Hotararile Tribunalelor Europene Natura Si Forta Juridica

=== ee9f266e4d401045d8ede62fd9e49042b5609a4c_146251_1 ===

HOTĂRÂRILE TRIBUNALELOR EUROPENE

NATURA ȘI FORȚA JURIDICĂ

CUPRINS

Competența Tribunalului

Acțiunea în anulare

Competența Tribunalului

Tribunalul (sau Tribunalul de Primă Instanță, conform terminologlul mai vechi) este o instanță cu un grad de jurisdicție inferior CJUE și este format din 27 judecători, care sunt aleși dintre persoane care oferă toate garanțiile de independență și care au capacitatea cerută pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale în țara din care provin.

Deși funcționează pe lângă Curte, independența funcțională a Tribunalului este garantată prin existența unei grefe distincte, condusă de un grefier.

Fiind o instituție asociată Curții, președintele în exercițiu (ales pentru 3 ani), împreună cu președintele Curții stabilesc de comun acord modalitățile în caro funcționarii unionali și alți agenți detașați ai Curții își îndeplinesc serviciul în Tribunal, pentru a permite asigurarea funcționării sale.

Caracteristicile specifice ale acestui organ jurisdicțional prin care se deosebește de CJUE ar fi următoarele:

în cadrul lui nu sunt avocați generali anume numiți pentru această funcție, dar atribuțiile care ar reveni acestora pot fi îndeplinite de către judecători.

teoretic, are competența de a judeca acțiuni preliminare, dar hotărârile adoptate pot fi atacate în fața CJUE;

hotărârile sale pot fi atacate cu recurs în fața CJUE;

Tribunalul judecă în camere compuse din cinci sau din trei judecători ori, în anumite situații, de un judecător unic.

De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în ședință plenară, atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanța cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80% dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători;

recursul formulat împotriva hotărârilor Tribunalului privește numai problemele de drept, fără reanalizarea problemelor privind starea de fapt;

judecă recursurile exercitate împotriva hotărârilor adoptate de Tribunalul Funcției Publice și va judeca recursurile formulate împotriva hotărârilor ce se vor adopta de Camerele jurisdicționale ce se vor înființa în viitor.

Competența materială a Tribunalului înființat potrivit Hotărârii Consiliului nr. 591/1988 a fost modificată în 1993) și în 1994 prin hotărârile Consiliului, respectiv în 2003 prin Tratatul de la Nisa (art. 225).

Competențele Tribunalului în urma acestor modificări suferite au devenit următoarele: acțiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice [art. 263 parag. 2, TFUE, art. 146 alin. (2) din Trat. CEEA]; acțiunile în constatarea abținerii nejustificate promovate de persoane lizice sau juridice [art. 265 TFUE, art. 148 alin. (3) din Trat. CEEA]; acțiunile în despăgubire promovate de persoane juridice sau fizice pentru repararea daunelor în răspunderea extracontractuală a UE (art. 268 TFUE, art. 151 din Trat. CEEA); acțiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii inserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele Uniunii (art. 272 TFUE, art. 153 din Trat. CEEA); acțiunile exercitate în domeniul mărcilor și standardelor comunitare; acțiunile introduse de statele membre împotriva Comisiei; acțiunile introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, măsurile de protecție comercială (dumping) și actele prin care Consiliul exercită competențe de execuție; acțiunile preliminare în anumite domenii specifice determinate de statut, unde coerența și unitatea dreptului Uniunii nu sunt periclitate (art. 234 TCE); recursurile formulate împotriva deciziilor Tribunalului Funcției Publice.

Așa cum reiese din cele menționate, Tribunalul judecă și pe bază de convenție de arbitraj, cu condiția ca aceste „compromisuri” să fie încheiate după data de 15 martie 1994 (data intrării în vigoare a ultimei hotărâri de modificare a competenței).

