Globalizarea Mediului Inconjurator
Universitatea „Ovidius” – Constanta
Facultatea de Istorie și Științe politice
Specializare: Relații internaționale și studii europene
LUCRARE DE LICENȚÃ
Îndrumãtor:
Lector univ. dr. Cristian Moșnianu
absolvent:
Sandor Antonio-Ioan
CONSTANȚA
2016 –
Universitatea „Ovidius” – Constanta
Facultatea de Istorie și Științe politice
Specializare: Relații internaționale și studii europene
Globalizarea și mediul înconjurãtor
Îndrumãtor:
Lector univ. dr. Cristian Moșnianu
absolvent:
Sandor Antonio-Ioan
CONSTANȚA
2016
Cuprins
Introducere
Societatea omeneascã este gãsitã de primii ani ai mileniului trei confruntându-se cu douã fenomene înglijorãtoare dar și complexe pentru soartã și supraviețuire: globalizarea și deteriorarea mediului, care pot pune punct vieții pe Pãmânt.
Și mai periculos este cazul în care cã aceste douã fenomene par a fi scãpate de sub control. Oamenii de specialitate se întreabã dacã globalizarea este o acțiune care ne conduce sau una pe care o putem conduce.
Unica convingere este aceea cã toți se aflã în acest proces, deci interesul nostru ar trebui focalizat asupra felului în care putem utiliza oportunitãțile oferite de globalizare pentru a ne dezvolta și prospera.
Globalizarea trebuie tratatã ca un proces obiectiv, de care se impune sã ținem cont pentru a putea maximiza rezultatele pozitive și micșora costurile sale economice și sociale. globalizarea mai implicã o presupune o imensã expansiune a relațiilor sociale între indivizi, corporații, guverne și organizații non-guvernamentale, precum și o extindere a numãrului corporațiilor internaționale care investesc, produc și vând global.
Globalizarea a provocat, oriunde pe glob, accentuarea unor pericole care pune în primejdie dãinuirea speciilor și chiar viața omeneascã.
Globalizarea propune posibilitãți mãrite pentru o avansare obiectivã la nivel mondial, însã demonstratã într-o dezvoltare inegalã pe teritorii.
Unele țãri ajung din ce în ce mai înglobate în economia globalã, cu o rapiditate mult superioarã altora, situate într-un fenomen de aliniere mult mai lent.
Țãrile care au reușit sã facã parte dintr-un sistem unic global, pe cale sã se contureze, beneficiazã de creșteri economice mult mai marcate și de o diminuare mult mai importantã a sãrãciei.
Puterea cu care se exprimã astazi globalizarea este atât de rezistentã, încât au pus în discuție și competența instituțiilor guvernamentale de a domina și elimina anumite dezavantaje produse de aceasta.
In acest mod, se pune tot mai mult problema unor acțiuni sesizabile, eficace și robuste, care sã evite crizele, deoarece piețele nu vor fi niciodatã inerent stabilite și nici echitabile.
Globalizarea este o noțiune, care, în acest moment, indicã multiple problematici și controverse complexe. Este greu de dat o definiție acceptabilã, neechivocã și universal valabilã, iar acest lucru se datoreazã faptului cã de cele mai multe ori o definiție nu este capabilã sã cuprindã totalitatea pozițiilor și interconexiunilor care alcãtuiesc un fenomen sub egida procesualitãții.
Într-o manierã destul de simplistã am putea spune ca este un proces multicauzal care are drept rezultat faptul cã evenimente ce se desfãșoarã într-o parte a globului au repercursiuni din ce în ce mai ample asupra societãților și problemelor întâlnite în alte pãrți ale globului.
Capitolul este structurat pe 3 capitole.
În capitolul I, intitulat Globalizarea și efectele ei, am vorbit despre: istoria și efectele globalizãrii, am prezentat o serie de definiții precum și avantaje și dezavantaje ale acesteia.
De asemenea am vorbit și despre globalizarea, securitatea colectivã și socialã.
Dupã pãrerea experților în lingvisticã, verbul „a globaliza”, a fost certificat pentru prima oarã de cãtre Merriam Webster Dictionary în 1944. Unii lingviști istorici, apreciazã însã cã acest cuvânt se poate recunoaște și în unele lucrãri ce existau la sfârșitul secolului al XIV, sau chiar mai înainte”.
Una dintre cele mai cunoscute este definiția Bãncii Mondiale: „globalizarea se referã la faptul observabil cã în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activitãții economice la nivel mondial se deruleazã între persoane și firme din țãri diferite.
Ritzer definește globalizarea ca fiind: un proces sau un set de procese transplanetare care implicã creșterea mobilitãții (lichiditãții) multidirecționale a oamenilor, obiectelor, proceselor și a informațiilor, dar și a structurilor pe care acestea le creazã și de care sunt constrânse.
Dintre efectele pozitive ale globalizãrii putem enumera Internetul, creșterea schimbului de mãrfuri între state, astfel încât sã ne putem bucura și de produsele altor țãri, creșterea investițiilor, dezvoltarea tehnologiilor și posibilitatea de a comunica din orice colț al lumii, accesul la informații.
Dar globalizarea are și latura ei negativã. În primul rînd, în special în țãrile mai puțin dezvoltate, mulți au suferit din cauza globalizãrii fãrã a primi un sprijin în ceea ce privește sistemul de securitate socialã. Mulți alții au fost marginalizați de cãtre piețele globale.
În cadrul capitolul II, globalizarea și mediul înconjurãtor, m-am axat pe climã și efectele acesteia. Deasemenea am vorbit și despre efectul de sera și modalitãți de reducere a acestuia.
“Poluarea este definitã ca un „complex de fenomene care au modificat sau tind sã modifice mediu în detrimentul echilibrului ecologic natural și care afecteazã atmosfera, apele de suprafațã ori subterane, mãrile și oceanele, solul, vegetația, lumea animalã și colectivitãțile umane“ potrivit dicționarului enciclopedic.
Consecințele efectului de serã sunt dramatice: vor apãrea schimbãri ale fenomenelor natural, flora și fauna vor fi afectate, temperatura medie a Pãmântului va crește vertiginos, determinând creșterea nivelului mãrilor, și încetul cu încetul topirea calotei glaciare. Vor avea loc inundații (cantitãți mari din pãmânt vor fii “înghițite” de apã), eroziunea solului, dispariția definitivã a unor specii de animale adaptarea altora. Cele mai afectate zone ale globului vor fii cele polare și cele de coastã..
Capitolul III prezintã Strategii de soluționare. În cadrul acestui capitol am prezentat o serie mãsuri privind încãlzirea globalã. De asemenea am prezentat și abilitatea statului de a gestiona crizele în contextul globalizãrii, globalizarea și instituționalizarea acesteia, am preyentat și rolul jucat de O.N.U. și O.M.C în soluționarea globalizãrii.
Am prezentat global governance, unde am încercat și o definire a acestui concept.
Principala activitate a global governance este sã umple golul rezultat, deficitul de reglementare, prin cooperarea la nivel internațional – statul pãstrându-și însã funcțiile proprii de reglementare – dar și prin formarea unor noi procese politice, în special prin implicarea societãții civile (de la nivel global) și prin consolidarea organizațiilor internaționale
Am prezentat de asemenea si raporturile dintre Uniunea Europeanã și S.U.a. din perspectiva globalizãrii.
În final, am specificat o serie de organizații naționale și internaționale specializate sau cu atribuții în domeniul protecției mediului în rezolvarea problemelor de mediu.
Dintre aceste organiyații putem enumãra: Organizația Meteorologicã Mondialã, agenția Internaționalã a Energiei atomice, Programul Națiunilor Unite pentru Mediul înconjurãtor, Comisia Economicã a Națiunilor Unite pentru Europa, agenția Europeanã pentru Mediu dar și UNESCO.
În cadrul acestui subcapitol sunt menționate si eforturiloe acesto organizatii pentru protecția mediului, dar și a omului.
Tema lucrarii mele de licențã se intituleazã ” Globalizarea și mediul înconjurãtor” si este rezultatul unei curiozitãți intelectuale și al unei provocãri. Motivul alegerii acestei teme derivǎ din dorința de documentare cu privire la problematica deosebit de complexã, ridicatã de procesul de globalizare precum și de efectele acesteia asupra mediului înconjurãtor.
Curiozitatea intelectualã s-a format și dezvoltat în cadrul cursurilor universitare din cadrul universitãții „Ovidius”, Facultatea de Istorie și Științe politice.
