Hotararea Judecatoreasca
Lucrare de licenta
Hotararea judecatoreasca
Cuprins
Abrevieri…………………………………4
Introducere…………………………………..6
Capitolul I. Considerații generale privind hotărârea judecătorească…………………………………7
1.1. Noțiuni introductive……………………………….7
1.2. Părțile procesului civil………………………………..14
1.3. Clasificarea hotărârilor judecătorești……………………..17
Capitolul II. Conținutul hotărârilor judecătorești în dreptul procesual civil……………………………………..47
2.1. Practicaua………………………………………49
2.2. Motivarea – considerentele hotărârii……………………….54
2.3. Dispozitivul………………………………………..57
Capitolul III. Îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârilor judecătorești………………………………..67
3.1. Legalizarea hotărârii judecătorești……………………….67
3.2. Aspecte procedurale……………………………72
Capitolul IV. Studiu de caz – Tribunalul Caraș-Severin. Universitate obligată la plata unor despăgubiri civile pentru organizarea examenului de licență în condiții nelegale……………………………..86
Concluzii………………………………………….101
Bibliografie………………………………………103
ABREVIERI
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
INTRODUCERE
Lucrarea aleasă de mine, „Hotărârea judecătorească. Noțiune și clasificare. Conținutul hotărârii judecătorești”, este un subiect întâlnit foarte des în viața de zi cu zi, având în vedere că, hotărârea judecătorească – sentenția – reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părți, iar aceste litigii au diferite teme, de care se lovesc tot mai multe persoane (divorțuri, contracte comerciale, contracte civile, drept de proprietate, etc.) Întreaga activitate judiciară se realizează cu scopul de a soluționa un conflict civil concret, datorită acestui fapt hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activității judiciare, reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției.
Am ales această temă, din dorința și interesul de aprofundare, cu speranța că voi înțelege mai bine actualele probleme ale societății și voi putea să comunic operativ, corect și eficient. Prin realizarea acestei lucrări am înțeles că problemele, interesele trebuie tratate pro și contra pentru a descoperi adevărul despre necesitatea și impunerea lor, deasemeni am aflat și cauzele și condițiile fenomenelor tratate.
În primul capitol al lucrării am prezentat noțiunile generale despre hotarârile judecătoreaști, definiții, clasificări, precum și părțile unui proces civilîn urma cărora se deliberează hotărârea judecătorească. Prin intermediul hotărârilor judecătorești se realizează dubla sarcină a instanțelor de judecată: accea de a rezolva pricinile concrete supuse judecății lor și aceea de a educa pe cetățeni în spiritul respectării legilor și regulilor de conviețuire socială. Capitolul doi l-am dedicat aprofundării termenilor juridici privind conținutul hotărârilor judecătorești. Opera de judecată presupune, nu doar aplicarea legii, ci și stabilirea faptelor petrecute în viața cotidiană. Soluția finală a judecătorului nu poate face abstracție de procesul mental de elaborare a acesteia, în acest proces, silogismul judiciar joacă un rol important. În continuare am prezentat modul de legalizare a hotărârilor judecătorești prin îndreptarea, lămurirea și completarea acestora prezentînd și aspectele procedurale de realizare a legalizării. În studiul de caz am făcut o particularizare printr-o speță pentru a vedea practic cum trebuie realizată o hotărâre judecătorească în formă finală.
Concluziile ce se desprind din această lucrare sunt că importanța hotărârii judecătorești se relevă pregnant atât din punct de vedere al părților, cât și al societății în general. Pentru părți, hotărârea este destinată să pună capăt litigiului dintre ele și să protegiuiască drepturile civile concrete, pentru societate, hotărârea judecătorească, în general, reprezintă un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor de drept substanțial.
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
1.1. Noțiuni introductive
Hotărârea judecătorească este actul cel mai important al judecății, în cuprinsul ei concretizându-se întreaga activitate procesuală a tuturor participanților la proces. Prin hotărârea judecătorească instanța de judecată dispune asupra cauzei sau, mai bine spus, își exercită puterea sa de jurisdicție cu privire la raporturile juridice civile supuse judecății sale.
Noțiunea de hotărâre judecătorească desemnează actul final și de dispoziție al instanței de judecată prin care solunționează conflictul dintre părțile litigante. Prin intermediul hotărârilor judecătorești se realizează dubla sarcină a instanțelor de judecată: accea de a rezolva pricinile concrete supuse judecății lor și aceea de a educa pe cetățeni în spiritul respectării legilor și regulilor de conviețuire socială. Daca în cadrul dezbaterilor orale și contradictorii, au fost rezolvate excepțiile, au fost administrate toate mijloacele de dovadă, și după ce părțile și-au spus cuvântul asupra fondului se consideră lămurită, președintele completului va declara dezbaterile închise în vederea deliberării și pronunțării hotărârii.
Hotărârea trebuie să reflecte opinia majorității judecătorilor care formează completul de judecată. Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care va fi scrisă pe cererea de chemare în judecată, pe cererea de apel sau de recurs ori pe ultima încheiere. În situația în care această majoritate legală nu se poate întruni (de exemplu, în cazul completelor formate din doi judecători, când fiecare judecător are altă opinie), pricina se va judeca în complet de divergență, în aceeași zi sau în cel mult 5 zile. Termenul „pronunțare” are atât sensul de adoptare a hotărârii, ca urmare a deliberării, dar și de citire a acesteia în sala de ședință, în vederea aducerii sale la cunoștința părților.
În practică, uneori deliberarea asupra cauzelor se finalizează la ore târzii, astfel încât, la citirea soluțiilor pronunțate părțile lipsesc din sala de ședință, luând la cunoștință despre conținutul acestora din condica ședinței de judecată la serviciul arhivă al instanței. Legea prevede că hotărârea se pronunță întotdeauna în ședință publică. În concluzie, hotărârea judecătorească este actul cel mai important al judecății, în cuprinsul ei concretizându-se întreaga activitate procesuală a tuturor participanților la proces. Prin hotărârea judecătorească instanța de judecată dispune asupra cauzei sau, mai bine spus, își exercită puterea sa de jurisdicție cu privire la raporturile juridice civile supuse judecății sale. Prin intermediul hotărârilor judecătorești se realizează dubla sarcină a instanțelor de judecată: accea de a rezolva pricinile concrete supuse judecății lor și aceea de a educa pe cetățeni în spiritul respectării legilor și regulilor de conviețuire socială.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat noi proceduri cum este și procedura hotărârii pilot care face posibilă identificarea grupului mare al cauzelor identice, toate vizând pe fond aceleași încălcări ale legii. Cauzele de acest tip, așa numitele cauze repetitive sunt din ce în ce mai numeroase în fața Curții și reprezintă o parte semnificativă a volumului său de muncă contribuind la congestionarea sa. În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului este sesizată cu un număr important de cereri care decurg din aceeași cauză, ea poate să decidă alegerea uneia sau mai multor cereri pentru a le trata cu prioritate. Atunci când soluționează o cauză, Curtea urmărește o soluție care se aplică la toate cazurile similare ce ridică aceeași problemă. Decizia care este apoi dată de Curte este o hotărâre pilot. Astfel, Curtea are ca scop să ofere orientări clare Guvernului statului pârât cu privire la modul în care să elimine aceste disfuncții; să determine dacă a avut loc o violare
Convenției în cauza respectivă; să încurajeze crearea unei căi de atac interne care să se aplice cazurilor similare (inclusiv celor care sunt pe rolul Curții până la pronunțarea hotărârii pilot) sau cel puțin să conducă la rezolvarea tuturor cazurilor de acest tip pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului; să identifice funcționarea defectuoasă a legislației interne care stă la baza acestei violări. Procedura hotărârii pilot își propune să ajute autoritățile naționale în eliminarea problemelor sistemice sau structurale evidențiate de către Curte, dând naștere unor cauze repetitive. În acest sens, Curtea facilitează sarcina Consiliului de Miniștri de a veghea asupra executării fiecăreia dintre hotărârile CEDO de către statul pârât.
Posibilitatea de a suspenda toate celelalte cauze asemănătoare pentru o anumită perioadă constituie o caracteristică esențială a acestei proceduri și oferă un mijloc suplimentar de încurajare a autorităților naționale să ia măsurile care se impun. Procedura hotărârii pilot are rolul de a permite ca remediul cel mai rapid cu putință să fie oferit la nivel național tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea pilot. Astfel se poate decide, în hotărârea pilot, suspendarea tuturor cererilor asemănătoare în fond pentru timpul necesar punerii în practică a măsurilor cu caracter general capabile să rezolve respectiva problema structurală. Procedura hotărârii pilot se centrează pe faptul că existând un număr mare de cereri care privește aceeași problemă juridică; reclamanții obțin mult mai rapid o repunere în drepturi și punerea în aplicare a hotărârii la nivel național, față de situația în care fiecare cauză ar fi fost judecată în mod individual. Deși nu se poate pretinde că procedura hotărârii pilot reprezintă soluția tuturor problemelor care decurg din volumul de muncă excesiv al Curții, se poate afirma că prezintă cel puțin potențialul necesar pentru reducerea în mod vizibil a volumului de lucru al instanței europene, respectiv a numărului de dosare aflate pe rolul Curții și pentru eliminarea anumitor probleme de fond.
La 17 noiembrie 2010, Comisia pentru probleme juridice și drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a adoptat al 7-lea Raport privind punerea în aplicare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Comisia a analizat situația a nouă state în care probleme structurale majore au condus la violări repetate ale Convenției Europene precum și la utilizarea procedurii hotărârilor pilot: Bulgaria, Grecia, Italia, Moldova, Polonia, România, Federația Rusă, Turcia și Ucraina. Problemele majore continuă să fie durata excesivă a procedurilor judiciare (Italia), neexecutarea deciziilor judiciare interne (Ucraina și Rusia), relele tratamente practicate de funcționarii forțelor de ordine și absența unor anchete eficiente în acest sens (în special în Rusia și Moldova), detenția ilegală sau durata excesivă de detenție (Moldova, Polonia, Rusia și Ucraina).
Comisia consideră că aceste probleme sunt îngrijorătoare aducând atingere preeminenței dreptului în statele respective și a făcut o serie de recomandări pentru fiecare stat în cauză. Problemele sistemice care există de mult timp în anumite state continuă să genereze numeroase cereri repetitive în fața Curții, ceea ce amenință eficacitatea sistemului european de protecție a drepturilor omului. Așadar, Curtea de la Strasbourg a decis pentru prima dată folosirea procedurii hotărârilor pilot în anul 2005, în cauza Broniowski c. Poloniei, când nu se reușise până atunci să se rezolve situația proprietăților unor cetățeni polonezi care au fost nevoiți să părăsească teritoriile ce fuseseră încorporate în Uniunea Sovietică. Era vorba despre aplicarea unei legi prin care s-a dispus acordarea de compensații celor care își abandonaseră bunurile înainte de 1945 aflate pe teritorii care după acest an nu au mai făcut parte din Polonia. Curtea a apreciat că statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție și că este nevoie să se adopte măsuri generale prin căi legislative și administrative pentru asigurarea despăgubirii efective și într-un timp rezonabil a celor îndreptățiți la compensații.
Hotărârea care se ia după deliberare trebuie să fie opera întregului complet de judecată. Dacă nu toți membrii completului sunt de acord asupra soluției, hotărârea trebuie să exprime părerea majorității; opinia separată a judecătorului rămas în minoritate va fi consemnată aparte (art.258 alin.1 C.pr.civ.). Deliberarea este operațtiunea de stabilire a faptelor cauzei și de aplicare a normelor de drept. Modul în care se face deliberarea este reglementat de art.256.C.pr.civ.: „După sfârșitul dezbaterilor, judecătorești chibzuiesc în secret, fie în ședința, fie în cameră de consiliu. După chibzuire, președintele adună părerile judecătorești începând cu cel mai nou in funcție, el pronunțându-se cel din urmă.” În cadrul operațiunilor de deliberare și respectiv, de pronunțare a hotărârii judecătorești pot fi semnalate următoarele momente importante:
În primul rând precizăm că hotărârea judecătorească se poate da numai de către judecătorii în fața cărora pricina s-a dezbătut în fond, încălcarea acestei reguli atrăgând casarea hotărârii. În cadrul operațiunii de deliberare judecătorii „chibzuiesc în secret”. Aceasta îi apără pe judecători de orice influență sau intervenție din partea altor persoane. În mod obișnuit deliberarea se face în camera de consiliu, dar, în pricinile mai simple, când împrejurările de fapt sunt clare și aplicarea legii nu comportă discuții mai ample, deliberarea poate avea loc chiar în ședința de judecată.
Președintele completului este cel care, după discuțiile purtate, va trece la adunarea părerilor judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcție,el pronunțându-se cel din urmă. În situația în care judecătorii au nevoie de un timp mai îndelungat pentru deliberare, pronunțarea se va putea amâna pentru o dată ulterioară care nu va putea depăși 7 zile. Dacă în acest interval de timp unul dintre judecători înceteayă de a mai face parte din alcătuirea instanței va putea să pronunțe, cu excepția cazului când acestuia i-a încetat calitatea de magistrat sau de suspebdat din funcție. În această ipoteză, procesul este repus pe rol, cu citarea părților, pentru ca acestea să poată pune din nou concluzii în fața instanței legal constituite.
În urma stabilirii soluției finale, se întocmește de îndată, pe scurt, dispozitivul hotărârii (minuta), care, sub sancțiunea nulității, se semnează de către toți membrii completului de judecată (art.258 alin 1 C.pr.civ.). În ipoteza în care, cu ocazia deliberării se constată că au răma unele împrejurări de fapt sau de drept nelămurite, pricina va fi pusă din nou pe rolul instanței (art. 151 C.pr.civ). În stabilirea hotărârii ce o va pronunța în pricina cercetată, judecătorul va porni de la raționamentul și mijloacele de probă propuse de pârât și, apoi, raportându-se la textele de lege, principii, practica judiciară etc., va reține faptele dovedite, își va forma un punct de vedere apreciind conludența probelor și raționamentelor propuse de părți, urmând ca în final să stabilească soluția litigiului. În cadrul deliberării trebuie rezolvate toate cererile formulate de părți, indiferent de caracterul lor: principal, accesoriu sau incidental. În cazul amânării pronunțării se consemnează în încheiere a cărei lipsă sau nesemnare de către judecător atrage casarea hotărârii. Termenul de 7 zile are un caracter relativ, astfel încât nerespectarea lui nu afetează valabilitatea hotărârii, putând atrage doar eventuale sancțiuni disciplinare pentru judecător. În situația în care cu ocazia deliberării nu se formează majoritatea de opinii necesară stabilirii soluției finale, cauza se va judeca din nou în complet de divergență.
În cadrul completului de divergență se include președintele sau vicepreședintele instanței, judecătorul inspector, președintele de secție ori un lat judecător desemnat de președintele instanței (art. 57 alin.4 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară). Judecata nu poate fi deci preluată de un alt complet obișnuit. Nu mai este posibilă nici reluarea judecății de către completul ce a soluționat pricina, căci facultatea recunoscută judecătorilor de art. 254 alin. 4 C. pr. civ., de a reveni asupra părerilor lor care au pricinuit divergența, se poate exercita numai în cadrul completului de divergență. Pricina se judecă în complet de devergență în aceeași zi sau în cel mult 5 zile, în literatura juridică se apreciază că și acest termen are un caracter relativ,nerespectarea lui neafecând valabilitatea hotărârii. La instanța de fond, dacă judecata nu se face în aceeași zi, părerile trebuie motivate înainte de judecarea divergeții.
Procesul se repune pe rol, părțile sunt citate din nou pentru că nu mai au termen în cunoștință iar dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergență. Dacă și după judecarea divergenții vor fi mai multe păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură părere (art.257 alin 3C.pr.civ.). După judecarea punctelor rămase în divergență, completul care a judecat de ivirea ei,va continua judecarea pricinii (art.257 alin.5C pr.civ). În cazul în care însă divergența a purtat asupra soluției în întregul ei, completul de divergență se va pronunța asupra întregii acțiuni.
Soluția care este dată în urma deliberării (admiterea acțiunii în întregul ei,admiterea în parte a acțiunii sau respingerea ei) se consemnează pe scurt de către unul din membrii completului de judecată, pe cererea de chemare în judecară, pe ultima încheiere a instanței sau pe file ce se vor scoate de la dosar.In minută, dacă este cazul, se consemnează, potrivit art.258 alin.1C. pr.civ. și opinia separată a judecătorului rămas în minoritate. Minuta se semnează sub pedeapsa nulității, de judecătorii care au deliberat conform art.268 alin 1C.pr.civ. Cerința semnării munutei este menită să garanteze neschimbarea hotărârii, precum și să ofere posibilitatea de a se verifica legalitatea compunerii completului. După redactarea minutei președintele completului de judecată sau unul dintre judecători va trece, înainte de pronunțarea de ședința publică, în condica de ședință, datele esențiale din minută, precum și numele judecătorului ce va redacta hotărârea. Minuta este deci opera completului de judecată si se formulează imediat după întrunirea majorității sau a unanimității părerilor judecătorilor. Ea nu trebuie să facă referiri la concluziile părților ori la motivele de fapt și de drept care au condus la soluția adoptată, dar trebuie să cuprindă rezolvările tuturor cererilor și, eventual, al incidentelorunite cu fondul.
Minuta trebuie să corespundă în tocmai rezultatului deliberării. După ce s-a întocmit minuta, sau cu alte cuvinte, după rezultatul deliberării a fost consemnat înscris, acesta trebuie adus la cunoștița părților. În acest sens art. 258 alin. 2, C. pr.civ., dispune că dispozitivul hotărârii, „se pronunță de președinte în ședință chir în lipsa părților”. S-a decis că lipsa de minută a mențiunii că pronunțarea s-a facut în ședință publică nu duce la nulitatea hotărârii, dacă aceasta din urmă cuprinde mențiunea, pentru că este un act ulterior minutei. După pronunțarea horărârii nici un judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale (art.258 lin.3 C. pr.civ.). În urma pronunțării hotărârii, instanța de judecată se dezinvestește de judecarea cauzei, iar în unele cazuri, de acest moment, prin excepție de la regulă, este legată curgerea termenului în care pot fi exercitate căile de atac împotriva hotărârii. Dacă potrivit textului de lege menționat, chiar și lipsa uneia dintre semnăturile necesare atrage nulitatea hotărârii, atunci, având în vedere și caracterul imperativ al dispoziției referitoare la întocmirea minutei, în cazul în care aceasta lipsește cu totul, sancțiunea nu poate fi alta decât tot cea a nulității absolute a hotărârii judecătorești.
Pe de altă parte, în interpretarea și aplicarea textului art. 258 s-a statuat că pronunțarea în ședință publică reprezintă un moment solemn al judecății, iar nerespectarea acestei cerințe atrage după sine, la rândul său, nulitatea hotărârii. Întrucât redactarea hotărârii judecătorești are loc, prin forța lucrurilor, la mai mult timp de la data deliberării și a pronunțării, mențiunea în dispozitiv a pronunțării în ședință publică nu este de natură să acopere îndeplinirii cerinței impuse de art. 258 alin. 2 C.proc.civ. În lipsa părților, singura garanție a respectării principiului publicității, consacrat și în art. 121 alin. 3 din același cod (hotărârea se pronunță întotdeauna în ședință publică") rămâne minuta, care se întocmește de îndată după deliberare, și în care se menționează faptul că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.
Cum principiul publicității este un pilon de bază al desfășurării actului de justiție, încălcarea lui se sancționează cu nulitatea absolută, fiind vorba în cauză de o nulitate intrinsecă a actului de procedură. Pentru asigurarea publicității, ședințele de judecată se țin la sediul stabil și cunoscut al instanței, în zilele și la orele fixate de instanță, potrivit listei de ședință, care se afișează la ușa sălii de ședință, cu cel puțin o oră înainte de începerea ședinței de judecată (art. 125 Cod de procedură civilă ).
1.2. Părțile procesului civil
Procesul civil nu este de conceput în absența a cel puțin trei participanți: instanța de judecată, persoana care pretinde ceva și persoana care se apără împotriva acestor pretenții. Totuși, trebuie arătat faptul că nu întotdeauna în cadrul procesului părțile se numesc reclamant și pârât, denumirea lor fiind specifică mijlocului procesual de care uzează: reclamant și pârât în cererea de chemare în judecata, apelant și intimat în apel, recurent și intimat în recurs, contestator și intimat în cazul contestației în anulare, creditor și debitor în faza executării silite etc. Din faptul că în cadrul procesului una din părți pretinde ceva, iar cealaltă se apără, decurge și poziția părților care, în procedura de drept comun, contencioasă, este contradictorie.
Poziția ofensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma într-o poziție defensivă într-o altă formă procesuală, sau dimpotrivă. Astfel, dacă reclamantul din cererea de chemare în judecată a obținut câștig de cauză, în apelul pârâtului el va dobândi poziția de intimat. Pe de altă parte, în tratarea poziției părților în cadrul procesului civil trebuie să avem în vedere faptul că ele se află, spre deosebire de procesul penal, într-o poziție de egalitate juridică.
Legislația noastră procesuală permite că mai multe persoane să fie reclamante sau pârâte în cadrul unui proces civil. Această situație în care procesul civil se desfășoară între mai mulți reclamanți și pârâți poartă denumirea de coparticipare sau litisconsortiu procesual. Sediul materiei: art. 47- 48 C. proc.civ. Potrivit art. 47: „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligațiune comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză”.
După poziția părților coparticiparea procesuală poate fi:
– activă – când mai mulți reclamanți acționează în judecată, prin aceeași cerere un singur pârât;
– pasivă – când un reclamant își îndreaptă pretențiile prin aceeași cerere împotriva mai multor pârâți;
– mixtă – dacă mai mulți reclamanți acționează în judecată prin aceeași cerere mai mulți pârâți.
În funcție de rolul voinței părților în formarea sa, coparticiparea poate fi:
– facultativă
– necesară
Din redactarea art. 47 C. proc.civ. ar rezulta că întotdeauna coparticiparea procesuală este facultativă, dar coroborând aceste dispoziții și cu alte texte din legislația civilă trebuie să tragem concluzia că există și cazuri de coparticipare necesară, obligatorie. Raporturile dintre coparticipanți, în cazul coparticipării facultative, sunt guvernate de principiul independenței procesuale. Potrivit art. 48 alin. 1 C.proc.civ.: „Actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți nu pot folosi sau păgubi pe ceilalți”. De la regula înscrisă în alin. 1 se derogă însă prin alin. 2 conform cu care: „… dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviintate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai favorabile”.
Cele două derogări menționate mai sus, poartă denumirea de:
– principiul avantajului sigur;
– principiul aprecierii finalității actului.
Potrivit alin. ultim al art. 48 C.proc.civ.: „dacă reclamanții sau pârâții nu s-au înfățișat sau nu au îndeplinit un act de procedura în termen, vor continua totuși să fie citați”. Întrucât acțiunea civilă este în corelație cu dreptul subiectiv, pentru declanșarea acțiunii civile (pentru ca persoana interesată să ajungă parte într-un proces) se cere ca, în primul rând, sa se afirme ( pretindă ) un drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat, sau un interes legitim ce nu se poate realiza decât pe calea justiției(în materie de divort, filiație etc.). Astfel, potrivit art.109 alin. 1 C.proc.civ. : „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente”. Dreptul subiectiv care se cere a fi protejat trebuie să îndeplinească o serie de condiții:
– să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal, care să contravină ordinii publice și bunelor moravuri;
– să fie exercitat în limitele sale externe și interne;
– să fie exercitat cu buna-credință;
– să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive.
Aceasta cerință nu trebuie să fie însă înțeleasă în mod absolut; drepturile afectate de termen sau condiție nefiind cu totul lipsite de protecție juridică:
– creditorul poate cere anumite măsuri de asigurare sau conservare (măsurile asigurătorii – art. 591-596, 597, 598-601C.proc. civ.) sau poate proceda la o asigurare a dovezilor (art.235-241C.proc.civ);
– se poate intenta acțiune preventivă, hotărârea obținută urmând a fi pusă în executare la împlinirea termenului – art.110 C.proc.civ.
Sancțiunea care intervine în cazul lipsei invocării oricărui drept, echivalentă cu lipsa oricărei prestații, este anularea acțiunii. Dacă însă se dovedește că dreptul invocat nu există sau că nu sunt îndeplinite cerințele acestuia, la sfârșitul procesului, după dezbateri contradictorii, cererea va fi respinsă. În cazul în care se invocă faptul că dreptul nu este actual, deci se ridică excepția de prematuritate, cererea va fi respinsă ca prematură fără a se mai intra în cercetarea fondului; în acest caz reclamantul putând-o reitera la momentul împlinirii termenului sau condiției. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care se pretinde (este) titular al dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Sarcina indicării calității procesuale a părților revine reclamantului, care trebuie să justifice în cadrul cererii de chemare în judecată atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a pârâtului. Regula determinării calității juridice procesuale a părților cu ajutorul raportului juridic litigios nu este exclusivă, existând și o serie de excepții. Astfel, legea recunoaște legitimare procesuală activă sau pasivă și altor categorii de organe sau persoane care nu figurează ca subiecte în raportul juridic litigios. Reclamantul, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin expunerea motivelor de fapt pe care își întemeiază cererea și, uneori, prin anexarea unor acte doveditoare, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă cât și pe cea pasivă.
1.3. Clasificarea hotărârilor judecătorești
În sensul larg al termenului, actul juristicdițional al instanței poate îmbrăca forma hotărârii judecătorești sub forma încheierii. În cele ce urmează voi analiza hotărârea judecătorească în sensul strict al termenului. În literatura juridică au fost formulate mai multe criterii pentru clasificarea hotărârilor judecătorești. Marea majoritate a autorilor de drept procesual civil rețin însă următoarele criterii:
a) după durata acțiunii lor,
b) după cum pot fi sau nu atacate cu apel sau cu recurs;
c) după cum pot fi sau nu puse în executare;
d) din punct de vedere al conținutului
e) din punct de vedere al „condamnării”.
După durata acțiunii lor, hotărârile judecătorești sunt de două feluri:
– hotărâri propriu-zise,care rezolvă fondul și au o acțiune de regula nelimitată în timp. Există însă și hotărâri propriu-zise ce au caracter vremelnic, atât timp cât rămâne neschimbată situația avută în vedere la pronunțarea lor și nu se cere pronunțarea unei hotărâri (spre exemplu, în cazul pensiei de întreținere);
– hotărâri provizorii, care au caracter temporar și prin care se iau măsuri vremelnice în cursul procesului (de exemplu,în timpul divorțului se iau hotărâri cu privire la încredințarea copiilor, folosirea locuinței obligația de întreținere,etc.). O hotărâre provizorie poate fi revocată sau modificată chiar în cursul procesului, iar la sfârșitul procesului, după împrejurări, hotărârea finală o va menține, o va modifica sau o va desființa.
