Hipertextualitatea In Tiganiada

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul de Limbă și Literatură Română

HIPERTEXTUALITATEA ÎN ȚIGANIADA

Coordonator,

Conf. dr. Gabriel Mihăilescu

Absolventă,

Cătălina Grigore

București

Iunie 2016

Cuprins

Argument

Este Țiganiada o operă despre care nu se mai poate spune nimic în plus? Este subiectul ei epuizat, iar Budai-Deleanu un autor depășit ?

Să nu ne pripim în a da o replică. Lucrarea de față își propune să răspundă, atât cât este posibil, doar primei întrebări și poate, parțial și celei de-a doua. Nu ne vom opri la a demonstra de ce Budai nu este nici pe departe un autor învechit, deși își scria Țiganiada pe la 1800. Sursele pe care le folosește poetul sunt puse pe tavă pentru cei care își doresc să descifreze textul (sau să se afunde și mai mult în literatura lumii?!), cu scopul îmbogățirii spirituale. Nu este ușor de înțeles de ce Budai folosește aceste surse și nici cum le valorifică în scrierea sa, însă tocmai această cale ne propunem să o urmăm. Am apelat, așadar, la ajutorul teoriei literare, mai exact la studiul lui Gérard Genette privind hipertextualitatea. Căci ceea ce face Budai-Deleanu cu a sa tabără de țigani nu este altceva decât o amplă mașinărie hipertextuală.

Prima parte a lucrării urmărește, pe scurt, viața, opera, contextul social din care făcea parte Ion Budai-Deleanu și o scurtă introducere pentru a familiariza cititorul cu conceptele și studiul genettian. Urmărind stuctura dată de autorul francez, ne vom strădui ca în cea de-a doua parte să punem în paralel textele pe care Budai le selectează pentru a le prelucra, într-o formă sau alta, cu episoade unde acestea apar în Țiganiada. Așa cum se va observa, tipurile de hipertextualitate sunt în număr de șase, grupate în două mari categorii, structură pe care o vom utiliza pentru a evita ambiguitățile ce pot apărea între concepte.

Să sperăm că, drept stimulent narativ, muza lui Budai-Deleanu nu va deveni, totuși, prea guralivă și „cârtitoare” în cele ce urmează…

I.1. Ion Budai-Deleanu

I.1.1. Școala ardeleană

Pentru a vorbi de un iluminism românesc, este necesară o încadrare europeană, intelectualitatea transilvăneană trăgându-și rădăcinile din cea franceză a secolului luminilor. Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, lucrarea în 28 de volume a lui Diderot și D’Alembert, editată între 1751-1772, este piatra de temelie a secolului dominat de raționalism. Curentul ideologic și cultural francez presupunea un caracter antireligios și anticlerical, respingea fanatismul și răspândea cultura și literatură, aceasta din urmă fiind preocupată, la rândul său, de probleme sociale. Dacă în Franța îi avem, printre alții, pe Montesquieu, Voltaire și Jean-Jacques Rousseau, în spațiul românesc cei care se fac auziți sunt mai ales Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu și Ion Budai-Deleanu.

Din punct de vedere politic, acum este redactat Supplex libellus valachorum Transilvaniae (1791) care cerea împăratului Leopold al II-lea recunoașterea românilor transilvăneni ca națiune cu aceleași drepturi ca și celelalte popoare care intrau în componența Imperiului Habsburgic. După unirea cu Biserica Romei din anul 1700, în Transilvania, episcopul Inocențiu Micu-Klein începe o întreagă activitate pentru dezvoltarea poporului român, fiind primul din seria de personalități ecleziastice care va contribui la progresul cultural pe baza modelelor apusene. El va susține că românii trebuie recunoscuți ca națiune a Ardealului, a patra din suita celor trei deja privilegiate : ungurii, secuii și sașii; nu va reuși nimic, din păcate, lovindu-se de impotrivirea celorlalte popoare.

Incepând cu Micu-Klein, la Blaj se va forma ușor, dar sigur, un adevărat centru al culturii, iar perioada dintre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor, aflată sub influența episcopului Ioan Bob, se va bucura de o adevărată glorie, apărând o amplă mișcare cu un pronunțat caracter cultural sub numele de Școala ardeleană. Aceasta va fi pusă în prim plan prin cei patru așa-ziși corifei ai săi care se vor instrui în filosofie, teologie și drept la Viena sau Roma, cultivând mai multe direcții – atât istorice, cât și lingvistice și literare – la întoarcerea lor pe teritoriul românesc.

