Guvernanta Globala Si Neo Medievalismul

Introducerea

Chiar dacă astăzi nu există un guvern mondial, un număr foarte mare de funcții specifice unuia sunt îndeplinite la nivel internațional prin coordonarea puternică statelor. Deși scena internațională devine din ce în ce mai mare datorită apariției de noi actori internaționali non-statali, rolul principal pe această scenă este încă păstrat de statul suveran. Totuși, numărul acestor actori internaționali non-statali și interacțiunile de o intensitate și frecvență ridicate dintre aceștia au generat o nevoie mai mare de instituționalizare a cooperării datorită apariției unor noi provocări globale cărora statele nu le mai pot face față doar pe baza suveranității, astfel că implicarea noilor actori în modelarea agendei globale, în definirea noilor reguli și în supravegherea respectării obligațiilor internaționale devine tot mai puternică. În acest context intervine fenomenul guvernanță globală care, deși nu produce o ierarhie internațională întărită de mijloace formale care să asigure implementarea diferitelor proiecte internaționale, aduce cu sine un model propriu de ordine internațională.

Guvernanța globală derivă în principal dintr-o abordare colectivă cu privire la rezolvarea problemelor comune, iar diferitele dimensiuni ale acesteia determină procese complexe care pun statele din ce în ce mai mult într-un con de umbră când vine vorba acțiunea independentă a acestora în rezolvarea problemelor de natură internațională. Din acest motiv guvernanța globală reprezintă o provocare pentru suveranitatea statelor și implicit pentru sistemul modern de state așa cum este acesta perceput încă din secolul XVII, fapt pentru care aceasta ar putea fi interpretată dintr-o perspectivă separată de cea propusă de teoriile curente ale acestui domeniu ce pun în centrul interpretării și explicării relațiilor internaționale sistemul de state suverane.

În această lucrare voi discuta despre posibilitatea interpretării proceselor, structurilor și actorilor ce definesc fenomenul de guvernanță globală prin intermediul abordării neo-medievale a ordinii internaționale. Voi argumenta de ce tendințele guvernanței globale, precizate anterior, ar putea oferi explicații mult mai coerente cu privire la ordinea mondială curentă dacă sunt analizate din perspectiva alternativei neo-medievale de ordine.

Motivația de a cerceta posiblitatea analogiei dintre cele două abordări are la bază mai multe explicații. În primul rând, teoriile curente ale relațiilor internaționale, atât cele interpretative cât și cele explicative , nu pot oferi o imagine completă a relațiilor internaționale care să cuprindă dinamica curentă a acestora datorită unor procese contradictorii precum fragmentarea sau globalizarea. În al doilea, studiul are urmărește analiza guvernanței globale, ca fenomen contemporan ce are multiple implicații asupra politicilor transnaționale, în raport cu neo-medievalismul, putând astfel genera un cadru prin intermediul căruia aceste probleme ar putea fi abordate. În ultimul rând, prin intermediul acestei cercetări pot ieși la iveală noi caracteristici ale neo-medievalismului ca și alternativă la sistemul internațional modern.

Obiectivele studiului de față sunt următoarele: identificarea caracteristicilor neo-medievalismului în fenomenul de guvernanță globală și argumentarea viabilității acestei alternative în contextul politicii internaționale contemporane.

Studierea posibilității de a analiza problemele globale contemporane dintr-o perspectivă alternativă de înțelegere a ordinii internaționale este importantă din punctul meu de vedere, deoarece aceasta poate genera un grad mai ridicat de înțelegere asupra dinamicii relațiilor internaționale contemprane decât teoriile mainstream ale acestui domeniu care se raportează în general doar la anumite aspecte ale evenimentelor internaționale.

În lucrarea Remapping Global Politics, History’s Revenge and Future Shock, Yale Ferguson și Richard Mansbach susțin că ineficiența teoriilor clasice ale relațiilor internaționale de a explica evoluțiile politicii internaționale curente se poate datora și faptului că “momentul Westfalic trece”, iar “sfârșitul Războiului Rece, tendințele globalizării de astăzi, subminarea unor roluri familiare ale statului, proliferarea actorilor non-statali, temerile de terorismul apocaliptic și o serie de alte evoluții fac ca mare parte din teoria existentă a relațiilor internaționale să pară iremediabil învechită”.

După cum sugerează James Rosenau, astăzi politica internațională este caracterizată de “multiple contradicții” care funcționează într-un “spațiu politic nou și larg” numit de acesta “frontiera intern-extern” (Rosenau apud. Ferguson & Mansbach, 2004, p. 9). Conform lui Rosenau:“Sistemul internațional este mai puțin dominant, dar este încă puternic. Statele se schimbă, dar nu dispar. Suveranitatea statală a fost erodată, dar este încă puternic afirmată. Guvernele sunt mai slabe, dar ele își pot arunca în continuare greutatea în jur. La anumite momente, publicurile sunt mult mai exigente, dar alteori sunt mai maleabile. Frontierele încă țin afară intrușii, dar ele sunt, de asemenea, mult mai poroase. Peisajele oferă drumul peisajelor etnice, peisajelor media, peisajelor de idei, peisajelor tehnologice și perisajelor financiare, dar teritorialitatea este încă o preocupare centrală pentru multe persoane.”(ibidem.).

Din spusele lui Rosenau reiese faptul că, datorită acestor contradicții, granița dintre politica internă și cea externă devine din ce în ce mai greu de gestionat și de identificat. În acest context, Rosenau se întreabă “Cum putem aprecia o lume în care Frontiera este în continuă schimbare, lărgire și reducere, în același timp în curs de erodare cu privire la multe probleme și întărire cu privire la celelalte? Cum putem să reconceptualizăm spațiu politic, astfel încât să exprime identități și afilieri (să zicem, religioase, etnice și profesionale), precum și teritorialități? [. . .] În ce condiții se mărește autoritatea de-a lungul Frontierei spre state cu viziuni similare, spre regimurile globale, spre organizații transnaționale, spre entități subnaționale, sau spre coaliții de diverse tipuri de actori?” (Roseuau apud. Ferguson & Mansbach, 2004, pg. 9-10). Răspunsurile la întrebările lui Rosenau ar putea veni din direcția unor abordări alternative ale relațiilor internaționale. Însăși Rosenau elaborează un concept pentru a descrie evoluțiile curente ale relațiilor internaționale, “postinternaționalismul”, sugerând că acesta presupune “o tendință aparentă în care din ce în ce mai multe interacțiuni ce susțin politica mondială se desfășoară fără implicarea directă a națiunilor și statelor” (Rosenau apud. Ferguson & Mansbach, 2004, p. 2). Neo-medievalismul ar putea interveni aici ca și alternativă ce poate explica anumite evenimente ale dinamicii internaționale asupra cărora teoria curentă a relațiilor internaționale nu poate face aprecieri.

Guvernele naționale lucrează de multe ori împreună pentru a institui standarde comune în ceea ce privește comerțul, securitatea, generând norme și reguli în instituții internaționale însărcinate cu furnizarea de bunuri globale sau cu rezolvarea problemelor de natură globală. Chiar dacă statele cooperează sub diferite forme instituționale multilaterale, supunându-se uneori unui drept internațional foarte coerent și foarte strict, la nivel internațional nu există o putere reală care să asigure respectarea deciziilor colective. Astfel, guvernanța globală este importantă în contextul începutului de secol XXI, datorită relaxării politicii internaționale din punctul de vedere al numărului redus de războie interstatale din ultima jumătate de secol care permite o mai mare conectivitate între diferitele părți ale lumii, o extindere a interdependențelor la scară globală și o coordonare mai puternică din punct de vedere politic, economic și social.

Actorii și procesele ce caracterizează rețeaua guvernanței globale oferă un caracter complex relațiilor internaționale contemporane. Totuși tendințele guvernanței globale, precum guvernanța economică, societatea civilă globală, fragmentarea, regionalizarea sau interconectarea cibernetică a lumii, dar și dinamica interacțiunilor dintre acestea determină un caracter difuz guvernanței globale. Astfel observând modul de funcționare al guvernanței globale pot fi identificați actorii, procesele, mecanismele și structurile internaționale ca stau la baza multiplelor contradicții ce caracterizează relațiile internaționale contemporane.

Întrebarea de cercetare de la care pornesc în realizarea lucrării de față este dacă poate fi înțeles fenomenul de guvernanță globală prin intermediul alternativei neo-medievale de ordine mondială în contextul începutului de secol XXI? Ipotezele care stau la baza răspunsului la această întrebare sunt următoarele: (1) dinamica internațională ce caracterizează ordinea mondială de la începutul secolului XXI sub forma guvernanței globale, poate fi explicată și prin intermediul neo-medievalismului, deoarece aceasta surprinde foarte clar efectele acestei dinamici asupra relațiilor internaționale contemporane: slăbirea suveranității statelor, reducerea importanței diferențierii dintre politica internă și cea externă, generarea unui sistem de autorități suprapuse și loialități multiple ținute împreună de dualitatea revendicărilor universaliste concurente și (2) neo-medievalismul poate explica relațiile internaționale contemporane chiar și în contextul evoluțiilor contradictorii ale sistemului modern de state pe care teoriile clasice ale relațiilor internaționale nu le poate explica.

Capitolul 1. De la anarhie la guvernanța globală

Suveranitatea și anarhia internațională

Relațiile internaționale funcționează și astăzi după logica anarhiei, în ciuda multiplelor evoluții ale sistemului internațional modern. Starea de anarhie ce dictează relațiile dintre state reprezintă motivul pentru care statul suveran încă este considerat principalul actor al relațiilor internaționale.

Conceptul de anarhie se află într-o relație directă cu cel de suveranitate. Anarhia internațională este definită de “absența guvernului sau conducerii”, astfel că “statele suverane, spre deosebire de indivizii din cadrul lor, nu sunt subiect unui guvern comun”. În relații internaționale, anarhia reprezintă o stare similară cu cea propusă de filosoful englez Thomas Hobbes, starea de natură – stare de război(ibidem.).

Odată ce statul a fost recunocut drept principalul actor al relațiilor internaționale, ca urmare a Păcii de la Westfalia, suveranitatea a devenit principala caracteristică a acestuia. Această suveranitate stă la baza sistemului modern de state, fiind în același timp atributul principal al acestuia când vine vorba de includerea sau excluderea altor state pe scena internațională.

Sistemul modern de state, sistemul de state suverane sau sistemul westfalic, susține statul ca principala sursă de exercitare a puterii pe teritoriul său, fiind totodată recunoscut de către celelalte state ce alcătuiesc sistemul internațional. Dar, pentru ca statele să-și poată exercita puterea suverană pe plan intern, în cadrul sistemului westfalic, acestea trebuie să respecte principiul non-intervenției ce protejează suveranitatea statelor din sistem, deoarece “suveranitatea este indivizibiliă, un întreg ce nu poate fi împărțit sau divizat” astfel, actorii externi sunt excluși din posesia sau exercitarea autorității asupra oamenilor sau teritoriului suveranului(ibidem.) eliminând posiblitatea instituirii unei ierarhii între state.

Prin urmare, există o relație de reciprocitate între statele din sistemul internațional, reciprocitate generată de principiul suveranității egale a statelor ce își are originile în Tratatele Westfalice. Astfel, legătura dintre anarhie și suveranitate constă în faptul că anarhia, ca și stare de absență a unui guvern mondial, presupune că fiecare stat este un actor suveran și autonom care își urmărește propriile interese naționale.

Cele două principii, “teritorialitatea și exlcuderea actorilor externi din structurile de autoritate interne”, reprezintă un “aranjament instituțional pentru organizarea vieții politice”. Totuși, chiar și instituționalizate prin legislația internațională, aceste principii au fost ignorate de multe ori de către diferite state din motive mai mult sau mai puțin legitime.

Încălcarea principiilor suveranității și non-intervenției reprezintă unul dintre efectele faptului că în relațiile internaționale “nu există nici o structură ierarhică pentru a preveni conducătorii din a încălca logica adecvării asociate cu recunoașterea reciprocă sau excluderea autorității externe”, astfel că prin lipsa unei guvernări internaționale care să impună constrângeri statelor, rămâne la latitudinea liderilor dacă ar trebui să respecte sau nu regulile. Din acest motiv, Stephen Krasner susține că suveranitatea reprezintă de fapt o “ipocrizie organizată”, deoarece liderii “au descoperit că este în interesul lor să încalce regulile”, astfel că “violările suveranității westfalice au avut loc atât prin acorduri voluntare cât și prin folosirea coerciției”.

Conform lui Chris Brown și Kirtsten Ainley (notă) suveranitatea poate avea două înțelesuri pe baza cărora statele pot fi considerate suverane sau nu: suveranitatea ca statut juridic și suveranitatea ca și concept politic. Suveranitatea în sensul statutului juridic presupune că statul “nu recunoaște un superior legal” în relațiile cu celelalte state. În ceea ce privește conceptul politic de suveranitate, acesta este definit de faptul că statul “posedă anumite tipuri de capacități; abilitatea de a acționa în anumite moduri, de a efectua anumite sarcini”.

Cele două perspective se diferențiază prin faptul că, în timp ce în primul caz suveranitatea este recunoscută sau nu din punct de vedere legal, în ceea ce privește perspectiva politică asupra suveranității, aceasta poate fi determinată doar în funcție de modul în care statul își îndeplinește atribuțiile(ibidem.). Subiectul suveranității statului este important în contextul guvernanței globale, deoarece responsabilitățile pe care ideea de suveranitate politică le generează asupra statului au schimbat modul în care acesta era perceput la începturile sistemului de state westfalic, când distincția dintre cele două perspective nu era atât de evidentă.

La începutul sistemului westfalic rolul statelor era limitat atât pe plan intern cât și pe plan extern. Pe plan intern statele se ocupau în general de colectarea taxelor și de menținerea ordinii, iar pe plan extern, pentru a-și atinge scopurile, se foloseau de război. Totuși, în timp atribuțiile statelor au evoluat și odată cu acestea și necesitatea de a se îndrepta spre cooperarea externă și spre punerea în comun a suveranității prin intermediul diferitelor tipuri de acorduri internaționale .

Nivelul de interacțiune dintre state a crescut progresiv, generând cooperarea acestora la nivel internațional în cadrul diferitelor forme de organizare internațională în vederea realizării unor scopuri mai mult sau mai puțin comune. Prin intermediul unor astfel de interacțiunii instituționalizate statele au reușit să-și întrețină suveranitatea internă completând prin intermediul cooperări acele goluri economice, sociale și politice ce nu puteau fi acoperite prin propriile capabilități.

Organizațiile create s-au dezvoltat în timp sau au dat naștere altor agenții care să le completeze activitatea, ajungând astfel să joace un rol tot mai important în relațiile internaționale. Evoluția acestor organizații a determinat reglementarea mai multor domenii ce implică interacțiunea internațională, nu doar a celui economic sau social. Inclusiv capacitatea statelor de a purta război este reglementată astăzi, chiar dacă nu în totalitate eficient, prin Convențiile de la Haga sau de către sistemul ONU prin Convenția de la Geneva sau prin alte constrângeri legale internaționale.

În prezent numărul organizațiilor internaționale globale sau regionale este destul de ridicat, dar niciuna dintre acestea nu se poate raporta la statele ce o compun de pe o poziție superioară chiar dacă acestea își cedează o parte din suveranitate pentru a facilita o mai bună cooperare în cadrul lor. Deși există organizații internaționale ce au caracter supranațional sau încercă să își contureze un astfel de statut, Organizația Națiunilor Unite, la nivel global, și Uniunea Europeană, la nivel regional fiind două exemple comune în prezent, ele nu pot trece peste suveranitatea statelor când vine vorba de luarea unor decizii care să influențeze în mod direct și obligatoriu politica internă sau externă a statelor, acestea refuzând să-și cedeze statutul juridic al suveranității, exercitându-și în același timp suveranitatea politică asupra propriei populații. Prin urmare, “pachetul de puteri pe care un stat îl posedă ca un organism "suveran" este diminuat și îmbunătățit în același timp”, deoarece statul “în mod paradoxal, pentru a fi cu adevărat suveran ar putea fi necesar să renunțe la o parte din suveranitate sa”. Acest paradox a dat naștere unei “rețele extensive a guvernanței globale” ce substituie imposibilitatea existenței unei forme de guvernare internațională..

Guvernarea și ordinea

Guvernarea reprezintă din perspectiva lui Rosenau acele “activități ce sunt susținute de o autoritate formală, de puteri polițienești pentru a asigura implementarea politicilor constituite corespunzător”(ibidem.). Din această perspectivă se observă cum guvernarea este dependentă de mecanismele guvernamentale formale ce determină o ordine specifică statului, mecanisme ce funcționează pe baza “monopolului asupra constrângerii fizice legitime” al statului, în lipsa căruia anarhia ar reprezenta starea dominantă a acestuia și fără de care ideea de stat în sine nu ar fi existat ca și structură socială, astfel că statul are capacitatea de a sprijini abilitatea sa de a lua decizii.

Dată fiind starea de anarhie, la nivel internațional, ordinea nu poate fi realizată prin aceleași mijloace, dar instalarea acesteia este totuși posibilă în cadrul determinat de interacțiunile dintre state. Teza cu privire la instalarea ordinii între state în starea de anarhie ce caracterizează sistemul internațional modern este susținută de Școala Engleză a Relațiilor Internaționale. Din perspectiva acestei școli de gândire, ordinea internațională se poate realiza prin intermediul societății internaționale.

Conform lui Martin Wight, Școala Engleză are la bază trei tradiții fondatoare: realismul, raționalismul și revoluționalismul, ale căror corespondenți sunt clasicii Hobbes, Grotius și Kant. Fiecăreia dintre aceste trei tradiții îi corespunde un concept cheie al Școlii Engleze: sistemul internațional, societatea internațională și societatea mondială. Sistemul internațional îi corespunde realismului și politcii de putere între state, ce pun procesul și structura anarhiei internaționale în centrul teoriei relațiilor internaționale(ibidem.). Societatea internațională, care derivă din lucrările lui Hugo Grotius, promovează o perspectiva diferită de cea a realismului, una a instituționalizării identității și intereselor reciproce care promovează crearea și menținerea normelor, regulilor și instituțiilor ce derivă din acestea(ibidem.) Perspectiva revoluționistă sau kantiană pune la un loc indivizii, organizațiile non-statale și populația globală, promovând astfel cosmopolitanismul universalist. Componentele societății mondiale devin centrul identităților și aranjamentelor societal globale. Subiectul care stă la baza acestei tradiții este transcendența sistemului de state.

Teoria promovată de Școala Engleză a RI reprezintă calea de mijloc între realism și liberalism, o “via media” (Wight apud. Linklater, 2008, p. 102), reprezentații acesteia nedorind să accepte în totalitate nici “optimismul liberal și nici pesimismul realist”. Abordarea relațiilor internaționale din perspectiva Școlii Engleze funcționează pe baza unei serii de principii care îi conturează un caracter unic față de cele două teorii antagonice – realismul și liberalismul. În primul rând, indivizii sunt percepuți ca și subiecte ale acestei paradingme, alături de valori precum independența, securitatea, ordinea și dreptate. În al doilea rând, teoria are un puternic interpretativ, susținând că cercetătorii RI trebuie să fie concentrați pe interpretarea, la nivel internațional, a ideilor și acțiunilor indivizilor. În al treilea rând, deși “anarhia internațională este un concept important pentru perspectiva Școlii Engleze asupra relațiilor internaționale, aceasta nu este acceptată ca și premisă exclusivă” . În ultimul rând, teoria Școlii Engleze operează cu două concepte în jurul cărora se desfășoară actualele dezbateri din cadrul acestei abordări teoretice: “al unei societăți pluraliste de multiple state suverane și societatea mondială solidarită a populației umane de pe planetă”(ibidem.). Cele două poziții, pluralistă și solidaristă, își au originile în dezbaterile privind ordinea și dreptatea, drepturile omului și intervenția sau non-intervenția.

