Guvernare Moderna

UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

2016

GUVERNARE MODERNA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZARE:POLITIE LOCALA

STUDENT:BILEA ANDREEA

PROFESOR COORDONATOR:CONF.UNIV.DR: C.IFTENE

TEMA:Procesul actual al politicilor publice la nivel central

Procesul actual al politicilor publice la nivel central

Instituții implicate la nivel central în procesul de formulare a politicilor publice din România sunt următoarele:

Parlamentul – reprezintă forumul legislativ;

Consiliul Legislativ – este o structură specifică a Parlamentului care îndosariază proiecte legislative pentru a sistematiza, unifica și coordona întreaga legislație și care actualizează oficial legislația română;

Cabinetul Primului Ministru;

Secretariatul General al Guvernului (SGG)– e o structură din cadrul guvernului care are responsabilitatea de a asigura dezvoltarea operațiilor tehnice implicate în procesul de guvernare și de a rezolva problemele organizaționale, juridice, economice și tehnice ale activității guvernamentale. SGG are autoritate în ceea ce privește observarea procedurilor legate de prepararea, elaborarea, îndosarierea și prezentarea proiectelor legislative înaintate guvernului, precum și a procedurilor de acceptare a acestor proiecte

Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice – Ministerul Administrației și Internelor;

Consiliul Guvernamental pentru Reforma Administrației Publice care are rolul de a monitoriza procesul reformei administrației publice.

Funcționarea acestor instituții (Cabinetul Primului Ministru, Secretariatul General al Guvernului, Consiliul Guvernamental pentru Reforma Administrației Publice) este determinată de acte normative specifice care conțin, de asemenea, mențiuni privind procesul de formulare a politicilor în România.

Principalul instrument care guvernează procesul de elaborare și coordonare a politicilor publice este legea 24/ 2000 cu privire la metodologia pentru pregătirea actelor normative adoptată de parlament în martie 2000, care a avut ca rezultat adoptarea unei noi hotărâri de guvern (nr. 400/2000). Această reglementare a fost completată cu o lege care a reorganizat SGG imediat după alegeri (292/2000) și de legea privind organizarea și funcționarea guvernului (90/2001). Au existat mai multe amendamente la documentele care guvernează pregătirea proiectelor legislative, însă metodologia de bază s-a menținut stabilă de câțiva ani.

Metodologia procesului de formulare a politicilor și funcționarea instituțiilor mai sus menționate până la data de noiembrie 2003 au reflectat următoarele:

Metodologia este înțeleasă și urmată în ceea ce privește cerințele sale formale (numărul de zile necesare pentru consultări/audiențe, numărul de zile pentru obținerea avizului din partea Consiliului Legislativ, a Consiliului Economic și Social sau, după caz a Consiliului Suprem de Apărare a țării), dar procesul de pregătire de către ministere și revizuirea centralizată a substanței documentelor nu este foarte bine dezvoltată; metodologia stabilește un proces logic și secvențial de pregătire a politicilor publice, dar regulile sunt în principal respectate la nivel formal. Metodologia curentă trebuia îmbunătățită în mai multe privințe pentru a asigura un nivel profesional mai ridicat de pregătire și revizuire a substanței propunerilor.

Mecanismul cooperării între ministere și consultările privind substanța politicilor și documentelor legale este stipulat în reglementările existente. Ministerul care propune un act normativ are responsabilitatea primară de a consulta celelalte ministere relevante și birourile centrale. Ministerul Justiției este consultat în ceea ce privește implicațiile legale, iar Ministerul Finanțelor asupra costurilor financiare. Ministerul care inițiază consultările decide ce alte ministere trebuie consultate. Se poate întâmpla ca nu toate ministerele interesate de o propunere reglementativă să fie consultate. O slăbiciune în procesul curent de formulare a politicilor este faptul că cerințele obligatorii de consultare se aplică numai pentru documentele legale, și nu pentru documentele politicilor discutate de către ministere în întâlnirile săptămânale ale guvernului. Crearea funcției de secretar general, ca cel mai înalt funcționar public în fiecare minister, a fost făcută cu intenția obținerii unor îmbunătățiri majore în pregătirea și coordonarea politicilor. Cu toate acestea, deși această funcție a fost stabilită de către Legea asupra organizării și funcționării guvernului, ea a fost definită în termeni de responsabilități administrative, iar responsabilitățile postului au rămas la decizia fiecărui minister în parte. Drept rezultat, secretarii generali nu joacă un rol substanțial în procesul de coordonare.

