,sub un munte.Îngerii strălucitori pun în lanțuri pe belzebut (stăpânul întunerincului),îi lovesc pe diavoli iar pe alții îi urmăresc înarmați cu sulițe.Mulți oameni ,goi și înlănțuiți,privesc în sus;un mare număr de zăvoare zdrobite;ușile iadului sunt dărâmate,Hristos le calcă în picioare.Mântuitorul îl i-a de mână pe Adam cu dreapta și pe Eva cu stânga.La dreapta Mântuitorului se află Înaintemergătorul Ioan Botezătorul arătându-L cu un gest.Alături de acesta,David și alți regi drepți,cu aureole și cununi;la stânga,proorocii Iona și Ieremia,dreptul Abel și multe alte personaje cu aureole.De jur împrejur o lumină strălucitoare și un mare număr de îngeri. »

Sfinții Părinți au fost preocupați încă de la început de această problemă a prezenței lui Hristos în iad „cu sufletul îndumnezeit”, ca factor decisiv pentru eliberarea omului din robie.Vorbind contra apolinariștilor,Sfântul Atanasie cel Mare spunea: „Dacă sufletul e corporal de ce nu moare odată cu trupul și pentru ce Petru numind sufletele din închisoarea iadului „duhuri” a zis:Hristos a coborât să vestească învierea duhurilor din închisoare?” Ceea ce doreau Sfinții Părinți să arate era faptul că în timp ce trupul Său se afla mort în mormânt,sufletul Său omenesc care nu a murit, s-a unit cu dumnezeirea Lui și astfel Hristos ,Dumnezeu și om fiind a pornit către iad ca să comunice cu sufletele de acolo.În asentiment cu Sfântul Atanasie cel Mare,Sf.Chiril al Alexandriei afirma:

«Sufletul lui Hristos care fusese unit cu Logosul divin s-a coborât la iad.; și folosindu-se de puterea dumnezeiască și de stăpânirea divină s-a arătat și duhurilor de acolo… „Cuvântul lui Dumnezeu unit prin iconomie cu sufletul Său ( a lui Hristos),îmbrăcat în veșmânt propriu mergând a vorbi cu duhurile din închisoare ca suflet către suflete.Nu spun că dumnezeirea singură și de sine însăși a Unuia Născut s-a coborât la iad și a predicat duhurilor de acolo complet separată de suflet.Căci Dumnezeirea este mai presus de vedere…Nu putem admite nici că Dumnezeirea a luat chip aparent de suflet…ci precum Unul Născut a petrecut în trup cu cei ce trăiau în trupuri,tot așa sufletelor din iad le-a vorbit sufletul Său având veșmânt propriu»

Coborârea lui Hristos în moarte era o condiție necesară ca moartea să poată fi învinsă dinspre interior spre exterior astfel încât natura Sa umană să iasă biruitoare din această confruntare și astfel să poată iradia tuturor această putere cu care a învins moartea.Sfântul Ioan Damaschinul spune în acest sens: „Moartea înghițind trupul Domnului,s-a străpuns de dumnezeire ca de un bold,ca de o undiță și gustând trupul cel fără de moarte și de viață făcător,însăși a pierit și a întors pe cei pe care îi înghițise mai înainte”

Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbește și el despre coborârea lui Hristos la Iad arătând spaima morții la întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu.

«Moartea s-a înspăimântat când a văzut că se coboară în iad un străin,pe Care nu-L pot ține lanțurile de acolo(Fapte 2,24)Din care pricină portarii iadului v-ați înspăimântat când L-ați văzut?Ce frică neobișnuită v-a cuprins? Moartea a fugit iar fuga îi vădea teama.Alergau sfinții preoți,Moise Legiuitorul,Avraam ,Isaac și Iacob,David și Samuil,Isaia și Ioan Botezătorul…Au fost răscumpărați toți drepții pe care îi înghițise moartea,căci trebuia ca Împăratul propovăduit să fie Răscumpărătorul bunilor propovăduitori.Apoi fiecare dintre cei drepți spunea: „Unde îți este moarte biruința?Unde îți este iadule boldul?(Osea 13-14;Corinteni 15-53).Căci Biruitorul ne-a răscumpărat. »

Hristos între moartea și învierea Sa a venit în iad să aducă vestea cea bună pentru drepții care așteptau mântuirea dar și către cei ce păcătoși pentru că El stăpânește peste toți.(Rom.14,9)În icoane El apare transfigurat asemeni momentului Schimbării la Față, care de data acesta nu mai are loc pe vârful muntelui ci în adâncul pământului unde se aflau toți oamenii începând cu Adam.Aura de lumină în trei cercuri concentrice care se deschid din interior către exterior simbolizează acel „ întunerinc luminos” .Prezența Lui în iad printre cei morți a avut drept scop aducerea la lumină în primul rând a strămoșulor Adamași Eva care sunt ridicați din morminte,așa cum Sfântul Epifanie de Salamina afirmă:

«Noi credem că Sfântul Adam, părintele nostru este între cei vii pentru care a venit Hristos și pentru noi toți urmașii lui;acelora care L-au cunoscut odinioară și nu s-au abătut de la Dumnezeirea Lui,dar erau ținuți captivi în iad din pricina păcatelor,El a venit să le dea iertare;celor din lume pocăință;iar celor din iad prin milă și pentru mântuire»

Hristos iese biruitor din iad însoțit de Adam și Eva ca reprezentanți ai întregii umanități însă ideea susținută de Origen conform căreia toți oamenii au fost mântuiți este infirmată de Sfinții Părinți.

Ideea eliberării doar a strămoșilor noștri și a drepților Vechiului Testament este una des întâlnită încă din timpul Părinților Apostolici..Sfântul Ignatie de Antiohia spunea «Cum vom putea noi trăi fără El când și profeții ,fiind cu duhul ucenicii Lui,Îl așteptau ca învățător?Și de aceea Cel pe care pe bună dreptate Îl așteptau,i-a sculat din morți când a venit pe pământ.».Clement Alexandrinul arată că doar cei ce au făcut Legea lui Dumnzeu au primit dezlegare. «Sufletele neascultătoare aflate în iad au auzit glasul lui Hristos dar nu au putut vedea fața Lui»

Sfântul Ioan Gură de Aur întărește ideea că de biruința lui Hristos au profitat doar cei care păziseră legea lui Dumnezeu.

«Cum s-au sfărâmat porțile cele de aramă,cum s-au frânt zăvoarele cele de fier?Prin trupul lui Hristos!Atunci ,pentru prima dată ,s-a arătat nemuritor trupul,stricând tirania morții.De altfel aceasta arată că puterea morții a fost distrusă,dar nu că au fost iertate păcatele celor ce au murit înainte de venirea lui Hristos.Dacă n-ar fi așa,dacă prin pogorârea Lui în iad ar fi slobozit din gheenă pe toți păcătoșii înainte de venirea Lui,pentru că atunci spune Domnul: „Mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei”(Matei 10-15).Prin aceste cuvinte Domnul a spus că vor fi pedepsiți mai blând,dar tot vor fi pedepsiți.Deși au primit pe pământ cea mai groaznică pedeapsă,totuși nu vor scăpa nici de pedeapsa de dincolo. »

De asemeni Sfântul Chiril al Alexandriei arată că acele suflete aflate în iad înainte de venirea lui Hristos, care au trăit în păcate și în depărtare de Dumnezeu în viața trupeasă, nu au fost capabile să se ridice din infern odată cu strămoșii și ceilalți drepți pentru că nu s-au pregătit pentru acest lucru.Duhul Sfânt care face pe Hristos prezent în cei ce cred în El nu a sălășluit niciodată în ei, pentru că ei nu L-au primit în inima lor și de aceea nu au putut să-L vadă și să-L recunoască pe Hristos atunci când Acesta S-a coborât în adâncul pământului biruind moartea.

«Deci precum prin venirea Sa în trup Hristos a vorbit cu cei de pe pământ și cei care au crezut s-au folosit,tot așa și prin coborârea la iad,El a slobozit din legăturile morții numai pe cei ce L-ar fi cunoscut și au crezut în El.Căci sufletele ce au trăit în idolatrie și în nelegiuite desfrânări,ca și cum ar fi fost orbite de poftele lor trupești, nu puteau privi spre strălucirea arătării Lui.De aceea nu puteau să recunoască în chip real pe Cel care i-a eliberat pe toți (cei drepți) și care a propovăduit acolo tuturor,cu iubirea de oameni,dar arătând și dreptatea.Încât cei care s-au depărtat de acest fel de binefacere să se poată acuza ei înșiși că au părăsit pe Ziditorul și Dumnezeul tuturor,și au slujit demonilor urâtori de oameni,petrecându-și viața după voia lor »

În fine,parcă sintetizând învățăturile înaintașilor săi, Sfântul Ioan Damaschin tranșează ideea conform căreia mântuirea omului este un dar pe care Dumnezeu îl dă celor care luptă pentru el în viața pământească.Dumnezeu respectă cu desăvârșire libertatea omului și de aceea El nu mântuiește pe nimeni cu forța.

«După părerea mea n-au avut de primit de la bunătatea Sa mântuitoare decât acei care pe pământ au dus o viață foarte curată,au practicat modestia ,cumpătarea și castitatea fără ca totuși să fi primit lumina credinței.Pe aceia Domnul ,Care își întinde peste toți Providența Sa i-a atras la El;și proiectând asupra lor razele Sale divine,i-a prins în plasa Lui divină determinându-i să creadă în El.Căci El cel milostiv nu putea îngădui ,în adevăr ca ei să fi lucrat în zadar. »

În icoanele mănăstirilor Hristos este înfățișat ca un fulger de lumină care străbate cu forță și dinamism întreaga scenă.Parcă simțim puterea cu care l-a apucat pe Adam eliberându-l din moartea.Veșmintele Lui sunt bogate fluturând în sus și sugerând mișcarea de coborâre în adânc.Picioarele Sale calcă pe porțile iadului care nu s.-au deschis de bună voie ci pur și simplu au fost zdrobite de tăria Dunmnezeului devenit Om, fapt sugerat de zăvoarele și lanțurile care zac împrăștiate.Pe spate Hristos ține crucea semn al faptului că învierea este posibilă doar ca urmare a jertfei de bunăvoie pe cruce.În partea dreaptă a Mântuitorului recunoaștem pe profetul David întemeietorul Ierusalimului și pe regele Solomon ca strămoși ai Mântuitorului.precum și pe Proorocul Moise.În grupul lor distingem și pe Sfântul Ioan Botezătorul care arată cu mâna pe Mântuitorul ca odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu ,Cel ce ridică păcatul lumii”!(Ioan 1-29).Locul important ocupat de Ioan arată cinstea deosebită pe care a primit-o „Sfetnicul Stăpânului”cel care a fost decapitat „pentru că a adus vestea venirii Mântuitorului până în iad”(Utrenia din 29 august,cânatrea a șaptea.)În partea stângă a Mântuitorului sunt înfățișați contemporanii Lui ,Sfinții Apostoli și urmașii lor pentru a arăta că Învierea Domnului a avut loc pentru toți oamenii din toate timpurile și din toate locurile.Undeva în gaura neagră a iadului silueta satanei legat, foarte puțin vizibilă,dă mărturie a faptului că „ucigașul de oameni și tatăl minciunii”(Ioan 8-44) a fost biruit și înlănțuit pentru a nu mai avea niciodată puterea să țină în întunerinc pe slujitorii lui Dumnezeu.În spate stâncile de culoare deschisă reflectă parcă lumina care țâșnind din adâncul pământului, a luminat până în cer.

Hristos, prezent cu dumnezeirea Sa în adâncurile iadului, a fost cea mai mare surpriză pe care Dumnezeu a pregătit-o celui rău arătând că toate subzistă sub puterea Sa care se manifestă pretutindenea. „În mormânt cu trupul ,în iad cu sufletul în rai cu tâlharul și pe scaun alături de Tatăl și de Duhul ai fost Hristoase Cel ce ești necuprins toate umplându-le”(Troparul ceasurilor și pavecerniței din ziua de Paști)

Hristos Noul Adam întinde mâna celui dintâi om pentru a restaura în el întreaga fire umană.Coborârea la iad a Mântuitorului coincide cu urcarea noastră către Dunmnezeu pentru că El nu a putut fi ținut de moarte și ridicându-Se ne-a tras după El. „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase,astăzi mă ridic împreună cu Tine înviind Tu.Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine,Însuți mă preamărește Mântuitorule în Împărăția Ta.”(Canonul Învierii cântarea a III a).Învierea este biruința deplină asupra păcatului și a morții în care se preamărește dărâmarea iadului și începutul veșniciei noastre în Împărăția Cerurilor.Hristos cel Înviat transmite energia divină ce iradiază din trupul Său celor ce urmează poruncile sale și iubesc pe Dumnezeu.Moartea Sa ca punct de plecare către înviere reprezintă în fapt și punctul de plecare către învierea noastră. «Punându-și sângele pentru noi, a desființat moartea și a nimicit stricăciunea;și așa ne face ai Săi,ca unii ce nu mai trăim viața noastră, ci mai degrabă viața Lui.»Omul ca microcosmos își redobândește prin învierea lui Hristos, statutul său de stăpân pus de Dumnezeu peste întreaga creație, pe care trebuie să lupte să o transfigureze în Duhul Sfânt pentru a o prezenta ca jertfă curată Tatălui în taina zilei a opta.

V.10 Scara Sfântului Ioan Scăraru

Pe latura nordică exterioară a zidului bisericii Mănăstirii Sucevița, întâlnim una din cele mai importante exprimări iconografice, a celebrei lucrări a lui Ioan Scăraru, intitulată „Scara dumnezeiescului urcuș”Așezarea temei pe peretele nordic nu este întâmplătoare deoarece accesul în incinta mănăstirii, prilejuiește pelerinului o întâlnire imediată cu această lucrare iconografică ca mesaj și îndemn spre desăvârșire.Acest lucru este cu atât mai evident cu cât la Mănăstirea Râșca, Stramatello Cotronas a încercat același efect așezând tema pe latura sudică adică tot în planul principal al căii de acces în incinta monahală.

Scena de la Sucevița este cea mai complexă lucrare de acest gen pe care lumea ortodoxă o cunoaște și cea care evidențiază Sucevița în rândul mănăstirilor din Moldova sau din tară.

Situată într-un patrulater central care ocupă o mare perte din peretele nordic,scena este dominată de o scară de lemn care urcă de jos din partea dreaptă spre stânga într-un unghi de 45 de grade la capătul căreia așteaptă Mântuitorul Iisus Hristos.În partea dreaptă a scării ,urcușul dhovnicesc este vegheat de îngeri împărțiți în șase rânduri așezați paralel cu treptele.În partea stângă se deschide o prăpastie care devine din ce în ce mai mare odată ce scara începe să urce.De la fiecare treaptă se văd călugări care cad în prăpastie și demoni cu chipuri înfricoșătoare care se năpustesc asupra lor.Sporind dramatismul,de unele trepte ale scării sunt agățați cu încheieturile genunchilor călugări care parcă se zbat să reziste încă iminentei prăbușiri.Scena este deosebit de bine realizată datorită contrastelor menționate ,ai sus :în dreapta ordinea și armonia pe care o sugerează îngerii iar în stânga întunerincul și haosul simbolizat de diavoli.

Scara este o metaforă a drumului pe care îl parcurge omul în drumul său spre desăvârșire, inspirându-se din tema Vetero Testamentară a visului lui Iacob „Și a visat că era o scară sprijinită pe pământ,iar cu vârful atingea cerul;iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea.Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: «Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam,tatăl tău și Dumnezeul lui Isaac.Nu te teme!Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi»…Iar când s-a deșteptat din somnul său,Iacov a zis: «Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu nu am știut»”Și înspăimântându-se iacov a zis « Cât de înfricoșător este locul acesta!Acesta nu este alta fără numai casa lui Dumnezeu,aceasta este poarta cerului»” (Facere 28;12-13,16-17)).

Simbolul Scării este des întâlnit în spiritualitatea creștină pentru că ea reprezintă calea de acces în Împărăția Cerurilor.Hristos este scara către Tatăl, cel prin care toți oamenii putem învinge păcatul și moartea unindu-ne cu Dumnezeu. «Precum în templu existau trepte care, dacă erau urcate, duceau la Sfânta Sfintelor, tot astfel treptele noastre sunt reprezentate de Fiul Unic al lui Dumnezeu. »Cele două axe verticale ale scării ne pot duce cu mintea la cele două firi ale lui Hristos care prin întrupare și jertfă ne-a dat puterea de a urca către cer.

De asemeni crucea Mântuitorului Iisus Hristos pe care și-a jertfit sângele pentru noi,devine o scară către cer pentru cei ce își însușesc în chip subiectiv mântuirea dusă obiectiv prin această jertfă.

«Iată, drumul Fiului era închipuit de această scară cerească. Crucea se înalță ca o scară minunată prin mijlocirea căreia credincioșii ajung cu adevărat în cer. Prin nașterea Fiului îngerii au coborât spre ființele de pe pământ, iar oamenii s-au ridicat din străfunduri până în sălașul ființelor cerești. Prin ea, în sfârșit, cerul și pământul s-au împreunat… Hristos stătea pe pământ ca o scară cu numeroase trepte, pusă la îndemâna credincioșilor să urce pe ea. Crucea este un drum lung; ea este ca o scară între ființele pământești și cerești. Ea se poate ușor urca, chiar și de către morți. Ea a golit iadul și iată, chiar și morții o urcă. »

Ca ceea ce a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat ,Maica Domnului este în multe rânduri numită „Scară cerească” ca ceea ce trece de pe pământ la cer pe cei credincioși prin rugăciunile ei.Mucenicia a fost văzută în numeroase rânduri de Sfinții Părinți ca un mod de eliberare din lumea păcatului și unire cu Hristos într-un chip deplin.Sfântul Arhidiacon Ștefan primul martir creștin mărturisește „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”(Faptele Ap 7,56).După încetarea persecuțiilor creștine Scara devine simbolul luptei omului prin asceză și rugăciune împotriva patimilor diavolești care îl țin pe creștin departe de Hristos.Urcarea scării nu se poate face fără smerenia care învinge orice fel de unealtă deavolească pentru că smerenia înseamnă afundare în adânc și renaștere duhovnicească.De aceea poate că sensul scării nu este doar acela al urcării ci și al coborârii în adâncul Lui Dumnezeu pentru că rămânearea la suprafață înseamnă superficialitate și moarte spirituală.Sfântul Ioan Scăraru însuși aseamănă virtuțile cu scara lui Iacob iar patimile cu lanțul care a căzut de pe Sfântul Apostol Petru.«Cele dintâi,legându-se una de alta ,urcă pe cel ce le voiește la cer.Cele de al doilea se nasc una pe alta și se strâng una pe alta»Urcarea pe scară presupune deja începutul luptei pentru depășirea condiției trupești luptă care nu poate fi dusă decât cu ajutorul Mântuitorului fără de care omul nu poate progresa cu nimic în viața duhovnicească.Fiecare treaptă în urcare preupune parcurgerea celeilalte și icoana de la Sucevița ne arată clar că progresul duhovnicesc nesusținut de iubire poate provoca căderea ascetului indiferent la ce treaptă a nevoinței a ajuns.Fresca de la Mănăstirea Sucevița ilustrează cu fidelitate treptele desăvârșirii pe care Sfântul Ioan Scărarul le menționează în lucrarea sa.Deși la prima vedere pare că se adresează cu predilecție călugărilor,ascetul arată că orice creștin este chemat să pornească după puterea lui la parcurgerea acestui drum anevoios.Cu toate acestea se arată o deosebire între mirenii creștini și călugării cei ce trebuie să obțină o trăire superioară.

«Creștin este cel ce urmează lui Hristos, pe cât îi este cu putință oamenilor prin cuvinte și fapte și crede cu o cugetare dreaptă și neptrihănităîn Sfânta Treime.Iubitor de Dumnezeu este cel ce se face părtaș de cele firești fără de păcat și care nu pregetă de a face după putere cele bune.Înfrânat este cel ce petrecând în mijlocul ispitelor și curselor și tulburărilor,se străduiește să imite cu toată puterea purtările celui ridicat deasupra tulburărilor.»

Dacă pentru mireni observăm că se cere credință în Sfânta Treime, fapta cea bună ca dovadă a iubirii de Dumnezeu și reținere de la păcat,pentru călugări aceste stări trebuie să fie cu mult depășite.

«Călugăr este cel ce în trup material fiind,petrece în treapta rânduiala și starea ființelor netrupești.Călugărul este numai cel ce se ține în hotarele și cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea în tot locul și lucrul.Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate și simțurile sale unei paze neîntrerupte.Călugărul este cel ce și-a făcut trupul neîntinat și gura curățită și mintea luminată.Călugăr este sufletul apăsat de durere,care petrece în veghe și în somn,întru necontenită pomenire a morții.»

Treptele desăvârșirii sunt în număr de treizeci sugerând vârsta deplinei maturități când Mântuitorul a ieșit la propovăduire iar icoana de la Sucevița o menționează pe fiecare dintre ele printr-o inscripție separată.În continuare redăm pe fiecare dintre ele.