Poziția pluralistă a școlii engleze se concentrează pe menținerea status quo-ului, a ordinii interstatale existente justificându-se prin perspectiva comunitariană asupra asocierii stao-centrice care susține primatul suveranității și non-intervenționismul care reprezintă pricipiile care mențin diversitatea culturală și politică. Solidarismul susține un alt mod de asociere care transcende sistemul de state sau în alte cazuri îl tranformă pe acesta de la o simplă stare de coexistență a statelor la una de cooperare. În practică solidarismul se limitează la perspectivele liberale cosmopolitane și la preocupările privind dreptatea.

Diferența dintre cele două perspective stă în modul în care acestea se raportează la legătura dintre dreptate și ordine. Dacă solidariștii susțin că ordinea fără dreptate nu este dezirabilă și nici sustenabilă, pluraliștii, precum Bull, consideră ca ordinea reprezintă o condiție prealabilă pentru dreptate. Acele abordări nu ar trebui să fie percepute ca fiind în opoziție și nici ca fiind mutual exclusive. Funcția de baza a celor două perspective este aceea de a contura tensiunea centrală și permanentă în dezbaterea din cadrul Școlii Engleze privind modul în care poate fi obținut echilibrul între ordine și dreptate la nivelul societății internaționale. Totodată aceste două perspective conturează și leagă triada conceptuală realism-raționalism-revoluționism(ibidem.).

Conform lui Hedley Bull, unul dintre principalii reprezentanți ai acestei abordări, ordinea este posibilă și în starea de anarhie a sistemului internațional, deoarece simpla coexistență nu le este suficientă statelor, fapt ce determină un nivel mai ridicat de interacțiune între acestea. Acest nivel ridicat de interacțiune este determinat de anumite interese și valori comune. Bull susține în The Anarchical Society că aceste interacțiuni se desfășoară între state într-un cadrul internațional pe care îl definește societate internațională care “există atunci când un grup de state, conștiente de anumite interese și valori comune, formează o societate în care se obligă să respecte un set comun de reguli în relațiile dintre ele și folosesc instituții comune”.

Societatea internațională generează și menține ordinea internațională ce este descrisă de către Bull drept “un model de activitate ce susține scopurile elementare sau primare ale societății de state”. Prin scopurile elementare ale societății internaționale Bull se referă la: “păstrarea sistemului sau societății de state în sine;[…] menținerea independenței sau a suveranității externe a statelor individuale;[…] scopul păcii […] în sensul absenței războiului între statele membre ale societății internaționale ca și condiție normală a relației lor;[…] scopurile comune ale întregii vieții sociale: limitarea violenței ce rezultă în moarte sau vătămare corporală, păstrarea promisiunilor și stabilizarea posesiei prin reguli de proprietate”. Aceste principii se regăsesc în prezent sub forma legislației internaționale care poate determina comunitatea internațională să reacționeze prin sancțiuni la adresa acelor state care amenință pacea și securitatea.

Bull adaugă pe lângă teoria societății internaționale și o perspectivă mai mitică, care deși pare imposibil de realizat, nu poate fi în totalitate neglijată Această perspectivă este cea a societății mondiale, o societate mult mai cuprinzătoare, prin faptul că presupune “o percepere a intereselor și valorilor comune întregii umanități – ca formă distinctă de un sistem politic global caracterizat doar de interdependența globală și conștientizarea globală”. În societatea mondială umanitatea este punctul de intersecție al intereselor și valorilor comune, fiind un principiu universal după care societatea statelor ar trebui să funcționeze. Bull atribuie societății mondiale propriul tip de ordine, ordinea mondială ce se prezintă drept “acele modele sau dispoziții ale activității umane ce susțin scopurile elementare sau primare ale vieții sociale în rândul omenirii ca întreg”. Practic principiile ordonatoare ale societății internaționale capătă o dimensiune universală. Din acest motiv, această perspectivă a societății mondiale, promovată de către adepții tradiției revoluționiste a Școlii Engleze, caracterizați drept “cosmopoliți mai degrabă decât internaționaliști”, a căror “teorie și politici internaționale au un caracter misionar”, promovează o “unitate morală a societății de state sau societății internaționale”. Bull nu identifică în vreun sistem politic contemporan această “marea societate a întregii omeniri”, susținând că “aluziile la acest tip de societate au fost făcute [doar] de către exponenții dreptului canonic sau dreptului natural”, aceasta fiind “o societate fictivă ce a existat în ochii lui Dumnezeu sau în lumina principiilor dreptului natural”. Totuși trimiteri la asemenea tipuri de societăți, mai degrabă utopice, au fost făcute de Immanuel Kant, Karl Marx sau Francis Fukuyama. Primul dintre aceștia susținea existența unei asemenea comunități mondiale bazate pe umanitatea comună, ce cel de-al doilea vorbea despre lumea proletariatului , iar în ceea cel privește pe Fukuyama, acesta considera că după sfârșitul Războiului Rece s-a ajuns la sfârșitul liberal al istoriei. Pentru aceștia “schimbarea socială revoluționară de a determina o condiție universală care să conducă la împlinirea umană este scopul final” al politicii internaționale, fapt determinat și de credința acestora în “perfectibilitatea umană” .

Chiar dacă relațiile internaționale arată diferit astăzi față de perioada în care Bull își realiza lucrarea, nu există încă mecanismele și un anumit tip de atitudine care să determine cooperarea pașnică a statelor în jurul ideii de umanitate ca întreg. Din acest punct de vedere ordinea mondială poate părea doar un ideal greu de realizat, dar de multe ori conceptul este folosit pentru a descrie situația internațională contemporană ce nu pare a se afla în vreun fel de tranziție dinspre societate internațională spre cea mondială. Există însă câteva idei pe care mare parte din statele lumii le acceptă ca fiind universale.

În concluzie între guvernare și ordine există o relație de interdependență. Guvernarea generează ordinea, iar la rândul său ordinea întreține guvernarea. În ceea ce privește dimensiunea internă a politicii, guvernarea populației umane generează o ordine specifică doar statului datorită faptului că acesta deține monopolul asupra constrângerii fizice legitime ce se manifestă prin intermediul unor autorități formale de tip polițienesc, instituindu-se astfel o relație ierarhică între autoritatea statală și populația ce se supune legilor generate de aceasta. Prin urmare se poate spune că prezența acestei ierarhii generează ordinea socială internă.

La nivel internațional lucrurile stau diferit, deoarece starea de anarhie, ce caracterizează relațiile dintre statele suverane care își urmăresc propriile interese, nu permite instituirea unei guvernări bazată pe o ierarhie coerentă și împuternicită de mijloace coercitive care să reglementeze relațiile dintre componentele acesteia. Astfel că ordinea în relațiile dintre statele suverane nu poate fi generată pe aceleași principii precum în cazul politicii interne. Ordinea internațională susține scopurile elementare sau primare ale societății internaționale. Respectarea acestor principii ordonatoare ale societății internaționale este esențială pentru existența acesteia, dar aceste principii nu pot institui o guvernare internațională ierarhică. Totuși prin intermediul societății internaționale, statele, conștiente de anumite interese și valori comune, ajung la un anumit grad coordonare instituind reguli, norme folosite apoi în instituții comune, pe care se angajază să le respecte. Deși ordinea instituită prin nivelul de coordonare al statelor în societatea internațională/anarhică nu instituie o guvernare globală și nici nu reduce posibilitatea războiului, aceasta poate produce ceea ce voi descrie în partea următoare ca fiind guvernanța globală.

Guvernarea și guvernanța globală

Guvernanța nu presupune același lucru ca și guvernarea. Distincția dintre cele două este importantă din două motive. În primul rând “Multe cadre universitare și practicanți internaționali folosesc ″guvernanța″ pentru a sugera un set complex de structuri și procese, atât publice, cât și private, în timp ce scriitori mai populari tind să-l folosească drept sinonim cu guvernarea”. În al doilea rând ambele concepte propun un anumit tip de ordine, după cum subliniază și James Rosenau, între cele două concepte poate apărea confuzia, deoarece “ambii termeni se referă la un comportament deliberat, la acțiuni orientate către scop, la sisteme de conducere”.

Guvernanța spre deosebire de guvernare, presupune o altfel de ordine, una susținută prin altfel de procese în ciuda faptului că, asemenea guvernării determină o “conducere ordonată și o acțiune colectivă”. Guvernanța nu funcționează după principiul unei autorități formale ce susține guvernarea, ci reprezintă mai degrabă “o schimbare în înțelesul guvernământului, referindu-se la un nou proces al guvernării; o condiție schimbată a conducerii ordonate; sau o metodă nouă prin care societatea este guvernată” (Rhodes în Stoker, 1998, p. 17). Chiar dacă este un concept diferit de guvernare, guvernanța nu poate exista decât dacă “concepe funcții care trebuie să fie efectuate în orice sistem uman viabil” . Gerry Stoker face cinci asumpții complementare cu privire la caracterul guvernanței. În primul rând acesta susține că “guvernanța se referă la un set de instituții și actori ce se trag din, dar de asemenea de dincolo de guvernare”. Stoker consideră că trebuie să existe o diferențiere rădăcinile statale ale guvernanței și procesele acesteia ce trec dincolo de suveranitatea statului, susținând în același timp o diferențiere foarte clară între procesele guvernanței și cele ale guvernării.

În al doilea rând Stoker susține că “guvernanța identifică atenuarea granițelor și responsabilităților pentru combaterea problemelor economice și sociale”. Corelând acest aspect cu ideea punerii la comun a suveranității în cadrul unor instituții internaționale în vederea realizării unor interese comune ce se identifică de cele mai multe ori cu completarea atribuțiilor statelor spre satisfacerea unor nevoi ce nu pot fi realizate doar prin capacitățile acestora, se poate spune că guvernanța reprezintă o suprapunere a responsabilităților agenților internaționali implicați în acest proces, fie că vorbim de state, instituții internaționale sau alte forme de organizare non-guvernamentale. Totuși, după cum subliniază Stoker, “atenuarea responsabilităților poate conduce la evitarea blamării sau invinuirii” pentru anumite probleme, în contextul în care se poate ajunge în situația pasării responsabilităților guvernamentale, în anumite situații nefavorabile, către anumite terțe părți, în special private .

A treia asumpție a lui Stoker presupune faptul că “guvernanța identifică dependența puterii surprinsă în relația dintre instituțiile implicate în acțiunea colectivă”. În ceea ce privește guvernanța, niciunul dintre actorii implicați în acest proces “nu are capacitatea cunoașterii și resurselor de a combate problemele unilateral”. Astfel că dependența de putere apare în contexul “organizațiilor angajate în acțiunea colectivă [ce] sunt dependente de celelalte organizații [care] pentru a-și atinge obiectivele[…]trebuie să facă schimb de resurse și să negocieze scopurile comune”, astfel că “rezultatul schimbului este determinat nu doar de resursele participanților, ci de asemenea de către regulile jocului și de contextul schimbului”, mai ales în contextul global, unde aceste reguli se regăsesc sub forma unor “aranjamente rutinizate” ce asigură ordinea ce are un rol important, deoarece asigură continuitatea politicii internaționale (ibidem.).

Cea de-a patra asumpție a lui Stoker cu privire la guvernanță o găsește pe aceasta sub forma “rețelelor de auto-guvernare ale actorilor” Aceste rețele de guvernanță au ca efect atât influențarea cât și preluarea atribuțiilor guvernării în anumite cazuri, fapt datorat și modului în care acestea operează, sub forma regimurilor . La nivelul internațional, aceste regimuri vizează instituirea ordinii și reglementarea unor domenii de interes comun pentru statele ce le compun, fără ca acestea din urmă să se supună unei autorități supranaționale (ibidem.), regimurile reprezentând “răspunsul la provocarea guvernării fără guvernământ”(Meyer în Stoker, 1998, p. 23). Problema rețelelor de auto-guvernare este determinată de problema responsabilității actorilor ce este deficitară.

În cele din urmă “guvernanța recunoaște capacitatea de realiza lucruri ce nu se bazează pe puterea guvernului de a comanda sau a-și folosii autoritatea”, percepând “guvernarea ca fiind capabilă să folosească noi instrumente și tehnici pentru a conduce și ghida”. Stoker sugerează astfel că rolul guvernelor naționale rămâne la fel de important, deoarece acestea se pot adapta la noile provocări. Totuși există posbilitatea ca relaxarea guvernării în acțiunile colective poate determina eșecul guvernanței.

Rosenau observă că termenul de guvernanță este folosit în discursul public ca și cum s-ar afla într-o “legătură instrinsecă” cu termenul global, sugerând că această legătură se justifică prin faptul că funcționarea interdependenței a făcut progrese, în special după depășirea tensiunilor ce au caracterizat ordinea mondială dintre Al Doilea Război Mondial și căderea URSS, “având consecințe ce sunt globale ca scop”. Ținând cont de această schimbare din cadrul ordinii globale după Războiul Rece, se poate spune că în lipsa unei separări foarte bine determinate a sferelor de influență, ce determină incapacitatea creării unei conexiuni globale coerente între elementele sistemului internațional, ideea cooperării la nivel global este mult mai dinamică și mai eficientă.

Guvernanța globală despre care se vorbește în prezent nu este altceva decât o modalitate de percepe ordinea mondială în sistemul internațional anarhic. Rosenau consideră că “ordinea este o precondiție și o consecința a guvernării”, ele neputând fi explicate separat una de cealaltă, iar din acest motiv “nu poate exista guvernanță fără ordine și nu poate fi ordine fără guvernanță”. Ținând cont de importanța ordinii în contextul guvernării și justificând astfel implicațiile acesteia în calculul guvernanței, Rosenau susține că “guvernanța fără guvernare poate fi percepută drept acele mecanisme de reglementare în sfera activității care funcționează efectiv chiar dacă nu sunt împuternicite cu autoritate formală”. Rosenau subliniază astfel funcționarea unui grad mai mare de interacțiune a actorilor internaționali în lipsa unei ierarhii formale concrete. Această constatare a lui Rosenau corespunde perspectivei privind societatea internațională care întreține un anumit nivel de ordine în sistemul internațional anarhic, prin faptul că recunoaște importanța ordinii pentru existența guvernanței, sugerând că aceasta din urmă rezultă în momentul când ordinii i se adaugă “intenționalitatea” realizării acesteia.

Aranjamentele rutinizate ce susțin ordinea promovată prin intermediul guvernanței globale pun sub semnul întrebării continuitatea sistemului internațional modern așa cum este acesta astăzi în contextul în care în “perioada actuală de schimbări globale rapide și extensive,[…] constituțiile guvernelor naționale și tratatele acestora au fost subminate de cererile și de o mai mare coerență ale subgrupurilor etnice și a altora , de globalizarea economiilor, de apariția mișcărilor sociale largi, de micșorarea distanțelor politice de către tehnologiile microelectronice, și de multiplicarea interdependențelor globale favorizată de către crizele valutare, poluarea mediului, terorism, traficul de droguri, SIDA, și o serie de alte probleme transnaționale care aglomerează agenda internațională”.

Răspândirea tot accentuată a problemelor comune a făcut ca în prezent “interdependența să fie caracteristică lumii ca întreg" Guvernanța globală a rezultat, prin urmare, în urma incapacității statelor de a rezolva acele probleme ce au depășit cadrul național devenind greu de rezolvat doar sub incidența suveranității statului. Cooperarea statelor la nivel internațional sub diferite forme cu scopul rezolvării diferitelor probleme tranaționale a generat “dinamici de centralizare și descentralizare[…] ce au contribuit la schimbările din locurile autorității,[…] o parte din autoritatea [statelor] fiind relocată spre colectivitățile subnaționale”. Suveranitatea westfalică este în pericol tocmai pentru că starea de anarhie ce îi garantează existența și importanța “este diminuată de multiplele tratate, precedente legale internaționale și de organizațiile internaționale” care urmăresc atingerea unor scopuri comune pe care statul suveran nu le poate realiza prin competențele sale. Modul în care Rosenau definește guvernanța globală ca și “sistem de reguli la toate nivelele activității umane – de la familie la organizație internațională – în care urmărirea țelurilor prin exercițiul controlului are repercursiuni transnaționale”, regula presupunând “control sau direcție – în care controlerii caută să modifice comportamentul celorlalți actori” (Rosenau în Finklestein, 1995, p. 368).

Este greu de spus dacă guvernanța globală poate exista separat de procesul de globalizare sau de cel de interdependență, deoarece într-o măsura mai mică sau mai mare aceste procese sunt dependente unele de celelalte, fapt pe care neoliberalii Joseph Nye și Robert Keohane îl susțin atunci când subliniază faptul că globalizarea stă la baza guvernanței globale, reprezentând motivul pentru care actorii relațiilor internaționale se percep din ce în ce mai afectați de valorile celorlalți, determinându-i pe aceștia “să reglementeze efectele interdependenței: adică să guverneze globalizarea” Din perspectiva celor doi, guvernanța globală este “fragmentată și dezordonată” datorită faptului că poate lua diferite forme. Cei doi indentifică cinci forme ale acesteia. În primul rând aceștia văd guvernanța drept “acțiunea unilaterală a statului în cadrul granițelor teritoriale pentru a reduce vulnerabilitatea sau pentru a adopa standarde externe cu scopul de a mări competitivitatea”. A doua perspectivă asupra guvernanței din viziunea celor doi se referă la aceasta ca și “acțiunea unilaterală din partea statelor și blocurilor puternice pentru a influența acțiunile statelor,firmelor și a organizațiilor nonguvernamentale (ONG-uri) din afara granițelor lor”.Urmatoarele trei tipuri de guvernanță pe care cei doi le propun implică cooperarea statelor în diferite moduri:”cooperarea regională pentru a spori eficiența politicilor”;”cooperarea multilaterală la nivel global formând regimuri internaționale pentru a guverna globalizarea”;”cooperarea transnațională și transguvernamentală-implicând societatea civilă pentru a guverna globalizarea în moduri care nu implică acțiunea coerentă a statelor”.

Dar globalizarea reprezintă la rândul său un efect al globalismului, care așa cum îl definesc Nye și Keohane, reprezintă “o stare a lumii implicând rețele de interdependență intercontinentale, conectate prin fluxuri și influențe de capital și bunuri, informații și idei, oameni și forțe, precum și prin substanțe relevante din punct de vedere ecologic și biologic”. Această stare, ce caracterizează imaginea legăturilor din sistemul internațional, modifică modul în care interdependențele funcționeză, deoarece “ rețelele de interdependență [sunt] extinse din punct de vedere spațial”(ibidem.). Altfel spus acestea nu mai sunt limitate la nivel regional sau continental. Guvernanța globală intervine, din perspectiva lui Keohane și Nye, drept o modalitate de a menține stabilitatea interdependențelor ce au căpătat un caracter global, statul jucând rolul cel mai important după părerea celor doi, reprezentând “instituția-cheie pentru guvernanța globală în viitorul relevant ” . Acest lucru îl susține și Rosenau când vorbește despre faptul că “Guvernanța fără guvern nu presupune excluderea guvernelor naționale sau subnaționale din analiză”, deoarece aceasta ia considerarea în sine o “cerecetare ce presupune absența unor autorități guvernamentale majore la nivel internațional”.

Definiția lui Thomas Weiss surprinde cel mai bine esența guvernanței globale. Acesta descrie guvernanța globală drept acel proces ce presupune depunerea unor “(1)eforturi colective de a identifica, înțelege sau de a se adresa (2)problemelor mondiale ce merg dincolo de capacitățile (3)statelor individuale pentru a le rezolva.” Astfel că guvernanța globală reflectă “(4)capacitatea în cadrul sistemului internațional, în orice moment, de a furniza servicii și bunuri publice asemenea celor guvernamentale în absența unui (5)guvern mondial.”(ibidem.) Cooperarea în vederea realizării unui asemenea obiectiv este determinată de existența unei combinații a “(6)valorilor formale și informale, regulilor, normelor și procedurilor, practicilor, politicilor și organizațiilor de diferite tipuri care oferă de multe ori un grad surprinzător și dezirabil de (7)ordine globală, stabilitate și predictibilitate ”(ibidem.).