Managementul agendei guvernului a fost îmbunătățit prin introducerea discuțiilor asupra problemelor strategice în ședințele săptămânale. Noua practică de dezvoltare a unui plan anual legislativ s-a dovedit, de asemenea, eficientă. A existat un guvern pentru întregul mandat, specificând o secvență de acțiunii cu termene de rezolvare atașate. Acest program a constituit principalul ghid pentru ministere privind modul de pregătire a documentelor legale. Acum există, de asemenea, și un program anual legislativ administrat de Departamentul pentru Relații cu Parlamentul. Prima parte a agendei săptămânale a ședinței guvernului este dedicată discutării de probleme strategice. Numai după ce aceste probleme au fost discutate în totalitate, ședința trece la procesul de aprobare a documentelor legale și a altor subiecte care presupun decizii formale. Includerea acestor subiecte în prima parte a agendei este decisă de primul ministru, în baza propunerilor altor ministere care, în mod normal, pregătesc documente suport pentru subiectele dezbătute.

Capacitatea de a rezolva chestiuni de politică aflate sub nivelul ministerelor precum și, legătura dintre dezvoltarea politicilor și procesul de adoptare a deciziilor politice au fost îmbunătățite parțial. Mecanismul pentru adoptarea deciziilor este ședința săptămânală a guvernului. Există încă o nevoie de a stabili mecanisme ordinare pentru rezolvarea disputelor politice care se află sub nivelul ministerelor. Este o dezvoltare pozitivă faptul că acum ministerele alocă o parte din timpul afectat ședinței săptămânale discuțiilor strategice. O altă îmbunătățire recentă este aceea că, în cazul subiectelor politice importante, este de așteptat ca guvernul să le discute pe parcursul a două/ trei întâlniri diferite, mai întâi la nivel de principii și numai la urmă ca proiect legislativ. Cu toate acestea, există în continuare o nevoie de îmbunătățire a capacității pentru discutarea și rezolvarea chestiunilor politice la nivelul experților și o nevoie de îmbunătățire a calității în pregătirea propunerilor care sunt înaintate ministerelor.

Există capacitate centrală pentru asigurarea suportului legal și logistic către guvern. Există în continuare nevoia de îmbunătățire a capacității pentru coordonarea substanțială a politicii. SGG are capacitatea de a administra la nivel managerial și logistic afacerile guvernului și de a revizui documentele legale, precum și capacitatea de coordona politicile la nivel substanțial, deși nu destul de bine dezvoltată. În cadrul Cabinetului Primului Ministru există aproximativ 20 de consilieri care pot să acopere diverse aspecte ale politicului. Pe baza unei retrospective recente a Cabinetului, șeful Cabinetului ia în considerare opțiuni de reorganizare a activităților acestor consilieri în așa fel încât să îmbunătățească contribuția lor la procesul decizional. O propunere supusă aprobării în cadrul ședinței guvernamentale este revizuită de Directoratul Legal al SGG care analizează toate propunerile în vederea corelării lor cu legislația existentă, cu reglementările comunitare și a asigurării condițiilor de forma. Există încă o monitorizare scăzută a implementării politicilor – Directoratul pentru Monitorizarea Programelor menține un sistem informațional computerizat pentru monitorizarea implementării deciziilor guvernamentale.

Slaba capacitate strategică la nivel central sau a coordonării politicilor la nivelul SGG și a Cabinetului Primului Ministru.

