Habitatul Pasarilordocx

=== Habitatul pasarilor ===

Habitatul pasarilor

Existenta vietuitoarelor este conditionata de factori biotici sau abiotici, acesti factori fie le influenteaza in mod pozitiv sau negativ viata, fie nu actioneaza sub nicio forma asupra lor. Capacitatea de adaptare, capacitatea reproducerii, zborul activ, diversitatea hranei, etc., au contribuit in mod favorabil la raspandirea pasarilor pe intreaga planeta.(Cătuneanu,1978).

Unul din factorii abiotici care actioneaza asupra vietii pasarilor, este temperatura, care poate limita in mod indirect raspandirea pasarilor sau in mod direct, poate facilita degajarea de caldura prin corp.(Crăciun,2008). Cea mai mare parte a pasarilor sunt diurne, foarte putine sunt nocturne si aici facem referire la Ordinul Strigiformes, iar unele specii sunt active atat ziua cat si noaptea.(Cătuneanu, 1978).

Diferite specii de pasari sunt reunite datorita asemanarii de structura dar si al locului unde acestea isi petrec majoritatea timpului, datorita modului de obtinere al hranei, tipul de locomotie, modul de reproducere. Există specii de păsări care pot trai intr-un singur tip de habitat dar si specii care se pot adapta usor la diferite schimbari ale habitusului, ele se impart in grupe ecologice.(Crăciun, 2008)

Păsări de pădure și tufărișuri: cele care trăiesc în aceste medii de viata, printre ele de deosebesc următoarele tipuri:

1. păsări arboricole cățărătoare (specii de Picidae, Psittacidae,Certhidae etc) care sunt adaptate pentru viața în arbori, rareori coborând pe sol, unde se deplasează destul de greoi

2. păsări tericole-arboricole (Tetrastes bonasia, Lyrurus tetrix) acestea isi construiesc cuiburile pe sol, iar hrana și-o caută atât pe sol cât și în arbori

3.păsări arboricole temporar-silvicole (Coracias,Columbidae) acestea se gasesc in paduri, locul in care ele cuibăresc, padurile sunt locurile unde acestea se refugiaza dar isi pot procura hrana din alte biotopuri

4.păsări strict tericole (Scolopax rusticola) care isi limiteaza teritoriul unde cuibaresc si de unde isi aduna hrana, pe sol.

Păsări de mlaștină: pasarile pe care le gasim in jurul terenurilor umede si mlastinoase, in jurul baltilor sau in jurul terenurilor unde se afla ape nu foarte

1.păsări „picioroange”, au ca principala caracteristica gatul si ciocul lung dar si picioarele foarte înalte (Ardeidae, Gruidae), isi pot procura cu usurinta hrana din ape putin adanci, de pe sol sau din locurile unde vegetatia este mai joasa decat statura lor

2. păsări cățărătoare de baltă (Fulica, Rallus)

3. păsări de mal (Gallinago, Tringa ) sunt zburatoare relativ mici, sunt bune zburatoare si isi procura hrana de sub pietre, din malul baltilor

Păsări de stepă și deșert:

1.păsări alergătoare (Otis tarda-dropia), sunt pasarile care folosesc ca mijloc de locomotie zborul numai în caz de primejdie sau când își schimba locul de unde isi procura hrana, isi construiesc cuiburile pe sol

2.păsări bune zburătoare (Pterocles,Melanocorypha)

Păsări acvatice:

1.păsări scufundătoare (Gaviidae, Podicipeidae), nu sunt foarte bune zburatoare, depind foarte mult de apa, drept consecinta, pe uscat isi desfasoara foarte greu activitatea

2.păsări acvatico-aeriene (Procelariiformes, Laridae, Sternidae), principala lor caracteristica este abilitatea excelenta de a zbura si de a se scufunda.

3.păsări terestro-acvatice (Anser, Anas)

Pasarile pe care le intalnim des pe terenurile agricole sau in locurile unde omul isi desfasoara activitatea, sunt eritrope sau sinantrope (Hirundo rustica, Passser domesticus, Tyto alba). (Crăciun, 2008)

CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFIĂ A ZONEI DE STUDIU (JUDEȚULUI ILFOV)

Judetul Ilfov apartine, ca si teritoriu, in totalitate, zonei de campie. Acest relief este prezent pe intreaga parte sudica a tarii noastre, aceasta zona de campie include Teleorman si Dambovita, Buzau si Prahova. La sud granița județului o formează Dunărea pe o distanță de 120 de kilometri, reprezentând o granită naturală între România și Bulgaria. (Posea,1984)

Centru economic si comercial al tarii este orasul Bucuresti, fiind situat in centrul Campiei Romane, intre Dunare si Carpati, se afla situat la circa 60 Kilometri distanta de Dunare, 250 de km de Marea Neagra si 100 km de poalele muntilor Carpati. (Iordan, 1992)