Concluziile asupra capitolului

Guvernanța globală este în mod evident o stare de fapt a relațiilor internaționale din ziua de astăzi. Se poate spune că aceasta a luat naștere datorită necesității statelor de a-și păstra suveranitatea, dar în mod aproape natural se îndreaptă spre o diminuare tot mai accentuată a rolului acestora în rezolvarea problemelor globale. Emergența actorilor internaționali non-guvernamentali, proliferarea unui număr tot mai mare de organizații internaționale guvernamentale, dar și a unor organizații non-statale violente intensifică dimensiunea globală a relațiilor internaționale generând în același timp o atitudine coordonată a actorilor internaționali cu privire la rezolvarea problemelor globale.

Discutând despre guvernanța globală și despre legătura acesteia cu anumite concepte teoretice importante în teoria Școlii Engleze a relațiilor internaționale am ajuns la o serie de concluzii privitoare la acest fenomen. În primul rând guvernanța globală poate fi considerată o societate internațională globală. După cum susține Andrew Hurrell, un reprezentat contemporant al Școlii Engleze, teoria propusă de Bull în The Anarchical Society, poate “fi asociată direct dezbaterilor asupra guvernanței globale ce a fost destul de proeminentă începând cu sfârșitul Războiului Rece” . Deși James Rosenau consideră că fenomenul de guvernanță globală promovează o ordine mondială în sistemul internațional anarhic, când mă voi referi la acest tip de ordine voi folosi terminologia lui Rosenau, dar sensul acestui concept va fi cel de ordine internațională, deoarece în prezent nu se poate vorbi despre societatea mondială ca “mare societate a întregii omeniri”, “unitățile fundamentale” ale acesteia fiind în continuare statele și nu ființele umane individuale.

În al doilea rând, guvernanța globală reprezintă alternativă viabilă la inexistența unui guvern mondial, deoarece aceasta îndeplinește majoritatea funcțiilor și caracteristicilor unei guvernări mai puțin existența mecanismelor de exercitare a monopolului asupra folosirii forței.

În treilea rând, guvernanța globală se află într-o relație circulară cu globalizarea și interdependențele globale după cum sugerează Nye și Keohane, deoarece globalizarea se află la baza guvernanței globale, iar aceasta din urmă reglementează interdependențele și guvernează globalizarea. Din acest motiv se poate vorbi despre o guvernanță globală, cu adevărat globală, doar după sfârșitul Războiului Rece când interdependențele au devenit globale. În ultimul rând, deși se consideră că reprezintă o provocare pentru anarhia internațională, pentru suveranitatea westfalică, cu alte cuvinte, pentru sistemul modern de state, guvernanța globală nu pune cu adevărat în pericol existența statelor, deoarece aceasta este dezordonată și fragmentată , astfel că statul își păstrează rolul privilegiat în politica internațională chiar dacă acesta se diminuează.

Neo-medievalismul

Medievalismul

Pentru a înțelege mai bine conceptul de neo-medievalism este necesar ca înainte de discutarea acestuia să existe o explicare a imaginii de ansamblu a structurilor politice, sociale și economice ale Evului Mediu. Adam Watson conturează o imagine foarte clară a societății medievale vest-europene în The Evolution of International Society, suprinzând faptul că există anumite principii și practici politice moderne care au fost influențate de relațiile dintre comunitățile medievale . Am ales analiza lui Watson în ceea ce privește Evul Mediu, deoarece acesta, asemenea lui Hedley Bull, este unul dintre adepții Școlii Engleze a Relațiilor Internaționale, a cărei abordare teoretică “evită eurocentrismul, anistoricismul și prezentismul”, acesta fiind motivul pentru care modelul neo-medievalist de ordine poate fi considerat o alternativă plauzibilă pentru sistemul modern de state suverane.

Perioada Evului Mediu a început odată cu dipariția Imperiului Roman în secolul al V-lea și a luat sfârșit în secolul al XV-lea la începutul Renașterii. Această perioadă a fost caracterizată de existența a două forme de autoritate, Biserica Catolică și Sfântul Imperiu Roman. Acestea își revedendicau autoritatea asupra unei comunități de credincioși creștini care era comună ambelor, deși niciuna dintre cele două forme de autoritate nu avea în realitate putere suverană asupra acestei comunități.

Biserica Catolică, în cadrul căreia limba latină era universală, reprezenta ceea ce rămăsese din universalitatea și apartenența comună a Imperiului Roman. Creștinătatea comună a Evului Mediu era elementul ce îi unea pe creștinii din Europa centrală și de vest. Faptul că în Evul Mediu, în ciuda diversității, creștinătatea era privită drept o societate comună, a făcut să nu existe o ierarhie între diferitele comunități de credincioși (ibidem.). Chiar dacă nu exista o diferențiere ierarhică în cadrul creștinătății ca întreg, exista totuși o împărțire pe orizontală a principalelor clase sociale ale Evului Mediu: nobilimea, clerul, locuitorii orașelor, țărănimea.

Nobilimea era clasa ale cărei principale funcții erau purtarea războaielor și guvernarea. Această clasă era puternic ierarhizată, iar cei mai importanți membrii ai nobilimii erau regii și prinții care, în ciuda faptului că erau persoane foarte importante, nu puteau să-și impună autoritatea în afara propriilor teritorii și posesiuni, și prin urmare erau destul de dependenți de ceilalți nobili: vasali, duci sau conți. Autoritatea nobilimii medievale era foarte fragmentată și localizată datorită unei puteri guvernamentale și a unei capacități militare difuze ce făceau imposibilă unitatea politică a unor entități precum Sfântul Imperiu Roman sau Regatul Franței. Acest fapt se datora și faptului că biserica juca un rol poate la fel de important ca și nobilimea în ceea ce privește guvernarea, ocupând-se în special de ceea ce în ziua de astăzi numim servicii sociale

Biserica era diferită de nobilime în sensul că era universală oferind drepturi egale întregii creștinătăți, astfel că oricine din orice clasă socială putea intra în corpul clerical , pe când un nobil nu putea fi decât cel ce obținuse acest drept prin moștenire sau prin câștigarea acestuia în urma unor fapte mărețe. În plus existau două sisteme legislative diferite, unul laic administrat de către guvernarea civilă, și unul canonic, al bisericii. Faptul că sistemul legislativ al bisericii era unul “universal și separat” reprezenta un avantaj pentru acesta, deoarece, în primul rând nu putea fi controlat de sistemul legislativ al conducătorilor laici, iar în al doilea rând îl influența pe acesta din urmă din două motive: pentru că diferiții conducători dădeau o mare importanță principiilor etice promovate de biserică și pentru că oamenii bisericii erau utilizați în sistemul administrativ al regilor fiind “mai alfabetizați și mai familiarizați cu registrele scrise decât aceștia”.

Burghezii reprezentau cel de-al treilea strat social al societății medievale și era compus din orășeni, artizani sau negustori. Multe dintre orașele în care aceștia trăiau și își desfășurau activitățile erau orașe antice, ce datau încă din timpul Imperiului Roman, iar în cadrul fiecăruia se dezvoltase o identitate unică, astfel încât în foarte multe cazuri influența noblilior sau a bisericii nu era atât de mare asupra burghezilor. Dată fiind natura funcțiilor pe care aceste orașe le aveau, multe dintre ele fiind centre comerciale și de manufactură, făceau legătura între diferitele colțuri ale creștinătății, reprezentând mai degrabă acele “canale de contact” laice ale acesteia(ibidem.). Bunurile, tehnicile și ideile noi intrau în interiorul Europei medievale prin intermediul acestor orașe, deoarece foarte mulți oameni din exteriorul lumii latine călătoreau de-a lungul acestor rețele de orașe, motiv pentru care “conceptele și practicile dreptului, în special ale dreptului maritim, ale comerțului de lungă distanță și cele bancare, au fost păstrate și dezvoltate în orașe”(ibidem.).

Clasa socială cea mai puțin dezvoltată era cea a țărănimii. Aceștia deși erau obligați să rămână pe pământul pe care îl aveau în grijă pentru un anumit rege sau pentru biserică, ei erau departe de a avea statutul de sclavi în sensul clasic al cuvântului. Singura modalitate de a evolua pe scara socială în cazul acestora era prin intrarea în rândurile clerului.

Fiecare dintre cele patru straturi sociale dezvoltau loialități față de anumite elemente în jurul cărora se organizau, dar într-o măsură mai mică sau mai mare, acestea erau ținute la un loc de creștinătatea comună, astfel că biserica avea un avantaj în fața formelor laice de organizare, penetrându-le pe acestea din urmă. Astfel se poate spune că Evul Mediu a fost caracterizat de dualitatea dintre creștinătate și laic. Dată fiind complexitatea modului de organizare a politicii medievale, teoreticienilor din relațiile internaționale le este destul de greu să explice interacțiunile dintre diferitele forme de organizare politică prin intermediul conceptelor curente ale acestei arii științifice. Totuși, în secolul douăzeci și apoi în secolul douăzeci și unu, medievalismul a fost adaptat în studiul relațiilor internaționale în așa fel încât să deservească la explicarea unor fenomene internaționale ce în prezent pot fi mai greu înțelese prin intermediul teoriilor clasice ale acestui domeniu.

Definiția neo-medievalismului – Arnold Wolfers și Hedley Bull

Conceptul de neo-medievalism sau medievalism nou (new medievalism) a fost folosit pentru prima dată de către Arnold Wolfers în Discord and Collaboration: Essays on International Politics în anul 1962 . Wolfers susținea că lipsa unei teorii medievale a relațiilor internaționale se datora faptului că “prin ceea ce a fost numită teoria comunității universale, activitatea politică în cadrul Creștinătății Europene, nu a fost concepută în termenii dihotomiei între politica internă și externă”. Datorită acestui fapt, relațiile dintre diferitele autorități funcționau pe același principiu și la nivel intern și la nivel extern. Ținând cont de acest context, Wolfers descrie neo-medievalismul drept “Tendința…spre complexitățile ce estompează liniile de demarcare dintre politica internă și cea externă” presupunând “loialități duble și domenii suprapuse ale puterii”.

Definiția de bază a neo-medievalismului utilizată astăzi în relațiile internaționale este cea propusă de Hedley Bull în The Anarchical Society. Acesta prezintă în a doua parte a acestei lucrări o serie de alternative viabile la sistemul modern de state. Neo-medievalismul este una dintre aceste alternative și ar putea fi “echivalentul modern și secular de tipul organizării politice universale ce exista în timpul Creștinătății Occidentale în timpul Evului Mediu” , astfel că neo-medievalismul ar putea fi acea alternativă plauzibilă în cazul inexistenței unui guvern mondial și dispariției statelor . Astfel că Bull, descrie neo-medievalismul, asemenea lui Wolfers, drept “un sistem de autorități suprapuse și loialități multiple”. Bull sugerează că existența unei astfel de alternative se poate justifica prin faptul că “azi statele suverane împart scena politicii mondiale cu ceilalți actori, așa cum statele trebuiau să împărtășească scena cu celelalte asociații în timpurile medievale”.

Bull susține că emergența unei ordini politice universale specifice neo-medievalismului poate fi identificată în cazul în care în comportamentul statelor moderne există tendința ca acestea “să-și împărtășească autoritatea în ceea ce îi privește pe cetățenii lor, și abilitatea lor de a le comanda loialitățile, pe de o parte cu autoritățile regionale și mondiale, și pe de altă parte cu autoritățile sub-statale și sub naționale, într-o asemenea măsură încât conceptul de suveranitate să înceteze să mai fie aplicabil”

Neo-medievalismul ar putea reprezenta “o cale superioară spre ordinea mondială, față de aceea încorporată în sistemul de state” dacă acesta “ar promite să evite pericolele clasice ale sistemului de state suverane printr-o structură de autorități suprapuse și autorități care să țină laolaltă toți oamenii într-o societate universală, vreme ce, în același timp evită concentrarea puterii inerente într-un guvern mondial”, dar deși acesta ar putea reprezenta necesarul realizării “scopurilor elementare ale vieții sociale”, există pericolul ca, datorită naturii sale specifice creștinătății Evului Mediu, “aceasta ar conține violență și insecuritate mult mai omniprezente și continue decât cele regăsite în sistemul modern de state”

Bull susține că drumul spre neo-medievalism al lumii contemporane poate fi justificat prin intermediul a cinci aspecte: integrarea regională a statelor, dezintegrarea statelor, restaurarea violenței internaționale private, existența organizațiilor transnaționale și unificarea tehnologică a lumii.

Integrarea regională a statelor este prima caracteristică propusă de Bull pentru a descrie neo-medievalismul. Acesta sugerează că deși există o “tendință a unor state de a căuta să se integreze în unități mai mari”, acestea nu au dorința de a renunța la suveranitatea lor, chiar dacă procesul de integrare poate genera la un moment dat pierderea unei părți din aceasta, dând exemplu, în acest context, cazul Comunității Economice Europene al cărui model a influențat și alte astfel organizații internaționale regionale. Bull sugerează că datorită regionalismului, lumea va fi dominată de state de dimensiuni continentale. Astfel statul ca nu se va mai fi caracterizat de dimensiunea sa națională se va abține în a mai luat parte la politic de putere(ibidem.) Rolul guvernelor naționale în ceea ce privește gestionarea loialităților va fi pus sub semnul întrebării, deoarece sursa suveranității va devenii neclară asemenea situației din Evul Mediu(ibidem.) în care, după cum se observă în cele prezentate mai sus, se poate spune că integrarea regională se realiza în jurul unei anumite structuri de guvernare, fie că era vorba de acele rețele de orașe, de ariile de influență ale nobilimii sau de cele ale bisericii. De altfel, mari entități politice ale Evului Mediu, precum Sfântul Imperiu Roman sau Regatul Franței, ar putea fi considerate exemple medievale de integrare regională. În prezent integrarea regională este destul de accentuată. Uniunea Europeană, Acordul Nord-American, de Liber Schimb, Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei, Asociația Asiei de Sud pentru Cooperare Regională, Piața Comună a Sudului (MERCOSUR) reprezintă doar o mică parte din totalul de 330 de astfel de organizații regionale notificate în 2005 de către Organizația Mondială a Comerțului.

A doua caracteristică a neo-medievalismului este tendința de dezintegrare a statelor. Bull sugerează că această tendință a fost foarte intensă între anii 1960 și 1970. După cum subliniam anterior, majoritatea conflictelor din ziua de astăzi sunt conflicte intra-statale, iar cele mai multe dintre acestea au caracter secesionist. Conflicte secesioniste contemporane implică disputarea unui teritoriu pentru obținerea puterii politice în vederea separării și formării unui stat separat sau pentru obținerea unui anumit grad de autonomie regională. Rebeliunea talibană în Afganistan, insurgența Karen în Burma, conflictul Hutu-Tutsi în Burundi, insurgența Kashmir în India, rezistența Palestiniană împotriva Israelului, rebeliunea musulmană din sudul Filipinelor, conflictul din Cecenia în Rusia, conflictul separatist Tamil din Sri Lanka, insurgența kurdă din Turcia, toate reprezintă exemple contemporane de mișcări secesioniste care fragmentează actuala ordine mondială. Tendința de dezintegrare a statelor pare să fie similară cu situația de la sfârștiul Evului Mediu, când “Europa era încă foarte fragmentată politic, iar sistemul politic internațional era caracterizat de un grad mare de diferențiere structurală și funcțională”. Conform lui Bull, dezintegrarea statelor duce nu la dispariția, ci la “confirmarea instituției statului suveran” datorită faptului că diferitele grupări secesioniste urmăresc de fapt instituirea unor state suverane care să fie singurele autorități legitimate în a-și exercita autoritatea într-un teritoriu dat și recunoașterea acestor state la nivel internațional.

Restaurarea violenței internaționale private, a treia caracteristică a neo-medievalismului din perspectiva lui Bull, reprezintă “recurgerea la violență la scară internațională de către alte grupuri decât statul, și afirmarea de către acestea a unui drept de a comite astfel de violență”. Bull sugerează că aceste grupuri politice non-statale, diferite de state sau de organizațiile internaționale ce sunt compuse din acestea, reușesc prin recurgerea la violență să pună sub semnul întrebării existența unuia dintre principiile ce stau la baza sistemului modern de state: dreptul statelor suverane de a deține monopolul asupra folosirii forței în politica internațională . În Evul Mediu “violența putea fi exercitată legitim de autorități publice de multe tipuri dacă nu, de asemenea, de persoane private”, iar tendința de răspândire a violenței internaționale private, ce se manifestă prin apariția tot mai multor grupuri politice ce folosesc un asemenea tip de violență care pune sub semnul “doctrina legală predominantă”, cum că statele sunt singurele îndreptățite să folosesească violența pe scena internațională, și simpatia ce există pentru aceste grupuri în cadrul societății internaționale, fac posibilă emergența unei ordini neo-medievale .

O altă tendință care pune în pericol sistemul modern de state este proliferarea organizațiilor transnaționale. Potrivit lui Hedley Bull, acestea sunt organizații “care operează dincolo de granițele internaționale, uneori la scară globală, care caută pe cât de mult posibil să desconsidere aceste granițe, și care servesc la stabilirea legăturilor dintre diferitele societăți naționale, sau între secțiunile acestor societăți”, subliniind faptul că în categoria acestora se încadrează “corporațiile multinaționale,[…]mișcările politice,[…]organizațiile non-guvernamentale internaționale,[…] asociațiile religioase, […] agențiile inter-guvernamentale. Organizațiile transnaționale subminează sistemul de state prin faptul că în primul rând îl “evită”, iar în al doilea rând pentru că “contribuie direct la împletirea împreună a societății globale sau economiei globale”. Din perspectiva lui Bull, efectele organizațiilor transnaționale se observă poate cel mai bine în modul de funcționare al corporațiilor multinaționale, deoarece “proliferarea lor, dimensiunea lor în creștere și ponderea lor tot mai mare în produsul brut la nivel mondial reprezintă triumful inevitabil al tehnologiei geocentrice asupra politicii etnocentrice”. După cum se observa în subcapitolul trecut, Biserica putea fi considerată o astfel de organizație transnațională în Evul Mediu datorită faptului că se adresa întregii populații creștine(catolice) de pe teritoriul Europei legând diferitele comunitățile creștine între ele în ciuda distanței dintre ele sau a diferențelor culturale sau de alt tip. Pe lângă corporațiile multinaționale, în politica internațională se regăsesc astăzi atât organizații transnaționale guvernamentale, care presupun interacțiunea directă cu guvernele naționale, așa cum sunt Banca Mondială sau Fondul Monetar Internațional, cât și organizații transnaționale non-guvernamentale, care au un rol important în ceea ce privește coordonarea între populațiile civile ale statelor când vine vorba de rezolvarea unor probleme trasnaționale comune. Printre cele mai importante OING-uri curente se regăsesc Greenpeace, Amnesty International, Oxfam, Medici fără Frontiere, Crucea Roșie și Semiluna Roșie etc.

Ultimul aspect caracteristic neo-medievalismului susținut de Bull este reprezentat de unificarea tehnologică a lumii. Această unificare “trebuie să conducă la politica ‘Pământului navă’ sau a ‘satului global’ în care sistemul de state reprezintă doar o parte” a acestuia, fiind în același timp un element paradoxal al modernității, deoarece, potrivit lui Brzezinski, “umanitatea devine simultan mai unificată și mai fragmentată…Umanitatea devine mai integrală și intimă chiar dacă diferențele în condițiile societăților separate se extind. Sub aceste circumstanțe proximitatea, în loc de promovarea unității, dă naștere tensiunilor solicitate de un nou sens de congestie globală” (Brzezinski apud. Bull, 2002, p. 263). Practic aceste evoluții spre o globalizare mai accetuată generează tensiuni care nu existau la aceeași intensitate înainte de nivelul de comunicare existent astăzi în societatea de state .

Bull propune astfel un model al unei ordini internaționale neo-medievale ale cărui caracteristici tind să submineze mai mult sau mai puțin sistemul internațional modern prin diminuarea capacităților statelor suverane ce îl compun. Conceptul de neo-medievalism a fost reluat în cercetările din relațiile internaționale după Războiul Rece de către unii teoreticieni care au analizat anumite procese internaționale din perspectiva caracteristicilor acestui model îmbunătățindu-l în anumite cazuri sau criticându-l în altele.