Există o structură benefică pentru coordonarea activităților privind integrarea europeană, și a rămas stabilă în anii care au trecut. Structura pentru coordonarea afacerilor pentru integrare europeană este stabilă și a continuat să își îmbunătățească capacitatea. Ministerul Integrării Europene are un personal profesionist și continuă să lucreze/colaboreze eficient cu restul structurii. Toate ministerele au în prezent unități pentru integrare europeană conduse de un secretar de stat. Ministerul pentru Integrare Europeană prezidează Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană cuprinzând secretarii de stat responsabili din cadrul ministerelor.

Procesul pentru implicarea colectivă a guvernului în pregătirea bugetului este adecvat.

Evaluarea impactului politicilor publice necesită îmbunătățiri – aceasta constituindu-se, de asemenea, într-un obiectiv strategic asupra procesului de elaborare a politicilor.

Datorită deficiențelor menționate mai sus, mediul politic și guvernul central au decis crearea unor structuri noi: Unitatea pentru Politici Publice din cadrul SGG, ca o structură tehnică, și Consiliul Superior pentru Reforma Administrației Publice, Coordonarea Politicilor Publice și Ajustare Structurală, ca o structură politică inter-instituțională.

S-a decis crearea de unități pentru politici publice la nivelul SGG, a Parlamentului și la nivelul Președinției României. Misiunea acestor unități pentru politici publice este de a întări capacitatea, de a coordona procesul formulării, implementării și monitorizării politicilor publice la nivel central și local pentru a realiza și actualiza periodic măsurile ce pot fi identificate în programul guvernamental. Funcțiile Unității pentru Politici Publice se referă la următoarele:

Elaborarea cadrului legislativ pentru a defini un sistem standard de formulare a politicilor publice la nivel central și local;

Dezvoltare de mecanisme, proceduri și instrumente pentru evaluarea impactului politicilor publice;

Elaborarea de analize, studii și rapoarte asupra impactului politicilor publice la nivel național;

Pentru asigurarea coordonării în elaborarea Cărții Galbene privind progresul înregistrat în cadrul procesului de formulare a politicilor publice;

Identificarea, elaborarea, coordonarea și monitorizarea implementării programelor de finanțare externă în domeniul politicilor publice;

Planificarea măsurilor ce trebuie adoptate pentru a îndeplini sarcinile stipulate în strategiile și programele guvernului;

Crearea cadrului necesar pentru monitorizarea procesului implementării politicilor publice de către instituțiile administrației publice centrale;

Monitorizarea atingerii standardelor pentru procesul politicilor publice la nivel central;

Asigurarea cadrului general pentru pregătirea continuă a resurselor umane implicate în procesul de formulare a politicilor publice;

O diseminare largă a informației la nivelul societății civile și a altor acționari ai programului guvernamental, privind abordarea elaborării a conținutului și metodelor pentru implementarea și monitorizarea politicilor publice.

Pentru a coordona activitatea instituțiilor și a structurilor inter-ministeriale implicate în procesul de formulare a politicilor și pentru a monitoriza reforma administrației publice și a procesului de reformă a politicilor publice, a fost creat Consiliul Superior pentru Reforma Administrației Publice, Coordonarea Politicilor Publice și Ajustare Structurală cu următoarele responsabilități:

asigurarea caracterului coerent și unitar al strategiilor și politicilor la nivelul autorităților publice și al instituțiilor, pentru îndeplinirea cerințelor de integrare euro-atlantice;

asigurarea monitorizării strategiilor pentru reforma administrației publice;

desfășurarea activității de coordonare și comunicare a consiliilor, comitetelor și comisiilor inter-ministeriale care administrează politica guvernului privind domenii specifice;

supervizarea stadiului în care se află reforma administrației publice;

supervizarea implementării de strategii și politici la nivelul autorităților publice și al instituțiilor;

analizarea rezultatelor și a stadiului implementării programului Băncii Mondiale – PAL.