I.Lepădarea vieții deșarte și retragerea din lume;XVI.Lepădarea iubirii de arginți

II.Despătimirea XVII.Neagonisirea

III.Înstrăinarea( de lumea deșartă) XVIII.Lupta cu împietrirea sufletului

IV.Ascultarea, XIX. Privegherea în rugăciune

V.Pocăința, XX.Lupta cu frica

VI.Pomenirea morții, XXI.Renunțare la slava deșartă

VII.Plânsul de bucurie făcător, XXII.Renunțare la mândrie

VIII.Blândețea, XXIII.Alungarea gândurilor de hulă

IX.Renunțare la ținerea de minte a răului; XXIV.Blândețe simplitate nevinovăție

X.Renunțarea la clevetire, , XXV.Smerita cugetare

XI.Tăcerea XXVI.Darul deosebirii gândurilor

XII.Renunțarea la minciună XXVII. Liniștea trupului și sufletului

XIII.Lepădarea lenei XXVIII.Stăruință în rugăciune și răbdare

XIV.Înfrângerea lăcomiei pântecelui XIX.Eliberare de tulburarea patimilor

XV.Curăția și neprihănirea XXX.Iubirea,nădejdea și credința

Din cele înfățișate mai sus observăm că pe ultima treaptă a desăvârșirii Sfântul Ioan Scărarul așează iubirea cea fără de care nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu.Această treaptă este și cea mai greu de cucerit fapt sugerat în pictura dela Sucevița de distanța nefirească între treapta iubirii și ultima treaptă eliberării de patimi.Un exeget modern al scării Sfântului Ioan afirmă în acest sens:

«Faptul că Sf. Ioan pune deoparte iubirea ca expresia cea mai înaltă a spiritualității este cu adevărat semnificativ. Noi, cei care am fost crescuți în spiritul occidental, am fost înclinați să luăm realizările intelectuale sau acțiunile sociale drept progres duhovnicesc. Nici unul dintre acestea nu se împotrivește vieții duhovnicești, dar nici nu reprezintă culmea acesteia. Cel care Îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu este iubire, la fel cum Dumnezeu este iubire» ’’.

Dumnezeu este iubire și iubirea desăvârșită nu o putem întâlni decât atunci când intrăm în comuniune cu Dumnezeu prin descoperirea adâncului bunătății Sale.Atunci orice patimă se topește pentru că focul dragostei lui Dumnezeu arde toată necurăția pentru că patima înseamnă denaturarea naturii umane și a sensului revelației.

,,Patimile în sens ascetic, sunt denaturarea acestui elan de adorație care constituie natura profundă a omului. Dacă acest elan nu-și găsește în Dumnezeu împlinirea, el va pustii realitățile contingente, idolatrizându-le și urându-le simultan, căci el așteaptă din acestea revelația absolutului, pe care ele nu pot să i-o aducă (în mod durabil, cel puțin, căci totul are savoarea absolutului, dar pentru a fi mântuit, nu pentru a mântui)”

Drumul nostru către Dumnezeu este unul care se așterne treptat în fața noastră în funcție de puterea noastră de a similare și creștere în harul lui Hristos.Fiecare treaptă pe care urcăm nu înseamnă dispariția celei anterioare ci asimilarea ei în ființa noastră în care se oglindește chipul lui Dumnezeu.Urcușul însuși își găsește raționalitatea doar în sensul în care se atinge destinația finală pentru că orice zăbovire pe o treaptă nu înseamnă răgaz ci cădere.De aceea vorbim despre o luptă duhovnicească dură de depășire de sine care continuă pe tot parcursul vieții, asecetului găsindu-și finalitatea în Dumnezeu.

Pentru reușita ei avem nevoie de reorientarea simțurilor noastre îndepărtându-le de la privirea lumii păcătoase și ațintindu-le către contemplarea frumuseții divine a lui Hristos aflat în capul scării.Această reorientare înseamnă pocăință ,smerenie și iubire pentru toată făptura depășind ispitele .

„Pocăința sau schimbarea minții, are un sens profund personal și ontologic, mai mult decât moral. Metanoia vine de la méta, care marchează o întoarcere, o revenire, și de la noéô, care semnifică înțelegerea realului, individuală și colectivă. (…) Conștiința detașată de inimă nu încetează să proiecteze asupra creației lui Dumnezeu, ontologic bună (…) ceea ce duhovnicii numesc o pânză de păianjen, un vis, un miraj, făcându-seastfel părtașă artificiilor tatălui minciunii”.

Cea mai mare ispită a omului modern este aceea ca prin stiința și tehnica sa să se considere pe sine regele întregii creații însă un rege fără de Dumnezeu.De aceea mesajul pe care scara îl exprimă este acela de a ne sui către desăvârșire ,sau a coborâ în adâncurile lui Dumnezeu și să folosim fiecare zi a vieții noastre pământești purtați ,, din putere în putere și din slavă în slavă până la unirea cu Stăpânul și Creatorul nostru.Postul nostru ca schimbare treptată a inimii este răspunsul pe care îl dăm la chemarea lui Hristos și de aceea a doua Duminică din Postul Mare este dedicată Sfântului Ioan Scăraru.Postul Sfintelor Paști este perioada cu cea mai mare încărcătură spirituală din întregul an liturgic pentru că el este scara care ne duce către sărbătoarea Învierii Domnului ca arvună a învierii noastre.În ultimă instanță icoana Scării de la Sucevița este imaginea luptei omului chip al lui Dumnezeu de a intra în comuniune cu Dumnezeu Părintele Său și a se regăsii pe sine ca Împărat așezat peste întreaga lume.

Exemplele oferite mai sus arată o profundă inspirație scripturistică a icoanelor care împodobesc locașurile de cult ale Bucovinei.Nu putem afirma că acest fapt constituie o caracteristică de bază doar a bisericilor din nordul Moldovei pentru că nu este așa.În întreaga Ortodoxie icoanele sunt o reprezentare plastică a Sfintei Scripturi însă aici pe aceste tărâmuri binecuvântate de Dumnezeu parcă pătrundem cu mai multă forță în adâncurile înțelegerii misterelor divine la care Sfinții Părinți ne fac puțin câte puțin părtași prin revelațiile lor ,expresie a unei vieții duhovnicești înalte în care Chipul lui Hristos strălucește în inimi și pe fețele lor.

Capitolul VI

Lucrarea iconografică expresie a harului cultului divin.

VI.1)De la idol la simbol

Disputa iconoclastă a încins spiritele într-o măsură atât de mare, încât taberele aflate în divergență, au încercat în numeroase rânduri să aducă în centrul discuției atât argumente din Vechiul și Noul Testament cât și argumente filosofice menite să le susțină poziția.În afara argumentelor hristologice care la un moment dat au constituit centrul disputelor, în repetate rânduri iconoclaștii au făcut trimitere la Vechiul Testament, mai precis la porunca a doua a Decalogului care interzice cu desăvârșire confecționarea „chipurilor cioplite” în speță a idolilor de orice natură. Terminologia greacă nu vine însă deloc în sprijinul adversarilor Sfintelor Icoane, pentru că deși atât cuvântul idol cât și cel de icoană semnifică la baza „chip”,folosirea lor în context era cu totul diferită.Acest lucru reiese cu prisosință din faptul că idolul este numit „chip cioplit” ceea ce ne duce cu gândul la anumite materiale care puteau fi sculptate sau cioplite și ne îndepărtează de ideea de interzicere a pictării Sfintelor Icoane.La fel și terminologia Vechiului Testament făcea o distincție destul de clară între între cuvântul idol(έίδώλоν) care semnifica un chip confecționat de om care însă era un produs al imaginației fără corespondență în realitate și cuvântul icoană (έίκών) care se folosea exclusiv în relația cu „Dumnezeu cel viu” sens menținut și în Noul Testament.Numele de chip (icoană) este folosit în Ieșire XX,4;Levitic,XXVI 1;Deuteronom IV, 16,23;V,8;VII,25;Alain Besançon identifică treizeci de nume ebraice diferite care definesc cuvântul idol.Dintre ele cele mai semnificative sunt minciună, nelegiuire ,vanitate,gunoi excremente suflu, statuie obiect sculptat, metal topit.Generic, idolul „implică reprezentarea unei divinități false căreia i se închină cultul rezervat adevăratului Dumnezeu”

Limba română a reținut numele de icoană care este rezervată exclusiv chipului zugrăvit a lui Hristos și a Sfinților.Cuvântul „chip” însă poate fi folosit în diverse contexte.A)Idol pentru a denumi chipurile zeilor păgâni,B)Chip pentru a defini pe om ca ființă asemănătoare cu Dumnezeu(Facere,1-26;ICorinteni XI,7;Coloseni III, 10) C)Chip desemnând pe Fiul lui Dumnezeu (Filip.II,6;II Corinteni IV,4;Coloseni I,15;Evrei I,3)În comparație cu limba română, Septuaginta folosește termenul de icoană și pentru sensurile exprimate la pozițiile B și C.cu toate că Sfânta Scriptură deosebește idolul de celelalte sensuri.Chipul lui Hristos zugrăvit în icoană rămâne deci permanent în afara sensului celei de a doua porunci a Decalogului.Idolul se dorește a fi o creație cu pretenție transcedentală însă:

„Mimând perfect structura formală a tautologiei, idolul se anunță ca o promisiune pentru că se ancorează masiv în vizibilitate.Idolul distruge transparența,subminează dialogul și pervertește relația.Acolo unde apare idolul posibilitatea unei intermedieri dispare cu desăvârșire…Privit ontologic, idolul apare drept nimic iar din punct de vedere moral drept minciună.Idolul se adresează privirii și e girat de corespondența dintre activitatea inteligenței facultative și facultatea imaginativă a minții.Degradând cunoaștrea în concupiscență, empiric sau conceptual,idolul vine ca un ales tribut adus noutății și luminilor ei inaccesibile.De pe acest soclu prestigios,idolul vădește fără a fi,a avea și a da mult mai puțin decât a promis,fără a-și putea ispăși greșeala;orgoliul dorinței care l-a investit îl va și menține ca pe o indecentă posibilitate.Fără consistență de sine, epifenomen al voinței (de putere)idolul este, finalmente o fantasmă la orizont,deci nimic nou, nimic altceva decât nimicul însăși.Un cerc vicios al dorinței poate descrie exact dialectica adamică a suicidului spiritual;cineva dorește,naște frenezia așteptării,anunță plăcerea întâlnirii,urmează pofta, gustă și moare.Fenomenologic întâlnirea cu idolul trebuie descrisă în primul rând ca o ratare a invizibilității…Agresiv sau dimpotrivă insinuant,idolul are puterea de a nimici puterea privirii care ea însăși l-a născut prin excesul poftei de posesie și al manipulării obiectuale”

Idolul apare ca un rezultat al concepției panteiste, în care lumea este văzută ca ultima realitate, Dumnezeu nemaifiind astfel distinct de materie.De aceea, idolatria s-a înfățișat ca o personificare, fie a elementelor naturii, fie plăsmuind ființe imaginare, prin care se explică anumite fenomene sau lucruri.Porunca a doua a Decalogului a avut clar în vedere interzicerea ridicării materiei la rang de divinitate și născocirea existenței unor ființe supranaturale în afara lui Dumnezeu cel transcendent.Idolul este cu atât mai pervers cu cât, prin strălucirea chipului frumuseții sale vizibile confecționate de om, încearcă să corupă spiritul de la modul adevăratei închinări în duh și în adevăr. Caracteristicile principale ale idolului sunt scoase în evidență de către Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie care observă cinci mari direcții în care idolatria de tip panteist s-a manifestat:

I)Este un chip al unei forțe a naturii simbolizată de obicei printr-o formă umană sau apropiată de cea umană.Poate fi un chip al soarelui ca simbol al vieții al lunii ca simbol al luminii nocturne sau a diferitelor animale ca simbol al fertilității și perpetuarii vieții.

II)În forțele naturii văzute în amplitudinea desfășurării lor paroxistice în care înfricoșătoarea lor putere fizică a declanșat teama omului și implicit adorarea lor.Aceste forțe personificate nu au niciodată ca finalitate o relație de zidire în raport cu omul ci totdeauna urmăresc distrugerea lui.

III)Forțele naturii se ciocnesc între ele personificate în zeii care se luptă pentru supremație.Omul de multe ori este conceput ca fiind prins în vâltoarea evenimentelor fără voia sa, plătind însă pedeapsa care vine inevitabil asupra lor, nu ca urmare a unor păcate săvârșite sau a unor legi încălcate ci ca fatalitate.Ei sunt mânați împotriva voinței lor de către zeiila săvârșirea unor fapte pe care în final tot aceiași zei le pedepsesc.Zeii nu cunosc nici mila nici compasiunea iar omul nu are nici o sansă să se sustragă de sub autoritatea lor zdrobitoare.

IV)Zeilor reprezentați prin idoli nu li se adresează rugăciuni pentru că nu ar avea rost ci li se aduc jertfe pentru a îmblânzi forța lor distrugătoare căreia omul trebuie să i recunoască autoritatea și să i–se supună.În acest fel omul devine un participant la acțiunea lor distrugătoare.Zeilor li se pot cere doar puteri pe care acestea le dețin adică lucruri doar de ordin fizic și nu o înaintare spirituală.Deși au un oarecare caracter personal, zeii panteiști ca idoli nu pot fi rupți din contextul natural în care sunt concepuți.Ei sunt totdeauna departe de desăvârșire și sunt încărcați cu toate slăbiciunile și viciile oamenilor.

V)În toate religiile panteiste domnește fatalitatea implacabilă care „este și bună și rea sau mai degrabă dând fiecărei existențe individuale un sfârșit în moartea definitivă”Ciclul naturii se desfășoară în chip neîntrerupt, drumul de la viață spre moarte și invers este marcat de nepuțiința zeilor personificați de a oferi un sens existenței, prin ridicarea dincolo de materia în sine.În panteismul idolatru, se remarcă neputința naturii de a se revela pe un alt plan superior, datorită unei lipse de voință proprie și a amestecului lipsit de sens între bine și rău.

Acesta este contextul în care Dumnezeu se adresează prin porunca a doua a Decalogului poporului evreu și prin intermediul lui întregii umanități.Omul ca și chip a lui Dumnezeu cel transcendent și deosebit de materie, tinde către Creatorul său pe care trebuie să Îl perceapă dincolo de barierele fizice, pe care nu poate să le depășească trupește.Natura întreagă este în sine o revelație, oglindind pe Făuritorul Său contemplat și în cele materiale, dar niciodată natura nu poate deveni Dumnezeu fiindu-și suficientă sieși.” Argumentele iconoclaste au obligat pe apărătorii Sfintelor Icoane să precizeze foarte clar distincția dintre icoană și idol aducând în discuție conceptul de simbol reușind în acest fel să facă distincția dintre idol și simbol.În vreme ce idolul trimite spiritual doar în lumea creată, simbolul îi deschide perspectiva transcendentului.Idolul nu exclude în totalitate ideea de simbol pentru că el se poate prezenta ca o formă fizică a unor forțe naturale superioare care sunt investite cu atribute divine dar lipsite de orice fel de chemare către ieșirea din materie. Pentru că existența sa nu implică nici un fel de transcendență, idolul este „un chip care și-a pierdut funcția de chip al divinității, legând spiritul de realitatea imanentă ca realitate ultimă absolută, ca Dumnezeu.”Idolul atrage spiritual către forțele naturii și cu cât aceste forțe ale naturii sunt mai mult contaminate cu elemente demonice, cu atât mai ușor spiritul omului poate fi pervertit și înșelat, încât să cadă în capcana adâncă a slăvirii creaturii în locul Creatorului.De aceea, închinarea adusă idolilor este de multe ori caracterizată ca o închinare a omului la demoni.Idolul reușește să deschidă drumul omului către mit și fantastic în viața sa, introducându-i în conștiința proprie elemente panteiste și depărtându-l de adevărata închinare datorată lui Dumnezeu.Idolatria este specifică umanității după căderea în păcat,atunci când omul și-a pierdut toate reperele duhovnicești nemairegăsindu-se pe sine în relație cu Dumnezeu.Idolul rămâne în sine un simbol, dar un simbol care are „degetul întins către lumea creată”.Idolul,

„se încadrează în sfera simbolicului general prin faptul că îndreaptă întotdeauna atenția la o realitate deosebită de sine, dar se deosebește de simbol în sensul restrâns mozaic și creștin prin faptul că realitatea pe care o indică este din lumea imanentă…este rodul unei religiozități care divinizează forța sau alte elemente ale naturii imanente îmbrăcându-le într-un nimb religios absolut.De aceea între idol și realitatea spre care îndreaptă el este o mai mare asemănare decât între simbolul mozaic sau creștin și realitatea divină”

Trecerea de la idol la simbolul cu caracter transcendent a putut fi posibilă doar prin Revelația Supranaturală a Vechiului Testament.Odată cu Avraam,Dumnezeu a ales să se comunice prin simboluri pentru că omul nu era pregătit să primească Revelația divină prin imagini, riscul de a cădea în idolatrie fiind foarte mare.Putem astfel să afirmăm că simbolul devine apanajul Legii Vechi care este „pedagog către Hristos”(Galat.3-24)

VI.2)De la simbol la icoană

Simbolul este o categorie filozofică și religioasă prin care „spiritul își elaborează adecvat și eficient aprehensiunile vizavi de realul în care se încadrează și pe care îl exprimă”Noțiunea de simbol, provenită din limba greacă, mai precis de la verbul συμβάλειν(a simboliza), prezintă trei sensuri principale:1)a uni, a lega cele despărțite.2)a te întâlni cu cineva, a încheia o alianță 3) a ghici sau a tâlcui un sens ascuns

Simbolul cuprinde în sine o realitate duală, în care ceea ce poate fi văzut este de fapt o fațetă a ceea ce este de nepătruns.Sintetizând cele de mai sus, putem spune că „este o îmbinare a două jumătăți în întregul lor originar”Simbolul poate deveni un indiciu a ceea ce este inconprehensibil și o mărturie a existenței necunoscutului care rămâne permanent ascuns.Simbolul anunță și enunță în același timp.Anunță realul care „sub pretenție metafizică nu are formă proprie și care, pentru a o dobândi, trebuie enunțat.” „ Între idol și icoană, simbolul stă ca o formulă de mijloc egal deschisă tentației idolatre precum și celei iconice.Simbolul încărcat cu o sporită ambiguitate semantică, mediază două lumi aflate în divorț etern: mundus intelligibilis versus mundus sensibilis”

În plan teologic, simbolul are mereu rolul unei teofanii pentru că în sens cultic, el mijlocește prezența lui Dumnezeu și folosirea lui este dorită și inevitabilă.Dumnezeu alege simbolul pentru a se comunica omului, pentru că simbolul depășește bariera lingvistică și culturală specifică fiecărui popor și se înscrie într-un traseu universal în care omul pătrunde cu mintea atât cât îi este cu putință ,semnificația revelației divine.Comunicarea simbolică între Dumnezeu și om, devine cea mai accesibilă cale prin care pot fi împărtășite adevăruri generale.Simbolul nu doar că trimite cifrat un mesaj ci conține în el și cheia decriptării lui din partea celui care îl primește.În teologie, această cheie este bazată pe credința necurmată în existența lui Dumnezeu cel viu Creatorul întregului univers.Simbolul nu se explicitează pe sine însuși dar conține în el tot ceea ce este nevoie pentru a fi decriptat de către cel ce privește dincolo de el.În comparație cu idolul care rămâne prizonier al materiei și al creatului, simbolul invită către o transcendență și o ființare dincolo de lumea obiectelor materiale.Indiferent dacă este receptat sau nu , simbolul afirmă o realitate logică și ontologică dincolo de el însuși. El este o „scară care ajută spiritul să se ridice către realitatea simbolizată.”Esența lui este depășirea prin el a dihotomiei realității și a simbolismului ca nerealitate pentru că esența realității constă în împlinirea simbolului.O realitate poate să deschidă calea către percepția altei realități doar în măsura în care participă efectiv la aceea.Dacă în platonism omul individual participă contingent și alterat la ideea de om fară ca vreunul să ipostazieze complet perfecțiunea ideei, „.în creștinism omul este simbolul dumnezeirii în lume,…acesta fiind temeiul reprezentabilității lui Dumnezeu și a icoanei”

Simbolul este prezența unei infinități care se revelează, în care obiectul care simbolizează este mediatorul acestei infinității fiind „ o imagine care pentru fantezie confundând inconștient lucrurile unele cu altele,exprimă prin legătura exterioară cu un oarecare punct de comparație o altă idee decât îi este imanentă”Funcția simbolului se arată prin faptul că potențează un obiect, conferindu-i o altă valoare decât ar avea în mod obișnuit.Un teoretician de marcă a simbolului, reputatul profesor Jean Borella, într-una din lucrările sale, „Criza simbolismului religios în Europa” vorbește despre aparatul simbolic și modul în care acesta funcționează.Pornind de la cele trei coordonate principale definite ca fiind semnificantul(de obicei de natură sensibilă),sensul (de natură mentală)și referentul particular (non vizibil), el introduce un al patrulea element intitulat referentul de ordin metafizic cel care conferă unui semn valoare de simbol,numit și arhetipul la care se raportează toate celelalte elemente anterioare ca manifestări distincte ale lui.Creația întreagă în sensul ei plenar, este ierarhizată pe mai multe nivele de la cele inferioare către cele superioare și fiecare din ele este simbolizată de cele aflat sub ele ierarhic devenind însă simbolizante pentru cele superioare,singurul aflat în vârf fiind Dumnezeu deasupra căruia nu mai există o altă realitate.Ceea ce este superior se face prezent în ceea ce este inferior, „simbolul simbolizează prin prezentificare și nu prin reprezentare.”Simbolul nu operează doar în plan vertical ierarhic ci și în plan orizontal mediind la nivelul lumii raportul dintre om și creație.