Lucrarea este realizatã dupã consultarea unei ample bibliografii scrise și on-line; parte din informații fiind selectate din Internet, din publicații internaționale de profil și din surse locale.
Capitolul I
Globalizarea și efectele ei
1.1 Istorie
Friedman, un susținãtor înfocat al globalizãrii, afirmã cã „globlizarea nu este o simplã tendințã sau o fantezie, ci este, mai degrabã, un sistem internațional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului Rãzboiului Rece și, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi și propria ei logicã, de naturã sã influențeze astãzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurãtor, geopolitica și economia fiecãrei țãri de pe glob.”
Cât timp cât omenirea are, în același timp, sensuri tehnice și politice, grupuri diferite vor avea istorii diferite ale globalizãrii.
În economie și economia politicã, în termeni generali, globalizarea este o istorie a creșterii comerțului între diferite state, axat pe instituții stabile ce autorizeazã societãți din diferite state sã schimbe mai ușor bunuri.
Cuvântul liberalizare este o îmbinare între teoria economicã a liberului schimb și excluderea barierelor în care se mișcã mãrfurile. aceasta a dus la dezvoltarea specializãrii țãrilor în exporturi și la presiuni care sã încheie tarifele protecționiste și barierele în fața comerțului. a aparut la sfarșitul anilor ’60 și a fost lansat de un specialist Canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masã. acest termen a intrat în dicționar prima datã în 1961.
Dupã pãrerea experților în lingvisticã, verbul „a globaliza”, a fost certificat pentru prima oarã de cãtre Merriam Webster Dictionary în 1944. Unii lingviști istorici, apreciazã însã cã acest cuvânt se poate recunoaște și în unele lucrãri ce existau la sfârșitul secolului al XIV, sau chiar mai înainte.
Dupã pãrerea unor economiști teoreticieni fenomenul globalizãrii a fost ”conceput” în anii ‘80, dar confirmã cã din punct de vedere noțional, el a existat cu mult timp înainte.
Perioada liberalizãrii și cea în cạre aurul caracteriza standardul economic este, de cele mại multe ori, definitã “Prima erã a gloƅalizãrii”. axatã pe Pax Britannica și pe transferul de bunuri în numerar, aceastã erã s-a dezvoltat împreunã cu industrializarea. Fundamentul teoretic a fost studiul lui Ricardo în avantajul comparativ și Legea generalã a echilibrului a lui Say.
Cei doi credeau cã țãrile vor face comerț eficient, și, cã orice lipsuri temporare în cerere sau ofertã se vor corecta automat. Instituirea standardului în aur s-a realizat, treptat, în țãrile intens industrializate, între anii 1850 și 1880.
“Prima erã a globalizãrii” se crede cã s-ar fi divizat în etape odatã cu Primul Rãzboi Mondial și, apoi, cazȃnd sub criza standardului în aur, spre sfȃrșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30. Țãrile ce începuserã sã îmbrãțișeze era globalizãrii, incluzȃnd nucleul european, cȃteva state de la marginea Europei și cȃteva lãstare europene din cele douã americi și Oceania prosperau. Inegalitatea dintre acele state dispãrea în timp ce bunurile, capitalul și forța de muncã formau, în mod excepțional, fluxuri libere între state.
Dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, globalizarea a fost condusã prin runde de negocieri în prima fazã sub auspiciile GATT, ceea ce a dus la mai multe înțelegeri în îndepãrtarea restricțiilor asupra liberului schimb. Semnarea tratatului prin care se creeazã Organizația Mondialã a Comerțului (WTO), are loc la Uruguay. Rolul acestei organizații este acela de a media dispute comerciale. Secțiuni ale Tratatului de la Mastricht și NAFTA, precum și alte acorduri comerciale bilaterale, au fost, de asemenea, semnate cu scopul de a reduce tarifele vamale și barierele comerciale.
Procesele economice globale au fost privite cu un aer de scepticism și optimism fațã de posibilitãțile de control ale economiei internaționale și fațã de viabilitatea strategiilor politice naționale. Paralizarea strategiilor naționale de reformã radicalã, imposibil de realizat din punct de vedere rațional și al evoluțiilor piețelor internaționale reprezintã un efect deosebit de important al conceptului de globalizare.
Comerțul și investițiile interstatale au apreciat o dezvoltare fãrã precedent generȃnd dezvoltare tehnologicã și economicã, dar și rețelele teroriste internaționale și organizații criminale, odatã depãșite barierele comerciale.
Astfel, globalizarea a adus noi provocãri umanitãții, fiind vizibile nu numai beneficiile cât și efectele secundare distrugãtoare în mediile economice, politice, militare, religioase, sociale, ambientale, demografice și culturale.
Globalizarea reprezintã un proces global și atotcuprinzãtor care suprimã directivele clasice de organizare, dilueazã delimitãrile dintre problemele interne și afacerile externe ale statelor, dintre economie și securitate naționalã, suveranitatea nemaifiind o chestiune de „totul sau nimic”.
Conform teoriei, globalizarea presupune o circulație internaționalã a ideilor și informațiilor, experiențe cultural comune, o societate civilã global și o mișcare ecologistã global. Efectele ei sunt numeroase și diversificate. Nu putem susține cã existã numai efecte pozitive sau efecte negative, pentru unele persoane acesta este un lucru pozitiv, iar pentru restul unul negativ.
1.2 Definiție și dimensiune
Deși ne-am dori sã putem da o definiție universal acceptatã a globalizãrii, acest lucru nu este posibil. Motivul constã în faptul cã globalizarea conține o mulțime de fenomene complexe cu o dinamicã neregulatã atingând domenii diverse ale unei societãți. aceasta poate fi un proces, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.
Globalizarea este cuvântul actual utilizat la prezentarea modificãrilor în societãți și în economia mondialã, care derivã din comerțul internațional foarte ridicat și din schimburi culturale.
În context economic, este des întâlnitã referirea, aproape exclusivã, la efectele comerțului și, în particular, la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb.
Haosul cu care ne întâlnim astãzi derivã din faptul cã, începând de la progresul tehnologic și economic, ale cãrui genezã provin, în special, din Statele Unite, un numãr semnificativ al preocupãrilor umanitãții se aflã pe o scalã și un orizont atât de mari, încât au devansat granițele naționale, în limitele cãrora statele suverane își exercitã dreptul la guvernare. acest proces a fost denumit globalizare, un termen ce mascheazã mai multe decât lasã la vedere.
Legalitatea și regulile au devenit prea strâmte, în timp ce domeniul activitãților umane se extinde dincolo de reglementãrile statului-națiune.
Noii jucãtori au trebuit sã facã fațã provocãrii iscate de guvernarea de tip monopol; au apãrut corporațiile multinaționale, piețele financiare globale, organizațiile non-guvernamentale, dar și organizații criminale și rețele teroriste internaționale.
Preocuparea acestor noi jucãtori este descoperitã de legile internaționale, care se sprijinã pe acorduri categorice între statele-națiune, pentru cã acestea au fost incapabile pânã acum sã descopere un teren comun pentru acorduri care privesc problema globalizãrii.
În periada 1910 – 1950 o succesiune de modificãri economice și politice au scãzut dramatic volumul și importanța fluxurilor comerciale internaționale. Trendurile s-au inversat, totuși, începând cu Primul Rãzboi Mondial și continuând cu cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, când și-au fãcut apariția FMI și gaTT.
În mediul de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, stimulat de cãtre instituții economice internaționale și programe de reconstrucție și dezvoltare, comerțul internațional a crescut brusc. Efectele acestui tip de comerț deveneau mult mai vizibile atât în privința beneficiilor, cât și ca efecte distrugãtoare începând cu anii ’70.
Chiar dacã aceste trei aspecte sunt întrețesute, este important sã cunoaștem efectele globalizãrii în fiecare din sistemele economice, politice și culturale. Un alt aspect cheie al globalizãrii este schimbarea în tehnologie și inovație, în special în sectoarele transporturilor și telecomunicațiilor, despre care se crede cã au ajutat la crearea satului global primordial. Mondializarea este o mișcare mondialã care nu include liberalizarea.
Mondializarea este mai mult declararea unui teritoriu specific – un oraș, un municipiu, un stat, de exemplu – ca teritoriu internațional, mondial, cu responsabilitãți și drepturi la scarã internaționalã.