Fiind teritoriu de campie, altitudinile depasesc cu putin 100 m în partea de nord-vest, 50-60 m în partea de est, 80-85 m în partea Bucureștilor, și 15-20 m în partea Dunării. (Gâștescu, 1970). Municipiul Bucureste, este limitat in partea de nord de Valea Ialomiței, trece prin Câmpia Maia,si se invecineaza spre nord cu județul Ialomița. In sud, limita este marcata de estul campiilor Snagov si Movilita, si se invecineaza cu judetul Calarasi. În sud, municipiul București, se mărginește cu județul Giurgiu, limita fiind situată la distanță relativ mică de orașul București, urmărind contactul dintre Câmpia Câlnăului, ating chiar râul Argeș între satele Dumitra și Cornetu. Limita vestică urmărește Valea Argeșului și taie văile Sabaru și Ciorogârla (la Bragadiru), Dâmbovița (la est de Chiajna), Colentina (la nord-vest de Buftea), Snagovul (la vest de Periș) ajungând la Buziaș pe râul Ialomița, învecinându-se astfel cu județele Dâmbovița, Giurgiu și Prahova. (Posea,1984)

Fig.1 : Harta județului Ilfov (www.judetul-ilfov.ro)

Imprejurimile orasului Bucuresti alcatuiesc Judetul Ilfov, se extinde foarte mult spre nord, cuprinde orasul Buftea, 29 de commune si 84 de sate. (Fig.1) (Iordan, 1992). Exista izvoare istorice care atesta locuirea omului pe teritoriul de astazi al Bucurestiului inca din paleolitic (la Radu Vodă, Măgurele, Pantelimon ș.a.), din perioada neoliticului (la Dudești, Cernica, Jilava, Giulești ș.a.), izvoare istorice ale geto-dacilor si ale daco-romanilor. (Posea, 1984)

Relief (constituție geologică)

Teritoriul pe care este intins Județul Ilfov apartine in totalitate reliefului de câmpie, astfel ca face parte in intregime din Câmpia Română,. Din punct de vedere genetic, Câmpia Română a rezultat în urma unor procese de acumulare într-o zonă cu caracter subsident, pe un fundament cretacic care aparținea Platformei Moesice (Prebalcanică).

Stratificarea generală în această parte a Câmpiei Române este reprezentată de sisteme geologice ce încep cu carboniferul (formate din calcare și argile intercalate cu cărbuni), peste care urmează triasicul (argile, calcare, dolomite și gresii), apoi jurasicul (gresii, calcare, dolomite) și în final cretacicul (calcare, nisipuri, gresii). Urmează neogenul care își face prezența prin cele două serii ale sale- miocenul (marne, nisipuri, calcare marnoase) și pliocenul (marne, nisipuri, calcare lacustre, argile), iar ultima formațiune geologică, cuaternarul este alcătuit din pietrișuri și nisipuri acoperite de marne și argile cunoscute sub denumirea de strate de Frățești, ce apar la marginea sudică a Burnazului, între Giurgiu și Prundu. Alături de stratele de Frătești, caracteristice pentru teritoriul județului Ilfov sunt și nisipurile de Mostiștea și pietrișurile de Colentina. (Iordan, 1992)

În județul Ilfov, Câmpia Română prezintă caractere diferite, nu numai în raport cu județele vecine, dar și în cadrul lui. Astfel, în partea de nord-vest este prezentă o parte din Câmpia de subsidență Titu- Mizil, partea centrală este ocupată Câmpia Vlăsiei, în partea estică Câmpia Mostiștei, iar în partea de sud se găsește Burnazul de est. (Gâștescu, 1970)

Câmpia de subsidență

Este o arie de coborâre recentă, din această cauză a fost numită de subsidență sau de divagare. Se desfășoară mai mult în raza localităților Titu- Răcari și Mizil, deci pe teritoriul județelor vecine, în Ilfov se extinde în zona Snagovului, din această cauză fiind denumită și Câmpia Snagov. (Iordan, 1992) Relieful se caracterizează prin văi puțin adâncite, terase fluviatle îngropate, caracteristica sa constă în existența unei rețele destul de dense de râuri, cu un curs domol ce schițează un relief neted. La zona de confluență majoritatea, văilor mici se finalizează prin limane fluviatile, care cele din Bălteni, Snagov, Căldărușani și Comana.În aluviunile recente ce acoperă o mare parte a câmpiei, cantonează un bogat strat acvifer, cu adâncimi ce variază de la 0,5 și 3 m. (Gâștescu, 1970)

Câmpia Vlăsiei

Această denumire este dată de renumiții Codrii ai Vlăsiei, ea mai fiind numită și Câmpia Bucureștilor. Ea se axează pe bazinul Argeșului, de la Câlniștea, până în partea superioară a bazinului Mostiștei, în nord-est. La nord limita este maractă de pădurea și silvostepa dintre Frunzănești și Urziceni. (Iordan, 1992). Relieful câmpiei este fragmentat de văi cu lunci largi și terase, nefiind prezentă vreo diferență de nivel. (Găștescu, 1970)

În cadrul Câmpiei Vlăsiei se disting patru mari compartimente: Câmpiile Moviliței, Colentinei, Câlnăului și Neajlovului. Câmpia Moviliței are o altitudine care variază între 65 și 105 m, este cuprinsă între Lacul Căldărușani, Ialomița, Pasărea și partea superioară a bazinului Mostiștea. (Găștescu, 1970)