În primul rând, ei merg pe urmele mișcărilor iluministe europene, dorindu-și obținerea de drepturi pentru românii din spațiul transilvănean. Cei patru „s-au dedicat slujirii școlii de la catedră ”. Gh. Șincai este recunoscut drept cel care s-a dedicat cel mai mult profesiei de dascăl, utilizând o limbă română de o mare frumusețe, adaptată astfel încât cei dornici, elevii, să poată înțelege cât mai bine. Pentru a ajuta la dezvoltarea maselor și pentru a încuraja progresul gândirii și formării culturale a românilor, se va dezvolta învățământul românesc, se vor deschide primele școli cu predare în limba română, va apărea o tipografie și vor fi aduse în spațiul nostru cărți din occident cu scopul creării unei alte imagini asupra societății. Tot în acest scop se vor tipări manuale școlare și cărți de popularizare.

În al doilea rând, cei patru se focalizează pe tratatele de limbă și istorie. Samuil Micu scrie Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian, 1779, Istoria și lucrările și întâmplările românilor, 1805; Șincai – Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese, 1811; Petru Maior – Istoria pentru începutul românilor în Dachia, 1812. Întâlnindu-se la Viena, Sincai și Micu vor elabora o primă gramatică a limbii române pe care o vor tipări în 1780 : Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Toate aceste inițiative lingvistice au pornit de la dorința susținătorilor Școlii ardelene de a restabili adevărul despre originea limbii române, aducând argumente privind caracterul latin al acesteia. În Elementa linguae daco-romanae sive valachicae se propune, după o paralelă între limbile română și latină, eliminarea totală a cuvintelor de altă origine, insistându-se pe o latinitate exclusivă a limbii române. Pentru a dovedi originea nobilă a românilor, din prea mult patriotism, s-au emis unele teorii greșite. S-a susținut astfel că româna este de origine exclusiv latină, negându-se faptul că, în procesul de formare a poporului nostru, romanii s-au amestecat cu dacii, pentru ca mai apoi să fie resimțită o puternică influență slavă.

O contribuție importantă pentru susținerea latinității limbii este apariția în 1825 a Lexiconului de la Buda, un dicționar colectiv cvadrilIngv român-latin-unguresc-nemțesc. E o lucrare pentru care s-a muncit mai bine de 30 de ani, cuprinzând în aproape 1 000 de pagini etimologia pentru aproximativ 10 000 de cuvinte românești, fiind primul dincționar etimologic de asemenea proporții, lucrare care va închide din punct de vedere lingvistic această epocă a luminilor în spațiul românesc.

S-a putut observa că Școala ardeleană a avut o imensă contribuție istorică și lingvistică, însă nu trebuie neglijată latura literară pe care reprezentanții mișcării s-au străduit să o dezvolte în același timp. S. Micu va traduce Viața și fabulele lui Esop, iar P. Maior va traduce dintr-o variantă în italiană romanul Télémaque scris de Fénelon, manuscris pierdut din nefericire. Există totuși și alte nume care se vor remarca din punct de vedere literar: Dimitrie Țichindeal, Vasile Aaron (cu traduceri din Virgiliu și Ovidiu) și Ioan Barac (cu traduceri din Homer și Shakespeare). În ceea ce-l privește pe ultimul numit, el va lăsa posterității și o lucrare în versuri care s-a bucurat de o mare răspândire – Istoria despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă, adecă o închipuire supt care se-nțelege luarea țării Ardealului prin Traian Chesariul Romaniei. Cu toate acestea, Ion Budai-Deleanu este singurul care va reuși să ofere o operă literară în adevăratul sens al cuvântului prin a sa Țiganiadă, construind astfel puntea de trecere de la literatură română veche către cea modernă.

I.1.2. Viața

Despre Ion Budai-Deleanu putem doar presupune că a fost nascut pe 6 ianuarie 1760, în satul Cigmău, județul Hunedoara. Fiind primul din cei zece copii ai familiei Budai, Ion va pași pe urmele tatălui, Solomon Budai – preot în satul de pe valea Mureșului, însă nu se va hirotonisi niciodată.