După cum există sau nu posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs, hotărârile judecătorești sunt: hotărâri nedefinitive, care pot fi atacate cu apel; hotărâri definitive împotriva cărora nu se poate exrcita apelul, dar care pot fi atacate cu recurs.
Potrivit art. 377 alin. 1 C pr.civ. sunt hotărâri definitive:
– hotărârile date în prima instanță potrivit legii, fără drept de apel;
– hotărârile date în primă instanță care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, dacă judecarea acestuia s-a primit ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;
– hotărârile date în apel;
– orice alte hotărâri care potrivit legii nu mai pot fi atacate cu apel.
Așa cum s-a subliniat în literatura juridică textul menționat nu cupinde o enumerare completă a tuturor hotărârilor definitive, nereferindu-se la:
– hotărârile date în primă instanță, atacate cu apel, care însă a fost anulat ca netimbrat sau neregulat introdus;
– deciiziile prin care se anulează apelul ca netimbrat ori neregulat introdus sau prin care se constată perimarea apelului sau se respinge apelul in temeiul unei excepții procesuale,fară a se mai cerceta fondul;
– deciziile instanței de apel prin care se desființează hotărârea atacată deoarece prima instanță rezolvase procesul fară a fi intrat în cercetarea fondului ori judecase în lipsa părții ce nu era legal citată;
– decizia prin care se desființează hotărârea primei instnțe pentru lipsă de competență și se trimite cauza spre rejudecare instanței complete sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent;
– deciziile pronunțate într-o contestație în anulare, revizuire sau contestație la executare, ce pot fi atacate cu recurs.
În conformitate cu art. 377 alin. 2 C pr.civ. sunt hotărâri irevocabile:
– hotărârile date în prima instanță, fără drept de apel, nerecurate;
– hotărârile dat în primă instanță care nu au fost atacate cu apel;
– hotărâri date în apel, nerecurate;
– hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
– orice alte hotărâri care potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.În această categorie, de exemplu, decizia pronunțată într-o contestație în anulare sau revizuire, prin care se atacase o hotărâre a unei instanțe de recurs, hotărârile prin care se constată perimarea recursului decizia pronunțată într-o contestație la titlu intrusă împotriva unei hotărâri de recurs.
După cum pot sau nu să fie puse în executare hotărârile judecătorești pot fi: hotărâri executorii, care se pronunță într-o acțiune în realizarea dreptului, dacă sunt definitive sau se bucură de execuție vremelnică; hotărâri neexecutorii, pronunțate într-o acțiune în constatare.
Din punct de vedere al conținutului lor, hotărârile judecătorești pot fi:
– hotărâri integrale, care rezolvă în întregime procesul, dezînvestind instanța de întreg dosaru;
– hotărâri parțiale care pot fi pronunțate la cerea reclamantului dacă pârâtul decunoaște expres în fața instanței o parte din pretențiile reclamantului (art.270 C pr.civ.). De exemplu, reclamantull pretinde o sumă de bani și pârâtul recunoaște numai o parte din ea. În acest caz se poate pronunța o hotărâre parțială și pentru suma recunoscută hotărârea fiind executorie imediat, pentru restul sumei ca judecata să continue. Din punct de vedere al condamnării, hotărârile se împart în: hotărâri cu o singură condamnare, prin care pârâtul este obligat la efectuarea unei anumte prestații, predarea unui bun determinat, etc.; hotărâri cu condamnare alternativă, care conțin două condamnări, dintre care, una este principală, iar cealaltă este secundară. De exemplu, pârâtul este obligat să preadea un anumit bun, iar în cazul în care nu va face predarea, să plătească o anumită sumă de bani care reprezintă contra-valoarea acelui bun.
Obținerea unei hotărâri judecătorești nu reprezintă un scop în sine al celui care sesizează instanța. Demersul judiciar urmărește o finalitate practică și anume „spunerea dreptului” de către organul învestit cu o asemenea autoritate, astfel încât dreptul abstract să devină unul concret, raportul juridic să fie transat, fără posibilitatea părților de a-l mai supune dezbaterii ulterioare. Așadar, hotărârea judecătorească va fi sursa unor modificări sau elemente noi în ordinea juridică – îndeosebi în situația hotărârilor constitutive de drepturi, care creează situații juridice noi – dar și în cazul celor declarative, întrucât dreptul până atunci contestat se consolidează prin recunoașterea jurisdicțională obținută. În mod tradițional, în doctrină se face distincție între efectele substanțiale și cele procesuale ale hotărârii. Astfel, eficacitatea substanțială este rezultatul aplicării normei de drept la situația de fapt concretă; ea conține dreptul și este de aceea, rezultatul esențial al hotărârii, deoarece, chiar și atunci când nu creează o situație juridică nouă, ea duce la înlăturarea incertitudinii asupra situației juridice existente înainte de sesizarea instanței.
În privința efectelor procesuale, adică a consecințelor produse de hotărâre ca act procedural final al instanței învestite cu soluționarea unui litigiu concret, ele constau în:
1) dezînvestirea instanței de soluționarea procesului (semel sentential dixit iudex dessinit esse iudex) ceea ce înseamnă că, în principiu, după pronunțarea hotărârii, judecătorul nu mai poate reveni asupra opiniei exprimate;
2) hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât constatările personale ale judecătorului fac dovada până la înscrierea în fals;
3) hotărârea constituie titlu executoriu, atunci când conține dispoziții care pot fi aduse la îndeplinire pe cale silită (bineînțeles, după rămânerea definitivă sau irevocabilă si după învestirea cu formulă executorie, exceptând situațiile de execuție vremelnică judiciară sau legală);
4) hotărârea se bucură de puterea lucrului judecat, opunând efectele sale, cu obligativitate, în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a fi reluată verificarea jurisdicțională asupra aspectelor deja transate (aceleasi efecte sunt impuse, dar cu titlu de opozabilitate, și terților, care pot face însă dovada contrară, pentru ei hotărârea având valoarea unui fapt juridic);
5) hotărârea face ca orice prescripție privitoare la dreptul la acțiune să fie înlocuită printr-o nouă prescripție (privitoare la dreptul de a cere executarea silită).
Prin modalitatea de soluționare a litigiului, hotărârea transează raporturi juridice substanțiale între părți, recunoscând în principiu drepturi subiective preexistente, dar care capătă o altă dimensiune prin confirmarea lor în urma unei judecăți și sancțiunea juridică ce le este astfel asigurată (asa-numitele hotărâri declarative). Uneori, cu titlu de excepție, hotărârile pot să reprezinte chiar izvorul dreptului sau al unei situații juridice noi. Ele pot, de asemenea, marca momentul de la care drepturi ce existau anterior într-o formă latentă, imprecise, insuficient determinate capătă conținut (de ex., hotărârile prin care se stabilește întinderea creanței ca urmare a prejudiciului produs prin săvârșirea unui fapt ilicit). Sub acest aspect, urmează a se distinge între două mari categorii de hotărâri: declarative și constitutive.
Rolul judecătorului este de a „spune dreptul” în cauzele ce îi sunt supuse spre judecată. Această spunere a dreptului (iuris dictio) nu înseamnă crearea lui, ci recunoașterea, declararea unor drepturi preexistente care, fiind contestate sau încălcate, sunt aduse în fața instanței pentru ca în măsura în care se probează existența lor, să se pună capăt litigiului. Înseamnă, într-un sens, cel mai general, că, atunci când în cadrul unui proces se pune problema existenței sau inexistenței unui drept, acesta este considerat, odată verificate condițiile sale de existență, ca fiind născut și putând produce efecte din ziua în care au fost întrunite elementele necesare pentru ca judecătorul să-i recunoască existența și nu doar din ziua hotărârii care l-a recunoscut. Rareori și numai atunci când legea îi recunoaște această posibilitate, judecătorul poate, prin actul său jurisdicțional, să creeze drepturi sau o situație juridică nouă, pronunțând așa-numitele hotărâri constitutive.
Concentrarea puterilor statului în mâinile aceleiasi persoane justifica posibilitatea acesteia, nu numai de a aplica și a spune dreptul, ci și de a-l crea. De aceea, în condițiile separației puterilor în stat este greu explicabilă posibilitatea judecătorului ca în soluționarea pricinilor și în virtutea atribuțiilor funcției sale publice, să facă și altceva decât să verifice și să constate, confirmându-le, drepturile părților. Situația contrară, a constituirii de drepturi prin actul său jurisdicțional este una de excepție și trebuie să-i fie recunoscută ca atare de către legiuitor. Asadar, în regulă generală, sesizând instanța cu litigiul lor, părțile cer judecătorului să constate că au un drept și că acesta le-a fost încălcat, nesocotit sau chiar dacă n-au fost încă săvârsite astfel de încălcări, pârâtul neagă sau opune acte de rezistență față de dreptul pretins de reclamant. Pe cale de consecință, hotărârile instanței nu fac decât să declare existența sau inexistența unor drepturi anterior învestirii sale și, de aceea, ele au caracter declarativ.
Stabilirea caracterului declarativ al hotărârii nu este însă întotdeauna ușor de făcut, deoarece, deși „nu creează nimic, nu transferă nimic și are drept scop doar constatarea unei situații anterioare”, un astfel de act are efecte proprii. Chiar dacă drepturile și obligațiile existau anterior, ele nu erau sancționate jurisdicțional. A constata dreptul înseamnă în același timp a-l elibera de imprecizie și îndoială, misiunea judecătorului nefiind una pasivă, de înregistrare automată a dreptului, ci ea are caracter activ, constructiv. Dreptul nu se dezvăluie în mod mecanic, automat, ci este de regulă rezultatul dezbaterilor contradictorii, al administrării probatoriului de natură să conducă la adevăr, la concluzia existenței dreptului afirmat.
Aprecierea asupra naturii declarative a hotărârii este ușor de făcut atunci când dreptul real sau de creanță, a cărui preexistență se cere a fi constatată izvorăște dintr-un contract sau dintr-un alt act juridic, pentru că acestea fiind anterioare hotărârii, este evident că ea nu face decât să le constate. Demersul este mai dificil în situația în care dreptul își are originea într-un fapt juridic, într- un delict sau cvasidelict, pentru că în această situație întinderea lui nu este determinată (de exemplu, victima unui accident solicită daune pentru prejudiciul produs). S-a spus că o creanță nu se poate naște prin simpla producere a unui fapt ilicit, întrucât acesta dă naștere doar unui drept subiectiv la reparație.
Acest drept, de a pretinde o prestație în repararea prejudiciului cauzat prin faptul contrar legii, nu se naște în mod autonom din lege, ci din manifestarea de voință a persoanei care afirmă că o reparație este datorată. Așadar, dreptul la reparație nu ar rezulta din lege – care, conținând reguli generale și abstracte, nu creează niciodată situații juridice subiective, drepturi și obligații concrete – el devenind efectiv numai în măsura în care persoana îndreptățită acționează sesizând instanța care este în măsură să sancționeze violarea legii. Faptul că dreptul capătă un conținut concret, că întinderea creanței și corelativ, a obligației de reparare a prejudiciului se realizează abia prin pronunțarea hotărârii, nu înseamnă că dreptul însuși se naște, îsi are izvorul în hotărârea judecătorească.
Deși rolul judecătorului este, într-adevăr important, pentru că el apreciază, pe baza probelor administrate, asupra cuantumului creanței, totuși dreptul subiectiv nu apare ca un produs al voinței judecătorului. Este adevărat că, înainte de pronunțarea hotărârii, un asemenea drept este vag și incert, dar în același timp, izvorul dreptului nu se află într-o putere creatoare a judecătorului. Acesta este chemat să constate dacă sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale și în funcție de probele administrate de părți, să dea certitudine dreptului pretins, care înaintea sesizării instanței exista, dar într-o stare latentă. Dovada că înaintea pronunțării hotărârii exista „ceva”, rezultă din împrejurarea că plata liber consimțită de debitor nu reprezintă o liberalitate. De asemenea, dreptul de a acționa în justiție este supus prescripției, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data la care persoana a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), izvorăște din faptul ilicit și nu din hotărâre, care doar o constată și îi conferă caracter lichid.
A susține că hotărârea este în această materie creatoare de drept ar însemna să se ignore dispozițiile legii, potrivit cărora simplul fapt ilicit poate să dea naștere dreptului la reparație (orice faptă a omului obligă pe acela din a cărui greșeală s-a cauzat, a-l repara). Asadar, se poate spune că puțin importă faptul că un drept de creanță sau real îsi are sursa într-un contract sau într-un simplu fapt; în asemenea cazuri, sursa nu se află în hotărâre, care nu creează nimic, ea nu este decât declarativă, privitoare la drepturi preexistente.
Hotărârea de „condamnare”, indiferent că obligarea pârâtului se face în temeiul unui act juridic sau, astfel cum s-a menționat anterior, în temeiul unui fapt juridic ilicit, are caracter declarativ, pentru că ea nu aduce modificări în conținutul raportului juridic litigios. Astfel de hotărâri doar pun în valoare obligații preexistente și asigură executarea silită a acestora. Din acest punct de vedere s-a spus că orice hotărâre declarativă are si un element constitutiv, pentru că ea creează un drept care nu exista anterior – dreptul la executarea silită.
Numai că acest drept trebuie considerat ca fiind în afara raporturilor juridice litigioase, ca un accesoriu al acestora, în măsura în care se verifică preexistența dreptului pretins. Pronunțând condamnarea, instanța se întemeiază pe drepturi existente anterior, al căror izvor nu-l reprezintă deci hotărârea. Împrejurarea că o asemenea hotărâre are și valoare de titlu executoriu este caracteristică activității jurisdicționale a judecătorului, învestit cu putere publică si care prin natura atribuțiunilor sale, delegate de stat, face posibilă executarea prin constrângere a obligațiilor neîndeplinite în mod voluntar, căci demersul reclamantului, atunci când aduce în fața instanței drepturi preexistente, nu este numai de a obține recunoasterea sau declararea acestora, ci de a le da o eficiență sporită – pe de o parte, încetează orice incertitudine asupra lor, iar pe de altă parte, se asigură executarea silită a acestora.
Hotărârile de partaj sunt considerate, prin voința legiuitorului și în virtutea unei ficțiuni juridice, acte cu character declarativ. A aprecia în sensul naturii declarative a partajului înseamnă însă a considera că fiecare copărtas a avut întotdeauna un drept exclusiv asupra bunurilor ce i-au fost atribuite si niciun drept asupra bunurilor atribuite în loturile celorlalți copărtași. Or, o astfel de concepție nu este decât rezultatul unei ficțiuni juridice întrucât ea neagă o realitate – perioada indiviziunii (existentă până la momentul la care i s-a pus capăt pe calea partajului) înăuntrul căreia fiecare copărtas a avut un drept indiviz asupra întregii mase, drept ce s-a transformat ulterior, devenind exclusiv în legătură cu anumite bunuri din masă, atribuite în lotul fiecăruia.
Pe calea acestei ficțiuni, starea de indiviziune este desființată retroactiv, dar acest mecanism este de natură să protejeze pe coindivizari de eventuale acte de dispoziție pe care unii dintre ei le-ar îndeplini, fără știrea și consimțământul celorlalți, în ideea prejudicierii acestora. În afara acestui caracter declarativ recunoscut potrivit reglementării actuale, s-a spus că nu trebuie neglijat nici caracterul extinctiv al partajului care este evident întrucât dreptul pe care îl avea fiecare copărtaș este stins, fie prin renunțarea abdicativă, fie prin decizia judecătorului (dreptul indiviz fiind transformat în drept exclusiv).
De asemenea, partajul ar avea și un efect liberator, deoarece stingerea dreptului fiecărui coproprietar are ca efect corelativ liberarea dreptului celui căruia bunul i-a fost atribuit. Partajul liberează dreptul de proprietate aparținând unui coproprietar de concursul celorlalți coproprietari. Hotărârea de expedient este pronunțată pe baza înțelegerii părților, care convin asupra modalității în care să pună capăt litigiului. Locul dezbaterilor fiind înlocuit de manifestarea de voință a părților, concretizată în contractul judiciar numit tranzacție, înseamnă că judecătorul în astfel de situații nu realizează o „spunere a dreptului” pe baza probelor administrate, ci doar confirmă (evident, cu forța unei hotărâri) convenția părților.
Astfel, atunci când concesiile reciproce ale părților privesc drepturi preexistente, drepturi ce făceau obiectul litigiului, înseamnă că tranzacția si, prin urmare, hotărârea de expedient vor avea caracter declarativ. În principiu, tranzacția nu are drept scop să confere părților drepturi noi, ci numai să recunoască drepturi preexistente, inclusiv garanțiile si alte accesorii (cum ar fi dobânzile) existente pe lângă creanța recunoscută, consolidându-le si punându-le la adăpostul oricărei contestații judiciare.
Chiar având caracter declarativ, hotărârea ce consfințește tranzacția, atunci când are ca obiect bunuri imobile, este supusă regulilor de publicitate. De asemenea, tranzacția și, prin urmare, hotărârea de expedient care ia act de aceasta confirmând-o, poate produce efecte constitutive sau translative de drepturi, atunci când în schimbul renunțărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează anumite prestații (în sensul de a plăti o sumă de bani, de a transmite proprietatea unui bun). Hotărârile în materie de stare civilă sunt, de asemenea, în marea lor majoritate, hotărâri declarative, pentru că ele recunosc raporturi juridice a căror sursă se află într-un fapt juridic anterior (de regulă, faptul nașterii). Au un astfel de caracter, de exemplu, hotărârea prin care se stabilește filiația față de tatăl din afara căsătoriei, cea pronunțată în tăgadă de paternitate, în contestarea recunoașterii de paternitate, hotărârea privind stabilirea maternității.
În mod asemănător produc efecte hotărârile prin care se realizează rectificarea înregistrărilor de stare civilă, întrucât acestea nu fac decât să pună de acord statutul civil al persoanei cu mențiunile existente în actele de stare civilă, în care s-au strecurat erori materiale. Persoanele beneficiare ale unor astfel de hotărâri rămân așadar „in state quo ante”, fără nicio modificare a stării civile, asa cum se întâmplă în cazul acțiunilor de stat (în modificare, contestare sau reclamație de stat). Concluzionând, în legătură cu hotărârea declarativă, trebuie spus că ea este rezultat al activității jurisdicționale, că nu este un act pur constatator, de înregistrare mecanică, automată a drepturilor preexistente. Rezultat al verificării jurisdicționale, ea este înzestrată cu attribute proprii,
dând dreptului recunoscut o existență certă, lipsită de îndoială, sancționată juridic. Astfel de hotărâri sunt înzestrate și cu atributul puterii lucrului judecat, fiind pronunțate în cadrul funcției jurisdicționale a statului și punând capăt unui litigiu după dezbaterile contradictorii ale părților.
De asemenea, deși ele valorează (atunci când pronunță condamnarea pârâtului) si titlu executoriu, acest aspect este unul accesoriu, fără a fi de natură să conducă la schimbarea caracterului declarativ, pentru că ceea ce este esențial, definitoriu, în caracterizarea unor astfel de hotărâri este preexistența dreptului. Atașarea unei puteri executorii dreptului sau determinarea, lichiditatea creanței nu sunt în măsură să afecteze natura declarativă a hotărârii, pentru că ele nu sunt decât accesorii, efectele secundare ale acesteia fiind necesare pentru finalizarea demersului în justiție si fiind, totodată, consecință a puterii publice cu care este înzestrat judecătorul în activitatea sa de judecată. Efectele acestor hotărâri se vor produce, în strânsă legătură cu declarativitatea lor, nu de la momentul pronunțării, nici de la data cererii de chemare în judecată, ci de la data nașterii dreptului. Deși misiunea principală a judecătorului este de a recunoaște sau de a nega existența unui drept afirmat de o parte și contestat de cealaltă parte – pronunțând astfel hotărâri cu caracter declarativ – există situații în care legiuitorul îi permite să creeze un drept, să-l constituie.
În asemenea cazuri, judecătorul iese din rolul său normal. El nu se mulțumește să declare un drept preexistent. Nu se mulțumește să judece, el creează dreptul. Este vorba în astfel de cazuri, despre situații juridice noi ce se creează în temeiul hotărârii, inexistente anterior acesteia.Este vorba, asadar, despre actul jurisdicțional, ca act creator al dreptului. Posibilitatea judecătorului de a adopta nu doar simple acte de jurisdicție, care să pună capăt litigiului, a fost explicată prin aceea că el îndeplineste în felul acesta acte de putere publică, în virtutea unei puteri speciale, asemănătoare cu „imperium” la romani.
Astfel de hotărâri, cu efect constitutiv, pot intervenă îndeosebi în materie de stare si capacitate civilă a persoanei. Întrucât pot apărea modificări în statutul civil si capacitatea persoanei, iar asemenea modificări nu pot fi lăsate la dispoziția persoanelor datorită consecințelor la nivel general, social, legiuitorul a recunoscut judecătorului dreptul de a interveni în asemenea materii si de a crea situații juridice noi. Rolul judecătorului nu se limitează deci doar la a constata, la a declara o incapacitate preexistentă, ci constă în a pronunța, a crea o asemenea incapacitate. Astfel se întâmplă de exemplu, în situația hotărârilor de punere sub interdicție.
Pierderea capacității persoanei – care este lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale – are loc în temeiul hotărârii judecătoresti și de la data la care aceasta rămâne irevocabilă. Starea de incapacitate nu se poate prezuma și nu poate exista înainte de intervenirea hotărârii judecătorești (care, verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, pronunță sau nu interdicția cu consecința incapacității).
Aceasta deoarece capacitatea de folosință ca si cea de exercițiu nu pot face obiect al renunțării din partea persoanei și nici al vreunei limitări în afara condițiilor prevăzute de lege. Asadar, ceea ce se prezumă este existența capacității persoanei, astfel încât hotărârea care intervine stabilind în sensul incapacității și al punerii sub interdicție, trebuie considerată ca având caracter constitutiv. Efectele hotărârii se produc așadar numai pentru viitor – în ce privește persoana pusă sub interdicție, de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii, iar față de terți, de la data îndeplinirii cerinței de publicitate (respectiv, transcrierea hotărârii în registrul anume destinat, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicția pe altă cale).
Această stare de incapacitate nu este însă irevocabilă, asupra ei putându-se reveni, prin hotărârea judecătorească, dacă au încetat cauzele care au provocat-o. În mod asemănător, cu efect constitutiv, se intervine și în situația hotărârilor prin care se declară deschisă procedura de insolvență a debitorului, ridicându-i-se acestuia dreptul de administrare (constând în dreptul de a-și conduce activitatea, de a-și administra bunurile din avere și de a dispune de acestea – potrivit art. 47 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței) și aducându-se deci limitări ale capacității de exercițiu. De asemenea, în aceeași categorie trebuie incluse și sentința sau, după caz, încheierea prin care judecătorul – sindic decide intrarea în faliment a societății comerciale, pronunță dizolvarea acesteia și totodată, ridicarea dreptului de administrare al debitorului, care este astfel îngrădit ori, mai exact, lipsit de capacitatea de exercițiu, nemaiavând posibilitatea să îndeplinească acte de administrare prin organele proprii (dacă e persoană juridică) ori în nume propriu (dacă e comerciant – persoană fizică autorizată), ci numai prin lichidatorul judiciar.
Prin închiderea procedurii de faliment în cazul persoanelor juridice se poate ajunge și la pierderea capacității de folosință, judecătorul-sindic pronunțând nu numai finalizarea acestei proceduri, ci și radierea persoanei juridice respective, când este cazul (art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006). Schimbarea statutului civil al persoanei, prin desfacerea căsătoriei, se realizează tot în temeiul unei hotărâri care creează o situație juridică nouă, producătoare de efecte juridice numai pentru viitor. Această stare civilă nouă nu poate exista în afara hotărârii judecătorești, tot astfel cum încheierea căsătoriei nu se poate realiza decât prin exercitarea atribuțiilor ofițerului de stare civilă.
A susține că hotărârea de divorț are caracter declarativ, înseamnă a recunoaște părților posibilitatea de a dispune de drepturi ce nu le sunt la îndemână și de a-și atribui calitatea de „soți divorțați” înainte ca instanța să se pronunțe. Statutul civil al persoanei depășește sfera interesului particular, pentru ca persoanele să poată hotărî asupra acestuia, iar instanța să fie pusă doar în situația de a confirma drepturi prestabilite de părți. Așa cum încheierea căsătoriei este supusă unor cerințe de fond și de formă a căror îndeplinire este verificată de către un agent public al statului, tot astfel, prin simetrie, desfacerea căsătoriei este supusă aceluiași gen de exigențe, a căror verificare este în competența judecătorului, purtător al autorității statului. Chiar dacă individul are dreptul la divorț, voința sa nu este suficientă pentru a crea un nou statut juridic, este necesar ca judecătorul să pronunțe divorțul.
Împrejurarea că individul are posibilitatea de a solicita să se verifice prin intermediul justiției valoarea, justețea dreptului său de a cere divorțul, nu este suficientă pentru a se considera că există anterior o situație juridică pe care instanța doar să o constate. O decizie a judecătorului este indispensabilă și această decizie este unul din elementele constitutive ale noii situații juridice. De asemenea, hotărârile de adopție au efect creator, ele stabilind o altă relație de rudenie (civilă) față de cea existentă anterior. Ca atare, consecințele încuviințării adopției se vor produce numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că doar de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii se nasc noile relații de familie între adoptator, rudele acestuia și copilul adoptat și, pe de altă parte, încetează raporturile de rudenie firească între copil, părinții săi și rudele din familia de origine.
Așadar, în materie de stare și capacitate a persoanei se justifică natura constitutivă a efectelor hotărârii datorită faptului că, pe de o parte, aceste elemente nu sunt imuabile și, pe de altă parte, pentru că schimbarea, modificarea lor nu pot fi lăsate la îndemâna persoanelor, depăsind sfera interesului privat. Intervenția puterii publice este necesară, acesteia aparținându-i aptitudinea de a pronunța schimbări în statutul și capacitatea persoanei. Nu înseamnă însă că toate hotărârile pronunțate în această materie, vizând starea civilă a persoanei, ar avea caracter constitutiv. Dimpotrivă, cele mai multe dintre ele se înscriu în linia generală a efectelor hotărârilor judecătorești și sunt declarative, întrucât existența sau inexistența unei legături de filiație nu rezultă din hotărâre, ci dintr-un fapt anterior, nașterea, pe care hotărârea nu face decât să-l constate.