Termenul “globalizare”, apãrut la sfârșitul anilor’60, a fost promovat de un specialist american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski, de la Univ. Columbia și unul canadian, specializat în teoria mijloacelor de comunicare în masã, prof. Marshall McLuhan, de la Univ. din Toronto. McLuhan a extrapolat lecțiile rãzboiului din Vietnam și a lansat expresia “sat global”.
O definire a globalizãrii datã de FMI, este „creșterea în interdependența economicã a țãrilor din întreaga lume prin creșterea volumului și varietãții tranzacțiilor de bunuri și servicii peste granițe, fluxul de capital internațional mult mai liber și mai rapid, dar și o difuziune mai largã a tehnologiei”.
O definiție a bunului simț poate fi: “globalizarea este acțiunea prin care populația de pe întregul glob acceptã ceea ce-i aseamãnã, punând în surdinã ceea ce-i diferențiazã”.
Ca și definiție pozitivã: “globalizarea este acțiunea de tranziție care înglobeazã toate formulele de organizare socialã ca finalitate atât a tranziției postcomuniste, cât și a celei postcapitaliste, adicã exact ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziția globalã”. Din punct de vedere convenționalist:: “globalizarea este noua ordine economicã și politicã a lumii, ca sistem multidimensional și corelativ în care coerența este datã de guvernanța globalã”.
Definiția deschiderii: “globalizarea este forma unui sistem al lumii în cel mai înalt grad de integrare și deschis permanent integrãrii”.
Ca o definiție principialã putem spune cã: “globalizarea este un sistem în care funcția-obiectiv vizeazã întregul având ca scop eliminarea adversitatea, iar distrugere creatoare este generatã de cãtre concurența”.
Definiția teleologicã: “globalizarea este o potențialitate și o tendențialitate a structurilor coerente ale lumii, ca materializare progresivã a raționalitãții și rațiunii umane universale”.
Potrivit definiției instrumentale: “globalizarea este procesul de ordonare a lumii, ca îndepãrtare de haos, bazându-se pe tehnologie occidentalã, finanțe permisive și informații libere, adicã liberalizarea accesului la randament și modernitate, la acumularea de bogãție și putere”.
Definiția integratoare: “globalizarea este procesul de funcționalizare a economiei globale, care, în cadrul societãții globale, devine aptã sã creeze structuri de decizie globalã pentru soluționarea problemelor globale”.
“Globalizarea se referã la multiplicarea legãturilor și interconexiunilor dintre statele și societãțile ce alcãtuiesc momentan sistemul mondial. Aceasta descrie procesul prin care deciziile, evenimentele și activitãțile desfãșurate într-o parte a lumii au consecințe semnificative pentru indivizi și comunitãți situate la mari distanțe una de alta. globalizarea are douã trãsãturi distincte: sfera de acțiune (întinderea) și intensitatea (sau adâncimea). Pe de o parte, ea definește un set de procese care cuprind aproape tot globul, sau opereazã pretutindeni în lume, fapt ce împrumutã acestui concept o conotație spațialã. Pe de altã parte, ea presupune intensificarea nivelurilor de interacțiune, interconectare sau interdependențã între statele și societãțile care alcãtuiesc comunitatea mondialã. Prin urmare, alãturi de extinderea legãturilor, are loc și o adâncire a proceselor globale”.
Globalizarea presupune fenomene multiple, intercondiționate și de mare anvergurã. În politicile și strategiile globalizarii, acestea genereazã și dezvoltã anumite dimensiuni.
O abordare, pe care o consider foarte interesantã a apãrut la Sloan Industry Centeres annual Meeting-MIT (5 decembrie 2002), unde: Suzanne Berger afirma cã: “globalizarea este un proces ireversibil și care se auto-propagã (self-sustaining”).
Tot la MIT Performance Center, globalizarea a fost definitã ca: “un set de schimbãri în economia internaționalã ce duc la o singurã piațã mondialã, pentru capital, bunuri și servicii”.
O îndelungatã perioadã de timp, globalizarea a fost gânditã ca fiind unidimensionalã, examinatã ca o aspirație economicã fundamentalã. globalizarea ar avea urmãtoarele dimensiuni: economicã, financiarã, socialã, politicã; culturalã, militarã, de mediu și informaționalã. În prezent, globalizarea este un fenomen complex, pluridimensional și general la care toate statele lumii încearcã sã se adapteze pe toate planurile activitãții umane, numai dacã vor sã-și continue existența ca formã de organizare ce servește necondiționat interesele cetãțenilor lor.
Deși coexistã, atunci când diferențiem dimensiunile, este substanțial sã observãm cã acestea nu pot fi delimitate în mod clar una de cealaltã. În consecințã – pentru a numi doar un exemplu – problemele globale legate de mediu nu pot fi studiate izolat nici de dimensiunea economicã și nici de dimensiunea politicã. aceasta rețea globalã nu numai la nivelul actorilor, ci și la cel al domeniilor tematice reprezintã una dintre particularitãțile globalizãrii.
Este vizibil cã omenirea țintește tot mai mult spre globalizare, spre o lume observatã ca fiind o identitate la nivel global și care va lucra cu directive și reguli comune. Componenetele specifice ale fiecãrui individ participant vor contribui la crearea unui echilibru internațional, în special socio-economic, la nivel macrostructural, depinzând de resursele proprii și de capacitatea de utilizare a acestora de fiecare colectivitate umanã în calitate de actor acceptat ca egal, suveran și independent.
Dimensiunea economicã (de protecție a mediului)
O laturã esențialã a globalizãrii o reprezintã centralizarea capitalului și creșterea importanței tranzacțiilor financiare la nivelul marilor societãți industriale, astfel s-a creat “posibilitatea înființãrii unor adevãrate <bãnci de întreprindere> care nu sunt prizonierele unor practici bancare obișnuite, fiind purtãtoare ale unor produse financiare noi”.
Ultimii ani au fost însemnați de mãrirea portofoliului tranzacțiilor financiare la scarã naționalã și globalã și de concentrarea geograficã fãra precedent a acestora. În țãrile industrializate, internaționalizarea serviciilor financiare a dus la creșterea puternicã a numãrului locurilor de muncã, concentratã în ariile urbane, mai ales în marile metropole.
“În principiu, crearea unei piețe planetare a banilor trebuie sã conducã la o mai bunã alocare a capitalului în economia mondialã. Deși, în același timp, mutațiile finaciare s-au manifestat printr-o instabilitate ridicatã, cu repetate crize de bursã și în sfera schimbului, actualele disfuncționalitãți ale sistemului monetar internațional pot fi considerate drept o consecințã directã a acestui fenomen”.
Una dintre cele mai apreciabile considerente și forțe motrice pentru fenomenele de globalizare din celelalte domenii, cu o foarte mare importanțã, este dimensiunea economicã a globalizãrii. Ceea ce nu poate fi trecut cu vederea este faptul cã, globalizarea, cuprinde mult mai mult decât integrarea sporitã a economiei mondiale: de aceea, aceasta nu poate fi limitatã strict la fenomenele economice, fapt care se întâmplã însã de cele mai multe ori.
Flobalizarea economiei mondiale poate fi denumitã ca fiind ”procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a creșterii și adâncirii legãturilor transnaționale în tot mai largi și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul cã problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând la rȃndul lor o soluționare mai curând globalã decât naționalã”.
Economia mondialã cuprinde la ora actualã mai mulți jucãtori pe piețele financiar-bancare, comerciale, investiționale, ale forței de muncã etc, din care amintim: statul-națiune, corporații transnaționale, organizații economice mandiale (FMI, BIRD, Banca Mondialã, Organizația Mondialã a Comerțului) și organizații politico-economice de integrare (UE, NAFTA –acordul american de liber schimb, CEA –Comunitatea economicã africanã, CEMN – Cooperarea economicã în regiunea Mãrii Negre).
Reconsiderare timpului și a spațiului în viața economicã și socialã admite globalizarea relațiilor economice a tuturor actorilor de pe piața mondialã. În prezent globalizarea economicã este marcatã de mijloacele de comunicare – via Internet, cu ajutorul cãrora distanțele geografice au dispãrut. Cibernetica, electronica, internetul au desființat deja granițele în multe domenii cum sunt: transporturile, comunicațiile, comerțul și tranzacțiile bancare.
