Hotărârile Curții Europene Pentru Drepturile Omului cu Privire la Violenta In Familie

N. Corcea

Hotărârile Curții Europene pentru Drepturile Omului cu privire

la violența în familie: Cazurile contra Republicii Moldova

“Revista Națională de Drept”, 2015, nr.3, pag.49

* * *

Scopul acestui articol științific este identificarea, analiza și soluționarea cazurilor de violență în familie în hotărârile Curții Europene pentru Drepturile Omului împotriva Republicii Moldova. Au fost supuse unei cercetări minuțioase nu doar practica judiciară europeană în materia violenței în familie, dar și operele științifice asupra acestui subiect ale savanților din străinătate. Grație investigației științifice întreprinse, a fost demonstrat că autoritățile nu apreciază gradul de periculozitate real al actelor de violență în familie, iar comportamentul acestora nu constituie o simplă omisiune sau tergiversare în examinarea violenței în privința victimelor și, prin urmare, conduce la tolerarea repetată a violenței reflectând o atitudine discriminatorie față de victimă ca femeie.

Cuvinte-cheie: violența în familie; violența împotriva femeii; omisiunea autorităților; repetarea violenței în familie; neluarea măsurilor de protecție.

* * *

The purpose of this scientific article consists in the identification, analysis and solving of the cases of family violence in the decisions of European Court of Human Rights versus Republic of Moldova. In order to achieve this purpose the author has submitted a detailed research not only on the European judicial practice in the matter of family violence, but also on the scientific works of the foreign researchers. Thanks to this scientific research there has been demonstrated that the State authorities do not appreciate in a reasonable manner the real rank of dangerousness of the domestic violence, additionally their conduct doesn’t constitute a simple omission or delay of examination of family violence cases. As a result, such misconduct leads to repeated tolerance of the violence which reflects a discriminatory attitude towards the female victims.

Keywords: family violence; violence against a woman; omission of the authorities; repetitiveness of the family violence; failure to apply measures of protection.

Din perspectiva socială, valorile tradiționale din societățile patriarhale sugerează că cele mai importante roluri pentru o femeie sunt cele de soție și mamă. Mai mult de atât, în societățile patriarhale (musulmane, de romi etc.) este considerat că femeile își îndeplinesc din plin rolul doar dacă sunt căsătorite. Nu întâmplător societatea plasează femeilor responsabilitatea pentru armonia familiei, aceasta implicând că atunci când căsnicia eșuează vina este a femeii. Aceasta sugerează că angajamentul în relație constituie un factor puternic în decizia ei de a tăcea, de a suferi mai departe și de a nu căuta ajutor o perioadă lungă. Există idei puternic înrădăcinate conform cărora căsătoria trebuie salvată cu aproape orice preț pentru unitatea familiei și dacă familia se destramă, vina este a soției. Aceste prejudecăți sunt întărite de prieteni, rude și reprezentanți ai serviciilor sociale și sunt poate cei mai importanți factori care împiedică femeile în apelarea la ajutor exterior sau în părăsirea relației violente.

De subliniat că femeia este vulnerabilă a priori din cauza particularităților sale bioconstituționale și psihocomportamentale. Prin tradiție, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii, precum: sensibilitate, activitate ordonată, preocupări pentru estetic, emotivitate, inteligență analitică, atitudini educaționale. Dar tot prin tradiție, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului (locul și rolul ei în sistemul activității familiale și sociale) a fost în general defavorizată, bărbații, mai ales cei căsătoriți, având drepturi depline de aplicare a sancțiunilor axate pe agresiune fizică. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului variate forme de umilire, desconsiderare și chiar maltratare, toate acestea ca urmare a unor norme socioculturale acceptate și promovate de grupurile și macrogrupurile de apartenență. Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme de agresivitate redusă ca intensitate și mod de manifestare și până la forme violente, responsabile de producerea unor traume psihice și fizice.

Violența asupra femeilor și copiilor înseamnă o încălcare a drepturilor omului. De fapt, este una dintre formele cele mai frecvente de încălcare a drepturilor omului în lume. Cauza principală a injuriilor fizice și psihice asupra femeilor și copiilor o constituie violența comisă în sfera domestică – în familie și în relațiile apropiate. Violența asupra femeii se manifestă în toate domeniile: social, cultural, politic, economic și religios. Abuzul în sine este universal și are loc în țările dezvoltate, industrializate, cu aceeași frecvență ca în țările în curs de dezvoltare, iar în spațiul național se regăsește la toate nivelurile sociale (atât cele defavorizate, cât și cele de mijloc sau bine situate).

Femeile din Moldova suferă de toate formele de violență. Cu toate acestea, violența în familie constituie domeniu major de interes. Cum am subliniat, violența în familie este strâns legată de poziția subordonată a femeilor în societate în ansamblu. În timp ce date fiabile și înregistrări sistematice a cazurilor cu privire la natura și amploarea fenomenului lipsesc, se spune că violența în familie este pe larg răspândită.

În ciuda faptului că violența în familie a atins proporții alarmante, aceasta nu este percepută ca o problemă care justifică intervenția legală dacă nu duce la leziuni grave. Ca urmare, această crimă este tratată în tăcere și capătă o recunoaștere slabă în rândul funcționarilor, societății și înseși femeilor.

Există, de asemenea, o serie de concepții greșite răspândite cu privire la violența împotriva femeilor, care tratează problema ca niște cazuri izolate, cu privire la un anumit grup. Aceste concepții greșite sunt:

– violența împotriva femeilor este un fenomen care are loc în case sărace și destrămate;

– victimele violenței sunt femeile vulnerabile care au nevoie de protecție specială;

– bărbații violenți sunt devianți care abuzează de alcool și droguri sau au tulburări de personalitate;

– violența în familie include toți membrii familiei, inclusiv bărbații.