Deși de multe ori identificăm simbolurile cu semnele, ele nu sunt unul și același lucru, cu toate că legătura dintre ele este una puternică datorită faptului că ele se comportă la fel.Semnele se expun unei lecturi complete și imediate asemeni unei cărți ce se dezvăluie în întregime, în timp ce simbolul este profund prin opacitatea sa și modul în care transferă gândirea dincolo de el.Semnele sunt rezultatul unor intervenții directe a lui Dumnezeu în creatie, însă simbolurile rezonează în timp, perpetuând la infinit această intervenție.Întreaga operă de mântuire desfășurată de Hristos în lume este presărată de semne și imagini simbolice, consemnate de către Sfinții Evangheliști. „Neam viclean și desfrânat cere semn și semn nu i se va da fără numai semnul lui Iona”(Matei 16-4); „Spune-ne când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului” ?(…)Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate semințiile pământului și-L vor vedea pe Fiul Omului venind cu putere și cu slavă multă”(Matei 16-30)Nici simbolurile folosite nu sunt foarte puține pentru că pildele rostite zugrăvesc împărăția lui Dumnezeu în imagini simbolice care dețin în ele însele ontic natura propriei semnificații pe care Hristos o scoate în evidență în chip magistral.

Atât semnul cât și simbolul, păstrează caracterul lor mediator,însă doar simbolul conduce către ultima realitate pe care el o semnifică.El „nu restrânge, nu explică, trimite doar dincolo, către un sens aflat încă „dincolo” ,un sens insesizabil și doar vag presimțit, pe care nici un cuvânt din limba pe care o vorbim nu-l poate exprima în mod satisfăcător.”Deși superior ca structură, simbolul nu exclude existența semnului care are rolul de a pregăti sufletul să privească „ca printr-o oglindă în ghicitură”până la momentul în care va privi „față către față” așa cum remarca Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni,13-12.Semnul este preluat și dezvoltat de simbol care îl duce către transcendență.

„Ceea ce era semn dat se transformă astfel în semn construit, ceea ce trebuia să ducă la cer adică la Transcendent și la divin, devine obstacol de netrecut pentru imanența divinului din el,întrucât s-a luat pe sine drept scop sieși.De aceea Dumnezeu însuși este obligat să coboare și să instituie prima alianță supranaturală sau revelată prin Avraam.Până atunci cultura adamică era purtătoarea Luminii divine care se prezentifica în ea într-un mod oarecum natural.Ea era o prelungire a paradisului terestru adică a stării originare în care Cerul atingea pământul iar pământul era prezent cerului în mod natural și imediat”

Simbolul are o profundă vocație religioasă și de aceea trecerea lui în sfera artei profane s-a dovedit a fi de multe ori neinspirată. „Simbolul nu este niciodată explicat odată pentru totdeauna ci mereu se cere explicat din nou, după cum o partitură muzicală nu este niciodată descifrată odată pentru totdeauna, ci reclamă o nouă execuție”Simbolul are valoarea de transpune pe om în planul spiritual și deși pare că el face parte din cotidian, „implică faptul că există ceva vag necunoscut sau doar ascuns în jurul nostru…Când spiritul se aventurează în explorarea unui simbol, el parvine de la perceperea unor idei situate dincolo de cele ce pot fi acceptate de rațiune…Tocmai pentru că nenumărate lucruri se situează dincolo de înțelegerea noastră, recurgem mereu la termeni simbolici pentru a înfățișa concepte pe care nu putem nici defini nici înțelege pe de-a întregul”Omul ca ființă creată are nevoie de simboluri pentru a se putea raporta la Creatorul său și pentru a se orienta în spațiul existenței sale psiho-fizice. „Într-o lume lipsită de simboluri ne-am sufoca:dispariția simbolurilor ar provoca imediat moartea spirituală a omului”Ca punte de legătură între lumea nevăzută și cea văzută, omul are nevie de imagini,simboluri și și analogii potrivite modului nostru de exprimare.În acest sens Sfântul Ioan Damaschin ne precizează:

«În dumnezeiasca Scriptură găsim foarte multe expresii analogice și simbolice,antropomorfice,după modul nostru omenesc de gândire.Trebuie să se știe că noi fiind îmbrăcați în trupul acesta gros nu putem înțelege și exprima activitatea dumnezeiască fără a întrebuința imagini.Toate câte s-au spus în modul nostru de gândire,exprimă antropomorfic pe Dumnezeu și sunt spuse în mod analogic și simbolic,având un sens mai înalt,pentru că dumnezeirea este simplă,fără formă și nenumită,astfel suntem puși în situația de a exprima lucrurile care sunt mai presus de noi în modul nostru de a fi» 

Fiind o ființă bazată pe comuniune și stabilind relații cu semenii săi, omul folosește simbolurile pentru a se face înțeles comunicându-se pe sine celorlalți și așteptând la rândul său răspunsurile lor.Toate acestea le face operând la nivel social cu simbolurile, pentru că „O epocă fără simboluri este o epocă defunctă;o societate lipsită de simboluri înseamnă o societate lipsită de viață;o civilizație care și-a pierdut simbolurile a intrat în agonie;nu-și va mai avea locul decât în istorie.”Istoria artei universale se dovedește a expresia plastică a asimilării simbolului în tehnica creației sacre, în speță a universului icoanei.

Omul căzut a însetat permanent, dorind să restaureze relația cu Dumnezeu pe care în Vechiul Testament L-a regăsit aproape exclusiv prin intermediul simbolurilor ce „se oferă ca epifanie a unei ultime certitudini, dar invizibile.”

Privit din punct de vedere creștin, simbolul distinge lumea de Dumnezeu, arătând că Dumnezeu este deosebit de creație dar în același timp afirmând o legătură strânsă între Creator și creația Sa.Atât idolul cât și icoana pornesc de la contemplarea lumii ca realitate vizibilă, dar atunci când spiritul omului își pierde „tensiunea spre transcendență” cade în idolatrie, nereușind să contemple adevărul de dincolo de lucrurile materiale.În starea sa naturală, spiritul omului tinde către depășirea lumii fenomenale în care se găsește, însetând după o altă stare a existenței sale .Omul dorește Absolutul se raportează la Absolut năzuind să ajungă pe trepte din ce în ce mai înalte ale vieții sale..Ca ființe create de Dumnezeu cu puterea de stăpânire asupra naturii înconjurătoare și a propriilor patimi, omul trebuie să privească lumea ca o înșiruire de simboluri menite să îl apropie din ce în ce mai mult de înțelegerea rațiunii superioare.Dincolo de „scoarța vâscoasă a materialității”Sfinții Părinții Bisericii au văzut esența netrecătoare a lumii veșnice în care toate cele inteligibile sunt închipuite tainic prin chipurile simbolice ale lumii sensibile, care se dezvăluie doar celor care au învățat să le privească.Putința omului de a relaționa cu cele două lumi provine încă din momentul creației și primit nota deplină odată cu întruparea Mântuitorului care, smerindu-se pe Sine luând chip de om, a unit cele două lumi,numenalul cu fenomenalul cea văzută cu cea nevăzută,creatul cu necreatul, unirea fiind sensul și scopul lumii Viziunea asupra valorii simbolice a lumii pentru cunoașterea sensului existenței, a fost mereu dezvoltată de Sfințiii Bisericii, care au potențat-o în scrierile lor, căutând mereu rădăcina ascunsă a ceea ce se arată în chip vizibil pentru om.Învățăturile lor au culminat cu doctrina despre energiile necreate a Sfântului Grigorie Palama care vede lumea „ca un reflex al lumii mai presus de lume, ca prin contemplarea spirituală a ei să ajungem ca pe o scară minunată la lumea aceea” Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie preluîndu-l pe Karl Jaspers, vorbește despre o simbolică a semnificațiilor de tip intelectualist, care vizează în principal lucrurile din această lume și simbolica contemplării care vizează exclusiv transcendența.Această simbolistică este numită și cifru Omul este chemat la misiunea sfântă de a aprofunda prin asceză simbolurile pe care Dumnezeu le-a sădit în creație, lucru pe care îl poate face printr-o contemplare în curățenie sufletească .Astfel reușește să vadă dincolo de lucrurile care, deși fizice, devin pentru el transparente și comunicatoare ale divinității.Mai bine spus această contemplare nu are la bază cugetarea intelectualistă ci trăirea misterului cu întreaga sa ființă.

„Astfel lumea întreagă poate fi simbol în două moduri:a)În modul în care orice obiect și fenomen din ea poate semnifica pe oricare altul după convenția între oameni,și-L poate semnifica și pe Dumnezeu pentru o cugetare rațională, în baza raporturilor cauzale ce le sesizează aceasta.Aceasta în virtutea faptului că nici un lucru nu stă de sine ci toate sunt în raporturi.b)Și în modul în care orice lucru orice fenomen poate fi simbol ca cifru prin care se contemplă transcendența și nu vreun alt lucru sau fenomen”

Trăirea lucrului simbolizant ca mediu al transcendenței, nu exclude cunoașterea naturală a lui însă „surprinderea lui ca cifru trece dincolo de uimitoarea lui raționalitate naturală,la rațiunea lui divină, la raportul cu Dumnezeu”Doar ridicându-ne deasupra rațiunilor lumii acesteia către infinitul rațiunii divine, putem experia simbolul ca o punte către altă dimensiune a existenței creației.Si raportul omului cu idolul poartă în sine un caracter religios însă acest caracter nu este niciodată transcendent ci permanent legat de forțele impersonale ale lumii sensibile.În contrast cu acesta ,simbolul deschide perspectiva trăirii unei prezențe dincolo de lumea sensibilă.Idolul nu pune probleme pentru cel ce îi cercetează structura în a recunoaște forțele terestre ce le întrupează pe când „cunoașterea simbolică este antinomică.Este o cunoaștere în necunoaștere sau o necunoaștere în cunoaștere”Nu orice lucru însă poate deveni un simbol care duce spre cunoaștere ci doar acele lucruri care rezonează în conștiința credincioșilor ca fiind lucruri consacrate de Dumnezeu Însuși.Simbolul oricât ar fi de puternic spre a ridica spiritul uman către cunoașterea lui Dumnezeu, acțiunea lui este limitată, pentru că el ne anunță existența Părintelui Ceresc dar ne închide posibilitatea cunoașterii Lui mai presus decât putem percepe din lucrurile naturale.Fără a concepe lumea întreagă ca pe un simbol, nu am mai putea vorbi decât despre o cunoaștere negativă a lui Dumnezeu în afara trăirii lui.Respingând orice fel de putință de cunoaștere a lui Dumnezeu prin intermediul lumii ca simbol, iconomahii au prigonit icoana pe care au văzut-o ca fiind iremediabil legată de lumea sensibilă și incapabilă de a stabili o relație cu divinitatea.Afirmând posibilitatea sfințirii și transfigurării creației prin Harul Sfântului Duh, apărătorii Sfintelor Icoane au văzut lumea ca un simbol și un loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu iar prin vocea Sfântului Ioan Damaschin afirmau:

«Nu mă închin materiei dar mă închin Făcătorului materiei, celui ce S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie și a lucrat prin materie mântuirea mea.Și nu încetez să mă închin materiei din care s-a lucrat mântuirea mea.Dar nu o cinstesc ca Dumnezeu, să nu fie!Căci cum ar fi Dumnezeu ceea ce și-a primit existența din cele ce nu sunt.Căci deși trupul lui Dumnezeu e Dumnezeu ca unul ce a devenit din pricina unirii ipostatice fără schimbare, ceea ce nu e și ceea ce L-a uns întrucât a rămas prin fire ceea ce era trup însuflețit prin suflet rațional și înțelegător cu început nu e necreat.Dar cinstesc și respect și cealaltă materie prin care s-a făcut mântuirea mea ca pe una ce e plină de energia harului dumnezeiesc.Căci nu e materie lemnul Crucii de trei ori fericite?Nu e materie muntele cel venerat și sfânt locul Căpățânii?Nu e materie piatra hrănitoare și de viață purtătoare mormântul izvorul învierii noastre?Sau nu e materie cerneala și cartea preasfântă a Evangheliilor…. Nu ocărâ materia căci nimic nu e de ocară ceea ce a făcut Dumnezeu.»

Creația văzută ca simbol a lui Dumnezeu, este un argument pentru acceptarea întrupării reale a Mântuitorului Iisus Hristos care a luat chipul nostru omenesc, oglindind în el chipul Părintelui Ceresc.Prin extensie putem afirma deci că omul în sine devine un simbol al lui Dumnezeu .Respingând icoana lui Hristos, iconomahii afirmau că ea nu poate reda decât omenitatea Lui pentru că dumnezeirea fiind fără formă nu poate fi redată.Apărătorii Sfintelor icoane pornind de la apărarea creației ca simbol al lui Dumnezeu și-au creat o bază solidă necesară argumentării în favoarea icoanelor.În acest sens Patriarhul Nichifor Mărturisitorul afirma:

«Firea dumnzeiască , ca ceea ce e în sine, nu poate fi nici de minte cuprinsă, nici de cuvânt grăită,căci e necuprinsă ,negrăită și neatinsă și mai presus de toată nehotărnicia,întrecând orice cunoștiință și înțelegere.Toată puterea înțelegătoare încetează în fața ei și orice înaintare a cunoașterii se oprește.Căci nu e nici cunoștință, nici părere nici imaginație pentru ea.Tuturor le este inaccesibilă și neapropiată și e mai presus decât toate cele ce sunt și așezată,în chip suprafințial, mai presus de toate cele ce sunt și pe cea pe care nici un cuvânt nu o ajunge(căci este cu neputiință a ne ridica la cele mai presus de cuvânt), o înfățișează mai bine tăcerea decât cuvântul.Noi însă cunoaștem din jurul ei (numai) că este, arătându-se prin unele manifestări și ecouri obscure, și aceasta numai celor ce și-au curățit mintea.Deci ce este ceea ce vede cel curat cu inima?Supremul lucru din cele dorite,culmea fericirii, izvorul neîmpuținat și nedeșertat al tuturor bunătăților, lumina negrăită, slava nepieritoare.Dar cum se vede cel dorit?Dumnezeu cel prin fire nevăzut ,e vizibil prin lucrările (energiile)și puterile dumnezeiești din jurul Lui care ne urcă mintea noastră la Cel Înalt și ridicat și ne călăuzește înțelegerea măreției dumnezeiești, nu decoperindu-ne ceea ce este ființa dumnezeiască dar indicându-ne mărimea bunătății ei…Căci măsura bunătății accesibile nouă înlăuntrul nostru este. »

Patriarhul Nichifor reușește să explice în chip fericit cunoașterea antinomică pe care simbolul o procură arătând că Dumnezeu cel necunoscut după ființă poate fi cunoscut într-o oarecare măsură prin energiile sale prezente în lume ca simbol.

Această antinomie este cea care stă de fapt la baza icoanei pentru că icoana reprezintă pe de-o parte dumnezeirea care S-a coborât în materie luând formă văzută iar pe de altă parte n-o reprezintă deoarece dumnezeirea nu poate fi reprezentată fiind inaccesibilă.Icoana devine o „inserție a invizibilului în vizibil”presupunând o relație specială între cel care este privit în ea și cel ce o privește.Pentru a vedea icoana dincolo de haina de culoarea care este doar interfața, trebuie să existe o relație de iubire între Dumnezeu și omul care Îl contemplă în icoană, pentru că icoana nu poate fi obiectul unei inspecții reci ci cere o participare afectivă profundă. „Invizibilul pătrunde în icoană prin misterul unei alte prezențe fecunde și memorabile:privirea feței umane.Icoana interzice privirii o raportare de tip obiectivant tocmai pentru că ex pune mesajul unei priviri personale, inclasabile în unicitatea ei.Icoana înfățișează o persoană(prosopon)prin strălucirea hieratică a feței(prosopon)sale”Icoana se vădește în adevărata ei realitate în relația cu omul aflat în rugăciune care stabilește raporturile concrete cu cel reprezentat .

„Ochii de pe icoană privesc ochii rugători ai credinciosului în miezul apofatic al feței ascuns de negrul pupilelor.Privirea se roagă pentru că iubește, dar mai ales vede pentru că se roagă…prin schimbul de priviri care tâșnește din nucleul ochilor și se adresează tot acestora,icoana induce invizibilul în sânul vizibilului”Putem vorbi deci despre o relație invizibilă care stabilește între icoană și cel ce o contemplă relație care nu poate avea la bază decât iubirea, care reprezintă în fapt cheia descifrării icoanei ca simbol.Omul creat după chipul lui Dumnezeu recunoaște acest chip în icoană, pentru că el este adânc încrustat înlăuntrul ființei sale.Dincolo de aspectul material, vorbim de un apofatism al icoanei, pentru că adevărata ei dimensiune rămâne permanent neexplorată, deoarece modelul ei suprem este Mântuitorul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat care „reunește două peceți iconice prin dubla Sa descendență divină(de la Tatăl) și umană (din Fecioara Maria)Mai întâi ca Dumnezeu născut din veșnicie Fiul este chip al Tatălui nevăzut(Coloseni 1,15)iar apoi ca om născut sub veac este : chip al Chipului”

Vederea lui Dumnezeu reprezintă în accepțiunea Sfinților Părinți Răsăriteni experiența luminii necreate și nu a naturii divine care rămâne în permanență necunoscută.Întruparea Mântuitorului, a reprezentat transpunerea în plan fizic văzut, a invizibilului Sfintei Treimi.

„Natura lui Hristos iradiază numai prin spectrul vizibil al naturii și al activității sale umane,dar rămâne constitutiv invizibilă și după întrupare..Strălucirea taborică a Fiului este ascunsă de luminozitatea paradoxală a ochilor.Contrastul dintre iris și pupilă evocă perfect conținutul cromatic al mandorlei christice din icoana Schimbării la față, epitom al experienței slavei divine în istoria mântuirii.Negrul pupilelor sugerează misterul apofatic al persoanei, în timp ce striațiile luminoase ale irisului indică energiile necreate ale Dumnezeirii…Criteriul icoanei este exact: frumusețea însăși se declină numai prin percepția luminii feței.Pentru că lumina nu îmbătrânește niciodată, frumusețea chipului lui Dumnezeu scăldat în slava necreată a lui Dumnezeu este cu totul nepieritoare.Ochiul este luminătorul trupului(Matei 6, 22 Luca 11,34), iar forma acestei lumini este dată apodictic de profunzimea privirii.Chipul deține secretul frumuseții pentru că el reprezintă matricea binoculară a lumii sale”

Icoana dezvăluie omul așa cum a fost creat ca fiind un simbol și un model ontologic pentru că tradiția iconografică a căutat mereu să surprindă acest mister al feței omului după cum Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că «fața noastră este viața arătând, ca și vederea cum suntem după omul dinăuntru»Acest mister ascuns în fața omului ca simbol al chipului originar, este sugerat și de aureola care are rolul de a „semnala strălucirea chipului” sau ceea ce Sfânta Scriptură numește „cununa slavei”(Ieremia 13 18)Și deși aureola privște doar mintea „care de bucurie nu mai poate întreba nimic,aureola este numai vârful unui ghețar și semn că sub apă în inimile ucenicilor,domnește pacea lui Dumnezeu ca plinătate”

Omul trebuie să realizeze în ființa sa în deplină libertate oglindirea chipului lui Dumnezeu.Prin efortul său propriu ,este chemat să înteleagă misiunea sa de a deveni un simbol al prezenței lui Dumnezeu în întreaga creație,Credința face ca misterul divin să devină tot mai străveziu în ochii omului îndumnezeit, care „vede în toți semenii săi ce stau sub lucrarea harului prototipurile lor divine prin chipurile lor văzute”

Acest lucru echivalează cu o înaintare duhovnicească a omului și implicit o sfințire a lui prin har.Adevărata dezvăluire a simbolurilor va avea loc doar în planul eshatologic când pecetea păcatului va fi stearsă din creație.Atunci icoana care astăzi mijlocește întâlnirea cu harul va lăsa locul prototipului său divin care va permite celor ce iubesc podoaba casei Sale, aceea întâlnire „față către față”(Efeseni 4 13) după care suspină și însetează întreaga creație din zori dimineții în care a fost adusă la existență.Atunci chipurile drepților vor străluci ca soarele oglindind în ei Chipul Părintelui ceresc modelul lor suprem.

VI.3)Icoana și arta profană

Domeniul picturii și în general al artelor plastice, este un domeniu eminamente artistic , caracterizat în general de dorința de a satisface simțul estetic al naturii umane.Apariția icoanei pe scena istoriei artei, a schimbat radical concepția despre posibilitățile realizărilor plastice,respectiv a picturii, de a deschide perspectiva unui dialog vizual și apoi haric cu Dumnezeu cel transcendent.Icoana rămâne în sine un obiect de artă care aduce cu sine „un nou criteriu de validare altul decât cel strict estetic, unul pe care dacă nu ar trebui să-l recunoaștem drept teologic,l-am putea numi cu o notă de neutralitate epistemologic, înțelegând prin aceasta că imaginea plastică trebuie să expună un adevăr”

Problema icoanei este aceea de a da mărturie despre existența lui Dumnezeu Întreit în Persoane și transcendent, dar a unui Dumnezeu care S-a făcut om și „S-a sălășluit între noi”(Ioan 1-14 )Încă din primele secole icoana a avut de făcut față unor provocări venite mai ales pe filieră iudaică, Sfinții Părinți fiind printre altele nevoiți să răspundă la întrebarile „Cum poate fi reprezentat Dumnezeu cel transcendent și fără formă ,prin formele finite de reprezentate pe care arta le oferă și la care icoana se face părtașă?Nu devine aceea reprezentare iconică ea însăși un idol pervertindu-ne spiritual și făcându-ne să înlocuim cultul adevăratului Dumnezeu cu un cult idolatru la care icoana ar trimite?