Lumea s-a transformat în una a comunicațiilor globalizate în care informațiile sunt standardizate, dematerializate, simbolice, directe, fãrã intermediari, o lume în care informația circulã rapid transmițând la mare distanțã efectele pozitive cât și resimțirea șocurilor (efectelor negative), ca urmare a complexelor și complementaritãții conexiunilor în care sunt angrenate toate statele. Un exemplu îl constitue apariția comerțului electronic, însoțit de instrumente financiar-bancare noi, care fluidizeazã circulația și schimburile comerciale, înlesnește tranzacțiile la distanțã fãrã deplasari, în care ofertele și cererile se pot intersecta pe Internet, asigurându-se astfel un sistem de rețele în care paginile web și site-urile oferã informații cu privire la stocuri, varietãți, prețuri, depozite, condiții prin intermediul cãrora se materializeazã schimburile, se mondializeazã piața, circulația capitalurilor și a mãrfurilor. În context, noul sistem pune probleme juridice noi – de accesare, promovare, concurențã, fiscalitate, control, protecție, toate subsumate unei noi ordini economice.
Intensificarea proceselor de integrare și cooperare, ca și de globalizare dau frontierelor economice o mai mare mobilitate. Uniunile vamale, zonele de liber schimb, complementaritãțile economice și politice, culturale, militare, amplificã aceste tendințe și impun în mod natural parteneriatul pentru dezvoltare și pace precum și spiritul de solidaritate.
În strânsã legãturã și directã conexiune cu activitatea economicã se aflã și protecția mediului, dupã unii analiști aceasta reprezentând o dimensiune distinctã a procesului de globalizare.
Principalele direcții prin care țãrile lumii, individual sau în cadrul organizațiilor internaționale, încearcaã protejarea mediului sunt: includerea activitãților de protecție a mediului în agendele politico-economice, elaborarea și aplicarea unor mãsuri de prevenire, aplicarea principiului cel care polueazã plãtește (incluzând compensații pentru daunele provocate), combaterea poluãrii la sursã, asumarea în comun a responsabilitãților.
Conform protocolului de la Kyoto, obiectivele asumate pe agenda internaționalã, într-o mai mare sau mai micã mãsurã, rezidã în:
conservaea, protejarea și îmbunãtãțirea calitãții vieții;
protejarea sãnãtații colectivitãții vieții umane;
asigurarea utilizãrii raționalã a resurselor naturale;
promovarea de mãsuri la nivel internațional pentru tratarea problemelor mediului la scarã regionala sau mondiala.
Principalele rezultate obținute constau în: micșorarea reziduurilor industriale, limitarea sau interzicerea utilizãrii unor substanțe toxice, cu riscuri ridicate pentru mediu și sãnãtate, diminuarea acidificãrii apelor, ameliorarea gestionãrii deșeurilor, ameliorarea calitãții apelor, aerului și solului.
Principala provocare pentru secolul XXI va consta în acordarea prioritãții maxime, în agenda politico-economicã a statelor, instituțiilor internaționale, acelor strategii și instrumente care vor promova o mai bunã corelare între obiectivele de mediu și cele ale pieței libere, în special prin modificarea comportamentelor de producție și de consum (educație de mediu, responsabilizarea civicã, standardizarea activitãți economice).
Dimensiunea politicã
Aceastã dimensiune a globalizãrii face referire atât la elemente politice naționale (primul palier) ce țin de viața de zi cu zi a oamenilor, a statelor sau comunitãților umane, cât și de adoptarea unor forme de guvernare mondialã a lumii (al doilea palier).
Primul palier al dimensiunii politice naționale reprezintã nevoia de drepturi politice egale pentru toți oamenii, dreptul lor de a participa liber, voluntar și responsabil la viața politicã localã, naționalã și regionalã. globalizarea a fãcut posibilã astfel de deziderate prin promovarea valorilor politice specifice unei societãți democratice de tip occidental.
Al doilea palier – guvernarea mondialã – pleacã de la premisa cã, în prezent, guvernele naționale limiteazã soluționarea problemele umanitãții. Existența unor organizații și organisme internaționale, care par sã joace rolul unor ministere la nivel mondial, este necesarã pentru a stabili principiile, normele și regulile de derulare a vieții și activitãții umane, la toate nivelurile – național, regional și internațional – și de a garanta respectarea acestora de toți actorii statali și nonstatali de pe scena planetara. aceste organizații sunt vizibile în marile forumuri, operațiuni spectaculare, rapoarte reputate sau coaliții politice. Expertiza lor este recunoscutã de multinaționale și guvernele statelor, și, pe teren, în acțiunile concrete derulate. Vocațiile lor și programele precise atrag resurse, simpatizanți, aderenți și acoperire mediaticã, procurându-le popularitate, reprezentativitate și autoritate moralã în opinia publicã, ca și neutralitate și independențã pentru a face legãturi cu și între state.
Totuși, putem evidenția cã aceste programe nu au condus la schimbãri esențiale în vreun stat, dacã conducerea acestuia nu a dorit sã implementeze respectivele mãsuri la nivel național și, mai ales, nu a alocat resursele umane, materiale și financiare necesare și suficiente unui astfel de demers.
Se poate afirma cã dimensiunea politicã a globalizãrii este înțeleasã, de o manierã limitata, ca o cale de promovare a principiilor, valorilor și normelor specifice unui anume model socio-economic și politic. De regulã, este promovat modelul occidental. Eroarea pleacã de la faptul cã atât reprezentanții unor state puternic dezvoltate economic, cât și cei și ai unor instituții interguvernamentale internaționale absolutizeazã acest model ca fiind unicul capabil sã aducã bunãstarea oamenilor, stabilitate și un viitor sigur întregii lumi. De aici, pot sã aparã interpretãri diferite, la nivelul fiecãrei țãri sau chiar regiuni care, ulterior, se pot transforma în conflicte de nauri diverse, de la conflicte culturale și/sau religioase la cele armate.
Sistemul de relații internaționale devine tot mai complex , mai dinamic și instabil, iar cel mai important – tot mai puțin previzibil o datã cu creșterea pluralismul politic al lumii moderne. Tendințele de globalizare a relațiilor internaționale și de extindere a oportunitãților creșterii economice, dezvoltãrii rețelelor comunicaționale și informaționale, de apropiere a culturilor lumii se amplificã mulțumitã dinamicii relațiilor comerciale, tehnico-științifice și culturale.
O provocare serioasã pentru mecanismele existente de cooperare multilateralã este interdependența tot mai mare a statelor în contextul procesului de globalizare ce contribuie la agravarea amenințãrilor netradiționale la adresa securitãții internaționale și regionale.
Procesul contradictoriu și inegal al globalizãrii sistemului mondial al relațiilor internaționale a trasat deja tendințele schimbãrii radicale ale practicii politice la nivel planetar. În condițiile menținerii unitãții prin diversitatea lumii moderne, are loc estomparea treptatã a diferențelor dintre procesele locale, regionale și globale, astfel încȃt problemele politicii interne capãtã valoare de politicã externã si invers.
Dimensiunea socialã
Dimensiunea socialã a globalizãrii semnificã pentru indivizi locuri de muncã, sãnãtate, educație, securitate personalã.
Globalizarea are implicații sociale și politice temeinice, conduce la pierderea controlului statului asupra politicilor economice și este uneori acuzatã de consecințele sociale negative, reflectate în creșterea șomajului, a decalajelor dintre salarii și profit, multiplicarea economiei subterane.
Conform statisticilor, în 1960 raportul între țãrile cele mai bogate și țãrile cele mai sãrace era de 30-1; în 1990 decalajul a crescut la 60-1, astfel încât la sfârșitul secolului trecut sã ajungã la 75-1.
Din cauza lipsei unui loc de muncã, a ajutoarelor sociale sau a salariilor mici, în vreme ce averile marilor magnați cresc, tot mai multe familii sunt amenințate de foamete și subnutriție. Rolul globalizãrii ar trebui sã fie acela de a gãsi soluții pentru crearea unei societãți moderne funcționale care sã respecte drepturile fundamentale ale individului.
Creșterea complexitãții proceselor tehnologice și a modului de desfãșurare a activitãții economice, îi obligã pe oamenilor sã adopte un nou mod de pregãtire profesionalã. Necesitatea formãrii continue implicã eforturi permanente, intelectuale și financiare, pe care multe persoane nu pot sã le suporte. Cei care eșueazã sã se adapteze noilor tendințe sunt automat excluși și prin urmare, marginalizați. În același timp, tehnologiile avansate au anulat obstacolele spațio-temporale pe care trebuie sã le depãșeascã oamenii când vor sã se deplaseze dintr-o localitate în alta pentru a-și desfãșura activitatea în cadrul firmelor. Dar, pentru unii oameni, anularea obstacolelor nu are nici o semnificație, deoarece ei sunt lipsiți de posibilitatea de a se deplasa ușor și repede. aceste persoane vor asista neputincioase la degradarea și la decãderea climatului economic și social al localitãții lor.