Studiile recente arată că între un sfert și o treime a femeilor din Europa sunt ținta violenței unor persoane din mediul lor social apropiat. Cu puține excepții, abuzatorii sunt bărbați: parteneri, soți, tați și frați [1].

În acest context, este de reținut că în Recomandarea sa Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 cu privire la ocrotirea femeilor împotriva violenței, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a afirmat inter alia, că Statele membre ar trebui să introducă, dezvolte și/sau să îmbunătățească, unde este necesar, politicile naționale împotriva violenței bazate pe siguranță maximă și protecția victimelor, suport și asistență, ajustarea legislației penale și civile, ridicarea conștiinței publice, instruirea pentru specialiștii care se confruntă cu violența împotriva femeilor și prevenirea acesteia [2]. Comitetul de Miniștri a recomandat, în particular, că Statele membre ar trebui să sancționeze serios violența împotriva femeilor, cum ar fi violența sexuală și violul, abuzul de vulnerabilitatea victimelor însărcinate, lipsite de apărare, bolnave, cu dizabilități sau în dependență, la fel ca și sancționarea abuzului ținând cont de poziția agresorului. Recomandarea prevede, de asemenea, că Statele membre ar trebui să asigure ca toate victimele violenței să beneficieze de posibilitatea de a iniția proceduri, să introducă prevederi care să asigure inițierea procedurilor penale din partea procurorului, să încurajeze procurorii să privească violența împotriva femeilor ca un factor agravant sau decisiv la adoptarea soluției de a porni ori nu urmărirea penală într-un interes public, să se asigure, unde este necesar, că măsurile sunt întreprinse eficient în vederea ocrotirii victimelor împotriva amenințărilor și eventualelor acțiuni de răzbunare și să întreprindă măsuri specifice pentru a asigura ocrotirea drepturilor copiilor pe parcursul procedurilor.

Cu privire la violența în familie, Comitetul de Miniștri a recomandat că Statele membre ar trebui să califice toate formele de violență în familie ca infracțiuni și să prevadă posibilitatea de a întreprinde măsuri în vederea, inter alia, de acordare a posibilității judecătorilor să adopte măsuri interimare în scopul ocrotirii victimelor, să interzică făptașului de a contacta, comunica cu/sau de a se apropia de victimă, să locuiască sau să intre în anumite locuri, să sancționeze toate încălcările măsurilor impuse făptașului și să stabilească o procedură obligatorie de acționare pentru poliție, serviciile medicale și sociale.

În Recomandarea sa Generală nr.28 cu privire la obligațiunile importante ale Statelor părți în temeiul art.2 din Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei a constatat că “Statele părți au obligația să prevină, investigheze, să intenteze un proces și să pedepsească…acțiunile bazate pe violență de gen” [3].

Într-o altă ordine de idei, este de menționat faptul că violența este o experiență traumatică a căror răni nu se reduc nicidecum la leziuni fizice. Scopul comportamentului violent este să distrugă stima de sine a victimei și să spargă rezistența ei. Una dintre consecințele comportamentului violent este frica constantă a victimei de repetarea violenței. În multe cazuri, agresorul nu mai are nevoie de a comite acte de violență fizică: amenințările și amintirea violenței sunt suficiente ca femeia să facă ceea ce agresorul impune.

Cu toate că violența este o metodă universală de teroare, agresorul poate apela la aceasta mai rar, ca o ultimă soluție. Pentru a crea o stare constantă de frică, nu este nevoie de utilizarea frecventă a violenței. Amenințarea cu moartea sau cu o bătaie serioasă este mai des întâlnită față de folosirea constantă a violenței. Amenințările împotriva altor persoane pot fi tot așa de eficiente ca cele adresate în mod direct victimei. Femeile bătute au raportat frecvent faptul că agresorul lor le-a amenințat că le va omorî copiii, părinții sau orice prieten care o va adăposti.

Indicele indispensabil al experienței neplăcute de traumă psihologică este pierderea capacității de a se apăra și izolarea de societate. Prin urmare, restabilirea persoanei care a suferit trauma psihologică constă în mobilizarea puterilor celui care a supraviețuit (victima situației traumatizante) și crearea unor contacte sociale noi. Pe parcursul creării acestor contacte sociale, cel care a supraviețuit trauma va redobândi facultățile psihologice care i-au fost afectate sau deformate prin experiența traumatizantă. Printre aceste facultăți se înscriu: capacitatea de a avea încredere, autonomie, inițiativă, competență, identitate, intimitate. Autorul J.Herman subliniază că aceste capacități pot fi reformate în cadrul relațiilor sociale cu alte persoane [4].

În plus, savantul american J.Herman menționează că trauma psihologică este contagioasă fiind cunoscută și sub denumirea “traumatizarea vicioasă”. Se susține că sindromurile traumatice constituie tulburări complexe care necesită un tratament complex și multilateral [5]. În opinia autorului, prima sarcină a recuperării psihice constă în asigurarea securității celui supraviețuit. Această sarcină este superioară altor sarcini pe care se fundamentează procesul de recuperare psihică. Până când nu va fi asigurat un nivel corespunzător de securitate, persoana traumatizată psihic nu se va putea vindeca. Uneori realizarea acestei sarcini durează săptămâni sau luni întregi. Securitatea celui care a supraviețuit trauma se începe de la asigurarea integrității corporale și a necesităților vitale (somn, alimentație etc.) la abținerea de la abuzul substanțelor interzise. Apoi, se asigură securitatea financiară și cea a anturajului în care trăiește persoana, numită de J.Herman “asigurarea securității ecosistemului persoanei” [6].