Perspectivele contemporane privind neo-medievalismul

După Războiul Rece, pe fondul accentuării procesului de globalizare și a prezenței tot mai puternice a unor actori non-statali în politica internațională, ideea de neo-medievalism a fost reintrodusă în mediul academic al relațiilor internaționale. Conceptul a fost analizat din mai multe perspective teoretice atribuindu-i-se diferite implicații cu privire la modul în care se poate manifesta.

Cetățenia, suveranitatea, teritorialitatea și mediul cibernetic

Andrew Linklater susține în Transformations of Political Community că alternativa neo-medievală a lui Hedley Bull, asociată de Linklater cu era Post-Wetsfalică, este mult mai plauzibilă astăzi datorită schimbărilor ce au avut loc în ultimii treizeci de ani (douăzeci de ani în cazul lucrării lui Linklater care și-a publicat lucrarea în 1998), în ceea ce privește tendințelor regionale și globale. Linklater prezintă lucrurile astfel din perspectiva ideilor de cetățenie și comunitate pe care le vede în schimbare. Acesta surprinde diferitele moduri în care atât loialitățile cât și identitățile se schimbă, generând în cele din urmă o slăbire a controlului statului în ceea ce privește imaginea politică și morală a cetățeniei ducând la o “ciocnire cu statul-națiune suveran în care s-a dezvoltat prima dată”.

În prezent costurile comunicațiilor scad permanent, iar cantitatea de date ce poate fi purtată prin infrastructura digitală devine din ce în ce mai mare . Astăzi suntem dependenți de comunicații și de mediul cibernetic, iar funcționarea eficientă a statelor atât la nivel intern cât și la nivel extern se bazează pe existența și funcționarea corectă a mediului cibernetic. Dar spre deosebire de perioada premergătoare acestei revoluții a informației, statele nu mai sunt singurele entități care au acces la puterea pe care o generează informația. Mediul virtual permite intrarea pe scena internațională a unor actori care fac lucrurile mult mai greu de gestionat . În contextul revoluției cibernetice, Stephen Kobrin propune o altă perspectivă în ceea ce privește neo-medievalismul, în care emergența acestuia este interpretată prin intermediul implicațiilor mediului cibernetic asupra teritorialității. Kobrin sugerează că “amploarea și complexitatea tehnologiei și emergența rețelelor globale integrate electronic fac problematice granițele geografice și, mai fundamental, constructul de bază al suveranității teritoriale. O problemă critică ridicată de globalizare este lipsa de înțeles a jurisdicției înrădăcinate geografic când piețele sunt construite într-un spațiu electronic”.

Prin urmare, mediul virtual ar putea genera o nouă formă de loialitate care ar sustrage loialitatea cetățenilor față de suveranitatea teritorială a statelor, datorită faptului că “spațiu cibernetic nu este fizic, geometric sau geografic. Construcția piețelor ca rețele electronice face spațiul din nou relațional și simbolic, sau metafizic. Realitatea externă văzut prin World Wide Web poate fi mai apropiată de reprezentările creștin medievale decât de un atlas modern”. Se vorbește chiar despre existența unui nou sens al cetățeniei, netizen, “cetățean al internetului”, a cărui apariție este determinată de faptul că “oamenii din spațiul cibernetic sunt mai mult decât useri, că aceștia sunt cetățeni într-un nou sens al cuvântului, menținând responsabilitățile civice pe care le-ar avea în lumea reală” . Ținând cont de perspectiva propusă de Kobrin și de faptul că guvernele nu dețin un control la fel de puternic în mediul virtual precum dețin în lumea reală, iese la iveală faptul că exercițiul suveranității în spațiul cibernetic este deficitar. Din acest punct de vedere se poate aprecia că respectul și nevoia cetățenilor în raport cu guvernele ar putea scădea, alternativa neo-medievalistă reprezentând în acest caz, după cum subliniază Kobrin, “deconectarea de bază dintre spațiul geografic și spațiul cibernetic”.

Perspectivele lui Linklater și Kobrin asupra schimbării raportului dintre cetățenie și statul modern suveran indică faptul că teritorialitatea statului își pierde importanța și în același timp și loialitatea cetățenilor față de aceasta. Accentuarea procesului de globalizare a generat emergența unor noi modalități de comunicare prin intermediul cărora astăzi lumea tinde să se uniformizeze. Adăugând acestui fapt libertatea de mișcare a oamenilor aproape oriunde pe glob, care face ca loialitatea acestora față de o singură entitate politică să nu mai fie atât de evidentă, se poate spune că neo-medievalismul devine o alternativă plauzibilă.

Există totuși excepții care pot contrazice abordările celor doi. State precum Rusia și China, dar nu numai, pot fi considerate două excepții care infirmă atât tendința sugerată de Linklater, cât și pe cea considerată de Kobrin.

În cazul Rusiei, loialitățile cetățenilor sunt controlate prin intermediul unui discurs care subliniază faptul că ideile și valorile occidentale “pervertesc” societatea rusească. Dar îngrădirea loialităților cetățenilor ruși față de statul rus nu este determinată doar de acest tip de discurs, ci și de atitudinea negativă a Kremlinului în ceea ce privește libertatea cetățenilor de a se manifesta împotriva nedreptăților din societatea rusească. În plus, Rusia dorește să se sustragă de la participarea la mediu virtual global prin dorința sa de a institui o rețea națională de internet din motive de securitate. Tendința Rusiei de creare a unei rețele naționale de internet face parte dintr-un val mai mare de tendințe.

Modul de operare al tehnologiei chineze de controlare a internetului este unul atrăgător pentru statele autoritare, deoarece oferă, sub pretextul unui acces mai mare la internet și al unui un grad crescut de eficiență economică al utilizării acestuia, o monitorizare, filtrare, cenzurare și criminializare a libertății de exprimare pe internet mult mai puternice.

Liderii chinezi au o atitudine similară atât în ceea ce privește controlarea loialității cetățenilor față statul suveran chinez, sau mai bine spus față de ideologia comunistă chineză, cât și în ceea ce privește accesul acestora la rețeaua globală de internet.

Îngrijorați de efectul pe care l-ar putea avea accesul destul de ridicat la informații și capacitatea de a comunica cu ușurință cu alți oameni de pe glob asupra propriilor cetățeni și asupra stabilității statului chinez, liderii de la Beijing s-au văzut nevoiți să se adapteze la mijloacele moderne de comunicare. Partidul Chinez a implementat o întreagă armată de controlare a internetului, formată din polițiști cibernetici, inginerii de hardware, dezvoltatorii de software, observatori web și propagandiști plătiți pentru a viziona, filtra, cenzura și ghida utilizatorii de internet din China. Astfel, China folosește astăzi tehnologia informatică în vederea atingerii propriilor scopuri, ajungând să exercite un control mai bun al societății chineze, influențând în același timp liderii altor regimuri autoritare să adopte un astfel de sistem de control al internetului.

De câteva decenii, Partidului Comunist Chinez susține o campanie puternică de propagare modernă a ceea ce în antichitate era ‘visul Chinez’. Prin intermediul acestei campanii, Partidul Comunist Chinez se folosește de promovarea bogăției, mândriei naționale și a supunerii față de autoritate, dar și de utilizarea unor apelative chineze alături de valori precum democrația, drepturile omului și modernizarea pentru a transforma ‘iubirea de țară’ în ‘iubirea față de Partidul Comunist’(ibidem.), îngrădind astfel capacitatea cetățenilor de a dezvolta loialități față de alte forme de autoritate.

Ținând cont de modul în care Rusia și China își manifestă controlul asupra propriilor societăți, se poate spune că eforturile acestora de a menține loialitățile cetățenilor într-un singur spațiu unic, care să cuprindă atât spațiul geografic cât și pe cel virtual, pot fi considerate contra-exemple pentru perspectivele lui Linklater și Kobrin privitoare la neo-medievalism.

Transguvernamentalismul împotriva neo-medievalismului și instituționalismului liberal

O poziție critică cu privire la emergența neo-medievalismului este cea a lui Anne-Marie Slaughter care, în articolul său The Real New World Order, susține că acesta reprezintă “principala alternativă la internaționalismul liberal” numai că și acest “ideal instituționalist liberal este nefezabil în cel mai bun caz și periculos în cel mai rău”(ibidem).

Slaughter susține că motivul pentru care ordinea propusă de instituționalismul liberal nu a reușit să se instaleze este acela că nu există un consens între statele ce fac parte din organizațiilor internaționale atât în ceea ce privește independența acestor organizații față de influența statelor puternice, și nici unul privitor la cedarea puterii și suveranității față de o putere supranațională. Transguvernamentalismul reprezintă, din perspectiva lui Slaughter, alternativa viabilă la instituționalismul liberal și la neo-medievalism datorită faptului că “oferă răspunsuri pentru cele mai importante provocări cu care se confruntă țările industriale avansate: pierderea puterii de reglementare prin globalizarea economică, percepțiile unui deficit democratic precum și intervenția instituțiilor internaționale pentru a umple diferența de reglementare, și dificultățile de implicare ale statelor non-democratice”(ibidem. p. 196) Incapacitatea de perpetuare a unei ordini promovate prin instituționalismul liberal sau a uneia văzute din perspectiva neo-medievalismului are la bază faptul că “Unde instituționaliștii liberali văd o nevoie pentru reguli și instituții internaționale pentru a rezolva problemele statelor, neo-medievaliștii proclamă sfârșitul statului națiune”(ibidem. p. 183).

Neo-medievalismul propune un model de ordine mondială neadecvată din două motive: în primul rând, datorită faptului că “puterea privată încă nu reprezintă un substitut pentru puterea statului”, iar în al doilea rând pentru că “schimbarea de putere nu este un joc cu sumă nulă. Un câștig în putere al actorilor non-statali nu se traduce în mod necesar într-o pierdere a puterii pentru stat” .

Statul își păstrează poziția de principal actor în politica internațională chiar dacă intervin și alte forțe în procesele internaționale astfel că “statul nu dispare, el se dezintegrează în părțile sale separate, distinct funcționale. Aceste parți – instanțe, agenții de reglementare, executive și chiar și legislaturi – creează rețele cu omologii lor din străinatate, creând o rețea densă de relații ce constituie o nouă ordine transguvernamentală”(ibidem.).

Transguvernamentalismul apare astfel ca singura alternativă la ordinea internaționalismului liberal și la cea a neo-medievalismului dat fiind faptul că “este mai eficient și potențial mai responsabil decât ambele alternative curente”, lasând “controlul instituțiilor de guvernământ în mâinile cetățenilor naționali, care trebuie să-și țină guvernele responsabile atât pentru activitățile lor transnaționale cât și pentru atribuțiilor lor interne”, acesta fiind motivul pentru care Slaughter consideră că “transguvernamentalismul pare uman” (ibidem. p. 186) Totuși, Anne-Marie Slaughter consideră că există o mică parte de adevăr în perspectiva neo-medievalistă prin faptul că “Noii medievaliști au dreptate să sublinieze apariția unei noi ere, în care tehnologia informației va transforma globul. Dar rețelele de guvernare reprezintă guvernământul pentru era informațională” (ibidem. p. 196).

Noul înțeles al neo-medievalismului și caracterul unificator al standardului de civilizație

O abordare importantă a neo-medievalismului este cea propusă de Jörg Friedrichs în The Meaning of New Medievalism. Friedrichs redefinește ideea de neo-medievalism propusă de Bull, justificând acest lucru prin necesitatea adaptării conceptului la nevoile curente ale teoriei relațiilor internaționale. Definiția conturată de acesta percepe lumea neo-medievală drept “un sistem de autorități suprapuse și loialități multiple, ținute împreună de o dualitate de revendicări universaliste concurente”.

Friedrichs subliniază faptul că incapacitatea teoriei curente a relațiilor internaționale de a explica anumite fenomene și de a înțelege situația prezentă a politicii internaționale din perspectiva evoluțiilor istorice poate fi depășită prin intermediul neo-medievalismului(noului medievalism)(ibidem). De asemenea, din punctul de vedere a lui Fridrichs și globalizarea este insuficientă pentru a concentra explicații privind transformările istorice curente, astfel că aceasta se află într-o “competiție inerentă” cu neo-medievalismul care ar trebuie să reprezinte o “alternaviă embrionică” a globalizării .

Asemenea lui Bull, nici Friedrichs nu ia în calcul o dispariție iminentă a statului chiar dacă “sistemul modern de state se mișcă în două direcții opuse simultan: spre integrarea globală, pe de o parte, și spre fragmentarea locală, de cealaltă parte”, sugerând mai degrabă că această tendință a statelor naționale reprezintă un “paradox ispititor” numit de către acestă “tripla dilemă a teoriei curente a RI” Concentrarea disciplinei pe “abordarea stato-centrică(…), pe discursul despre globalizare, conform căruia statele națiune sunt erodate de către forțele unificatoare ale transformărilor economice, tehnologice și societale;[și pe] discursul despre fragmentare, conform căruia statele națiune sunt erodate de către (re)emergența clivajelor de-a lungul liniilor etnice, culturale și religioase” devine din ce în ce mai intolerabilă în contextul actual, deoarece axarea doar pe una dintre aceste abordări le scapă din vedere pe celelalte două neputând astfel surprinde imaginea politicii internaționale în ansamblu. Friedrichs oferă trei modalități de a evita această dilemă: istoria politică, diferențierea funcțională și genealogia istorică. În cazul istoriei politice, Friedrichs subliniază faptul că trebuie evitată doar abordarea din perspectiva westfalică a relațiilor internaționale, sugerând că sistemul modern de state nu este singura formă de ordine internațională și că pot fi identificate alternative ale acesteia în istorie. Diferențierea funcțională presupune că “în mod sincron, există o pluralitate de logici organizaționale concurente răspândite în societatea mondială”, iar interacțiunile determinate de organizațiile ce formează această pluralitate “permit explicarea paradoxurilor lumii moderne ca rezultat al sistemelor sociale de interferență generate de diferențierea funcțională” . Combinarea acestor două abordări determină cea de-a treia cale de evitare a triplei dileme a teoriei curente a relațiilor internaționale, genealogia istorică. Aceasta presupune faptul că “logicile organizaționale concurente sunt interpretate ca forțe istorice trans-epocale”, astfel că politica mondială este “multifațetată”, motiv pentru care sisteml modern de state poate fi perceput doar ca una dintre multiplele fețe ale acesteia(ibidem.) Practic folosirea modelului istoric de ordine neo-medievalist în analizarea evoluțiilor curente de pe scena internațională poate ajuta la obținerea unui echilibru între globalizare și fragmentare, pe de o parte, și între teoria curentă a relațiilor internaționale și alternativele la aceasta, pe de altă parte.

Friedrichs identifică dualitatea modernă de revedincări universaliste concurente în antagonismul dintre sistemul de state națiune și economia de piață. Astfel face diferențierea dintre universalismul politic, ce corespunde sistemului modern de state, și universalismul economic căruia îi corespunde economia de piață . În cadrul ordinii mondiale neo-medievale există, conform lui Friedrichs, “trei sfere de acțiune ce interacționează constant, fiecare conform propriei logici: sistemul statelor națiune, economia de piață transnațională și societatea [actorii societali] înțeleasă drept un sistem de autorități suprapuse și loialități multiple(…), fiecare dintre acele trei sfere reprezentând o formă de legitimitate fundamental distinctă”(ibidem.). Astfel că în cazul statelor, legitimitatea de a lua decizii colective în ceea ce privește relațiile internaționale derivă din consensul popular. Eficiența superioară a economiei de piață transnaționale determină legitimitatea acesteia, iar în cazul actorilor societali, promovarea “valorilor substanțiale” contruiește legitimitatea unui astfel de actor.

Friedrichs subliniază faptul că în contextul în care niciuna dintre cele două revendicări universaliste ale neo-medievalismului nu reușește să ia prim planul în politica mondială, elementele sferei societale ajung să influențeze tot mai mult procesele acesteia prin propriile revendicări. Pentru o funcționare corespunzătoare a neo-medievalismului, Friedrichs consideră că este necesar ca “fiecare dintre cele trei domenii [n.r. politică, piață și societate] trebuie să adere la armele sale și să apere revendicările legitime ale propriei logici de acțiune împotriva intruziunilor sferelor rivale”, astfel că în cadrul neo-funcționează pe principiile “absenței oricărei supremații nedisputate” sau al “relației permanente de antagonism cooperativ”.

Una dintre concluziile lui Friedrichs cu privire la neo-medievalism presupune că această alternativă la sistemul modern de state nu poate funcționa fără a avea implicații directe asupra democrației, drepturilor omului și autonomiei personale. Friedrichs se întreabă cum vor putea fi implementate democrația și drepturile omului în contextul neo-medievalismului, care susține prin natura sa mai multe forme de legitimitate, dat fiind faptul că autonomia națională și democrația sunt astăzi într-o legătură atât de strânsă(ibidem.). Un aspect pozitiv al neo-medievalismului, din perspectiva lui Friedrichs, ar putea fi reprezentat de faptul că pluralitatea identităților sociale și dualitatea revendicărilor universaliste vor produce mai multă libertate și autonomie personală(ibidem,).

Totuși, pentru ca alternativa neo-medievală de ordine internațională să corespundă în totalitate principiilor medievalismului și elementelor caracteristice ale acestuia este nevoie de identificarea echivalentului modern și secular al elementului ce în Evul Mediu ținea unită lumea europeană, creștinătatea. Conform lui bull, creștinătatea conferea Europei medievale caracterul de “societate universală”. Dat fiind faptul că este destul de greu să se vorbească despre umanitate ca întreg în ceea ce privește respectarea scopurilor primare ale societății de state, cel mai corespunzător element unificator echivalent creștinătății medievale este astăzi standardul de civilizație. Cel care analizează compatibilitatea acestui concept cu ideea de societate internațională este Gerrit Gong în A Standard of Civilization in International Society. Gong susține că există o legătură evidentă între standardul de civilizație și creștinătate, deoarece acest standard “reflectă normele civilizației europene liberale care au apărut pentru a înlocui moravurile creștinătății, deși a rămas înrădăcinată ferm în acestea” . Practic, principiile ce stau astăzi la baza societății moderne își au originile în creștinătatea europeană.

Conform lui Gong, standardul de civilizație își are originile moderne în doctrina dreptului internațional. Definiția acestui concept este elaborată de Georg Schwarzenberger în A Manual of International Law . Schwarzenberger definește standardul de civilizație drept “un standard elastic dar, cu toate acestea, relativ obiectiv privitor la tratamentul cetățenilor străini, care s-a cristalizat într-o regulă de drept internațional cutumiar începând cu mijlocul secolului nouăsprezece” (Schwarzenberger apud. Gong, 1984, p. 14).

Conform standardului de civilizație străinii trebuiau tratați conform “domniei legii așa cum este înțeleasă în țările occidentale”, adică “un minim de respect pentru viața, libertatea, demnitatea și proprietatea cetățenilor străini, cum ar fi de așteptat într-o comunitate civilizată, libertatea justiției față de executiv, accesul neîngrădit la instanțele de judecată și mijloacele rezonabile de atac în cazul refuzului manifest, întârzierii, sau abuzului de justiție”(ibidem.)

Gong susține că un stat poate fi considerat civilizat dacă: (1) “garantează drepturile de bază, i.e. viață, demintate, și proprietate; libertate de călătorie, comerț, și religie, în special acelea ale cetățenilor străini”, (2)“există ca o birocrație politică organizată cu o anumită eficiență în conducerea mașinăriei de stat, și cu o anumită capacitate de a se organiza pentru auto-apărare”, (3)“aderă la dreptul internațional general acceptat, incluzând legile de război; menținând, de asemenea, un sistem intern de instanțe, coduri, și legi publicate care garantează dreptatea legală pentru toți în cadrul jurisdicției sale, străini și cetățeni nativi deopotrivă”, (4)“îndeplinește obligațiile sistemului internațional prin menținerea modalităților adecvate și permanente pentru schimbul diplomatic și comunicare”, (5)“se conformează normelor și practicilor acceptate ale societății internaționale "civilizate", de exemplu, suttee, poligamia, și sclavia au fost considerate "necivilizate", și, prin urmare, inacceptabile” . În prezent putem spune că aceste criterii propuse de Gong pentru a delimita statele civilizate de cele necivilizate s-au dezvoltat și au căpătat un anumit grad de universalitate prin intermediul drepturilor omului, democrației liberale și economiei de piață susținute puternic prin principiile și obiectivele sistemului Organizației Națiunilor Unite. Problema acestor trei idealuri este aceea că sunt produse ale lumii occidentale, având la bază valorile acesteia, și deși sunt susținute de o majoritate puternică a statelor lumii, încă există actori pe scena internațională care resping universalitatea acestora, în unele cazuri având în totalitate dreptate să facă acest lucru. Totuși trebuie să se țină seama de faptul că actuala ordinea internațională se concentrează în jurul lor și este destul de greu de evidențiat o serie de alternative plauzibile pentru a o contrabalansa.