Câmpia Colentinei este delimitată de Câmpia Snagovului, Văile Pasărea și Dâmbovița. Are o altitudine care variază între 100 și 120 m în partea de nord-vest și între 65-70 m în partea sud-estică. Prezintă depozite de loessoide care au grosimi ce variază între 2 și 10 m, sub care se găsesc nisipuri și pietrișuri, cunoscute sub numele de pietrișurile de Colentina. (Gâștescu, 1970)

Câmpia Câlnăului este spațiul interfluvial între Dâmbovița și Argeș. Depozitele de loessoide acoperă întreaga suprafață a câmpiei, fiind mai subțiri în zona Chiajna-Bolintin și mai groase de la linia de centură Jilava-Popești Leordeni în avale. Terasele fluviatile care însoțesc Câmpia Câlnăului pe ambele părți sunt în număr de două pe valea Dâmboviței și în număr de trei pe valea Argeșului, acestea din urmă fiind dezvoltate continuu, față de primele două care de dezvoltă fragmentar. (Gâștescu, 1970)

Câmpia Neajlovului este delimitată de Câmpia de subsidență, de luncile Argeșului, Neajlovului și Cîlniștei. Județului Ilfov îi revine cea mai mare parte a acestei câmpii, cu altitudini ce variază de la 120 m în partea nord-vestică și până la 80-95 m în celelalte unități prezentate mai sus. Depozitele de loessoide au grosimi de până la 10 m, sunt așezate pe nisipuri și pietrișuri cu structură torențială, iar acestea, la rândul lor, sunt dispuse pe un orizont argilo-nisipos, procesele de tasare neavând amploarea cunoscută, crovurile fiind mai puține la număr. (Gâștescu, 1970)

Câmpia Mostiștei

Este delimitată la nord-est de valea Mostiștei, la nord de afluentul acesteia- Belciugatele, de Valea Pasărea la nord-vest, de valea Dâmboviței și a Argeșului la vest, iar la sud de lunca largă a Dunării. Constituția litologică a acestei câmpii este dată de nisipurile de Mostiștea, de vârstă pleitocen superior, fiind acoperite pe toată extensiunea lor de depozite loessoide cu grosimi de până la 20 m. (Gâștescu, 1970)

Câmpia Burnazului

Din punct de vedere geomorfologic, această câmpie este cea mai bine conturată, extinzându-se de la Olt și până la Argeș, spre est având caracter de câmpie tabulară înaltă. (Gâștescu, 1970)

În cadrul județului Ilfov, acest compartiment se numește Burnazul estic și este bine delimitat la nord de valea Cîlniștei, de cea a Neajlovului și a Argeșului la est, iar la sud de lunca Dunării. Stratele de Frățești apar în versantul sudic al Burnazului, la baza acestor formațiuni apar și numeroase izvoare. Depozitele de loessoide au favorizat procesele de tasare și apariția crovurilor, care se găsesc în număr cel mai mare, în partea vestică, pe terasele Dunării, la Giurgiu. (Gâștescu, 1970) Deși la prima vedere Burnazul se prezintă ca un pod neted, impus de muchiile abrupte și înalte de 40-70 m deasupra luncilor, el are un relief fragmentat de o serie de vâlcele și văi. (Iordan, 1992)

Lunca Argeșului

Prin extensiunea pe care o are, cât și prin caracteristicile morfolitologice, Lunca Argeșului se individualizează ca o unitate aparte, se putând fi împărțită în două sectoare în cadrul județului Ilfov, și anume: lunca comună Argeș-Sabar care se întinde de la Bolintin Vale și până la Izvoarele, și lunca propriu-zisă a Argeșului, de aici și până la Oltenița. Această luncă largă, care poate ajunge și până la 6-8 km, prin ea curge spre malul drept Argeșul, iar spre cel stâng Sabarul, ea putând fi considerată ca o continuare spre sud-est, a câmpiei de divagare Titu. (Iordan,1990)

Depozitele aluvionare recente care au un grad mare de permeabilitate, cuprind orizonturi de apă freactică la adâncimi mici, alimentate de râu, care datorită prezenței lor și a solurilor fertile au dezvoltat în această regiune legumicultura. (Gâștescu, 1970)

Lunca Dunării

Este unitatea cea mai joasă din cadrul teritoriului județului Ilfov, ea formează limita naturală sudică a județului și în același timp și granița țării pe o lungime de aproximativ 120 km. Lățimea maximă a luncii se întâlnește între Greaca și Găscioarele, acolo unde până nu demult se întindea lacul Greaca, iar lățimea minimă se gășește între Slobozia și Giurgiu. (Gâștescu, 1970)

Mâlurile argiloase și nisipurile fine, alături de formațiuni aluvionare recente care au un grad mic de permeabilitate au favorizat stagnarea apelor provenite din revărsarea Dunării și din precipitațiile mai bogate au transformat terenurile întru-un domeniu mlăștinos, cu multe lacuri și bălți, bogate în vegetație acvatică. (Iordan, 1992)