Adevărul e greu de acceptat, iată de ce majoritatea victimelor care au suferit traume psihologice reconstruiesc istoriile lor de agresiune. Negarea realității devine unicul instrument de autoapărare.

În opera sa științifică, autorul român A.Adorjani precizează că, de cele mai multe ori, femeile au contactat poliția prin apeluri de urgență după episoade de violență repetate și în mijlocul unui eveniment violent, acesta fiind perceput insuportabil, periculos, cu consecințe imprevizibile, sentimentele asociate apelării fiind de teamă, frică sau rușine. Așa cum observa autorul, femeile sună la poliție într-o situație de criză, în momentul în care “nu știu ce să facă” în ceea ce privește oprirea violenței. Relativ la decizia de raportare a violenței, aceasta este una mai deliberată, un moment “de cotitură” (turning point) în viața femeii [7]. În urma evenimentelor critice, femeile recunosc că situația “a scăpat de sub control”, consideră că au nevoie să gestioneze situația într-un mod diferit, se realizează o schimbare de perspectivă și devin active în privința schimbării și acceptării ajutorului. Femeile vor depune plângere împotriva agresorului când au informațiile necesare (“când știu că pot”) și dorința de a-și schimba situația. În continuare, analizând momentele declanșatoare ale deciziei de a trece prin etapele intervenției legale, caracterizate prin afirmații de genul “știu că trebuie”, momente când femeile conștientizează faptul că dacă renunță la demersurile legale, această decizie va avea mai multe costuri decât beneficii. Acest moment declanșator a fost observat în cazurile în care raportarea violenței a dus la consecințe legale care s-au întors împotriva victimelor (de exemplu, s-a intentat proces împotriva lor de către partenerul agresiv sau au fost în situații când le-a fost teamă să nu piardă încredințarea copiilor lor) și femeile doresc să se facă dreptate [8].

În ceea ce privește poliția, autorul A.Adorjani subliniază că percepția generală a femeilor în situațiile de violență domestică este aceea că răspunsul poliției este fragmentat, fiecare episod de violență fiind considerat un eveniment izolat, neținându-se cont de caracterul ciclic al acestuia. Chiar și în cazul în care poliția este apelată de mai multe ori, chiar dacă violența se agravează, răspunsurile poliției rămân identice, măsurile cele mai frecvent fiind amenda sau avertismentul. De obicei, aplicarea acestor măsuri nu duce la efectul scontat, fiind considerat ineficient din punctul de vedere al opririi violenței și al responsabilizării agresorului. Doar în câteva cazuri s-a constatat că măsurile în cauză au un efect de descurajare al violențelor ulterioare; acestea au fost cazurile în care femeile au apelat la poliție încă de la primele episoade de violență sau cazurile în care aceste măsuri au avut un efect asupra statutului social al agresorului. În majoritatea cazurilor însă, amenzile sunt plătite de către femei, și după intervenția polițiștilor acestea sunt predispuse la violențele ulterioare ale partenerului. Experiențele negative anterioare, în ceea ce privește neresponsabilizarea agresorului, vor duce la accentuarea neîncrederii în sistemul de justiție penală [9].

Tezele reputaților autori străini care au fost aduse supra sunt confirmate și de numeroase cauze în materia violenței în familie analizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printre care se înscriu și unele cauze contra autorităților din Republica Moldova care nu au întreprins măsurile cuvenite pentru contracararea actelor violente din partea soților și asigurarea securității victimelor, după cum urmează:

♦ Cauza Mudric versus Republicii Moldova. Hotărârea CtEDO pe din 16 iulie 2013, definitivă 16 octombrie 2013 (Strasbourg). Cererea nr.74839/10 [10].

♦ Cauza Eremia versus Republicii Moldova. Hotărârea CtEDO din 28 mai 2013, definitivă 28 august 2013 (Strasbourg). Cererea nr.3564/11 [11].

♦ Cauza T.M. și C.M. versus Republicii Moldova. Hotărârea CtEDO din 28 ianuarie 2014, definitivă 28 aprilie 2014 (Strasbourg).Cererea nr.26608/11 [12].

Le vom prezenta consecutiv.

Cauza Mudric versus Republicii Moldova a fost inițiată prin cererea (nr.74839/10) depusă la 21 decembrie 2010 contra Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit art.34 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, de o cetățeană a Republicii Moldova, dna Lidia Mudric (“reclamanta”). În particular, reclamanta a invocat că autoritățile nu și-au exercitat obligațiile sale pozitive în temeiul art.3, 14 și 17 din Convenție pentru a o proteja de violența domestică și pentru a pedepsi agresorul.

Fiind o persoană vulnerabilă, ținând cont de vârsta de 72 de ani, după 22 de ani de divorț reclamanta trebuia să suporte agresiune fizică și verbală. Ea s-a plâns că Statul a omis să execute obligațiile sale pozitive în temeiul art.3 din Convenție în vederea ocrotirii ei de violență domestică și să prevină repetarea violenței. Unica măsură efectivă de a o proteja de violența domestică viitoare a fost întreprinsă abia la 24 ianuarie 2011, mai mult de 1 an după prima sa plângere depusă. Prin urmare, reacția autorităților nu a fost promptă, în pofida situației urgente și nu i-a fost oferită protecție imediată pentru riscul violenței viitoare.

Natura violenței domestice este astfel că ea este deseori nesesizată; chiar atunci când infracțiunea era sesizată, victima putea fi intimidată de agresorul său și a fost mai puțin hotărâtă de a continua acuzarea. Omisiunea de a ține cont de aceasta și obligarea victimei de a iniția sau continua proceduri penale în vederea executării ordonanțelor de protecție a subminat eficacitatea legislației adoptată pentru ocrotirea victimelor. Reclamanta a afirmat că, astfel, Statul respondent l-a încurajat pe A.M. să continue maltratarea în condiții de impunitate, în timp ce autoritățile s-au bazat pe boala lui psihică ca o justificare pentru neexecutarea diferitelor măsuri de protecție adoptate în favoarea reclamantei [13].