Concluzia – Modelul teoretic

Pe parcursul acestui capitol am urmărit evidențierea principalelor caracterstici ale neo-medievalismului și sublinierea anumitor critici ce i se pot aduce acestei abordări alternative a la sistemului de state. Neo-medievalismul este destul de puțin discutat ca subiect în relațiile internaționale, iar după cum s-a putut observa mai sus în diferitele interpretări ale acestei abordări, majoritatea discuțiilor privitoare la acest concept au la bază dată definiția lui Arnold Wolfers, dezvoltată apoi de Bull. Dar cadrul teoretic construit de către cei doi este unul destul de limitat pentru a putea fi aplicat asupra fenomenului de guvernanță globală, ținând cont că a fost realizat înainte de Războiul Rece, când rețele globale erau încă destul de limitate. Astfel am ales să folosesc un model teoretic realizat prin combinarea abordării neo-medievaliste.

În primul rând am ales să folosesc tendințele realității curente a relațiilor internaționale, pe care Bull le consideră definitorii pentru emergența neo-medievalismului, drept variabilele independente ale acestui studiu, deoarece acestea sunt în prezent mult mai evidente decât în timpul lui Bull, lucru pe care l-am evidențiat anterior.

În al doilea rând, voi folosi îmbunătățirile pe care Jörg Friedrichs le-a adus acestei abordări în contextul post-Război Rece. Friedrichs realizează o analogie foarte clară între dualitatea revendicărilor universaliste concurente, specifică medievalismului și cea corespunzătoare neo-medievalismului, subliniind faptul că rolurilor jucate în Evul Mediu de către Imperiu și Biserică le corespund astăzi sistemul de state suverane și economia transnațională de piață. Astfel, ținând cont că după Războiul Rece interdependențele s-au extins la scără globală, consider că remarca lui Friedrichs cu privire la rolul economiei de piață, ca și revendicare universalistă, este justificată. Din acest motiv consider că definiția acestuia este mai potrivită în contextul acestei lucrări, aceasta urmând să faciliteze o interpretare mai coerentă și complexă a guvernanței globale prin intermediul neo-medievalismlui, decât definiția dată neo-medievalismului de Arnold Wolfers, preluată apoi de Hedley Bull.

În al treilea rând voi ține cont de perspectivele lui Linklater, Kobrin și Slaughter cu privire la raportul dintre cetățenie și stat, și cetățeni și teritorialitate, deoarece acestea pot reprezenta un punct de sprijin important în ceea ce privește argumentarea direcțiilor contradictorii ale sistemului modern de state, ținând cont că perspectivele acestora se concentrează asupra centralizării și descentralizării idei de cetățenie care poate fi discutată atât din perspectiva statului suveran, cât și din cea a globalizării sau fragmentării.

Observând guvernanța globală și interpretarea alternativă propusă de neo-medievalism, am constatat că cele două se află în situația de analogie prin faptul că elementele definitorii ale neo-medievalismului se regăsesc în efectele guvernanței globale. Consider concluziile privitoare la fenomenul guvernanței globale și cadrul teoretic corespunzător neo-medievalismului drept un punct de plecare important în ceea ce privește realizarea unui răspuns concret la întrebarea dacă fenomenul de guvernanță globală poate fi înțeles prin intermediul alternativei neo-medievale de ordine mondială în contextul începutului de secol XXI?

Astfel am să aplic modelul neo-medievalist asupra caractersiticilor guvernanței globale în contextul începutului de secol XXI. Consider că cea mai bună metodă prin care pot demonstra analogia dintre neo-medievalism și guvernanța globală este analizarea modului în care tendințele ce denotă emergența neo-medievalismului funcționează în cadrul guvernanței globale, urmărind implicațiile acestora în asupra unui fenomen tot mai prezent pe scena internațională după Războiul Rece, intervenția umanitară.

În prima parte a analizei voi discuta asupra legăturilor dintre teoria privind guvernanța globală și cea privitoare la neo-medievalism. La început voi sublinia rolul jucat de Organizația Națiunilor Unite ca sistem de unificare a lumii pornind de la ideea că standardul de civilizație este promovat prin intermediul obiectivelor și principiilor susținute de Carta ONU și de Declarația Universală a Drepturilor Omului. De asemena, tot în această parte voi discuta despre modul în care ONU susține actuala ordine internațională. Apoi voi analiza compatibilitatea dintre neo-medievalism și guvernanța globală, analizând fiecare tendință a neo-medievalismului în raport cu guvernanța globală și societatea internațională..

În a doua parte a analizei voi aplica modelul teoretic constituit din cele cince tendințe ale neo-medievalismului asupra intervenției umanitare din Libia din 2011, considerând că aceasta îmi poate oferi o perspectivă foarte clară asupra modului în care funcționează guvernanța globală.

În primul rând voi analiza impactul regionalismului și interregionalismului asupra situației din Libia urmărind contribuția acestuia în ceea ce privește susținerea necesității de a intervenii umanitar. Doresc de evidențiez modul în care statele suverane din regiune și-au cedat suveranitatea multiplelor organizații regionale astfel încât loialitățile și nivelele de autoritate au devenit difuze și greu de identificat.

În al doilea rând ma voi concentra asupra rolului pe care l-au jucat tendințele secesioniste, ce puteau determina dezintegrarea statului, în ceea ce privește întărirea sau slăbirea acestuia din punctul de vedere al suveranității, loialităților față de stat și al nivelelor de autoritate.

În al treilea rând voi face observații asupra modului în care diferitele organizații paramilitare au influențat modul în care statul libian s-a raportat la populația civilă din perspectiva monopolului legitim asupra constrângerii fizice.

În al patrulea rând mă voi raporta la modul în care s-au implicat organizațiile internațional transnaționale la acest eveniment și la efectele implicării acestora asupra populației libiene. Voi încerca să evidențiez faptul că acestea au reprezentat unul dintre factorii care au generat intervenția umanitară, dar și faptul că implicarea puternică a acestora a determinat o schimbare în ceea ce privește raportarea la loialitate, autoritate și competiția dintre economia de piață și statul suveran.

Iar în ultimul rând voi analiza importanța mijloacelor de comunicare în cazul intervenției umanitare din Libia în contextul mai larg al Primăverii Arabe care a fost facilitată într-un mod semnificativ de către acestea.

În urma acestei analize doresc să evidențiez faptul că guvernanța globală și neo-medievalismul pot fi considerate un fenomen unic ce descrie ordinea mondială curentă, deoarece ambele afectează suveranitatea statelor, capacitatea de a distinge între politica internă și cea externă a acestora, dar și cum guvernața globală generează autorități suprapuse, loialități multiple și dualității revendicărilor universale concurente.

Pe baza rezultatelor obținute în capitolul de analiză ma astept ca ipoteza de la care pleacă acest studiu să fie confirmată în cea mai mare parte.

Compatibilitățile conceptuale dintre neo-medievalism și guvernanța globală

ONU – Pilonul central al guvernanței globale

Organizația Națiunilor Unite joacă un rol foarte important în politica internațională post-Război Rece, aceasta concentrându-se astăzi foarte mult pe menținerea păcii, securității și pe protejarea și promovarea drepturilor omului care nu au beneficiat de o atenție similară în timpul Războiului Rece. Totodată ONU este importantă în contextul lucrării de față datorită caracterului său unificator determint de membershipul universal, acoperirea globală și de valori precum drepturile omului sau democrația. Datorită acestor motive se poate spune rolul ONU în prezent ar putea fi asociat cu cel al Bisericii Catolice în perioada Evului Mediu în Europa.

Crearea Organizației Națiunilor Unite, după Al Doilea Război Mondial a generat o nouă ordine în sistemul internațional. Ordinea mondială instituită prin intermediul sistemului ONU a rezistat până astăzi, chiar dacă organizația a trecut prin ample procese de transformare.

Asemenea Concertului European sau Ligi Națiunilor, înaintea sa, ONU este o organizație internațională de securitate colectivă. Conform lui Charles și Clifford Kupchan, “securitatea colectivă se bazează pe noțiunea de toți împotriva unuia” . În acelați timp, securitatea colectivă funcționează pe baza logicii a două principii. Primul dintre acestea presupune faptul că mecanismul de balansare al securității colective funcționează mai eficient decât mecanismele balansării ce funcționează în starea de anarhie, în ceea ce privește prevenirea războiului și oprirea agresiunii(ibidem.). Al doilea surprinde faptul că “instituționalizarea noțiunii de toți împotrica unuia, contribuie la crearea unui cadru internațional in care stabilitatea apare prin cooperare mai degrabă decât prin competitie”, astfel că “securitatea colectivă a diminuează rivalitatea și ostilitatea unuei lumii a auto-ajutorării”(ibidem.).

Organizațiile de securitate colectivă sunt delimitate prin trei caracteristici principale: membershipul universal, scopul global al acestora și caracter obligatoriu în ceea ce privește angajamentul la acțiuni colective . Chiar dacă Liga Națiunilor și Organizația Națiunilor Unite s-au apropiat cel mai mult de idealul de organizație de securitate colectivă, niciuna dintre cele două nu a reușit să atingă acest ideal din perspectiva celor trei caracteristici ale organizației de securitate colectivă(ibidem.).

ONU este succesoarea Ligii Națiunilor fiind creată, asemenea acesteia, pentru a preveni o eventuală conflagrație mondială . Această organizație a rezistat provocărilor din timpul Războilui Rece, limitând posibilitatea ca între cele două puteri majore să se declanșeze un război care putea distruge întreaga omenire, spre deosebire de Liga Națiunilor care nu s-a bucurat de o susținere la fel de mare din partea al statelor membre spre realizarea acestui fapt înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.

ONU a fost o organizație globală încă de la început, deși dintre cei cincizeci și unu de membrii fondatori doar nouă nu erau state europene. Organizația a moștenit structura instituțională tripartită(Adunare Generală, Consiliu și Secretariat Permanent) de la Liga Națiunilor. Pe lângă acestea au fost adăugate Consiliul Economic și Social, care se ocupă cu activități economice, sociale sau culturale, Consiliul de Tutelă și Curtea Internațională de Justiție, organismul judiciar al ONU care furnizează expertiză juridică Organizației și statelor membre în ceea ce privește dreptul internațional, având în același timp statutul corespunzător pentru a media divergențele dintre state.

Consiliul de Securitate este de departe cea mai importantă instituție a ONU dat fiind faptul că din componența sa fac parte cei cinci membrii permanenți cu drept de veto, SUA, Rusia, China, Marea Britanie și Franța, și alți cincisprezece membrii nepermanenți care se schimbă prin rotație. Prezența celor cinci state puternice în Consiliul de Securitate face ca acesta să aibă cel mai important cuvând de spus când vine vorba de problemele care pun în pericol pacea și securitatea internaționale.

Actul consitutiv al Organizației Națiunilor Unite este Carta, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945. În cadrul acesteia sunt menționate “scopurile sale corelate cu un set de principii care trebuie să-i ghideze acțiunile” . Rezistența în timp a ONU este determinată de faptul că principiile care îi ghidează acțiunile acesteia sunt trasate în funcție de obiectivele organizației și nu invers, așa cum considerau idealiștii la începutul secolului XX(ibidem.).

Principalele obiective ale ONU se regăsesc în articolul 1 al Cartei. În primul rând, scopul ONU este acela de a “menține pacea și securitatea internaționale și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau a altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la încălcarea păcii”(ibidem.). În al doilea rând, ONU are ca scop “să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale”(ibidem). Cel de-al treilea scop al ONU este acela de “realizare a coopeării internaționale în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”(ibidem.). În ultimul rând, ONU se dorește a fi “un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune”(ibidem.).

Acțiunile ONU cu privire la realizarea acestor scopuri sunt legitimate de principiile enunțate în articolul 2 al Cartei. Primul principiu care îi conferă Organizației Națiunilor Unite o importanța aparte în politica internațională datorită faptului că aceasta susține egalitatea membrilor săi în ceea ce privește suveranitatea .

Al doilea principiu al ONU, menționat în art. 2 al Cartei, susține faptul că pentru ca statele să poată beneficia în totalitate de calitatea lor de membre ale ONU, este necesar ca acestea să respecte prevederile Cartei(ibidem.).

Al treilea principiu susține primatul utilizării mijloacelor pașnice pentru rezolvarea diferendelor internaționale de către membrii ONU(ibidem.). Cel de-al patrulea principiu al ONU are rolul de a limita amenințarea cu forța sau folosirea acesteia de către statele membre ale acesteia, dacă asemenea acțiuni contravin scopurilor ONU(ibidem.).

Principiul al cincelea subliniază caracterul de organizație internațională de securitate colectivă al ONU prin faptul că susține ca “toți membrii Organizației Națiunilor Unite îi vor da ajutorul în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitatea cu prevederile Cartei și se vor abține să dea ajutorul vreunui stat împotriva căruia Organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere”(ibidem.).

În ceea ce privește cel de-al șaselea principiu, acesta susține că ONU “se va asigura ca statele care nu sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite să acționeze în conformitate cu aceste principii, în măsura menținerii păcii și securității internaționale”(ibidem.). Numărul statelor membre a evoluat în timp, astfel că astăzi din ONU fac parte 193.

Cel de-al șaptelea principiu al ONU, menționat în articolul 2 al Cartei, subliniază faptul că Organizația nu are putere suverană asupra membrilor săi, Carta neavând capacitatea de a “autoritza Organizația Națiunilor Unite să intervină în chestiuni care țin essential de compentența internă a unui stat și nici nu va oblige pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere măsurilor de constrângere prevăzute în capitolul 7” , acestea din urmă referindu-se la acțiunile statelor ce pot pune în pericol pacea.

Preocupările ONU de a menține pacea și securitatea au determinat în timp apariția mai multor programe și agenții sub egida Organizației. Majoritatea programelor ce urmăresc dezvoltarea economică și stabilitatea socială a statelor din Sudul global se desfășoară sub supravegherea Consiliului Economic și Social și Adunătii Generale. Aceste programe sunt importante, deoarece ajută la dezvolarea statelor sărace prin crearea unei punți între acestea și statele din Nordul global. La finanțarea acestor programe participă atât statele membre cât și întreprinderile, sau colaboratori privați.

O preocupare importantă a ONU este cea pentru drepturile omului. Adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului de către Adunarea Generală a ONU în 1948, reprezintă momentul în care drepturile omului au fost, pentru prima dată, definite foarte clar. Declarația Universală a Drepturilor Omului reflectă importanța pe care ONU o atribuie locuitorilor statelor membre, deoarece aceasta reprezintă “extinderea a dreptului internațional de la drepturile exclusive ale statele suverane spre recunoașterea drepturilor tuturor indivizilor prin virtutea umanității lor comune”, acest lucru “marcând o schimbare normativă semnificativă în caracterul politicii mondiale”. Indivizii capătă astfel o mai mare importanță în relațiile internaționale.

Drepturile omului reprezintă, de asemenea, o baza pe care ONU și-a dezvoltat doctrina intervenției umanitare. Evoluțiile importante ale ONU în ceea ce privește importanța intervenției umanitare în politica internațională au avut loc după sfârșitul Războiului Rece. Intervețiile umanitare presupun “amenințarea sau folosirea forței asupra granițelor statului de către un stat(sau un grup de state), cu scopul de a preveni sau de a opri răspândirea și agravarea încălcării drepturilor fundamentale umane ale cetățenilor statului în cauză, fără permisiunea statului în teritoriul căruia forța este aplicată” (Holzfrege apud. Carpinschi & Mărgărit, 2011, p. 41). După cum se observă în definiția dată de Holzfrege intervenției umanitare, aceasta presupune o încălcare a suveranității statelor, astfel că aceasta intră în contradicție cu însăși Carta ONU. Susținătorii intervenționismului umanitar sunt aceia care văd drepturile omului ca fiind universale(ibidem.) dar există, de asemenea, foarte multe obiecții mai ales din partea fostelor colonii care văd intervenția umanitară drept o modalitate prin care fosta metropolă își poate restabili influența(ibidem.). Există de asemenea sceptici care percept intervenția umanitară ca mecanism prin care anumite state și-ar putea urmării propriile interese egoiste(ibidem.).

Totuși este important de subliniat faptul că scopul unei intervenții umanitare nu este acela de a limita sau înlătura suveranitatea statului ce încalcă drepturile fundamentale ale omului, ci acela de a susține responsabilitatea statului față de cetățenii săi. Ținând cont de eforturile depuse anterior intervenției umanitare de către diferiții actori internaționali implicați, prin procese de tipul peacebuilding, peace implementation, statebuilding, nation building, stabilisation, reconstruction sau peace operations, putem considera că scopul intervenției umanitare este acela de schimba caracterul statului în care se intervine astfel încât acesta să se integreze în ordinea internațională susținută prin intermediul ONU.

După cum se poate observa chiar în articolul 1 al Cartei, scopul păcii și securității reprezintă punctul de susținere al ordinii mondiale susținute de ONU. Ținând cont de acest lucru putem spune că ONU joacă un rol important în politica internațională atât din perspectiva guvernanței globale cât și din perspectiva Școlii Engleze în ceea ce privește existența unei societăți internaționale în starea de anarhie ce caracterizează sistemul de state suverane.

ONU stă baza la guvernanței globale datorită faptului că majoritatea actorilor internaționali se concentrează în jurul scopurilor și principiilor acesteia. Corelând rolul ONU cu definiția dată guvernanței globale de către Thomas Weiss se poate observa cum complexitatea întregului sistem ONU, de la dimensiunea juridică până la legăturile acesteia cu diferitele organizații internaționale autonome, ajută la menținerea și coordonarea eforturilor colective ale actorilor internaționali, statali și non-statali, în vederea rezolvării acelor probleme care nu pot fi gestionate individual de statele suverane, sprijinind acești actori prin valorile, regulile, normele, procedurile, practicile și politicile promovate de sistemul său. Guvernanța globală este un produs recent al politicii mondiale, iar existența acesteia se bazează pe obiectivele ONU, mai ales pe scopul menținerii păcii și securității. Coordonarea accentuată din prezent dintre actorii internaționali n-ar fi posibilă în contextul în care ordinea instituită de principalul scop al ONU nu ar fi prezentă.

Societatea internațională existentă în prezent a luat naștere odată cu crearea ONU. Statele fondatoare erau conștiente de pagubele produse de război și de necesitatea unor reguli acceptate reciproc de membrii comunității internaționale astfel încât acestea să nu se mai repete. Această teamă față de emergența unui alt război mondial a dat naștere interesului comun pentru menținerea păcii și securității internaționale și regulilor prin care acestea puteau fi realizate.

Deși au existat evoluții ale ONU în ceea ce privește unificarea lumii sub standardul valorilor promovate prin intermediul drepturilor omului, emergența unei societăți mondiale care să cumprindă întreaga omenire încă nu este posibilă. Totuși se poate vorbi despre o societate internațional solidaristă datorită impactului tot mai puternic al Declarației Universale a Drepturilor Omului și a normei intervenției ce s-a dezvolat și a fost implementată ci precădere după Războiul Rece. Bazele solidariste ale societății internaționale susținute prin intermediul sistemului ONU pot fi indentificate și în activitatea diferitelor agenții ale Organizației care se concentrează foarte mult pe coordonarea eforturilor colective ale statelor din Nordul global cu scopul facilitării dezvoltării în statele sărace ale Sudului global.