După conformația morfohidrografică, lunca Dunării se împarte în mai multe compartimente, cum ar fi: compartimentul Găujani-Malu cu o lățime de 4-6 km, cu grinduri fluviatile dezvoltate în lungul Dunării și cu un braț părăsit, compartimentul Gostinu- Chirnogi care este cel mai dezvoltat, el cuprinzând și cele mai mari complexe lacustre din lunca Dunării, dar în prezent acest compartiment este îndiguit, iar complexe lacustre sunt desecate și compartimentul de luncă de la confluența Argeșului cu Dunărea care prezintă o lărgire în dreptul localității Ulmeni și o îngustare spre Snagov, dar și acesta este de asemenea îndiguit, majoritatea lacurilor de luncă existente fiind secate. (Gâștescu, 1970)

Clima

Climatul teritoriului județului Ilfov păstrează caracteristicile generale ale climatului Câmpiei Române. Prin poziția pe care o are, în mijlocul Câmpiei Române, elementele climatice specifice părții de est, pe de o parte și părții de vest, pe de altă parte se interferează, rezultând un climat de tranziție.(Gâștescu,1970)

Verile sunt caracterizare prin timp senin, uscat și călduros, au caracter continental-arid datorită valorilor ridicate ale bilanțului radiativ și a pătrunderii aerului uscat și fierbinte tropical și a celui uscat și cald din sud-estul continentului european. Temperaturile medii ale lunilor de vară au valori cuprinse între 20-23° C, iar precipitațiile prezintă un grad ridicat de torențialitate și sunt foarte variabile în cantități, timp și spațiu.(Iordan, 1992)

Iernile sunt reci datorită influențelor maselor de aer rece est-continental și arctic, fiind prezente multe zile geroase, aceste influențe determină scăderea temperaturii aerului între -10 și -20° C și chiar mai mult. Precipitațiile cad sub formă de zăpadă, acoperind solul cu un strat diferit ca grosime și ca stabilitate, iar vântul predominant este cunoscut sub numele de crivăț, are intensități si durate variabile, viscolind puternic stratul de zăpadă. (Gâștescu, 1970)

Primăvara, anotimp plăcut din cauza caracterului său de tranziție de la iarnă la vară, are apariții și durate foarte diferite, alternanța zilelor reci cu cele calde și senine fiind foarte frecventă. Precipitațiile sunt mult mai bogate decât în celelalte anotimpuri și mai dese, iar vânturile, în general moderate și dominante din direcția nord-est, cu perioade de intensitate. (Gâștescu, 1970)

Toamna se caracterizeză reprezintă perioada de trecere lentă între vară și iarnă, fiind caracterizată prin două aspecte, la începutul intervalului este caldă și uscată, iar în a doua parte a sa este mai rece și mai umedă .(Iordan, 1992)

Regimul termic înregistrează amplitudini mari, anuale, ale mediilor lunare și foarte mari ale valorilot absolute. Temperaturile foarte ridicate sunt generate de invadarea aerului supraîncălzit, uscat, din estul continentului european, numărul zilelor de vară nu depășete 110, iar cel al zilelor tropicale este în jur de 45. Temperaturile minime absolute care sunt cuprinse între -30 și -32,5° C sunt rezultatul pătrunderii maselor de aer rece din regiunile arctice, numărul zilelor de iarnă este de peste 30, iar al celor cu îngheț depășește 100. O consecință a scăderii temperaturii este înghețul, cunoașterea apariției și dispariției lui, are o deosebită importanță practică în timp și spațiu. (Gâștescu, 1970)

Mișcarea aerului prezintă diferențe locale care sunt legate de particularitățile morfohidrografice ale formelor de relief. Frecvența pe direcții este dominată de vânturile de nord-est, de cele de est, de vest și cele de sud-vest,calmul înregistrând valori ridicate în septembrie, august și iulie, iar cele mai scăzute în aprilie. (Iordan, 1992)

Precipitațiile cad în cea mai mare parte sub formî de ploi și prezintă un grad mare de neuniformitate, din punct de vedere cantitativ dar și spațial, înregistrându-se diferențe între nordul și sudul teritoriului și chiar între vestul și estul său. Valorile medii anuale variază între 466 mm la Armășești și 580 mm la București-Filaret. După o analiză a repartiției lunare a precipitațiilor s-a constatat că cele mai mari cantități cad în luna iunie, urmată de mai și iulie, ele fiind și cele mai importante luni în dezvoltarea vegetației. (Gâștescu, 1970)

Precipitațiile solide au un total de 16 % din cantitatea anuală, în ceea ce privește grosimea stratului de zăpadă, acesta are valori destul de mici, care variază de o zonă la alta.( Gâștescu, 1970)

Din analiza celor mai mari și a celor mai mici valori ale precipitațiilor, față de cele medii multianuale, se poate concluziona că ariditatea, caracterul continental al climei nu reiese din compararea lor, această caracteristică reieșind din deficitul de umiditate, din caracterul negativ al bilanțului hidric al suprafeței active, determinat de valoare mai mare a potențialului de evapotranspirație față de cele al precipitațiilor. (Iordan, 1992)