S-a spus că ar avea caracter constitutiv și hotărârile greșite, adică acelea care, întemeindu-se pe o greșeală de fapt și de drept, ar da în mod veritabil naștere dreptului întrucât, neexistând în realitate raportul juridic din care acesta să fi luat naștere, atunci numai hotărârea judecătorească poate constitui izvorul său. De exemplu, o hotărâre condamnă o persoană la plata unei sume de bani către altă persoană, care se pretinde creditor în temeiul unui contract de împrumut. După ce hotărârea rămâne irevocabilă și intră în puterea lucrului judecat, se recunoaște faptul că acea creanță nu există, că reclamantul care a câstigat procesul nu avea în realitate calitatea de creditor și, ca atare, pârâtul nu-i datora nimic. S-ar putea spune că sursa creanței într-o asemenea ipoteză ar reprezenta-o hotărârea judecătorească, în absența contractului de împrumut afirmat de parte.
În realitate, judecătorul nu poate crea dreptul în această modalitate, pentru că altminteri, activitatea lui ar fi sub semnul aleatoriului și al discreționarului. El doar a stabilit, pe baza administrării probatoriului și a adevărului judiciar ce i s-a relevat astfel, existența unui drept de creanță. Hotărârea pronunțată într-o asemenea situație nu este deci constitutivă. Fiind irevocabilă și intrată în puterea lucrului judecat, ea produce efecte prezumându-se că exprimă adevărul; ea afirmă existența unui contract și acesta este deci considerat că există, reprezentând izvorul dreptului de creanță afirmat în proces.
Deși reprezintă o situație anormală, totuși, epuizarea căilor de atac și intrarea hotărârii în puterea lucrului judecat în această modalitate (eronată) nu o transformă în izvor de drepturi în afara raporturilor juridice dintre părți. Importanța distincției între hotărârile declarative și cele constitutive constă în modalitatea, diferită, în care acestea își produc efectele. Astfel, în timp ce hotărârea declarativă nu face decât să constate drepturi preexistente și, deci, să producă efecte pentru trecut, de la data nașterii respectivelor drepturi, hotărârea constitutivă fiind cea care creează dreptul, nu poate avea efecte decât pentru viitor.
Hotărârea declarativă se opune celei constitutive pentru că, în timp ce prima dezvăluie, pune în valoare un drept a cărui sursă preexistă judecății, cea de-a doua constituie ea însăși sursa dreptului. În privința hotărârilor declarative și a întoarcerii efectelor lor în timp, în doctrină s-a făcut distincția între declarativitatea efectelor și retroactivitatea acestora. Astfel, deși între cele două există o strânsă legătură – din moment ce un act declară o situație existentă anterior, este normal ca și consecințele acestei situații să se producă din ziua în care a luat naștere, în acelasi timp, declarativitatea nu se suprapune retroactivității. Retroactivitatea presupune intervenirea asupra unei situații din trecut or, hotărârea declarativă nu creează retroactiv dreptul, ea nu face decât să-l recunoască în starea lui preexistentă. Este vorba, deci, de simpla recunoaștere a unei situații anterioare și nu de crearea retroactivă a unei situații noi.
Efectele hotărârilor declarative se întorc în timp, nu în temeiul unei retroactivități – căci ele nu vin să modifice nimic pentru trecut ci, datorită naturii actului de a declara drepturi preexistente, recunoscându-le astfel, de la momentul nașterii lor. De asemenea, situația recunoscută de hotărârile declarative va trebui să fie respectată și pentru viitor. În privința hotărârilor constitutive, pentru că acestea aduc elemente noi în ordinea juridică, creând dreptul, constituindu-l, ele își vor produce efectele pentru viitor. Dacă, din punct de vedere al producerii în timp a efectelor substanțiale ale celor două categorii de hotărâri există diferențe, în ce privește întinderea (sfera) acestor efecte, nu mai sunt deosebiri. Ambele stau sub semnul relativității lucrului judecat și, ca atare, efectele lor sunt obligatorii față de părți și opozabile terților.
Împrejurarea că prin hotărârile constitutive se creează drepturi nu le dă acestora o autoritate absolută, care să depăsească prin efectele ei sfera părților din proces, pentru a se impune cu aceeași putere și terților. Asemenea hotărâri sunt pronunțate în cadrul funcției jurisdicționale, ca și cele declarative, iar faptul că unele dintre ele nu pot fi puse în discuție de către terți (de ex. hotărârea de divorț care se opune tuturor, în aceleasi condiții ca și căsătoria) se datorează naturii dreptului sau situației juridice nou create, iar nu extinderii relativității lucrului judecat față de terți.
Concluzionând, pe aspectul distincției între hotărârile declarative și cele constitutive, în literatura juridică s-a observat, metaforic, faptul că hotărârile declarative sunt oglinzi ale drepturilor, în timp ce hotărârile constitutive sunt surse, izvoare ale drepturilor. Fără îndoială, oglinda pare uneori să creeze lumina, să fie o sursă de lumină, iar sursa, asemenea unei oglinzi, să reflecte lumina. Fără îndoială, anumite hotărâri declarative dau impresia de a crea dreptul pe care îl fac să iasă din umbră, iar hotărârile constitutive conțin, prin soluția dată unui conflict, dezvăluirea unor drepturi anterior contestate.
Există situații în care criteriul preexistenței sau nu a dreptului afirmat, suficient pentru a face departajarea între hotărâri declarative și hotărâri constitutive, nu este de ajuns pentru a spune despre o hotărâre judecătorească faptul că ar aparține unei categorii sau alteia. Anterior sesizării instanței și pronunțării hotărârii, există „ceva”, o situație juridică suficient conturată pentru a nu se putea spune că ea a luat naștere în baza hotărârii și, în acelasi timp, insuficientă prin ea însăși, fără intervenția instanței, pentru a da naștere dreptului.
Se pot încadra în această categorie hotărârile de constatare a uzucapiunii sau cele prin care se suplinește consimțământul părții la încheierea unui anumit act juridic. Astfel, în materia uzucapiunii nu este suficient să se fi exercitat posesiunea utilă în termenul definit de lege, pentru ca prin aceasta partea să-și fi dobândit dreptul de proprietate. Prin împlinirea termenului de prescripție achizitivă, nu va rezulta uzucapiunea, pentru aceasta va mai fi nevoie și de invocarea ei, judecătorii neputând aplica prescripția dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc (art. 2511 N.C. civ.), el nedevenind ipso iure titularul dreptului uzucapat.
Pentru a transforma situația de fapt existentă anterior judecății într-o situație de drept, este necesar ca prescripția să fie invocată în fața justiției de către posesor si acesta să facă dovada posesiei utile înăuntrul termenului stabilit de lege, deci, prescripția achizitivă nu operează de drept și ea nu desființează ipso iure dreptul aceluia contra căruia a curs decât după ce este opusă acestuia și după ce se constată pe cale judecătorească faptul că uzucapiunea s-a împlinit. Aceasta explică și de ce renunțarea la beneficiul uzucapiunii – prin neinvocarea și neopunerea acesteia adevăratului proprietar, nu creează un drept nou în persoana acestuia, urmare a renunțării făcute de posesor. Ori de câte ori prescripția nu este opusă și acela care putea să o invoce a renunțat la ea, dreptul pe care ea îl desființa este menținut.
Anterior sesizării instanței și invocării uzucapiunii nu există decât o stare de fapt, de care legea leagă anumite consecințe juridice, în măsura în care se face dovada îndeplinirii exigențelor ei. Această transformare din situație de fapt în situație de drept are loc în baza hotărârii instanței care, pe de o parte, verifică și constată existența prealabilă a posesiei utile, pasnice și netulburate de nimeni, iar, pe de altă parte, recunoaște efecte juridice acestei stări de fapt și împrejurarea că în patrimoniul posesorului s-a născut un drept de proprietate, corelativ stingerii acestuia în patrimoniul adevăratului proprietar. Printr-o ficțiune juridică, această recunoastere a dreptului de proprietate se va face cu efect retroactiv, reclamantul urmând a fi considerat proprietar, nu de la data pronunțării hotărârii, ci din momentul în care a început exercitarea posesiei. Hotărârea pronunțată în această materie va produce deopotrivă efecte retroactive, considerându-l pe posesor ca fiind proprietar din ziua intrării în posesie și efecte pentru viitor, ca mod de dobândire a proprietății.
Hotărârea nu poate fi considerată pur declarativă, pentru că anterior sesizării instanței nu exista decât o stare de fapt și nici constitutivă prin ea însăși, pentru că la baza recunoașterii dreptului se află posesia exercitată de parte. O astfel de hotărâre întrunește atât elemente declarative, cât și elemente constitutive, astfel încât din punct de vedere al efectelor sale – produse atât pentru trecut (dând eficiență juridică unei situații anterioare), cât și pentru viitor, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, poate fi considerată ca având caracter mixt.
În mod asemănător apreciem că se întâmplă și în situația în care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. În ce privește fundamentul juridic al unei cereri cu un astfel de obiect, până în anul 1990 el a fost reprezentat de dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958, care permiteau ca în situația nerespectării formei autentice pentru înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții, să se pronunțe o hotărâre, care să suplinească această cerință, transferând astfel dreptul de proprietate. Se considera că înscrisurile sub semnătură privată care consemnau înstrăinarea bunurilor imobile, deși nule absolut ca acte de înstrăinare, erau totuși valabile ca antecontracte de înstrăinare, ce dădeau naștere unor obligații de a face, respectiv, de a întreprinde toate demersurile necesare în vederea încheierii valabile a contractului de înstrăinare, deci inclusiv de a se prezenta la notariat pentru a-și exprima consimțământul la autentificarea actului.
După abrogarea Decretului nr. 144/1958 s-a pus problema dacă mai este posibilă pronunțarea unor asemenea hotărâri și care este fundamentul lor juridic. Referitor la admisibilitatea cererilor cu acest obiect, majoritatea doctrinei, ca și practica de altfel, au apreciat în sensul posibilității învestirii instanței și valorificării pretenției prin intermediul acestei căi procedurale. Asupra temeiului juridic ce îndreptățeste formularea cererii de chemare în judecată și obținerea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, s-au susținut mai multe teorii:
a) Decretul nr. 144/1958, în vigoare la data încheierii antecontractului, ar supraviețui și ar fi în continuare aplicabil raportului juridic dintre părți, fiind vorba de un caz special de ultraactivitate a legii;
b) revenirea la principiul consensualismului urmare a abrogării legilor restrictive (care au impus condiții de formă sau au scos imobile din circuitul civil), ceea ce ar însemna că acelasi acord de voință ar fi producător de alte efecte juridice, operând transmiterea dreptului de proprietate, astfel încât reconvertirea privește doar efectele și nu acordul însuși.
Opinia care s-a impus prin forța argumentelor juridice a fost însă aceea potrivit căreia temeiul pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic se regăseste în principiile executării în natură a obligațiilor asumate si reparării directe, în natură, a prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor, principii care se regăsesc în dispozițiile art. 1516 și reglementează dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației.
Dacă în materie de stare și capacitate a persoanei efectul constitutiv al hotărârii poate fi justificat prin rațiuni de ordine socială, publică, nefiind permis părților să intervină asupra unor asemenea elemente si să le modifice, în materia proprietății astfel de argumente nu ar putea fi primite, căci, a face să treacă un drept patrimonial de la o persoană la alta, este un domeniu al voinței personale, individuale.
Ar fi o concepție socialistă a dreptului în a permite forței publice să dispună de proprietăți, făcându-le să treacă de la o persoană la alta. În realitate însă, transferul proprietății nu are loc prin voința judecătorului, ci în temeiul convenției părților. Anterior sesizării instanței, părțile au convenit asupra vânzăriicumpărării, iar solicitarea pronunțării hotărârii se face pentru că, nesocotindu-și obligațiile asumate, una dintre ele nu mai este de acord cu perfectarea vinderii-cumpărării.
Așadar, instanța intervine pentru a analiza elementele înțelegerii părților si numai în măsura în care constată că una dintre ele, încălcându-si angajamentele luate, refuză încheierea în formă autentică a contractului, pronunță hotărârea care vine să suplinească această cerință. Instanța nu face decât să sancționeze în această modalitate atitudinea culpabilă a părții în legătură cu obligațiile pe care asumându-și-le, nu le-a îndeplinit ulterior. Nu judecătorul este acela care dispune transferul dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, ci părțile, prin manifestarea lor liberă de voință, anterioară judecății, au convenit în acest sens.
Este adevărat că hotărârea marchează momentul de la care se realizează efectiv transferul proprietății. Dar, anterior acestui act al instanței exista „ceva”, un raport juridic al părților, generator de drepturi și obligații, care a constituit temeiul pronunțării hotărârii judecătorești. Deci, pe de o parte, hotărârea constată existența antecontractului și din acest punct de vedere produce efecte declarative iar, pe de altă parte, asigură eficiența acestui antecontract, transformându-l, potrivit voinței inițiale a părților, într-un contract, producând sub acest aspect efect constitutiv (în sensul că obligația de a face generată de antecontract se transformă în obligație de a da). Are loc așadar, o transformare a dreptului părții ce a sesizat instanța dintr-un drept de creanță, corelativ unei obligații de a face, izvorâte din antecontract, într-un drept de proprietate. Dar, nu judecătorul creează dreptul de proprietate, ci acesta își are sursa în convenția părților.
Criteriul preexistenței sau nu a dreptului, în funcție de care să se aprecieze asupra naturii declarative ori constitutive a hotărârii, nu funcționează nici în situația în care, pe cale judecătorească, se urmărește a se obține aplicarea unei sancțiuni (datorită nerespectării unei dispoziții legale sau neîndeplinirii unei obligații). Este cazul, de exemplu, al acțiunii în anularea (nulitatea) unui act juridic, în rezoluțiune sau reziliere, în revocarea donației pentru ingratitudine sau neexecutare de sarcini, în reducțiunea liberalităților excesive. În astfel de ipoteze nu se poate spune că a preexistat un drept subiectiv (în a obliga la desființarea, ineficacitatea actului), ci doar o putere pe care o persoană o are, sub ocrotirea legii, fie de a modifica sau desființa unele situațiuni și drepturi existente, fie chiar de a face să se nască drepturi noi, situațiuni noi, consecințe juridice noi.
Asemenea posibilități, care nu corespund unor drepturi propriu-zise pentru că nu conferă nicio putere imediată asupra unui obiect sau a unei persoane ca în cazul unui drept real sau de creanță, ci doar permit titularului lor să realizeze noi efecte juridice printr-o activitate proprie, au fost denumite drepturi secundare ori drepturi – mijloace sau drepturi potestative. Prin intermediul lor se obține restabilirea unei situații create prin încălcarea ordinii de drept sau sancționarea neîndeplinirii unor obligații legale asumate. Activitatea judiciară se declansează și rolul judecătorului intervine nu pentru a constata drepturi preexistente, ci pentru a face posibilă stingerea unor drepturi.
Potrivit art. 258 alin. 3 C. pr. civ., „după pronunțarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale.” Textul consacră regula potrivit căreia odată ce s-a pronunțat, spunând dreptul în cauza concretă ce l-a învestit, judecătorul încetează de a mai fi judecător raportat la acel litigiu față de care el își epuizează puterea sa de jurisdicție (iudex dessinit esse iudex sau iudex corrigere sententiam suam amplicus non potest sau iudex postquam semel sententiam dixit postea iudex esse desinit). Această regulă, care exprimă efectul extinctiv si forța obligatorie a hotărârii față de judecător, își găsește aplicabilitatea nu numai cu privire la hotărârile pronunțate în materie contencioasă, care transează deci un litigiu, ci și în privința celor date în procedură grațioasă sau vremelnice, provizorii, de exemplu ordonanțele preșidențiale, sechestrul judiciar, pensia de întreținere asupra cărora instanța nu poate reveni (prin adoptarea altor soluții), câtă vreme nu s-au modificat împrejurările avute în vedere la momentul pronunțării lor. De asemenea, regula se aplică și în situația încheierilor interlocutorii întrucât, potrivit art. 268 alin. 3 C. pr. civ., judecătorii sunt legați de acele încheieri care, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei.
Nu la fel se va întâmpla în cazul simplelor încheieri premergătoare (preparatorii), care conțin măsuri de organizare și administrare a judecății în cadrul diferitelor termene de judecată și asupra cărora instanța poate reveni, dar sub condiția motivării măsurii. Din punct de vedere probator hotărârea este un înscris autentic, întocmit cu toate exigențele prevăzute de N. C. civ. pentru a avea această valoare. Acest înscris, pentru relațiile dintre părți consemnează drepturi si obligații presupuse a exprima adevărul raporturilor juridice dintre ele si care nu poate fi combătut prin nicio altă probă (după epuizarea exercițiului căilor de atac). Față de terți, acelasi înscris constată însă fapte juridice, posibil de combătut prin dovada contrară.
Deși înscrisul care dă forma hotărârii judecătoresti este, astfel cum s-a menționat, unul autentic, aceasta nu ar putea să însemne că titlurile anterioare deținute de părți, sub semnătură privată, se convertesc în titluri autentice. Hotărârea are, în principiu, caracter declarativ, constatând drepturi preexistente. Aceasta înseamnă că, desi consemnată într-o chitanță sub semnătură privată, convenția poate fi valabilă (în absența cerinței formei autentice), dreptul avându-si temeiul într-o astfel de convenție si fiind doar sancționat pe cale judecătorească (fără a opera o novație care să presupună că izvorul dreptului se află în hotărârea judecătorească). În fapt, dreptul material recunoscut prin hotărâre nu suferă nicio prefacere esențială prin pronunțarea acesteia. Vechea obligație subzistă, cu toate accesoriile ei. Ceea ce se modifică este dreptul la acțiune. Acest drept, sub prima sa formă, aceea de acțiune în obligare sau condamnare, fiind consumat, prin exercitarea lui, este înlocuit, de la data rămânerii definitive a hotărârii, prin dreptul la acțiune, în a doua sa formă, aceea de acțiune în executare.
Numai în situația hotărârilor constitutive de drepturi – cum ar fi hotărârea care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare – se poate spune într-adevăr, că a avut loc o conversiune a înscrisului sub semnătură privată în înscris autentic, abia din acest moment convenția căreia îi lipsea un element constitutiv (forma autentică), urmând a produce efecte juridice. Revenind la valoarea probatorie, de înscris autentic, a hotărârii judecătoresti, urmează a aprecia că declarațiile făcute în fața instanței, obiect al constatărilor personale ale judecătorului, vor face dovada până la înscrierea în fals. Referitor însă la conținutul declarațiilor părților (răspunsul la interogatoriu) sau ale martorilor – chiar consemnate în hotărâre si fundamentând raționamentul instanței – ele vor face dovada până la proba contrară. În calea de atac, suplimentarea probatoriului poate conduce la stabilirea altei situații de fapt si la pronunțarea unei alte soluții. Aceasta înseamnă că mijloacele de probă administrate inițial, fie au fost insuficiente pentru determinarea faptelor deduse judecății, fie au fost interpretate gresit, în absența coroborării cu alte elemente probatorii – si că ele au putut fi combătute prin dovezi contrare.
În cazurile în care partea care a pierdut procesul este condamnată să dea, să facă, sau, după caz, să nu facă ceva, hotărârea judecătorească constituie titlu executoriu putând fi pusă în executare silită contra părții căzute în pretenții care nu si-a executat de bunăvoie obligația cuprinsă în titlul executoriu. Pentru ca o hotărâre să poată fi pusă în executare, ea trebuie să îndeplinească anumite condiții, de fond si de formă. Hotărârea judecătorească, fiind expresie a puterii judecătorului de a transa litigiile, are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiasi judecăți, asigurând astfel stabilitatea si securitatea raporturilor juridice. Ceea ce s-a tranșat jurisdicțional se opune între părți cu valoare absolută, iar față de terți cu valoarea unei prezumții relative împotriva căreia se poate face dovada contrară. Necesitatea ca hotărârea pronunțată de judecător să pună capăt definitiv litigiilor dintre părți, fără posibilitatea reluării lor, datorită incertitudinii ce s-ar fi creat, a apărut încă la romani, în cea mai veche procedură de judecată, aceea a legisacțiunilor (legis actiones), nimănui nefiindu-i permis să folosească aceeasi legisacțiune de două ori pentru satisfacerea aceluiasi interes.
Concluzionând, apreciem că puterea de lucru judecat a unei hotărâri si interzicerea reluării verificărilor jurisdicționale asupra aspectelor transate, nu se datorează faptului că s-ar fi consumat acțiunea cu ocazia primei judecăți, sau că între părți s-ar fi încheiat, în momentul sesizării instanței, un contract – prin supunerea litigiului lor judecății – astfel încât sunt obligate să-l respecte, ori exprimării adevărului de către hotărârea care a închis prima judecată. În realitate, principiul puterii lucrului judecat îsi are fundamentul în necesitatea de a pune capăt litigiilor dintre părți, de a nu le eterniza prin reluarea lor la nesfârsit.
Verificarea jurisdicțională odată finalizată, ea nu mai poate fi reluată pentru că altminteri ar fi afectată însăsi autoritatea justiției și respectul pe care fiecare trebuie să-l aibă „pentru actele de suveranitate și pentru legile țării sale”. Autoritatea lucrului judecat interesează ordinea publică si are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicțiilor judecătoresti, care ar slăbi respectul datorat justiției și ar micșora încrederea și demnitatea de care trebuie să se bucure în stat puterea judecătorească, iar, pe de altă parte, necesitatea de a se pune capăt contestațiilor dintre împricinați care, prin posibilitatea de a reveni mereu înaintea justiției, ar arunca cea mai mare incertitudine în tranzacțiile omenești.
Pe lângă efectele procesuale deja analizate, hotărârea judecătorească prin care partea căzută în pretenții a fost condamnată să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul celeilalte produce si un alt efect specific: ea face ca prescripția dreptului la acțiune în sens material – prescripție de drept material, substanțial – să fie înlocuită printr-o nouă prescripție de drept procesual civil – prescripția dreptului de a cere executarea silită. Altfel spus, hotărârea judecătorească ar avea drept efect și crearea unei noi acțiuni, susceptibilă de exercitare pentru executarea hotărârii. Referitor la acest drept, de a cere executarea silită, într-o opinie s-a afirmat că el ar face parte din dreptul la acțiune în sens material, care ar comporta două forme deosebite – aceea a dreptului la acțiunea în obligare sau condamnare si aceea a dreptului la acțiunea în executare.
S-a susținut însă și opinia contrară, după care executarea silită nu este o parte integrantă a acțiunii, ci o parte a procesului civil, ultima sa fază, necesară numai atunci când titlul executoriu obținut urmare a admiterii acțiunii nu este executat de bunăvoie. Așadar, există mai întâi o prescripție a dreptului material la acțiune si abia apoi, după ce s-a obținut în temeiul acelei acțiuni o hotărâre executorie, începe să curgă o prescripție nouă, prescripția dreptului de a cere executarea silită în temeiul titlului executoriu obținut. Faptul că există un drept la acțiune în executare silită, distinct de dreptul la acțiune în sens material rezultă cu evidență din reglementarea diferită a prescripțiilor celor două drepturi.
În concluzie, o hotărâre supusă executării si cu privire la care nu a fost valorificat dreptul recunoscut judecătoreste pe cale silită trebuie considerată că si-a pierdut si puterea de lucru judecat care, în caz contrar, (al perpetuității acesteia), ar rămâne oricum lipsită de orice eficiență (partea căreia i se opune având posibilitatea invocării excepției lucrului judecat, iar instanța, obligația verificării acestui aspect). În schimb, pierzându-se puterea lucrului judecat, în măsura în care dreptul la acțiune (în sens material) nu s-a prescris, există facultatea sesizării din nou a instanței si obținerii unui nou titlu. În cadrul procesului astfel declansat hotărârea anterioară urmează să fie folosită ca simplu mijloc de probă. Totodată, posibilitatea administrării și altor mijloace de probă poate conduce la stabilirea unei situații de fapt diferite și la concluzia netemeiniciei acțiunii (deci, la o altă soluție decât cea din primul proces, admisibilă în condițiile în care este vorba de o nouă evaluare judiciară, pe baza altor mijloace de probă sau a unor probe suplimentare față de cele care au stat la baza primei hotărâri), C.pr.civ. art. 1200, art. 1202, art. 1202. Actul jurisdicțional, (ca orice act juridic, în general) produce pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți.
Ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, (respectiv, de prezumție relativă).
Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2351 din 14 martie 2007.
La 8 august 2005 reclamantul D.I.-M. a chemat în judecată pârâta S.C. U.P.E.T. S.A., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care aceasta să fie obligată să-i respecte dreptul de proprietate și posesia asupra unui imobil situat în Târgoviște, județul Dâmbovița (compus din construcție în regim P + 4 și teren de 1266 mp, din care 835 mp suprafață construită).
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că a adjudecat imobilul, urmare a scoaterii la licitație publică a acestuia, datorită punerii în executare a unor titluri de creanță pe care le aveau diferiți creditori împotriva societății pârâte. Că, a achitat în întregime prețul licitației (de 2.750.000.000 lei) și i s-a eliberat actul de adjudecare, act ce constituie titlu de proprietate.
Cu toate acestea, urmărind să obțină un dublu avantaj, fără a-i restitui prețul licitației, pârâta a formulat contestație la executare, în cadrul căreia s-a dispus, fără citarea reclamantului, anularea formelor de executare și restabilirea situației anterioare. A susținut reclamantul, că în caz de adjudecare, restabilirea situației anterioare nu se poate realiza prin încasarea de către pârâtă a sumei plătite de adjudecatar, actul de adjudecare neputând fi anulat, întrucât el a participat cu bună-credință la licitația de vânzare a imobilului.
Prin sentința nr. 343/S/16.12.2005 Tribunalul Brașov, Secția civilă a respins acțiunea formulată, ca neîntemeiată. Pentru pronunțarea acestei soluții, prima instanță a reținut în fapt, că după emiterea actului de adjudecare în favoarea reclamantului, a fost pronunțată sentința nr. 280 din 29 ianuarie 2004 a Judecătoriei Târgoviște, conform căreia a fost admisă contestația la executare formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și anulate formele de executare silită din dosarul menționat anterior, cu privire la vânzarea bunurilor imobile aparținând S.C. U.P.E.T. S.A. (respectiv, cămin de nefamiliști, teren aferent căminului și teren de tenis).