Fenomenul de vânare a avantajului absolut, care a modificat din temelii mecanismele dupa care se desfașoarã activitatea economicã este un alt efect demn de luat în considerare.
Orice firmã transnaționalã își poate delocaliza rapid producția dintr-o zonã în alta, într-un interval de câteva zile, dacã se considerã cã pe plan local îi sunt afectate interesele. acest fenomen are ca efect, în cele mai multe cazuri, o creștere economicã cu un ritm mult mai mare decât ritmul de creștere al numãrului de locuri de muncã.
În concluzie efectele sociale ale globalizãrii se manifestã prin creșterea șomajului și scãderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populației globului.
Dimensiunea culturalã
“În anii ’20 își face apariția temerea cã transformarea culturii în marfã va omite frontierele, contribuind astfel la instaurarea hegemoniei unei puteri. singure. Primul rãzboi mondial a permis Statelor Unite sã ocupe piețele cinematografice lãsate libere de mobilizare în marile puteri europene. Dupã mutarea centrul economiei globale de la Londra la New York, dupã criza din anii ’30, noțiunea de <americanizare> a fost lansatã pentru a stigmatiza debarcarea produselor culturale care țeseau o legãturã strânsã între rețelele financiare și <operele spiritului> și care amenințau sã distrugã universalitatea cãreia Europa și noțiunea ei despre cultura elevatã voiau sã-i fie garanți”.
În relațiile cu statele “subdezvoltate”, SUa a stabilit în anii ’50 o echivalențã între modernizare și westernization, cuvȃnt utilizat de Daniel Lerner, sociolog la Massachusettes Institute of Technology (MIT), pentru a defini trecerea <societãților tradiționale> la statutul de <societãți moderne>.
În anii ’60, critica americanizãrii s-a mutat în țãrile din lumea a treia care au refuzat sã urmeze calea trasatã de “experții” în modernizare/dezvoltare. Noțiunea de americanizare a fost înlocuitã de cea de imperialism cultural.
Teoria formãrii capitalismului modern și a economiei mondiale formulatã ca “proces de creare a inegalitãților lumii” a fost dezvoltatã de Fernand Braudel și Immanuel Wallerstein.
În anii ’70 “teza dominației culturale inspirã revendicãrile mișcãrii țãrilor nealiniate în favoarea unei Noi Ordini Mondiale a Informației și Comunicãrii. Majoritatea controverselor se desfãșoarã în incinta Organizației Națiunilor Unite pentru Științã, Culturã și Educație (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation, UNESCO)”. Dezbaterile au înregistrat un eșec.
“Axatã la început pe rolul agențiilor de presã occidentale în distorsionarea imaginii lumii a treia, polemica alunecã spre analiza <sistemului transnațional> de comunicare și a condițiilor în care se face transferul de tehnologie, se mutã la Uniunea Internaționalã a Telecomunicațiilor, prilej cu care este pusã în discuție repartiția inegalã a spectrului de frecvențe radiofonice. ajunge și la Organizația Mondialã a Sãnãtãții (Organisation Mondiale de la Santé, OMS), care stabilește o legãturã cauzalã între modelele individuale de consum în domeniile farmaceutic și alimentar și strategiile de marketing ale societãților multinaționale din sector”.
“Z.Brzezinski vede în desfãșurarea revoluției tehnotronice, rod al convergenței tehnologice, consacrarea superputerii americane ca <primã societate globalã din istorie>. globalã pentru cã este în situația de a comunica cel mai mult (deja 65% din comunicațiile mondiale pleacã din Statele Unite) și pentru cã a reușit sã-și impunã în lume modul de viațã, tehnicile, producțiile culturale, modele și modelele de organizare”.
Tot Brzezinski a formulat și teza sfârșitului ideologiei conform cãreia instalarea “societãții postindustriale”, bazatã pe predominanța industriei informatice, ar putea debloca instituțiile moștenite de la societatea industrialã.
Noțiunea culturã globalã a intrat prin intermediul strategiilor de management și marketing și ghideazã vânãtoarea de universalii culturale și cãutarea de mesaje cu cât mai mulți destinatari. “a defini piețe și ținte tot mai vaste în jurul acelorași simboluri, iatã lozinca ce subîntinde gigantica mișcare de concentrare și constituire a rețelelor publicitare și a grupurilor de comunicare multi-media, precum și lansarea canalelor pan-satelitare”. (
În anii 1980 am putut participa la explozia gândirii planetare și la apariția unor noi abordãri critice a legãturii dintre fluxurile de comunicare transnaționale și teritoriile particulare, a raporturilor interculturale în general. Douã concepte noi au apãrut în acea perioadã și anume “comunicarea-lume” și “hibridarea”.
“Comunicarea-lume” pune accentul pe noile polarizãri și surse de excludere inerente geo-economiei – modelul cu douã viteze – iar “hibridarea” se referã la problema interacțiunilor de orice fel dintre teritoriile particulare și fluxurile globale.
1.3 Efectele globalizãrii
Teoretic, globalizarea presupune o circulație internaționalã a ideilor și informațiilor, experiențe cultural comune, o societate civilã global și o mișcare ecologistã global.
Efectele ei sunt multe si diverse. Nu putem spune ca existã numai efecte pozitive sau efecte negative. Dar cert este cã ele ne-au schimbat viețile, obiceiurile, și chiar și felul în care gândim. Pentru unii acesta este un lucru pozitiv, iar pentru alții negativ.
Dintre efectele pozitive ale globalizãrii putem enumera Internetul, creșterea schimbului de mãrfuri între state, astfel încât sã ne putem bucura și de produsele altor țãri, creșterea investițiilor, dezvoltarea tehnologiilor și posibilitatea de a comunica din orice colț al lumii, accesul la informații.
Tinerii din orice țarã, segment important de consumatori, promotori ai progresului, acceptã și chiar manifestã plãcere pentru aceeași muzicã, aceleași haine și încãlțãminte, aceleași alimente. Pe plan mondial se produce o reorganizare a serviciilor și o intensificare a relațiilor economice financiare și de forțã de muncã.
De asemenea, procesul de globalizare este benefic pentru unele țãri aflate în curs de dezvoltare, dar și pentru cele dezvoltate, deoarece pot beneficia de investiții strãine, împrumuturi, pot participa la organizații internaționale etc.
Un alt mare și important beneficiu al globalizãrii îl reprezintã globalizarea culturalã, turismul, mișcãrile migratoare, rolul femeilor și dreptul copiilor în societãțile cu anumite tradiții.
Se pune accentul pe respectarea drepturilor omului, din care rezultã dreptul la libera exprimare religioasã și libertatea unei persoane de a-și schimba religia, toleranța.
Totodatã, globalizarea are numeroase efecte negative, precum desființarea națiunii si statului național, reducerea locurilor de muncã în țãrile în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivitãții muncii, specializarea unor state în activitãti de producție generatoare de poluare si care necesita un consum mare de munca, materii prime si energie, adâncirea decalajelor economice (în prezent, 258 de miliardari dețin o bogatie egalã cu cea posedatã de 2,5 miliarde de oameni – aproape 1/3 din populația Terrei), de asemenea, se menționeazã pericolele privind desființarea unor ramuri, falimentarea unor bãnci, destabilizarea vieții economice, inclusiv a unor state.
Globalizarea a permis de asemenea, dezvoltarea unor ramuri mai puțin dezirabile, precum crima organizatã, terorismul, infractiunile (statisticile aratã cã în Europa de Vest au sporit considerabil furturile de mașini, infracțiunile economice, spãlarea banilor, traficul ilegal de armament și deșeuri radioactive, corupția, traficul de persoane și trecerile ilegale de frontierã, falsificarea de vize și pașapoarte, utilizarea ilegalã a mâinii de lucru din statele sãrace, precum și infracționalitatea legatã de prostituție sau alte forme de exploatare sexualã. În Europa Centralã și de Est, pe lângã tipurile de acțiuni menționate mai sus, se practicã infracțiunile împotriva proprietãții, extorcarea și falsificarea de bani).