Convențiile de arbitraj trebuie să respecte repartizările de competențe ale primelor două instanțe unionale, neputând stabili competența CJUE pentru un litigiu care în mod normal trebuie rezolvat de Tribunal.

Prin Tratatul de la Nisa, respectiv Tratatul de la Lisabona, Tribunalul a primit consacrarea statutului său de organ jurisdicțional și prin dreptul originar, deoarece art. 19 alin. (1) TUE prevede: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Această prevedere nu acordă însă Tribunalului separat statutul unei instituții unionale.

Tribunalul funcției Publice

Înființarea unor Camere jurisdicționale se înscrie în aceeași strădanie de degrevare a instanțelor deja existente, care a determinat crearea Tribunalului.

În același timp însă, nici Tribunalul nu poate fi supraîncărcat, motiv pentru care prin Tratatul de la Nisa s-a preconizat ca unele competențe ale acestuia să fie preluate de Camerele jurisdicționale, în calitate de noi organe jurisdicționale de primă instanță.

Potrivit art. 257 TFUE (ex-art. 225A TCE), Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înființa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competența de a judeca în primă instanță anumite categorii de acțiuni în materii speciale.

Parlamentul European și Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Curții de Justiție, fie la solicitarea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei.

Domeniile vehiculate în literatura de specialitate au fost acțiunile introduse de funcționari și acțiunile în domeniul proprietății intelectuale.

Decizia privind instituirea unei camere jurisdicționale stabilește regulile referitoare la componența acestei camere și precizează întinderea competențelor care îi sunt conferite.

Camerele urmează să își stabilească regulamentul de procedură în acord cu CJUE, iar în măsura în care decizia de instituire nu prevede altfel, prevederile referitoare la CJUE vor constitui un lex generalis pentru camere.

Prima hotărâre a Consiliului de înființare a unei astfel de Camere jurisdicționale, prin care s-a creat și al treilea nivel de jurisdicție comunitar, a fost adoptată în 2004, când s-a dispus înființarea Tribunalului Funcției Publice al UE.

Primul Tribunal specializat care și-a început activitatea la 1 octombrie 2005 a primit în competență:

litigiile dintre Uniunea Europeană și agenții săi, conform art. 270 TFUE, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în condițiile în care
personalul instituțiilor Uniunii este compus din aproximativ 35.000 de persoane.

Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relațiile de muncă propriu-zise (remunerație, desfășurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci și regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocații familiale etc.);

litigiile dintre organe, oficii sau agenții și personalul lor, pentru care competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene [de exemplu

litigii între Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiții și agenții acestora].

Aceste competențe au fost preluate de la Tribunalul de Primă Instanță, care la rândul lui avea competență în acest domeniu din 1989, de la data înființării sale. Tribunalul nu poate, în schimb, soluționa litigiile dintre administrațiile naționale și agenții lor.

Tribunalul Funcției Publice, din punct de vedere organizatoric și
instituțional, face parte din CJUE și membrii săi au statut juridic identic cu cel al judecătorilor de la Tribunal.

Deciziile adoptate de Tribunalul Funcției Publice pot fi atacate cu recurs în fața Tribunalului în termen de 2 luni de la comunicare, în mod asemănător ca și deciziile Tribunalului în fața Curții. Această asemănare înseamnă că motivele de recurs sunt strict limitate la cele de drept. Recursul nu are efect suspensiv de drept și președintele Tribunalului se poate pronunța asupra acestuia într-o procedură scurtă.

Sediul Tribunalului Funcției Publice este de asemenea la Luxembourg, în componența Tribunalului Funcției Publice intră 7 judecători numiți pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitate de realegere. Nu se cere ca aceștia să îndeplinească condițiile pentru a ocupa funcții înalte de judecători în țările lor. Aceștia trebuie să îndeplinească doar condițiile pentru ocuparea funcției de judecător la Tribunal, însă au fost primii car, înainte de a fi numiți de guvernele statelor membre, au primit și avizul favorabil al unui Comitet format din specialiști.