S-a decis crearea de unități specializate în domeniul politicilor publice (unități de politici publice – UPP) la nivelul ministerelor și a altor organe de specialitate ale administrației centrale, având următoarele atribuții :

asigurarea de consultanță departamentelor de specialitate din cadrul ministerelor în ceea ce privește elaborarea de propuneri de politici publice;

monitorizarea respectării procedurilor de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice;

trimiterea propunerii de politici publice Unității de Politici publice din cadrul SGG ;

elaborarea de rapoarte de monitorizare și evaluare cu privire la politicile publice inițiate și implementarea la nivelul ministerelor, în colaborare cu departamentele de specialitate.

Din cadrul acestor unități de politici publice pot face parte manageri publici, consilieri de integrare, personal contractual și funcționari publici. Activitatea acestora se desfășoară, după caz, în colaborare cu alte ministere și organe specializate ale administrației centrale.

▪ Optimizarea sistemului de consilii interministeriale. Prin HG. 750-2005 numărul consiliilor interministeriale a fost redus drastic de la 115 la 9 . Astfel au fost constituite următoarele consilii interministeriale permanente, ca organisme cu rol consultativ, fără personalitate juridică:

-Consiliul interministerial pentru afaceri interne și justiție;

– Consiliul interministerial pentru relații externe și afaceri europene;

– Consiliul interministerial pentru integrare europeană;

– Consiliul interministerial pentru probleme economice,politici fiscale și comerciale, piața internă, competitivitate,mediul de afaceri;

– Consiliul interministerial pentru administrație și funcție publică, descentralizare, comunități locale;

– Consiliul interministerial pentru afaceri sociale,sănătate, protecția consumatorului;

– Consiliul interministerial pentru educație, cultură,cercetare, tineret, sport și minorități;

– Consiliul interministerial pentru agricultură, dezvoltare rurală și mediu;

– Consiliul interministerial pentru dezvoltare regională ,infrastructură, amenajarea teritoriului și turism;

– Consiliul interministerial pentru situații de criză;

– Consiliul de planificare strategică.

Acestea îndeplinesc următoarele atribuții principale:

-soluționează problemele specifice din domeniile majore pe care le gestionează;

-asigură coerența fundamentării și implementării politicilor guvernamentale din domeniul respectiv;

– asigură comunicarea interministerială din domeniul respectiv, precum și armonizarea punctelor de vedere;

– formează grupuri de lucru interministeriale pentru soluționarea problemelor punctuale cu caracter multisectorial;

– propun constituirea, conform prevederilor legale, de comisii interministeriale pentru gestionarea unei anume problematici;

– coordonează monitorizarea implementării politicilor promovate;

– elaborează rapoarte periodice;

– monitorizează activitatea comisiilor interministeriale și a grupurilor de lucru din subordine.

Un rol deosebit în procesul politicilor publice îl are Consiliul de planificare strategică care îndeplinește următoarele atribuții principale:

– stabilește și coordonează prioritățile ce derivă din documente strategice pentru îndeplinirea obiectivelor Guvernului în colaborare cu ministerele de resort;

– corelează politicile guvernamentale cu angajamentele și condiționalitățile asumate de Executiv în relația cu organizațiile internaționale;

– realizează programarea multianuală a priorităților strategice fundamentale și coroborarea acestora cu programarea bugetară pe termen mediu;

– corelează politicile ce urmează a fi implementate cu fondurile bugetare alocate pe termen scurt și mediu.

Consiliile interministeriale au ca membri pe miniștrii de stat care coordonează domeniul respectiv, miniștrii de resort din domeniul respectiv, ministrul finanțelor publice, ministrul delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului, un consilier de stat al primului ministru pe problematica domeniului respectiv.

Conducerea consiliilor interministeriale este asigurată, după caz, de primul-ministru, miniștrii de stat, respectiv miniștrii de resort.

Consiliile interministeriale se reunesc în ședințe ordinare lunare sau, ori de câte ori este necesar, în ședințe extraordinare, la solicitarea oricărui membru. Fiecare membru al consiliului interministerial are dreptul să introducă o problemă pe agenda întâlnirii ordinare sau extraordinare.