Începe școala în satul natal, urmând apoi cursurile seminarului din Blaj, arătând pasiune pentru limbile greacă și latină. Între 12 aprilie 1778 și 3 iulie 1783 urmează cursuri de filosofie, teologie și drept la Colegiul din Viena. Din arhiva colegiului aflam că Ion Budai „ a învățat bine limba germană, franceză și italiană, iar limba greacă binișor ”. În această perioadă îi cunoaște pe Samuil Micu, Gh. Șincai, Vasile Balș. Este atmosfera în care tânărul începe să cunoască ideile răspândite în epocă, citindu-i în original pe iluminiștii francezi și germani. În 1784 este posibil ca Budai-Deleanu să-și fi obținut doctoratul la Erlau, acolo unde se mutase Colegiul Santa Barbara, iar perioada ce urmează „ stă sub semnul peregrinărilor ”. Chiar dacă autorul mărturisește că în acest răstimp s-a specializat în domeniul juridic, negăsirea unor documente pune sub semnul întrebării atestarea lui ca jurist. Cunoașterea atâtor limbi străine îl ajută să se întrețină, lucrând însă și în interes propriu la un dicționar german-român și la un manual de didactică și metodică.

În octombrie 1787, câștigă postul de secretar la Tribunalul provincial din Lwow. Mai bine de jumătate de an va lipsi însă din acest oraș, între iunie 1790 și februarie 1791, anunțându-și totuși absența sub pretextul bolii. Interesant este că acest moment coincide cu perioada redactării  Supplex Libellus Valachorum, fiind chiar plauzibilă ideea prezenței sale în spațiul transilvănean alături de reprezentanții Școlii ardelene.

În anul 1773, Ion Budai-Deleanu se căsătorește cu Mariana de Mikolaiewicze. Primul născut, un fiu, va muri, însă, în 1794 și 1795 se vor naște cele două fiice, Suzana și Eufrosina. Destinul Suzanei se va intersecta cu cel al tatălui după moartea acestuia, manuscrisele lui rămânând în posesia fetei căsătorită cu Ludovic Lewandowski. Lăsându-și familia cu datorii, la scurt timp după moartea poetului se va organiza o licitație, înstrăinându-se astfel cea mai mare parte a bunurilor și scrierilor sale. Chiar dacă nu avem un portret fizic al lui Budai-Deleanu (sau al altui membru al familiei sale), mărturiile privind obiectele scoase la vânzare – „ fracul verde-închis ”, „ fracul albastru închis cu guler de catifea ”, pălăria cu pene și sabia pe care o avea mereu cu el – ne permit, pe cât posibil, să ni-l imaginăm.

I.1.3. Opera lingvistică și istorică

Din anexa actului de vânzare-cumpărare a manuscriselor poetului (încheiat la 6 octombrie 1860 între Gheorghe Asachi și nepoții Titus și Wanda) aflăm pentru prima dată titlurile lucrărilor istorice și filologice ale lui Ion Budai-Deleanu: Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae ușui tam domesticorum quam extraneorum accomodata, scrisă în jurul anului 1812, la fel ca și Temeiurile gramaticii românești, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, 1815-1820, Lexiconul românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, 1818.

Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae ușui tam domesticorum quam extraneorum accomodata va fi publicată la Lwow, traducând-o apoi în limba română sub titlul Temeiurile gramaticii românești. Se poate observa un progres față de gramaticile care se scriseseră până atunci (ale lui Micu-Sincai, Radu Tempea și Piuariu-Molnar), Budai apropiindu-se de Paul Iorgovici în privința tratării neologismelor și de Ienăchiță Văcărescu în ceea ce privește terminologia. Părțile de vorbire sunt reduse la opt, paradigmele conjugărilor sunr refăcute după cele latinești și este creat un ablativ românesc după modelul latin. Budai-Deleanu va încerca pentru prima oară să găsească elemente albaneze în limba română, neavând însă niciun succes. Este însă de admirat imensa intuiție lingvistică pe care a avut-o.

Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești este un comentariu dialogat al Temeiurilor, fiind conceput ca o discuție între dascăl și discipolul dornic să învețe cât mai multe despre limba română. Sunt expuse idei însoțite de exemple despre regulile gramaticii și ale ortografiei, adăugându-se informații cu privire la relația dintre sunete și cuvinte, dintre sunetul pe care îl rostești și cuvântul pe care îl scrii.

Pentru Lexiconul românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Budai va reuși să primească permisul de imprimare în 1818, „când autorul făcea mari eforturi de a obține fonduri”, publicând doar o parte din această lucrare proiectată în 10 volume. Pa lângă acest Lexicon…, Ion Budai-Deleanu va tipări și un Lexicon pentru cărturari, un dicționar cu neologisme scris doar pentru litera A.

Așadar, lingvistul Ion Budai-Deleanu, în scrierile sale despre limba română, propune adoptarea alfabetului latin, înlăturarea regionalismelor și înlocuirea termenilor de alte origini cu sinonime latinești, fiind mai puțin drastic decât ceilalți adepți ai purismului latinesc. Tot el este cel care susține, înaintea lui Petru Maior, că limba română se are la bază latina populară vorbită în Dacia. Cunoașterea francezei și a italianei îl ajută pe Budai-Deleanu să realizeze paralele cu româna, ajungând la concluzia că în limba noastră există totuși cuvinte care nu se găsesc în celelalte două. Chiar dacă exagerează în unele puncte, concluzia studiilor sale privind limba română este exact cea care trebuia să fie: „ adevărată fia limbi latinești și sora limbii italienești ”.

Ca istoric, Budai-Deleanu intenționează să clarifice o dată pentru totdeauna originea neamului său, precum și influențele pe care alte popoare le-au exercitat în spațiul transilvănean în ceea ce privește vocabularul. Scrie, așadar, De originibus populorum Transylvaniae commentatiuncula, cum observationibus historico-criticis, terminând doar o primă parte, unde susține descendența tracilor din Iafet, al treilea fiu al lui Noe. În cea de-a doua parte, nefinalizată, istoricul Budai își dorește să prezinte De origine Dacorum, Valachorum, Gothorum, Hunnorum, Bulgarorum, Slavorum et Ungrorum.

Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina, în traducere Scurte observații asupra Bucovinei, este o scriere cu un accent mai degrabă polemic decât istoric, prezentând condițiile grele în care se zbat românii bucovineni. Se poate presupune că ea a fost scrisă la îndemnul autorităților habsburgice, având în vedere contextul european, însă nu este de ignorat curajul pe care scriitorul îl are în alcătuirea memoriului.

I.1.4. Operă literară

Prima variantă a Țiganiadei a fost terminată la 1800 și publicată abia în 1875 și 1877, după manuscrisul original, de către Theodor Codrescu, în revista Buciumul românesc. Abia în 1925 a fost publicată a doua variantă a poemului, cea finală, însă ediția completă și critică a epopeii va apărea la 157 de ani de la scrierea ei, lucru pe care i-l datorăm lui Florea Fugariu. Încă din Prolog și din Epistolia închinătoare către Mitru Perea, vestit cântăreț, aflăm scopul lucrării – acela de a aduce, pentru prima oară în limba română o „ poeticească alcătuire ”, autorul dorindu-și să formeze un nou gust în poezia neamului său. Fiind conștient în egală măsură de neajunsurile lexicului românesc și de talentul său, Leonachi Dianeu (anagrama lui Ion Deleanu) caută să se scuze în privința unui eventual eșec al acestei „ jucăreaua ”. Scriindu-i lui Mitru Perea (Petru Maior) de „ La Piramidă. La Eghipet ” el știe că „ Cel înțălept va înțălege ” toate detaliile ascuse sub o formă sau alta. El însuși țigan, așa cum lasă a se înțelege din Epistolia…, poetul își numește sursele de inspirație: „ Omer cel vestit, moșul tuturor poeților ”, Tassoni, Casti și Milton. Așadar, acest „ cântăreț ” nu este înzestrat doar cu talent poeticesc, dar cunoaște și limbi străine, citindu-i pe autorii deja numiți, cel mai probabil, în original.