Luând în considerare faptul că ONU se bazează pe statele suverane, dar și importanța pe care Organizația o atribuie acestora, se poate spune că ordinea mondială susținută de ONU urmărește defapt să păstreze sistemul de state. În plus, dacă privim la scopurile primare ale societății internaționale și apoi la obiectivele și principiile ONU putem observa că aceste seturi sunt în totalitate compatibile. Din acest motiv Organizația Națiunilor Unite poate considerată nu doar principalul pilon al guvernanței globale ci și principalul punct de sprijin al actualei ordinii internaționale.

Integrarea Regională

Integrarea regională sau regionalismul este, după cum sugerează Bull, prima dintre aspectele definitorii ale emergenței neo-medievalismului. După cum se putea observa anterior, numărul organizațiilor ce presupun integrarea regională este astăzi destul de ridicat. Bull folosea Comunitățile Economice Europene pentru a-și susține teoria cu privire la neo-medievalism. Astăzi creșterea rapidă și complexitatea tot mai mare a acordurilor regionale au generat o dezbatere academică continuă privitoare la rolul și natura regionalismului, dar și asupra relevanței și impactulului acestuia asupra politicii mondiale și guvernanței globale. Acest fapt permite o analogie mai coerentă între ordine mondială curentă și alternativa de ordine susținută de neo-medievalism.

Astăzi regionalismul se întrepătrunde cu fenomenul globalizării. Interdependențele au devenit globale după Războiul Rece, și odată cu acestea, și provocările au căpătat o dimensiune globală. După cum susțin Nye și Keohane, guvernanța globală are scopul de a reglementa aceste interdependențe, de a guverna globalizarea(vezi p. 15).

Nu există un consens general în mediul academic cu privire atât la natura și mecanismele ce pun în mișcare regionalismul.

Tendințele recente de teoretizare ale regionalismului încercă să evite total aspectele geografice ale regiunilor și se concentrează mai degrabă pe caracterul politic și ideatic al acestora. Peter Katzenstein susține că "regiunile sunt construite politic".

Regionalismul este multidimensional, în cadrul său existând procese economice, politice și sociale între diferitele tipuri de actori. Din acest motiv, conform lui Björn Hettne și lui Frederik Söderbaum, o regiune poate fi identificată pe baza diferențierii sale de restul sistemului global, drept un subsistem teritorial coerent. Aceștia susțin că "atunci când diferite procese de regionalizare, în diverse domenii și la diferite niveluri, se intensifica și converg în aceeași arie geografică coeziunea și, prin urmare, caracterul distinctiv al regiunii în dezvoltare crește." Astfel regionalismul reprezintă acel proces "în care o zonă geografică este transformată dintr-un obiect pasiv într-un subiect activ capabil să articuleze interesele transnaționale din regiunea în curs de dezvoltare ".

După cum subliniam anterior, interdependența globală a determinat o diminuare a capacităților statelor cu privire la auto-guvernarea acestora, iar evoluția provocărilor globale a intensificat o cerere tot mai mare pentru instituții multilaterale care pot ajuta statele și societățile se ocupe de noile problemele.

Regiunile, indiferent de formele și dimensiunile lor, au dezvoltat o rețea din ce în ce complexă și mai strânsă a relațiilor dintre ele. Această rețea este definită de diferiți teoreticieni prin intermediul conceptului de interregionalism.

Interregionalismul este definit în mai multe moduri. Björn Hettne definește interregionalismul drept “instituțiile și organizațiile ce mediază între regiuni” (Hettne apud. Chen, 2005, p. 363). Interregionalismul poate fi, de asemenea, perceput în două moduri, din punctul de vedere al relațiilor interneționale. Există astfel relații interregionale și relații transregionale. Christopher Dent realizează o disticție foarte clară între cele două. Acesta definește interregionalismul drept “relația dintre două regiuni distincte, separate”, iar despre transregionalism Dent sugerează că acesta “implică stabilirea de spații comune între și de-a lungul regiunilor în care agenții constituenți(indivizi, comunități, organizații) operează și au legături asociative strânse între ei” (Dent apud. Chen, 2005, p. 364)

Heiner Hängii consideră că interregionalismul poate lua trei forme: “relații intre grupuri regionale; aranjamente biregionale sau transregionale; hibride precum relațiile dintre grupurile regionale și puteri unice”

Formele luate de aceste relații în curs de dezvoltare sunt multiple. Relațiile dintre diferitele grupări regionale s-au dezvoltat, de obicei, sub formă de summituri periodice. Aceste summituri se desfășoară între diferite organizații relevante. O mare parte dintre aceste relații dintre grupuri au fost conduse de UE. Astfel interregionalismul se desfășoară între UE-ASEAN, UE și Mercosur și Uniunea Africană și UE. Totuși, relații similare au apărut și între alte grupări, inclusiv reuniunea ASEAN-GCC sau reuniunile Mercosur-CER, ASEAN și Mercosur dar și UE-Mercosur.

Acordurile transregionale includ Reuniunea Asia-Europa (ASEM) și Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC), dar și altele. În cele din urmă, relațiile dintre grupurile regionale au devenit, tot mai frecvente luând forma unor de întâlniri regulate UE-Rusia, UE-SUA și ASEAN-Australia.

După cum susțineam mai sus regionalismul este important în ecuația dintre ordinea mondială și guvernanța globală mai ales atunci când este pusă în discuție dimensiunea economică a acestei relații, dar nu doar aceasta contează când se vorbește de regionalism.

Conform capitolului opt al Cartei ONU, subliniază faptul că organizații regionale se află în subordinea ONU, Consiliul de Securitate putând “folosi asemenea aranjamente regionale sau agenții pentru întărirea acțiunilor sub autoritatea sa”, acestea neputând întreprinde totuși acțiuni pe scena internațională fără acordul Consiliului de Securitate(ibidem). Astfel că regionalismul este integrat în ordinea mondială actuală prin subordonarea acestuia la principalul actor al guvernanței globale.

Ptin urmare, în cadrul guvernanței globale regionalismul joacă un rol important mai ales când funcționează în cadrul diferitelor rețele interregionale care pot facilita transferul de valori și propagarea intereselor economice, sociale sau politice, de la o regiune la alta. Astfel se poate spune că prin intermediul interregionalismului valorile care circulă în interiorul unor regiuni se pot transmite de-a lungul unui întreg lanț de organizații internaționale de integrare regională devenind din ce în ce mai globale, iar în urma acestui fapt, procesele de integrare economică, socială și politică pot căpăta un caracter global.

Totodată regionalismul poate genera contextul emergenței unor noi forme de loialități. Cel mai evident caz este cel al Uniunii Europene care susține cetățenia europeană.

Dezintegrarea statelor și restaurarea violenței internaționale private

În prezent posibilitatea apariției unor noi dispute între state este destul de redusă, dar conflictul interstatal reprezită încă o amenințare pentru ordinea internațională curentă. Politica internațională este măcinată în prezent de conflictele intrastatale care sunt tot mai frecvente. Aceste conflicte pun pericol atât stabilitatea regională cât și pe cea globală, dat fiind faptul că lumea este puternic conectată prin rețelele de interdependență globale, astfel că orice tulburare dintr-un colț al lumii are efecte rapide asupra comunității internaționale ca întreg.

Conflictele intrastatale duc de multe ori la împărțirea statului. Aceasta reprezintă cea de-a doua tendință spre neo-medievalism conform lui Hedley Bull.

După Războiul Rece, ordinea mondială se baza pe principiile liberale ale ONU, dar acestea nu au fost respectate în conformitate cu înțelesul lor, permițând astfel emergența unui haos ce s-a manifestat prin intermediul conflictelor etnice din interiorul statelor, acestea generând fragmentarea actualei ordini mondiale de jos in sus

Majoritatea grupurilor etnonaționaliste implicate în conflictele etnice din perioada anterioră Războiului Rece urmăresc instituirea unui stat nou.

Secesionismul reprezintă principalul mod prin care statele se dezintegrează. Acesta se manifestă de obicei prin divizarea statelor în cauză astfel încât să fie satisfăcute cererile de autonomie ale mișcării secesioniste . Totuși la baza acestei tendințe se află într-un fel sau altul anumite cauze legitime. Aceste cauze se concentrează în jurul principiului autodeterminării popoarelor.

Principiul autodeterminării, alături de celelalte 13 puncte ale doctrinei propuse de Woodrow Wilson în sesiunea comună a Congresului la 18 noiembrie 1918, a reprezentat baza pe care a fost creată Liga Națiunilor în urma Tratatului de la Versailles în iunie 1919. După Al Doilea Război Mondial, și eșecul Ligii Națiunilor, ONU moștenit principiul determinării care a fost invocat de mai multe ori între 1945 și 1990, atât în timpul decolonizării, prin împuternicirea acestuia de către Declarația privind Garantarea Independenței pentru Statele și Poparelor Coloniale care proclama că “toate popoarele au dreptul la autodeterminare” cât și odată cu destrămarea Uniunii Sovietice.

Autodeterminarea nu este un drept, deși este percepută ca unul. Autodeterminarea este un principiu ce este regăsit și în articolul 1 al Cartei Organizației Națiunilor Unite . Încadrarea autodeterminării în obiectivele ONU denotă importanța acestui principiu în menținerea ordinii mondiale.

Autodeterminare este definită în mai multe moduri. În primul rând, autodeterminarea poate fi definită în funcție de contextul interna sau extern. Autodeterminarea internă susține dreptul popoarelor de a-și alege independent de influențele străine statutul politic și modalitățile prin care să se dezvolte economic, social sau cultural. În ceea ce privește autodeterminarea externă, aceasta presupune dreptul popoarelor de a-și alege liber locul pe scena internațională.

Autodeterminarea nu înseamnă secesiune, dar de multe ori între cele două este percepută o relație de similaritate. Din acest motiv confundarea celor două concepte determină conflicte violente și haos în interiorul statelor ca și corpuri politice . Secesiunea reprezintă mai degrabă aplicarea extremă a principiului autodeterminării. Conform lui Alexis Heraclides, secesiunea “implică dorința de separare teritorială din partea unui grup în ceea ce privește o regiune care constituie un teritoriu metropolitan al unui stat”. Acesta subliniază faptul că secesiunea include: un grad de legitimitate in grup care susține scopurile și mijloacele conflictului, o amenințare militară credibilă și un sport tangibil sau politic de la statele externe (Hiraclides apud. Carment, 2003, p. 25)

Secesiunea are două sensuri conform lui Alexis Heraclides. Secesiunea stricto sensu reprezintă “un tip special de separatism teritorial în care sunt implicate statele”. Acest separatism teritorial se manifestă ca o “mișcare abruptă, unilaterală, prin care o regiune aflată pe teritoriul unui stat suveran încearcă să își câștige independența”(ibidem.). Mișcarea secesionistă “se opune “Centrului”, guvernului central al statului”(ibidem.), reprezentând o amenințare pentru acesta “nu doar când scopurile, ci și mijloacele sunt legitimate de către majoritatea oamenilor pe care pretinde sa-i reprezinte”(ibidem.). Stricto sensu, “secesiunea este un act oficial de declarare a independenței de către regiunea în cauză” (ibidem.). În sens larg, “secesiunea reprezintă o activitate politică de natură violentă sau neviolentă, îndreptată spre obținerea independenței sau a unei oarecare forme de autonomie față de un stat binațional sau de un sistem federal multi-statal”.

Bull susținea că violența internațională privată reprezintă o tendință spre neo-medievalism datorită prezenței tot mai accentuate a unor grupuri politice ce folosesc violența punând sub semnul întrebării monoplul statului asupra folosirii forței.

În prezent principalele grupuri non-statale armate care pun sub semnul întrebării monopolul statului asupra folosirii forței, atât în cadrul statelor cât și ca politica externă, sunt rebelii sau luptătorii de gherilă(RENAMO în Mozambique, FMLN în El Salvador, UNITA în Angola, Armata Zapatistă a eliberării Naționale din Mexic, Armata Revoluționară a Columbiei, FARC și ELN în Colombia, Rebelii Maoiști în India și Nepal sau un număr de mișcări rebele în Republica Democrată Congo, susținute de Rwanda și Uganda, dar și mișcările separatiste Armata Sud Sudaneză, SPLA, în Southern Sudan, POLISARIO în Sahara de Vest, GAM in Aceh/Indonesia, Tigrii Eliberării ai Tamil Eelan în Sri Lanka sau Armata de eliberare din Kosovo, UÇK), milițiile( Ku Klux Khan în SUA; Pagad în Africa de Sud; extremiștii de dreapta, Mână Albă în Guatemala; Brigada Răzbunării Turce anti-Kurdă, TIT; Asociația de Apărare Ulster în Irlanda de Nord etc.), șefii de clan care conduc diferite triburi, în special în Africa sub-Sahariană, Asia Centrală sau în regiunea Pacificului(Tuareg în Mali; Baganda în Uganda; Zulu în Africa de Sud; Pashtun de-a lungul graniței dintre Pakistan și Afganistan), liderii militari sau warlorzii(Mohammed Farah Aidid în Somalia; Charles Taylor în Liberia, Laurent-Désiré Kabila în Zaire și Congo; sau Abdul Rashid Dostum în Afganistan), teroriștii(Al Qaida, IRA, PKK-ul Kurd, ETA Bască, Facțiunea Armata Roșie din Germani, sau Action Directe în Franța), criminalii sau structurile de tip mafiot(de la cartelurile de droguri din Mexic și Columbia, la mafiile intaliene, Yakuza japoneză, Triada Chinezească și mafia rusească), mercenarii și companiile de securitate privată, precum și jefuitori.

Principalele caractersitici ale grupurilor non-statale înarmate sunt conform lui Ulrich Schneckne: “(1) dorința și capacitatea acestora de a folosi violența în urmărirea obiectivelor lor, (2) nu sunt integrate în instituțiile de stat formalizate precum armatele regulate, gărzile prezidențiale, poliția sau forțele speciale, (3) posedă un anumit grad de autonomie privitoare la politică, operațiuni militare, resurse și infrastructură, și (4)sunt modelate printr-o relație sau structură organizațională care există de-a lungul unei perioade specifice de timp”. Totuși chiar dacă acestea funcționează separat de structurile statului, există uneori situații în care are loc un contact formal sau informal între oficiali ai statului și aceste grupări din motive ideoligice sau din intereseul propriu al unora sau al celorlalți, sub forma intermediul corupției, legăturilor familiale sau a clientelismului(ibidem.).

Dată fiind natura acestor grupări, conflictele curente nu se mai desfășoară după aceiași logică care definește și conflictele dintre state. Participanții la diferitele confruntări militare contemporane nu sunt organizați pe principiile ierahice ale armatelor statale, aceștia acționează haotic și direct, fără un punct de comandă foarte coerent care să gestioneze activitatea militară într-un mod birocratic. Scopurile părților implicate în conflicte contemporane se concentrează asupra preluării controlului unui teritoriu sau a resurselor ce se regăsesc în acesta . Civilii ce cad victime acestor conflicte sunt uciși cu un scop spre deosebire de cazul războiului interstatal care produce victime colaterale în rândul civilior, astfel că în prezent procentul civililor ce cad victime războiului este de 90% față de raportul deceselor de 9 la 1 dintre soldați și civili de la începutul secolului(ibidem.).

După cum se observă, o parte din grupurile care folosesc violența internațională privată se află și micșări care urmăresc secesiunea. Astfel se poate spune că tendința de dezintegrare a statelor funcționeaă astăzi, în anumite cazuri în paralel cu violența internațională privată. Din acest motiv cele două tendințe spre neo-medievalism pot fi considerate drept o singură tendință ce se manifestă sub forma a ceea ce unii teoreticieni numesc“noile războaie”.

Vechile războaie erau purtate între state cu armate regulate. Dar, după cum se observă în prezent, acest tip de război este din ce în ce mai inexistent. Noile războaie sunt specifice perioadei Post-Război Rece. Acestea au loc în interiorul statelor, și pot influența foarte ușor politica regională sau globală datorită caracterului transnațional al unora dintre grupările implicate. În ceea ce privește părțile implicate, în cadrul noilor războaie acestea nu sunt doar state ci și alte tipuri de grupări care nu dețin autoritate statală. Din scest motiv se poate spune că noile războaie sunt războaie neregulate. Emergența acestora a fost facilitată de globalizarea accentuată ce a început să se manifeste după Războiul Rece. Datorită acesteia statul și-a pierdut rolul principal pe care îl avea în asigurarea securității pentru cetățenii săi , intervenind pe lângă acesta și alte forțe internaționale care puteau indeplini astfel de sarcini.

În primul deceniu de după terminarea Războiului Rece a existat un val puternic de “violențele politice, criminale sau chiar recreaționale”, dar acestea au fost limitate geografic, la nivel local, singura excepție fiind terorismul bazat pe motivații religioase . Acesta este motivul pentru care nu se putea vorbi despre pace în mai multe parți ale lumii în anii 1990. Conflicte intrastatale au avut loc în Croația, Rusia, Iran, Irak, Iran, Israel, Iugoslavia, Turcia, Afganistan, Bangladesh, Cambodia, India, Indonezia, Myanmar, Filipine, Sri Lanka, Alegria, Angola, Liberia, Sierra Leone, Somalia, Sudan, Columbia, Guatemala și Peru.

După cum susținea Hedley Bull în The Anarchical Society, existența societății internaționale nu presupune neapărat dispariția războiului, acesta reprezentând o constantă în relațiile internaționale. După cum se observă efectele noilor războaie sunt paradoxale în ceea ce privește societatea internațională și guvernanța globală, contestându-le și confirmându-le în mod simultan pe acestea dar și rolul statului în politica internațională.

Dezintegrarea statelor și emergența violenței internaționale private au implicații atât asupra guvernanței globale cât și asupra societăți internaționale. Ținând cont de faptul că de cele mai multe ori mișcările secesioniste produc noi state, care au ca scop promovarea mai eficientă a intereselor diferitelor popoare, care în interiorul vechilor state nu erau destul de susținute, din punctul de vedere al politicii interne cât și din perspectiva politice externe, se poate spune dezintegrarea statelor facilitează perpetuarea și extinderea societății internaționale. Acest fapt are costurile sale care se traduc în termeni de fragmentare a ordinii mondiale. Desigur, atunci când se manifestă emergența unor noi state pe baza principiului autodeterminării se poate spune că se confirmă importanța statului westfalic în politica internațională, dar folosirea acestui principiu într-un mod incoerent și fraudulos ar putea produce în viitor o stagnare a globalizarii ținând cont de faptul că cele două procese sunt contradictorii(vezi p. 29). În timp ce secesionismul sau dezintegrarea caută să întărească statutul statelor în relațiile internaționale, grupările violente internaționale private pun sub semnul întrebării ordinea internă a statelor și rolul extern al acestora, dar și ordine internațională, când vine vorba de purtarea războiului prin contestarea monopolului statului în ceea ce privește folosirea legitimă a forței atât la nivel intern cât și la nivel internațional.Violența internațională privată se manifestă în prezent sub diferite forme. Grupările mafiote și cartelurile de droguri au o importanța aparte în relațiile internaționale, iar activitatea acestora este încadrată foarte clar în categoria criminalității organizațe transfrontaliere. Răspândirea acesteia este legată în mod direct de evoluțiile curente ale globalizării, acesta fiind motivul pentru care criminalitatea organizată transfrontalieră este considerată ‘latura întunecată a globalizării’(ibidem.). Eforturile globale ale statelor de a combate aceste forme de violență internațională privată indică faptul că societatea internațională protejează monopolul statului asupra folosirii forței, iar acest lucru denotă dorința statelor de a a-și proteja suveranitatea în fața acestor grupuri.

Totuși, cea mai prezentă formă de violență internațională privată este în prezent terorismul global. Acesta a determinat o coordonarea globală puternică a statelor în ceea ce privește combaterea sa, cunoscută su denumirea de War on Terror sau Global War on Terror, coordonarea care a generat nu de multe ori o apropiere puterile divergente din sistemul internațional curent, Rusia și SUA.