Una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntã țãrile nedezvoltate sau în curs de dezvoltare o reprezintã sãrãcia, care la rândul ei genereazã și sãrãcie sau subdezvoltare culturalã, intelectualã, analfabetism.
„Sãrãcia afecteazã starea popoarelor, identitatea lor culturalã și naționalã, prin imposibilitatea conservãrii obiceiurilor, tradițiilor, relațiilor sociale, aranjamentelor comunitare, a patrimoniului muzeistic prin care ele se apãrã de valul globalizãrii.”
În timp ce în țãrile bogate nu se cunoaște înțelesul cuvãntului sãrãcie sau lipsã, în țãrile nedezvoltate nu existã mâncare, apã potabilã și medicamente, oamenii murind fãrã mãcar a avea vreo șansã.
Din pãcate, globalizarea și-a lãsat amprenta și asupra mediului înconjurãtor. Cel mai relevant aspect este încãlzirea globalã. aceasta se datoreazã noului nostru stil de viațã, care implicã folosirea de diferite substanțe poluante, sprayuri care distrug stratul de ozon, poluarea si abuzarea de resursele naturale ale planetei noastre.
Datoritã încãlzirii globale se creeazã efectul de serã, care influențeazã calitatea aerului și a mediului înconjurãtor. Se estimeazã, cã dacã nu se iau mãsuri pentru stoparea acestui fenomen, temperatura planetei va crește cu 2-5ºC pânã la sfârșitul secolului XXI.
În ritmul actual, se va ajunge la o încãlzire a aerului deasupra antarcticii, permițând ninsoarea, care actualmente nu poate avea loc datoritã temperaturii prea scãzute. Zãpada rezultatã din aceste ninsori va contribui la creșterea gheții antarctice. La nivel planetar, o încãlzire a atmosferei joase a pãmântului cu 1,5-4,5ºC ar determina creșterea cu aproximativ 20-140 cm a nivelului mãrilor și oceanelor. De asemenea, se va produce o salinitate a apelor subterane, periclitând aprovizionarea cu apã potabilã. Se așteaptã, de asemenea, importante modificãri climaterice locale și regionale, având grave consecințe economice și ecologice.
O altã problemã gravã a planetei noastre este diminuarea stratului de ozon, datoratã poluãrii. Stratul de ozon (O3) situat în atmosfera Terrei, între 15 si 45 km înãlțime de la suprafața pãmântului, constituie filtrul natural al planetei, care absoarbe radiațiile ultraviolet și joacã un rol important pentru ocrotirea vieții.
Reducerea cu doar 1% a stratului de ozon poate determina amplificarea cazurilor de cancer al pielii, tulburãri de vedere și poate afecta negative fauna, flora, planctonul etc.
alte probleme grave ale planetei cauzate de globalizare ar fi defrișarea pãdurilor ecuatoriale acestea fiind principalele resurse naturale ale planetei, prin reglarea climei si protejarea apelor.
Patrimoniul forestier se aflã într-un process rapid de diminuare, anual defrișându-se între 10 si 20 milioane hectare de pãdure. În timp ce țãrile bogate utilizeazã și risipesc resursele naturale, greu reciclabile, ale planetei, existã 20 de țãri cu 100 milioane de locuitori, care nu-și pot acoperi nici mãcar nevoile minime de combustbil.
Din punct de vedere ecologic, pãdurile evacueazã CO2 din atmosferã și folosc ca habitat faunei și florei, distrugerea acestora cauzând și dispariția a numeroase specii vegetale și animale.
Din pãcate efectele negative ale globalizãrii nu sunt identificate (voit sau nu) de timpuriu sau nu sunt conștientizate într-atât încât sã nu lase spațiu și timp de manifestare forțelor ostile securitãții.
Dacã în mult prea multe situații beneficiile globalizãrii au fost mai mici decât afirmã partizanii acesteia, prețul plãtit a fost mult mai mare, cãci mediul înconjurãtor a fost distrus, viața politicã viciatã, iar ritmul rapid al schimbãrilor nu a permis țãrilor sã se adapteze la noul sistem de valori.
Directorul unei cercetãri fãcute de PEW Institute spune cã: “atunci când intrebi oamenii despre consecințele interconectãrii cât mai puternice din lume tind sã spunã mai degrabã lucruri pozitive decât negative.
Lumea e de acord, în general cu forțele anti-globalizare, dar asta datoritã unor factori domestici. Cercetarea nu demonstreazã de fapt cã oamenii sunt satisfãcuți de globalizare. De fapt, este doar mai ușor sã observi efectele pozitive decât cele negative”.
Cele șapte pãcate a globalizãrii:
Alinierea. guvernatorii lumii a treia susțin cã soarta lor este determinatã de forța globalizãrii și sperã cã „ acest tzunami sã se modifice într-o forțã beneficã pentru reconstrucție și dezvoltare, și nu în forțã amenințãtoare a distrugerii și destabilizãrii”.
Acțiunea selectivã. Țãrile în dezvoltare spun „nu” globalizãrii selective, adicã liberalizãrii comerțului, investițiilor și fluxurilor financiare, care s-a fãcut într-un ritm accelerat doar în fostele țãri dezvoltate, pe când acest imbold s-a produs cu o intensitate mult mai slabã în cazul produselor importate de țãrile în dezvoltare.
Marginalizarea. Singura consecințã vizibilã a globalizãrii, în opinia majoritãții țãrilor în curs de dezvoltare, este propria lor marginalizare. Țãrile care rãmân în urma procesul de integrare implorã prudența specialã pentru a nu se prãpuși din nou în abisul sãrãciei și al dezintegrãrii.
Revenirea la colonialism. Interesele țãrilor în dezvoltare se lovesc de o serie de sancțiuni internaționale percepute ca o reîntoarcere la colonialism. Colonialismul revine sub forma FMI, Bãncii Mondiale, a cartelurilor economice. globalizarea consolideazã dependeța economicã, politicã și culturalã.
Impunerea. globalizarea aduce dogma ” o mãrime se potrivește tuturor formelor”, adicã țãrile lumii au o unicã soluție de ales. Va fi un singur sistem economic și politic, desenat de singurul bloc dominant.
Pierderea suveranitãții naționale. ”Din cauza caracterului arbitrar atît de rãspîndit în relațiile internaționale” principiul suveranitãții este zguduit din temelie, și nu din cauza obiectivelor comune cum era de asteptat.
Pierdera identitãții. Odatã cu sistemul economic bazat pe consumul irațional în țãrile prospere, vin și noile valori culturale. globalizarea pare a face diversitatea culturalã ”ceva demodat”. globalizarea ar putea conduce la o singurã civilizație, standartizatã conform culturii vestice. Varietatea va dispãrea!
globalizarea economiei subterane. În noua erã a globalizãrii granițele s-au deschis, barierile comerciale au fost înlãturate iar numãrul organizațiilor criminale transfrontaliere a ”explodat”. averile colosale sunt, adeseori, rezultatul traficului de ființe umane și arme, contrabandei, spãlãrii banilor, toate sub umbrela corupției.
1.4 Avantaje și dezavantaje ale globalizãrii
Numeroși observatori considerã cã globalizarea “este întreținutã în mod artificial tocmai de cei ce beneficiazã de pe urma ei și mai puțin de cei ce au înregistrat pierderi, sau au fost pur și simplu marginalizați.
Cei de pe urmã recunosc cã globalizarea reprezintã în multe privințe un fenomen nou, dar care opereazã dupã reguli vechi.
Datoritã acestui lucru, nu avem legãturã cu o <nouã economie>, ci cu un fel de <economie cazinou> (casino economy), în care un volum enorm de bani este antrenat în operațiuni speculative.
Mergând pe aceastã linie, unii adoptã un ton și mai dur, considerând cã am avea legãturã cu un fel de <colonialism corporatist> care vizeazã țãrile cele mai sãrace și pe sãracii din țãrile bogate”.
Globalizarea este, de multe ori, consideratã a fi atât un proces istoric inevitabil, cât și un avantaj pentru specia umanã.
“De fapt, toate acestea sunt mituri, propagate ca sã justifice lãcomia dezmãțatã și sã mascheze mãsura în care transformarea globalã a instituțiilor umane a devenit o consecințã a complicatelor, binefinanțatelor și deliberatelor intervenții ale unei elite cu mijloace financiare care îi dau posibilitatea sã trãiascã într-o lume ideală, separat de restul omenirii. (…) aceste forțe au transformat corporațiile și instituțiile financiare cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piațã care se rãspândește pe toatã planeta, ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spațiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de viațã, dislocând oameni, fãcând neputincioase instituțiile democratice și devorând viața în cãutarea nesãțioasã a banilor”.