Convocați de către împăratul Constantin V Copronim în 754 la Hieria să se pronunțe asupra„artei înșelătoare a pictării în culori a icoanelor”care a abătut mintea oamenilor de la adorarea elevată proprie lui Dumnezeu, la adorarea trivială și materială a creaturilor., episcopii iconoclaști au dat răspuns afirmativ la aceste întrebări care frământau mintea contemporanilor, spunând că „arta icoanei este ilicită, lezează dogma despre întrupare și răstoarnă cele șase sinoade ecumenice”

La Sinodul VII Ecumenic din 787,răspunsul ortodox a venit prompt prin gura diaconului Epifanie care dă citire epistolei în care se afirma «nimeni dintre cei ce cugetă bine nu va defaima arta, dacă prin mijlocirea ei se pregătește ceva folositor pentru nevoile acestei vieți;trebuie numai să avem în vedere scopul și chipul cu care se săvârșește opera de artă:dacă ea este pentru evlavie,atunci trebuie să fie primită, iar dacă este pentru ceva rușinos atunci ea este urâtă și trebuie să fie respinsă»

Din aceste cuvinte de mai sus înțelegem că Sfinții Părinți, apărând icoana, au luat indirect și apărarea artei în general, atunci când ea nu contravine legilor divine.Încercând să definim arta nu putem să nu observăm că ea a constituit din cele mai vechi timpuri „ o formă de manifestare neobișnuit de răspândită a spiritului uman”

Vorbind despre artă ,Părintele Serghei Bulgacov spunea că „arta reprezentativă are ca obiect chipul(icon) pe care îl crează…Chipul evident este o noțiune corelativă:el se corelează cu acela căruia îi este chip adică cu prototipul său, cu originalul… între chip și prototip există concomitent atât o identitate oarecare cât și o esențială diferență, rezultatul acestei concomitențe fiind similitudinea”Diferența între prototip și icoană(chip) apare în „realitatea prototipului și idealitatea icoanei” Chipurile zugrăvite în icoană nu sunt o „repetare a existenței care rămâne una și unică –realul nu se repetă dar ele sunt în fond reluările ei ideale.Chipul ideal al existenței în raționalitatea lui în așa măsură încât se poate spune că fiecare lucru vorbește despre sine pentru toată lumea,își întipărește chipul în nenumăratele lui repetări în tot universul și pentru această reproducere nu există hotare”

Chipul care apare zugrăvit în icoană este lipsit ontologic de independență, pentru că reflectă pe originalul său ,subiectul purtător al chipului.Omul poartă în sine chipul lui Dumnezeu reflectat în lume și de aceea restaurarea omului, înseamnă implicit restaurarea chipului lui Dumnezeu.

„Chipul presupune în mod necesar o ideație care e legată cu subiectul,ca unul ce este purtătorul lui creator.Chipul devine vizibil pentru cel ce vede,în care el se aprinde…Omul,logosul lumii apare în lume ca un subiect de ideație și în acest sens se poate spune că toate chipurile existenței care se regăsesc pe ele însele în om prin chiar faptul că sunt în esență omenești…ca o consecință a situației omului de stăpân al lumii,ca ochiul lumii, oglinda ei ideală-prin urmare în sensul ei antropologic.. așadar omul este o ființă care vede chipuri(zoon icon) și o ființă care le crează(zoon piticon)”.

Omul este o ființă care participă activ la iconizarea existenței sale, pentru că tot ceea ce realitatea prezintă, omul este capabil să reproducă și să dea existențelor ideale o realitate concretă înfățișată în artă.

Omul se vădește pe sine ca fiind o ființă artistică și orice lucrare de reproducere pe care acesta o execută, se face prin intermediul artei ca instrument de obiectivizare a pasiunii sale creatoare.Arta omenească nu înseamnă doar naturalism sau prezentarea lucrului în simpliatea existenței sale ci arta caută să idealizeze ceea ce reprezintă.Pornind de la existența reală a obiectului reprezentat, arta încearcă să redea o expresie artistică superioară decât celei concrete din natură.

„Arta, creând chipul ideal, îl eliberează de tot ceea ce este real ca și cum l-ar izola de existența naturală și , prin aceasta scoate la iveală chipul lucrului pur, neamestecat,nu pe cel oglindit…Arta este mai întâi de toate o întrezărire a idei lucrului, o viziune aparte asupra ei, care se realizează în opera artistică sau în icoană.De aceea la temelia icoanei zace capacitatea viziunii intelectuale…Ea primește lucrul, însă prin lucru și dincolo de lucru.Ea vede în obiect supra obiectul lui sau obiectul prim, chipul lui cugetător sau ideea.Ea întrezărește criptograma existenței,prefăcând obiectul într-un fel de hieroglifă a sensului și, prin aceasta generalizându-l în mod artistic.Căci ideile sunt generale și în acest sens logice,pe câtă vreme obiectele ca realități sunt unice și non logice…În raport cu aceste prototipuri însuși obiectul nu mai este doar icoana sau modelul cu toate că din acest model ca să spun așa , în legătură cu ele se și ivesc icoanele în sensul propriu”

Arta apare deci ca o materializare a ideei sau a originalului,iar în cazul icoanei materializarea prototipului nu în sensul în care ar deveni una cu prototipul reprezentat ci în sensul în care dă mărturie despre acest prototip.

Astfel întreaga lume dă mărturie despre Creatorul ei devenind o icoană a Înțelepciunii Divine care a adus toate la existență. Sfântul Ioan Damaschin preluând ideile Sfântului Dionisie Pseudoariopagitul pune în legătură învățătura despre Sfintele Icoane cu învățătura despre prototipuri.

«Există în Dumnezeu chipurile și planurile celor ce vor fi săvârșite de El adică sfatul Lui cel mai înainte de veci și întotdeauna neschimbat.Acestea chipuri și planuri sunt în fond destinații căci în sfatul Lui este trasat tot ceea ce este destinat de El și ce este în chip neschimbat existent înainte de existența lor.Aceasta se poate compara cu omul care dacă ar dori să-și construiască o casă mai întâi își trasează în minte și își alcătuiește înfățișarea ei»

Arta apare deci ca o iconizare a lucrurilor păstrându-și caracterul simbolic și dând mărturie despre cele mai înalte de lume și despre Sofia necreată.Mai mult decât atât, icoana creștină, este inseparabilă de prototipul ei pe care îl reflectă la nivelul lumii văzute.

Deși icoana este în sine o lucrare de artă, totuși contemplația ei nu poate fi redusă la o analiză strict din punctul de vedere a compoziției plastice pentru ca dezbrăcând-o de conținutul ei religios, ar deveni o simplă lucrare de artă putând fi mutată din biserică în muzeu.Creștinismul nu a respins arta ci a preluat-o și a folosit-o în interesul ei propriu și de aceea atunci când arta privită în sens larg (pictură arhitectură muzică poezie) a depășit pe alocuri funcția auxiliară pe care trebuia să o îndeplinească, a fost respinsă de Biserică.

Deși nu putem vorbi despre existența în primele trei secole a icoanelor așa cum le concepem astăzi,totuși picturile din catacombe datând din secolele Iși al II lea, includ pe lângă reprezentările simbolice (mielul ancora peștele) și scene picturale de inspirație biblică ,liturgică și patristică.

Baza de la care arta bisericească pornește este aceea a dorinței de a ilustra evenimentele din istoria mântuirii și textele Sfintei Evanghelii.Cu toate acestea,nu putem vorbi despre arta sacră ca fiind o artă „ruptă de viață” închistată și sufocată de chenarul strâmt al canoanelor.Fiind o artă dedicată cultului adevăratului Dumnezeu,ea „nu reflectă problemele vieții ci le oferă răspunsuri”

Arta bisericească este o artă cu un pronunțat caracter simbolic și încă din primele secole ale creștinismului simbolurile au fost legate de teme biblice.

Răspunzând parcă îndemnului Sfântului Vasile adresat creștinilor prin care îi învăța să fie ca albina adunând cele bune ,Biserica nu a exclus cu totul arta păgână ci a luat din ea tot ceea ce era folositor convertind-o într-o artă sacră.Biserica nu încercat niciodată să uniformizeze simțurile artistice care sunt caracteristice fiecărei perioade în parte sau fiecărui artist în parte, ci a înțeles că fiecare popor și om are cu Dumnezeu o relație unică și irepetabilă, iar arta creștină în forme diversificate nu este decât un răspuns al fiecăruia potrivit cu puterea înțelegerii și receptării mesajului divin.Atâta timp cât preceptele sfânte exprimată prin creația plastică rămân curate și nealterate,Biserica le preia pe toate sfințindu-le și umplândule cu noi forme de expresie a înțelegerii.

Odată cu Sinodul Trulan din 691- 692 asistăm la o schimbare majoră în simbolismul artei bisericești.În canonul 82 al Sinodului se afirma:

«În unele chipuri ale cinstitelor icoane,mielul se zugrăvește arătat cu degetul de Înaintemrgătorul.Acest miel s-a înțeles ca imagine a harului înfățisându-ne nouă mai înainte prin Lege pe adevăratul miel HristosDumnezeul nostru.Cinstind așadar chipurile și umbrele vechi(Evrei 8-5,10,1)ca simboluri și prefigurări ale adevărului transmise Bisericii, noi cinstimîn primul rând harul și adevărul,primindu-le pe ele ca plinire a Legii.Așadar pentru ca ceea ce este desăvârșit să se înfățișeze ochilor tuturor prin meșteșugul culorilor, orânduim ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru Mielul cel ce a ridicat păcatul lumii, să fie înfățișat și în icoană după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel,pentru că înțelegând din aceasta măreția lui Dumnezeu Cuvântul,să fim îndrumați și spre aducerea aminte de petrecera Lui în trup, de patima și de moartea Sa mântuitoare, și de răscumpărarea lumii care S-a făcut prin aceasta»

Acest canon este un pas important înainte în dezvoltarea artei bisericești pentru că odată cu oferirea libertății de exprimare cultului creștin după anul 313,Biserica a simțit nevoia unei exprimări plastice mai concrete care să răspundă întrebărilor puse de cei nou convertiți veniți din lumea păgână și obișnuiți ca arta să fie prezentă în toate sectoarele vieții lor publice și private.Simbolurile vetero testamentare au devenit realitate odată cu Întruparea Domnului Iisus Hristos și de aceea chipurile au trebuit să prindă contur dezvăluind adevărata lor înfățișare.

Deși a preluat o serie de elemente esențiale ale artei profane,icoana se distanțează de acesta prin faptul că prezintă o realiate mai presus de lume.Arta icoanei depășește „mimesis-ul” artei profane care doar se preface a indica sensul adevărat al vieții.Chipului Mântuitorului sau al sfinților pe care icoana îl prezintă ,arta profană îi opune portretul care în timpul Renașterii își trăiește clipele de glorie.Portretul este lipsit de transcendență și nu poate trimite decât în lumea materială în care prototipul său își desfășoară existența fiindu-și suficient sieși însuși.Dacă icoana deschide omului perspectiva unirii cu Dumnezeu promițând o legătură veșnică, „arta lumească este descoperirea în sine a duhului omenesc și este în sine un cerc vicios.Artistul își plăsmuiește în sine propriul absolut.Arta ca formă sui generis, este lipsită în esența sa de genialitate”pentru că opera de artă care nu reușește să transmită nimic din ceea ce este dincolo de lumea fizică este goală de conținut.Adevărata genialitate a artei, poate fi cunoscută când ea transmite nu o concepție pur artistică a vieții ci o cugetare adâncă care îndreaptă spiritul către veșnicie.Dacă din acest punct de vedere arta nu aduce satisfacție, Biserica respinge această manifestare care s-a îndepărtat de conținutul său duhovnicesc.

„Revelație a unui cosmos transfigurat,icoana îndeamnă la ocrotirea pământului,lăsând să se întrezărească lumina ,încă voalată a celui Înviat.Așa cum Hristos este fața nevăzută a Tatălui,iar Tatăl fața nevăzută a lui Hristos,icoana arată în Hristos fața nevăzută a Ziditorului,iar creația fața sa nevăzută.Icoana ne dechide ochii trupești dechizându-i pe cei ai inimii,făcându-ne să vedem fața ascunsă a lucrurilor”

Arta este caracteristică doar omului înzestrat cu chipul lui Dumnezeu și de aceea omul involuntar caută să exprime frumusețea lui Dumnezeu reflectată în creație prin lucrări de artă.Din păcate noțiunea de artă și cea de „frumos” nu sunt întotdeauna identice pentru că dacă frumusețea ține intim de structura omului și a cosmosului, arta îmbracă câteodată forme monstruase în care sunt promovate patimile și viciile de tot felul.De aceea frumusețea artei depinde în măsură covârșitoare de conținutul ei.În general Sfinții Părinți au respins arta care nu aduce nici un fel de îmbogățire în Dumnezeu indiferent de cât de meșteșugit este aceasta confecționată.A elibera arta de conținutul ei religios, înseamnă că aceasta devine autonomă raportându-se strict la lumea aceasta, pierzându-și practic caracterul simbolic și transcedental.

Icoana este departe de a fi considerată autonomă pentru că ea se raportează permanent la un Arhetip care este mai presus de cele materiale și de la care își primește puterea harică.

„Arta este o reprezentare imagistică a lumii…Imaginea este o mască.Gândirea imagistică săvârșește un cerc vicios:plecând de la realitate și imitând-o imaginea se reîntoarce la realitate.În contrast cu această imagine artistică, chipul icoană este aclea urcușului către Arhetip.Chipul icoană nu este imitație, nu este simbol ci realitate, rugăciune exprimată prin imagine.Tocmai de aceea doar icoana poate fi făcătoare de minuni.Icoana nu este artă în sensul obișnuit al cuvântului”

Icoana și arta profană nu pot fi rupte de natura înconjurătoare în care omul își desfășoară viața de zi cu zi pentru că natura este chemată la restaurare și la dobândirea chipului dintâi care a fost desfigurat de căderea omului.Arta imită natura , năzuiește să depășească natura sau crează precum crează naturaînsă poziția naturii în icoană este nuanțată pentru că în icoană natura este văzută ca o formă a revelației lui Dumnezeu.Natura este plină de prezența lui Dumnezeu iar icoana oferă privitorului mărturia acestei prezențe, de aceea, maestrul iconar trebuie să surprindă Duhul lui Dumnezeu prezent în întreaga creație.Natura înseamnă armonie și frumusețe iar icoana descoperă privitorului această frumusețe a făpturii, pentru că Dumnezeu nu poate fi experiat în haos.Peisajul pe care îl reflectă icoana trebuie să fie unul simbolic, facilitând o percepție religioasă a realului.

În calitate de concepție religioasă în artă, peisajul descoperă ideea plinirii, finitudinii lumii create în procesul năzuinței acesteia către unirea cu DumnezeuPeisajul ridică nedeplinătatea naturii la treapta deplinătății, întrucât natura reflectă mărginirea ei finită, creată principiul dumnezeiesc în desăvârșirea lui nesfârșită.Ca formă religioasă a picturii, peisajul este chemat să arate sub formă artistică, sfințenia potențială a chipului naturii:ca atare peisajul nu este doar gen de artă filosofică ci într-o anumită măsură o concepție teologică…Peisajul este un gen de artă duhovnicească în care pictorul năzuiește să iasă din hotarele mărginirii saleși ipso facto ale individualității sale nedepline și să vadă în cosmos măreție și sfințenia Chipului Dumnezeiesc”

Icoana păstrează în sine amprenta harului divin arătând măreția Prototipului său.Niciodată un tablou chiar și cu temă religioasă nu poate ajunge la profunzimea mesajului icoanei.Între icoană și tablou, deși ochiul profan observă numeroase similitudini ,totuși departe de a fi sinonime,am putea spune că între ele există chiar o polaritate.Acest lucru îl putem înțelege cu ușurință atunci când realizăm că diferența dintre ele se observă nu doar la nivel structural prin temă și conținut ci mai ales prin ideile pe care le exprimă.Viziunile celor două creații de artă sunt cu totul diferite.În vreme ce tabloul se raportează exclusiv la lumea aceasta ,icoana vestește taina împărăției ce va să vină.Pusă alături de un tablou profan într-o galerie de artă modernă observăm parcă un fel de nepotrivire stânjenitoare pe care icoana o reclamă spunându-ne parcă fără cuvinte că nu este din lumea acesta și că locul ei este acolo unde se vestesc tainele vieții viitoare, în Biserică.

„Icoana nu se străduiește niciodată să stârnească emoții credinciosului.Rolul ei nu este cel de a provoca emoții naturale umane ci de a îndrepta orice emoție ca și rațiunea și celelalte facultăți ale firii umane pe calea transfigurării…sințirea în har nu elimină nici una din însușirile acestei firi așa cum focul nu schimbă proprietățile fierului.În același fel,icoana înfățișând un om cu toate particularitățile lui, nu exclude nimic din ceea ce este omenesc:nu exclude nici elementul psihologic sau lumesc.Transmite și sentimentele persoanei(tulburarea Maicii Domnului la Buna Vestire,consternarea Apostolilor la Schimbarea la Față)cunoștiințele, creativitatea artistică…ocupația , starea socială specifică fie ea eclezială(demnitar bisericesc ,călugăr)sau cea temporală(prinț războinic, doctor)pe care sfântul a transformat-o în nevoință duhovnicească.Dar ca și în Sfintele Scripturi întreaga încărcătură de gânduri sentimente și cunoștiințe umane se reprezintă în icoană la întâlnirea cu Harul dumnezeiesc, iar în această întâlnire tot ceea ce nu este curat se arde ca într-un foc.Aici orice manifestare a firii umane capătă sens, se luminează, își află adevăratul loc și adevărata semnificație”

Privind un tablou observăm nenumărate linii de culoare și concepție care ne arată că este vorba de un artist sau altul care și-a pus iremediabil amprenta pe opera lui pentru ca aceasta să poată transmite privitorului frământările propriei ființe.Practic artistul se transmite pe sine prin intermediul meșteșugului său și cu atât mai apreciată este lucrarea sa cu cât un mare număr de oameni identifică frământările sale cu propriile lor frământări.Chiar și atunci când subiectul exprimat în tablou are un conținut religios, evanghelic,dacă ceea ce este transmis nu este învățătura curată a Bisericii ci viziunea artistului, ceea ce rezultă nu este decât o lucrare profund inundată de duhul lumesc.Icoana este „rugăciune exprimată prin imagini, acest lucru constituind de fapt diferența esențială dintre icoană și tablou.Tabloul poate fi cu caracter atât lumesc cât și religiosIcoana nu este numai religioasă ci și bisericească.”

Tabloul este permanent legat de un nume al autorului său pe care îl vestește privitorului pe când icoana rămâne permanent anonimă chiar dacă cunoaștem numele unor mari iconari cum ar fi Andrei Rubliov sau Teofan Grecul.