Ulterior, prin sentința nr. 492 din 13 februarie 2004, Judecătoria Târgoviște a dispus și repunerea în situația anterioară executării silite (hotărârea devenind irevocabilă prin nerecurare).
S-a constatat, față de aceste hotărâri judecătorești, că reclamantul nu mai justifică un titlu de proprietate, întrucât acesta i-a fost anulat odată cu celelalte forme de executare silită, în cadrul contestației la executare.
În ce privește susținerea reclamantului, potrivit căreia hotărârile nu i-ar fi opozabile, întrucât nu a fost parte în proces, a fost înlăturată cu motivarea că, fără a se impune terțelor persoane, efectele obligatorii ale hotărârii, în același timp, acestea nu pot să ignore ceea ce s-a statuat judecătorește irevocabil. De altfel, aspectul pretins de reclamant, în legătură cu valabilitatea în continuare a actului său de adjudecare, ce nu ar fi făcut obiectul anulării, odată cu celelalte forme de executare, a fost anterior supus judecății și apreciat ca neîntemeiat.Această statuare a instanței în cadrul procedurii declanșate de către reclamant, de predare a posesiei imobilului a intrat în puterea lucrului judecat, se bucură de prezumția de adevăr, conform art. 1200 pct. 4 Cod civil și nu poate fi infirmată în prezentul proces.
De asemenea, afirmația reclamantului, în sensul că restabilirea situației anterioare efectuării formelor de executare silită nu ar implica reîntoarcerea în patrimoniul pârâtei a imobilului în litigiu, a fost apreciată nefondată, cu referire la dispozițiile art. 4041 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă. S-a reținut că, în conformitate cu aceste prevederi legale, restabilirea situației anterioare în ipoteza menționată, a anulării formelor de executare, se realizează tocmai prin predarea imobilului (neavând relevanță sub acest aspect, plata prețului de către adjudecatar și nici buna-credință a acestuia la momentul emiterii actului de adjudecare).
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât nu a ținut cont de lipsa efectelor anulării formelor de executare asupra vânzării bunului la licitație. S-a arătat că este greșit considerentul instanței potrivit căruia plata prețului adjudecării nu are relevanță, după cum este criticabilă soluția instanței și pentru că nu a sesizat „inacțiunea debitorului în sensul opririi procedurii execuționale”, ceea ce trebuia interpretat ca o dovadă certă a faptului că solicitarea formulată pe calea contestației la executare constituie o acțiune frauduloasă, mai ales că „vânzarea la licitație nu face parte din formele de executare anulate pe calea contestației la executare”.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 171/Ap din 19 aprilie 2006 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă. În considerentele deciziei s-a reținut că, față de dispozițiile art. 359 alin. 3 Cod procedură civilă, actul de adjudecare emis de executorul judecătoresc constituie titlu executoriu și neavând caracter jurisdicțional, el poate fi anulat sau modificat în procedura executării silite. În speță, actul de adjudecare invocat de reclamant, ca reprezentând titlul său de proprietate, a fost anulat o dată cu toate celelalte forme de executare silită ce l-au precedat, efectuate în dosarul de executare nr. 119/2003, prin sentința civilă nr. 280 din 25 ianuarie 2004 a Judecătoriei Târgoviște, rămasă irevocabilă prin nerecurare.
De asemenea, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 492 din 13 februarie 2004 a Judecătoriei Târgoviște (irevocabilă prin nerecurare) s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. Aceste hotărâri irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat, îi sunt opozabile reclamantului chiar dacă nu a fost parte în proces, întrucât potrivit art. 1200 pct. 4 Cod civil, statuările instanțelor judecătorești au valoarea unor prezumții legale, provin de la o putere publică și se răsfrâng indirect și asupra terților. De aceea, a fost găsită nefondată critica apelantului, conform căreia tribunalul ar fi reținut anularea titlului său de proprietate prin hotărâri judecătorești care nu-i sunt opozabile.S-a apreciat ca neîntemeiat și motivul de apel vizând restituirea sumei încasate ca preț de la adjudecatar.
În acest sens, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 4041 alin. 1 Cod procedură civilă, la faptul că actul de adjudecare (titlul de proprietate) al reclamantului fiind anulat, este lipsită de relevanță juridică în cadrul litigiului în revendicare, împrejurarea că nu a fost restituit prețul adjudecării (aspect care poate constitui obiect distinct al procedurii întoarcerii executării). Instanța de apel a reținut și că tribunalului nu i se poate imputa faptul că „nu ar fi sesizat inacțiunea debitorului în sensul opririi procedurii execuționale”, câtă vreme aceasta era ținută a examina o acțiune în revendicare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-reclamant, care a susținut următoarele aspecte de nelegalitate:
– Instanța de apel nu a luat în discuție în motivarea deciziei, criticile formulate prin intermediul apelului, întrucât deși este stabilit „cu acte, în mod neechivoc” că reclamantul este adjudecatarul imobilului revendicat, nu a dat nici o eficiență titlului de proprietate prezentat.
– Instanța a apreciat greșit că actul de adjudecare a fost anulat, în condițiile în care hotărârile pronunțate în cadrul contestațiilor la executare nu-i sunt opozabile recurentului și în plus, nu s-a observat că în realitate, prin respectivele hotărâri nu s-a pronunțat și anularea titlului reclamantului. Aceasta, întrucât prin sentința nr. 280/2004 a Judecătoriei Târgoviște s-au anulat formele de executare referitoare la vânzarea din 17 noiembrie 2003 (executorul întocmind ulterior alte forme și stabilind termen de licitație la 5 ianuarie 2004), iar prin sentința nr. 492/2004 s-a respins contestația la executare pe autoritate de lucru judecat, fără ca instanța să observe că este vorba de alte forme de executare și nu de cele pentru licitația din 17 noiembrie 2003.
În aceste condiții, licitația din 5 ianuarie 2004, urmare căreia s-a emis actul de adjudecare a rămas valabilă, iar reclamantul deține un titlu de proprietate valabil.S-a apreciat în mod eronat, în considerentele deciziei atacate, că statuările instanței din hotărârile anterioare se impun, cu valoarea unor prezumții legale și terților; că există autoritate de lucru judecat a acestor hotărâri și față de reclamant, deși neavând calitate de parte în procesele respective, ele nu-i sunt opozabile.
În felul acesta, a fost nesocotit principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și faptul că autoritatea de lucru judecat operează numai față de părțile din proces, nu și împotriva terților. Rezultă că, pentru a fi incident art. 1200 pct. 4 Cod civil, era necesar ca hotărârile pronunțate în contestațiile la executare să fie opozabile reclamantului prin participarea acestuia la proces; că, această situație neregăsindu-se în speță, actul de adjudecare invocat este valabil, în acțiunea în revendicare promovată fiind ignorate efectele juridice ale titlului de proprietate al reclamantului.
Recursul este nefondat.
– Susținerea privitoare la nemotivarea hotărârii și neluarea în discuție a criticilor formulate în apel (cu incidența art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă) este contrazisă de conținutul deciziei atacate, în care se regăsesc argumentele care susțin soluția instanței, cu referire punctuală asupra criticilor aduse prin motivele de apel.De altfel, recurentul nu indică ce motiv de apel ar fi rămas fără analiză din partea instanței.
Contrar celor afirmate de recurent, instanța a analizat probele administrate în cauză, împrejurarea că a dat acestora o altă valoare decât cea pretinsă de parte (în legătură cu valabilitatea titlului său de proprietate), neputând avea semnificația ignorării criticilor formulate.
– În privința efectelor recunoscute de instanță hotărârile judecătorești pronunțate în procesele anterioare, critica este de asemenea nefondată.
Astfel, actul jurisdicțional, (ca orice act juridic, în general) produce pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți. Ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, (respectiv, de prezumție). Aceasta însemna, raportat la datele speței, ca reclamantul să demonstreze, fie că nu a existat notată în cartea funciară o somație în legătură cu executarea unei creanțe bugetare împotriva aceluiași debitor – proprietar al imobilului adjudecat (ceea ce a constituit temeiul contestației la executare și al anulării formelor de executare), fie că, anulându-se formele de executare, soluția nu a privit și actul de adjudecare al reclamantului.
Apărările în proces ale recurentului au privit acest din urmă aspect și ele au fost corect înlăturate de către instanțele fondului, care au realizat o corectă interpretare a celor dispuse prin hotărârile judecătorești anterioare. Astfel, potrivit sentinței nr. 280 din 29 ianuarie 2004 a Judecătoriei Târgoviște, admițându-se contestația la executare formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, s-au anulat formele de executare îndeplinite în dosarul nr. 119/2003 al B.E.J. D.M. (dosar în care a fost emis și actul de adjudecare al reclamantului, la 5 ianuarie 2004). În dispozitivul hotărârii nu se face referire doar la vânzarea silită din 17 noiembrie 2003, ci dimpotrivă, se anulează formele de executare cu privire la bunurile imobile aparținând societății U.P.E.T. – S.A., constând în cămin nefamiliști și teren aferent imobilului (adjudecate de către reclamant) și teren de tenis.
Prin această vânzare se adjudecase numai terenul de tenis, celelalte imobile făcând obiectul adjudecării ulterioare (din 5 ianuarie 2004) în favoarea reclamantului și care astfel, față de conținutul hotărârii menționate, intră în noțiunea formelor de executare supuse anulării.Această chestiune, a întinderii formelor de executare anulate, a fost tranșată și prin sentința nr. 492/13 februarie 2004 a Judecătoriei Târgoviște, potrivit căreia s-a respins contestația la executare formulată de S.A. U.P.E.T. S.A. prin care s-a solicitat anularea procesului-verbal de licitație din 5 ianuarie 2004, reținându-se că există pe acest aspect autoritate de lucru judecat față de sentința nr. 280/2004 a aceleiași instanțe, prin care se dispusese deja anularea acestei forme de executare.
Mai mult, acest aspect al anulării actului de adjudecare al reclamantului a fost tranșat în cadrul procesului având ca obiect contestația la executare promovată de S.C. U.P.E.T. S.A. împotriva intimatului Dumitrescu Ion-Mihai (ca urmare a demersului acestuia de a solicita punerea în posesie asupra imobilului). Astfel, prin hotărâre irevocabilă s-a statuat că titlul invocat de reclamant, respectiv actul de adjudecare, a fost deja anulat, astfel încât nu mai poate avea efecte juridice și nu mai poate legitima dreptul de proprietate pretins de acesta.
Cu privire la cele două hotărâri pronunțate în contestații la executare față de care reclamantul a rămas terț, instanța de apel nu a reținut, așa cum în mod eronat se susține, existența autorității de lucru judecat față de recurent, ci răsfrângerea, sub forma opozabilității, a statuărilor cuprinse în respectivele hotărâri judecătorești irevocabile. Susținând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 Cod civil, recurentul ignoră faptul că hotărârile, ca mijloace de probă (prezumții legale) se impun și terților, cu precizarea că aceștia au posibilitatea să facă dovada contrară acestor prezumții care, față de ei, au caracter relativ (probă contrară ce în speță nu a fost făcută).
Aprecierile recurentului în legătură cu stabilirea prețului adjudecării, cu participarea legală a acestuia la procedura licitației nu se pot constitui în critici care să facă obiect de analiză pentru instanța de recurs, având în vedere că nu se regăsesc în considerentele deciziei atacate aspecte de natura celor menționate, care să fie combătute prin motivele de recurs. Faptul plății prețului adjudecării nu constituie și nu consolidează titlul (față de motivele de nulitate enunțate anterior), ci doar dă posibilitatea recurentului să solicite restituirea în cadrul răspunderii pentru evicțiune (art. 522 Cod procedură civilă).
Pentru considerentele expuse, stabilindu-se caracterul neîntemeiat al criticilor, recursul a fost respins. În principiu, o hotărâre străină nu poate avea de plin drept forță executorie și autoritate de lucru judecat, deoarece se opune suveranitatea statului pe al cărui teritoriu se invocă acea hotărâre. În general, în cazul în care cel care a pierdut procesul nu execută de bună voie obligația, hotărârea judecătorească este învestită cu formulă executorie și se procedează la executarea silită. Formula executorie este ordinul dat de instanța judecătorească organelor de executare silită, de a duce la îndeplinire dispozitivul hotărârii. În acest fel este pusă în mișcare forța de constrângere a statului pentru realizarea justiției.
Forța de constrângere nu se poate desfășura decât pe teritoriul statului care o exercită, iar organele de executare ale unui stat nu se pot supune ordinului dat de instanța altui stat, deoarece statele sunt suverane și egale. De aceea, forța executorie a unei hotărâri judecătorești are un caracter strict teritorial, neputând opera de plin drept pe teritoriul altui stat decât acela a cărui instanță a învestit hotărârea cu formulă executorie.
Capitolul 2. Conținutul hotărârilor judecătorești în dreptul procesual civil
Hotărârea trebuie să fie întocmită în formă scrisă și se compune din trei părți:
– practicaua;
– considerentele (motivarea);
– dispozitivul.
Dispozitivul este ultima parte a hotărârii și cuprinde soluția propriu-zisă pronunțată de către instanța de judecată cu prilejul deliberării, fiind o reproducere a minutei.
În cuprinsul dispozitivului trebuie să se regăsească modul de soluționare a fiecărui capăt de cerere, a excepțiilor, dacă este cazul, menționarea părții sau părților obligate să suporte cheltuielile de judecată, calea de atac și termenul în care se poate exercita, mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului.
Cheltuielile de judecată, cuprind taxele judiciare de timbru, timbrul judiciar, onorariile avocaților și experților, cheltuielile pentru deplasarea părților și martorilor la instanță, cheltuielile făcute pentru administrarea probelor, sumele plătite pentru deplasarea instanței cu ocazia cercetării locale, salariul cuvenit părților sau martorilor pentru ziua când s-au deplasat la instanță și pe care nu l-au încasat de la locul lor de muncă, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul, va dovedi că le-a făcut. Va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată partea care a căzut în pretenții, adică partea care a pierdut procesul. Temeiul obligației de restituire a cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.
Cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere, astfel că dacă ați câștigat procesul și ați efectuat cheltuieli, trebuie să le solicitați. Înainte de închiderea dezbaterilor, instanța trebuie să pună în vedere părților dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată. În situația în care nu ați cerut acordarea chletuielilor de judecată ori, deși le-ați cerut, instanța a omis să se pronunțe asupra solicitării, le puteți cere pe calea unei acțiuni separate, în termen de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care vi s-a dat câștig de cauză. Dacă pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța poate face compensarea lor. Când există mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.
În cuprinsul dispozitivului instanța poate să prevadă și un termen de grație. Termenul de grație reprezintă amânarea sau eșalonarea pe care judecătorul o acordă debitorului pentru executarea hotărârii. Acordarea acestui termen trebuie solicitată de debitor, instanța neputând să ia această măsură din oficiu.
În materie comercială, judecătorul nu poate acorda termen de grație.
Hotărârea se redactează de către unul din judecătorii care au pronunțat-o, în cazul completelor formate din mai mulți judecători, desemnat de către președintele completului, sau de către judecătorul unic, în cauzele care se soluționează de un singur judecător, după caz, în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare. Dacă hotărârea a fost dată cu opinie majoritară, opinia judecătorilor rămași în minoritate (opinia separată) va fi redactată în același timp cu hotărârea.
Hotărârea se întocmește în două exemplare originale, din care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune la dosarul (mapa) de hotărâri a instanței. Hotărârea se va comunica părților, în copie, după redactarea motivării de către judecător, în cazul în care legea prevede că această comunicare este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. În situația în care persoana pe care ați chemat-o în judecată, adică pârâtul, recunoaște o parte din pretenții, instanța, la cererea dumneavoastră, poate da o hotărâre parțială, în măsura recunoașterii. Hotărârea se va da fără drept de apel, împotriva sa putând fi exercitat recurs.
2.1. Practicaua
Prima parte a hotărârii judecătorești, practicaua, cuprinde mențiunile prevăzute de articolul 261 punctele 1-4 din Codul de Procedură Civilă și are rolul de a stabili dacă instanța a fost competentă, dacă compunerea a fost legală, dacă s-au respectat drepturile procedurale ale părților, ordinea dezbaterilor și celelalte reguli de procedură. În cazul în care pronunțarea nu s-a făcut la termenul la care a avut loc judecata, practicaua va cuprinde numai arătarea instanței și a completului de judecată, celelalte mențiuni fiind cuprinse în încheierea de sedință de la acel termen care face corp comun cu hotărârea. Lipsa acestei încheieri atrage nulitatea hotărârii deoarece face imposibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la compunerea instanței, prezența părților etc.
Practicaua cuprinde:
– denumirea instanței;
– ziua, luna și anul ședinței de judecată, cu mențiunea dacă aceasta a fost sau nu publică;
– numele și prenumele părților, domiciliul sau reședința lor, calitatea în care s-au judecat; numele și prenumele persoanelor mandatarilor, reprezentanților legali și avocaților;
– numele și prenumele persoanelor care au lipsit, cu indicarea calității lor procesuale și cu mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii;
– obiectul procesului (în procesul penal, enunțarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și a textelor de lege în care a fost încadrată fapta);
– arătarea dovezilor, a cererilor, susținerilor și concluziilor părților, procurorului și celorlalți participanți la proces;
– măsurile luate în cursul ședinței.
Lipsa părții introductive face imposibilă stabilirea compunerii instanței, modul de îndeplinire a procedurii de citare, actele avute în vedere, aspecte reținute în pronunțarea ei, și, în consecință, echivalează cu o lipsă a încheierii, situație care atrage nulitatea prev. de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă. În acest sens avem un exemplu prin care se pot vedea efectele neîntocmirii acestei părți importante a hotărîrii judecătorești, prin care se stabilesc datele cele mai importante privind întreaga activitate desfășurată în cadrul unui proces:
Omisiunea soluționării excepțiilor de procedură și de fond. Efectul neîntocmirii practicalei încheierii de ședință pentru termenul la care s-a respins excepția tardivității și s-a repus pe rol cauza. Stabilirea cadrului procesual dedus judecății. Art. 147 Cod procedură civilă și art. 84, 104 din Regulamentul de ordine interioară; art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă și art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă. Încheierea de ședință prin care se soluționează excepțiile conform art. 137 Cod procedură civilă, acele excepții care nu vor putea fi unite cu fondul cauzei, nu este o simplă încheiere de amânare a pronunțării ci o încheiere interlocutorie care nu mai permite instanța să revină asupra a ceea ce a decis.
Prin sentința civilă nr.2679 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Harghita s-a respins excepția tardivității acțiunii introduse de S.C. A.S. S.R.L. pentru anularea deciziilor de impunere din 27.09.2007 și 28.12.2008, emise de D.G.F.P. Harghita, respectiv anularea Deciziei nr.6 din 10 martie 2008, iar pe fond s-a admis acțiunea, s-au anulat deciziile atacate, pârâta fiind obligată și la cheltuieli de judecată în sumă de 3455,30 lei. Soluția de anulare s-a motivat cu aceea că Decizia nr.6/10.03.2008 nu este o decizie de soluționare, întrucât nu cuprinde calea de atac și instanța competentă. Se mai arată că excepția autorității lucrului judecat este greșită, iar pe fondul cauzei reclamanta și-a îndeplinit obligația conform O.P.T. mr-1 din 18.01.2006, scadența fiind la 25.01.2006, nejustificându-se nici majorările de întârziere și nici alte taxe suplimentare, culpa aparținând în exclusivitate organului fiscal, procedând cu încălcarea art.7 din Codul de procedură fiscală.
Sentința a fost recurată pentru nelegalitate și netemeinicie de către D.G.F.P. Harghita invocând în mod expres cazul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă în a cărui dezvoltare arată că s-au încălcat norme imperative din Legea nr.82/1991 a contabilității și Ordinul Ministrului Finanțelor nr.1870/2004, potrivit cărora reclamanta avea obligația menționării numărului de evidență a plății pe ordinul de plată către Trezorerie precum și datele de contact efective ale societății, care avea contabilitatea organizată în București și nu în Odorheiu Secuiesc, decontul TVA care putea ajuta la identificarea plății fiind depus și înregistrat la organul fiscal la data de 01.03.2006, în timp ce operațiunea rămasă în curs de clarificare a avut loc la 18.01.2006.
Se mai arată că, potrivit Regulamentului nr.2/2005 al B.N.R., în cazul plăților efectuate în relația cu Trezoreria Statului, ordinul de plată trebuia să conțină numărul de evidență a plății alocat de A.N.A.F. (art.3 alin.2) și că pârâta a procedat corect atunci când a considerat operațiunea în curs de clarificare.Recursul este fondat.Potrivit acțiunii introductive din 18 martie 2008, obiectul acesteia viza anularea deciziilor de impunere nr.4090737/27.09.2007 și nr.812078/28.12.2007, emise de A.F.P. Odorheiu Secuiesc, redactorul acțiunii scăpând din vedere că, potrivit art.218 alin.2 Cod procedură fiscală, raportat la art.8 din Legea nr.554/2004, poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ doar decizia pronunțată în soluționarea contestației și nicidecum actul administrativ fiscal cu privire la care este obligatorie parcurgerea procedurii administrative.
Nu numai că în forma introductivă de instanță acțiunea era inadmisibilă, dar motivarea pretinsei acțiuni nu este decât copia contestației înregistrată la pârâtă la 11.02.2008 (filele 9-14) și respinsă de pârâtă prin Decizia nr.6/10.03.2008.Cu privire la această decizie cunoscută de reclamantă la data introducerii acțiunii (18.03.2008) și la care se face referire în acțiune (fila 3) reclamanta nu formulează nici critică, cu toate că, potrivit textelor amintite, doar Decizia nr.6/10.03.2008 putea forma obiectul criticii în contencios administrativ. S-a ajuns ca în timpul procesului, după ce pârâta a ridicat o serie de excepții de inadmisibilitate, instanța să-i pună în vedere reprezentantului reclamantei (încheierea de ședință din 15.05.2008, fila 58) să-și precizeze acțiunea pentru termenul din 29.05.2008 și cu privire la Decizia nr.6/10.03.2008.
La termenul din 29.05.2008 nu s-a prezentat decât pârâta, cu toate că termenul fusese acordat la cererea reclamantei pentru întregirea cererii de chemare în judecată. Lipsa reclamantei sau a reprezentantului ca și a precizării dispuse nu s-a motivat cu nimic, iar instanța a acordat cuvântul părții prezente pe excepțiile ridicate, amânând pronunțarea la data de 5 iunie 2008. La data de 3 iunie 2008 (în termenul de pronunțare) se înregistrează o notă de concluzii depusă de reclamantă (filele 60-62), care copiază întregul răspuns la întâmpinare de la fila 55, iar în final critică Decizia nr.6/10.03.2008 pentru greșita reținere a autorității de lucru judecat.Nu se știe dacă instanța de la termenul din 5 iunie 2008 a avut în vedere concluziile depuse la registratura tribunalului la data de 3 iunie 2008, întrucât la 5 iunie 2008 nu s-a mai întocmit încheierea de ședință, neștiindu-se dacă instanța a fost compusă potrivit legii, dacă părțile au fost sau nu prezente și nici dacă s-au depus acte noi în termenul de pronunțare pe care instanța să le fi avut în vedere.
Este de observat că la termenul din 5 iunie 2008 instanța s-a pronunțat asupra excepției tardivității acțiunii, care nu a fost pusă în discuție, întrucât pârâta invocase prescripția, raportat la actul nr.3662/2006 și nicidecum la data comunicării Deciziei nr.6/2008, instanța omițând a se pronunța asupra excepției autorității de lucru judecat. Neîntocmirea practicalei încheierii de ședință din 5 iunie 2008 (fila 63 verso), când s-a respins excepția tardivității cu repunerea cauzei pe rol pentru soluționarea fondului, atrage nulitatea întregii proceduri, încălcându-se dispozițiile imperative ale art.147 Cod procedură civilă și cele ale art.84, 104 din Regulamentul de ordine interioară, care obligă la întocmirea încheierii de ședință, inclusiv a practicalei, care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu compunerea instanței, părțile prezente, concluziile puse, legalitatea procedurii din ziua pronunțării și cererile asupra cărora urmează a se delibera și pronunța în ședință publică.
Încheierea de ședință prin care se soluționează excepții conform art.137 Cod procedură civilă și care nu vor putea fi unite cu fondul cauzei nu este o simplă încheiere de amânare a pronunțării, ci o adevărată hotărâre premergătoare (interlocutorie) prin care instanța (rezolvând excepțiile) pregătește soluționarea fondului și nu permite instanței să mai revină asupra a ceea ce a decis. Or, din moment ce partea introductivă (practicaua) n-a fost întocmită este imposibil de stabilit compunerea instanței, prezența sau lipsa părților, procedura de citare, actele avute în vedere și aspectele reținute în pronunțare, aceasta echivalând cu lipsa încheierii, ce atrage nulitatea prevăzută de art.105 alin.2 Cod procedură civilă.
Precizarea acțiunii introductive s-a depus pentru termenul din 26.06.2008 (filele 67-71) invocându-se neintroducerea în procedura de soluționare a contestației a Trezoreriei operative a municipiului Odorheiu Secuiesc precum și lipsa triplei identități (obiect, cauză și părți) ce ar atrage autoritatea de lucru judecat.Dezbaterile în fond din 13 noiembrie 2008 și pronunțarea sentinței recurate au ignorat în totalitate nulitatea încheierii de ședință din 5 iunie 2008, instanța reținând că pârâta s-ar fi situat pe o poziție contradictorie când a invocat prescripția dreptului la acțiune și autoritatea lucrului judecat, deoarece adresa nr.8283/19.04.2006 nu este decizie atacabilă, întrucât nu cuprinde calea de atac, termenul în care poate fi exercitată și instanța competentă. Având în vedere că încheierea din 5 iunie 2008 este afectată de nulitate și că instanța nu s-a preocupat de soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune în raport de data invocată de pârâtă (aprilie 2006), ci de data comunicării Deciziei nr.6/2008, se conchide că excepția nu a fost judecată din moment ce prin adresa din 4 aprilie 2006 reclamanta solicita pârâtei să o scutească de plata sumei de 61.837 RON (dobânzi aferente sumei de 1.671.131 RON, TVA achitată cu întârziere) și să emită o decizie în baza art.85 lit.c din Codul de procedură fiscală pentru anularea dobânzii greșit calculate. (A se vedea și adresa din 20.12.2007, fila 32 și referatele A.F.P. Odorheiu Secuiesc de la filele 33 și 34 dosar)
Față de dispozițiile art.137 Cod procedură civilă văzând că excepția prescripției de 6 luni prevăzută de art.11 alin.1 și 5 din Legea nr.554/2004 nu a fost soluționată nici prin încheierile interlocutorii și nici prin sentință, omisiunea echivalând cu necercetarea fondului în raport de refuzul comunicat de pârâtă prin actul nr.8283 din 19 aprilie 2006, realizându-se motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă raportat la art.312 alin.5 din același cod, curtea va admite recursul așa cum a fost formulat, urmând a casa sentința și a trimite cauza în rejudecare.