Guvernanța economică, societatea civilă globală și unificarea tehnologică a lumii

Transnanționalismul este definit de Timothy Sinclair drep “o modalitatea de a înțelege guvernanța globală ce se concentrează nu asupra instituțiilor internaționale sau statelor naționale în sine, ci asupra celorlalți agenți și procese”(Sinclair apud. Weiss, 2013, p.57). Bull încadrează în categoria organizațiilor transnaționale corporațiile multinaționale, mișcările politice, organizațiile non-guvernamentale internaționale, asociațiile religioase, agențiile inter-guvernamentale, definindu-le pe acestea drept acele organizații “care operează dincolo de granițele internaționale, uneori la scară globală, care caută pe cât de mult posibil să desconsidere aceste granițe, și care servesc la stabilirea legăturilor dintre diferitele societăți naționale, sau între secțiunile acestor societăți”(vezi p. 22. Acestea “evită” sistemul de state, dar în același timp “contribuind direct la împletirea împreună a societății globale sau economiei globale”(vezi p. 22).

Ținând cont de aceste aspecte, putem spune că organizațiile transnaționale facilitează guvernanța globală prin menținerea laolaltă a societății globale. În jurul Organiației Națiunilor Unite sunt concentrate mai multe agenții trasnaționale precum Banca Mondială, FMI sau OMC care sunt autonome față de ONU și se adresează întregii comunități internaționale. Aceste organizații au în general o dimensiune economică și financiară. FMI de exemplu urmărețte “implementarea viziunii dezvoltării conduse de piață mai mult decât de stat[…]începând cu America Latină și Africa în anii ’80 în contextul unei crize de debit”, îndreptându-și atenția, alături de Banca Mondială, “înspre economiile aflate în tranziție după 1989 și mai recent înspre Asia de Est”, aceste două agenții internaționale se concentrează în special pe “privatizarea serviciilor și bunurilor publice, liberalizarea comerțului, finațelor și producției, absența reglementărilor în domeniul muncii și mediului și descurajarea generală a activismului statului în domeniul public”(Thomas apud. Lawson, 2010, p. 137).

Practic economia globală, chiar dacă nu poate fi reglementară internațional, funcționează destul de coerent în rețeaua guvernanței globale datorită acestor instituții care au devenit mai puternice odată cu sfârșitul Războiului Rece. Un element important cu privire la importanța acestor agenții transnaționale guvernamentale este modul în care acestea se raportează la rolul statului în privința economiei naționale, deoarece în unele cazuri acestea au o influența destul de mare asupra unor state impunând-le acestora anumite măsuri referitoare la modul în care ar trebui să gestioneze anumite probleme economice interne(ibidem.).

În ceea ce privește companiile multinaționale, nu există o definiție foarte clară a acestora, “dar în cel mai clar cază o corporație multinațională(MNC) este o corporație largă ce operează la un nivel mondial ăn multe țări simultan, cu facilități și angajați ficși în fiecare”. În present există zeci de mii de astfel de corporații transnaționale în toată lumea(ibidem.).

Corporațiile multinaționale joacă un rol important în relațiile internaționale contemporane. Unii le percept drept agenți ai guvernelor statelor unde își au sediul principal, susținându-se că acestea servesc în cele din urmă autoritatea statului din care provin, dar există și reversal acestei concepeții, cum că unele intervenții ale statelor în politica internațională favorizează defapt interesele private ale corporațiilor multinaționale(ibidem. P. 342). Există însă și perspective diferite asupra corporațiilor multinaționale care consideră că acestea nu au loialități față de vreun stat fiind de sine stătătoare, la baza activității lor globale aflându-se interesele individuale ale unor acționari (ibidem.), excepție făcând doar un număr limitat de corporații multinaționale care sunt deținute de state(ibidem.). Există însă unele corporații transnaționale independente precum Shell Oil care au o putere economică destul de mare încât o depășesc cu mult pe ce a majorității statelor sărace(ibidem.). Corporațiile multinaționale cu o putere economică asemnătoare celei deținute de Shell Oil sunt implicate puternic în interdependența globală, urmărind ca sistemul international să fie stabil în ceea ce privește securitatea și relațiile comerciale și financiare, astfel încât piața să funcționeze de la sine pentru a putea beneficia din plin de pe urma activității economice(ibidem.).

În ceea ce privește implicațiile corporațiilor multinaționale asupra relațiilor transnaționale, acestea sunt definite de infrastructura de afaceri a acestora. Prin faptul că aceste corporațiile multinaționale dețin subsidiare în multe state ale lumii se realizează legături dincolo de granițele naționale între diferite grupuri de persoane(ibidem. p. 143).

Atât agențiile internaționale guvernamentale economico-financiare cât și corporațiile multinaționale sunt importante în ceea ce privește evoluția spre neo-medievalism a ordinii mondiale de după Războiul Rece. În primul rând, acestea joacă un rol important în dualitatea de revednicări universaliste concurente prin faptul că susțin primatul economiei de piață în fața statului suveran. Cu alte cuvinte acestea doresc implicare cât mai redusă a statului în economiile naționale. În al doilea rând atât agențiile internaționale guvernamentale cât și corporațiile multinaționale generează autorități suprapuse, agențiile internaționale economico-financiare prin influența pe care o au asupra politicilor economice ale anumitor state, iar corporațiile multinaționale prin implicațiile puterii lor economice în cadrul și în afara statului. În ultimul rând, acestea generează loialități multiple prin eficiența și capacitatea acestora de a oferii bunuri și servicii oriunde în lume.

Cea de-a doua latura a organizațiilor trasnanaționale sunt acele organizații care nu urmăresc să facă profit și nici nu au o latură guvernamentală. Din aceasta catergorie fac parte mișcările sociale, organizațiile internaționale non-guvernamentale, organizațiile sociale și grupurile religioase și naționaliste. Acestea pot fi încadrate în ceea ce se numește societatea civilă globală.

În sens larg societatea civilă poate cuprinde, pe lângă grupurile menționate mai sus, “orice companie privată sau asociație, piețe nereglementate, cluburi și asociații de caritate, grupuri anarhiste sau organizații criminale ale căror activități variază de la traficul de arme, droguri și oameni până la terrorism”. Dar numai o parte dintre aceste organizații sunt recunoscute ca atare de ONU, care le oferă un statul de ONG cu rol consultativ, dacă acestea îndeplinesc anumite criterii(ibidem.). Mary Kaldor consideră că ideea de societate civilă globală este legată de sfârștiul Războiului Rece, deoarece acesta “a permis domesticirea relațiilor internaționale și participarea cetățenilor, și grupurilor de cetățeni la nivel internațional”, acest “nou înțeles al societății civile oferind posibilități extinse pentru emanciparea umană”(Kaldor apud. Chandler, 2004, p. 1-2). În prezent numărul ONG-urilor este de ordinul milioanelor, dar doar o mică parte dintre acestea acționează internațional.

Bull sublinia faptul că proximitatea produsă unificarea tehnologică a lumii va avea efecte paradoxale asupra acesteia, generând atât unificarea umanității dar și fragmentarea acesteia datorită apariției unor noi tensiuni globale(vezi p. 23) În prezent unificarea tehnologică este reprezentată cel mai bine de prezența globală a internetului, aceasta facilitând în mod categoric de procesul de globalizare. Acest lucru este subliniat și de Robert Keohane și Jospeh Nye care susțin că “revoluția informației este în inima globalizării economice și sociale”, deoarece aceasta “a făcut posibilă organizarea transnațională a muncii și extinderea piețelor, facilitând astfel o nouă diviziune internațională a muncii” ( Keohane & Nye apud. Ferguson & Mansbach, 2004, p. 284).

Stephen Kobrin sugerează că revoluția informației a facilitat apariția noi actori internaționali pe scena internațională, fapt care reprezintă un pericol pentru sensul teritorialității statale ținând cont de implicațiile acestora asupra gestionarii afacerilor internaționale(vezi p. 24-25). Acest fenomen a fost influențat și de “dimensiunea majoră a economiei mondiale postmoderne, digitalizarea comerțului și emegrența rețelelor electronice globale, care fac problematică distincția public-privat” (Kobrin apud. Ferguson & Mansbach, 2004, p. 284).

După cum reiese din cele susținute de Keohane, Nye și Kobrin, între actuala guvernanță economică și unificarea tehnologică reprezentată de rețelele electronice globale există o legătură foarte strânsă. În acest context putem reveni la discuția lui Bull despre tensiunile determinate de unificarea tehnologică la scară globală. În primul rând internetul reduce distanțele geografice dintre indivizi aproape la zero. Odată cu acest fapt sunt reduse și distanțele culturale. Această apropiere nu reduce și diferențele dintre insideri și outsideri, astfel că odată ce indivizi au acces internet, aceștia au acces și la expunerile culturale diverse ce sunt găzduite de acestea. Acest lucru generează tensiuni puternice între diferitele societăți.

Totodată, internetul subminează capacitatea statelor de a proteja proprietatea intelectuală a cetățenilor și corporațiilor, făcând ca toate negocierile dificile pe această temă din GATT și apoi din WTO să nu mai aibă efect în prezent, pirateria cibernetică devenind astfel o obișnuință.

Astăzi internetul descentralizează mai puternic producția de informație, iar rețelele împuternicesc dramatic grupurile sociale precum Zapatiștii Mexicani sau Indienii Cree din Canada în relația cu guvernele lor. Din acest motiv putem spune că internetul joacă un rol important pentru societatea civilă globală. Membrii acesteia nu doar că folosesc internetul pentru a-și exprima pozițiile politice sau ideologice, ei îl folosesc de asemenea pentru a mobiliza și coordona activitățile cu scopul de a-și susține revendicările sau de a răsturna regimurilor existente. Spațiul cibernetic este neprețuit mai ales pentru mobilizarea acelora care au scopuri comune, dar care sunt dispersați din punct de vedere geografic, fie că e vorba despre protestatarii anti-globalizare sau campanii precum cea care a determinat ratifiarea Tratatului privind Minele de Teren(ibidem.).

Prin urmare, “tehnologiile informației și cominicației, în principal internetul, au facilitat noi forme de expresie și de conectare între grupuri și au generat spații publice noi care nu sunt ușor controlate de către stat și elitele conducătoare” (Peter J. Smith și Elizabeth Smythe apud. Ferguson & Mansbach, 2004, p. 290). Tehnologia ajunge astfel să participe în mod direct la la desfășurarea societății civile globale și la guvernanța globală prin extinderea permanentă a gamei de actori non-suverani.

Internetul sau spațiul cibernetic are și părți negative. În cadrul acestuia se pot comite crime, acte teroriste și chiar războie. Astfel că societatea modernă, în special domeniul servicilor, poate fi pusă în pericol de diferitele forme ale atacurilor cibernetice. Acestea pot cauza distrugerea informației și a infrastructurii, manipularea eronată a acesteia, dereglarea comunicarii, tranzacțiilor economice și informațiilor publice, exploatarea informației sensibile, de proprietate sau a celei clasificate.

Din perspectiva lui Thomas Weiss, numărul tot mai mare de actori non-statali de tipul corporațiilor multinaționale și organizațiilor internaționale non-guvernamentale reprezintă, alături de evoluția tehnologiei și a multiplelor forme de interdependență o provocare pentru formele guvernamentale de organizare internațională care asigură actuala ordinea interațională.

Societatea civilă poate influența guvernanța globală prin intermediul activiștilor și al factorilor de decizie politică. În ceea ce privește actorii de natură economică, aceștia participă la guvernanța globală prin urmărirea permanentă a profitului și prin investițiile pe care le fac(ibidem.).

Organizațiile internaționale guvernamentale, corporațiile multinaționale și organizațiile internaționale non-guvernamentale pot ajuta la rezolvarea problemelor generate de disparitățile semnificative în ceea ce privește puterea și influența dintre state prin implicarea individuală sau colectivă, desigur, în funcție de domeniu, locația geografică și sincronizarea care există între acestea(ibidem.). Din acest motiv, susține Weiss, “lumea din ziua de astăzi este guvernată printr-o peticire indistinctă și complicată de autoritate ce este difuză și contingentă”(ibidem.). Prin urmare, existența diferitelor forme de autoritate generate de organizațiile transnaționale determină un caracter foarte descentralizat al guvernanței globale.

Studiul de caz – Intervenția umanitară din Libia din 2011

Scurtă prezentare a defășurării evenimentelor

Evenimentele din Libia au avut loc în contextul Primăverii arabe, emergența acestora fiind determinată de acest fenomen care la s-a manifestat inițial în Tunisia, Yemen și Egipt.

Pe data de 15 februarie 2011, în Bengazi a avut loc o demonstrație la care au participat majoritea libienilor din oraș. Aceasta a fost declanșată de arestarea unui avocat, și activist pentru drepturile omului, Fathi Terbil, cunoscut pentru criticile acestuia față de politica guvernului libian. Deși la scurt timp poliția l-a eliberat pe Fathi Terbil, libienii din Bengazi au continuat să protesteze, mișcarea evoluând către un protest general îndreptat împotriva guvernului și liderlui Muammar Gaddafi.

Protestatarii susțineau nevoia unei schimbări în conducerea statului, deținută timp de 42 de ani de Gaddafi. La început protestele s-au desfășuat în mod pașnic, dar în timp numărul protestatarilor s-a mărit considerabil, iar odată cu acest lucru, evenimentele au luat dimensiune tragică. La 17 februarie existau proteste masive în cateva orașe, dar într-un interval de o săptămână, acestea s-au extins tot în țară. Pe măsură ce numărul protestatari devenea tot mai mare Gaddafi devenea din ce în ce mai îngrijorat de soarta regimului său, astfel că într-un final acesta a ordonat trupelor sale să disperseze protestele în masă.

Pentru menține controlul asupra conducerii țării Gaddafi a ordonat trupelor sale să ia toate măsurile necesare. Astfel că alături de folosirea forței militare, Gaddafi a încercat să blocheze într-un fel sau altul liniile de comunicații.

Evenimentele au degenerat în insurgență și conflict armat. Rebelii au înființat propriul guvern numit Consiliul Național libian sau Consiliul Național de Tranziție (CNT) la 27 februarie. Acesta era condus de fostul ministru al justiției Mustafa Abdel Jalil și avea sediul la Benghazi. Benghazi a devenit astfel zona controlată de rebelii libieni.

Simțindu-și puterea amenințată Gaddafi a ordonat fără milă trupelor sale să trage și să ucidă pe oricine care i se opune . La sfârșitul lunii februarie numărul celor decedați se apropia de 1000 de oameni.

Răspunsul la acțiunile brutale ale regimului Gaddafi nu întârziat să apară astfel că la data de 26 februarie 2011, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 1970 care impunea un embargo asupra armelor, înghețarea conturilor lui Gaddafi și apropiaților săi din guvernul libian, interzicându-le acestora să călătorească, cerând în același timp ajutor umanitar din partea comunității internaționale pentru Libia. De asemenea, rezoluția cerea de asemenea ca Gaddafi să fie anchetat la Curtea Penală Internațională. Prin apelul Ligii Arabe la capitolul VII, articolul 42 al Cartei Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate a adoptat o nouă rezoluție, cunoscută sub numele de Rezoluția 1973, prin care cerea protecția civililor, o zonă de interdicție aeriană în Libia, și punerea în aplicare a clauzelor menționate în Rezoluția 1970. Zona de interdicție aeriană avea scopul de a preveni uciderea civililor libieni cu ajutorul mijloacelor militare aeriene aflate sub comanda regimului Gaddafi.

În dimineața zilei de 19 martie 2011, coaliția de forțe condusă de Statele Unite, Marea Britanie și Franța a lansat Operațiunea Odyssey Dawn. Acestea au intrat în Libia concentrându-se în special pe forțele guvernamentale libiene. Această invazie a fost legitimată pe baza pe baza aplicării Rezoluției 1973. După cinci zile, controlul intervenției umanitare din Libia a fost preluat de forțele de coaliție NATO prin Operațiunea Unified Protector. Aceasta a fost lansată la 24 martie. NATO a preluat comanda operațiunilor navale și în următoarea zi pe cea a operațiunilor aeriene. Luptele din Libia s-au încheiat la sfârșitul lunii octombrie, imediat după moartea lui Moammar Gaddafi. La 31 octombrie NATO a încetat oficial toate operațiunile militare din Libia. Deși noul guvern libian a cerut ca NATO să-și extindă misiunea din Libia până la sfârșitul anului 2011, Consiliul de Securitate a votat la 27 octombrie încetarea operațiunilor militare ale NATO în Libia la data de 30 octombrie.

La baza acestei intervenții umanitare a stat doctrina Responsabilității de a Proteja(Responsability to Protect) propusă de Comisia Internațională privind Intervenția și Suveranitatea Statului(ICISS) prin raportul din decembrie 2001. Conform acestei doctrine, în cazul încălcării drepturilor omului de către un stat, comunitatea internațională poate intervenii pentru a proteja populația aflată în pericol fără ca aceasta acțiune să fie considerată o încălcare a suveranității statului în cauză.

Guvernanța globală a funcționat în cazul intervenției din Libia, deoarece a existat un (1) efort colectiv al comunității internaționale în ceea ce privește (2) problema protejării populației Libiene în fața forțelor armate de sub comanda lui Gaddafi. (3) Părțile implicate în rezolvarea acestei probleme au putut (4) furniza protecție și asistență umanitară populației chiar dacă acestea nu au funcționat asemenea unor (5) structuri statele care să ofere aceste servicii sub incidența unei ordini interne. La baza cooperării internaționale, care a facilitat intervenția umanitară, au existant o serie de (6) valori, reguli, norme, proceduri, practici, și politici comune în baza cărora s-a urmărit stabilizarea (7) ordinii globale care era pusă în pericol de instabilitatea din Libia, văzută într-un contexul Primăverii Arabe care a zdruncinat puternic structurile sociale și politce ale multor state din Orientul Apropiat.

În continuare voi analiza posibilitatea interpretării intervenției din Libia, ca și acțiune intreprinsă sub incidența fenomenului de guvernanță globală, prin intermediul neo-medievalismului aplicând cele cinci tendințe ce îl caracterizează cu scopul de a observa funcționează în cadrul acestui eveniment internațional autoritățile suprapuse, loialitățile multiple și dualitatea revendicărilor universaliste concurente.

Aplicarea modelului teoretic pe caz

După cum am observat anterior ONU joacă un rol important pe scena internațională astăzi când vine vorba de intervențiile umanitare, fiind sursa legitimității acestora. La baza deciziilor luate de Consiliul de Securitate al ONU au stat evenimentele ce au caracterizat fenomenul numit Primăvara Arabă, un val de proteste și demonstrații anti-guvernamentale ce au avut loc de-a lungul Africii de Nord și Orietului Mijlociu începând cu luna decembrie a anului 2010.

Totuși, interveția din Libia a fost condusă forțele coaliției NATO. Aceasta nu s-a bazat pe un mandatul ONU sau altor instituții internaționale abilitate, ci doar pe sprijinul acestora. Ținând cont de posibilitatea ca numărul de victime să ajungă destul de mare, intervenția în Libia a fost justificată pentru a preveni creșterea de acestui număr. Astfel, din punct de vedere moral, intervenția a fost realizat pentru a salva civilii libieni de atrocitățile regimului Gaddafi. Dată fiind incapacitătea ONU de a rezolva conflictul din Libia, Consiliul de Securitate a sprijinit NATO în vederea preluării operațiunii militare în curs de desfășurare de la forțele coaliției conduse de Franța, Marea Britanie, și Statele Unite.

Alături de Organizația Națiunilor Unite, organizațiile regionale relevante precum Liga Statelor Arabe, Uniunea Africană, Organizația Conferinței Islamice și Uniunea Europeană au jucat un rol semnificativ în ceea ce privește intervemția umanitară din Libia și sprijinirea anterioară a acesteia.

Pe 22 februarie 2011, Liga Statelor Arabe a suspendat Libia din cadrul organizației. În următoarea zi Consiliul de Pace și Securitate al Uniunii Africane a lansat o declarație susținâd că “aspirațiile poporului din Libia pentru democrație, reformă politică, dreptate și dezvoltare socio-econonică sunt legitime”, declarând în același timp că “condamnă puternic folosirea excesivă și nediscriminatorie a forței și a armelor letale împotriva protestatarilor pașnici”.

În ceea ce privește Organizația Conferinței Islamice, aceasta a lansat o declarație similară (ibidem.). La 1 martie Adunarea Generală a ONU a suspendat Libia din Consiliul ONU pentru Drepturilor Omului.