În modificarea valorilor elementelor climatice, un rol important îl consituie și prezența văi Dunării, în special lunca cu albia majoră, care determină o ușurare a circulației vest-est și crează un topoclimat propiu, același rol îl are și lunca Argeș-Sabar, un adevărat culoar prin Câmpia Vlăsiei. Astfel de modificări climatice, creând topoclimate proprii mai sunt determinate și de complexele lacustre Căldărușani, Snagov, salba de lacuri artificiale de pe Colentina, Pasărea și Mostoștea, și de asemenea pădurile compacte Vlăsie, Brănești, Băneasă, Snagov etc.(Iordan, 1992)

Hidrografia

Teritoriul județului Ilfov înregistrează una din cele mai mari densități ale rețelei hidrice din țară, această rețea hidrologică se împarte în două categorii:autohtonă și alohtonă. Rețeaua hidrografică autohtonă cuprinde Colentina, Pasărea, Cîlnău, Mostiștea, Vlăsiei, Cociovaliștea etc, iar cea alohtonă numită și tranzitorie, ea își are originea în mai multe unități de relief, printre care se numără Ialomița, Argeșul cu Dâmbovița și Neajlovul, și Dunărea. (Gâștescu, 1970)

Ialomița curge pe o distanță de 110 km în cadrul județului Ilfov, între localitățile Piscu și Axintele. Între aceste limite primește ca afluenți pe partea stângă Prahova, Sărata și Cotorca, iar pe partea dreaptă primește afluenți de mai mică importanță.(Iordan, 1992)

Debitul mediu multianual ale Ialomiței este de 35,4 m³/s, debitul maxim este de 1280 m³/s, iar debitele minime se înregistrează în perioada august-septembrie, atunci când cantitatea de precipitații este scăzută. (Gâștescu, 1970)

Argeșul străbate județul în diagonală și împreună cu afluenții săi Dâmbovița, Colentina, Neajlov și Câlniștea drenează cea mai mare parte a teritoriului, având în total o lungime de 145 km. (Iordan, 1992)

Debitele înregistrează o variație destul de mare între valorile minime și maxime, debitul mediu este de 49,7 m³/s.(Gâștescu, 1970)

Dunărea formează limta sudică a județului pe o lungime de 120 km, fiind însoțită de o luncă largă.Lățimea media a albiei minore are o valoare de 750 m la nivel minim, și cea mai mare de 950 m la nivel mediu. Debitul mediu al Dunării este de 600 m³/s, cel minim de 1450 m³/ s și debitul maxim de 15 900 m³/s, aceste valori dovedind o capacitate foarte mare de transport. (Gâștescu, 1970)

Apele stătătoare sunt reprezentate de lacuri. Dimensiunea lacurilor naturale Snagov (512 ha), Căldărușani (150 ha), Bălteni (87 ha) și Comana (1000 de ha), la care se mai adaugă prezența unor întinse masive forestiere conferă o mare valoare turistică apelor mentionate. Dintre acestea, numai Snagovul și Căldărușani sunt valorificate datorită dotărilor de aici, în timp ce celelalte sunt vizitate mai rar. (Iordan, 1992)

O altă categorie care face parte din rețeaua hidrologică a unui teritoriu sunt apele freatice, care sunt particularități deosebite în peisajul natural, având o mare importanță economică fiind cantonate în depozite de nisipuri și pietrișuri dispuse sub formă de straturi. Apele freatice din Câmpia de subsidență sunt situate la adăncimi de 1-5 m, cele din Câmpia Neajlovului sunt cantonate la adăncimi de 5-10 m și apar sub formă de izvoare la baza malului, spre lunca Argeșului. În Câmpia Burnazului adăncimea stratului freactic este de peste 20 m, apa apare sub formă de izvoare la contactul cu luncile Dunării. În luncile Dunării și Argeș apele freatice au adăncimi reduse, cuprinse între 1-5 m,sunt cantonate în aluviuni.(Iordan, 1992)

După cu reiese în cele prezentate mai sus, pe teritoriul județului Ilfov se găsesc cele mai mari și însemnate surse de apă pentru orașul București, Argeșul alimentează centrala Grozăvești, stația Roșu și asigură diluția apelor uzate din capitală, Dâmbovița acoperă consumul stației Arcuada, iar Ialomița participă la înnoirea lacurilor de pe valea Colentine și de pe Crevedia. (Iordan, 1992)

Solurile

Cu toate ca relieful teritoriului județului Ilfov este relativ uniform, toțusi învelișul solul este variat, aceste variații fiind date de particularitățile evoluției paleogeografice ale teritoriului, de formele principale ale reliefului, de formele minore ale reliefului (crovuri, văi de tasare).(Gâștescu, 1970)

Astfel soluri se pot clasifica în soluri zonale, ele acoperind spații interfluviale și soluri azonale, care acoperă luncile joase formate din aluviuni recente. Principalele tipuri de sol sunt :soluri silvestre brun-roșcate (slab podzolice), cernoziomuri levigate puternic și soluri aluviale, în final putem sintetiza defapt trei tipuri de soluri.(Gâștescu, 1970)