Legislația Moldovei prevede sancțiuni specifice pentru comiterea actelor de violență împotriva membrilor (foști) unei familii. Mai mult, legea prevede măsuri de protecție pentru victimele violenței domestice, la fel ca și sancțiuni împotriva acelor persoane care refuză să se conformeze cu hotărârile instanței de judecată. Curtea conchide că autoritățile au adoptat un cadru legal care le permite să întreprindă măsuri împotriva persoanelor acuzate de violență în familie.

Este clar din diferite documente din dosar că autoritățile cunoșteau despre perioada îndelungată a problemelor de sănătate psihică. Într-adevăr, el era supravegheat de un medic psihiatru și era considerat periculos pentru societate. De asemenea, se cunoștea că el avea, în particular, sentimente negative puternice față de fosta sa soție, reclamanta, suspectând-o că vrea să-l otrăvească. În timp ce aceste circumstanțe nu atestă automat un pericol iminent pentru reclamantă, riscul asupra sănătății sale fizice a devenit foarte evident atunci când A.M. a pătruns cu forța în casa ei și a bătut-o, o circumstanță pe care autoritățile o cunoșteau. Astfel, este necesar să se determine dacă acțiunile întreprinse în vederea ocrotirii reclamantei au fost suficiente pentru a fi compatibile cu obligațiile pozitive în temeiul art.3. Curtea menționează că reclamanta era o femeie singură, cu vârsta de 72 de ani la acel moment. De fapt, ea era deosebit de vulnerabilă față de agresiunile lui A.M., care a manifestat un comportament violent o perioadă îndelungată față de ea. El a intrat în casa ei fără permisiune și a rămas mai mult de 1 an, astfel el a avut posibilitatea s-o maltrateze în orice timp, iar reclamanta a fost nevoită să caute adăpost la vecini.

Curtea consideră că acel risc asupra sănătății fizice și psihice a reclamantei a fost iminent și suficient de serios pentru a solicita autorităților să acționeze prompt. Autoritățile naționale ar fi putut să-l acuze pe A.M. de 3 diferite infracțiuni încă din decembrie 2009: vătămare corporală și amenințarea cu astfel de vătămare, ținând cont de faptul că A.M. nu mai era membru de familie al reclamantei și că astfel art.2011 din Codul penal nu era aplicabil, violarea de domiciliu (și omisiunea de a se conforma cu decizia instanței de judecată. Aceasta ar fi permis instanțelor judecătorești să întreprindă o acțiune fermă, fie prin sancțiuni sau, cum în cele din urmă s-a întâmplat, prin constatarea oficială că A.M. suferea de o boală psihică și prin obligarea de a urma un tratament psihiatric obligatoriu [14].

Cu toate acestea, putem observa că acțiunile lor au fost ineficiente, care i-au permis lui A.M. să locuiască în casa reclamantei pentru mai mult de 1 an după ce a depus plângerea. În timp ce autoritățile totuși au pornit urmărirea penală, au durat aproximativ 6 luni pentru a iniția procedurile referitoare la violarea de domiciliu și 8 luni pentru a iniția proceduri referitoare la omisiunea de a se conforma cu ordonanța de protecție emisă în favoarea reclamantei.

Curtea conchide că modalitatea în care autoritățile au tratat cauza, în special perioada îndelungată și inexplicabilă întru executarea ordonanțelor de protecție ale instanței de judecată și supunerea lui A.M. la tratamentul medical obligatoriu, a condus la omisiunea de a se conforma cu obligațiile pozitive în temeiul art.3 din Convenție. Prin urmare, a existai o violare a acestei prevederi în prezenta cauză [15].

Din materialele cauzei, putem observa că reclamanta s-a plâns, de asemenea, în temeiul art.14 din Convenție coroborat cu art.3 și 8, că autoritățile au omis să aplice legislația națională adoptată pentru a oferi protecție contra violenței domestice, urmare a ideilor preconcepute referitoare la rolul femeilor în familie. Art.14 prevede următoarele:

“Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație” [16].

Reclamanta a invocat că autoritățile au omis să acționeze adecvat în vederea prevenirii violenței domestice, protejării de la efectele ei, investigării plângerilor și pedepsirii făptașului. Ele, astfel, au promovat violența ulterioară din partea lui A.M., care s-a simțit imun la orice acțiune a Statului. Violența a fost bazată pe gen și a condus la discriminare contrar art.14 din Convenție. Reclamanta a fost supusă violenței din partea lui A.M. de mai multe ori și autoritățile au știut despre aceasta. S-a observat că lui A.M. i s-a permis să locuiască în casa reclamantei mai mult de 1 an, că 3 ordonanțe de protecție trebuiau să fie emise de instanța de judecată și care nu au fost executate pe parcursul întregii aceste perioade. Mai mult, pe parcursul acelei perioade, A.M. a opus rezistență organului de poliție local și asistenților sociali locali, refuzând să confirme în scris că a fost înștiințat să nu agreseze reclamanta și să nu repete acțiunile sale violente față de ea. În pofida câtorva prevederi legale care permit autorităților să pornească proceduri penale în privința lui A.M. și astfel să-l supună la un examen psihiatric în vederea hotărârii cu privire la tratamentul psihiatric obligatoriu, a durat aproximativ 1 an ca autoritățile să facă acest lucru.