Situația din Libia s-a înrăutățit în câteva săptămâni, iar organizațiile regionale au început să pună din ce în ce mai multă presiune pe Consiliul de Securitate al ONU. La 7 martie 2011, Consiliul de Cooperare al Golfului i-a cerut Consiliului de Securitate să ia toate măsurile necesare pentru a-i proteja pe civili, incluzând în această cerere și stabilirea unei zone de interdicție aeriană deasupra Libiei. Pe data de 8 martie, Organizația Conferinței Islamice a lansat o declarație prin care susțnea inițiativa instituirii unei zone de interdicție aeriană, respingând însă posibilitatea oricărei intervenții militare în Libia .

Totuși, Uniunea Africană și-a susținut “angajamentul puternic de a respecta unitatea și integritatea teriotorială a Libiei, precum și respingerea oricărei intervenții militare străine, indifferent de forma sa”, spre deosebire de apelurile la necesitatea intervenției umanitare în Libia pe care Liga Statelor Arabe le-a facut în cele din urmă.

Liga Statelor Arabe însă a jucat poate unul dintre cele mai importante roluri în ceea ce privește intervenția umanitară din Libia. Astfel că pe 12 martie, aceasta a făcut un gest fără precedent prin apelul făcut Consiliului de Securitate al ONU pentru a fi stabilită o zonă de interdicție aeriană și arii de siguranță pentru a proteja civilii libieni . Liga Statelor Arabe și-a declarant angajamentul de a proteja unitatea, integritatea teritorială și independența politică a Libiei și dezacordul față de toate formele de intervenție străină în teritoriul acesteia. Astfel Liga Statelor Arabe a decis să: “apeleze la Consiliul de Securitate al ONU pentru ca acesta să-și asume responsabilitatea în ceea ce privește deteriorarea situației din Libia, și să ia măsurile necesare de a impune imediat o zonă de interdicție aeriană asupra aviației militare libiene și să stabilească o zone de siguranță în ariile expuse la bombardamente ca măsură de precauție ce permită protecția populației libiene și cetățenilor străini în Libia”, și “să coopereze și să comunice cu guvernul rebel oferind populației libiene sprijin urgent și continuu, precum și protecția necesară în fața violărilor serioase ale drepturilor omului și crimelor grave comise de autoritățile libiene, care și-au pierdut legitimitatea în mod consecvent”(ibidem.).

Astfel că la baza Rezoluției adoptate de ONU la 17 martie 2011 au stat condamnările aduse acțiunilor lui Gaddafi de către Liga Statelor Arabe, Uniunea Africană. Organizația Conferinței Islamice, dar în special cerințele lansate de Liga Statelor Arabe față de Consiliul de Securitate cu privire la zona de interdicție aeriană și zonele de siguranță pentru civili.

Libia reprezenta în timpul crizei umanitare din 2011 un spațiu de interes comun pentru Organizația Națiunilor Unite, cele trei organizații regionale, statele din componența acestora și populația libiană. Datorită acestui fapt cele trei organizații și-au concentrat discursul în jurul unor interese comune precum protejarea cetățenilor libieni și menținerea integrității teritoriale și a independenței acestui stat. Atitudinea individuală a statelor membre ale celor trei organizații regionale nu s-a făcut simțită foarte mult în ceea ce privește declanșarea intervenției umanitare din Libia. Astfel putem identifica neo-medievalismul în acest context prin faptul că statele suverane nu s-au implica în mod direct, ci prin punerea în comun a suveranității acestor într-un efort comun al celor trei organizații regionale.

În ceea ce privește tendința de dezintegrare a statelor, ca și element definitor pentru neo-medievalism, aceasta nu s-a manifestat în parametrii a ceea ce se numește auto-determinare sau secesionism, ci mai degrabă prin intermediul unei revoluții. Dar, asemenea celorlalte revoluții ce au caracterizat Primăvara Arabă, și revoluția din Libia viza democrația. Acest lucru și faptul că în timpul protestelor a fost instituit un guvern paralel, al rebelilor, face ca situația conflictuală să fi considerată drept o ruptură în interiorul societății libiene, deoarece au existat în același timp două forme de autoritate care se aflau în conflict în interiorul aceluiași stat.

Violența internațională privată s-a manifestat prin prezența mercenarilor angajați de guvernul libian pentru a reprima masele de protestatari. Aceștia proveneau din mai multe state ale continentului african, dar și din Europa. Conform unui expert mercenarii europeni proveneau din Belarus, Serbia sau Ucraina, dar și din Polonia, Anglia, Franța, Belgia sau Grecia. Conform aceleiași surse, după dezertări majore, armata lui Gaddafi mai număra doar 25.000 de soldați. Acesta însă beneficia de ajutorul milițiilor conduse de fii săi care numărau între 35.000 și 50.000 oameni(ibidem.). Un număr foarte mare de mercenari care s-au alăturat lui Gaddafi a provenit din membrii tribului Tuareg care se întinde în Nordul Africii între Mali, Algeria și Niger. Motivul pentru care Gaddafi folosea acești mercenari a fost determinat de faptul că acesta nu avea încredere în soldații libieni rămași . Putem spune pe baza acestor informații că odată ce guvernul libian a pierdul susținerea armatei populare, monopolul statului asupra folosirii forței a dispărut fiind înlocuit de forțele mercenare ale lui Gaddafi. Întrucât nici despre rebelii și nici despre mercenarii nu se putea spune că reprezentau statul libian războiul dintre aceste două forțe poate fi catalogat unul neregulat. Astfel că putem considera că războiul civil din libia a fost un război “nou”, și, după cum am discutat anterior, acesta este unul dintre caracteristicile definitorii ale neo-medievalismuli

Libia, ca furnizor de petrol în țările dezvoltate, are un rol important și o poziție strategică pentru acestea. Companiile petroliere importante din Libia, precum Waha Oil Company, Arabian Gulf Oil Company și Sirte Oil Company au o relație destul de apropiată de principalele state ale lumii. Din acest motiv sursele de pertrol din Libia au prezentat întotdeauna interes pentru state ca SUA. Prin urmare, prezența trupelor NATO în Libia în timpul acestei revoluții, sub pretextul protejării civililor în fața trupelor lui Gaddafi, nu este nemotivată dintr-o pespectiva a intereselelor economice ale acestor companii sau ale statelor puternice precum SUA, Franța sau Marea Britanie. La data la care intervenția umanitară a fost demarată, Libia exporta 1.3 milioane de barili de petrol pe zi, reprezentând 2% din producția globală de petrol. Dacă această producție s-ar fi îndreptat spre Europa, aceasta putea reduce cu mult prețul petrolului în Europa și indirect prețul combustibilului pe coasta de est a SUA. Sprijinul acordat de statele occidentale, în special cele membre NATO, a avut la bază interesul acestora de a se asigura de faptul că anumite companii petroliere europene, precum Eni(Italia), Total, ConocoPhilips, Marathon, Hess și Occidental(Franța), vor avea acces la petrolul libian. Dacă ținem cont de aceste motivații economice ale intervenției umanitare din Libia și privim în același timp înspre scopul rebelilor și cel al NATO putem identifica dualitatea de revendicări universaliste concurente prin faptul că factorii care au determinat intervenția umanitară au intrat într-un oarecare conflict. Astfel în ceea ce privește universalitatea revendicării economice, aceasta a funcționat sub forma intereselor companiilor petroliere libiene și europene care au reprezentat un factor important în luarea deciziei de a invada, dată fiind importanța acestora pentru piețele europene și americane ale petrolului. De cealaltă parte, universalitatea revendicării reprezentată de statul suveran s-a manifestat prin eforturile rebelilor, ONU și organizațiilor regionale de a păstra teritorialitatea și independența Libiei.

Societatea civilă globală nu s-a manifestat în mod special în contextul intervenției din Libia. Un rol mai important l-a avut societatea civilă libiană reprezentată de mișcarea de protest împotriva guvernului libian. Desigur, și aceasta era deficitară, deoarece, chiar dacă nu erau interzise prin lege, organizațiile non-guvernamentale lipseau cu desăvârșire din societatea libiană. Este însă important de susținut faptul că un rol major în mobilizarea mișcării de protest l-au jucat rețele sociale. De altfel, întreaga Primăvară Arabă a fost facilitată de comunicarea între activiști prin intermediul acestora. În Libia însă, forțele lui Gaddafi au încercat și au reușit într-o mare parte să limiteze accesul la informații al protestatarilor distrugând infrastructura de comunicații. Se poate spune că datorită roluluii unificator al tehnologiei, au apărut tensiuni între regimul de la Tripoli și cetățenii libieni. Astfel că în contextul crizei din Libia, tehnologia informației a jucat un rol important, deoarece a legat mișcarea de protesc din Libia de restul Primăverii Arabe, dar și de lumea occidentală.

Observații

Intervenția din Libia, nu a fost un succes în totalitate, deoarece și astăzi, după patru ani, țara este mult prea instabilă. Dar nu acest lucru este important pentru lucrarea de față, ci posibilitatea de a interpreta funcționarea guvernanței globale ca neo-medievalism în cadrul intervenției umanitare din 2011.

Astfel am ajuns la o serie de concluzii privitoare la posiblitatea interpretării acestei interveții prin intermediul teoriei privind neo-medievalismul. Am observat că cele cinci tendințe au influențat pe rând modul de raportare la suveranitatea statelor din membre ale organizațiilor regionale implicate în intervenția umanitară, suveranitatea Libiei, monopolul statului libian asupra folosirii legitime a forței și la universalitatea drepturilor omului și democrației.

Urmărind definiția neo-medievalismului, conform căreia acesta este caracterizat de existența autorităților suprapuse, loialităților multiple și dualității revendicărilor universaliste concurente, și rolul Organizației Națiunilor Unite, organizațiilor regionale, NATO, guvernului libian, societății civile, corporațiilor multinaționale și al rețelelor sociale în timpul intervenției din Libia se poate spune că guvernanța globală a funcționat confrom neo-medievalismului.

Astfel în ceea ce privește autoritățile suprapuse, am identificat mai multe forme de autoritate în timpul intervenției umanitare. Acestea s-au manifestat simultan și dar între ele nu exista o relație centralizată. Prima dintre aceste autorități a fost cea a guvernului libian. Aceasta a încercat să se impună prin folosirea forței excesive asupra protestatarilor libieni. Prin faptul că a ignorat apelul comunității internaționale care susținea nevoia de a nu se ajunge la o catastrofă umanitară, conducerea statului libian și-a pierdut autoritatea și legitimitatea în fața cetățenilor, dar și poziția din cadrul Ligii Statelor Arabe și Consiliului Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Astfel că în urma încălcărilor grave ale drepturilor omului guvernul libian și-a pierdut responsabilitatea față de cetățenii libieni, care a căzut pe umeriii comunității internaționale. Prin urmare, intervin în ecuație autoritățile formelor internaționale de organizare reprezentate de Organizația Națiunilor Unite, Liga Statelor Arabe, Organizația Conferinței Islamice, Conferința de Cooperare a Golfului, Uniunea Africane și NATO.

Implicarea organizațiilor regionale a reprezentat o oportunitate în sensul că diplomația regională a jucat un rol crucial în declanșarea intervenției umanitare. Acestea s-au folosit de rolul lor regional și de susținerea statelor membre pentru a pune presiune pe Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite urmărind să îl determine pe acesta să adopte sancțiunile asupra guvernului libian și zona de interdicție aeriană. Important este faptul că în cazul raportului de autoritate dintre aceste organizații regionale și Organizația Națiunilor Unite exista o oareceare ierarhie determinată de Carta ONU. Acesta este motivul pentru care înainte de a se adesa ONU, Liga Statelor Arabe, ca și celelalte două organizații regionale, a adoptat un discurs ce se concentra în jurul subiecte precum drepturile omului, integritate teritorială și independență, pe care ONU se angajază să le protejeze. Din acest motiv, ONU ar fi putut fi considerată actorul internațional cu cea mai mare autoritate în cazul intervenției din Libia, dar autoritatea acesteia a fost diminuată de intevenția umanitară a NATO care nu s-a bazat pe mandatul acesteia. Autoritatea NATO în cadrul acestei intervenții a fost influențată de rolul internațional al statelor care au participat inițial la Operațiunea Odyssey Dawn, Statele Unite, Marea Britanie și Franța. Din acest motiv putem spune că NATO nu a reprezentat o autoritate în sine, ci mai degrabă cele trei state care au inițiat primele atacuri asupra forțelor guvernamentale libiene.

În ceea ce privește loialitățile multiple în cazul de față pot fi descoperite mai multe tipuri de relații de loialitate între actorii implicați. Prima dintre acestea este cea între cetățeni și statul libian. Aceasta a determinat formarea unui guvern rebel care să reflecte dorința de democrație a cetățenilor libieni. O a doua relație de loialitate a fost cea între guvernul rebel și ONU. Această relație a fost bazată pe legitimitatea și rolul ONU în politica mondială actuală, pe principiile și scopurile acesteia, pacea și securitatea internațională, dar și pe accentul pus de Organizație pe importanța și pe practica drepturilor omului. O altă relație de loialitate a fost în acest caz și cea dintre organizațiile regionale și ONU dată fiind relația ierarhică dintre acestea.

Ținând cont de faptul că intervenția umanitară s-a desfășurat în parametrii guvernanței globale și că tendințele neo-medievalismului aplicate asupra acesteia au generat autorități suprapuse, loialități multiple și funcționarea dualității revendicărilor universaliste concurente putem spune că în cazul intervenției umanitare din Libia, neo-medievalismul și guvernanța globală au funcționat ca un singur fenomen al ordinii mondiale.

Concluzii

În această lucrarea am explorat posibilitatea de a interpreta guvernanța globală prin intermediul neo-medievalismului cu scopul de demonstra faptul că cele două concepte ar putea constitui același fenomen în cadrul ordinii mondiale de după Războiul Rece.

Scopul lucrării a fost acela de a demosntra faptul că dinamica internațională ce caracterizează ordinea mondială de la începutul secolului XXI sub forma guvernanței globale, poate fi explicată și prin intermediul neo-medievalismului, sub pretextul că neo-medievalismul surprinde foarte clar efectele acestei dinamici asupra relațiilor internaționale contemporane: slăbirea suveranității statelor, reducerea importanței diferențierii dintre politica internă și cea externă, generarea unui sistem de autorități suprapuse și loialități multiple ținute împreună de dualitatea revendicărilor universaliste concurente. Totodată am considerat că neo-medievalismul poate explica relațiile internaționale contemporane chiar și în contextul evoluțiilor contradictorii ale sistemului modern de state pe care teoriile clasice ale relațiilor internaționale nu le poate explica. Comparând cele două abordări, iar apoi aplicându-le pe acestea sub forma unui singur fenomen al ordinii mondiale curente în cazul intervenției din Libia am ajuns la o serie de concluzii.

Am obsevat că odată cu sfârșitul structurii bipolare a sistemului internațional din timpul Războiului Rece ordinea mondială a trecut la o nouă etapă, una a interdependențelor globale. Aceasta este caracterizată de un grad mai mare de flexibilitate care a permis dezvoltarea rețelei definitorii pentru guvernanța globală. Între fenomenul de guvernanță globală și teoria privind societatea internațională susținută de Școala Engleză, există o legătură directă, deoarece guvernanța globală susține un model de ordinea internațională reprezentând astfel o alternativă pentru inexistența unui guverna mondial.

Am observat cum la baza apariției guvernanței globale a stat presiunea pe care suveranitatea a pus-o asupra statului. Prin apariția guvernanței globale a fost generată o operativitate mult mai mare a societății internaționale prin intermediul său. Dar emergența noilor entități internaționale non-statale sau eficientizarea funcționării organizațiilor internaționale guvernamentale regionale, interregionale sau globale fac ca statul suveran să intre într-o competiție pentru loialitate sau legitimitate cu aceste entități internaționale, acest fapt reprezentând o schimbare a perspectivei privind ordinea mondială.

Aplicând tendințele spre neo-medievalism asupra guvernanței globale am realizat că statul rămâne principalul actor al relațiilor internaționale în ceea ce privește principala sursă de autoritate și loialitate, dar că în timp acest fapt se poate schimba datorită importanței tot mai mari pe scena internațională a actorilor internaționali non-statali și a canalelor de comunicare. După cum am observat, există autori, precum Andrew Linklater și Stephen Kobrin, care susțin că statul suveran teritorial este pus în pericol, datorită faptului că teritorialitatea acestuia este afectată de loialitățile pe care cetățenii statelor suverane. Am ajuns la concluzia că în contextul global actual schimbarea loialităților cetățenilor față de alte entități internaționale substatale, regionale sau globale, este facilitată și de interconectivitatea globală susținută prin mediul cibernetic și de interdepedențele internaționale. Dar această interconectivitate influențează și politica internațională generând o largă rețea de relații care funcționează dincolo de teritorialitatea statelor suverane. La nivel extern, guvernanța globală estompează responsabilitățile și identitățile dintre stat, națiune, organizațiile internaționale, societatea civilă globală și corporațiile multinaționale. Același lucru l-am observa și în cazul neo-medievalismului.

De asemenea, aplicând modelul neo-medieval de ordine mondială asupra guvernanței globale am observat că suveranitatea este subminată și de diversitatea etnică, de actorii non-statali înarmați care pun sub semnul întrebării monopolul statului asupra folosirii legitime a forței și de diferitele mișcări sociale. Această tendință poate fi identificată încă din deceniul ce a precedat sfârșitul Războiului Rece când s-a manifestat emergența unui val puternic de dezintegrare a mai multor state ce a contribuit și mai mult la subminarea structurilor statale de autoritate, fapt care a reprezentat începutul fragmentării ordinii mondiale.

Începând cu anul 1989, sub influența apropierii oferite de mijloacele de comunicare și de călătorie, au apărut noi identități, iar între cele vechi au apărut tensiuni. Aceste tensiuni s-au manifestat fie prin slăbirea loialității cetățenilor față de stat, fie prin apropierea unor valori și culturi contradictorii. Se poate spune că extinderea globală a rețelelor electronice a permis apropierea și internaționalizarea culturilor într-o cultură globală foarte difuză. Astfel se explică paradoxul identității moderne, nevoia de a fi diferit într-o lume care tinde din ce în ce mai mult spre omogenizare. Dar reacțiile la această tendință nu au întârziat să apară imediat după terminarea Războiului Rece. Cea mai evidentă astfel de reacție este extinderea globală a teorismului ca răspund la extinderea înspre Est a valorilor occidentale. Totuși, tendința spre unificarea tehnologică, reprezentată astăzi de globalizarea tehnologiei informației este unul dintre factorii cheie care facilitează interdependențele globale prin faptul că susține permanent legăturile dintre state, instituțiile internaționale economico-financiare, și corporațiile internaționale, astfel că guvernanța globală ar fi imposibil de perceput fără facilitățile oferite de internet.Am observat cum Guvernanța globală este susținută de toți factorii menținonați anterior. Aceștia au generat sub influența extinderii globale a interdependențelor o serie largă de interacțiuni relaționale. Astfel, în prezent pe scena internațională sunt prezente relații directe între individ și regiune, între regiune și stat, stat și stat, stat și corporații multinaționale, stat și organizații internaționale, stat și piață, organizații internaționale și piață, stat și ONG-uri, ONG-uri și corporații ș.a.m.d.. În ceea ce privește ordinea mondială caracterizată astăzi de multipolaritate, aceasta oferă spațiu de manevră și altor actori internaționali, nu doar statului suveran. Această multipolaritate este legată de extinderea globală a interdependențelor.

Aplicând model neo-medievală asupra intervenție din Libia, luând în considerare faptul că aceasta s-a manifestat conform modului funcționare al guvernanței globale, am realizat că intervențiile umanitare pot oferi o bună oportunitate de a înțelege unicitatea fenomenului reprezentat de legătura dintre guvernanța globală și alternativa neo-medievală de ordine mondială.

Astfel că întreaga analiză a determinat o concluzie destul de clară cu privire la posibilitatea ca guvernanța globală să poată fi interpretată prin intermediul neo-medievalismului, astfel încât acestea să poată fi considerate un singur fenomen: Guvernanța globală interpretată ca neo-medievalism nu înseamnă nici sfârșitul ordinii și nici sfârșitul conflictului sau al violenței.