Icoana este permanent o reprezentare care este într-o relație harică cu Arhetipul și nu este asemenea tabloului un spațiu al întâlnirii dintre autor și privitor ci o veritabilă scară care urcă spiritul spre întâlnirea cu Dumnnezeu.Raportându-se permanent la cele din lume ,tabloul nu cunoaște noțiunea de „profanare” așa cu icoana o poate suferi prin faptul că ea este permanent îndreptată către Arhetip.Spre deosebire de imaginea iconografică care este veșnică și neschimbabilă,imaginea picturală este permanent legată de timp și deci efemeră.Imaginea artistică rămâne în sine un concept omenesc închis, condiționat în măsură covârșitoare de legile acestei lumi

.Reprezentarea iconografică, ce urcă la Arhetip și numai prin această urcare își află sensul, e o noțiune transcendentă ce iese dincolo de hotarele minții euclidiene și totodată pe deplin reală și lipsită de orice ficționalitate.Chipul icoanei este calea și scopul năzuinței sufletului înflăcărat din punct de vedere religios.Iconoclasmul a apărut tocmai pentru că imaginea iconică a fost percepută în esența sa ca una artistică”

Arta profană este în totalitate impregnată de senzualitate chiar și atunci când ne prezintă tematici cu caracter religios pe când icoana este mai presus de simțuri și patimi chiar când ne prezintă lucruri cu un profund caracter emoțional.În icoană evenimentele își pierd semnificația lor istorică temporală transpunând pe cel ce o contemplă cu credință în timpul fără de timp al Împărăției.În icoană ,evenimentele sunt lipsite de caracterul lor istoric punându-se accent pe însemnătatea lor mistică iar în tratarea lor dispare tot ceea ține de timpul acestei lumi văzute,tot ceea ce este întâmplător,sau încărcat de patimă.Spre deosebire de pictura barocă unde evenimentele sunt expuse din perspectiva omului rupt de Dumnezeu, pătimaș ,pasional supunând astfel toate acestei concepții,

„.Icoana este saturată de o liniște neobișnuită, nepământească.Orice trăsătură deșartă și pătimașă,senzuală îi este străină.Ea ne învață nepătimirea,lucrarea minții ,rugăciunea.Receptarea pragmatică a evenimentelor nu este proprie iconografiei.Dacă tabloul ne mișcă și ne place să folosim această expresie ca laudă la adresa artistului în schimb icoana ne îndeamnă la tihnă, împăcare și liniște.icoana contemplă evenimentele în perspectiva rânduielii de Sus.liniștea și nepătimirea-iată sensul filosofic al icoanei”

Diferența uriașă dintre icoană și tablou se regăsește atât la nivelul structurii interioare și exterioare a celor două cât și la nivelul concepției artistice a autorilor lor.Dacă un tablou chiar religios poate fi pictat de oricine are suficient talent,icoana durabilă și harică nu i-a naștere decât în urma rugăciunii adânci și a trăirii duhovnicești de excepție.Iconarul trebuie să rămână ancorat în tradiție și tare în credința în Hristos ,piatra cea din capul unghiului.Iconarul înțelege că arta lui nu se poate desfășura decât în comuniunea pe care o reprezintă Biserica, cea care dă și sens liturgic lucrărilor sale.Artistul creator de artă profană, este un însingurat care, crează pentru lume ,raportându-se exclusiv la ea,ignorând total noțiunea de comuniune.El își devine suficient sieși asta cu atât mai mult cu cât îl ignoră pe Dumnezeu.Iconarul trebuie să trăiască în Duhul lui Dumnezeu și să dea prin icoanele sale o mărturie a contemplării celor duhovnicești arătând că icoana nu poate fi inventată ci doar experiată.Doar acel meșter care trăiește după tradiția și învățătura curată a Bisericii poate crea icoane adevărate.

Iconarului îi este interzis să se ocupe de arta profană pentru că iconarul este un fel de preot al imaginilor care și-a dedicat meșteșugul și harul primit de la Dumnezeu,chiar Părintelui Ceresc.Arta sacră trebuie să promovată de acesta trebuie să aducă o viziune creatoare asupra vieții pământești.

Compoziția icoanei este total diferită de compoziția artei profane pentru că „icoana posedă o structură muzicală și poetică și ca atare ea trebuie contrapusă uriașei majorități a mostrelor picturii lumești care sunt proză în cel mai bun caz…În virtutea acestui fapt repetările ritmice au în icoană funcția metrilor poetici și rimei din versuri.Astfel se explică sobrietatea construcției compoziționale în iconografie care, aidoma sobrietății versului dactil al hexametrului nu îngăduie arbitrarul.Mișcările din icoană ,de la figura umană la cea zoomorfă sunt pătrunse de muzicalitate”

Această compoziție închisă dublată de ritmul său muzicală îi conferă icoanei puterea de a deschide perspective nu către lumea aceasta ci către cea viitoare.Practic în icoană, elementele banale ale creației sunt preluate procesate și transmise într-o nouă formă spiritualizată sesizabilă doar de cei care s-au născut și trăiesc în împărăția harului.De aceea în interiorul locașului de cult muzica psaltică vibrează în sufletele credincioșilor aducând parcă mai aproape revelația divină prezentă în icoane sau poate mai precis spus icoanele se întipăresc în inimile noastre prin muzicalitatea lor împletită cu cea a cântării liturgice.

Unul din aspectele esențiale care separă iconografia de arta lumească este și problema spațialității.Icoana repinge perspectiva clasică necesară exprimării spațiului infinit specifică tabloului.Atitudinea iconarului față de cea a pictorului profan diferă radical.În timp ce primul consideră suprafața pe care urmează să lucreze doar un punct de pornire, cel de al doilea nu dorește decât ca pânza sa să exprime prin ea însăși o realitate autosuficientă din lumea creată.Concepția artistică a spațialității exprimată de iconograf este cvadridimensională el reușind pe temelia bidimensionalității să să elaboreze o spațialitate sferică.În timp ce tabloul reprezintă o „ penetrare iluzorie a suprafeței într-o adâncime fictivă”,icoana prezintă un realism al conștiinței religioase pe care nici o ființă umană nu a pierdut-o definitiv. În locul folosirii albastrului azuriu pentru a simboliza nesfârșitul, icoana folosește un fundal auriu care are rolul de a arăta că evenimentele care sunt înfățișate acolo sunt în afara spațiului și a timpului concepute de mintea omenească.Fondul icoanei este numit de meșteri „lumină” pentru că lumina dumnezeiască pătrunde în toate neexistând nici o altă sursă de iluminare într-o parte sau în alta și de aceea obiectele nu aruncă umbre arătând astfel că în Împărăția lui Dumnezeu nu există umbră.Același lucru se poate remarca și la nivelul concepției arhitecturale pentru că deși un eveniment se referă la un anumit moment istoric sau ține de un anumit spațiu, in icoană niciodată acest eveniment nu este închis înăuntru, ci servește ca fundal pentru că „ în acord cu sensul icoanei, acțiunea nu se închide ,nici nu se limitează la un anumit loc,așa cum manifestându-se în timp nu se limitează la un anumit moment.Așadar o scenă care se petrece înlăuntrul unei clădiri este întotdeauna înfățișată având clădirea drept fundal”. Figura umană este permanent corect redată, asemeni și faldurile veșmintelor însă compoziția arhitecturală de multe ori sfidează legile logicii,arătând însă că cele înfățișate sunt deasupra înțelegerii omenești.Contemplând icoana, observăm că spațiul ei pare finit datorită folosirii așa numitei „perspective inverse” perspectivă pe care unii „critici” de artă s-au grăbit să-o numească ignorantă în materie de compoziție.Această tehnică constă în fapt în răsturnarea direcțiilor clasice pentru linii și trasee care se înmănunchează diferit pe suprafața unei icoane față de suprafața unui tablou profan.Punctul de fugăcare în arta lumească apare în partea de sus sau în cea laterală a lucrării,este mutat în icoană în partea din față și nu în cea din spate.Practic în icoană, punctul de fugă nu este niciodată atins, pentru că el se formează în spatele privitorului, integrându-l simbolic în scena reprezentată în icoană. „Această perspectivă răsturnată din iconografie este importantă întrucât, face ca icoana să fie corectă din punct de vedere scriptural.Evanghelia ne invită desigur să ne răsturnăm perspectiva , să privim viața lumea și pe noi înșine dintr-o perspectivă care este chiar opusă felului în care lumea privește aceste lucruri” Icoana exclude prin ea însăși orice încercare de a crea o iluzie a spațiului sau a volumului, care în interiorul ei, se limitează doar la suportul pe care îl are la dispoziție fără a lăsa impresia artificială a unei năzuința de a-l depăși. Arta bisericească este lipsită de orice idealizare pentru că idealizarea ar mutila semnificația icoanei distorsionând în chip iremediabil adevărul. „Îndată ce într-o imagine apare idealizarea ,ea încetează să mai fie icoană”Realismul artei bisericești este cu totul diferit față de realismul artei profane, pentru că nu putem cunoaște cu adevărat în profunzime decât ceea ce trăim noi înșine.Viața duhovnicească împlinită în compania lui Dumnzeu și a sfinților, o vom gusta doar atunci când am învins definitiv patimile și poftele acestei lumi, adică în planul veșniciei.

Icoana nu primește în spațialitatea sacră pe care o simbolizează, decât pe acei care au depășit sensul pur lumesc al înțelegerii lucrurilor. raportându-se exclusiv la Dumnezeu Cel ce a creat și ține toate în mână cu puterea dreptei Sale.

„Până și știința materialistă susține că un corp mărindu-se la nesfârșit în mișcare își modifică însușirile.La viteze care o depășesc pe cea a luminii,masa și greutatea corpului devin egale cu zero adică imaginare.Spațiul acestei lumi, finit cum este,are și o formă care la limitele sale extreme nu îngăduie nici unui corp material să-l poată părăsi.Evadarea devine posibilă doar dacă acest corp trece printr-o transformare, prin modificarea calităților sale constitutive.Hotarele ultime ale lumii sunt de așa natură încât resping orice corp fizic și împiedică intrarea în sfera altei existențe…spațiul icoanei este de așa manieră construit încât nu putem intra în el cu toate însușirile noastre fizice.Ne respinge.La asta se ajunge grație perspectivei inverse.Perspectiva inversă este reprezentarea acelei spațialități care se află dincolo de hotarele lumii pământești și este imaginabilă în alt fel decât imaginea obișnuită.Perspectiva inversă este reprezentarea vizuală a lumii celeilalte”

Prin transfigurarea la care icoana invită, putem să depășim granițele timpului și ale spațiului, raportându-ne la veșnicie.Vom putea împlini acest deziderat doar atunci când vom înțelege că „nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări lumești”nu poate trece peste granița creatului.Harul Sfântului Duh care înoiește toată creația, are puterea de a produce în ființa umană ,în cei care îl primnesc și conlucrează cu el, acea transformare necesară ridicării noastre peste rațiunile închise ale lumii materiale.Icoana invită la o viață de sfințenie, pentru că ea însăși este o imagine a sfințeniei, prin legătura harică puternică cu cel care este reprezentat pe ea.Ca taină a împărăției, icoana deschide o perspectivă nesfârșită pentru cei care știu să citească dincolo de elementul creat al plasticității ei.Dacă acum limbajul icoanelor pare unora anacronic, nu este din cauza faptului că icoana și-a pierdut semnificația, ci din cauza faptului că oamenii au uitat că trupul omenesc poate primi mângâierea Duhului.

VI.4)Lucrarea lui Dumnezeu prin icoane

Dacă Euharistia este semnul prezenței reale a lui Hristos în lume, posibilă prin coborârea Sfântului Duh,în icoană vorbim de o prezență harică , energetică prin relația pe care ea o are cu prototipul său.Deosebirea dintre ele constă în faptul că icoana amintește de cel reprezentat prin ea mijlocind în acest fel o prezență harică,energetică , în timp ce Euharistia oferă pe Hristos în chip real.Icoana este o „prezență teurgică întrucât prelungește prezența harului ce mântuie, purifică și îndumnezeiește”Prezența lui Dumnezeu în icoană se desfășoară la un triplu nivel:

a)La nivelul creației însăși pentru că tot ceea ce există este rod al dragostei și voinței divine care a adus toate la existență

b)la nivelul spiritualității exprimate prin formele artistice.Omul este o ființă creatoare pentru că păstrează în el chipul lui Dumnezeu chiar și alterat.Nostalgia privirii omului căzut adresată Tatălui Ceresc are ca răspuns trimiterea Fiului în lume care și-a dat viața pentru mântuirea noastră.Înălțarea Lui la cer nu a însemnat și părăsirea creației pentru că Hristos este permanent făcut prezent de către Duhul Sfânt în lumea pe care Tatăl a lucrat-o prin El.Duhul Sfânt este adânc sălășluit în inimile noastre ca o „mișcare iconică pe care nici o tehnică omenească nu o poate reda”Iconografia este în fapt o mărturie a acestei prezențe și o formă a sălășluirii Duhului Sfânt între noi.Acest lucru este posibil datorită unei predispoziții dobândite de om odată cu creația pentru că Duhul Sfânt este Cel care inspiră pe om la rugăciune.

„Icoana arată duhul lui Hristos și pe Hristos înlăuntrul credincioșilor ca mângâiere a Sfântului Duh căci statuile nu pot arăta decât pe Hristos în fața ochilor încă nescris în inimi.Icoana arată lucrarea Duhului Sfânt care mișcă pe Hristos în inimi , învață toate și aduce aminte.Icoana reprezintă adâncul dumnezeirii a Duhului Sfânt ca o peșteră adâncă sub pământ în care stalactitele de sus și stalagmitele de jos sunt îndreptate unele către altele,și anume prin arătarea pe pământ a adâncului cerului, a adâncului inimii Duhului ceresc.Semnele acestui adânc mare(Ps.35,6)mai sunt și pustia ca loc neted spre deosebire de ridicături și munți(Ps.113,4-6) ca semne ale stăpânirilor lumești care atunci când asupresc încalcă porunca sfântă Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”

C)Icoana este legată în chip indisolubil de Sfânta Liturghie.Rugăciunea pe care Biserica o săvârșește în prezența Sfintelor icoane este o dovadă clară a prezenței lui Dumnezeu.pentru că rugăciunea devine o parte a istoriei mântuirii.Folosirea Sfintelor icoane la taina Sfintei Liturghii are două temeiuri esențiale:faptul întrupării și speranța eshatologică.Liturghia are în centru adorarea Cuvântului Întrupat și anticiparea venirii Împărăției pe care Hristos a promis-o.ucenicilor Săi.Icoana devine un fel de celebrare a zilei a opta pe care o facem în prezentul veșnic a lui Dumnezeu.

„Nu este vorba deci de vreo prezență a lui Dumnezeu la care omul ajunge prin reflecție asupra unor principii analoage,ci este o prezență transformatoare și răscumpărătoare,precum prezența lui Hristos celebrată cu tot realismul în liturghie,unde lucrarea răscumpărării este trăită nu numai ca amintire a trecutului,ci ca putere a transfigurării ce continuă în istorie și care transformă totodată istoria însăși”

Liturghia ne pune în legătură cu tot ceea ce icoana ne face să vedem cu ochii trupești adică evenimentele istorice trăite de Mântuitorul și de cei ce Îl iubesc pe El.Prin actul întruparii „fața umană a lui Hristos arată desăvârșirea lui Dumnezeu ca blândețe și smerenie și iubire jertfelnică.Icoana lui Hristos este însăși fața lui Dumnezeu descoperită prin Duhul Sfânt,iar împărtășirea de trupul și sângele lui Hristos este împărtășirea de fața Lui slăvită(IICorinteni4,7)…Căci fața lui Hristos comunică mai mult decât Cuvântul nu numai înțelesuri ci și putere și viață”În Sfânta Liturghie, asocierea icoanei cu cuvântul lui Dumnezeu, îi dă acesteia o putere sporită de a converti inimile credincioșilor,pentru că atât cuvântul cât și icoana aparțin Liturghiei, care are rolul de a actualiza în permanență lucrarea lui Dumnezeu.prin harul Sfântului Duh. În Biserică icoana devine un canal al revărsării binecuvântării divine aflându-se integrată într-o armonie strânsă cu rugăciunea și cuvântul Evanghelic.

„Pentru a forma un ansamblu armonios,fiecare din elementele componente ale unei biserici trebuie,înainte de toate, să fie subordonat ideii generale și să renunțe prin urmare,la orice ambiție de a juca un rol propriu, de a se pune în valoare prin el însuși.Icoana, cântarea, încetează de a mai fi arte, ce au fiecare în parte o cale proprie independentă de a celorlalte, pentru a deveni forme diferite, exprimând fiecare în felul său ideea de „biserică”adică un univers transfigurat,prefigurarea păcii care va să vină.Aceasta este singura cale prin care fiecare artă ce constituie o parte a unui tot armonios poate să atingă plenitudinea”

Prin icoane ne sfințim cugetul și ochii noștri trupești și duhovnicești.Arta icoanei nu este o artă autonomă ci este rânduită în registrul misterului liturgic.În icoane prezența lui Hristos este o prezență suprareală și rugăciunile noastre își găsesc destinația către această realitate hristică.Prin sfințire, icoana devine de o deosebită cinste ridicându-se deasupra rânduielilor firești ale acestei lumi create.Icoana devine sfântă prin conținutul ei simbolic prin dimensiunea pe care o deschide omului, dimensiune transcedentală în care omul este chemat să intre în legătură cu prototipul înfățișat în Sfintele Icoane.Materialul din care este făcută icoana nu este sfânt, căci dacă ar fi sfânt, am cădea în idolatrie .Prin sfințire, icoanele sunt scoase dintre obiectele profane și sunt dedicată slujbei divine.Prin ele, Părintele Ceresc ne sfințește și ne învață.cuvântul adevărului.Dumnezeu care este ființă spirituală, ne cheamă la dialog prin semnele văzute.Legătura metafizică dintre icoană și prototip, în virtutea căruia cinstim chipul ca pe originalul însuși, face ca ceva din forța intimă a originalului să treacă asupra icoanei să împrumute nimbul de sfințenie și să o facă vrednică de cinstire prin ea însăși.Sfântul Ioan Damaschin spunea,,Icoanele sunt sfințite prin numele lui Dumnezeu și umbrite din cauza aceasta cu harul dumnezeiescului Duh” .Omul îndumnezeit este chemat să îndumnezeiască și natura în care el se desfășoară ca ființă creată și în această natură umanizată și transfigurată omul poate cerceta și afla sensurile mai adânci ale vieții divine.Natura devine astfel mediul în care Dumnezeu se revelează omului în diferite forme și omul poate astfel să ajungă la o cunoaștere mai deplină.Prin Sfintele Taine, Dumnezeu trimite în chip nevăzut harul său, care sfințește lucrurile văzute.Taina este deci,,o lucrare instituită de Dumnezeu întrupat,prin care într-o formă văzută, se împărtășește privitorului harul divin cel nevăzut”. Icoanele dau semnificație rugăciunilor noastre , le îndreaptă către Dumnezeu,și devin o adevărată predică predică în culori pentru cei care știu să le contemple. .Credința în puterea miraculoasă a icoanelor, explică pe de-o parte avântul pe care l-a luat în Răsărit cultul sfintelor icoane, precum și faptul că oamenii sunt profund atașați de ele.Virtuțiile vindecătoare ale unor icoane, se întemeiază atât pe puterea care izvorăște de la prototipul lor, cât și pe slujba sfințirii lor, care le împrumută deci caracterul sacru.Primele icoane nefăcute de mână omenească pe care tradiția bisericească le menționeză , sunt mahrama pe care Hristos a trimis-o regelui Avgar al Edesei precum și mahrama Veronicăi, care au devenit surse ale celorlalte icoane prin faptul că au reprodus pe ele Sfântul Chip și s-au atins în chip nemijlocit de prototipul lor care este Mântuitorul Hristos.Cu toate acestea icoanele celelalte care imită icoana originală a Mântuitorului , depășesc stadiul de simple duplicate ci împrumută ceva din puterea și sfințenia originalului lor.Rugăciunea de Sfințire a icoanelor aflată în molitfelnic ne dă mărturie despre harul și binecuvântarea de care sunt însoțite aceste icoane.

,, Trimite asupra ei binecuvântarea cerească și darul Prea Sfântului Tău Duh și binecuvinteaz-o și sfințește-o și dăi ei putere tămăduitoare și de toate meșteșugirile diavolești izgonitoare.Umple-o de binecuvântarea sfântului Chip cel nefăcut de mână, care le cu îndestulare le-a câștigat prin atingerea de prea Sfânta Față a Iubitului Tău Fiu.Ca printr-însa să se lucreze puteri și minuni pentru întărirea dreptei credințe și penru mântuirea credinciosului tău popor..Ca toți care ne vom închina Ție , Celui Întru tot puternic și Unuia Născut Fiului Tău și Prea Sfântului Duh și cu credință te vom chema, și ne vom ruga, auziți să fim și mila iubirii tale de oameni să aflăm și dar să câștigăm”

Ortodoxia este legată în chip indisolubil de cinstirea sfintelor icoane și de aceea nu putem concepe slujba ortodoxă în afara podoabelor iconice pentru că arta Bisericii este o artă liturgică în care icoana joacă un rol covârșitor.Toate actele cultice săvârșite în interiorul Sfântului locaș de închinare care este Biserica, sunt încărcate de un simbolism aparte, pentru că toate sunt în ele însele icoane ale împărăției, chipuri simbolice ale vieții divine.În lucrarea sa Mistagogia,Sfântul Maxim Mărturisitorul privește Biserica ca pe o structură aparte care unică și irepetabilă care are în centru unirea ipostatică realizată în Hristos .În persoana Lui, firea divină și cea umană și-au dat mâna,El fiind ,,piatra cea din capul unghiului”sensul și posibilitatea folosirii iconografiei în cultul divin.Întraga slujbă a Bisericii și aranjarea actelor liturgice s-au stabilit în paralel cu formarea unui program iconografic astfel încât, întrega simbolistică rituală a serviciilor divine, să poată fi secondate de o obiectivare prin pictura murală și prin icoane lucru vizibil în Bizanț după în depășirea perioadei iconoclaste.

“Noua înflorire a explicării Liturghiei corespunde unei noi iconografii liturgice.Sistemul de împodobire al bisericilor la mijlocul epocii bizantine a reușit prin stabilirea ciclului precis de imagini, să atingă desăvârșirea sa.Icoanele vieții lui Hristos au fost gândite pentru a fi expresii văzute ale anamnezei liturgice,iar reprezentarea Pantocratorului înconjurat de îngeri pe cupolă să descopere Liturghia ca pe un eveniment ceresc.Icoanele și pictura murală au fost văzute ca parte integrantă a Sinaxei Euharistice, ca unele ce arată în imagini ceea ce Liturghia actualizează și face prezent”

Atât Sfânta Liturghie împreună cu celelalte slujbe ale Bisericii, cât și icoanele, au ca scop sfințirea credincioșilor,iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerurilor.Ca și canale de revărsare a harului divin ,icoanele mijlocesc prezența lui Hristos, aducându-L prin intermediul imaginii, mai aproape de sufletele creștinilor.Omul este o ființă iconică și de aceea se raportează permanent la un chip, Chipul lui Dumnezeu Creatorul său.Departe de orice suspiciune de idolatrie,icoana rămâne un simbol al harului, un simbol cultic, care exprimă misterul viețuirii lui Hristos.Icoana este artă, însă o artă creștină, având o origine și o destinație cu totul diferită de arta profană.Ea pornește de la Dumnezeu și își are finalitatea în Dumnezeu, izvorul întregii existențe.De aceea, cel ce îmbrățișează misiunea de iconar, trebuie să fie un om care, trăiește și se mișcă în harul lui Dumnezeu, împărtășit de Biserică prin Sfintele Taine, culminând cu Sfânta Liturghie.