Privind în paralel cele două variante ale Tiganiadei, Ioana Em. Petrescu demonstrează că această capodoperă literară este nu doar o epopee eroi-comică, ci mai degrabă o epopee mixtă. Acest lucru se datorează îmbinării planului eroic, istoric, reprezentat de Vlad cu celelalte două planuri eroi-comice : planul terestru al călătoriei lui Parpangel în iad și planul miraculos al sfinților și al diavolilor. Cea de-a doua variantă a Tiganiadei aduce o modificare a planului eroic. Dacă în prima variantă explicațiile referitoare la „politica lui Vlad […] apăreau în note sau constituiau expunerea introductivă din cântul I”, în varianta finală sunt versificate, materia istorică epicizâdu-se astfel. Odată cu schimbarea de viziune asupra planului istoric, poetul se vede nevoit a-l înlătura pe Becicherec din cea de-a doua variantă (nu-l va uita pe cavalerul său și-l va trimite într-o aventură alături de alți doi viteji) și-l pune pe scenă pe Romândor ; Argineanul se va integra total în planul eroic în varianta finală și nu va eșua nebun într-o pădure cum se întâmplase inițial. Finalul celor doua variante este diferit în ceea ce privește planul istoric, perspectiva din care acțiunea este privită se schimbă : dacă inițial Vlad se autoexilează, iar țiganii se destramă într-un univers în care se haosul începe să-și facă simțită prezența, în cea de-a doua variantă îl avem în prim plan pe Romândor care se impune în fața cetei de țigani, văzându-se ca un continuator al lui Vlad. Față de Tiganiada A, în Tiganiada B planul miraculos va fi adâncit. Pe de o parte îl avem pe Satana cu ai săi « miniștrii » (Mamona, Velzevuv, Velial, Velfegor, Val, ș.a), gata oricând să-și exercite puterea întunecată pentru a duce lumea la pieire. Budai-Deleanu inserează în varianta finală un episod puternic, am spune chiar demonic – cel al lamentațiilor Satanei cu privire la paradisul pierdut. Pe de altă parte îi avem pe Sîn Petru, Sîn Mihai, Sîn Spiridon care alungă încercările demonice ce se abat asupra muntenilor. O altă figură care apare este cea a Urgiei, denumită ulterior Zavistiei, fiică a Satanei și a Nebuniei, sub a cărei « egidă » se desfășoară acțiunea eroi-comică.

Parpangel este unul dintre puținele personaje din planui terstru la Tiganiadei care se individualizează, abia în varianta finală a operei, fiind «  singurul dintre țigani care își constuiește un destin și își cucerește o individualitate deplină ». El pleacă în căutarea Romicăi, tânăra țigancă răpită de Satana, și va trece printr-o serie de aventuri : curtea nălucită, întâlnirea cu Argineanul și călătoria din Rai și Iad. Tratat în registru comic, drumul inițiatic al acestui erou este văzut ca fiind un semn, o instruire a neamului său.

Poemul Trei viteji va rezulta în urma eliminării episodului „Becicherec” din structura Țiganiadei A, însă nu va fi dus la bun sfârșit, rămânând neterminat. Îl avem așadar pe Becicherec Iștoc din Uramhaza, alături de „ scutierul ” său pe nume Crăciun, Chir Calos de la Cucureaza alături de Trandafir și cel de-al treilea viteaz – Născocor de la Cârlibaba. Se observă încă din primele versuri intenția satirică a autorului prin situarea celor trei „ viteji ” în teritorii românești diferite: Transilvania, Muntenia și Moldova. Becicherec este cel construit cel mai aproape de modelul Cavalerului Tristei Figuri, având „ la cinzeci de ani ”. Intenția lui Budai-Deleanu este, evident, ironică. Dacă Cervantes „ atacă ” prin romanul său cărțile cavalerești, poetul nostru vizează cărțile populare de genul Alexăndriei, care-l determină pe Becicherec să plece în „ căutarea frumoasei Anghelina, iubita pierdută a tinereților sale ”. Ceilalți doi, plecați și ei tot în căutarea iubitei pierdute, sunt mai degrabă lași decât viteji, Născocor neavând nici măcar un scutier. Împrumutând de la Don Quijote ideea căutării iubitei dispărute, Becicherec nu are totuși luciditatea jocului, iar acest amănunt este subliniat de Ioana Em. Petrescu în studiul său despre Ion Budai-Deleanu. Eroul lui Cervantes este conștient de ceea ce face, mimează chiar și cele mai mici gesturi reținute din cărțile citite, pe când personajul nostru plănuiește salvarea Anghelinei de multă vreme, iar lupta lui Vlad Țepeș cu turcii îl activează, determinându-l să-și pună planurile în acțiune. Acest viteaz este deci irațional într-o realitate anacronică, nefiind capabil să-și conștientizeze acțiunile, lucru ce nu i se întâmpla și lui Don Quijote. Se pare că această modificare a nebuniei eroului a fost folosită de Budai-Deleanu tocmai pentru a accentua valorile morale și sociale ale vremii sale din spațiul transilvănean.