Solurile silvestre brun-roșcate sunt răspândite în principal în Câmpia Vlăsiei, Câmpia Neajlovului și o parte din Burnaz. Aceste soluri ce au un profil bine stabilit, au un conținut în humus de 3 %, au o circulație bună a substanțelor nutritive, fiind prielnice pentru numeroase culturi de câmp, plante furajere, viță de vie etc. În condiții de climă mai uscată nevoia de apă se resimte foarte puțin, de asemenea și nevoie de îngrășăminte nu este atât de stridentă. (Gâștescu, 1970)

Cernoziomurile levigate se găsesc în subzona corespunzătoare silvostepei, mai exact în Câmpia Mostiștei și Burnazului, excepție face o porțiune între Radovanu și Naipu, unde sunt prezente soluri silvestre brun roșcate. Cernoziomurile levigate slab și moderat sunt cele mai fertile, și pe lângă că au conținut ridicat în humus și azot, au și o structură stabilă. (Gâștescu, 1970)

Productivitatea acestor soluri este redusă, din cauza deficitului de umiditate în anotimpul de vară, pentru a mării producția agricolă, îndeosebi pentru porumb, plante industriale și furajere trebuie dezvoltat un sistem de irigație. (Gâștescu, 1970)

Solurile aluviale ocupă lunca Dunării, lunca Argeșului, în special lunca comună Argeș-Sabar și lunca Ialomiței. Aceste sunt printre cele mai tinere soluri, în primul stadiu de solidificare a depozitelor aluviale depuse de râuri în cursul inundațiilor. Profilul solului este incomplet, diferă în funcție de gradul de evoluție în care se gășește, de obicei orizontul superior este gros de 20-35 cm și se desface în bulgări. Conținutul în humus variază în funcție de conținutul în argilă, el având valori cuprinse între 1,3 și 7 % , iar cel de azot între 0,07 și 0,33 %. Unele soluri aluviale, cum sunt de exemplu cele din lunca comună Dunărea- Argeș și din toată zona de lunca a Argeșului conțin cantități destul de mari de carbonați (10%), fiind considerate soluri aluviale cu carbonați. (Gâștescu, 1970)

Pentru a spori fertilitatea acestor soluri sunt necesare îngrășăminte organice și minerale bogate în azot și fosfor, deasemenea se recomandă după îndiguire irigare lor în perioadele secetoase. Cele mai adecvate culturi pentru solurile aluviale și aluviunilor sunt cele de porumb și floarea –soarelui. Pe luncile mai înalte se cultivă foarte des legume și zarzavaturi. (Gâștescu, 1970)

Vegetația

Teritoriul județului Ilfov este situat, din punct de vedere al vegetație naturale, spontane, în două mari subzone și anume :subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris (Fig.6), Quercus frainetto) și subzona silvostepei, care cuprinde stejari subxerotermofili (Quercus pedunculiflora) și pajiști de graminee cu diverse ierburi xeromezofile. În partea sudică a teriroriului și anume lunca Dunării și o parte din cea a Argeșului este caracteristică vegetația higro- și mezofilă, specifică luncilor inundabile.(Gâștescu, 1970)

Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili ocupă cea mai mare parte a teritoriului (Câmpia Vlăsiei în întregime, Câmpia Snagovului și o parte din Burnaz). Defapt în prezent suprafața ocupată de aceste asociații este mică, cea mai mare parte a teritoriului este cultivată, se poate spune că în condiții naturale aceste specii se găsesc sporadic în pâlcuri. Pădurile de cer și gârniță se caracterizează și prin prezență subarboretului format din: gherghinar (Crataegus monogyna, Crataegus pentagyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), măceșul (Rosa canina), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sanguinea), socul (Sambucus nigra). În această subzona se dezvoltă și pajiști cu asociații de păișuri ca Festuca valesiaca, Festuca pseudovina.(Gâștescu, 1970)

Subzona de silvostepă ocupă partea estică a județului, un areal cuprins între bazinul Mostiștei și partea vestică a Câmpiei Burnazului. Specii caracteristice acestei zone sunt specii adaptate unui climat mai uscat. Printre aceste specii sunt stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Quercus pubescens) și diferite specii de ulmi (Ulmus foliacea, Ulmus procera, Ulmus ambigua). În zona de subarboret se găsesc aproximativ aceleași specii menționate la subzona de mai sus, iar printre speciile ierboase predomină gramineele cu rizomi (Bromus inermis, Poa angustifolia, Agropirum repens), leguminoase mezofile (Trifolium repens, Trifolium pratense) și altele. Pe alocuri în unele zone mai joase, își face prezența și stejarul pedunculat (Quercus robur). (Gâștescu, 1970)

Dacă în trecut pădurile ocupau suprafețe mari, astăzi se găsesc răzleț și sunt formate în special din stejari brumării. Cele mai cunoscute păduri sunt cele de lângă Luica, din estul Brăneștilor, de la Florica, Sinești, Livedea, cele de la Băneasa, Vlad Țepeș. (Iordan, 1992)

Fauna

Fauna teritoriului cuprinde elemente caracteristice Câmpiei Române fiind încadrată în fauna de pădure, de pajiște și acvatică.(Iordan, 1992)