Prin urmare, combinarea factorilor de mai sus a demonstrat evident că acțiunile autorităților nu au constituit o simplă omisiune sau tergiversare în examinarea violenței în privința reclamantei, însă au condus la tolerarea repetată a violenței și au reflectat o atitudine discriminatorie față de ea ca femeie. Autoritățile nu au apreciat seriozitatea și extinderea problemei violenței domestice și efectul discriminatoriu asupra femeilor.

În Cauza Eremia versus Republicii Moldova reclamantele, Lilia Eremia, Doina Eremia și Mariana Eremia, sunt născute în 1973, 1995 și 1997, și locuiesc în Vălcineț. Prima reclamantă este căsătorită cu un ofițer de poliție (A). A doua și a treia reclamantă sunt fiicele lor. Potrivit reclamantelor, A. deseori venea acasă în stare de ebrietate, și agresa prima reclamantă, uneori în prezența fiicelor sale. În luna iulie 2010 prima reclamantă a depus o cerere de divorț, după care, A. a devenit mai violent, lovind și insultând pe prima reclamantă și pe fiicele sale. Pe 18 septembrie 2010 A. a fost sancționat administrativ de către instanța de judecată. Pe 30 septembrie 2010 A. a fost avertizat de către Ministerul Afacerilor Interne să-și înceteze comportamentul său violent [17].

De nenumărate ori la data de 5 noiembrie 2010, 12 noiembrie 2010, 29 noiembrie 2010, 09 decembrie 2010, 10 decembrie 2010 reclamantele au fost supuse violenței din partea agresorului. Abia pe la data de 14 decembrie 2010 A. a fost avertizat de către Comisariatul de poliție din Călărași să-și înceteze comportamentul violent, fiind confirmat în scris faptul aducerii la cunoștința lui A. a încheierii judecătorești emisă pe data de 9 decembrie 2010. La fel, poliția locală a confirmat că A. a părăsit casa în care locuia cu familia sa, și a trecut cu traiul într-o clădire care se află în proprietatea autorității publice locale. Totodată, la data de 16 decembrie 2010, A. observând-o pe prima reclamantă în stradă a urmărit-o, a insultat-o și încercând să o oprească. La fel A. a continuat să procedeze în același mod într-un magazin în care reclamanta a încercat să se refugieze. La data de 19 decembrie 2010 A. a intrat în casa în care locuia familia lui, încălcând restricțiile impuse prin încheierea judecătorească respectivă. El a lovit-o și a insultat-o pe prima reclamantă. La data de 23 decembrie 2010, prima reclamantă s-a plâns la poliție privind incidentele apărute pe 16 și 19 decembrie. Majoritatea plângerilor depuse la diferite autorități competente au fost transmise procuraturii Călărași.

La data de 10 ianuarie 2011, reclamantele au fost invitate la Comisariatul de poliție să depună declarații întru susținerea plângerilor lor împotriva lui A. În ceea ce privește prima reclamantă, ea a fost nevoită să-și retragă plângerea, deoarece antecedentele penale și pierderea locului de muncă a soțului său s-ar fi reflectat negativ asupra educației fiicelor lor și asupra perspectivelor carierei. O altă întâlnire, de această dată împreună cu A., a fost stabilită pe 11 ianuarie 2011. Pe parcursul acestei întâlniri prima reclamantă și-a exprimat dorința de a divorța și ea a susținut că nu a dorit să-i cauzeze probleme soțului său.

La data de 13 ianuarie 2011, A. a mers la casa familiei lui, violând restricțiile impuse prin încheierea judecătorească respectivă. De asemenea, el a lovit-o și a insultat-o pe prima reclamantă, simulând strangularea ei, și amenințând-o ca o va omorî pe ea și pe mătușa ei dacă prima reclamantă va continua să depună plângeri împotriva lui. La data de 14 ianuarie 2011, medicul a depistat leziuni pe gâtul reclamantei. La data de 17 ianuarie 2011, a fost pornită urmărirea penală împotriva lui A. [18].

În fața Curții reclamantele s-au plâns, în temeiul art.3 al Convenției, de faptul că autoritățile au fost inactive în vederea protejării împotriva violenței domestice și atragerii la răspundere a făptuitorului. De asemenea, s-au plâns, în temeiul art.14 al Convenției combinat cu art.8 și art.3, că autoritățile au eșuat să aplice legislația națională, menită să protejeze victimele violenței domestice, datorită unor idei preconcepute referitor la rolul femeii în familie. În final, ele s-au plâns, în temeiul art.17 al Convenției, că din cauza refuzului de a aplica legislația națională întru protejarea reclamantelor împotriva violenței domestice, autoritățile distrug deliberat drepturile garantate de Convenție.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 3 din Convenție, în privința primului reclamant, prin omisiunea de a-și onora obligațiile pozitive corespunzătoare. Ea a notat că la 09 decembrie 2010 instanțele naționale au decis că situația a fost suficient de serioasă pentru a elibera o ordonanță de protecție în privința Liliei Eremia. De asemenea, ea a constatat că frica de viitoarele agresiuni au fost suficient de grave pentru a-i cauza suferință și anxietate atingând plafonul tratamentului inuman în sensul art.3.

Curtea a notat existența în legislația națională a sancțiunilor penale pentru comiterea actelor de violență împotriva membrilor propriei familii. Mai mult decât atât, legislația prevede măsuri de protecție pentru victimele violenței domestice, de asemenea, sancțiuni pentru persoanele care nu se conformează deciziilor judecătorești. În continuare, Curtea a considerat că autoritățile au fost conștiente de comportamentul violent al lui A., care a devenit încă mai evident, după adoptarea ordonanței din 09 decembrie 2010. În particular, în pofida prevederilor explicite ale ordonanței, la 19 decembrie 2010 A. s-a întors în locuința reclamantelor. Deși Guvernul a susținut că aceasta s-a întâmplat grație acordului primului reclamant, nu au fost prezentate probe în acest sens. În orice caz, este evident că primul reclamant s-a plâns imediat autorităților despre încălcarea ordonanței, prin agresarea acesteia și intrarea în locuință fără acordul acesteia [19].