Dintre textele aflate în manuscrisele achiziționate de Gh. Asachi există și o scurtă poezie, de doar 22 de versuri, scrisă în limba latInă: Sybilla de anno 1795. Poezia a fost interpretată în detaliu de Iosif Pervain, ajungându-se la concluzia că Budai-Deleanu ar fi făcut parte dintr-un mișcare asemăntoare masoneriei. Fiecare cuvânt ascunde un simbol și, deși totul este împachetat într-o metaforă imensă, nu se poate trece cu vederea simțul estetic și cultura poetului: ” Luna-n scădere va înrâuri iarăși nisipul nesigur al țărmului, / Îndelung vuInd cu nările păsări ale lui Jupiter ”. Traducerea în română a poeziei de către Iosif Pervain îi oferă un ton optimist cu care Mircea Vaida nu este de acord: „ În poem, tonul vizionar și speranța sunt rostite într-un moment de cumpănă [..] Versurile sunt scrise în condițiile înfrângerii răscoalei lui Horea (1784 – 85) ”. Oricum ar fi, dacă această poezie este chiar a autorului Țiganiadei, nu putem să nu observăm caracterul răzvrătit al lui Budai-Deleanu.

I.2. Hipertextualitatea în opera lui Gérard Genette

Gérard Genette publică în 1982, la Paris, lucrarea Palimpsestes : La Littérature au second degré. Palimpsestul este bucata de pergament (sau papirus) de pe care s-a șters scrierea inițială pentru a putea fi utilizat din nou, însă urmele vechiului text sunt vizibile sub scrierea celui de-al doilea. Din punct de vedere metaforic, literatura este asemenea unui palimpsest : putem gasi în orice text literar urma unei scrieri mult mai vechi. Aducând în prim plan hipertextualitatea, Genette oferă o nouă grilă de interpretare a acesteia, punând-o alături de celelalte relații transtextuale : intertextualitatea, paratextualitatea, metatextualitatea și arhitextualitatea. Definiția pe care autorul o dă este următoarea : „ J’entends par là toute relation unissant un texte B ( que j’appellerai hypertexte ) à un texte antérieur A ( que j’appellerai, bien sûr, hypotexte ) sur lequel il se greffe d’une manière qui n’est pas celle du commentaire ”.

Cele doua mari relații hipertextuale sunt transformarea și imitația. Pentru a diferenția, Genette alege două exemple din literatura universală, făcându-l pe cititor să intuiască, pas cu pas, diferența dintre relații : Eneida lui Virgiliu și Ulise a lui Joyce, ambele având la bază aceeași Odisee. Ulise reiese din transpunerea acțiunii din Odiseea în Dublinul secolului al XX-lea, pe când Eneida presupune imitația stilului homeric în povestirea unor acțiuni cu totul diferite de cele ale lui Odiseu. Deci, transformarea presupune pastrarea subiectului și schimbarea stilului, iar imitația schimbarea subiectului și păstrarea stilului. Se poate afirma că imitația este tot o transformare, însă dusă la un alt nivel, ea presupunând construirea unui model general ce poate fi imitat : „pour l’imiter, il faut necessairement en acquerir une maîtrise au moins partielle”. Apelând la exemplele foarte bine alese ale lui Genette și reflectând asupra ideii că pentru a transforma sau a imita un text este nevoie însușirea textului ce se dorește a fi utilizat ca hipotext, putem ajunge la următoarea afirmație : Joyce, în romanul său, extrage din Odiseea o anumită schemă a acțiunii și a relației dintre personaje, relatând totul într-un stil propriu, iar Virgiliu extrage așa-zisa schemă a stilului homeric, povestind însă lucruri ce nu privesc epopeea homerică. Teoreticianul francez sintetizează astfel : „dire la meme chose autrement / dire autre chose samblablement”.