Fauna de pădure este alcătuită din specii de animale care trăiesc fie în pădurile de stejar, fie în silvostepă. Deoarece animalele superioare nu sunt dependente de tipul solului, ele au un areal larg, neputându-se trase limitele distincte între fauna de pădurile cercete-gârnițele și cea de silvostepă sau chiar de luncă.( Gâștescu, 1970)

Dintre mamifere sunt prezente :veverițele, iepurele, lupul, vulpea și în mai mică măsură mistrețul și pisica sălbatică.(Gâștescu, 1970)

Păsările sunt mult mai legate de anumite biotopuri, cele mai importante sunt: gaița (Garrulus glandarius), potârnichea (Perdix perdix), ciocârlia de pădure (Lulula arborea), mierla (Turdus merula), privighetoare mică (Phylloscopus collybita), diferite specii de ciocănitoare dintre care ciocănitoare de stejar (Dendrocopos medius), sturzul cântător (Turdus philomelos), pițigoiul (Parus major), mai multe specii de grauri (Sturnus vulgaris), porumbelul de scorbură (Columba oenas), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes), turturica (Streptopelia turtur) etc. (Gâștescu, 1970)

Reptilele sunt reprezentate prin specii comune și altor zone, dintre care sunt prezenți șerpi, șopârlele, gușterii, Rana dalamatina, Bufo viridis etc.(Iordan, 1992)

Fauna de câmp este caracteristică zonelor deschise din silvostepă și stepă. Mamiferele sunt reprezentate prin rozătoare-popândăul (Citellus cittelus) dăunător pentru agricultură, hârciogul (Cricetus cricetus), șoarecii de câmp (Microtus arvalis), șobolanul de câmp (Apodemus agrarius), iepurele de câmp (Lepus europaeus), nevăstuica (Mustela nivalis), hermelina (Mustela erminea). (Gâștescu, 1970)

Păsările adaptate numai la câmp sunt foarte puține, printre aceste prepelița (Coturnix coturnix), pasărea ogorului (Bushinus vericnernus), dumbrăveanca (Coracias garrulus), ciocârlia de câmp (Melanocorypha calandra), șorecarul mare (Buteo rufinus) etc. De asemenea se întâlnesc și specii de reptile, insecte, batracieni. (Gâștescu, 1970)

Fauna de luncă este reprezentată prin păsări de baltă, oaspeți de vară și păsări de pasaj. Se întâlnesc diverse specii de rațe- rața mare (Anas platyrhyncas), rața cârâitoare (Anas querquedula), specii de gâște- gâsca de vară (Anser anser), gârlița (Anser albifrons), stârcul roșu (Ardea purpurea ), stârcul galben (Ardea valloides), specii de păsări migratoare- fluerarul (Tringa totanus),nagâțul (Vanellus vanellus),țigănusul (Plegadis falcinellus). Coreodelul (Podiceps cristatus) alături de lișița (Fulica atra) sunt între cele mai răspândite specii de păsări din bălțile și iazurile din județ. (Gâștescu, 1970)

La malurile râurilor trăiște vidra (Lutra lutra) și nurca (Lutreola lutreola ), iar în zăvoaiele din lunca vulpea, lupul, mistrețul etc. (Gâștescu, 1970)

Fauna acvatică propriu-zisă este foarte variată. Un loc deosebit îl ocupă fauna piscicolă care prezintă și interes economic. Dintre speciile de pești care populează bălțile și lacurile din zona județului menționez: caracuda (Carassius carassius), linul (Tinca tinca),știuca (Esox lucius),roșioară (Scardinius erytlorophtalmus), bibanul (Perca fluviatilis), crapul (Cyprinus carpio),șalău (Stizostedion lucioperca),somnul (Silurus glanis) etc. Cursurile râurilor, inclusiv Dunărea se încadrează în zona crapului, unde el este specia dominantă, urmat de babușcă, plătica, oblețul, avatul, sabița, știuca etc. (Iordan, 1992)

Fauna de interes cinegetic, căreia i se acordă o atenție și importanță deosebită, este reprezentată în cadrul județului prin specii de cerbi lopătar care se găsește în pădurile de la Ciornuleasa, Buciumeni, Stănești, Găujani, Vadul Lat, Crevedia, București, Ghermănești, Balta Neagră, în total fiind circa 930 de exemplare,cerbul,întălnit în parcul Snagov, mistrețul răspândit în pădurile de la Ghimpați, Letca, Tatiana, Mitreni, Urziceni, Dridu, Jilavele, Brănești, Măcelaru, Cernica, Dunărea, Pietrele etc, circa 220 de exemplare. Iepurele, răspândit în toate zonele de câmp și de la marginea pădurii, reprezintă vânatul comun și numeros în sezonul de toamnă.Căpriorul este de asemenea prezent în toate pădurile mari ale județului.Fazanul este prezent în majoritatea pădurilor de stejar din județ, unde se fac lansări în fiecare an cu exemplare de la fazaneriile cele mai importante din județ. Dropia care este o specie pe cale de dispariție, se găsește în câteva exemplare în apropierea Giurgiului, la Stănești, Chiriacu, fiind considerată și un monument al naturii. (Gâștescu, 1970)