Fiind integrate de Biserică în opera de pregătire a celei de a doua veniri a Mântuitorului,icoanele preiau funcția lor principală care constă nu în a crea emoții, ci a rememora evenimentele istorice trecute și a da mărturie despre prezența lui Hristos în fiecare act sacramental .Icoana devine un mediu al întâlnirii a două lumii, cea materială și cea spirituală, fiind ferestre mereu deschise către transcendentul pe care, omul din trecut și cel din prezent îl caută, și uneori nu reușesc să-l mai găsească, fiind „rătăciți în civilizație”.

Capitolul al VII lea

Efectul baptismal al iconografiei pentru convertirea lumii moderne

VII.1Necesitatea reevaluarii Botezului

Societatea post modernă în care trăim,se află într-un zbucium necontenit, căutând să se repoziționeze în raport cu necesitățile din ce în ce mai crescute ale individului, care descoperă tehnologii din ce în ce mai avansate menite să aducă mai mult confort și siguranță omului modern.Cu toate acestea, rezultatele par să fie cele contrare, pentru că se deschid noi și noi frontiere ale științei și cunoașterii, pe care ființa umană tinde să le doboare mereu și mereu, într-un joc parcă fără de sfârșit.Acest lucru nu ar fi unul rău în sine, pentru că setea de explorare face parte parcă din natura noastră ,omul fiind un permanent iscoditor al tainelor universului.Problema se pune în cu totul alți termeni atunci când Dumnezeu este exclus din viața cetății, atunci când omul chipul lui Dumnezeu nu se mai raportează la Creatorul Său ci la Sine însuși.În aceste condiții constatăm izolarea omului, care deși posedă tehnologii din ce în ce mai avansate care să-i permită comuniniunea și comunicarea cu cei din jur, suferă de singurătate.Paradoxal, deși populația globului crește vertiginos de la an la an ,capacitatea de integrare a societății este din ce în ce mai deficitară pentru că pierzând comuniunea cu Dumnezeu omul a pierdut comuniunea cu semenii săi care oglindesc acest chip.Creștinismul este religia dragostei pentru că este născută din dragostea jertfitoare a lui Hristos pentru om și crescută prin sângele celor care au murit având permanent ațintiți ochii către cerul unde îi așteaptă Domnul și Dumnezeul nostru.Privind o statistică care înfățișează proporțiile credințelor religioase împărtășite de populația globului, observăm cu oarecare satisfacție că religia creștină este cea mai răspândită în întreaga lume ,având cei mai mulți adepți.Așadar grăuntele de muștar a devenit copacul sub care mulți își găsesc adăpost așa cum Mântuitorul ne-a profețit că se va întâmpla.Cu toate acestea nu putem să nu constatăm cu tristețe că mulți din cei care au primit Taina Sfântului Botez, devenind membri ai Trupului tainic al lui Hristos, nu mai trăiesc cu adevărat credința creștină, nu o cunosc iar atunci când nu se dezic de ea, le place să se numească „nepracticanți”Acest termen definește din păcate pe oamenii care nu mai înțeleg ce înseamnă cuvântul creștin, și dincolo de pasivitatea la care termenul ne duce cu gândul ,ei trăiesc o formă gravă de secularizare și mai mult decât atât păgânizare lentă venită din lipsa rugăciunii și a comuniunii cu Dumnezeu.Fenomenul a luat amploare în Apus după cel de al doilea Război Mondial atunci când avântul industrial a făcut din om un adorator al înaltei tehnologii în care se pierde pe sine în raport cu Dumnezeu și cu veșnicia în favoarea unui trai de tip hedonist.Acest lucru îl constatăm din ce în ce mai acut și în societatea românească post revoluționară care doritoare de libertate în orice formă și-a deschis larg brațele pentru a primi ceea ce Occidentul mult visat i-a oferit, și bun dar mai ales nociv din punct de vedere spiritual.În această lume suntem chemați să ne desfășurăm misiunea pastorală și să dăm mărturie despre Hristos Cel ce este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1-9)pentru că cel ce trăiește în afară de Hristos trăiește afară din lumină în întunerincul unei lumi care L-a părăsit pe Dumnezeu.De aceea astăzi este atât de important să facem pe oameni să înțeleagă ce înseamnă să fi creștin și ce înseamnă să trăiești poruncile lui Hristos.În fond este vorba de catehizare, de o „recreștinare” a creștinilor,o reaprindere a candelei faptelor bune prin comuniune spirituală în Biserică.Este momentul să mărturisim „un botez spre iertarea păcatelor” ceea ce ne poate duce către dobândirea Împărăției lui Dumnezeu și a vieții celei veșnice, care este în cele din urmă scopul vieții creștine.Trebuie să ne coborâm din nou prin rugăciune și smerenie în adâncurile tainelor divine și de a scoate de acolo ceea ce este indispensabil pentru ceea ce lumea modernă are de înfăptuit-reînnodarea legăturii cu Dumnezeu și punerea în lucare a harului cu care toți am fost înzestrați din belșug în Taina Sfântului Botez.În fond este vorba de o reafirmare la nivelul întregii lumi a superiorității pline de iubire a religiei creștine asta cu atât mai mult cu cât astăzi abservăm acțiuni din ce în ce mai radicale venite din partea lumii islamice.Reevaluarea Tainei Botezului ca poartă de acces în Împărăție poate fi începutul unei renașteri spirituale la nivelul întregii societăți creștine indiferent de confesiune și apoi de aici decurgând o umplere de Duhul Sfânt care poate schimba într-o clipită fața întregii lumi.

VII.2.Renașterea omului prin Taina Sfântului Botez.

Dumnezeu cheamă pe orice om să-L cunoască și să-L iubească pentru că iubirea vine din cunoaștere iar cunoașterea prin iubire conduce către viața cea veșnică. „Și aceasta este viața cea veșnică să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis „(Ioan 17-3).Pilda celor chemați la Cină ilustrează în chip elocvent cele spuse mai sus, pentru că Cina reprezintă părtășia la dragostea lui Dumnezeu în Împărăția cea neînserată.Chemarea lui Dumnezeu implică în sine libertatea răspunsului omului care poate veni către lumină sau poate rămâne în căile lui căutând mântuirea acolo unde nu o pot găsi,părăsind pe Dumnezeu și săpând „fântâni care nu țin apă”(Ieremia 2-13).Cunoașterea lui Dumnezeu este o necesitate și o poruncă pentru că singur Dumnezeu este lumina și a rămâne în afara luminii înseamnă a merge fără Dumnezeu pe un drum larg care însă duce către moarte.Hristos a venit să cheme la mântuire pe tot omul care vine în lume, adică atât poporul ales cât și neamurile. În pilda celor chemați la cină, neamurile sunt simbolizate de orbii ciungii și ologii care sunt chemați de pe ulițe arătând astfel că cei care au o inimă bună, pregătită să primească dragostea lui Dumnezeu, sunt chemați să vină din întunerinc către lumină chiar dacă nu au avut speranța mesianică până în acel moment.Slugile care fac acest lucru întruchipează pe Sfinții Apostoli, cei ce au răspândit cuvântul lui Dumnezeu în tot pământul.Spre deosebire de aceștia, evreii așteptau lumina iar când aceasta a venit, ei nu au primit-o(Ioan 1-11) ci au preferat să mărturisească o credință seacă,în interes personal scrisă în piatră și nu pe tablele inimii lor.Viața pământească a lui Hristos este o viață închinată jertfei și ascultării de Părintele Ceresc având drept scop arătarea voii lui Dumnezeu în raport cu oamenii.Drumul crucii străbătut de Hristos este răspunsul dat la întrebarea trimișilor Sfântului Ioan Botezătorul „Tu ești cel ce vine sau să așteptăm pe altul”(Matei 11-3)și întărirea în credință a Maicii Domnului prin vădirea faptului că ascultarea de voia lui Dumnezeu este mai presus decât relația dintre Mamă și Fiu. „Mama mea și frații Mei sunt cei care fac voia lui Dumnezeu” fapt exprimat in culori prin icoana „Deisis”. și ca ilustrare a răspunsului la cererea apostolilor Iacob și Ioan de a sta de-a stânga și de-a dreapta Lui.(Matei 20 -21).Hristos S-a născut și a trăit sub auspiciile Legii Vechi până în momentul Botezului atunci când Sfântul Duh S-a coborât peste El înfiindu-ne practic pe toți în chip virtual însemnând scrierea în inimi a voii lui Dumnezeu.Prin Botez are loc arătarea adâncului Sfântului Duh în Hristos așa cum a fost și în Adam omul cel dintâi zidit.Acest adânc al lui Dumnezeu este simbolizat de mai multe ori în slujba Epifaniei,de adâncul mării, de pustie ,de peștera de la Betleem sau valea Iordanului.

Hristos se arată ca ascultător de voia Tatălui și ca răspuns a acestei ascultări ,Tatăl trimite pe Duhul Sfânt care se sălășluiește în inimile celor ce s-au lepădat de sine.Ispitirea care a urmat după Botezul lui Hristos a avut drept scop scoaterea Sfântului Duh din inimă prin umplere de sine.Hristos a rezistat acestei ispite nepierzând adâncul dumnezeiesc și zdrobind astfel capul șarpelui împreună cu puterea lui amăgitoare simbolizată de limba bifurcată.Respingând oferta diavolului, Hristos rămâne calea de întâlnire a omului cu Dumnezeu Tatăl, la care se poate ajunge doar prin Fiul.Hristos nu a căutat slava lumii ci slava lui Dumnezeu și de aceea cei ce doresc să Îl urmeze, trebuie să se rupă de lumea aceasta ,să părăsească calea cea largă a păcatului pentru a păși pe calea cea îngustă care duce către Împărăția Cerurilor.Hristos întruchipează iubirea jertfelnică precum și imposibilitatea de a păcătui, pentru că patima și afectele intrate în fire după căderea lui Adam nu au avut loc în El deoarece este sălaș a Duhului Sfânt coborât la botez.Pe toți cei ce Îl iubesc îi cheamă la Sine dezlegându-i de patima umplerii de propria ființă ,deschizându-le drumul spre comuniunea în Duhul Sfânt ca ieșire din păcat și din moarte.

Prin ascultarea Sa ,Hristos S-a arătat a fi moștenitor al viei recunoscut de lucrătorii cei răi care L-au scos afară și L-au ucis însă luând ocara și moartea asupra Sa a adus neamurile la lumină așa cum Sfântul Evanghelist Ioan spune „La ai Săi a venit iar ai Săi nu L-au primit.Iar câți L-au primit, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu,care nu din ispită sau din poftă trupească sau bărbătească ci de la Dumnezeu s-au născut.”(Ioan 1, 11-13)Sfinții Apostoli au preluat acest mesaj al lepădării de sine pe care Hristos L-a trăit și l-a propovăduit iar Taina Sfântului Botez face și mai clară diferența dintre lume ca rupere de Dumnezeu și Împărăția cerurilor ca firesc al destinației omului.Lumea nu iubește decât pe cele ale sale și dorește distrugerea a ceea ce este spiritual și curat pentru că odată intrat în lume, păcatul și-a întins domnia tiranică peste tot acolo unde Dumnezeu nu a fost primit.În lume găsim puterea de a domina prin forță însă nu și puterea de a pătrunde în inimi .Rugăciunea domnească vorbește depre venirea împărăției lui Dumnezeu care începe pe pământ „dar nu ca adâncire sau afundare a Sa ,ci Epifania,arătarea Lui,ca adâncul cel dumnezeiesc din ceruri,acel adânc singurul care poate deschide cerul”(Geneză 7,11;Ps.84,12)Hristos ca miel al jertfei celei neprihănite, a scos în evidență tăria inimii smerite ca slavă a lui Dumnezeu neîngăduind folosirea forței nici măcar în apărarea Sa.

Evenimentul trecerii poporului evreu prin Marea Roșie reprezintă unul din simbolurile cele mai elocvente ale Tainei Botezului.Aici se observă cel mai ușor prăpastia care se ridică între păcatul mândriei și virtutea smereniei, pentru că ieșirea în pustiu a poporului și mergerea prin adâncul mării, reprezintă în fapt restaurarea puterilor sufletești ale omului obținute prin cufundare în apă și venirea Sfântului Duh.Oștile egiptene rămase la suprafață, simbolizează lipsa botezului care distruge ființa umană, lipsindu-l de harul mântuitor al vieții, pentru că lipsa smereniei aduce moartea.Această rămânere la suprafață înseamnă necunoaștere și necercetare a adâncurilor viețuirii în Dumnezeu, caracteristică omului modern ce a uitat de destinația sa finală, desfășurându-și existența într-o superficialitate de tip orizontal, care îl ține legat între extremele acestei vieți:dragoste și ură ,durere și plăcere,bine și rău toate acestea amintind de mersul sinuos al șarpelui niciodată drept către țintă.Viețuind în acest stil, niciodată nu poți coborî pe scara virtuților în adâncurile cunoașterii lui Dumnezeu și să obți astfel un progres spiritual.A trăi astfel înseamnă să nu mânânci din pâinea cea vie care s-a coborât din cer(Ioan 6-35) și să pierzi cuvântul cel ce aduce viață veșnică.Renașterea omului prin Taina Sfântului Botez rămâne singura poartă de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.Crezând în cuvintele Lui, ne reîntoarcem la izvorul vieții de care omul s-a rupt prin păcat și adăpându-ne din izvorul cel fără de moarte a harului Duhului Sfânt putem să renunțăm la cele ale lumii acesteia păcătoase punând un nou început vieții noastre.Credința este arătată în Sfânta Scriptură ca „înviere” prin lepădare de sine ca efect al pocăinței, sugerată în pilda Fiului Risipitor de „haina cea dintâi și cuvintele „mort a fost și a înviat”Mai clar decât atât Mântuitorul subliniază această idee prin cuvintele „Cel ce crede în Mine are viață veșnică”(Ioan 5-24)Credința este văzută tot ca un dar al lui Dumnezeu făcut celor ce doresc mântuirea pentru că fără Hristos mântuirea nu este posibilă.Ruperea de poftele acestei lumi,smulgerea rădăcinilor patimilor,înseamnă ridicare la viața cea adevărată și alipirea la biruința pe care Dumnezeu Omul a reputat-o în fața morții.Deși ruperea de lume înseamnă durere și jerfă toate se vor preschimba în bucuria eshatologică a Împărăției pe care Iisus a vestit-o și pe porțile căreia ne-a îndemnat să pășim.Această restaurare a omului despre care spunem că este o necesitate înseamnă sădirea în el a voii lui Dumnezeu și ridicarea la o viață de fapte bune.Prin Botez am acceptat moartea făță de păcat și viețuirea conform poruncilor lui Dumnezeu care ne cere dedicație și jertfă pentru semenii noștri.Prin pocăință ca al doilea botez, ne reimprimăm mai profund chipul lui Dumnezeu în noi care ne face să vedem mai ușor pe cei din jur ca purtând același chip în calitate de frați ai noștri.Întoarcerea la Dumnezeu prin Botez ca intrare în Biserică este sugestiv înfățișată în lucrarea „Păstorul lui Herma” unde „Doamna”-Biserica deslușește semnificația spirituală a turnului clădit pe apă și a pietrelor din jurul său..Toți oamneii sunt chemați la naștere din nou pentru că doar prin botez putem ajunge în Împărăția lui Dumnezeu. „De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va intra în Împărăția cerurilor”(Ioan 3-5).Sfântul Apostol Pavel vorbind despre Botez îl arată ca o părtășie la moartea și învierea Domnului așa cum Iisus nu vorbise încă lui Nicodim. Atunci când îi vorbise despre renașterea din apă și din Duh.Apa are rolul de a înneca omul păcatului așa cum odinioară potopul a făcut-o ,iar Duhul Sfânt sădește puterea creșterii în Hristos.Sfântul Chiril al Ierusalimului a făcut o comparație între moartea suferită pe cruce de Mântuitorul iisus hristos și moartea pe care o primim noi oamenii prin botez spunând că dacă prima a fost plină de durere cea pe care noi o primim este lipsită de durere cu toate că ne împărtășim de patimile Sale. „Hristos a primit în precuratele lui mâini și picioare cuie și a suferit cu adevărat,iar mie îmi dăruiește fără să sufăr,fără să mă doară ,mântuirea prin participarea la durerea Sa”Botezul nu este suficient prin sine însuși ca omul să poată obține mântuirea ci este nevoie de menținere în harul lui Dumnezeu și ferire de tot păcatul care întunează sufletul,pentru că păcatul alungă pe Dumnezeu din casa inimii noastre.Ori alungarea lui Dumnezeu înseamnă pierderea harului și moarte spirituală venită prin lipsa iubirii și comuniunii cu Binele suprem și închidere în Sine .În fapt este vorba de reîntoarcerea la omul cel vechi, schimbarea omului duhovnicesc cu cel trupesc în care patimile găsesc ușor tărâm favorabil spre a se sădi și apoi a crește înăbușind puterile spirituale ale omului.Este vorba de o uitare de Dumnezeu sau o închiderea ochilor duhovnicești care fac pe om să nu mai sesizeze lumina harului.În aceste condiții binele dumnezeiesc este înlocuit cu „binele” omenesc care în fapt nu este bine ci amăgire și rătăcire în tenebrele întunecate ale acestei lumi.Ruperea de Hristos care este lumina înseamnă moarte sufletească și trupească în aceleși timp un fel de „rămânere la suprafață în puterea vântului și a valurilor…este ca un mit al vieții depre care Sfinții Părinți spun că atunci când Hristos a înviat, mitul a incetat”Păcatul ne slăbește încet caracterul nostru de persoană înzestrată cu chipul lui Dumnezeu „apropiindu-ne de animalitatea inexpresivă umană și impersonală,sau neliberă supusă mișcărilor automate a aceleiași pasiuni”

Prin Hristos adevărul s-a răspândit în întreaga lume pentru că El a deschis adâncul cel mare precum psalmistul spunea „Adevărul din pământ va răsări”(Ps.84-12)Evadarea din închisoarea spirituală a lipsei de Dumnezeu se face prin pământ căci lepădarea de sine este calea prin care redescoperim rădăcinile pomului vieții, la care omul nu s-a mai coborât rămânând sufocat în frunzișul de la suprafață ca simbol al mândriei.Restaurarea spirituală nu poate fi făcută decât pe temelia de piatră a Mântuitorului Iisus Hristos cel ce a zidit casa pe care nici vânturile și nici valurile acestei lumii nu o pot dărâma.taina Botezului este o adâncire în Duh, o naștere spre asemănarea cu Dumnezeu, ca o ascundere cu Hristos în Dumnezeu,(Coloseni 3-3) cunoscut doar prin Duhul cel ce cercetează adâncurile lui Dumnezeu arătat în Hristos.Prin Botez Hristos mișcă inima spre Sine și voința omului de a pătrunde în Împărăție și trăi în comuniunea Bisericii ca trup al Său.Hristos a venit în lume nu pentru a feri lumea de suferințe și necazuri ci pentru a arăta un „bine” dumnezeiesc nu omenesc prin asumarea răului și suferinței acestei lumi și transformarea lor în căi de accedere în Împărăția cerească. „Pentru suferințele din lume Mântuitorul a pronunțat „Fericirile” Evangheliei dar „vai-uri pentru binele din lume:pentru cei bogați,sătui, distrați,lingușiți”(Luca6,24-26)