Pentru a reuși delimiarea tipurilor de transformări între ele, dar și tipurilor de imitații, Genette aduce în discuție criteriul regimului, căci a schimba un text într-altul, nu presupune tot timpul a parodia în sensul pe care un cititor neavizat în poate înțelege, și anume acela de a imita doar pentru a râde și a batjocori/a critica dur. Simpla distincție dintre satiric și non-satiric nu este suficientă, așadar sunt necesare trei regimuri : ludic, satiric și serios. Regimul ludic presupune „une sorte de pur amusement ou exercice distractif, sans intention agressive au mequeuse”. Cel satiric presupune intenția de a « înțepa » printr-o aluzie mai mult sau mai puțin simțită, de a critica, de a-și bate joc. Cel de-al treilea regim, cel serios, nu a fost până la Genette considerat „pur lui-meme”, însă teoreticianul simte că atât imitarea cât și transformarea într-un regim care nu are nimic în comun nici cu plăcerea jocului ludic, nici cu batjocura satirică, au fost și ele utilizate în literatură. Privind distincția transformare/imitare, dar și cele trei tipuri de regimuri, există șase practici hipertextuale, pentru fiecare dintre ele apelându-se la un titlul cunoscut :

Parodia este transformarea în regim ludic, este « le détournement de texte à transformation minimale ». Exemplul pe care-l dă Genette pentru a exemplifica această tehnică este Chapelain décoiffé, o parodie a Cidului.

Travestirea presupune transformarea în regim satiric, este o transformare cu funcție degradantă de tipul Virgile travesti. Conținutul unei travestiri este degradat printr-o întreagă serie de transformări stilistice și tematice cu scopul devalorizării.

Transpoziția este transformarea în regim serios de tipul scrierii lui Th. Mann : Doctor Faustus.

Pastișa reprezintă imitația în regim ludic, fără nicio urmă de satiric de tipul scrierii lui Proust, l’Affaire Lemoine.

Sarja presupune imitația în regim satiric, este o pastișă satirică însă a fost denumită astfel pentru a evita orice fel de confuzii. Tot din categoria șarjei face parte și pastișa eroi-comică. Scrierile de acest tip sunt A la manière de… .

Forjeria imită un text în regim serios, exemplul lui Genette fiind la Suite d'Homère, poemul în 14 cânturi al lui Quintus de Smyrne.

Tabloul fiind complet, ne permitem să-l redăm mai jos pentru o mai bună înțelegere a practicilor hipertextuale.

Intre cele trei regimuri, Genette inserează alte trei, drept teritoriu de tranziție. Intre ludic și satiric – registrul ironic, între satiric și serios – registrul polemic și între serios și ludic – registrul umoristic. Aceste trei nu sunt relevante pentru studiul nostru, însă nu putem să nu amintim lucrarea lui Marian Popa, Comicologia, unde apar modurile ironic și umoristic ca structuri închise ale comicului, pe lângă modurile satiric, parodic și grotesc.

Ion Budai-Deleanu se folosește în capodopera sa literară de toate cele șase practici hipertextuale, având surse din literaturi de limbi diferite pe care le consultă, mai mult ca sigur, în original. În cele ce urmează vom încerca să definim cât mai bine cu putință tipurile impuse de lingvistul francez, aducând exemple atât din hipotextele vizate de poetul transilvănean, cât și din marele hipertext, Țiganiada.

II. Transformarea

II.1. Parodia

Parodia este transformarea în regim ludic a unui text și presupune o modificare minimală, Genette dând ca exemplu schimbarea unei singure litere dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un proverb sau titlu foarte cunoscut. Această practică hipertextuală este des întălnită în mediul jurnalistic care utilizează titluri de tipul : A…, rien de nouveau sau En attendant…. Genette ține să aducă în discuție și grupul Oulipo cu al său „ oulipème ” ce este tot o transformare ludică a unui text. Totuși, diferența dintre tipurile de scrieri ale acestei mișcări și parodia genettiană este punctată de autor : „ la parodie est un jeu d’adresse; l’oulipisme est un jeu d’hasard, comme la roulette ”. Deci, parodia are o țintă stabilită dinainte, cu minuțiozitate, de către parodist în comparație cu alegerea arbitrară a textelor practicată de grupul Oulipo.