Având în vedere că sunt doar 7 judecători, aceștia au fost aleși în așa fel încât să fie reprezentate cât mai multe sisteme de drept din Europa.

Judecătorii aleg dintre ei un președinte pe o durată de 3 ani, care poate fi reales. Tribunalul Funcției Publice se întrunește în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanța problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă în fața plenului.

În plus, în situațiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcției Publice poate soluționa cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.

Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de șase ani.

Tribunalul Funcției Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curții de Justiție pentru alte necesități administrative și lingvistice.

Procedura în fața Tribunalului Funcției Publice este în mare parte identică cu procedura celorlalte instanțe unionale.

O specificitate a acestei proceduri este că instanța verifică în orice fază procesuală posibilitățile încheierii unei tranzacții între părți și înlesnește adoptarea unei astfel de soluții între cei aflați în litigiu.

Acțiunea în anulare

Acțiunea în anulare face parte din căile de atac care pot fi exercitate în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin această acțiune, reclamantul solicită anularea unui act adoptat de către o instituție, un organ sau un organism al Uniunii Europene.

Acțiunea în anulare este o procedură jurisdicțională exercitată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Acest tip de acțiune îi permite Curții să controleze legalitatea actelor adoptate de către instituțiile, organele sau organismele europene. Astfel, Curtea pronunță anularea actului în cauză, în cazul în care consideră că acesta nu este în conformitate cu dreptul Uniunii Europene (UE).

Acțiunea în anulare poate fi exercitată de către instituțiile europene sau de către persoanele juridice, în anumite condiții.

Acțiunea în anulare constă într-un control al legalității actelor europene, care poate conduce la anularea actului în cauză. Această acțiune poate fi exercitată împotriva: tuturor actelor legislative; actelor adoptate de Consiliu, de Comisie, de Banca Centrală Europeană, de Parlamentul European și de Consiliul European, în cazul în care aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părți terțe, actelor adoptate de organele sau organismele europene, în cazul în care aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părți terțe; deliberărilor Consiliului guvernatorilor sau ale Consiliului de Administrație al Băncii Europene de Investiții, în condițiile articolului 271 din Tratatul privind funcționarea UE. În plus, articolul 263 din Tratatul privind funcționarea UE exclude din sfera de competență a CJUE recomandările și avizele.

Pe de altă parte, odată ce Curtea de Justiție este sesizată cu o acțiune în anulare, ea examinează conformitatea actului, în raport cu dreptul UE. Ea poate apoi să pronunțe anularea actului, pe baza a patru motive: în caz de incompetență; în caz de încălcare a unor norme fundamentale de procedură; în caz de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea acestora; în caz de abuz de putere.

Articolul 263 din Tratatul privind funcționarea UE diferențiază mai multe categorii de reclamanți. În primul rând, articolul are în vedere reclamanții privilegiați. Este vorba despre statele membre, despre Comisie, despre Parlamentul European și despre Consiliu. Acești reclamanți sunt denumiți privilegiați, întrucât pot să formuleze o acțiune în anulare în fața CJUE fără a fi nevoiți să demonstreze un interes de a acționa.

Persoanele fizice sunt, de asemenea, în măsură să sesizeze CJUE. Acestea constituie categoria reclamanților neprivilegiați. Spre deosebire de reclamanții privilegiați, persoanele fizice trebuie să demonstreze un interes de a acționa, pentru a putea solicita anularea unui act european. Astfel, actul contestat trebuie să fie destinat reclamantului sau să îl vizeze în mod direct și individual.

În plus, unii reclamanți pot formula acțiuni specifice. Astfel, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană și Comitetul Regiunilor sunt în măsură să intenteze acțiuni în anulare împotriva actelor europene care ar aduce atingere prerogativelor lor. De asemenea, Consiliul de Administrație al Băncii Europene de Investiții poate contesta deliberările Consiliului guvernatorilor Băncii. În sfârșit, Tratatul de la Lisabona a creat un nou tip de acțiune: parlamentele naționale și Comitetul Regiunilor pot de acum înainte să intenteze acțiuni în anulare împotriva actelor pe care le consideră neconforme cu principiul subsidiarității.