Cu ocazia rejudecării trebuie avut în vedere că, în funcție de soluția pe excepțiile ridicate de pârâtă, instanța nu poate trece la analiza fondului cât timp organul competent prevăzut de art.209 Cod procedură fiscală nu a pronunțat o decizie de soluționare pe fondul contestației, care să finalizeze căile administrative de atac (art.210 și 211 Cod procedură fiscală). Or, în cauză, Decizia nr.6/10.03.2008 nu a fost una de fond, ci una luată în baza art.213 alin.5 Cod procedură fiscală prin admiterea excepției autorității lucrului judecat, instanța neputându-se substitui organului investit de lege în finalizarea căii administrative de atac pe fondul contestației.
2.2. Motivarea – considerentele hotărârii
Considerentele sau motivarea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Aceasta reprezintă partea cea mai extinsă a unei hotărâri și în cuprinsul său instanța va arăta fiecare capăt de cerere, apărările părților, probele care au fost administrate, motivele pentru care unele dintre acestea au fost reținute iar altele au fost înlăturate, excepțiile invocate de părți sau de către instanța de judecată, din oficiu și modul în care au fost soluționate, textele de lege pe care le-a aplicat la situația de fapt stabilită. Motivarea trebuie să fie clară, exactă și necontradictorie.
Opera judecătorului, motivarea, reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, trebuind să arate „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, articolul 261, alineatul 1 din Codul de Procedură Civilă. Așadar, considerentele sau motivarea trebuie să demonstreze în mod logic concordanța deplină dintre soluția din cauza respectivă și realitate. Motivarea este esența hotărârilor judecătorești, constituind o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea realizării controlului judiciar. Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate. O motivare corectă presupune cunoașterea dosarului, răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și regulilor de drept substanțial și procesual.
Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conținut, instanța trebuind să prezinte motivele care au determinat-o să pronunțe soluția. Nu este suficientă redarea în rezumat a probelor administrate, ci trebuie să se înfățișeze temeiurile pentru care s-a respins o probă, pentru ce motive din două probe contradictorii a ales una și a înlăturat-o pe cealaltă etc. Hotărârea judecătorească, ce nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori conține motive contradictorii sau străine de natura pricinii, poate fi atacată cu recurs. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art.261 Cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de insăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
O motivație și o analiză clare sunt cerințele fundamentale ale hotărârilor judecătorești și un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare denumită CEDH), de exemplu, dispune obligația statelor de a institui instanțe independente și imparțiale și de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestei obligații capătă sens când are drept rezultat autorizarea judecătorilor de a administra în mod just și corect justiția, atât în drept cât și în fapt, în avantajul strict al cetățenilor. O hotărâre judecătorească de mare calitate este cea care conduce la un rezultat bun – câtă vreme judecătorul dispune de mijloacele necesare atingerii acestui scop – în mod echitabil, rapid, clar și definitiv.
Prin sentința civilă nr…. din ….., Tribunalul X-Secția Comercială și Contencios Administrativ a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Yx -SRL prin lichidator judiciar împotriva pârâtei CCX- SA, pe care a obligat-o la plată către reclamantă a sumei reprezentând penalități de întârziere. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut din probatoriul administrat că între părți s-au derulat raporturi comerciale ce au făcut obiectul a două contracte de prestări servicii, prin care reclamanta în calitate de prestator și-a asumat obligația de a asigura transportul de cărbune pe anumite rute expres individualizate, iar pârâta, în calitate de achizitor s-a obligat să achite contravaloarea acestor prestații în termen de 20 zile, respectiv 16 zile, de la emiterea facturilor de către reclamantă, părțile stipulând și o clauză penală de 0,09% pe zi la întârziere, din valoarea facturii neachitate la scadență.
Tribunalul, a statuat că serviciile au fost prestate de reclamantă, pârâta achitând cu întârziere facturile emise potrivit contractelor, context în care, după intrarea reclamantei în faliment, s-a emis factura însușită de pârâtă prin semnătura reprezentantului legal.
Apărarea pârâtei cu privire la prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei a fost înlăturată cu motivarea că prin semnarea facturii pârâta a întrerupt cursul prescripției ce curge în favoarea sa. Împotriva acestei sentințe, pârâta a formulat apel, criticând prin motivele scrise depuse soluția adoptată de tribunal pe excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin decizia nr.sss din 0000 -Curtea de Apel -X- Secția Comercială, Contencios Administrativ și Fiscal a respins ca nefondat apelul promovat de pârâtă, apreciind că instanța de fond a reținut corect situația de fapt și a aplicat corect prevederile legale, deoarece facturile depuse la dosar atestă plata cu întârziere a prețului și nu au fost refuzate la plată fiind semnate de reprezentantul apelantei pârâte. Pârâta, a declarat recurs împotriva deciziei date în apel. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7, 8 si 9 cod procedură civilă, criticile formulate, subsumate motivelor invocate, vizând nemotivarea deciziei atacate și încălcarea dispozițiilor legale care reglementează întreruperea cursului prescripției extinctive.
Recurenta susține că instanța de apel nu a examinat apărările sale esențiale pentru dezlegarea pricinii cu referire la prescripția dreptului material la acțiune, deoarece trimiterile din considerentele deciziei, la cele reținute de prima instanță nu constituie o motivare temeinică a soluției. Sub acest aspect, recurenta reiterează susținerile sale cu privire la excepția invocată concluzionând că o examinare a lor prin prisma probatoriilor administrate impuneau concluzia contrară celei reținute de instanță, respectiv inexistența vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune.
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, constată că prezentul recurs este fondat pentru considerentele ce urmează:
Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art.261 Cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă, în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
În cauză, motivarea deciziei curții de apel nu răspunde acestor exigențe legale deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuată de prima instanță. Cu alte cuvinte, concluzia instanței nu este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt și de drept ridicate care vizau prescripția dreptului material la acțiune și incidența unei cauze de întrerupere a cursului prescripției, cu atât mai mult cu cât apelul fiind o cale de atac devolutivă, instanța era obligată după art. 295 Cod procedură civilă să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Față de cele ce preced, Înalta Curte constatând că motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă își găsește pe deplin justificarea în cauză, iar în absența motivării, dezlegările instanței nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, în temeiul art.312 (1) cu referire la art.314 Cod procedură civilă a admis recursul și a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceiași instanță spre rejudecare.
Din această exemplificare putem observa că respectarea cu strictețe a literei legii se impune cu necesitate pentru eliminarea unor probleme care privesc în mod egal toate părțile implicate în proces și de asemeni pentru evitarea înmulțirii numărului de dosare care în acest fel se dublează.
2.3. Dispozitivul
Potrivit articolului 258 din Codul de Procedură Civilă, „după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate. El se pronunță de președinte, în ședință, chiar în lipsa părților. După pronunțarea hotărârii, nici un judecator nu poate reveni asupra părerii sale”. În ceea ce priveste adaugarile, modificarile, stersaturile facute de judecator in cuprinsul hotararii vor trebui semnate sub pedeapsa neluarii in seama, potrivit articolului 265 din Codul de Procedura Civila.
Dispozitivul este ultima parte a hotărârii și cuprinde soluția propriu-zisă pronunțată de către instanța de judecată cu prilejul deliberării, fiind o reproducere a minutei. În cuprinsul dispozitivului trebuie să se regăsească modul de soluționare a fiecărui capăt de cerere, a excepțiilor, dacă este cazul, menționarea părții sau părților obligate să suporte cheltuielile de judecată, calea de atac și termenul în care se poate exercita, mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului.
Cheltuielile de judecată, cuprind taxele judiciare de timbru, timbrul judiciar, onorariile avocaților și experților, cheltuielile pentru deplasarea părților și martorilor la instanță, cheltuielile făcute pentru administrarea probelor, sumele plătite pentru deplasarea instanței cu ocazia cercetării locale, salariul cuvenit părților sau martorilor pentru ziua când s-au deplasat la instanță și pe care nu l-au încasat de la locul lor de muncă, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul, va dovedi că le-a făcut. Va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată partea care a căzut în pretenții, adică partea care a pierdut procesul. Temeiul obligației de restituire a cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.
Cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere, astfel că dacă ați câștigat procesul și ați efectuat cheltuieli, trebuie să le solicitați. Înainte de închiderea dezbaterilor, instanța trebuie să pună în vedere părților dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată. În situația în care nu ați cerut acordarea chletuielilor de judecată ori, deși le-ați cerut, instanța a omis să se pronunțe asupra solicitării, le puteți cere pe calea unei acțiuni separate, în termen de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care vi s-a dat câștig de cauză.
Dacă pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța poate face compensarea lor. Când există mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei. În cuprinsul dispozitivului instanța poate să prevadă și un termen de grație. Termenul de grație reprezintă amânarea sau eșalonarea pe care judecătorul o acordă debitorului pentru executarea hotărârii. Acordarea acestui termen trebuie solicitată de debitor, instanța neputând să ia această măsură din oficiu. În materie comercială, judecătorul nu poate acorda termen de grație.
Hotărârea se redactează de către unul din judecătorii care au pronunțat-o, în cazul completelor formate din mai mulți judecători, desemnat de către președintele completului, sau de către judecătorul unic, în cauzele care se soluționează de un singur judecător, după caz, în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare. Dacă hotărârea a fost dată cu opinie majoritară, opinia judecătorilor rămași în minoritate (opinia separată) va fi redactată în același timp cu hotărârea. Hotărârea se întocmește în două exemplare originale, din care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune la dosarul (mapa) de hotărâri a instanței. Hotărârea se va comunica părților, în copie, după redactarea motivării de către judecător, în cazul în care legea prevede că această comunicare este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. În dispozitiv, instanța este obligată să rezolve în concret toate cererile formulate de părți cu privire la obiectul procesului, sa mentioneze consecintele care decurg din solutia admiterii sau respingerii cererilor, precum si obligarea la despagubiri, crearea unei situatii juridice noi, cine suporta cheltuielile de judecata. În dispozitiv se mai arata calea de atac pe care o pot exercita partile, precum si termenul in care poate fi exercitata.
Calea de atac este data însă de lege, nu de către instanță, astfel încât indicarea greșită în dispozitiv nu poate lipsi partea de dreptul de a exercita calea de atac. Ultima mențiune a hotărârii prevăzute de lege sub sancțiunea nulității este că pronunțarea s-a făcut în ședință publică. Orice dispozitiv al unei hotărâri judecătorești ar trebui să fie redactat în termeni clari și lipsiți de orice ambiguitate astfel încât să poată produce ușor efecte sau, în cazul unui dispozitiv ce conduce la obligația de a face, de a nu face sau de a plăti, să fie ușor de executat. Potrivit interpretarii pe care o dă Curtea Europeana a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie pronunțată într-un termen rezonabil, ci și ca ea să poată face obiectul unei executări efective în avantajul părții câștigătoare, când acest lucru este adecvat. Într-adevăr, Convenția nu instaurează o protecție teoretică a drepturilor omului, din contră, încearcă să permită o realizare concretă a protecției pe care o instaurează în favoarea cetățenilor Europei.
În această perspectivă, acest dispozitiv trebuie să prezinte caracteristicile majore următoare: trebuie mai întâi, atunci când este adecvat, să fie executabil: aceasta înseamnă că hotărârea trebuie să conțină un dispozitiv care să enunțe clar, fără niciun dubiu sau confuzie, condamnările, obligațiile sau somațiile pronunțate de instanță. Orice hotărâre neclară, duce la interpretări diferite, dăunează eficienței și credibilității intervenției judiciare. Dispozitivul trebuie de asemenea să fie executoriu: prin caracterul său executoriu hotărârea judecătorească va putea primi o execuție efectivă. În cea mai mare parte a sistemelor judiciare există proceduri prin care executarea poate fi oprită sau suspendată. O hotărâre sau o suspendare are incontestabil un caracter legitim în unele cazuri. Dar poate fi folosit drept un mijloc tactic și o hotărâre sau o suspendare inadecvată poate conduce la o blocare a acțiunii judiciare și permite strategii procedurale care tind să priveze de orice interes hotărârile pronunțate de judecători. Pentru a asigura eficiența justiției, toate statele ar trebui să aibă proceduri de executare provizorie.
O hotărâre de calitate (în materie nepenală) ar fi inutilă fără o procedură simplă și eficientă care să permită executarea ei. E necesar ca această procedură să fie supervizată de puterea judiciară, căreia îi revine sarcina de a reglementa toate dificultățile ce pot apărea în cursul executării hotărârilor judecătorești, potrivit procedurilor eficiente care nu implică supracosturi procedurale excesive pentru părți. În conformitate cu dispozitiile art.2811 Cod procedură civilă, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice. Posibilitatea interpretării dispozitivului hotărârii judecătorești este consacrată în legislația noastră procesuală și de dispozițiile art. 400 alin.2 Cod procedură civilă, în conformitate cu care, pe calea contestației la executare, se poate solicita lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.
Domeniul de incidență al institutiilor analizate, precum șli procedura de soluționare sunt diferite, cererea de lămurire a dispozitivului sentinței, întemeiată pe dispozițiile art. 2811 Cod procedură civilă se soluționează prin încheiere dată în camera de consiliu, iar contestația privitoare la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, cunoscută în doctrină sub denumirea de contestație la titlu, se soluționează în ședință publică, instanța pronunțându-se prin sentință. De asemenea, contestația la titlu este condiționată de neutilizarea procedurii prevăzute de art.2811 Cod proceduță civilă, iar cele două instituții nu funcționează în paralel, ci sunt complementare
Procedura insolvenței. Cerere de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere. Lipsa minutei hotărârii judecătorului-sindic. Consecințe
C.proc.civ., art. 256, art. 258
Legea nr. 85/2006, art. 149
În conformitate cu prevederile art. 256 din C.proc.civ., după sfârsitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret, fie în ședință, fie în camera de consiliu. După chibzuire, președintele adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcțiune, el pronunțându-se cel din urmă. După închiderea deliberării, potrivit art. 258 din același cod, se va întocmi de îndată dispozitivul hotarârii (minuta) care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate. Ea se pronunță de președinte, în sedință publică, chiar în lipsa părților, după pronunțarea hotărârii nici un judecător nemaiputând reveni asupra părerii sale.
Dacă potrivit textului de lege menționat, chiar și lipsa uneia dintre semnăturile necesare atrage nulitatea hotărârii, atunci, având în vedere și caracterul imperativ al dispoziției referitoare la întocmirea minutei, în cazul în care aceasta lipsește cu totul, sancțiunea nu poate fi alta decât tot cea a nulității absolute a hotărârii judecătorești. Pe de altă parte, în interpretarea și aplicarea textului art. 258, s-a statuat că pronunțarea în ședință publică reprezintă un moment solemn al judecății, iar nerespectarea acestei cerințe atrage după sine, la rândul său, nulitatea hotărârii. Întrucât redactarea hotărârii judecătorești are loc, prin forța lucrurilor, la mai mult timp de la data deliberării și a pronunțării, mențiunea în dispozitiv a pronunțării în sedință publică nu este de natură să acopere îndeplinirea cerinței impuse de art. 258 alin. 2 C.proc.civ. Or, în lipsa părților, singura garanție a respectării principiului publicității, consacrat și în art. 121 alin. 3 din același cod rămâne minuta, care se întocmește de îndată după deliberare, și în care se menționează faptul că pronunțarea s-a făcut în ședință publică. Cum principiul publicității este un pilon de bază al desfășurării actului de justiție, încălcarea lui se sancționează cu nulitatea absolută, fiind vorba în cauză de o nulitate intrinsecă a actului de procedură.
Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială, decizia civila nr. 1273 din 23 octombrie 2007
Prin încheierea nr. 150 din 3 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 142/30/2005 (nr. în format vechi 142/S/2005) Tribunalul Timiș a respins cererile de antrenare a răspunderii patrimoniale formulate de creditorii A.F.P. Timisoara și Societatea Cooperativă M. Timișoara, precum și de asociații G.G. si E.K. împotriva pârâtei B.M.M. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că pe parcursul administrării procedurii insolvenței față de debitoarea S.C. P S.R.L. Timișoara, lichidatorul judiciar desemnat în cauză, în exercitarea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, a realizat notificări către creditorii bugetari, debitoare și O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiș, din verificările efectuate la registrul comerțului constatându-se faptul că în anul 2002, în baza sentinței civile nr. 3154 din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Timiș, asociatul administrator B.M.M. s-a retras din societate, iar asociații rămași, numiții E.K. și G.G., nu au mai procedat la numirea unui alt administrator.
În urma examinării cererilor reclamanților, văzând raportul de activitate întocmit de practician, apărările formulate de pârâtă, actele și lucrările dosarului, condițiile prevăzute de art. 138 din Legea insolvenței, respectiv art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, în vigoare la data înregistrării cererii A.F.P. Timișoara, judecătorul-sindic a constatat că în speță nu sunt îndeplinite cerințele pretinse de lege pentru a se putea lua o asemenea măsură. Potrivit art. 139 din Legea insolvenței, acțiunea reglementată de art. 138 se prescrie în termen de trei ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai devreme de doi ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii. Procedura de reorganizare și lichidare judiciară a fost deschisă față de debitoare prin sentința civilă nr. 802 din 14 septembrie 2005 a Tribunalului Timiș, iar cererea creditoarei A.F.P. Timișoara se referă la acte de control fiscal, la dosarul cauzei fiind depus un proces-verbal din 26 mai 1999 ce vizează o perioadă cu mult anterioară termenului de trei ani menționat.
Sub alt aspect, fostul administrator social a deținut această funcție până la 11 octombrie 2002 când, prin sentința civilă nr. 3154/2002 a aceleiași instanțe, rămasă definitivă prin decizia civila nr. 584/2003 a Curții de Apel Timisoara, s-a constatat retragerea celor trei administratori din funcție, precum și a pârâtei din calitatea de asociat la societatea debitoare, aceste apărări nefiind contestate de către instituția creditoare. Petenta nu a făcut dovada că starea de insolvență a debitoarei a fost cauzată prin nerespectarea legii contabilității de către administratorul social, faptă comisă până la retragerea acestuia din societate – 11.10.2002, și, raportând aceasta dată cu cea a pronunțării sentinței de deschidere a procedurii – 14.09.2005, orice susținere în sensul vinovăției sau comiterii vreunui prejudiciu întemeiat pe art. 138 din Legea insolvenței (fostul art. 137 din Legea nr. 64/1995) nu poate fi primită, faptele fiind prescrise.
Solicitarea creditoarei societate cooperativa, întemeiata pe dispozitiile art. 138 lit. d) din Legea insolventei, se referă la aceeași persoană, B.M.M., cu motivarea că aceasta a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documentele contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, fără indicarea perioadei în care pârâta a exercitat efectiv aceste atribuții, prejudiciul cauzat în concret și probele pe care se întemeiază afirmația că nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Cererea acestei creditoare a fost depusă prin registratură la data de 4 octombrie 2006, iar la întâmpinarea pârâtei de la termenul din 1 noiembrie 2006, petenta creditoare nu a răspuns cu nimic în sensul combaterii argumentelor prezentate de aceasta în apărare. Foștii asociați E.K. și G.G. au formulat, la rândul lor, o cerere, care nu este motivată în drept, invocând faptul că pârâta nu le-a predat actele contabile, conform sentinței civile nr. 3154/2002 a Tribunalului Timiș, și nu a descărcat gestiunea firmei, societatea fiind deja în insolvență la data pronunțării acestei hotărâri judecătorești.
Potrivit art. 138 alin. 1 din Legea insolvenței, răspunderea patrimonială a persoanelor care au cauzat starea de insolvență a debitoarei poate fi cerută de administratorul judiciar/lichidator, iar în conformitate cu alin. 3 și de comitetul creditorilor în cazul în care practicianul a omis să indice în raportul sau cauzele insolvenței sau persoanele culpabile de starea de insolvență. Prin urmare, făcând aplicarea art. 137 alin. 1 C.proc.civ., raportat la art. 138 alin. 1 si 3, prima instanță a constatat, pe cale de excepție, că asociații petenți nu legitimează calitatea procesuală activă de a formula o astfel de cerere. O altă excepție incidentă în speță este cea referitoare la prescripția prevazută de art. 139 alin. 1 din Legea insolventei, astfel cum rezulta din actele depuse în probatiune chiar de catre petenti. Sentinta civila nr. 3154 din 11 octombrie 2002 pronuntata de Tribunalul Timis în dosarul nr. 720/COM/2001 constata retragerea din functia de administrator atât a reclamantilor E.K. si G.G., cât si a pârâtei, aceasta din urma pierzându-si si calitatea de asociat al S.C. P S.R.L. Timisoara. Prin urmare, cererea asociatilor putea fi formulata în termen de trei ani în raport cu data de 11 octombrie 2002, astfel cum prevede art. 139 alin. 1 teza I din Legea nr. 85/2006, însa ea a fost înregistrata la peste patru ani, respectiv la 4 mai 2006.
Împotriva încheierii de mai sus au declarat recurs numitii E.K. si G.G. solicitând casarea hotarârii si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante, invocând în drept dispozitiile art. 304 pct. 9 si art. 3041 C.proc.civ., considerând ca tribunalul a facut o aplicare gresita a prevederilor art.138-139 din Legea nr. 85/2006. Astfel, cu privire la calitatea procesuală necesară pentru a promova o asemenea acțiune, judecătorul-sindic în mod eronat a reținut că cererea de atragere a răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere nu poate fi promovată decât de administratorul judiciar sau lichidator și de comitetul creditorilor, în cazul de față nefiind constituit un comitet al creditorilor, însă fiecare creditor în parte a promovat acțiuni pentru angajarea răspunderii fostei administratoare B.M.M., situație în care nu se poate spune că asociații nu ar avea calitate procesuală, ei fiind creditori pentru valoarea reziduală.
Referitor la prescripția acțiunii, recurenții au arătat că, potrivit art. 139 din Legea nr. 85/2996, acțiunea se prescrie în termen de 3 ani de la data care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat starea de insolvență, dar nu mai devreme de 2 ani de la deschiderea procedurii, prima instanță în mod greșit reținând că acțiunea ar fi prescrisă câtă vreme procedura falimentului a fost deschisă prin hotărârea din 14 septembrie 2005. În ceea ce privește întrunirea condițiilor angajării răspunderii patrimoniale a administratorului, în mod eronat judecătorul-sindic a apreciat că în speță nu ar fi îndeplinite condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 137 din Legea nr. 64/1995, la data retragerii din societate a numitei B.M.M. societatea debitoare fiind deja în stare de insolvență, creanțele creditorilor fiind anterioare acestei date, prin sentinta civilă nr. 3154/2002 a Tribunalului Timiș dovedindu-se faptul că de administrarea debitoarei s-a ocupat în exclusivitate pârâta, recurenții neavând niciodată posibilitatea de a se implica de facto în societate. Prin decizia civila nr. 1273 din 23 octombrie 2007 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de recurenții E.K. și G.G. împotriva încheierii susmenționate și a casat în tot hotarârea atacată trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe – Tribunalul Timiș, pentru următoarele considerente:
Prin încheierea nr. 150 din data de 3 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 142/30/2005 (nr. în format vechi 142/S/2005) Tribunalul Timiș a respins cererile de antrenare a răspunderii patrimoniale formulate de creditorii A.F.P. Timișoara și Societatea Cooperativă M Timișoara, precum și de asociatii E.K. și G.G. împotriva pârâtei B.M.M., fără cheltuieli de judecată. În conformitate cu prevederile art. 256 C. pr. civ., după sfârșitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret, fie în ședință, fie în camera de consiliu. După chibzuire, președintele adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcțiune, el pronunțându-se cel din urmă. După închiderea deliberării, potrivit art. 258 din același cod, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii (minuta) care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate. El se pronunță de președinte, în ședință publică, chiar în lipsa părților, după pronunțarea hotarârii nici un judecător nemaiputând reveni asupra părerii sale. Dispozitivul hotărârii se consemnează într-un registru special, ținut de fiecare instanță.
Din examinarea dispozițiilor art. 258 C.proc.civ. rezultă că la deliberare, după ce s-a întrunit majoritatea, judecătorii au obligația de a întocmi de îndată, pe scurt, dispozitivul hotărârii, care se semnează, sub pedeapsa nulității de către judecători, instanța fiind obligată să pronunțe acest dispozitiv în sedința publică chiar în lipsa părților. Dacă potrivit textului de lege menționat, chiar și lipsa uneia dintre semnăturile necesare atrage nulitatea hotărârii, atunci, având în vedere și caracterul imperativ al dispoziției referitoare la întocmirea minutei, în cazul în care aceasta lipsește cu totul, sancțiunea nu poate fi alta decât tot cea a nulității absolute a hotărârii judecătorești. Pe de altă parte, în interpretarea și aplicarea textului art. 258, s-a statuat că pronunțarea în ședința publică reprezintă un moment solemn al judecății, iar nerespectarea acestei cerințe atrage după sine, la rândul său, nulitatea hotărârii. Întrucât redactarea hotărârii judecătorești are loc, prin forța lucrurilor, la mai mult timp de la data deliberării și a pronunțării, mențiunea în dispozitiv a pronunțării în sedință publică nu este de natura sa acopere îndeplinirii cerintei impuse de art. 258 alin. 2 C.proc.civ. Or, în lipsa partilor, singura garantie a respectarii principiului publicitatii, consacrat si în art. 121 alin. 3 din acelasi cod („hotarârea se pronunta întotdeauna în sedinta publica”) ramâne minuta, care se întocmeste de îndata dupa deliberare, si în care se mentioneaza faptul ca pronuntarea s-a facut în sedinta publica. Cum principiul publicitatii este un pilon de baza al desfasurarii actului de justitie, încalcarea lui se sanctioneaza cu nulitatea absoluta, fiind vorba în cauza de o nulitate intrinseca a actului de procedura.