Deși autoritățile nu au reacționat suficient de rapid, Curtea a notat că ele nu au rămas în totalitate pasive din moment ce A. a fost amendat și a primit un avertisment formal. Totuși, nici una din măsuri nu a fost eficientă și, în pofida repetatelor încălcări ale ordonanței din partea lui A., el a continuat să-și exercite funcția de ofițer de poliție, fără a fi luată vreo măsură pentru a asigura siguranța reclamantelor. Lipsa acțiunilor decisive din partea autorităților a fost mult mai frustrantă, având în vedere că A. a fost ofițer de poliție, cerințele profesionale ale căruia includeau protecția drepturilor altora, prevenirea criminalității și protecția ordinii de drept.

În final, Curtea a constatat ca neclar faptul că procurorul a considerat că A. nu prezintă pericol pentru societate și de ce a suspendat condiționat investigațiile împotriva acestuia, deși instanțele judecătorești au prelungit ordonanța de protecție pe motiv că acesta a reprezentat un risc substanțial pentru soția sa. În consecință, suspendarea a avut ca efect exonerarea de la răspundere penală a lui A., și nu prevenirea de la comiterea altor acte de violență.

Curtea a constatat, în unanimitate,violarea articolului 8 din Convenție, în privința celui de al doilea și al treilea reclamant, autoritățile neconformându-se obligațiilor sale pozitive. Ea a notat că, în primul rând, după cum a fost recunoscut de către instanțele naționale, copiii au fost afectați psihologic grație violenței repetate asupra mamei sale în locuința acestora, constituind astfel o ingerință în drepturile garantate de art.8.

În al doilea rând, autoritățile au fost conștiente de ingerință, dar nu au luat toate măsurile rezonabile pentru a le proteja. Ordonanța din 09 decembrie 2010 i-a interzis lui A. nu doar să contacteze, să insulte sau să o maltrateze pe Lilia Eremia, dar și copiii acesteia. Dna Eremia a cerut ca copiii săi să fie recunoscuți oficial ca victimele violenței domestice, din perspectiva urmăririi penale împotriva lui A. În final, reclamanții s-au plâns că, pe durata unei vizite în locuința respectivă, A. nu doar a agresat-o pe soția sa, dar și a abuzat verbal pe una din fiice.

Corespunzător, autoritățile au fost conștiente de încălcarea de către A. a ordonanței de protecție și, de asemenea, și de comportamentul acestuia în privința reclamantei și a efectelor asupra copiilor. Totuși, acțiunile au fost minore sau au lipsit pentru a preveni acest comportament. Din contra, în pofida unor atacuri grave în 2011 A. a fost eliberat de orice răspundere penală.

În speță, dna Eremia a fost supusă în mod repetat violenței din partea soțului, deși autoritățile au fost conștiente de situația respectivă. Totuși, ele au refuzat să decidă asupra divorțului în mod urgent. Ea a pretins că a fost presată de poliție să retragă plângerile sale.

În continuare, autoritățile sociale au recunoscut că nu s-au conformat ordonanței până în 15 martie 2011 din cauza unei erori. De asemenea, se pretinde că ele au insultat-o pe dna Eremia, sugerându-i împăcare, și spunându-i că ea nu este prima femeie și nu ultima care este bătută de soț. În final, deși a recunoscut că a bătut soția sa, A. de fapt a fost exonerat de orice răspundere.

În Cauza T.M. și C.M. versus Republicii Moldova reclamantele, dna T.M. și C.M., mamă și fiică, sunt născute în 1982 și 2002 respectiv și locuiesc la Chișinău. Cazul vizează acuzațiile potrivit cărora autoritățile naționale nu au reușit să protejeze reclamantele de actele de violență domestică, prin faptul că nu au emis ordonanțe de protecție împotriva lui M.M., care este soțul actual al dnei T.M. și, respectiv, tatăl lui C.M.

Dna T.M. s-a căsătorit cu dl M.M. în anul 2001, și au divorțat în februarie 2001, în urma comportamentului agresiv și violent al soțului. Cu toate acestea, dna T.M. a continuat, să locuiască în același apartament cu concubinul său. Începând cu iunie 2010, dna T.M. a depus mai multe plângeri la autoritățile locale, conform cărora dl M.M. a comis numeroase acte de violență domestică, inclusiv lovituri fizice și alte abuzuri domestice. Aceasta a solicitat o ordonanță de protecție în aprilie 2011, însă a primit o ordonanță neefectivă abia în septembrie 2011 [20].

Conform art.3 (interzicerea tratamentului inuman și degradant), reclamantele acuză autoritățile moldovene de ignorare a cazurilor de violență domestică la care ele au fost supuse și neemiterea unei ordonanțe de protecție. De asemenea, s-a invocat și art.14 (interzicerea discriminării) combinat cu art.3, conform cărora autoritățile nu au protejat reclamantele, bazându-se pe discriminarea de gen, care reflectă ideile stereotipizate despre rolul femeii în societate.