Unii autori sunt de pãrere cã o conjuncție a trei fenomene și anume mondializarea/rãzboiul economic/revoluția informației pare sã creeze un nou fatum. “Statului-providențã pare sã i se fi substituit Piața-destin. Pentru a-i face fațã nu existã, se pare, decât rãspunsuri defensive, fragmentare, corporatiste, chiar periculos de identitare. Șomajul, nesiguranța, excluderea, pe de-o parte, fundamentalismul și naționalismul, pe de altã parte, par a fi consecințele ineluctabile ale unui rãzboi economic mondial trãit ca o calamitate naturalã. Realitatea capitalurilor care circulã și a oamenilor care sunt expulzați (cerșetorii în afara orașelor și imigranții în afara țãrilor dezvoltate) pare sã rezume fața întunecatã a mondializãrii și sentimentul de neputințã de ea inspirat.
Diagnosticul prezentat ca o evidențã este contestabil. Rãzboiul economic nu face parte neapãrat din mondializare și din revoluția informației. Dimpotrivã, este perfect posibil sã gândim disocierea acestor fenomene și randamentul planetar a unei logici a cooperãrii”.
“Globalizarea în sine nu este nici bunã, nici rea. Aceasta poate face foarte mult bine, iar pentru țãrile din Asia de Est, care au îmbrãțișat globalizarea în condiții impuse de ele, în ritmul impus de ele, aceasta a fost foarte beneficã, în ciuda pasului înapoi reprezentat de criza din 1997. (…) Pentru mulți, globalizarea seamãnã mai mult cu un dezastru total”.
“Existã un proces de <globalizare> analog proceselor în urma cãrora s-au format economiile naționale.
Din pãcate, nu avem un guvern global, supus tuturor popoarelor lumii, care sã supravegheze procesul de globalizare în felul în care guvernele SUA și ale altor state au coordonat procesul de naționalizare. avem în schimb un sistem pe care l-am putea numi de guvernare mondialã fãrã guvern mondial, în care câteva instituții – Banca Mondialã, FMI, OMC – și câțiva <actori> – ministerele de finanțe și ale comerțului, puternic legate de anumite interese financiare și comerciale – dominã scena, dar în care mulți dintre cei afectați de hotãrârile lor nu-și pot face auzite vocile. Este vremea sã schimbãm unele reguli care guverneazã ordinea economicã internaționalã, sã punem mai puțin accentul pe ideologie și sã acordãm o atenție mai mare lucrurilor bune, sã revedem felul în care se iau hotãrârile la nivel internațional – și în interesul cui. (…) Procesul globalizãrii poate fi regândit, iar când aceasta se va întâmpla, când el se va desfãșura cum trebuie, când toate țãrile vor avea un cuvânt de spus în privința politicilor care le privesc, se va putea crea o nouã economie mondialã, în care nu doar creșterea va fi mai durabilã, ci și roadele acesteia vor fi împãrțite într-un mod mai echitabil”.
În prezent, globalizarea este deseori atacatã. globalizarea poate fi, totuși, o forțã de propagare a binelui: globalizarea ideilor privitoare la democrație și la societatea civilã a schimbat modul de gândire al multor oameni.
Globalizarea a fãcut ca sute de milioane de oameni sã ajungã la un nivel de trai superior celui la care nu s-ar fi gândit nu cu mult timp în urmã. globalizarea economiei a adus foloase țãrilor care au profitat de ea identificând noi piețe de export și atrãgând investițiile strãine. “Pentru milioane de oameni însã globalizarea nu a adus nimic. Situația multora chiar s-a înrãutãțit, locurile lor de muncã fiind desființate, iar traiul devenind mai nesigur. acești oameni s-au simțit tot mai neputincioși în fața unor forțe pe care nu le puteau controla. Și-au vãzut democrațiile subminate, iar culturile, erodate”.
“Scandalul și rușinea este titlul unui raport cãtre Clubul de la Roma prezentat de Bertrand Schneider. Scandalul și rușinea sunt termeni adresați, în primul rând, sistemului internațional oficial, politic, economic și, mai ales, financiar, sistem instituționalizat, costisitor, parazitar, care prezideazã, statueazã și perpetueazã mizeria în lume, administrând fonduri filantropice de donații paliative și ajutor umanitar. Un prim aspect al ipocriziei e larg cunoscut: țãrile dezvoltate încaseazã de la țãrile în curs de dezvoltare (sub formã de dobânzi la credite) mai mult decât le acordã sub forma asistenței, iar oriunde existã o sursã de bani cu o anumitã destinație, între origine și țintã apar formele intermediare parazitare, care ajutã la transportul resurselor. Instituții birocratice, funcționari, consultanți, experți, ședințe, rapoarte (majoritatea ilizibile și inutile), cãlãtorii, echipe cu nume strategice (task-force, facts-finding, evaluation etc.), toate se așeazã pe lanțul trofic al asistenței internaționale pentru dezvoltare”.
La sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea au avut loc puternice manifestãri anti-globalizare. Acestea au debutat la Seattle, spre sfârșitul anului 1999, cu prilejul reuniunii OMC și au continuat la Washington (aprilie 2000), Praga (septembrie 2000), Göteborg (iunie 2001), Genova (iulie 2001) sau Johannesburg (august 2002). Dupã modul în care s-au desfãșurat, aceste manifestații au douã componente: una pașnicã, alta violentã”.
O manifestare pașnicã a fost cea de la Washington, la reuniunea anualã FMI – BM –când au avut loc proteste contra TNCs, WTO, BM, FMI etc.
Prima manifestare violentã a avut loc la genova, când a apãrut și primul caz mortal. “Participanții la astfel de forme de protest au o componențã foarte eterogenã: de la pacifiști dezorientați, la criptomarxiști, de la militanți religioși, la nihiliști radicali. La genova au apãrut numeroși <gladiatori> cu cagule negre (Black Bloc) care s-au situat în fruntea violențelor”.
“Apariția, la nivel planetar, a unor mișcãri cetãțenești, în mãsura în care exprimã aspirațiile unei majoritãți de a împãrți mai bine beneficiile globalizãrii între țãrile dezvoltate și cele în dezvoltare, constituie un fenomen firesc, în condițiile dezvoltãrii democrației. Nu același lucru se poate spune însã despre acea minoritate care își mascheazã huliganismul printr-un așa zis protest politic. (…) Societatea globalã va rãsturna, probabil pașnic, tot ceea ce astãzi ne pare imuabil. Cetãțeanul umanitãții va depãși etapa de utopie. El va strãbate teritorii fãrã frontiere, din alaska în australia, bucurându-se – grație tehnologiilor – de avantajele timpului și spațiului, de cunoștința universalitãții, dar și unicitãții sale, neîngrãdit de epica etnoteritorialã și de amintirea numeroaselor rãzboaie pe care le-au purtat strãmoșii lui ca sã apere frontiere inevitabil vremelnice”.
În același context al globalizãrii se manifestã contradicția piațã-democrație. “Valul persistent de xenofobie în rândul populației europene și americane este un semn indubitabil de care politica ține de mult seama. Pentru imigranți și refugiați, drepturile omului sunt vizibil limitate prin legi tot mai aspre în domeniul imigrãrii și metode de supraveghere tot mai riguroase în aproape toate țãrile Europei și în SUA.
Urmãtoarea operațiune de marginalizare și excludere din <cetatea bunãstãrii> se îndreaptã împotriva grupurilor din societate lipsite de forțã economicã: cei dependenți de ajutorul social, șomerii, handicapații și tinerii fãrã pregãtire profesionalã; toți aceștia simt direct și într-o mãsurã tot mai mare cum câștigãtorii de moment ai globalizãrii le refuzã solidaritatea. Cetãțenii pașnici aparținând categoriilor mijlocii, amenințați ei înșiși cu decãderea din statutul lor, se transformã în șoviniști ai bunãstãrii care nu mai vor sã contribuie la constituirea fondurilor în favoarea perdanților la ruleta pieței mondiale”.