În speță, așa cum rezultă din dosarul nr. 142/30/2005 (nr. în format vechi 142/S/2005) al Tribunalului Timis, dupa deliberarea din 3 mai 2007 judecatorul fondului nu a întocmit o astfel de minuta, aceasta omisiune fiind de natura sa atraga nulitatea absoluta a încheierii nr. 150/03.05.2007, sanctiune ce nu poate fi acoperita în nici un fel, astfel ca, în baza dispozitiilor alin. 1 al art. 108 din acelasi cod, care statueaza ca nulitatile de ordine publica pot fi ridicate de parte sau de judecator în orice stare a pricinii, Curtea va admite exceptia nulitatii mentionatei încheieri apreciind ca, procedând în modul susaratat, instanta de fond a încalcat dispozitii de ordine publica privind hotarârea judecatoreasca. Aceasta, și în considerarea faptului că, potrivit art. 162 C.proc.civ., excepțiile de procedura de ordine publica pot fi ridicate înaintea instantei de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurarilor de fapt în afara dosarului, asa cum este cazul în speta.
Ca o consecință a admiterii acestei exceptii, în temeiul art. 304 pct. 5 si pct. 9 C.proc.civ., Curtea a admis recursul și a casat hotărârea atacată, cu consecința anulării încheierii primei instanțe și trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș, conform prevederilor art. 312 din același cod, urmând ca la rejudecare să se respecte toate principiile ce guvernează procesul civil. De altfel, în raport cu specificul determinat de condițiile concrete în care se întocmește minuta în timpul deliberării, nici nu s-ar putea anticipa inserarea, în cuprinsul acesteia, a mențiunii „pronunțată în ședință publică” atât timp cât o asemenea operațiune încă nu a avut loc, astfel că nu s-ar justifica admiterea echivalenței între „minută”, adică dispozitiv stricto sensu, și înțelesul noțiunii de dispozitiv lato sensu.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se declară nule „numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”, iar „în cazul nulităților prevăzute în numele legii, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Pe de altă parte, prin art. 261 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă se prevede că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă întotdeauna, între altele, mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.
Această exemplificare arată cât de mult timp este pierdut din cauza încercării de scurtare a procedurilor care au în vedere economia de timp, sau uneori o simplă neatenție de realizare a tuturor părților componente ale unei hotărâri judecătorești în conformitate cu litera legii, care tocmai pentru evitarea acestor situații, sunt foarte explicite și detaliat prezentate în Codul de procedură civilă.
Capitolul 3. Îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârilor judecătorești
3.1. Legalizarea hotărârii judecătorești
În cuprinsul hotărârilor judecătorești se pot strecura anumite greșeli materiale care nu afectează fondul judecății. Modul cum aceste greșeli pot fi îndreptate este prevăzut de art.281 alin.1C.pr.civ.: „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Instanța se pronunță prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar să dea anumite lămuriri. În cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele exemplare ale hotărârii, subliniem faptul că în procedura prevăzută de art.281 alin 1 C.pr.civ. se pot îndrepta doar erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea, susținerile părților sau cele de calcul.
Potrivit art. 281 C.pr.civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice. Cererea poate fi formulată în termenul prevăzut de lege pentru declararea, după caz, a apelului sau recursului împotriva acelei hotărâri. Instanța va rezolva cererea de urgență, prin încheiere dată în camera de consiliu cu citarea părților. Încheierea se va atașa la hotărâre atât în dosarul cauzei, cât și în dosarul de hotărâri al instanței.
Într-o altă situație, dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care s epoate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare (art281. Ind.2 C.pr.civ.). Cererea pentru completarea hotărârii se soluționează de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată. Prevederile art 281.alin 3 se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art 281.ind.2 C.pr.civ. se aplică și în cazul când instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.
În conformitate cu art. 281. C.pr.civ., încheierile pronunțate în temeiul art.281 și 2811 , precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 281 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ori completarea. Părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii. Constituie greșeală în sensul art.281 C.pr.civ. redarea eronată a numelui sau prenumelui părților (exemplu: Ioan în loc de Ioana) inversarea calității părților, copierea inexactă din minută în dispozitivul hotărârii etc.
Noțiunea de greșeală materială are, prin urmare, aici, înțelesul de erori materiale vizibile, săvârșite cu ocazia redactării hotărârii, iar nu de greșeli de fond. Greșelile de judecată (care privesc fondul pricinii) nu pot fi îndreptate pe calea procedurii sumare prevăzute de art. 281 C.pr.civ., pentru aceasta existând căile legale de atac. Despre greșelile săvârșite instanța se poate sesiza din oficiu la cererea părților. Dacă instanța găsește că este necesar ca părțile să dea anumite lămuriri va dispune de citarea lor (art.281 alin.2 c.pr.civ.). Cercetarea greșelilor se face de instanță în completul ei printr-o încheiere. Pe baza încheierii de constatare a greșelilor săvârșite se va face apoi corectarea necesară prin mențiune, pe ambele exemplare originale ale hotărârii.
Îndreptarea hotărârii se realizeaza în condițiile prevăzute de art. 281, C.pr.civ. Dacă hotararea cuprinde erori materiale, nu de judecata in fond, ea poate fi indreptata. Indreptarea se face de catre aceeasi instanta si in acelasi complet. Ea poate fi realizata din oficiu sau la cererea uneia dintre parti. Cererea partii poate fi facuta oricand, ea nefiind circumscrisa intr-un termen determinat. Îndreptarea se face in camera de consiliu, cu sau fara citarea partilor. Partile nu vor putea fi obligate la cheltuieli de judecata suplimentare.
Lămurirea hotărârii se realizează în conditiile prevăzute de art. 2811, C.pr.civ. Poate interveni atunci când înțelesul sau întinderea dispozitivului nu sunt suficient de clare ori atunci când dispozitivul curpinde elemente potrivnice care fac imposibilă punerea lui în executare silită. Particularități:
– Lămurirea nu poate interveni decât la cererea părții;
– Cererea trebuie fîcută înlăuntrul termenului prevăzut de lege pentru eventuala exercitare a căii de atac;
– Lămurirea se realizează de către aceeași instanță și în aceeași compunere;
– Lamurirea dispozitivului hotărârii se va face printr-o încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părților;
– Încheierea poate fi atacată prin aceleași căi prin care poate fi atacată si hotărârea lămurită;
– Părțile nu pot fi obligate la plata unor cheltuieli de judecată suplimentare;
Completarea hotărârii se realizeaza în condițiile prevăzute de art. 2812, C.pr.civ. Completarea poate interveni atunci când instanța s-a pronunțat minus petita, adica daca ea nu a rezolvat un capat de cerere. Completarea se va face la cererea părții. Cererea poate fi facuta înlăuntrul termenului prevăzut pentru exercitarea căii de atac. Asupra cererii de completare se pronunta aceeasi instanta si in acelasi com-plet. Instanta se pronunță printr-o hotărâre, rezolvând și capătul de cerere indicat. Hotărârea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea completată (inițială). Părtile nu pot fi obligate la plata unor cheltuieli de judecată suplimentare. Nu se încalcă principiul dezinvestirii instanței prin pronunțarea de hotărâri în aceste trei ipoteze.
1) Hotărârea cu termen de grație
2) Instanța, la cererea debitorului și dupa ascultarea partilor, poate acorda un termen de gratie pentru executarea obligatiilor la care debitorul a fost condamnat. Instanta poate lua aceasta masura numai in urma unei cereri justificate facute de catre debitor. Ea poate lua aceasta masura deodata cu pronuntarea hotararii de condamnare a debitorului.
3) Termenul de grație poate fi acordat atât de instanța de fond, cât și direct de instanța de apel sau de recurs. Acest termen constă în anularea plății, fracționarea ori eșalonarea acesteia. Părțile nu pot renunța anticipat la acordarea termenului de grație.
Nu se poate pronunța o hotărâre cu termen de grație în următoarele situații:
a) Când debitorul este urmărit și de către alți creditori, pentru că acordarea unui termen de grație ar înfrânge principiul egalității între creditori;
b) Când debitorul se află într-o stare de insolvabilitate notorie;
c) Când debitorul nu a acordat garanțiile promise, le-a micșorat sau a risipit averea;
d) Nu se acordă termen de grație în obligațiile comerciale, nici în materia cambiei, biletului la ordin și a CEC-ului;
e) În orice alte situații speciale prevăzute de lege;
Hotărârea judecătorească constituie titlu executoriu, dar pentru ca ea să poată fi pusă în executare silită trebuie îndeplinită formalitatea investirii cu formula executorie. Investirea se va face de către prima instanță care a soluționat fondul și se va face la cererea creditorului prin intermediul executorului judecătoresc. Executorul prezinta cererea instantei inpreuna cu titlul executoriu. Împotriva încheierii date fara citarea partilor se poate face recurs in 5 zile. Nu sunt supuse acestei proceduri de investire hotărârile executorii prin ele însele: încheierile privind sechestrul asigu-rator sau judiciar si hotararile pronuntate in materie comerciala.
Contestația la executare poate fi introdusa de catre cel interesat sau vatamat prin executare (debitorul urmarit, creditorul urmaritor, tertul poprit care a devenit parte in procedura de executare, tertul care afirma ca i se urmaresc bunurile pentru obligatii ale debitorului, terții vătămați printr-o măsură greșită sau ilegală de executare) și de către procuror, în anumite situații. Se poate contesta executarea silită însăși, precum și orice act de executare (contestație propriu-zisă). Se poate contesta însuși titlul executoriu, dar nu in ceea ce priveste validitatea sa in fond, ci numai înțelesul, intinderea si aplicarea sa . Potrivit modificarilor aduse prin Legea nr. 459/2006, dupa inceperea executarii, se poate cere anularea incheierii prin care s-a dispus investirea cu formula executorie, data fără îndeplinirea condițiilor legale.
La cerere, grefa instanței va elibera copii de pe încheierile de ședință, de pe hotărâre sau dispozitiv, precum și după celelalte înscrisuri aflate la dosar. Copiile de pe încheieri, dispozitiv sau hotărâri se vor putea elibera numai după ce au fost semnate de toți judecătorii.
În cazul în care dezbaterile s-au urmat în ședință secretă, alte persoane decât părțile nu pot dobândi copii de pe încheieri, expertize sau declarații de martori decât cu încuviințarea președintelui. Cererile pentru eliberarea de copii de pe hotărâri se primesc și se rezolvă de către președintele instanței sau de înlocuitorul acestuia, în termen de cel mult 3 zile. La eliberarea copiilor de pe hotărîri se va face, de către grefierul-șef sau de către grefierul desemnat în acest scop de președintele instanței, mențiunea dacă hotărârea respectivă este rămasă definitivă sau irevocabilă, în ce mod (prin nerecurare sau neapelare, prin respingerea apelului sau recursului), arătându-se și data de când aceasta a rămas definitivă sau irevocabilă.
Pentru ca o hotărâre judecătorească în materie civilă sau comercială să poată fi legalizată, este necesar ca aceasta să fi rămas definitivă sau irevocabilă. Sunt hotărâri definitive (art. 377 alin. 1 C proc. civ.):
– hotărârile date în primă instanță, potrivit legii, fără drept de apel;
– hotărârile date în primă instanță care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;
– hotărârile date în apel;
– orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.
Sunt hotărâri irevocabile (art. 377 alin.2 C.proc.civ.):
– hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, nerecurate;
– hotărârile date în primă instanță care nu au fost atacate cu apel;
– hotărârile date în primă instanță, nerecurate;
– hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
– orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Orice parte în proces, personal sau prin mandatar avocat, cu împuternicire avocațială, sau mandatar neavocat, cu procură specială în acest sens, poate solicita legalizarea hotărârii judecătorești. Actele necesare pentru legalizarea hotărârilor judecătorești:
– cerere;
– hotărâre judecătorească (dactilografiată, în atâtea exemplare câte copii legalizate se solicită);
– taxă de timbru de 2 RON, pentru fiecare copie legalizată eliberată;
– timbru judiciar de 0,15 RON, pentru fiecare copie legalizată eliberată.
Instanța care a soluționat cauza în primă instanță, chiar dacă se solicită legalizarea hotărârilor pronunțate în căile de atac. Hotărârile judecătorești trebuie să fie legalizate de instanța care le-a pronunțat și semnate cu numele în clar de către grefierul care legalizează hotărârea sau de către președintele instanței (de exemplu, grefier Ionescu Maria sau președinte judecător Popescu Vasile) și trebuie ștampilată cu ștampila de președinte.
3.2. Aspecte procedurale
Prin lămurirea hotărârii nu poate fi modificat dispozitivul, ci se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanță prin hotărârea a cărei lămurire se urmărește, pentru a înlătura dificultățile la executare.
Curtea de Apel Iași, decizia civilă nr. 146 din 14 octombrie 2009
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași, reclamanții B.O. și B.C. au solicitat în baza dispozițiilor art. 281 ind. 1(al.1) și (3) Cod procedură civilă completarea dispozitivului sentinței civile nr. 944/2.05.2007 dată de această instanță, susținând că instanța a admis cererea de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, în total suprafață de 403,77 m.p. teren situat în Iași.
Tribunalul Iași prin încheierea nr. 255 din 26 mai 2009, a respins cererea de lămurire și completare a dispozitivului hotărârii. Pentru a pronunța hotărârea, tribunalul a constatat că reclamanții au depus un înscris nou, despre care au susținut că există, fiind întocmit la data pronunțării, dar care nu a fost depus de expert la dosar. La data pronunțării pe fondul cauzei, instanța nu a avut în vedere înscrisul respectiv, fiind un înscris nou pe baza căruia nu se putea lămuri dispozitivul, chiar dacă părțile nu erau în culpă, legea prevăzând o procedură specială.
Împotriva încheierii tribunalului au declarat apel reclamanții formulând următoarele critici:În răspunsul la obiecțiuni, expertul a precizat că este posibilă restituirea a 96,11 m.p., concluzie pe care instanța a însușit-o și a inclus suprafața în totalul de 403,77 m.p.
În puterea lucrului judecat a intrat hotărârea tribunalului sub aspectul întinderii dreptului și amplasamentului, concluziile expertizei făcând parte din dispozitivul sentinței. Înscrisul nu era o probă nouă, ci una însușită de instanță atunci când a dispus restituirea și a celor 96,11 m.p., ce impunea doar determinarea prin schița anexă. Fondul cauzei nu se schimbă, prin lămurirea solicitată dându-se părților posibilitatea de a aduce la îndeplinire, de a executa măsura deja dispusă de instanță.
Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că între dispozitivul hotărârii și considerente există concordanță. Astfel, prin sentința civilă nr. 944 din 2.05.2007 Tribunalul Iași a admis cererea formulată de reclamanții B.O. și B.C. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iași, dispunând anularea parțială a Dispoziției nr. 3487 din 1.11.2005 emisă de Primarul Municipiului Iași, restituirea în natură a suprafeței totale de 403,77 m.p. (166,66 m.p. + 141 m.p. + 96,11 m.p.) teren situat în Iași, conform raportului de expertiză efectuat în cauză și prin echivalent în condițiile legii speciale pentru diferența de 96,33 m.p. și construcția demolată.
Cu autoritate de lucru judecat, tribunalul a stabilit întinderea dreptului reclamanților, a restituirii în natură a suprafeței de 404,77 m.p. situată în municipiul Iași, compusă din trei suprafețe – 166,66 m.p., 141 m.p., 96,11 m.p. – conform raportului de expertiză tehnică.
La dosarul primei instanțe se afla Răspunsul la obiecțiunile Raportului de expertiză și o privind Planul de încadrare în zonă – Amplasamentul fostei proprietăți a autorilor apelanților B.O. și B.A. Înscrisul invocat de reclamanți în cererea de lămurire a dispozitivului reprezenta în detaliu Planul de Situație -Intravilan municipiul Iași, șos. N." nr. 184 datat 07.03.2007, fiind evidențiate cele trei suprafețe.
Tribunalul a soluționat cauza la data de 2.05.2007 prin hotărâre, ulterior depunerii la dosar a Răspunsului la obiecțiunile formulate de părți la raportul de expertiză, concluzii pe care le-a însușit și a dispus conform dispozitivului hotărârii. Sentința cuprindea considerentele de fapt și de drept pe care instanța și-a format convingerea în darea soluției, analiza probelor administrate, între care și raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni, în natură fiind restituită și suprafața de 96,11 m.p.
Potrivit art. 281 ind. 1 Cod procedură civilă în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori aceasta cuprinde dispoziții potrivnice", părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice. Cererea formulată de reclamanți se încadra în teza I a dispozițiilor citate, lămurirea dispozitivului, ceea ce impunea stabilirea amplasamentului celor 96,11 m.p. restituiți în natură, ce nu erau determinați în planul anexă și nici în planurile de situație ce făceau parte integrantă din dispozitivul sentinței civile nr. 944/2007.
În situația în care, pentru lămurirea dispozitivului, sunt necesare probe, instanța competentă poate să dispună administrarea acestora, condițiile cerute de lege fiind doar de a fi legale, verosimile, pertinente și concludente. În stabilirea amplasamentului, restituirea în natură a terenului în speță, instanța poate dispune, în cererea de lămurire a dispozitivului, proba cu expertiză tehnică topometrică, dacă este utilă. Înscrisul depus ca mijloc de probă nu era nou în sensul de mijloc de probă pe care instanța nu l-a avut în deliberare la pronunțarea hotărârii.
Este cert că planul a existat la data judecării în primă instanță, fiind una din anexele Răspunsului la obiecțiunile la raportul de expertiză, având înscris numărul dosarului, instanța, termenul de judecată, suprafața individualizată cu vecinătăți, (141 m.p., 96,11 m.p. și 166,66 m.p.) atribuită în proprietate deja, prin dispoziția Primarului municipiului Iași. Mai mult, suprafața de 96,11 m.p. era inclusă în terenul restituit în natură, menționat în considerentele și dispozitivul hotărârii în care însă nu era cert determinată.
Sub acest aspect, cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii îndeplinea condițiile cerute de art. 281 ind. 1 Cod procedură civilă, astfel că instanța de fond avea toate elementele pentru a dispune lămurirea dispozitivului hotărârii, inclusiv mijloacele de probă, anexa 3 la raportul de expertiză tehnică. Omisiunea depunerii planului cu amplasamentul actual a terenului din Șos. N." nr. 184, a reținut tribunalul, nu era imputabilă reclamanților, în cauză fiind făcută și dovada certă a datei întocmirii anterior judecării cauzei în fond.
Calea procedurală pe care o puteau urma reclamanții era numai aceea a lămuririi dispozitivului" prevăzută de art. 281 ind. 1 Cod procedură civilă, întrucât nu cuprindea toate datele pentru executarea hotărârii, a producerii efectelor între care și înscrierea în cartea funciară. Pentru considerentele expuse, curtea de apel a admis apelul declarat împotriva încheierii nr. 255 din 26 mai 2009 a Tribunalului Iași, dispunând lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 944/02.05.2007 dată de Tribunalul, Iași în sensul că suprafața de 96,11 mp inclusă în totalul suprafeței de 403,77 mp din Iași, Șos. N." nr. 184 era individualizată conform anexelor la raportul de expertiză aflat la dosar și anexei 3 Plan de Situație – Intravilan municipiul Iași, Sos. N.
Dispozițiile art.1201 Cod civil nu permit ca un litigiu soluționat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă să mai facă obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.
(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.1031 din 26 martie 2009)
Prin sentința arbitrală nr.36 din 22 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României s-a admis excepția autorității de lucru judecat și în consecință s-a respins acțiunea arbitrală formulată de reclamanta S.C. A.C. SA împotriva pârâtei A.D.S. Pentru a pronunța această soluție s-a reținut, în temeiul art.137 al.1 Cod procedură civilă că raportat la excepțiile inadmisibilității acțiunii și autorității de lucru judecat, ordinea de soluționare a acestora, impune analizarea cu prioritate a celei prevăzute de art.1201 Cod civil.
Din această perspectivă, Tribunalul arbitral, comparând cererea de arbitrare cu acțiunea înregistrată în dosar nr.7429/2004 a Tribunalului București -Secția a-VI-a comercială, soluționat prin sentința comercială nr.11481/2004, rămasă irevocabilă, a constatat că obiectul, deși parțial diferit este identic în privința scopului urmărit pentru că în ambele cauze, reclamanta solicită
modificarea clasei de calitate a terenului și în mod corespunzător a redevenței, față de prevederile contractului de concesiune, cauza fiind deci aceeași și sub acest aspect. De asemenea, litigiul se desfășoară între aceleași părți, în aceeași calitate.
Prin urmare, fiind întemeiată excepția autorității de lucru judecat, aceasta a fost admisă, ca atare, condiții în care, Tribunalul arbitral nu a mai examinat excepția inadmisibilității acțiunii și nici fondul acțiunii arbitrale. Acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, formulată de reclamanta S.C. A.C. SA a fost respinsă prin sentința comercială nr.132 din 2 septembrie 2008 a Curții de Apel București Secția a-VI-a comercială, ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii acestei excepții de către pârâta A.D.S. Pentru a proceda în acest mod, instanța a reținut că deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea în anulare pe dispozițiile art.364 lit.i Cod procedură civilă, a invocat că sentința arbitrală încalcă în mod vădit dispozițiile imperative ale art.3433 al.1 și 2 Cod procedură civilă, dar fără a argumenta
pretinsa încălcare a acestor dispoziții legale, a concluzionat că în mod greșit, Tribunalul arbitral a admis excepția autorității de lucru judecat.
În raport de aceste motive, curtea de apel a arătat că instanța arbitrală și-a verificat competența conform art.3433 al.1 și 2 Cod procedură civilă și dată fiind existența clauzei compromisorii cuprinsă în contractul de concesiune încheiat între părți, cauza a fost soluționată cu respectarea acestor dispoziții. De asemenea, în privința hotărârii pronunțate, s-a constatat că în mod corect a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, cu motivarea că dispozițiile art.1201 Cod civil nu permit ca un litigiu soluționat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă să mai facă obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, astfel încât nefiind incidente dispozițiile art.364 lit.i Cod procedură civilă, acțiunea reclamantei a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta S.C. A.C. SA criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 coroborat cu art.3041 Cod procedură civilă. În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că în mod greșit tribunalul arbitral a admis excepția autorității de lucru judecat, în acest sens fiind evident îndeplinite condițiile prevăzute de art.364 lit.i Cod procedură civilă, ca motiv de anulare a hotărârii arbitrale. Astfel, arată recurenta, pentru a opera autoritatea de lucru judecat, este necesar, pe lângă existența tuturor condițiilor impuse de art.1201 Cod civil, ca prin ambele cereri formulate de părți să fie investită o instanță de același fel, adică fie o instanță de drept comun, fie una arbitrală, pentru că și legiuitorul a vizat evitarea pronunțării unor hotărâri judecătorești contradictorii cu privire la aceleași chestiuni de fapt și de drept, fiind astfel, evident că această excepție nu este întemeiată în ipoteza în care o hotărâre este pronunțată de către o instanță de judecată și cealaltă de instanță arbitrală.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la dispozițiile art.304 pct.9 și 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că este nefondat. Astfel, deși, în speță, sunt incidente dispozițiile art.3041 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea recurată nefiind supusă apelului, este permisă examinarea cauzei sub toate aspectele, aplicabilitatea prevederilor art.364 Cod procedură civilă, impune însă examinarea cauzei din această perspectivă. În consecință, rezultă că hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art.364 lit.a-i Cod procedură civilă. În acest context, motivul de anulare întemeiat pe dispozițiile art.364 lit.i Cod procedură civilă, derivat din greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat a fost justificat înlăturat de curtea de apel, ca nefondat, față de interpretarea corectă de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art.1201 Cod civil, motiv pentru care și critica formulată de recurentă, în acest sens va fi respinsă ca nefondată.
De asemenea, este neîntemeiată și susținerea recurentei conform căreia nu există autoritate de lucru judecat între o hotărâre pronunțată de o instanță de drept comun și o instanță arbitrală, deoarece legea permite, în condițiile stabilite de ea, ca un litigiu să fie soluționat pe calea arbitrajului, astfel că sub aspectul condițiilor cerute de art.1201 Cod civil, nu se poate face o atare distincție, consecința fiind că și în fața instanței arbitrale se poate invoca autoritatea de lucru judecat rezultând dintr-o hotărâre judecătorească.
Aceeași concluzie rezultă și din dispozițiile art.3671 Cod procedură civilă potrivit cărora hotărârea arbitrală se investește, la cererea părții câștigătoare, întocmai ca și o hotărâre judecătorească, de instanță, cu particularitatea că în cazul unei atari hotărâri competența aparține instanței prevăzută de art.342 Cod procedură civilă. Apoi, în conformitate cu prevederile art.368 Cod procedură civilă „hotărârea arbitrală învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească”.
C.proc.civ.: art. 281. Pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu o altă persoană decât cea care a fost chemată în judecată nu reprezintă o simplă greșeală materială asupra numelui părții, ci o greșeală de judecată, care nu poate fi analizată în cadrul procedurii prevăzută de art. 281 C.proc.civ. Îndreptarea hotărârilor, așa cum este reglementată de art. 281 C.proc.civ. nu se poate dispune decât pentru situațiile strict reglementate de textul de lege și, în nici un caz, nu poate duce la schimbarea rezolvării problemei de drept sau a părților în contradictoriu cu care au fost pronunțate.
ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 6199 din 23 octombrie 2008
Prin sentința civilă nr. 890/2005, Tribunalul Galați a admis contestația formulată de reclamanta I.P.C. în contradictoriu cu Consiliul local Galați și a modificat dispoziția nr. 1185/2005, în sensul că a stabilit despăgubirile acordate pentru imobilul revendicat, situat în Galați, în sumă de 672.000.000 lei în echivalent bănesc. Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat anularea dispoziției nr. 1185/2005, emisă de Primăria municipiului Galați și obligarea Consiliului local Galați să-i acorde despăgubiri în echivalent bănesc pentru un imobil situat în Galați.
Prin decizia civilă nr. 819 A/2005, Curtea de Apel Galați a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Galați. La data de 5 ianuarie 2007, reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței, în sensul ca, în loc de „în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local Galați” să se treacă „în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Galați.” Prin încheierea din 21 martie 2007, Tribunalul Galați a respins cererea de îndreptare, cu motivarea că eroarea materială nu există, aspectele invocate de reclamantă putând fi soluționate numai prin exercitarea căilor de atac.