Deciziile consiliilor interministeriale se iau în unanimitate. În cazul în care nu se ajunge la unanimitate în luarea unei decizii, se vor propune alternative, decizia finală amânându-se pentru ședința următoare. Luarea unei decizii nu poate fi amânată de mai mult de două ori, în caz contrar decizia finală urmând a fi luată în prima ședință a Guvernului, pe baza alternativelor menționate.

În ciuda acestor evoluții pozitive, conceptul general și diviziunea rolurilor, funcțiilor și responsabilităților instituțiilor Centrului Guvernului în cadrul procesului de gestionare a politicilor publice și de planificare strategică continuă să fie neclare. S-au identificat în special o alocare neclară a funcțiilor sau chiar anumite suprapuneri ale funcțiilor în cadrul Cancelariei Primului-Ministru și al Secretariatului General al Guvernului, ceea ce reprezintă obstacole cheie în calea efortului depus pentru reforma actuală. Astfel, de exemplu, Raportul Complet de Monitorizare a României al Comisiei Europene pe 2005 subliniază următoarele: „Diviziunea muncii între diferiți actori (Cancelaria Primului-Ministru, Secretariatul General al Guvernului, Unitatea de Politici Publice) responsabili de coordonarea în domeniul politicilor publice este în continuare neclară, în ciuda încercărilor de a stabili exact atribuțiile fiecărui organism.

Cancelaria își asumă un rol care trece dincolo de simpla supraveghere și coordonare și intră în domeniul formulării politicilor publice”.

Unul dintre motivele generale importante ale acestor deficiențe este lipsa unui model funcțional al Centrului Guvernului la nivel conceptual. Un altul este reprezentat de analiza incompletă a modificărilor actelor normative menționate anterior. La fel ca în cazul majorității domeniilor de politici publice din România, aspectele legate de responsabilitățile funcționale ale instituțiilor Centrului Guvernului sunt formulate și ajustate prin elaborarea de legi, nu pe baza analizelor de politici publice. Această lipsă a analizei conceptuale de politici publice duce deseori la fragmentarea procesului reformei și limitează discuțiile purtate cu privire la scopurile și obiectivele modificărilor propuse. La rândul lui, aceast aspect conduce la nedorita situație a multiplicării reorganizării instituționale.

▪ Totodată s-a elaborat un regulament privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central (HG nr.775/2005) care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2006 și care reglementează următoarele etape ale procesului politicilor publice :

– identificarea, fundamentarea variantelor de politici publice și alegerea;

– monitorizarea implementării și evaluare politicii publice

Sursele ce pot fi folosite pentru identificarea problemelor de politici publice sunt programul de guvernare, strategiile sectoriale și generale ale autorităților administrației publice centrale inițiatoare de proiecte de acte normative, precum și problemele care apar pe parcursul guvernării și care au un impact economic, social și ecologic .

Activitatea de identificare a variantelor de politici publice se desfășoară în cadrul instituției inițiatoare a politicii publice,de către direcțiile de specialitate sub coordonarea UPP din cadrul ministerelor. Ea trebuie să se realizeze însă cu consultarea ONG-urilor, a partenerilor sociali, a asociațiilor profesionale și reprezentanților sectorului privat implicați, afectați sau interesați de modul în care este rezolvată problema respectivă.

Activitatea de fundamentare a variantelor consta în realizarea de studii și analize care furnizează informații cu privire la :

oportunitatea rezolvării problemei;

prezentarea variantelor;

bugetul estimat pentru fiecare variantă;

impactul estimat pentru fiecare varianta identificată;

criteriile de evaluare a variantelor și de alegere a aceleia care este recomandată pentru implementare;

planul de acțiune pentru varianta recomandată.

Activitatea de fundamentare are ca rezultat elaborarea documentului denumit propunere de politici publice, elaborat de către direcțiile de specialitate sub coordonarea UPP-urilor din cadrul ministerelor și a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale. Această propunere de politici publice va cuprinde în forma concisă rezultatele studiilor și analizelor, precum și ale activității de consultare a societății civile, dar și un plan de acțiune pentru implementarea variantei alese. (vezi anexa nr.1).