În prezenta cauză, reclamantele au prezentat probe medicale care demonstrează că ambele au fost maltratate. Un alt incident similar în privința primei reclamante a fost confirmat printr-un raport, de examinare medico-legală întocmit la 21 martie 2011. A existat cel puțin încă un incident, confirmat care implica abuzul verbal. Mai mult, Curtea nu poate să nu ia în considerație frica primei reclamante pentru agresiunile ulterioare, ținând cont de comportamentul agresiv anterior al lui M.M. și faptul că trebuia să locuiască în același apartament cu el. Dovada stării de frică poate fi constatată din refugiul pe care reclamanta îl căuta în afara casei sale. În mod similar, cea de-a doua reclamantă a avut de suferit atât agresiune directă, cât și abuz verbal, precum și fiind martor la agresiunea față de mama sa, a fost supusă suferinței care depășește pragul minim al aplicării art.3 din Convenție, ținând cont în particular de vârsta sa fragedă (ea avea 8 ani la acel moment) și constatările raportului de evaluare psihologică [21].

Curtea consideră că autoritățile cunoșteau despre comportamentul violent al lui M.M., care a devenit și mai evident atunci când instanțele judecătorești naționale au eliberat ordonanța de protecție din 11 aprilie 2011. În pofida lipsei unei plângeri oficiale cu privire la violența în familie, este clar din rapoartele de examinare medico-legale și amenzile aplicate că colaboratorii de poliție au știut despre alegațiile reclamantelor că M.M. le-a agresat. În astfel de situație, colaboratorii de poliție erau obligați să investigheze din oficiu necesitatea de a acționa în vederea prevenirii violenței în familie, ținând cont cât de vulnerabile sunt, de obicei, victimele violenței în familie. Cu toate acestea, autoritățile, aparent, au fost incapabile să ofere vreun fel de protecție în lipsa unei cereri oficiale din partea reclamantelor, chiar dacă cunoșteau despre acțiunile de maltratare fizică, inclusiv în privința unui copil de 8 ani.

Problema constă în faptul că relativ puține victime ale violenței domestice cunosc Legea Republicii Moldova nr.45 din 01.03.2007, cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie [22], și implicit despre ordonanțele de protecție.

După ce a fost agresată a doua oară la 21 martie 2011 și a solicitat eliberarea unei ordonanțe de protecție, prima reclamantă a fost nevoită să aștepte 10 zile pentru ca instanța de judecată să examineze cererea, în pofida termenului de 24 de ore stabilit de lege. Când ordonanța a fost eliberată în cele din urmă, aceasta nu a fost expediată imediat reclamantelor, nici Comisariatului de poliție pentru executare, expunând astfel reclamantele la un risc ulterior de maltratare. Mai mult, în pofida tuturor probelor din dosar, atât instanțele judecătorești, cât și procuratura au refuzat să ofere protecție eficientă până la 29 septembrie 2011. Rezultă că reclamantelor nu li s-a acordat protecție efectivă decât după 1 an de la relatarea primului incident care a implicat vătămarea corporală, și jumătate de an după depunerea cererii privind eliberarea unei ordonanțe de protecție.

Având în vedere modul în care autoritățile au examinat cauza, în special cunoașterea de către autorități a riscului violenței ulterioare din partea lui M.M. și omisiunea lor de a întreprinde măsuri eficiente în privința sa timp de câteva luni, Curtea constată că Statul a omis să respecte obligațiile sale pozitive în temeiul art.3 din Convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei prevederi.

Curtea atrage atenția asupra constatărilor sale că omisiunea Statului de a proteja femeile împotriva violenței în familie încalcă drepturile lor la protecție egală în fața legii și că această omisiune nu este necesară să fie intenționată. În prezenta cauză, Curtea menționează că prima reclamantă a fost supusă violenței din partea soțului său de mai multe ori si că autoritățile cunoșteau despre aceste agresiuni. Între timp, prima reclamantă a fost impusă să-și caute un alt adăpost. De asemenea, pasivitatea autorităților în prezenta cauză rezultă din omisiunea lor de a oferi măsuri de protecție până la depunerea cererii privind eliberarea ordonanței de protecție, sau să pornească urmărirea penală împotriva lui M.M. până la depunerea unei plângeri.

S-a demonstrat că acțiunile autorităților nu au fost doar o simplă omisiune sau tergiversare în combaterea violenței asupra reclamantei, dar a condus la tolerarea repetată a violenței și a reflectat o atitudine discriminatorie față de prima reclamantă ca femeie.

În urma analizei hotărârilor supra, s-au impus ca absolut necesare următoarele concluzii:

– Violența domestică are un impact disproporționat și diferit asupra femeilor. Dacă ar fi fost abordată efectiv, o astfel de violență ar fi impus o reacție particulară, care includea tratarea unei astfel de violențe ca o formă de discriminare bazată pe gen. Omisiunea de a realiza această violență ar duce la omisiunea de a recunoaște importanța problemei și impactul său asupra demnității femeilor.

– Imixtiunea de către autorități în viața privată și viața de familie poate deveni necesară în vederea ocrotirii sănătății și drepturilor unei persoane, sau să prevină acțiunile ilegale în anumite circumstanțe, iar Statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal corespunzător, care să acorde protecție împotriva acțiunilor de violență din partea persoanelor private.

– Pentru a cădea sub incidența art.3 relele tratamente aplicate victimelor violenței în familie trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Aprecierea acestui minim este relativă și depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi: natura și contextul tratamentelor; durata acestora; efectele sale fizice și psihice și, în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei.

– Autoritățile nu apreciază cu desăvârșire seriozitatea și extinderea problemei violenței în familie în Moldova și efectul său discriminatoriu asupra femeilor. Omisiunea Statului de a proteja femeile împotriva violenței domestice încalcă dreptul lor la protecție egală conform legislației și că omisiunea nu trebuie să fie intenționată.

– Cauzele de violență în familie analizate supra au demonstrat cu certitudine că comportamentul autorităților nu constituie o simplă omisiune sau tergiversare în examinarea violenței în privința victimelor, însă conduce la tolerarea repetată a violenței și reflectă o atitudine discriminatorie față de victimă ca femeie.