La data de 23 iulie 2007, reclamanta a formulat o nouă cerere de îndreptare a erorii materiale, solicitând din nou ca, în loc de „în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local Galați” să se treacă „în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Galați.” Prin încheierea din 26 septembrie 2007, Tribunalul Galați a respins cererea, motivat de faptul că încheierea din 21 martie 2007 a rămas irevocabilă, prin neexercitarea apelului, astfel că își produce toate efectele juridice ale unei hotărâri judecătorești. A mai reținut tribunalul, că nu există eroare materială, atâta timp cât în minută se menționează pârâtul în contradictoriu cu care reclamanta și-a dobândit drepturile supuse judecății.
Prin decizia nr. 27 A/2008, Curtea de Apel Galați a respins apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 26 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Galați. S-a reținut că cererea reclamantei nu se circumscrie situațiilor avute în vedere de art. 281 C.proc.civ., fiind evident că indicarea în cuprinsul dispozitivului hotărârii a unei alte instituții, în calitate de pârâtă, decât cea precizată prin cererea de chemare în judecată, nu constituie o eroare materială.
Înscrierea în dispozitivul hotărârii a Primăriei Galați în locul Consiliului local Galați ar avea ca efect schimbarea în totalitate a titularului obligațiilor stabilite prin hotărârea a cărei îndreptare se solicită, ceea ce constituie o chestiune de fond, care nu poate fi rezolvată decât prin exercitarea căilor legale de atac. S-a mai reținut că o altă cerere de îndreptare a erorii materiale a fost respinsă cu caracter irevocabil, astfel încât există autoritate de lucru judecat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. Recurenta a arătat că decizia este nelegală, deoarece acțiunea a fost promovată în contradictoriu cu Primăria Galați, care a și emis dispoziția contestată și a declarat apel. În toate încheierile de ședință, Primăria municipiului Galați figurează ca pârât și nu Consiliul local Galați, iar menționarea acestuia din urmă în dispozitivul hotărârii este o eroare evidentă. A mai arătat că a încercat să pună în executare hotărârea judecătorească, dar Municipiul Galați a formulat contestație la executare, prevalându-se de eroarea materială.
Interpretarea formalistă a noțiunii de eroare materială conduce la încălcarea dreptului de acces la o instanță de judecată, iar imposibilitatea de a pune în executare hotărârea judecătorească conduce și la o încălcare a dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Reclamanta I.P.C. a formulat o primă cererea de îndreptare a erorii materiale, respinsă de Tribunalul Galați prin încheierea din 21 martie 2007. Împotriva acestei încheieri nu s-a declarat apel, astfel încât soluția respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale a rămas irevocabilă.
Ca o consecință, o a doua cerere de îndreptare a erorii materiale, prin care se invocă aceleași circumstanțe nu mai poate fi analizată din nou. De altfel, pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu o altă persoană decât cea care a fost chemată în judecată nu reprezintă o simplă greșeală materială asupra numelui părții, ci o greșeală de judecată, care nu poate fi analizată în cadrul procedurii prevăzută de art. 281 C.proc.civ. Greșelile asupra numelui părții sau greșelile materiale, care pot sta la baza îndreptării hotărârii, nu vizează situația în care, prin remediere, s-ar schimba chiar identitatea uneia dintre părți. O astfel de greșeala nu poate fi îndreptată decât pe calea controlului judecătoresc, prin exercitarea căilor de atac. Nici criticile referitoare la faptul că interpretarea restrictivă a art. 281 C.proc.civ. ar duce la încălcarea art.6 alin.1 și art.1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană, nu sunt fondate.
Dispozițiile Convenției europene garantează drepturi procesuale și materiale, dar în același timp, se bazează și pe principii unanim acceptate, printre care și principiul stabilității raporturilor juridice. Hotărârile judecătorești irevocabile sunt o expresie a stabilității raporturilor juridice, motiv pentru care ele nu pot fi modificate ulterior sau ignorate. Îndreptarea hotărârilor, așa cum este reglementată de art. 281 C.proc.civ. respectă acest principiu, de aceea nu se poate dispune decât pentru situațiile strict reglementate de textul de lege și, în nici un caz, nu poate duce la schimbarea rezolvării problemei de drept sau a părților în contradictoriu cu care au fost pronunțate.
O interpretare mai puțin formală a dispozițiilor art. 281 C.proc.civ., în sensul arătat de recurentă, de la caz la caz, ar da naștere la arbitrariu și ar avea drept consecință chiar încălcarea dreptului la un proces echitabil și a stabilității raporturilor juridice. Într-adevăr, drepturile garantate de art.6 alin.1 din Convenție acoperă nu doar procedura judecății propriu zise ci și procedura executării hotărârii pronunțate de instanța de judecată. Drepturile procesuale legate de faza executării silite și garantarea executării hotărârii pot fi ocrotite, însă pe calea instituțiilor specifice executării, iar nu pe calea îndreptării hotărârii.
În cauză, instanța de judecată, chiar dacă a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local Galați, a modificat dispoziția nr. 1185/2005, emisă de Primarul municipiului Galați și a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri bănești, în sumă de 672.000.000 lei. Hotărârea a intrat în puterea lucrului judecat și a devenit executorie, prin respingerea apelului și nedeclararea căii de atac a recursului. Prin urmare, drepturile câștigate de reclamantă prin hotărâre se valorifică în modalitatea stabilită prin titlul executoriu existent și împotriva părții în contradictoriu cu care hotărârea a fost pronunțată. Faptul că debitorul obligației se poate prevala de faptul că nu a emis dispoziția de stabilire a măsurilor reparatorii nu este de natură a aduce atingere art.6 alin.1 și art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, din moment ce, pe calea contestației la executare, nu se poate modifica sau desființa hotărârea ce constituie titlu executoriu. Față de cele arătate, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ. recursul a fost respins ca nefondat.
În exemplele prezentate am arătat modul de realizare a îndreptărilor, lămuririlor și completărilor hătărârilor judecătorești care au necesitat aceste proceduri, având în vedere că ele sunt prevăzute în mod expres în articolele Codului de procedură civilă, înseamnă că aceste acțiuni nu sunt erori majore ci doar greșeli acceptate.
Încheierea privind lămurirea înțelesului dispozitivului unei hotărâri judecătorești
Tribunalul MARAMUREȘ, Decizia Nr. 879R din 20 octombrie 2010
Calea procesuală reglementată prin prevederile art. 2811 Cod procedură civilă este menită să clarifice anumite nelămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri judecătorești ori să înlăture eventuale dispoziții potrivnice.
În aplicarea acestor prevederi legale nu se poate modifica soluția de fond pronunțată de instanță, situație ce putea deveni incidentă doar în urma exercitării eventualelor căi de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii al cărei dispozitiv necesită lămuriri.
Prin încheierea ședinței Camerei de Consiliu din 4.02.2010, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în dosarul nr. 1224/224/2007 a fost admisă cererea formulată de reclamantul B. I., în nume propriu și în numele reclamanților minori B. M. I. S. și B. A. S., reprezentați și de către curator în contradictoriu cu pârâții M.G.și M. S., și în consecință s-a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 206 din 25.02.2009 în dosarul nr. 1224/224/2007 al Judecătoriei Dragomirești în sensul acordării „pârâților din rândul 3 și 4”, respectiv minorilor, a valorii bunurilor ce le revin din masa succesorală rămasă după defuncta lor mama B. S., în sumă de 6.981 lei. De asemenea, pârâții au fost obligați să le plătească, în solidar, minorilor această suma.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la instanță la data de 04.11.2009 în dosar nr. 1224/224/2007, reclamantul a solicitat instanței în temeiul art. 281 indice 1 C.pr.civ. lămurirea înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 206 pronunțată la data de 25.02.2009 în dosar nr. 1224/224/2007 al Judecătoriei Dragomirești.
S-a constatat că în motivarea cererii reclamantul a arătat că prin sentința civilă de mai sus s-a stabilit masa succesorală după defuncta B. S., în care au fost incluse sub punctele a-c, următoarele bunuri:
a. – una colejnă în valoare de 645 lei;
b. – un gard și împrejmuiri în valoare de 3015 lei;
c. – lucrări diverse la casa de locuit în valoarea de 9571 lei.
Reclamantul a sustinut că prin hotărâre bunurile de mai sus au fost atribuite în natura pârâților din rândul trei și patru din acțiune, adică celor doi reclamanți minori și sentința civilă nu poate fi pusă în executare în sensul atribuirii în natură a acestor bunuri, mai ales datorită faptului că lucrările diverse la casa de locuit constau în zugrăveli, tencuit, montat geamuri, uși etc. Drept urmare s-a apreciat că se impune lămurirea dispozitivului sentinței în sensul acordării celor doi reclamanți minori a contravalorii bunurilor atribuite, contravaloare ce se ridica la suma totala de 13.231 lei, cu obligarea pârâtilor, care sunt proprietarii casei la care s-au efectuat îmbunatatirile de a plati aceasta suma.
Analizând actele dosarului, prin prisma dispozițiilor legale în materie, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 206 pronunțată la data de 25.02.2009, în dosar nr. 1224/224/2007 a Judecătoriei Dragomiresti, ramasa definitiva prin nerecurare, a fost admisa actiunea civila formulata de reclamantul si în consecinta s-a constatat ca masa succesorala ramasa dupa defuncta B.S., decedata la data de 29 mai 2004, cuprinde urmatoarele bunuri: a.-una colejna în valoare de 645 lei;b.-un gard si împrejmuiri în valoare de 3015 lei;c.-lucrari diverse la casa de locuit în valoarea de 9.571 lei.
De asemenea, s-a constatat ca mostenitorii defunctei sunt reclamantul în calitate de sot supravietuitor în cota de 2/8 parte si minorii în calitate de fii, în cota de 3/8 parte fiecare. S-a dispus iesirea din indiviziune si s-au atribuit aceste bunuri pârâtilor din rândurile 3 si 4, respectiv celor doi minori.
Judecatoria a retinut ca întrucât colejna, gardul împrejmuitor si lucrarile la casa de locuit, aceasta din urma apartinând celor doi pârâti M. G. si M. S., în valoare totala de 18.631 lei, au fost facute în comun în timpul casatoriei de catre cei doi soti, respectiv de catre defuncta B. S., împreuna cu reclamantul B. I., valoarea care trebuie discutata este doar în cota de ˝ parte, respectiv 9.310 lei si având în vedere ca din aceasta valoare cei doi mostenitori minori au cota de 3/8 parte fiecare, acestora le revine suma de 6.981 lei.
De asemenea, în considerarea faptului ca aceste bunuri sunt imobile, respectiv colejna si gardul împrejmuitor, dar mai ales a faptului ca lucrarile la casa de locuit sunt de fapt lucrari de tencuieli interioare la casa de locuit, tâmplarie, placa si respectiv structura din beton, zidarie din boltari pentru terasa si scari de acces, precum si un cos de fum din zidarie plina presata, prima instanta a apreciat ca într-adevar ele nu pot fi atribuite în realitate celor doi mostenitori minori ai defunctei, acestia putând eventual sa primeasca contravaloarea corespunzatoare a imobilelor si a lucrarilor.
S-a apreciat ca se poate uza de prevederile art. 281 indice 1 Cod procedura civila atunci când dispozitivul nu cuprinde date care sa permita executarea hotarârii, partile având posibilitatea de a folosi procedura reglementata prin art. 281 indice 1 C.pr.civ. sau cea prevazuta de art. 400 alin. 2 C.pr.civ., sens în care s-a pronuntat C.S.J. prin decizia nr. 3780/2002. Nu au fost acordate cheltuieli de judecata având în vedere obiectul cererii, respectiv acela de lamurire a dispozitivului unei sentinte civile, precum si faptul ca pârâtii nu se afla în culpa procesuala. Faptul ca dispozitivul sentintei nu poate fi pus în executare nu le este imputabil acestora.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul personal ?i în numele minorilorBizau Ilie, în nume personal si în reprezentarea minorilor solicitând în temeiul prevederilor art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedura civila, modificarea încheierii. În motivare s-a învederat ca în mod eronat prima instanta a retinut în considerentele hotarârii faptul ca celor doi minori le revine doar suma de 6981 lei si nu 13231 lei, discutându-se practic fondul cauzei, deoarece potrivit sentintei civile nr. 206/2009 a Judecatoriei Dragomiresti s-a dispus în mod imperativ iesirea din indiviziune si atribuirea bunurilor din masa succesorala pârâtilor de rândurile 3 si 4, adica minorilor. Recurenții au precizat că toate bunurile ce compun masa succesorală după defuncta mamă le-au fost atribuite, contravaloarea acestora ridicându-se la suma de 13231 lei.
Analizând încheierea atacată, prin prisma motivelor de modificare invocate, tribunalul reține următoarele:
Calea procesuală reglementată prin prevederile art. 2811 Cod procedură civilă este menită sa clarifice anumite nelămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotarâri judecatoresti ori sa înlature eventuale dispozitii potrivnice.
În aplicarea acestor prevederi legale nu se poate modifica solutia de fond pronuntata de instanta, situatie ce putea deveni incidenta doar în urma exercitarii eventualelor cai de atac prevazute de lege împotriva hotarârii al carei dispozitiv necesita lamuriri.
Tribunalul retine ca prin sentinta civila nr. 206 din 25.02.2009, pronuntata de Judecatoria Dragomiresti în dosarul nr. 1224/224/2007 s-a constatat ca masa succesorala dupa defuncta B.S., decedata la 29 mai 2004, cuprinde bunurile: a)una colejna în valoare de 645 lei; b)un gard si împrejmuiri în valoare de 3015 lei; c)lucrari diverse la casa de locuit în valoare de 9571 lei. Asadar, valoarea bunurilor ce compun masa succesorala este de 13231 lei.
De asemenea, instanta a stabilit calitate de mostenitori ai defunctei, a reclamantului, sot supravietuitor, în cota de 2/8 si a minorilor, fii, cu o cota de 3/8 fiecare. S-a dispus iesirea din indiviziune si bunurile din masa succesorala au fost atribuite celor doi minori. Hotarârea a rămas irevocabilă.
Lămurind dispozitivul, în mod corect prima instanță a reținut că gardul împrejmuitor, colejna și lucrările la casa de locuit aparținând pârâților sunt imobile, respectiv lucrările sunt tencuieli interioare la casă, tâmplărie, placă și structura din beton, zidărie din bolțari, coș de fum și ca atare nu pot fi atribuite în realitate celor doi moștenitori minori, obligând intimații cărora le profită lucrările, la plata unei sume de bani. Cu toate acestea, dat fiind dispozitivul sentinței civile nr. 206 din 25.02.2009, care trebuie doar lămurit, iar nu modificat, suma pe care trebuie să o achite celor doi minori, pârâți este de 13.231 lei, întreaga contravaloare a bunurilor din masa succesorală, sens în care tribunalul va admite recursul.
Constituie greșeală în sensul art. 281 C. pr. civ. redarea eronată a numelui sau prenumelui părților (exemplu: Ioan în loc de Ioana) inversarea calității părților, copierea inexactă din minută în dispozitivul hotărârii etc. Noțiunea de greșeală materială are, prin urmare, aici, înțelesul de erori materiale vizibile, săvârșite cu ocazia redactării hotărârii, iar nu de greșeli de fond. Greșelile de judecată (care privesc fondul pricinii) nu pot fi îndreptate pe calea procedurii sumare prevăzute de art. 281 C. pr. civ., pentru aceasta existând căile legale de atac.
Despre greșelile săvârșite instanța se poate sesiza din oficiu la cererea părților. Dacă instanța găsește că este necesar ca părțile să dea anumite lămuriri va dispune citarea lor (art. 281 alin. 2 C. pr. civ.). Cercetarea greșelilor se face de instanță în completul ei printr-o încheiere. Pe baza încheierii de constatare a greșelilor săvârșite se va face apoi corectarea necesară prin mențiune, pe ambele exemplare originale ale hotărâri
Capitolul 4. Studiu de caz – Tribunalul Caraș-Severin. Universitate obligată la plata unor despăgubiri civile pentru organizarea examenului de licență în condiții nelegale
Având în vedere titlul lucrării „Hotărârea judecătorească. Noțiune și clasificare. Conținutul hotărârii judecătorești” în acest capitol am încercat, pe baza Hotărârii judecătorești pronunțată în ședința publică din data de 31.10.2011, de către judecătoria Reșița, privind Dosarul nr. 5088/290/2010, să arăt în practică, conținutul unei hotărîri judecătorești, așa cum este corect de realizat, atât pentru înțelegerea părților cât și pentru bunul mers al activității oricărei judecătorii.
Avem asfel pentru început practicaua hotărârii pronunțate în acest dosar:
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CARAȘ-SEVERIN
REȘIȚA
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR.5088/290/2010
DECIZIA CIVILĂ NR. 520
Ședința publică din 31.10.2011
PREȘEDINTE: ROTARIU LOREDANA MARIA
JUDECĂTOR: MĂGUREAN RODICA
JUDECĂTOR: CHISEEV ALIN
GREFIER: CIASC MIHAELA
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta reclamantă […] împotriva sentinței civile nr. 1967/16.06.2011 pronunțată de Judecătoria Reșița, intimat fiind Universitatea Eftimie Murgu, având ca obiect pretenții. La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru recurentă, av. […] – cu delegație – în substituirea av. […] și pentru intimată, consilier juridic […] – cu delegație.
Procedura îndeplinită.
S-au verificat actele și lucrările dosarului după care se constată că prin încheierea de ședință din data de 13.10.2011 a fost admisă cererea de reexaminare a taxei de timbru în sumă de 655,5 lei și timbru judiciar de 2,5 lei formulată de recurentă și s-a constatat că recursul este scutit de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar. Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, tribunalul acordă cuvântul pe fond.
Reprezentanta recurentei reclamante, av. […] solicită admiterea recursului, modificarea sentinței, admiterea acțiunii invocând dispozițiile art. 304 pct. 8,9 Cod procedură civilă, cu cheltuieli de judecată în recurs. Reprezentantul intimatei pârâte, consilier juridic […] solicită respingerea recursului, menținerea sentinței ca temeinică și legală arătând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, apreciind că recurenta reclamantă trebuia să-și îndrepte pretenții către Facultatea […] din Sibiu. Depune concluzii scrise.
Această parte fiind denumită practicaua hotărârii judecătorești, conține toate datele prevăzute în cadrul articolului 261 din Codul de procedură civilă:
– denumirea instanței;
– ziua, luna și anul ședinței de judecată, cu mențiunea dacă aceasta a fost sau nu publică;
– numele și prenumele părților, domiciliul sau reședința lor, calitatea în care s-au judecat; numele și prenumele persoanelor mandatarilor, reprezentanților legali și avocaților;
– numele și prenumele persoanelor care au lipsit, cu indicarea calității lor procesuale și cu mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii;
– obiectul procesului (în procesul penal, enunțarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și a textelor de lege în care a fost încadrată fapta);
– arătarea dovezilor, a cererilor, susținerilor și concluziilor părților, procurorului și celorlalți participanți la proces;
– măsurile luate în cursul ședinței.
Drept pentru care se poate trece la redactarea părții a doua a hotărârii judecătorești, motivarea:
TRIBUNALUL Deliberând asupra recursului civil de față constată că:
Prin cererea formulată la data de 06.10.2010, înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița sub nr. 5088/290/2010, reclamanta […] a chemat în judecată pe pârâta Universitatea ”Eftimie Murgu” Reșița, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, pentru prejudiciul moral pe care i l-a adus prin organizarea necorespunzătoare a examenului de licență sesiunea 7-9 iulie 2008, susținut de reclamantă în fața unei comisii de la Universitatea […] din Sibiu, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că a fost studentă la Universitatea ”Eftimie Murgu” Reșița, Facultatea de Științe Economice și Administrative, Secția Istorie, absolvind studiile în anul 2008.
Reclamanta a mai arătat că în vara anului, pârâta a încheiat un protocol de colaborare cu Universitatea […] din Sibiu privind desfășurarea examenului de licență în specializarea „Istorie” pentru absolvenții promoției 2008, printre care se numără și reclamanta, iar examenul de licență a avut loc în localitatea Caransebeș, în perioada 7-9 iulie 2008 și a fost promovat de aceasta cu media 9,87. În urma promovării acestui examen, reclamanta s-a înscris la cursurile universitare de masterat ale Universității […] din Sibiu, Secția „Protejarea și Valorificarea Patrimoniului Istoric”, a absolvit primul dintre cei doi ani de studiu, a urmat cursurile de zi ale celui de-al doilea an universitar până în luna februarie 2010, moment în care i-a fost comunicată Decizia nr. 1232/17.12.2009 emisă de Rectorul Universității […] din Sibiu.
Reclamanta a mai arătat că prin respectiva decizie a fost înștiințată că a fost anulată decizia prin care a fost înmatriculată la studiile de masterat, motivul exmatriculării fiind acela că s-a constatat că membrii comisiei prezenți la examenul de licență pe care l-a susținut în vara anului 2008 nu s-au prezentat în calitatea oficială, ci ca persoane private, întrucât această comisie nu a fost numită prin decizia rectorului, în conformitate cu prevedirle art. 8 din Ordinul MECT 295/2007.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că a fost nevoită să susțină un nou examen de licență în data de 27.02.2010, pe care l-a promovat cu nota 8,50 și s-a înscris din nou la cursurile de masterat însă la o alta specializare, întrucât specializarea pe care a frecventat-o anterior un an se desființase din lipsă de studenți. Reclamanta consideră că a fost prejudiciată grav și intolerabil de reprezentanții Universității „ Eftimie Murgu” din Reșița prin organizarea nelegală a examenului de licență din vara anului 2008. Arata că a urmat cursurile de zi ale Universității […] Sibiu (master) timp de un an și jumătate, a făcut nenumărate drumuri la Sibiu, a fost nevoită să-și aranjeze cazare în oraș, iar după ce a aflat că a fost exmatriculată a fost nevoită ca într-un timp extrem de scurt să se pregătească pentru susținerea unui nou examen de licență.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 998 și art. 999 Cod civil. La data de 03.12.2010, pârâta Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița a formulat întâmpinare, prin are a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că la data susținerii examenului de licență de către reclamantă, Universitatea „Eftimie Murgu” deținea pentru specializarea istorie doar autorizație provizorie conform HG nr. 635/11.06.2008, pct. 38, poz. 2, această specializare nefiind acreditată.
Pârâta a mai arătat că în acest sens, examenul de licență a fost organizat de către Universitatea […] din Sibiu ca și organizatoare, conform dispozițiilor art. 2 din Ordinul M.E.C. nr. 295/05.02.2007, iar faptul că instituția organizatoare Universitatea […] din Sibiu nu a respectat dispozițiile Ordinului nr. 295/05.02.2007 cu privire la constituirea comisiei de licență, acest aspect nu poate atrage răspunderea civilă și delictuală a Universității „Eftimie Murgu” Reșița. De asemenea, pârâta a mai arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
Prin sentința civilă nr.1967/16.06.2011 pronunțată de Judecătoria Reșița a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta […] în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”Eftimie Murgu” Reșița.
În considerentele sentinței, prima instanță a reținut următoarele:
Instanța de fond a verificat în primul rând condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 si urm.C.civ., respectiv: existenta unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicit si prejudiciu, existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul.
Cu privire la existenta faptei ilicite și culpa pârâtei, instanța de fond constată că instituția pârâtă nu a săvârșit nicio faptă ilicită în cauză cu vinovăție, având în vedere că examenul de licență din data de 7-9 iulie 2008 a fost organizat de către Universitatea […] din Sibiu. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar, instanța de fond constată că în raport de prevederile art. 2 din Ordinul nr. 295/05.02.2007 emis de Ministerul Educației și Cercetării, privind cadrul general de organizare a examenelor de finalizare a studiilor în învățământul superior, examene de absolvire licență, diplomă, selecție, disertație și de finalizare a programelor de pregătire universitară avansată din cadrul studiilor universitare de doctorat, examenele pot fi organizate numai de către instituții de învățământ superior acreditate în condițiile legii, denumite instituții organizatoare.
În cauză, se reține că la data susținerii examenului de licență de către reclamantă, instituția pârâtă deținea pentru specializarea „Istorie” doar autorizațe provizorie conform HG nr. 635/11.06.2008, această specializare nefiind acreditată. Astfel, examenul de licență respectiv a fost organizat de Universitatea […] din Sibiu ca instituție acreditată, la locația aparținând Universității „Eftimie Murgu” Reșița, din municipiul Caransebeș, unde își desfășura activitatea specializarea denumită „Teologie ortodoxă Didactică-Istorie” din cadrul Facultății de Științe Economice și Administrative.
Conform ordinului de deplasare nr. 1129/03.07.2008 a d-lui prof. G. L., emis de Universitatea […] din Sibiu, adeverința nr. 1250/03.07.2008 emisă de aceeași universitate și adeverința nr. 2666/04.07.2008 emisă de Muzeul Național Brukenthal, se reține că profesorii G. L. și S. L. au fost delegați să participe la examenul de licență organizat de către Universitatea […] din Sibiu în perioada 07-09 iulie 2008 la Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița. Această stare de fapt este confirmată și de declarațiile martorilor audiați în cauză numiții P. Gh. și Z. V. M.
De asemenea, din declarațiile acestor martori se reține că pentru organizarea examenului de licență din 2008 al facultății de istorie, pregătirea a fost făcută cu șase luni în urmă, iar Universitatea „Eftimie Murgu” a efectuat respectiva pregătire în baza protocolului încheiat în anul 2007 între Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița și Universitatea […] și în urma colaborării existente în timp între cele două universități, iar după ce Universitatea „Eftimie Murgu” a fost înștiințată că a fost anulat examenul din 2008, s-au făcut mai multe demersuri din partea instituției pârâte să fie recunoscut respectivul examen.
În cauză, se reține că între cele două instituții Universitatea Eftimie Murgu Reșița și Universitatea […] din Sibiu au avut loc mai multe colaborări în timp, fiind încheiate protocoale de colaborare pentru organizarea examenelor de licență, în raport de prevederile legale al Ordinulul MEC nr. 295/05.02.2007. Conform art. 9 din același Ordin, comisiile de examen se stabilesc pe specializări prin decizie a rectorului instituției organizatoare.