Intrarea în comuniune cu Dumnezeu înseamnă depășirea păcatului pentru că Legea Nouă înseamnă un pas uriaș înaintea celei vechi care nu distrugea păcatul ci doar reușea să îl îngrădească.Omul cel vechi nu putea să omoare păcatul în trupul său fără intervenția lui Dumnezeu pentru că omul păcatului era omul acestei lumi trăind după regulile ei și nu după regulile lui Dumnezeu.Este practic omul trăind prin sine însuși și raportându-se permanent la lume și nu la Hristos.prin Botez se naște omul cel nou dar această naștere ca taină are nevoie intrinsecă de apă fapt arătat în episodul convertirii sutașului Corneliu(F.Ap 10-47)care primise Duhul Sfânt mai înainte,căci „prin această apă se desăvârșesc simboluri dumnezeiești:mormântul și îngroparea,învierea și viața toate se fac deodată”Afundarea în apă este deci semnul caracteristic a tainei Botezului ca „îngropare cu Hristos” așa cum Sfântul Apostol Pavel spunea „Ne-am îngropat împreună cu El în moarte prin Botez,pentru ca precum hristos a înviat din morți prin slava Tatălui,așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții”(Rom.6-4)Afundarea are ca simbol coborârea la Hristos și asemănarea cu El în ascultare „cea care i s-a dat ca măsură moartea sau starea de jertfă continuă”În acest sens Sfântul Chiril al Alexandriei spune „După asemănarea cu El,și noi suntem jerfte sfințite ca unii ce am murit păcatului,întrucât a fost omorât păcatul din noi și trăim lui Dumnezeu viața cea în sfințenie”Această viață nouă o dobândim prin scufundarea în apă ca moarte pentru păcat și golire de sine pentru a ne umple cu Duhul Sfânt, ca stare de jertfă permanentă și arvună a învierii. „Dacă veți trăi după trup veți muri,dar dacă cu Duhul veți omorî faptele trupului veți fi vii”(Romani 8-13) Botezul renaște pe om la un alt tip de viață total opusă celei trăite până în acel moment.devenind astfel rob ai lui Dumnezeu scăpând însă de robia lumii.Nimeni nu poate să slujească la doi domni și dacă ne-am făcut slujitori ai lui Dumnezeu prin voia proprie am murit acestei lumi față de care nu ne mai leagă nici un fel de legătură împotriva voinței . „Când erați robi ai păcatului erați slobozi față de dreptate”(Romani 6-20)Libertatea în Hristos nu înseamnă că omul trăiește potrivit rânduielilor sale ci după Legea lui Hristos. „Trăiți ca oameni liberi,dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății ,ci ca robi ai lui Dumnezeu”(I Petru 2-16)La fel Sfântul Apostol Pavel spune „Nu mai suntem robi ai păcatului spre moarte ci robi ai ascultării spre dreptate”(Romani 6-16).Prin alipirea de Hristos mădularele neascultării devin mădulare ale ascultării.Mântuitorul este garantul vieții celei veșnice pentru că nimeni nu poate primi Duhul Sfânt decât prin Hristos, Cel ce trimite harul asupra celor ce Îl iubesc.De aceea dacă Sfântul Ioan Botezătorul boteza doar cu apă Hristos se arată a fi Botezătorul cu Duhul Sfânt cel ce aduce lumina adevărului peste întreaga lume.Cel botezat în Hristos trăiește în lume însă cu toate acestea lumea nu mai are stăpânire peste el.Haina luminoasă în care este îmbrăcat devine pentru el scut și apărare în fața patimilor de orice fel.Chipul omului devine imprimat de chipul lui Hristos încât omul renunță să mai trăiască pentru sine și dacă reușește să rămână în această stare fără a se lăsa doborât de păcat,poate striga asemeni Sfântului Apostol Pavel , „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”(Galat2-20).Această viețuire a lui Hristos în inima celui botezat este o arvună a veșniciei pentru că Duhul Sfânt este duhul vieții celei veșnice.Această înoire spirituală nu este însă caracterizată de orizontalitate ci este dinamică permanent înoitoare în funcție de dispoziția noastră de a lucra tot mai mult cu darurile pe care le- am primit.Astfel ne putem numi parteneri ai lui Dumnezeu „într-o relație de fidelitate și iubire”care are drept scop dobândirea de către om a asemănării cu Părintele Creator.Această asemănare a noastră cu Dumnezeu implică asumarea și însușirea personală a jertfei lui Hristos, așa cum Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea „Numai asemănarea cu moartea lui Hristos ne aduce învierea”Prin Botez, suntem trecuți din starea de oameni potrivnici lui Dumnezeu în starea de fii ai ascultării, având ca bază renunțarea la păcat și nașterea către fapta cea bună.Sfântul Ioan Hrisostom întărește această idee atunci când afirmă „Botezul este crucea pe care răstignim răutatea”Asemănarea cu Hristos prin Taina Sfântului Botez ca simbol al morții Lui este ca o „comoară pe care o avem în vase de lut,pentru ca mulțimea puterii să fie socotită a lui Dumnezeu”(II.Corinteni 4-7)

VII.3Viața nouă în Hristos prin Sfânta Taină a Botezului

Înnoirea omului prin botez înseamnă în primul rând naștere către o altfel de viață decât cea petrecută până în acel moment ,adică departe de darurile lui Dumnezeu, precum și ieșirea din cercul vicios al păcatului .Unirea omului cu Hristos se face prin apă „nu numai pentru că apa e principiul fundamental al vieții în planul creației,ci și pentru că ea este mijlocul universal de spălare, adică de scoatere la iveală a chipului adevărat al existențelor definite,din care fiecare are frumusețea ei proprie”Redescoperirea acestui chip este virtutea fundamentală a tainei pentru că „am fost născuți din nou spre înnoirea vieții și recreați spre înfierea dumnezeiască” Odată pătrunși pe poarta Împărăției Duhul lui Dumnezeu ne oferă puterea unei vieți noi și ne menține acolo ,nu însă împotriva voinței noastre.Sfântul Vasile cel Mare înțelege nașterea din Duh ca vedere a Împărăției lui Dumnezeu iar nașterea din apă și duh ca intrare efectivă în ea.și deci orice moment de amânare a botezului înseamnă rămânere în afară.Prin pătrunderea Duhului Sfânt în suflet, omul botezat devine un templu al Duhului Sfânt,și lumină pentru cei din jurul său.Botezul apare deci o mărturie a faptului că omul vechi este scos „din latura și umbra morții”(Isaia 9-1) și transpus în starea de jertfă necesară creșterii lui în Hristos.Botezul nu oferă doar iertarea păcatelor ci și puterea de a osândi păcatul în trup prin viața nouă în Hristos venită ca roadă a Duhului Sfânt.Duhul venit în om aduce bucurie pace liniște îndelunga răbdare facerea de bine. Aceste roade nu sunt rezultatul exclusiv al dorinței omului ci a ieșirii din lume prin alipirea de Hristos. Prin Botez ,,trupul nu mai este pământ care se întoarce în pământ ci este pământul cel nou al învierii și azima pascală”Omul este chemat la o metamorfozare duhovnicească totală, dar această metanoia nu înseamnă lipsire de rațiune ci rezidirea întregii ființe ca reînnoire a stării primordiale.Ea înseamnă „ plinătatea inimii” și apoi zidirea a minții ca restaurare a omului. „Și cu Duh stăpânitor mă întărește” (Ps.50-13);Inimă curată zidește întru mine și du drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”(Ps.50 11) ca urmare a bucuriei adusă de Hristos. Ea este „pacea lui Dumnezeu care domnește în inimi copleșind mintea(Col3-15);Filipeni 4-7);este ca Duhul lui Dumnezeu care prin roadele Sale îl mână pe om trecându-l din putere în putere (Ps.83)și din slavă în slavă (II Corint.3-18) înnoindu-se din zi în zi”Această înnoire nu este lipsită de pericolul de a cădea în păcate dacă nu suntem cu luare aminte având permanent ațintită privirea către Hristos cel ce este tăria noastră cea nebiruită.Duhul lui Dumnezeu nu lucrează doar din exterior asupra omului ci se sălășluiește în el devenindu-i indispensabil pentru viețuirea cea întru Hristos.Prezența Duhului în viața omului devine arvuna unor daruri din ce în ce mai mari cu care Dumnezeu înzestrează pe cei care Îl iubesc pe El.În centrul vieții creștine renăscute prin Botez stă permanent miracolul învierii lui Hristos care devine un fel de garanție a învierii noastre spre viața cea veșnică,pentru că doar păstrând această speranță vie în inimile noastre înțelegem cu adevărat miracolul credinței pe care ucenicii au propovăduit-o.

VII.4Biserica, locaș al întâlnirii omului cu Dumnezeu în Sfintele Taine

Biserica ,spațiu sacramental,este locul special rânduit de Dumnezeu în care sufletele zbuciumate pe marea înspumată a acestei vieți pot găsi adăpost și liniște.Biserica rămâne astăzi ca și cu sute de ani înainte, locul în care cerul se unește cu pământul ca expresie a întregii creații fapt ce constituie esența și destinația Bisericii.Aici se desfășoară plenar întreaga activitate sfințitoare și învățătorească pe care Hristos a încredințat-o celor ce L-au urmat în lucrarea Sa.Biserica este centrul liturgic al întregii creații și locul de unde Dumnezeu răspândește prin Duhul Său întreaga putere de viață.Biserica este o reflectare a Sfintei Treimi în lume, Sfântă Treime care ascultă rugăciunile credincioșilor nu doar din cerurile cele mai presus de ceruri ci și de aici din mijlocul nostru.Biserica este un spațiu al comuniunii a cărei expresie cea mai potrivită este Sfânta Liturghie ca moment aparte în care credincioșii iau parte la Cina cea de taină reactualizată permanent pe sfintele altare.În acest spațiu sacru, prezența nevăzută a lui Dumnezeu dinamizează întreaga comunitate, pentru că în Hristos nu mai există persoane izolate sau indivizi ci toți sunt chemați să i-a parte la misterul cultic ca membre vii într-un organism viu care este Biserica trupul lui Hristos.În locașul sfânt împodobit cu icoane credinciosul retrăiește întreaga viață a lui Hristos dar nu ca pe ceva exterior ci ca ceva ce face parte integrantă din însăși viața sa întru Duhul începută în Taina Sfântului Botez.Acest lucru face ca tot ceea ce se desfășoară acolo să depășească caracterul strict simbolic și să devină o expresie a lucrării Sfintei Treimi cea care transfigurează prin har tot cea ce intră în contact adică întreaga creație. În Biserică timpul și spațiul capătă alte dimensiuni pentru că trecutul prezentul și viitorul se contopesc în veșnicia sacramentală la care oamenii sunt chemați să acceadă ca cei ce poartă chipul lui Dumnezeu.Întregul locaș bisericesc este îmbibat de har și cheamă pe credincioși către Hristos.Și din punct de vedere arhitectural Biserica se arată a fi o expresie a zidită a Sfintei Liturghii. „Ca să înceapă să vorbească fiecare piatră,fiecare părticică și ca întreg ansamblul să devină o cântare, o liturghie , trebuie să înțelegi… ideea măreață de biserică”Biserica este limanul celor înviforați care călătoresc cu corabia acestei vieți și locul în care pot veni și trăi departe de lumea întinată în compania lui Dumnezeu și a sfinților.Sfântul Gherman al Constantinopolului spunea :

«Biserica este cerul pe pământ în care locuiește și se preumblă Dumnezeu cel care este în cer…ea este proslăvită mai mult decât Cortul Mărturiei al lui Moise, a fost preînchipuită în patriarhi, întemeiată pe Sfinții Apostoli… vestită de prooroci, împodobită de ierarhi, desăvârșită de către martiri și așezată pe sfintele moaște ale acestora ca pe un tron”

Biserica este un spațiu sacru care la rândul său sacralizează pe cei care îi trec pragul cu evlavie .Locașul sfințit este imaginea întregii creații în care lumea văzută și cea nevăzută se unesc sub cupola în care Pantocratorul simbolizează purtarea iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga creație.Biserica este imaginea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu

„Locul unde se întâlnește cerul și pământul,aceea scară a lui Iacob care înlesnește comuniunea Divinului cu umanul pe treptele căreia îngerii coboară pe pământ iar oamenii urcă în cer unindu-se într-un singur cor de mărire a lui Dumnezeu.Biserica locaș trebuie să dea în ansamblul ei arhitectonic și pictural o viziune sau o imagine sensibilă a Bisericii cerești”

Biserica ca și formă arhitecturală se află în strânsă legătură cu destinația ei care este profund cultică.În lumea actuală dezorientată, bisrica se evidențiază între celelalte construcții prin stilul său inconfundabil.Ea este o mărturie a prezenței „casei lui Dumnezeu” în mijlocul unei civilizații din ce în ce mai agresive care încearcă parcă să sufoce atât propovăduirea cuvântului și administrarea Sfintelor Taine cât și prezența propriu zisă a spațiului sacru liturgic.Biserica deschide ușa către împărăția luminii căci chiar și orientarea ei către răsărit sugerează o veșnică privire către locul de unde izvorăște permanenta lumină așa cum spune și Sfântul Ioan Damaschin, „Hristos se numește și Soarele dreptății(Maleahi 4,2) și Răsărit (Luca 1-78),trebuie să-i afierosim Lui răsăritul spre închinare”

Biserica cheamă oamenii să aducă slavă lui Dumnezeu într-un loc consacrat unde comuniunea poate fi exprimată la adevărata ei intensitate.Nu mărimea sau micimea spațiului contează ci dispoziția omului de a simți locașul ca o întruchipare a întregului cosmos.Biserica invită atât prin cuvânt cât și prin imagine întreaga societatea modernă să redescopere valorile neperitoare ale credinței și să se adape de la izvorul nesecat al harului lui Dumnezeu ce izvorăște prin Sfintele Taine.Prin însăși arhitectura sa locașul de cult ortodox cheamă spre sine , atrage spre rugăciune și convertire ,dar nu pe toți ci pe cei care sunt dispuși să se oprească din goana nebunească în care lumea i-a împins și să asculte chemarea tainică a credinței.Putem să vorbim de un „efect baptismal” al întregului locaș ca expresie a cuvântului lui Dumnezeu. Biserica prin arhitectura și pictura ne oferă o imagine sensibilă a Împărăției lui Dumnezeu.Întregul ansamblu reprezintă o chemare simbolică spre sfințenie, spre o viață întoarsă cu fața către Dumnezeu.Arhitectura nu este aleasă la întâmplare ci exprimă diferitele niveluri de înțelegere la care omul poate ajunge în iubirea sa față de Dumnezeu ca răspuns al iubirii lui Dumnezeu pentru el.Astfel turla centrală unde este zugrăvit Pantocratorul reprezintă lumea cerească a îngerilor dublată de cea a Bisericii triumfătoare formată din cetele sfinților care au biruit lumea .Paul Evdokimov remarca:Prin liniile sale cupola dă sens mișcării coborâtoare a iubirii dumnezeiești,iar forma ei sferică reunește pe toți oamenii într-o comunitate euharistică”Celelalte bolți inferioare reprezintă aplecarea lui Dumnezeu cu dragoste asupra întregii lumi pentru a-i trage astfel pe toți la Sine iar cupola arcuită peste comunitatea credincioșilor semnifică faptul că Hristos care a coborât din cer rămâne în cei ce cred în el nu dintr-o necesitate internă ci din iubire nemărginită.Altarul reprezintă cea mai importantă parte a locașului de cult deoarece simbolizează „mormântul lui Hristos” și „scaunul lui Dumnezeu”Naosul și pronaosul simbolizează drumul credinciosului în lupta sa de unire cu Hristos și urcușul spiritual către jertfă. Împreună cu biserica, icoana formează un întreg fiind subordonată conceptiei arhitecturale a acesteia.Această subordonare a iconografiei arhitecturii nu are un caracter fortuit sau oractic ci exprimă ideea subordonării individului față de spațiul comunitar și primatul ideei de universal asupra particularului.Odată intrați în acest spațiu sacru ne regăsim într-o ambianță duhovnicească deosebită datorită frumuseții interioare a liniștii și a energiei harice care ne pătrunde.Nu odată oameni care au refuzat să aibă contact cu sfintele slujbe, intrând în biserică pentru prima dată mărturisesc că au fost cuprinși de un sentiment tainic de regăsire de sine ,ca o întoarcere la casa proprie de a cărei existență au uitat.Mănăstirile din nordul Moldovei exprimă misterul acestei realități pentru că prin forța lor atrag ca un magnet pe cei ce contemplă duhovnicește veșmântul lor pictural.În acest fel putem vorbi despre o seducție tainică a icoanelor exterioare care cheamă în interior la o împărtășire din harul Duhului Sfânt.

VII.5Iconografia ortodoxă, un îndemn la sfințenie mereu actual

Biserica Ortodoxă nu poate fi concepută fără icoane pentru că icoanele sunt parte integrantă a locașului de cult ortodox.În acest sens putem spune că Biserica este iconică pentru că ea însăși este o icoană a Împărăției cerești.Cultul actual ortodox nu poate fi conceput în afara existenței icoanei ca mărturie simbolică a prezenței lui Dumnezeu. Actualitatea iconografiei rezultă în primul rând din actualitatea poruncii lui Dumnezeu „Drept aceea mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului Amin.(Matei 28 19,20)Această poruncă echivalează cu un botez pentru că cuvântul este cel care deschide adâncul Duhului Sfânt.Cunoașterea lui Dumnezeu are loc prin Botez și e lucrată prin Hristos căci până la jertfă nu este cunoaștere.

Cuvântul lui Dumnezeu era viață prin prezența Duhului Sfânt și de aceea diavolul știa că scoaterea din inimi a cuvântului lui Dumnezeu înseamnă ruperea omului de Duhul Sfânt ca izvor de viață.Duhul Sfânt este în om desăvârșirea pe dinafară iar pe dinăuntru este lumina slujirii jertfelnice.Puterea de a păstra Duhul Sfânt în noi nu vine decât prin Hristos Cel ce a rezistat ispitei diavolului și de aceea după ispită au venit îngerii.Lumea nu poate să revină la Dumnezeu decât prin smerenie și înlăturarea ispitei mândriei și lăcomiei de tot soiul.Icoana invită în acest sens la o convertire a lumii dar nu ca fereastră către transcendent ci prin deschiderea adâncului lui Dumnezeu pentru că mântuirea nu vine prin ridicarea la cer ci prin coborâre în adânc.(adâncul mării la trecerea poporului ales, staulul oilor și semnul Tatălui.Icoana înseamnă în fapt ieșirea din lume și „pacea care covârșește toată mintea”.(Filipeni 4-7)Icoana îndeamnă la sfințenie iar căutarea acestei stări duhovnicești este o cerință de căpâtâi și o necesitate a lumii actuale și de aceea mesajul icoanei este unul din ce în ce mai presant, cu cât mai mult omul modern s-a umplut de sine însuși nemailăsând loc în inima sa prezenței lui Dumnezeu.Înțelesul actual al icoanei este arătat și de contextul nou în care societatea percepe imaginea religioasă.Icoana este o actualizare a prezenței lui Dumnezeu în lume și redescoperirea semnificației și importanței ei în spiritualitatea Bisericilor Trebuie privită nu doar ca o simplă curiozitate ecumenică sau ca o noutate care se află astăzi la modă ci mai degrabă ca o căutare de reînoire a vieții spirituale a Bisericilor și ca un efort misionar de comunicare a credinței în Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat”Icoana depășește stadiul de simplu obiect de artă și devine un crainic al chemării la rugăciune și la o nouă viață deschisă spre urmarea poruncilor lui Hristos.Lumea modernă care și-a pierdut în mare parte reperele spirituale considerând pe Dumnezeu departe de lume, privind harul icoanei trebuie să înțeleagă faptul că Dumnezeu nu a părăsit niciodată lumea ci veghează ca un părinte iubitor asupra întregii creații în general și a omului chipul Său în particular.Icoana trimite cu gândul la „Ierusalimul cel ce se coboară de sus”(Apoc.21-2) având o vocație exhatologică intrinsecă.Ea nu exacerbează frumusețile acestei lumi ci face trimitere către frumusețea lumii de dincolo despre care omul modern crede foarte puțin și cunoaște foarte puțin. „Iconografia ne oferă imaginea unei umanități viitoare ,sobornicești ,reintegrate plenar în Biserică”Orice încercare de convertire a lumii actuale este sortită eșecului fără o deschidere a ochilor duhovnicești spre a privi icoana așa cum este ea în fapt , o mărturie a prezenței Duhului lui Dumnezeu.În acest context, modul diferit al individului de a se raporta la icoană determină capacitatea ei de a pătrunde în inimă și a rupe vălul opac al pervertirii simțurilor spirituale.Privită într-o galerie de artă, icoana îndeamnă la o inspecție de tip estetic ,însă contemplată în mediul ei ,în biserică icoana îndeamnă către rugăciune și reevaluare a vieții duhovnicești.Acest lucru este posibil prin faptul că icoana este indisolubil legată de cultul ortodox a cărui încununare rămâne misterul euharistic, Sfânta Liturghie ca expresie supremă a iubirii lui Dumnezeu față de creația Sa.Rămânând în sine o icoană a Împărăției cerurilor, Liturghia potențează valoarea icoanei și de aceea forța de convertirea sufletelor crește exponențial atunci când omul căzut vine în acest mediu duhovnicesc, spital al sufletelor.Aici Hristos pătrunde cu trupul său pnevmatizat prin materia văzută întrând în contact cu noi într-un chip chiar fizic prin Sfintele Taine.Biserica este mediul propice în care are loc întâlnirea omului cu Hristos și locul unde se retrăiește împreună cu El jertfa răscumpărătoare de pe cruce precum și consecința ei, învierea din morți.Privind în acest context, icoana nu mai este văzută ca fiind complementară Biserici ci făcând parte integrantă din realitatea ei divino umană.Puterea de atractie exercitată asupra celor cu inima deschisă spre a primi adevărul este una covârșitoare.În acest sens putem înțelege reacția delegației cneazului Vladimir trimisă în 987 la Constantinopol pentru a examina credința grecilor, atunci când raportează fascinată cele ce se petrecuseră.