– Obligațiile pozitive potrivit art.3 includ, pe de o parte, elaborarea unor prevederi legale în scopul de a preveni și pedepsi relele tratamente de către persoanele particulare, și, pe de altă parte, când sunt conștiente de un pericol iminent al relelor tratamente din partea unei persoane identificate, sau dacă relele tratamente deja au avut loc, să aplice prevederile corespunzătoare în practică, astfel oferind protecție victimelor și pedepsind persoanele responsabile.

– S-a constatat că, în majoritatea cauzelor, violența în familie nu a constat dintr-un singur incident, dar a luat forma unei agresiuni repetate. Un anumit procent de violență împotriva femeilor nu a fost raportat, fie din cauza că victimele considerau că vor putea singure rezolva chestiunea, fie din cauza fricii și rușinii.

– Ținând cont de multiplele tipuri de violență domestică, nu numai care rezultă în vătămări corporale, dar și în abuz psihologic și economic, opinia procurorului că nu poate fi pornită o urmărire penală decât dacă victimei i s-au cauzat leziuni de un anumit grad de severitate, de asemenea, ridică întrebări referitoare la eficiența măsurilor de protecție. O astfel de împrejurare atestă omisiunea de a realiza sau de a explica autorităților responsabile pentru executare specificul naturii violenței în familie, care nu constă întotdeauna în vătămări corporale.

– Suplimentar, în toate cazurile analizate, autoritățile au avut nevoie de mult timp pentru a lua în considerație cererile reclamantelor privind eliberarea unei ordonanțe de protecție, iar apoi omiteau să o expedieze pentru executare și, prin urmare, să o execute. Ulterior, nici într-un caz colaboratorii de poliție nu au întreprins nicio acțiune fermă întru evacuarea agresorului din locuința comună, după care instanța de judecată a suspendat executarea ordonanței de protecție, în pofida situației urgente, o încheiere caracterizată de autorități ca fiind contrară legii.

– Ținând cont, în particular, de vulnerabilitatea victimelor violenței în familie, care de obicei omit să comunice incidentele, în obligația autorităților intră verificarea dacă situația necesită o reacție fermă din partea Statului și cel puțin să informeze prima reclamantă despre existența măsurilor de protecție.

Referințe:

1. Lupșe (Zglobiu) C. Atitudinea agresorilor privind violența domestică și maltratarea copilului în contextul societății românești actuale: Rezumatul tezei de doctorat. Cluj-Napoca: Universitatea “Babeș-Bolyai”, 2012, p.5.

2. Recommendation Rec(2002)5 of the Committee of Ministers to member states on the protection of women against violence (Adopted by the Committee of Ministers on 30 April 2002 at the 794th meeting of the Ministers’ Deputies) https://wcd.coe.int/ViewDoc.isp?id=280915 (accesat: 30.12.2014).

3. General recommendation of committee on the Elimination of Discrimination against Women, Forty-seventh session, 4-22 October 2010, No.28 on the Core Obligations of States Parties under Article 2 of the Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination against Women (CEDAW/C/2010/47/GC.2). http://www.wunrn.com/reference/pdf/cedaw_3.pdf (accesat: 12.01.2015).

4. Herman J.L. Recovery from Psychological Trauma. În: Psychiatry and Clinial Neuroscience, 1998, Issue 52 (suppl.), p.145. (ISSN 1323-1316)

5. Ibidem, p.146.

6. Ibidem, p.147.

7. Adorjani J. Percepția femeilor victime ale violenței domestice asupra sistemului de justiție penală: Rezumat al tezei de doctorat. Cluj-Napoca: Universitatea “Babeș-Bolyai”, 2012. p.17.

8. Ibidem, p.17.

9. Ibidem, p.18-19.

10. Cauza Mudric versus Republicii Moldova. Cererea nr.74839/10. Hotărârea CtEDO din 16 iulie 2013, definitivă 16 octombrie 2013 (Strasbourg). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.268-275.

11. Cauza Eremia versus Republicii Moldova. Cererea nr.3564/11. Hotărârea CtEDO din 28 mai 2013, definitivă 28 august 2013 (Strasbourg). 

http://www.promolex.md/upload/docs/EREMIAv.MOLDOVARomanianTranslationbytheMinistryofJusticeoftheRepublicofMoldova_1391001533ro_.pdf (24.12.2014)

12. Cauza T.M. și C.M. versus Republicii Moldova. Hotărârea CtEDO din 28 ianuarie 2014, definitivă 28 aprilie 2014 (Strasbourg). Cererea nr.26608/11. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-140240 (19.01.2015).

13. Cauza Mudric versus Republicii Moldova. Cererea nr.74839/10. Hotărârea CtEDO din 16 iulie 2013, definitivă 16 octombrie 2013 (Strasbourg). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.268-275.

14. Ibidem.

15. Ibidem.

16. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Roma, 04.11.1950), precum și protocoale adiționale la această Convenție. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, nr.1298-XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.54-55/502 din 21.08.1997. Varianta electronică: http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf (accesat: 29.12.2014).

17. Cauza Eremia versus Republicii Moldova. Cererea nr.3564/11. Hotărârea CtEDO din 28 mai 2013, definitivă 28 august 2013 (Strasbourg).

http://www.promolex.md/upload/docs/EREMIAv.MOLDOVARomanianTranslationbytheMinistryofJusticeoftheRepublicofMoldova_1391001533ro_.pdf (24.12.2014).

18. Ibidem.

19. Ibidem.

20. Cauza T.M. și C.M. versus Republicii Moldova. Hotărârea CtEDO din 28 ianuarie 2014, definitivă 28 aprilie 2014 (Strasbourg). Cererea nr.26608/11. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-140240 (19.01.2015).

21. Ibidem.

22. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.55-56.