Cearta dintre Parpangel și Tandaler

Prima scenă pe care o vom analiza este cea a certei dintre Parpangel și Tandaler izbucnită imediat după răpirea Romicăi (v. 1051 – 1092), pe care Ion Budai-Deleanu o parodiază după scena certei dintre Ahile și Agamemnon pentru sclava Briseis din Cântul I al Iliadei. Parpangel devine mânios atunci când „ sumețul Tandaler ” le spune celor din jur că Romica „ Fugit-a hi, dar cine știe / Cu ce feliu de flecău, cătră care / Dor va fi sâmțind și libovie; ” (v. 1045-1047), insultându-l pe acesta din urmă :

„  Ba latra Tandaler ca ș’un cîne ”

(Tinăr Parpangel atuncea zisă)

„ Un fleac ș’om dă nimic el rămîne

Pănă va dovedi cele zise. ” (v. 1051-1054)

La fel îl numește și Ahile pe Agamemnon spre finalul discuției lor destul de agresive : „ bot de câine ”. Am putea trage concluzia pripită că Parpangel este parodiat după Ahile, iar Tandaler după Agamemnon, însă, după ocara lui Parpangel, Tandaler urmează să preia atitudinea luptătorului ahean :

Iară mîndrul aurariu mult stete

In cumpănă, ce-ar avea să facă:

Ori să-i răspunză, sau să-i arete

Cu fapta, decît prin vorbă sacă,

Zlătariului, că n’are dreptate (v. 1057-1061)

La fel reacționează și Ahile atunci când rivalul său îl amenință că i-o va lua pe Briseis doar ca să-i dovedească „ Cât mai presus decât tine mă aflu”:

Stete să cugete, -n pieptu-i bărbat – între două s-aleagă :

Ori ca, trăgând de la coapsă jungheru-ascuțit, să dea iureș

Pe-unii să-i zvârle deoparte, iar pe Agamemnon să-l taie,

Ori să-și oprească mânia și cumpătul bun să-și păstreze.

Zeița Athena este cea care-l „ prinse de plete pe-Ahile ” doar ca să nu îl ucidă pe Agamemnon, iar Tandaler va fi ținut de Bratul, nu de plete însă, ci de spate. Aceeași scenă este dublată și pentru Parpangel care, văzând că Tandaler că este oprit de alți țigani pentru a nu se declanșa o bătaie, se pregătește să-l atace, gândindu-se că este în avantaj. Viorel, ca o doua Athenă, îl va opri la momentul potrivit, „  țiindu-l de mintee ”. De această dată, pentru a încheia ceea ce tânărul Parpangel a provocat, Tandaler îl va numi pe țigan „ tîlharule de cîne ”, neputând să-și stăpânească gura asemeni lui Ahile : „Il ocăra pe Atrid, neputând să-și înfrâne obida”.

Se poate observa că doar gândurile și „mișcările” eroului ahean sunt parodiate în regim ludic de Budai-Deleanu, neexistând un echivalent parodic al lui Agamemnon. Asemănarea cuplurilor de personaje Parpangel-Tandaler cu Ahile-Agamemnon s-ar putea intui la nivelul stutului ocupat de fiecare în opera din care face parte : cei doi eroi homerici sunt conducători de oști, Agamemnon fiindu-i superior lui Ahile din punctul de vedere al puterii deținute, la fel cum Tandaler conduce ceata aurarilor, mult mai respectată de țigani decât cea a argintarilor în a cărei frunte se află Parpangel. De asemenea, așa cum Briseis este personajul feminin absent din discuție, la fel se întâmplă și cu Romica, țiganca răpită de Satana și nu de un alt bărbat care vrea să își dovedească superioritatea în fața lui Parpangel.

Nebunia lui Parpangel

vs Orlando furioso

„ El în urmă la crieri să strămută

Si pare că nimica nu mai sînte

S’îmblă ca ș’unul fără minte. ” (v. 2740 – 2742)

II.2. Travestirea