„Nu am știut dacă eram pe pământ sau în cer.Pe pământ nu este o așa frumusețe și splendoare și noi suntem acum în imposibilitatea de a o descrie.Știm doar atât:că acolo Dumnezeu locuiește între oameni și cultul lor este mai frumos ca al altor neamuri.Nu putem uita această frumusețe”

Impresia produsă și astăzi rămâne aceeași pentru un privitor extern, mai ales pentru cei din lumea secularizată occidentală care redescoperă în mănăstirile ortodoxe frumusețea și bogăția credinței creștine.La aceasta contribuie fiecare element vizibil al realități înconjurătoare: arhitectura icoanele cultul,imnografia, care parcă scufundă ființa către o nouă baie a renașterii spirituale în Duhul lui Hristos.Icoana devine o mărturie a prezenței și a iubirii lui Dumnezeu sensibilizând sufletul pentru întâlnirea tainică Fiul lui Dumnezeu Întrupat.Icoana evocă pe Hristos pentru ca omul să Îl invoce în rugăciune pentru că deși înălțat la cer Hristos este permanent în lume ca prezență discretă neforțând libertatea omului de a-L urma.Creștinul ortodox autentic nu concepe viața religioasă în lipsa icoanei pe care o consideră indispensabilă oricărei rugăciuni.Icoana îl ajută să se transpună într-o stare de contemplare și parcă îi adeverește în fața ochilor prezența tainică a lui Dumnezeu. Icoana este folosită de Biserică ca o chemare la meditație și ca o inserție în misterul sacramental.Importanța deosebită a imaginii religioase în lumea modernă vine și din faptul că omul este invitat să treacă de la o inspecție pur trupească la o contemplare spirituală a lumii văzând în icoană o fereastră deschisă către planul exhatologic al existenței noastre depășind aspectul temporar..Acest plan înseamnă deschiderea către adâncul frumuseții lui Dumnezeu și părtășie la harul Sfântului Duh.Omul are o vocație iconică și de aceea întreaga creație și omul ca făcând parte din ea în calitate de stăpân al pământului, este o icoană a împărăției în care se poate pătrunde prin transfigurare.Această transfigurare vizează nu doar pe om ca ființă singulară ci a întregului cosmos pe care omul este chemat să-l transfigureze într-un progres continuu.Intr-o lume în care indivizii se simt din ce în ce mai singuri și dezbinați, icoana invită la o comuniune mistică în care redescoperă puțin din starea de bine absolut resimțită de Adam în Paradis.Pentru a putea însă intra în această comuniune trebuie să depășim ispitele acestui trup așa cum icoana ne sugerează.Prin ea însăși icoana invită la o viață duhovnicească curată însă dincolo de ascetismul pe cere îl sugerează, vorbim de o capacitate a ei de a reda bucuria vieții.

Actualitatea iconografiei constă în mesajul profund al acesteia pentru că arată faptul că fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu și în virtutea acestui chip el tinde către asemănare.În acest sens fiecare om poartă în sine chipul chenotic al lui Hristos chiar și atunci când s-a rupt de izvorul vieții.Umanitatea trebuie să accepte necesitatea unui nou sens al vieții în care materialul și trupescul excesiv să fie înlocuite de rugăciune și virtute.

Astăzi, icoana reprezintă un răspuns la dezorientarea lumii actuale care a pierdut sensul vieții, zbătându-se înr-un vid al neputinței de a se ridica deasupra materiei.Icoana este un răspuns la „tristețea nemărginită a vieții noastre” exprimată de cuvintele Evangheliei „Întristat este sufletul meu până la moarte”(Matei 26-38)Ea devine un far luminos care cheamă către bucurie și împlinire care nu pot fi găsite decât în unire cu Hristos prin depășirea stadiului pur biologic al existenței și viață în Duhul Sfânt.Lumea actuală este amenințată de multe primejdii atât în planul existenței fizice cât și în viața spirituală și singura cale de urmat rămâne întâlnirea cu Dumnezeu prin intermediul Bisericii care invită la dragoste și comuniune, pentru că în lipsa acestora am asista pasivila triumful păcatului și agresivității.Omenirea actuală se află la o răscruce în care este obligată să aleagă între lipsa de perspectivă și închiderea în opacitatea lipsei de Dumnezeu sau întoarcerea către valorile creștine adevărate dragostea, milostenia, dreptatea, pacea, care rămân la fel de prețioase indiferent cât de mult se schimbă sau evoluiază societatea.Biserica Ortodoxă este chemată să vină în întâmpinarea nu doar a credincioșilor săi pierduți pe drumurile întortochiate ale unei societăți materialiste dar să aducă tuturor o mărturie a credinței și tradițiilor noastre.Schimbarea vine în primul rând din Hristos sălășluit în noi înșine Cel care ne arată cine suntem cu adevărat și care este sensul vieții noastre.Reevaluarea concepției de creștin ,reevaluarea Botezului nu include în sine segregarea, disprețul pentru cei ce împărășesc alte convingeri religioase ci o mărturie permanentă adusă întregii lumi despre frumusețea vieții în Hristos.Icoana ortodoxă veritabilă, întruchipează în frumusețea ei sensul profund al vieții care nu este altul decât unirea cu Dumnezeu în Împărăția cea neînserată.Icoana înseamnă comuniune pentru toată făptura și înfrângerea diavolului care este dușmanul neîmpăcat a lui Dumnezeu și al omului.

Nu în ultimul rând, dimensiunea antropologică a icoanei este o expresie a faptului că ea se încadrează într-un firesc al existenței noastre.Ea arată permanenta purtare de grijă a lui Dumnezeu față de om pentru că Hristos a venit în lume ca să slujească și ca „lumea să aibă viață și să o aibă din belșug” (Ioan 10-10)Icoana arată că viața este mai tare decât moartea mărturisind pentru totdeauna adevărul Învierii lui Hristos ca arvună a învierii noastre.

«

Concluzii

Un pelerinaj făcut astăzi la Mănăstirile din nordul Moldovei ne oferă un prilej unic de a contempla în deplină liniște și libertate veșmântul iconografic care le înconjoară zidurile exterioare și care face ca actele liturgice săvârșite în interiorul bisericilor să iradieze în exterior cuprinzând parcă întreaga întreaga natură.În fața acestor minuni nu ai cum să nu fi cuprins de sfială și să îți pui întrebarea „Cum ar fi fost oare dacă nu ar fi existat?”Răspunsul vine repede și foarte firesc: lumea ar fi fost mai goală de una din cele mai frumoase expresii prin care un popor creștin a dat glas iubirii și recunoștinței pe care o simte pentru Dumnezeu Creatorul Mântuitorul și Proniatorul întregii lumi.

Cu toate acestea, privind adânc în istorie, ne dăm seama că acest lucru s-ar fi putut întâmpla cu ușurință atunci când în secolul al VIII lea un împărat bizantin,Leon al III lea, exponent de frunte a ceea ce însemna în acele timpuri cea mai înaltă formă de credință cultură și civilizație a lumii –Bizanțul, a luat nefericita decizie de a scoate în afara legii cultul Sfintelor Icoane .Nu știm cu siguranță nici astăzi care a fost rațiunea unei astfel de hotărâri de a exila icoana și a o scoate din vatra spațiului sacru în care ea s-a afirmat ca purtătoare de har și un martor în culori a creșterii și maturizării creștinismului în întreg spațiul mediteranian și euro asiatic.Cert este faptul că de la început icoana a potențat spiritul martiric al creștinilor autentici care urmând lui Hristos nu s-au sfiit să-și jertfească chiar și viața stând în calea urgiei pe care a declanșat-o curtea imperială bizantină prin uneltele sale loiale.Nici promisiunile nici rugămințile nici amenințările nu au clintit poziția celor care au făcut din apărarea dreptei credințe și a cultului Sfintelor Icoane crezul lor de căpătâi.De aceea, imaginea venerabilului patriarh Sfântul Gherman al Constantinopolului, cel ce s-a opus urgiei împăratului dăinuie în memoria Bisericii ca un deschizător de drumuri și un îndemn la rezistență pentru generațiile viitoare.Asemeni lui,adevărații închinători au luptat cu toate forțele lor, în scris asemeni Sfintilor Ioan Damaschin , Nichifor Mărturisitorul și Sfântului Teodor Studitul, sau plătind cu însuși sângele lor cum este cazul Sfântului Ștefan cel Tânăr și a miilor de monahi și simpli creștini care au înfruntat cu bărbăție vijelia iscată de erezia iconoclastă imperială.Din păcate însă, ca întotdeauna în istorie au existat și oameni chiar ai Bisericii, situați în cele mai înalte posturi care, din oportunism,dorință de mărire sau frică s-au raliat poziției împăraților bizantini iconoclaști promulgând decrete rușinoase asemeni celor de la Hieria luate sub presiunea împăratului Constantin al V lea Copronim.Sinodul al VII lea Ecumenic de la Niceea din 787 convocat de împărăteasa Irina și ținut sub preșidenția patriarhului Tarasie al Constantinopolului a restabilit legitimitatea cultului sfintelor icoane arătând valoarea lor deosebită pentru întreaga desfășurarea a vieții religioase în ansamblul ei.Chiar dacă interludiul iconoclast de la începutul secolului al IX lea a repus în discuție cele hotărâte la Niceea,în 843 Ortodoxia a biruit arătând că în cazul cinstirii sfintelor icoane nu poate fi vorba de nici un fel de idolatrie pentru că icoana nu circumcide dumnezeirea.De aceea porunca a doua a Decalogului nu a putut fi cu adevărat niciodată înțeleasă în sensul iconoclast al prohibirii imaginilor ci în sensul în care Dumnezeu a dorit să ferească poporul ales de tentațiile idolatre făcute prezente prin intermediul popoarelor păgâne.Dacă religia ebraică a fost una în care cuvântul a primat în fața formelor văzute ,odată cu Întruparea lui Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul capătă o formă văzută dând artei iconografice o legitimitate dincolo de orice fel de dubiu.Hristos înseamnă împlinirea Legii Mozaice și în acest fel venirea Sa pe pământ ca expresie a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru întreaga creatură reprezintă un nou început privitor la înțelegerea relației privilegiate între cuvânt și icoană.Atunci când omul s-a îndepărtat de Dumnezeu și a pierdut contactul vizual cu El Dumnezeu Însuși a venit în trup spre a înoda această legătură.Cuvântul a primit trup și de aceea imaginea Lui poate fi zugrăvită.Prezența Sa în lume a însemnat sfințirea numelui lui Dumnezeu și arătarea necesității de a viețui în Duhul cel care arată calea către Împărăția cerurilor.Dacă Hristos nu S-ar fi jertfit pentru noi,mântuirea nu ar fi putut avea loc pentru că folosul real al întrupării a fost arătat prin jertfa de pe cruce.Jertfa este cea care arată pe Hristos a fi Fiul lui Dumnezeu revelându-L în fața ochilor noștri ca fiind Dumnezeu ,Unul din Sfânta Treime și nu un simplu învățător sau profet așa cum în dese rânduri a fost considerat de reprezentanții poporului ales.Biserica este cea care oferă omului posibilitatea de a-și însuși roadele biruinței asupra morții prin lucrarea Sfintelor Taine culminând cu Sfânta Liturghie.În Biserică icoana își găsește alături de cuvânt cu prisosință rațiunea existenței sale.Între cuvânt și icoană nu există nici un fel de contradicție pentru că icoana este un mesaj plastic,în culori a Sfintei Scripturi, care răsună în urechile credincioșilor de pe amvoanele bisericilor.Icoana reușește să facă vizibil pe Hristos înaintea ochilor trupești așa cum cuvântul se adresează urechii.Icoana este în sine imaginea Împărăției lui Dumnezeu adusă în fața noastră ca promisiune și pregustare.Legătura dintre cuvânt și icoană este una deosebit de strânsă având la bază faptul că amândouă mărturisesc pe Hristos Cel ce le conferă sens.De aceea atât cuvântul cât și icoana au un profund caracter hristologic, fapt scos în evidență de Sfinții Părinții de la cel de al VII lea Sinod Ecumenic: tot ceea ce istorisirea ne arată în scris,icoana ne înfățișează în culori.Mai mult decât atât, prin contemplare icoana procură o înțelegere spirituală mai înaltă pentru cei ce cred cu adevărat în necesitatea existenței ei.Icoana implică în sine prezența cuvântului însă nici unul și nici cealaltă nu pot substitui pe Hristos făcut prezent prin Sfântul Duh.Pornind de aici nu putem să nu remarcăm relația privilegiată care există între Sfânta Euharistie și icoană.În comparație cu Sfânta Împărtășanie ,icoana nu are pretenția exprimării unei prezențe trupești a lui Hristos în elementele componenete însă ea devine locul unei prezențe simbolice a dumnezeirii prin har.Ambele deci vorbesc despre Hristos cel ce este prezent în toate prin Duhul Său cel Sfânt.Relația dintre Sfânte Euharistie și icoană poate fi privită și vis a vis de modul în care se raportează la ele creștinii.Ambele pot fi „consumate”.Dacă în cazul Trupului și Sângelui Mântuitorului Iisus Hristos vorbim despre o consumare trupească reală în cazul icoanei vorbim despre o consumare în chip spiritual prin contemplare.Un alt aspect demn de luat în considerare este acela al prezenței inepuizabile a lui Hristos în cele două.Dacă prin Sfânta Euharistie fiecare poate lua în trupul său întreg trupul lui Hristos care „niciodată nu se sfârșește și pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”indiferent în câte locuri se săvârșește concomitent Sfânta Liturghie,icoana dă mărturie despre inepuizabilitatea chipului lui Dumnezeu care oricât ar fi de mult contemplat nu poate fi pătruns și consumat în totalitate având permanent din ce în ce mai mult de revelat.Aceasta nu înseamnă însă că avem altceva în față decât un Hristos în formă chenotică consumat și contemplat prin credința care trebuie să anime pe cei ce se apropie de Dumnezeu și doresc să se îmbrace în haina luminoasă a harului.În Biserică Euharistia și icoana sunt prezențe indispensabile ale cultului divin, ambele îndeplinind rolul unei epifanii reușind să transfere pe creștinul despătimit dincolo de timpul și spațiul acestei lumii către zorii zilei a opta toate acestea fiind posibile datorită jertfei lui Hristos.Cei care au renunțat la cele lumești urmând pe Domnul au primit darul de a fi asemeni lui pentru că El și-a imprimat chipul în sufletele lor făcându-i hristofori și hristoformi.Icoanele sfinților sunt demne de aceeași cinstire pentru că prin sfinți noi cinstim pe cel ce S-a revelat pe sine în ei adică pe Dumnezeu.de aceea permanent avem în față ideea că sfinții seamănă între ei ceea ce este adevărat pentru că sunt copiii născuți în aceeași Evanghelie și din același Părinte Ceresc căruia Îi poartă chipul.

Preluând învățătura ortodoxă în cel mai curat și autentic mod, înaintașii noștri au materializat iubirea pentru Dumnezeu și pentru adevăr în minunatele monumente de artă creștină realizate pe întreg cuprinsul tării noastre.Situați la răscrucea intereselor militare și economice a marilor imperii,românii au fost nevoiți să facă față tuturor provocărilor conservându-și credința strămoșească și ființa națională.Toate acestea le-au putut face dintr-o convingere adâncă a faptului că viața cea veșnică este un deziderat ce poate fi atins prin jertfă de sine și punerea cu toate forțele în slujba credinței ortodoxe.De aceea iminentul și permanentul pericol otoman nu a dus la o slăbire a rezistenței ci dimpotrivă a potențat toate energiile creatoare și de acee secolele al XV și al XVI lea reprezintă momente memorabile în care românii au arătat că nu sunt cu nimic mai prejos decât frații lor întru credință. Bătăliile duse pe câmpul de luptă pentru apărarea fiecărei palme din glia țării ,au fost dublate de bătăliile în plan spiritual căci până la urmă ce altceva înseamnă zidirea unui altar de slujbă Domnului.Voievozii români au o profundă vocație ctitoricească iar între ei un Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare sau Petru Rareș ocupă un rol fruntaș, mănăstirile construite de ei strălucind în salba de Sfinte Locașuri închinate lui Hristos ,Maicii Domnului sau sfinților.Stilul arhitectural moldovenesc cristalizat în secolele XV-XVI este una dintre cele mai frumoase realizări a artei medievale românești,originalitatea lui neputând fi pusă la îndoială nici un moment,chiar dacă el este un rezultat al îmbinării stilului bazilical cu cel gotic.Rezultatul obținut este unul ce cucerește ochiul și inima celui ce știe ce să privească și să admire:armonie simplitate frumusețe.Și poate că toate acestea nu ar fi avut o așa mare valoare dacă bisericile din nordul Moldovei nu ar fi primit și o podoabă picturală care le face de excepție în întreaga lume.Voroneț,Humor,Moldovița,Sucevița,Arbore,Pătrăuți,Probota,Dobrovăț,Sf.Gheorghe Suceava,Bălinești etc sunt pe buzele celor care caută bogăția duhovnicească prin contemplarea artei creștine.Nici astăzi nu știm cu siguranța ce a determinat acest fenomen al picturilor exterioare manifestat pe tot parcursul secolului al XVI lea în Moldova și parcă răspunsurile cum ar fi îmbărbătarea poporului în lupta anti otomană,catehizarea celor neștiutori de carte,sau răspuns la reforma protestantă,nu ne multumește pe deplin.Undeva în sufletul nostru simțim că este ceva mult mai mult decât atât,ceva frumos și tainic pornind de la Dumnezeu cel ce a hotărât că aceste sfinte locașuri trebuie să existe ca mărturie și chezășie a unei slujiri continui.Fascinația pe care o simțim acum în fața acestor biserici înveșmântate în exterior cu podoaba picturală, ne face să înțelegem că efectul pa care l-au avut și în urmă cu cinci sute de ani nu a fost cu nimic mai prejos.Cu siguranță că mesajul care s-a dorit a fi transmis a fost receptat.Fiind clădite pe temelia de piatră a credinței ortodoxe ele au rezistat tuturor vicisitudinilor istoriei și dacă din păcate, pe alocuri intemperiile sau răutatea oamenilor au deteriorat icoanele zugrăvite pe pereți,valoarea lor duhovnicească nu a putut fi alterată pentru că la temelia lor s-au adăugat mii și mii de rugăciuni venite din inimile a zeci de generații de oameni care le- au trecut pragurile.Frescele lor zugrăvite în cel mai autentic stil ortodox atrag an de an mulți vizitatori și pelerini care le citesc ca pe o carte deschisă din care ivorăște permanent învățătura cea adevărată.Am făcut distincția între pelerini și vizitatori pentru că nu înseamnă același lucru.Mănăstirile bucovinene își dezvăluie taina lor celor ce caută depătimirea și mântuirea.Se spune că taina albastrului de Voroneț nu a putut fi niciodată elucidată sau reprodusă în laborator.Adevărul este undeva la mijloc pentru că deși substanța a putut fi identificată starea duhovnicească ce a însoțit demersul muncii titanice de pictare nu a putut fi reprodusă și ea poate fi înțeleasă în parte doar de cei ce depășesc stadiul unui simplu iubitor de artă și caută harul lui Dumnezeu.În acest sens se arată distincția între pelerin și vizitator.Însă chiar și cei din ultima categorie au fost mișcați sufletește și doar cei atei sau rău intenționați puțini l-a număr au rămas insensibili la frumusețea spiritualizată a icoanelor.Interpretarea Sfintei Scripturi în frescele mănăstirilor nu este o muncă care poate fi terminată într-o singură lucare de doctorat oricât de mult și-ar dori cineva acest lucru pentru că mesajul credinței transmis prin Sfintele Icoane și interpretat prin prisma învățăturilor Sfinților Părinți este unul parcă permanent viu și parcă permanent surprinzător pentru că de fiecare dată când o privești, icoana mărturisește adevărul neschimbabil, dar într-o formă tot timpul nouă depinzând în măsură covârșitoare de dispoziția noastră interioară.În fond este vorba de modul în care ne raportăm la ele ca și canale ale harului divin.Frescele mănăstirilor oferă permanent revalația Împărăției lui Dumnezeu și speranța eshatologică revărsate în duh pe pereții lor.Astăzi când lumea trăiește o criză spirituală de proporții este cu atât mai mult nevoie de mărturia pe care icoanele o pot aduce pentru că oamenii sunt rătăciți,derutați și pot cădea foarte ușor în plasa celor ce vând iluzia unei mântuiri ușor de obținut fără jertfă sau efort propriu doar prin apartenența la o grupare creștină sau alta.Din nou Biserica este nevoită să reafirme icoana ca prezență harică și să arate lipsa oricărei interferențe în idolatrie.De asemeni trebuie cu orice preț ca arta religioasă, icoana să fie ferită de orice înțelegere de tip profan pentru că între o icoană și un tablou profan distincția va fi întotdeauna semnificativă.Sub auspiciile unei clamate civilizații umaniste a secolului al XXI lea, in mediile occidentale icoana ortodoxă tinde să fie tratată ca un obiect de artă interesant prin mesajul pe care îl transmite însă un simplu obiect de artă.

Este rolul Bisericii Ortodoxe de a arăta valoarea deosebită a icoanei care deși se încadrează prin esteticul ei în noțiunea de artă este în sine o creație cu caracter de simbol menită să deschidă sufletul omului către transcendentul vieții divine.Folosită cum se cuvine, adică icoana ortodoxă autentică ea devine un aliat de nădejde a cuvântului Evangheliei menit să schimbe fața întregii lumi.

Mănăstirile din nordulMoldovei prin ceea ce reprezintă ele se dovedesc a fi ambasadori ai credinței ortodoxe printre oamenii acestei lumi fie că mărturisesc sau nu credința creștină arătând valoarea perenă a icoanei ca martoră a prezenței lui Dumnezeu în lume prin Duhul Său cel Sfânt.