Propunerea de politici publice trebuie să cuprindă următoarele elemente:

1. Instituția inițiatoare

2. Formularea problemei care a condus la necesitatea inițierii politicii.

Este recomandabilă descrierea problemei prin precizarea posibilelor efecte ale nonacțiunii guvernamentale (de ex. Populația urbană de vârstă școlară crește cu x persoane pe an, iar capacitatea de construcție de noi facilități de învățământ nu poate face față acestei creșteri.)

Nu este recomandată sugerarea răspunsului sau a unei soluții (de ex. Există prea puține case pentru tineri – o astfel de definire a problemei induce răspunsul că problema locativă poate fi rezolvata prin construcția de locuințe și nu permite identificarea altor alternative de rezolvare a problemei.

Este de asemenea recomandabilă limitarea la o problemă importantă și nu listarea tuturor problemelor dintr-un domeniu dat.

3. Denumirea politicii publice

Din denumirea programului de politici publice trebuie să apară clar atât domeniul major de acțiune, cât și activitatea guvernamentală specifică.

4. Scopul general al rezolvării problemei – care va trebui să indice situația care va exista la sfârșitul implementării politicii.(de ex. Îmbunătățirea învățământului preuniversitar)

5. Obiective generale/ obiective specifice

Obiectivele generale precizează direcțiile majore de acțiune (de ex. Îmbunătățirea siguranței cetățenilor ).

Obiectivele specifice trebuie să fie concrete și măsurabile astfel încât să fie posibilă evaluarea rezultatelor implementării politicii. Obiectivele specifice reprezintă etape intermediare care vor fi parcurse în vederea atingerii obiectivului general.

Obiectivele trebuie să fie temporal stabilite, conținând indicații generale asupra perioadei în care vor fi atinse (ex. Reducerea cu 15% a infracționalității contra integrității persoanei până în anul 2007 și/sau introducerea programelor de calificare profesională în penitenciarele românești.)

Numărul obiectivelor trebuie sa fie limitat, pentru a nu dispersa eforturile și cheltuielile, dar acestea trebuie sa trateze dimensiunile cheie ale problemei, mai ales în condițiile existentei unor resurse limitate.

6.Beneficiarii – reprezintă orice individ, comunitate, grup social vizat (direct sau indirect ) de implementarea politicii publice.

Ei trebuie să fie identificați și descriși, luându-se în considerare toate caracteristicile socioeconomice relevante.

Pentru toate categoriile de beneficiari trebuie prezentate date și estimări statistice atunci când acestea sunt disponibile.

Beneficiarii pot fi caracterizați prin mai mulți indicatori: gen, grupe de vârstă, nivel de educație, profesie, mediu de rezidenta, zonă geografică, statut economic, etnie etc.

Beneficiarii direcți sunt acele categorii de persoane care constituie grupul-țintă al politicii publice (de ex. Șomerii sunt beneficiarii direcți ai politicii de ocupare a forței de muncă), în timp ce beneficiarii indirecți pot fi familiile, în cazul în care politica publica are în vedere un membru al ei sau comunitățile/localitățile, în cazul în care mai multe persoane beneficiază de politică publică.

7. Variantele de soluționare – trebuie expuse succint, inclusiv cea care ulterior va fi supusă spre implementare.

Fiecare variantă trebuie să explice clar cum se intenționează să se rezolve problema sau să se atingă obiectivele propuse.

Fiecare variantă trebuie caracterizată în funcție de eficiența, fezabilitate administrativă, eficacitate.

Pentru fiecare trebuie precizat și impactul din punct de vedere economic, social și eventual ecologic. Impactul este precizat succint, fiind posibilă anexarea la acest document a unor analize mai detaliate în funcție de complexitatea variantelor prezentate și a impactului acestora.