În plus, reclamanții au la dispoziție un termen de două luni pentru a înainta acțiunea în anulare. Acest termen începe să se scurgă fie de la data publicării actului în cauză, fie de la notificarea acestuia reclamantului, fie de la data la care reclamantul a luat la cunoștință de actul respectiv.

Dacă acțiunea este întemeiată, CJUE poate anula actul în întregime sau numai anumite dispoziții. Actul sau dispozițiile anulate nu mai produc apoi efecte juridice. În plus, organul sau organismul care a adoptat inițial actul anulat este obligat să acopere lacunele juridice, în conformitate cu hotărârea pronunțată de CJUE.

Curtea de Justiție are competențe pentru: acțiunile formulate de statele membre împotriva Parlamentului European și Consiliului; acțiunile formulate de o instituție împotriva unei alte instituții.

Tribunalul are competența de a soluționa, în primă instanță, toate celelalte tipuri de recurs și, în special, acțiunile formulate de persoanele fizice.

Acțiunea în anulare reprezintă o acțiune directă îndreptată împotriva unui act adoptat de o instituție comunitară. Pe această cale se contestă validitatea actului și se urmărește anularea lui.

Potrivit art. 263 alin. 1 din Tratatul de Funcționare al UE (TFUE), “Curtea de Justiție a UE controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, a actelor Parlamentului European (PE) și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. De asemenea, CJUE controlează legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți ”.

Prin urmare, dispozițiile menționate au în vedere toate actele legislative și anumite acte nelegislative care produc efecte juridice.

De asemenea, ca noutate, art. 271 și 275 din TFUE prevăd expres actele ce pot fi controlate pe calea acțiunii în anulare:

hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii Europene de Investiții;

hotărârile Consiliului de administrație ale Băncii Europene de Investiții;

deciziile ce prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu potrivit Titlului V Capitolul 2 din TFUE.

Așadar, din economia TFUE rezultă două criterii ce trebuie îndeplinite de actele juridice pentru a fi susuceptibile să le fie controlată legalitatea pe calea acțiunii în anulare:

să provină de la o instituție sau organism al UE (fie ca acte legislative, fie ca acte nelegislative);

să producă efecte juridice față de terți.

Dacă actul este lipsit de afecte juridice, acțiunea în anulare este declarată inadmisibilă. Actele Curții de Conturi nu intră în categoria actelor a căror legalitate poate fi controlată.

Reclamanții sunt de două tipuri:

Reclamanții instituționali (privilegiați) – nu trebuie să justifice vreun interes pentru a acționa, interesul lor fiind prezumat. Aceștia sunt:

statele membre, Parlamentul European, Consiliul și Comisia, care pot formula acțiune pentru motive de incompetență, de încălcare a normelor fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere;

Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană (BCE) și Comitetul Regiunilor, care urmăresc apărarea prerogativelor acestora;

fiecare stat membru, Comisia și Consiliul de administrație al Băncii Europene de Investiții (BEI). Ei pot forma acțiune împotriva hotărârilor Consiliului guvernatorilor BEI;

statele membre sau Comisia, doar pentru nerespectarea procedurilor prevăzute prin art. 19 alin.2 , 5, 6 și 7 din statutul Băncii (BCE).

Reclamanții individuali (neprivilegiați) – sunt reprezentați de orice persoana fizică sau juridică, ce poate formula acțiune împotriva:

actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct si individual;

actelor care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.

Acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

Dacă acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul contestat nul si neavenit; anularea pronunțată de judecător este retroactivă, actul fiind considerat că n-a existat niciodată iar efectele sale juridice realizate sunt desființate.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

D. Lupașcu, D. Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic București 2012;

Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului;

Regulamentul (CE) nr. 44/2001;