Rezervații naturale

Rolul acestor rezervații este pentru conservarea unor specii floristice, iar în cadrul județului Ilfov se găsesc la Snagov și Comana. Rezervația de la Snagov este alcătuită din circa 967 ha de pădure și 180 ha din suprafața lacului cu același nume. Dintre speciile floristice acvatice care sunt protejate, cele mai importante sunt: Aldrovandia vesiculosa, Sagittaria latifolia și nufărul indian Nelumbo nucifera. Pădurea de la Snagov aparține pădurii de șleau, este un rest al codrilor Vlăsiei cuprinde specii de Quercus robor, Tilia tomentosa, Carpinus betulus, Fraxinus excelsior, Ulmus, Acer campestres, Acer platanoides, Sorbul torminalis. (Gâștescu, 1970)

Ordinul Strigiformes

Ce le deosebeste si le va mentine mereu intr-o cateogorie total diferita fata de restul pasarilor!?

Ordinul Strigiforme, include aproximativ 200 de tipuri de pasari de prada, de noapte. Desi taxonomia lor este si in present dezbatuta, in principal su recunoscute doua familii de bufnite: bufnita de hambar (Tytonidae) si bufnitele commune (Strigidae).  Cele peste 200 de specii sunt distribuite in aproximativ 27 de genuri. Aceste pasari deosebite se gasesc in intreaga lume, acoperind aproape toate tipurile de habitate terestre.

Un alt criteriu de diferentiere ar fi faptul ca, marimea bufnitelor variaza de la marimea unei vrabii si pot ajunge pana la dimensiunile unui vulture. Bufnitele sunt cunoscute pentru ghearele bine dezvoltate, penajul moale si zborul foarte silentios. Au ghearele puternice (zygodactyl) specific animalelor de pradă si un penaj deosebit, toate speciile acestui tip de pasare au un disc facial characteristic; acest disc este circular în rândul bufnite strigid și în formă de inimă în bufnițe tytonid. Narile lor sunt de tip holorhinal, la baza sunt scurte si sunt cu varful in jos iar palatal este desmognathous sau schizognathous. Au limbile deosebit de carnoase, aripile lor sunt mari, ceea ce le permite sa zboare incet, iar penajul lor este de cele mai multe ori insulator, multe specii au diferite faze de culoare. Majoritatea speciilor sunt active si vaneaza noaptea si ca urmare organismul lor este adaptat acestui stil de viata, nocturn. Ochii lor sunt mari, alungiti iar cornea este putin ingrosata; in comparatie cu alte pasari, numarul elementelor sensibile la lumina este foarte mare, acest lucru le comfera o capacitate sporita de vizibilitate la lumina slaba, insa in cida a ceea ce se crede in mod general, ele nu pot vedea pe intuneric total. S-a dovedit ca unele specii pot deosebi culorile insa nu s-a demonstrate inca, daca specile care isi dezvolta intreaga activitate pe timp de noapte sunt capabile sau nu sa distinga culorile. Ochii lor sunt mai mult sau mai putin fixati in orbite, sunt sustinuti de un inel sclerotic osos; asadar, acestea au foarte bine dezvoltata vederea binoculara insa este necesar sa intoarca capul pentru a vedea pe fiecare parte a ei.

Abilitatea de a vana este sustinuta de excelentul simt al auzului, iar in momentele in care nu pot vedea prada (rozatoarele sub zapada, in timpul iernii) se folosesc doar de capacitatea auditiva pentru a-si procura hrana. Penajul din jurul ochilor este compus din perechi de pene dese, acestea pornesc din spatele urechilor, dintr-o clapă specială, acestea formeaza jgheaburi parabolice care duc la urechile si care pot crește presiunea acustică de zece ori. Penajul circular din jurul ochilor este mai dezvoltat la speciile nocturne si la cele a caror prada se gaseste sub zapada. Auzul lor este mult mai sensibil la sunetele de joasa frecventa decat la majoritatea pasarilor; au un tub larg in urechea externa iar urechea interna este mult mai dezvoltata, de asemenea, regiunea auditiva din creier are mai multe cellule nervoase decat cea a altor specii de dimensiuni comparabile, ceea ce le permite sa detecteze mult mai rapid sunetele.

Bibliografie:

Cătuneanu I.-Fauna Republicii Socialiste România –Aves (Păsări), vol.15, fascicula 1, 1978

Crăciun N., 2008 – Elemente de ornitologie – note de curs. Ed. Ars Docendi, București, 2008

Gâștescu P., -Județul Ilfov- Edit. Academiei Socialiste România, București 1970

Murariu D., Popescu A.- Fauna României-Mammalia (Rodentia), Edit. Academiei Române, 2001

Posea Gr., Ștefănescu I.- Municipiul București cu Sectorul Agricol Ilfov- Edit. Academiei R.S.R București 1984

Surse online:

www.wikipedia.org

www.renne.ro

www.judetul-ilfov.ro

www.gardendesign.ro