Se vor preciza beneficiile și riscurile, pe termen scurt, mediu și lung pentru fiecare variantă prezentată și totodată, bugetul estimat pentru implementarea fiecăreia.

Pentru fiecare variantă se va preciza modul în care ar putea fi implementată (proiectele de acte normative care trebuie elaborate, acțiunile presupuse de respectiva implementare).

8. Procesul de consultare – vizează creșterea transparenței procesului decizional și permite în același timp acumularea de informații utile necesare rezolvării unei probleme de politică publică.

Propunerea de politici publice trebuie sa conțină o evidență a consultărilor, precum și a rezultatelor acestora.

Aici se vor preciza instituțiile care au fost consultate în procesul identificării variantelor de soluționare (de ex. Instituții guvernamentale, organizații neguvernamentale, parteneri sociali, sectorul privat ).

Se vor preciza și formele prin care se realizează consultările cu fiecare dintre instituțiile/organizațiile aparținând societății civile (de ex. Întâlniri directe, conferințe )

Se va preciza contribuția specifică a fiecăreia dintre instituțiile/organizațiile consultate la identificarea și fundamentarea variantelor.

9. Varianta de soluționare recomandată – este cea aleasă dintre variantele prezentate la punctul 5.

Se vor enumera principalele motive care au stat la baza alegerii opțiunii recomandate, detaliind în acest scop beneficiile și riscurile anticipate, precum și perioada în care acestea se vor produce.

Se va prezenta impactul pe care implementarea variantei recomandate îl va avea în plan economic, social și eventual ecologic.

Vor fi descrise grupurile sociale vizate de respectiva opțiune de politica publică, precum și măsura în care acestea vor beneficia sau vor fi afectate în urma implementării opțiunii recomandate.

Se vor enumera tipurile de analize realizate pentru fundamentarea opțiunii recomandate (ex. Analiza cost-beneficiu,analiza avantaje-dezavantaje, analiza multicriteriala, analiza de risc, analiza stakeholderilor) și principalele concluzii ale acestora .

Documentele anexate trebuie să conțină materiale relevante pentru fundamentarea variantei recomandate.

Se va preciza compatibilitatea variantei recomandate cu legislația română în vigoare, precum și cu normele europene în domeniu.

Se vor preciza totodată și activitățile preconizate pentru susținerea implementării variantei recomandate, pentru fiecare activitate precizându-se și o estimare a bugetului necesar realizării ei.

Propunerea de politici publice este supusă aprobării conducătorului instituției inițiatoare a politicii publice.

Ea este transmisă ministerelor și altor organe ale administrației centrale interesate, urmând ca acestea să elaboreze și să transmită observații și propuneri în termen de 7 zile de la primire. Propunerea se înaintează ulterior către SGG.

Secretariatul General al Guvernului, prin Unitatea de politici publice, emite un aviz conform, semnat de ministrul delegat pentru coordonarea SGG, în termen de maxim 10 zile, prin care se verifică respectarea procedurii de către inițiatori .

Ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației centrale pot demara procedura de inițiere a proiectelor de acte normative care intră sub incidența acestui regulament, numai după obținerea avizului conform, ale cărui concluzii vor fi cuprinse în nota de fundamentare sau în expunerea de motive a proiectului de act normativ.

Activitățile monitorizare și evaluare se desfășoară în timpul și după implementarea politicilor publice, urmărindu-se gradul de realizare a obiectivelor politicii publice. Ele au loc la nivelul tuturor autorităților administrației publice centrale și au ca obiect activitățile și rezultatele procesului de elaborare a politicilor publice. Metodologia monitorizării și evaluării trebuie prevăzută în propunerea de politici publice.

Monitorizarea trebuie să evidențieze următoarele aspecte:

modificările instituționale care au survenit în urma implementării politicii publice;

modificările asupra situației grupurilor-țintă vizate, atât pe parcursul implementării, cât și la finalizarea acesteia;

costurile implementării;

respectarea termenelor și a conținutului activităților din cadrul planului de acțiune;

întârzierile în realizarea activităților și motivul producerii lor.