La data de 07.06.2007 a fost încheiat protocol între Universitatea […] din Sibiu și Universitatea ”Eftimie Murgu” din Reșița specializarea Teologie Ortodoxă didactică-istorie, pentru susținerea examenului de licență promoția 2007. În baza colaborării dintre cele două universități existente de-a lungul timpului, a fost organizat și examenul de licență din perioada 07-09 iulie 2008, iar faptul că profesorul G. L., fiind delegat de către Universitatea […] să participe la examenul de licență din data respectivă, reprezintă de fapt acordul tacit al respectivei universități la organizarea examenului de licență.
De asemenea, în raport de prevederile legale mai sus amintite, Universității […] din Sibiu ca instituție organizatoare, și prin participarea celor doi profesori la examenul de licență din data de 07-09 iulie 2008, îi revenea practic obligația să înainteze și să încheie protocolul de colaborare cu Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița și emiterea de către rector a unei decizii de constituire a comisiei de licență.
Faptul că ulterior susținerii examenului de licență din anul 2008, a fost emisă decizia nr. 1323/17.12.2009 de către rectoratul Universității […] din Sibiu și prin care au fost anulate din decizia nr. 852/27.10.2008 privin înmatricularea în anul I universitar 2008/2009 Facultatea de istorie și patrimoniu-master, patru poziții, între care și cea a reclamantei, nu este din culpa instituției pârâte, ci din cauza disfuncționalităților existente la nivelul Universității […] din Sibiu, care avea obligația ca instituție organizatoare să ia toate măsurile și să depună toate diligențele necesare pentru buna organizare și desfășurare a examenului de licență din data de 07-09 iulie 2008.
De asemenea, aceste disfuncționalității au existat și ulterior desfășurării examenului de licență, în sensul că mai întâi Universitatea […] din Sibiu a înmatriculat reclamanta pentru participarea cursurile de master și i-a permis frecventarea timp de un an și jumătate, apoi a emis respectiva decizie a consființit la prevederile. Din declarațiile martorelor audiate în cauză, numitele M. S. Și M. C., se reține starea de fapt, însă nu se poate reține că s-au făcut dovada culpei instituției pârâte. Astfel, faptul că reclamanta a efectuat eforturi atât materiale, cât și morale pentru a participa la cursurile de master la Universitatea […] din Sibiu, nu poate fi reținut în cauză atâta timp cât aceasta nu a contestat Decizia nr. 1323/17.12.2009 emisă de Universitatea […] din Sibiu, prin care i se anula examenul de licență din 2008, aceasta avea posibilitatea să conteste respectiva decizie, să primească un răspuns oficial de la Universitatea […] din Sibiu, care era atât instituția organizatoare a examenului de licență din 2008, cât și instituția universitară la care era înmatriculată în momentul respectiv și ale cărei cursuri de masterat le frecventa.
Or, este de observat, ca în cauză reclamanta, din probele administrate în cauză, nu a făcut dovada susținerilor din cererea introductiva referitoare la pretinsul prejudiciu moral suferit, datorat pretinsei activități defectuoase desfășurate de către pârâtă, pe care l-a invocat.
Împotriva sentinței civile nr. 1967/16.06.2011 pronunțată de Judecătoria Reșița a declarat recurs reclamanta […] solicitând admiterea recursului și rejudecând, modificarea sentinței, admiterea acțiunii introductive, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului arată că nu este temeinică și legală refuzarea despăgubirilor pe care le-a solicitat pe motiv că nu a contestat decizia Universității […] din Sibiu prin care i-a fost anulat primul examen de licență. Această decizia sancționa culpa pârâtei evocând încălcarea de către aceasta a unor prevederi normative. Arată că nu avea de ce să atace această decizie, întrucât culpa Universității Reșița este evidentă. Chiar pârâta și-a recunoscut pe parcursul cercetării judecătorești această culpă, respectiv a recunoscut faptul că nu a existat un protocol între cele două universități privind examenul de licență promovat de reclamantă. Mai mult decât atât Comisia de licență nu a fost numită prin decizia rectorului deși aceasta era o condiție imperativă.
Pârâta a acceptat o comisie de licență ce nu a fost numită în acest mod, respectiv o comisie care a fost compusă din persoane care nu au participat în calitate oficială ci în nume propriu. Culpa pârâtei este evidentă și îi aparține în exclusivitate. Responsabilitatea pentru susținerea necorespunzătoare a examenului de licență aparține în exclusivitate Universității Eftimie Murgu din Reșița. Aceasta a avut inițiativa contactării profesorilor ce au alcătuit comisia. Tot ea a invitat studenții să participe la acest examen, a încasat taxele aferente, a pus la dispozița comisiei unul din spațiile sale pentru susținerea examenului, iar după susținerea examenului de licență a eliberat adeverințele atestatoare promovării acestui examen.
Odată cu eliberarea adeverințelor pârâta și-a asumat în mod fățiaș responsabilitatea organizării examenului de licență. Dacă această responsabilitate ar fi aparținut Universității sibiene așa cum sugerează Judecătoria Reșița, adeverințele ar fi fost eliberate de către aceasta. Prin înscrisul depus de Universitatea […] din Sibiu pentru termenul de judecata din data de 26.04.2011, această instituție de învățământ atestă clar că nu a încheiat în anul 2008 o convenție de colaborare cu Universitatea din Reșița privind examenul de licență. Această convenție a fost încheiată pentru anii următori-2009 și 2010-dar pentru 2008 Universitatea Eftimie Murgu din Reșița nu a solicitat încheierea acestui protocol. De asemenea, în același înscris se arată că pârâta nu a solicitat desfășurarea examenului de licență la Universitatea sibiană iar profesorii din comisie nu au fost numiți prin decizia rectorului. Toate aceste nereguli au fost descoperite de noua conducere a Universității […] din Sibiu cu ocazia organizării examenului de licență de anul următor respectiv anul 2009.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, art. 3041 Cod procedură civilă. În cauză a formulat întâmpinare Universitatea Eftimie Murgu Reșița solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței. Arată că pentru a fi pronunța sentința recurată instanța de fond a avut în vedere probele cu înscrisuri administrate în cauză, proba cu martori, precum și dispozițiile speciale care reglementează organizarea și desfășurarea examenelor de licență, respectiv Ordinul nr. 295/5.02.2007 emis de Ministerul Educației și Cercetării. Arată că motivele de recurs invocate de reclamantă nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate a hotărârii recurate prev. de art. 304 și 3041 Cod procedură civilă, recurenta reluând aceleași motive care au fost invocate și în fața instanței de fond.
Instanța de fond nu a interpretat greșit actul dedus judecății și nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia așa cum prevede art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, sub acest aspect hotărârea fiind temeinică și legală. Prevederile art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în acest recurs ci ele privesc cu totul alte aspecte decât cele invocate de recurentă, sensul dat de legiuitor acestor dispoziții legale fiind altul.Mai mult, apreciază că hotărârea recurată este temeinică și legală fiind dată cu aplicarea corectă a legislației generale cât și a legislației speciale din domeniul învățământului în ceea ce privește organizarea și desfășurarea examenelor de licență.
Reclamanta nu a dovedit că în speța de față sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale respectiv prejudiciul suferit,fapta ilicită,raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și culpa pentru ca această formă a răspunderii civile să poată fi atrasă în sarcina Universității Eftimie Murgu. Apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale așa cum este reglementată de art. 998,999 Cod civil pentru ca această formă a răspunderii civile să poată fi atrasă în sarcina Universității Eftimie Murgu. Cu privire la prejudiciul suferit de reclamantă, respectiv suma de 20.000 lei arată că aceasta trebuie să fie certă atât sub aspectul întinderii cât și sub aspectul existenței. Reclamanta, prin probele depuse la dosarul cauzei nu face dovada prejudiciului cert nici sub aspectul întinderii lui și nici sub aspectul existenței. Cu privire la fapta ilicită, ca și condiție a răspunderii civile delictuale arată că în această speță, Universitatea E. Murgu nu a săvârșit nicio faptă ilicită prin organizarea examenuluii de licență deoarece acesta a fost organizat de Universitatea […] din Sibiu.
Pentru ca o faptă să fie ilicită, ea trebuie să fie contrară ordinii sociale și reprobată de societate.Arată că sub aspectul unei aparențe de legalitate comună atât în partea Universității […] din Sibiu cât și din partea Universității Eftimie Murgu Reșița s-a desfășurat examenul de licență, nefiind încălcate de către această instituție dispozițiile Ordinulul MEC nr. 295/2007. Obligativitatea emiterii unei decizii de constituire a comisiei de licență aparținea Universității organizatoare L.B. conform Ordinului mai sus amintit și nu intimatei. Nici condiția raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu este îndeplinită în această speță, deoarece pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport cauzal. De asemenea nu este îndeplinită nici condiția culpei Universității Eftimie Murgu Reșița în organizarea examenului de licență deoarece organizatoare în înțelesul Ordinului MEC nr.295/2007 era Universitatea […] Sibiu și nu intimata.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate tribunalul îl va admite pentru considerentele ce succed. Starea de fapt reținută de instanța de fond este corectă rezultată din probatoriul administrat în cauză. În ce privește condițiile răspunderii civile delictuale prev.de art. 998 și urm. Cod procedură civilă tribunalul reține următoarele:
Fapta ilicită săvârșită de pârâta Universitatea Eftimie Murgu Reșița precum și culpa acesteia constă în faptul că, deși cunoștea că pentru desfășurarea examenului de licență din anul 2008 nu a fost încheiată o convenție de colaborare cu Universitatea […] din Sibiu, a permis ca acest examen să fie susținut în condiții necorespunzătoare, cu încălcarea Ordinulul MEC nr. 295/5.02.2007. Astfel pârâta Universitatea Eftimie Murgu Reșița a anunțat studenții de susținerea examenului de licență, a pus la dispoziția comisiei unul din spațiile sale pentru susținerea axamenului iar ulterior a eliberat adeverințele atestatoare promovării acestui examen.
Este adevărată susținerea pârâtei Universitatea Eftimie Murgu din Reșița că nu a avut calitatea de instituție organizatoare a examenului de licență din 2008, în sensul art. 2 din Ordinul MEC nr. 295/2007, nefiind acreditată pentru specializarea „istorie”. Însă reclamanta recurentă nu a cunoscut acest aspect decât odată cu comunicarea deciziei nr.1323/17.12.2009 prin care a fost înștiințată că i-a fost anulată decizia prin care a fost înscrisă la studiile de masterat ca urmare a faptului că examenul de licență s-a desfășurat fără respectarea prevederilor legale. Prejudiciul suferit de reclamanta recurentă este evident, dovedit prin probele cu înscrisuri și testimoniale administrate în cauză, constând în faptul că a fost nevoită să susțină un nou examen de licență, că a pierdut primul an din cursurile de masterat iar cand s-a înscris din nou la cursurile de masterat specializarea pe care a dorit-o și pentru care a optat inițial nu mai exista fiind desființată între timp.
De asemenea, între fapta ilicită culpabilă a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă există legătură de cauzalitate, fiind întrunite astfel condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 și urm. Cod civil. Faptul că reclamanta […] nu a contestat decizia nr. 1232/17.12.2009 a rectoratului Universității […] din Sibiu, poate fi apreciată drept pasivitate a acesteia, astfel cum a susținut pârâta și a reținut-o și instanța de fond, dar nu este de natură să o absolve pe pârâtă de obligația de a repara prejudiciul produs reclamantei. Repararea prejudiciul produs reclamantei nu poate fi condiționat de o anume conduită a acesteia, pe care, apreciază pârâta că ar fi trebuit să o aibă.
Prin raportarea strictă la obiectul cauzei – repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă prin desfășurarea în condiții nelegale a examenului de licență din sesiunea iulie 2008 – necontestarea deciziei 1323/2009 este irelevantă.
Motivarea fiind încheiată prin prezentarea tuturor problemelor care au adus dosarul în fața instanței se face încheierea hotărârii judecătorești care cuprinde soluția propriu-zisă pronunțată de către instanța de judecată cu prilejul deliberării, fiind o reproducere a minutei. În cuprinsul dispozitivului trebuie să se regăsească modul de soluționare a fiecărui capăt de cerere, a excepțiilor, dacă este cazul, menționarea părții sau părților obligate să suporte cheltuielile de judecată, calea de atac și termenul în care se poate exercita, mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului
Față de considerentele arătate în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, art. 312 din Codul de procedură civilă va admite recursul declarat de recurenta […] împotriva sentinței nr. 1967/6.06.2011 pronunțată de Judecătoria Reșița.
În temeiul art. 998 Cod civil va admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta […] împotriva pârâtei Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița și va obliga pârâta la plătească reclamantei suma de 10.000 lei despăgubiri civile
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 2000 lei cheltuieli de judecată,reprezentând onorariu avocat-chitanța nr. […] și chitanța nr. […].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta […] împotriva sentinței civile nr. 1967/6.06.2011 pronunțată de Judecătoria Reșița.
Modifică sentința în sensul că:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta […] împotriva pârâtei Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița.
Obligă pârâta să plătească reclamantei […] suma de 10.000 lei despăgibiti civile și suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 31.10.2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
ROTARIU LOREDANA MARIA MĂGUREAN RODICA CHISEEV ALIN
GREFIER
CIASC MIHAELA
Această hotărâre fiind una irevocabilă putem adăuga că: pot fi atacate cu apel, potrivit art.282 C.proc.civ., hotărârile date în primă instanță de judecătorie și tribunal. Regula este că pot fi atacate cu apel toate hotărârile date de judecătorii și tribunale în primă instanță, indiferent dacă s-au pronunțat sau nu în fond, apelul fiind, calea obișnuită de atac, care permite judecarea în fața unei instanțe superioare, în al doilea grad de jurisdicție.
De la această regulă, legea prevede anumite excepții. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:
– hotărârile pronunțate în ultimă instanță sau în primă și ultimă instanță, pe care legea le declară fără drept de apel: renunțarea la dreptul pretins se constată printr-o hotărâre dată fără drept de apel (art.247alin.4C.proc.civ.); hotărârea care consfințește învoiala părților se dă fără drept de apel (art.273C.proc.civ.) ori prevede că împotriva lor se exercită recursul: hotărârile pronunțate asupra conflictelor de competență (art.22alin.final.C.proc.civ.); hotărârile pronunțate asupra perimării (art.253 alin.2C.proc.civ.); hotărârea de anulare a acțiunii arbitrale (art.366 alin.2C.proc.civ.);
– hotărârile date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, precum și în alte cazuri prevăzute de lege (art.2821 alin.1C.proc.civ.); Dacă aceste cereri sunt formulate pe cale accesorie sau incidentală, în lumina principiului „accesorium sequitur principale” soluția dată asupra lor este supusă căilor de atac prevăzute pentru cererea principală.
– hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, dacă legea nu prevede altfel (art.2821 alin.2 C.proc.civ.).
Împotiva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății. Apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor (art.282alin.2 și 3C.proc.civ.). Dacă hotărârea finală este inapelabilă același caracter îl vor avea și încheierile premergătoare.
Efectul devolutiv al apelului vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, nefiind admise modificări cu privire la calitatea părților, obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată și nici formularea unor cereri noi. În acest sens, „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.
Astfel după primirea dosarului, la instanța de apel se desfășoară o procedură prealabilă soluționării cauzei în ședință publică. Procedura prealabilă vizează în primul rând fixarea termenului de judecată și asigurarea contradictorialității și a dreptului de apărare în fața instanței de apel.
Termenul de judecată se fixează astfel încât, de la primirea citației, intimatul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile pentru a-și pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puțin 5 zile. Dacă intimatul președintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin citație, intimatul va fi informat că are obligația de a-și alege domiciliul în România, unde urmează a i se face comunicările privind procesul (art.1141 alin.4C.proc.civ.).
Președintele va dispune să se comunice intimatului, odată cu citația, o copie după cererea de apel, împreună cu copiile de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost înfățișate la prima instanță, punându-i-se în vedere obligația de a depune întâmpinare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată (art.289 alin.2C.proc.civ.).
În cazul în care intimatul nu a primit în termenul prevăzut de art.1141, comunicarea motivelor de apel și a dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de înfățișare, un termen înăuntrul căruia să depună întâmpinare. Dacă intimatul lipsește la prima zi de înfățișare și instanța constată că motivele de apel nu au fost communicate, va dispune amânarea cauzei și efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost communicate în termen, instanța va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerințelor art.1141 alin.3 sau 4, după caz (art.291 C.proc.civ.).
Apelurile făcute vor fi repartizate la o singură secție a instanței de apel (art.289alin.4C.proc.civ.). Dacă apelurile făcute împotriva aceleiași hotărâri au fost repartizate la secții deosebite, președintele ultimei secții investite va dispune trimiterea dosarului la secția cea dintâi investită.
În ceea ce privește compunerea completului de judecată, judecarea apelului se face, în complet de doi judecători.
Apelul se judecă după regulile de la judecata în prima instanță având în vedere și dispozițiile speciale în materia apelului (art.298C.proc.civ.). Astfel, se vor aplica și în apel dispozițiile privitoare la înfățișări și dezbateri, la condițiile în care părțile pot fi reprezentate în justiție, la invocarea și soluționarea excepțiilor, administrarea dovezilor, deliberarea și pronunțarea hotărârii, renunțarea, achiesarea, tranzacția, cu condiția să nu contravină dispozițiilor din materia apelului.
O primă dispoziție specială în materia apelului, este prevăzută în art.292alin.1C.proc.civ.:”Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Art.292 alin.2C.proc.civ.obligă instanța de apel să se pronunțe, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță în cazul în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.
De asemenea, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Altă dispoziție specială, care este prevăzută în C.proc.civ., stabilește limitele în care instanța de apel va cerceta fondul pricinii. Astfel, „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”.
În legătură cu soluțiile care pot fi pronunțate de instanța de apel, Codul de procedură civilă prevede în art.296 Teza I C.proc.civ. că instanța de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai gra decât aceea din hotărârea atacată.
Păstrarea hotărârii atacate echivalează cu respingerea cererii de apel. Respingerea apelului are ca efect menținerea sentinței împotriva căreia s-a exercitat calea de atac. Această soluție se pronunță de instanța de apel atunci când motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate.
Instanța de apel poate admite cererea de apel schimbând hotărârea atacată în tot sau în parte. În acest caz este însă necesar să se arate de instanța de apel că s-a admis apelul și să se reproducă soluția dată de instanța de apel pe fond.
În cazul în care prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă (art.297alin.1C.proc.civ.). Hotărârea pronunțată, fiind definitivă va putea fi atacată numai cu recurs.
Dacă hotărârea a fost desființată pentru încălcarea normelor referitoare la competență, instanța de apel anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, afară de cazul când constată propria sa competență. În acest caz, precum și atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, va reține procesul spre judecare (art.297alin.2C.proc.civ.). În acest caz, hotărârea pronunțată va putea fi atacată cu apel, dacă prin lege nuse prevede altfel.
Noul Cod de procedură civilă a creat în materia procedurilor judiciare un sistem legislativ modern, care să răspundă pe deplin imperativelor funcționării unei justiții moderne, adaptate așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu public. Soluțiile legislative propuse prin noul Cod de procedură civilă vor avea impact pozitiv și asupra dezvoltării mediului de afaceri, cu rezonanță în planul încurajării reformei economice; aplicarea efectivă a acestor soluții și, în consecință, influența pozitivă a acestora devine posibilă urmare adoptării prezentului proiect, care stabilește cu claritate condițiile în care se produce trecerea de la vechea la noua reglementare
Concluzii
Hotărârea judecătorească, fiind expresie a puterii judecătorului de a transa litigiile, are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiasi judecăți, asigurând astfel stabilitatea si securitatea raporturilor juridice. Ceea ce s-a transat jurisdicțional se opune între părți cu valoare absolută, iar față de terți cu valoarea unei prezumții relative împotriva căreia se poate face dovada contrară. Necesitatea ca hotărârea pronunțată de judecător să pună capăt definitiv litigiilor dintre părți, fără posibilitatea reluării lor, datorită incertitudinii ce s-ar fi creat, a apărut încă la romani, în cea mai veche procedură de judecată, aceea a legisacțiunilor (legis actiones), nimănui nefiindu-i permis să folosească aceeasi legisacțiune de două ori pentru satisfacerea aceluiasi interes.
Concluzionând, apreciem că puterea de lucru judecat a unei hotărâri și interzicerea reluării verificărilor jurisdicționale asupra aspectelor transate, nu se datorează faptului că s-ar fi consumat acțiunea cu ocazia primei judecăți, sau că între părți s-ar fi încheiat, în momentul sesizării instanței, un contract – prin supunerea litigiului lor judecății – astfel încât sunt obligate să-l respecte, ori exprimării adevărului de către hotărârea care a închis prima judecată. În realitate, principiul puterii lucrului judecat îsi are fundamentul în necesitatea de a pune capăt litigiilor dintre părți, de a nu le eterniza prin reluarea lor la nesfârsit.
Verificarea jurisdicțională odată finalizată, ea nu mai poate fi reluată pentru că altminteri ar fi afectată însăsi autoritatea justiției si respectul pe care fiecare trebuie să-l aibă „pentru actele de suveranitate si pentru legile țării sale”. Autoritatea lucrului judecat interesează ordinea publică si are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicțiilor judecătoresti, care ar slăbi respectul datorat justiției si ar micsora încrederea si demnitatea de care trebuie să se bucure în stat puterea judecătorească, iar, pe de altă parte, necesitatea de a se pune capăt contestațiilor dintre împricinați care, prin posibilitatea de a reveni mereu înaintea justiției, ar arunca cea mai mare incertitudine în tranzacțiile omenesti.
La edictarea soluțiilor legislative cuprinse în noul Cod de procedură civilă s-a avut în vedere ca dispozițiile propuse să nu contravină sau să facă dificilă aplicarea directă a unor instrumente juridice ale Uniunii Europene, dintre care amintim următoarele: Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 44/2001 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială; Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate; Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1.896/2006 privind instituirea procedurii europene a somației de plată;
Bibliografie
1. Codul de Procedură Civilă, actualizat 2011 prin Legea 202/2010, legea micii reforme în justiție;
2. Andersen, David W.K., References to the European Court, Editura Sweet &. Maxwell, Londra. 1995;
3. Beleiu, Gheorghe, Drept civil român, Editura Șansa, 1983;
4. Bitoleanu, Ioan, Introducere în istoria dreptului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;
5. Bîrsan, Corneliu, Gaiță, Maria, Pivniceru, Mona Maria, Drept civil. Drepturile reale, Editura Institutul European, Iași, 1997;
6. Bîrsan, Constantin, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Editura All Beck, București, 2005;
7. Boroi, G., Spineanu, Matei, O., Codul de procedură civilă adnotat, Editura All Beck, București, 2005;
8. Ciobanu, V., M., Boroi G, Drept procesual civil, Curs selectiv – teste grilă, Editia a 3-a, Editura All Beck, București, 2005;
9. Ciobanu, V., M., Traian Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept procesual civil. Îndreptar pentru seminare și examene, ediția 2, Editura C.H. Beck, 2009;
10. Cocoș, Ștefan, Drept roman. Breviar, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.
11. Cornoiu, Dănuț, Drept civil. Partea generală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;
12. Condoiu, Minodora, Drept procesual civil, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;
13. Costin, Mircea N., Ioan Leș, Mircea Ștefan Minea, Călin M. Costin, Sebastian Spinei, Dicționar de procedura civila, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2007;
14. Dănilă, Ligia, Roșu, Claudia, Drept procesual civil, ediția a IV-a, Editura All Beck, 2004;
15. Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, vol. al II-lea, Editura All Beck, București, 2005;
16. Deak, Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1999;
17. Dinu, Claudiu Constantin, Codul de procedură civilă și legile conexe, Ediție îngrijită și adnotată, Editura CH. Beck, București, 2008;
18. Durac, Gh., Drept procesual civil, Editura Junimea, Iași, 2004;
19. Durac, Gh., Drept procesual civil. Actele de dispoziție ale părților în procesul civil, Editura Polirom, Iași, 1999;
20..Durac, Gh., Judecata în primă instanță în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2006;
21. Harbădă, Maria, Drept Civil, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2005;
22. Hamangiu,Constantin, Rosetti-Bălănescu, Ion, Băicoianu, Alexandru, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura All Beck, București, 2002;
23. Ivaldi, Paola, Il rinvio pregiudiziale: linee evolutive, în Comunicazio e studi, Istituto di Diritto Internazional della Università di Milano, vol.XXII, 2004;
24. Leș, Ioan, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, București, 2005;
25. Leș, Ioan, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura All Beck, București, 2005;
26. Leș, Ioan, Drept procesual civil – Curs universitar, Editura Lumina Lex, București, 2002;
27. Leș, Ioan, Legislația executării silite. Comentarii și explicații, Editura CH Beck, București, 2007;
28. Magureanu, Florea, Drept procesual civil – Curs universitar, Editia a V-a, Editura All Beck, București, 2002;
29. Romano, Safta, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Editura Grafix, Iasi, 1993;
30. Renucci, Jean-François, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009;
31. Savu, Iuliana, Teoria generala a dreptului, Editura Fundatiei România de Mâine, București, 2005;
32. Stătescu, C., Drept civil, Editura Universitatea Bucuresti, București, 1998;
33. Urs, I., Drept civil, Editura Independența Economică, București, 1996;
34. Vasile, Marius, Moloman, George Claudiu, Schmutzer, Rudolf, Dreptul de servitude. Drept succesoral: moștenirea, testamentul, partajul succesoral. Dreptul de proprietate : practică judiciară”, 2006;
35. Zaharia, Alexandrina, Drept procesual civil, Editura LOGOS, Galați – 2002;
36.*** Codul de procedură civilă și 10 legi uzuale, Actualizat 15 decembrie 2006, Editura Hamangiu;
37. Noul Cod de procedură civilă;
DECLARAȚIE
Subsemnatul (a), ____________________________________, cu CNP
______________________, student (ã) la Universitatea Spiru Haret București, Facultatea de Drept și Administrație Publică, Specializarea________________, declar pe propria răspundere, cunoscând prevederile art. 292 Cod Penal privind falsul în declarații, că lucrarea de licență / disertație cu titlul ________________
_____________________________________________________________________________ având drept coordonator pe ___________________________, nu este un plagiat, fiind creația mea personală. Lucrarea este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau strãinãtate.
Am luat la cunoștință faptul că, în cazul în care lucrarea va fi dovedită ca fiind plagiată, voi fi exmatriculat (ă) sau, dacă plagiatul va fi dovedit după absolvirea lucrării de licență / disertație, îmi va fi retras titlul academic obținut.
București ,
Data:___________
Absolvent :
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Hotararea Judecatoreasca (ID: 116050)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.