Unitățile de politici publice din cadrul autorităților administrației centrale au obligația de a elabora rapoarte periodice de monitorizare . Activitățile de monitorizare și evaluare pot fi subcontractate și altor organizații din mediul privat, neguvernamental, din mediul academic și de învățământ superior.

Rapoartele de monitorizare trebuie să includă următoarele elemente:

denumirea oficială a politicii publice

instituțiile responsabile și poziția administrativă a acestora în cadrul instituției. În cazul în care activitatea de monitorizare este desfășurată de către alte instituții publice, organizații civice și sociale, organizații internaționale și companii private, institute de cercetare sau universități, se va prezenta și descrie contribuția acestora.

metodologia de monitorizare – ce constă în prezentarea indicatorilor utilizați care pot fi :

indicatori administrativi –ce prezintă acțiunea guvernamentală din punct de vedere administrativ și managerial și redau capacitatea de a respecta termenele limită, capacitatea de a utiliza rațional resursele pentru atingerea obiectivelor stabilite;

indicatori de performanță – care pot fi economici, politici și sociali, ecologici, ai dezvoltării umane și sunt urmăriți pentru a evalua impactul efectiv al politicii publice.

respectarea termenelor, precizându-se pe coloana din stânga termenele de realizare a activităților, așa cum apar ele în propunerea de politici, iar pe coloana din dreapta termenele reale de realizare a activităților.

costurile implementării, precizându-se pe coloana din stângă costurile preconizate, iar pe cea din dreapta, costurile reale ale implementării.

descrierea activităților desfășurate până la momentul redactării raportului, precizându-se, acolo unde este cazul, dacă au existat întârzieri în realizarea lor sau modificări în conținutul lor, comparativ cu activitățile incluse în planul de acțiune.

întârzieri, neconcordante în respectarea termenelor propuse, precum și eventualele depășiri de buget, precizându-se motivele de producere a acestora.

recomandările ce constau în propunerea unor masuri corective pornind de la concluziile rezultate în urma activității de monitorizare.

Criteriile de evaluare a unei politici publice vizează:

– măsura în care rezultatele implementării politicilor publice corespund cu cele stabilite în etapa de formulare a politicilor publice;

– raportul dintre costurile obținerii rezultatelor și cele preconizate în etapa de formulare a politicilor publice și precizate în strategia de implementare;

– respectarea conținutului activităților și a termenelor stabilite în planul de acțiune.

Activitatea de evaluare se realizează periodic, la termenele precizate în propunerea de politici publice, și se finalizează prin elaborarea unui raport ce trebuie să cuprindă următoarele elemente :

denumirea politicii evaluate

instituțiile responsabile cu evaluarea și poziția administrativă a acestora. În cazul în care activitatea de evaluare este desfășurată împreună cu alte instituții publice, organizații civice și sociale, organizații internaționale sau sunt preluate prin contractare de companii private, institute de cercetare, universități se va prezenta și descrie contribuția acestora.

metodologia de evaluare – precizându-se împărțirea în timp și etape a acesteia și menționându-se indicatorii de evaluare utilizați.

realizarea obiectivelor, pornind de la datele obținute în etapa de monitorizare. Aici vor fi enumerate rezultatele implementării politicii publice, descriindu-se în ce măsură ele corespund cu obiectivele stabilite inițial. Atunci când sunt enumeratele rezultatele, se vor cuantifica, acolo unde este cazul, și se vor detalia modificările instituționale produse, precum și impactul obținut asupra grupurilor-țintă.

descrierea activităților, evaluarea acestora în funcție de indicatorii precizați, precizându-se și modul în care acestea se conformează activităților prezentate în planul de acțiune.

concluziile evaluării, care vor avea în vedere următoarele aspecte:

în ce măsura problema de politică publică a fost rezolvată;

dacă se recomandă reluarea întregului proces al politicii publice sau numai anumitor aspecte ale acesteia și cum anume.