În mod cert, actuala diviziune internaționalã a muncii contribuie la creșterea producției pretutindeni în lume. Din punct de vedere economic, integrarea pieței mondiale este de o înaltã eficiențã. “În ce privește însã repartiția bogãției produse în acest fel, din cauza neintervenției statului, mașina economicã globalã lucreazã într-un mod care numai eficient nu poate fi numit, iar numãrul perdanților globalizãrii îl depãșește de departe pe cel al câștigãtorilor”.
Integrarea economicã mondialã înseamnã, la urma urmei, și șanse uriașe. Creșterea extraordinarã a productivitãții ar putea fi folositã pentru eliberarea din sãrãcie a tot mai multor oameni și pentru finanțarea restructurãrii ecologice a economiei generatoare de risipã și devastare a resurselor din țãrile din zona bunãstãrii de pânã acum. “Pentru aceasta s-ar pune însã problema dirijãrii concurenței sinucigașe de pe piața mondialã pe un fãgaș compatibil cu democrația și aspectele ei sociale și transformãrii fenomenului de globalizare a nedreptãții într-o evoluție în direcția compromisului global”.
Existã propuneri ca Organizația Mondialã a Comerțului sã instituie sancțiuni împotriva unor țãri care asigurã unei subțiri pãturi stãpânitoare profituri comerciale pe piața mondialã prin explotarea muncii copiilor, distrugerea brutalã a mediului și salariile de înfometare, impuse numai prin represiune sindicatelor, secãtuiesc resursele umane și naturale ale națiunilor lor și ai cãror potentați încalcã în mod evident drepturile fundamentale democratice și economice. Dacã aceste sancțiuni ar avea și confirmarea organelor ONU, “atunci elitele Sudului – cel mai adesea nedemocratice – ar fi constrânse sã practice o politicã de dezvoltare care sã însemne un progres real pentru popoarele lor”.
De asemenea, se considerã cã ar fi necesarã o strategie de reformã pe mai multe planuri: al aranjamentelor comerciale și cel de încurajare a acelor reforme pe care țãrile însele le-ar putea realiza în ceea ce le privește. Țãrile în curs de dezvoltare “pot sã-și gestioneze bugetele în așa fel încât cheltuielile sã nu fie mai mari decât veniturile proprii, indiferent cât de mici vor fi ele, și sã elimine barierele protecționiste care, deși îi ajutã pe unii sã obținã profituri grase, îi obligã pe consumatori sã plãteascã prețuri mai mari. Ele pot sã implementeze reglementãri stricte care sã le protejeze de speculatorii din afarã sau de acțiunile ilegale ale firmelor dinãuntru. Cel mai important este însã faptul cã ele au nevoie de guverne eficiente, cu sisteme judecãtorești solide și independente, de guverne democratice responsabile, deschise și transparente, neafectate de corupția care a înãbușit sectorul public și dezvoltarea sectorului privat”.
Dintre efectele globalizãrii cele mai des menționate în literatura de specialitate amintim urmãtoarele:
• dificultatea deosebitã a guvernãrii economiei globalizate: “Interdependența ar provoca atunci des-integrare, adicã competiție și conflict între agențiile de reglementare la diferite niveluri. Un astfel de conflict ar slãbi mai departe eficiența guvernãrii publice la nivel global”
• transformarea companiilor multinaționale în companii transnaționale: “Compania nu se va mai baza pe o singurã locație naționalã importantã (ca în cazul companiilor multinaționale), ci va deservi piețele globale prin intermediul operațiunilor globale. Spre deosebire de companiile multinaționale, companiile transnaționale nu vor mai putea fi controlate sau chiar constrânse de politicile anumitor state naționale. Mai degrabã se vor supune numai standardelor de reglementare internaționale, impuse și stabilite de comun acord. guvernele naționale nu ar mai putea sã adopte nici un fel de reglementare efectivã contra acestor standarde” în detrimentul TNCs.
• continuarea declinului influenței politice și al puterii de negociere economicã a forței de muncã organizate;
• creșterea multipolaritãții în sistemul politic internațional: “O serie de organizații de la agențiile non-profit internaționale pânã la companiile transnaționale vor dobândi mai multã putere în detrimentul guvernelor naționale și folosindu-se de piețele globale și de media ar putea apela și obține legitimitatea de la consumatori/cetãțeni de-a lungul granițelor naționale. În acest fel puterile disciplinare distincte ale statelor naționale vor scãdea, chiar dacã majoritatea cetãțenilor lor, mai ales în țãrile avansate, vor rãmâne atașați național. Într-o astfel de lume, puterea naționalã militarã ar fi mai puțin eficientã. Nu va mai putea fi folositã pentru a realiza obiective economice”.
1.5 Globalizarea, securitatea colectivã și socialã
În aceastã lume nouã în care trãim astãzi, în opinia lui Robert Cooper nu existã încã o nouã ordine mondialã, dar nici o nouã dezordine mondialã. Existã însã o zonã de siguranțã în Europa și una de haos și de pericole în afara acesteia. Robert Cooper mai precizeazã cã prin intermediul globalizãrii, trei zone de ordine – dezordine s-au interconectat. O lume divizatã în trei are nevoie de o politicã de securitate structuratã pe trei nivele, precum și de trei tipuri mentale (nici una dintre cele douã imperative nu este ușor de atins).
Înainte de a putea structura cerințele de securitate pentru prezent și viitor, trebuie date uitãrii regulile de securitate din trecut. Secolul XX a fost marcat de imperative absolute (rãzboiul împotriva lui Hitler și lupta împotriva comunismului trebuiau câștigate). Singura politicã posibilã a fost victoria absolutã, predarea necondiționatã. În lumea actualã, mult mai complexã, e posibil sã nu ne mai confruntãm cu aceleași amenințãri totale sau sã nu mai fie nevoie sã utilizãm aceeași metodã (a rãzboiului total) împotriva acestora. Va trebui sã renunțãm la predarea necondiționatã ca scop și ca ultim obiectiv politic.
În prezent se remarcã totuși existența unei noi ordini europeane. Nouã, datoritã faptului cã nu are un alt precedent istoric; nouã fiindcã este fondatã pe concepte complet noi. au existat trei tipuri de alternative. Prima a survenit în urma alegerii dintre haos și imperiu, anarhie sau monopol centralizat asupra puterii. a urmat opțiunea dintre imperiu și naționalism, autoritate centralizatã sau balanțã de putere. astãzi ne aflãm în fața unei a treia alternative, aceea de a opta între naționalism și integrare, balanțã sau transparențã. Haosul este domolit de imperiu; imperiile sunt distruse de naționalism; naționalismul face loc internaționalismului. La finalul traseului se aflã libertatea individualã, protejatã de stat și mai târziu în fața statului.
Tipul de lume pe care îl vom avea depinde de genul de state care o compun. Pentru lumea premodernã, succesul reprezenta imperiu, iar eșecul haos. Pentru lumea modernã, succesul semnifica gestionarea balanțelor de putere, iar eșecul însemna revenirea la rãzboaie sau imperii. Pentru statul postmodern, succesul reprezintã deschidere și cooperare transnaționalã. Ordinea postmodernã are de înfruntat aceleași provocãri ca și Statele Unite ale americii de exemplu.
Societãțile deschise sunt considerate a fi mai ușor de penetrat. În forma sa cea mai negativã, terorismul (haosul) poate ajunge sã fie o amenințare serioasã la adresa întregii ordini internaționale. Terorismul semnificã privatizarea rãzboiului; dacã teroriștii vor folosi arme biologice sau nucleare, efectele ar putea fi devastatoare. alt pericol important este degajat din lumea modernã. Nu existã nici un stat care sã doreascã invazia Europei acum sau în viitorul apropiat. Într-un viitor mai îndepãrat însã, un stat înarmat și ambițios ar putea sã afecteze balanța regionalã și astfel sã constituie o amenințare la adresa intereselor europene, dar totuși un atac direct asupra continentului european pare improbabil. adevãrata amenințare ce emanã dinspre lumea modernã ar putea veni sub forma armelor de distrugere în masã, un pericol pe care Europa îl împãrtãșește cu S.U.A.
Abordarea americanã se bazeazã pe hegemonie, respectiv controlul (prin mijloace militare, dacã este necesar), a politicilor externe ale statelor ce-ar putea constitui o posibilã amenințare. Puterea ar putea fi ușor de distribuit și de rãspândit încât sã poatã fi supusã unui control facil. Dacã prea multe intervenții militare sunt necesare în acest scop, costurile susținerii acestora ar putea deveni prea greu de suportat. Rãspunsul european, postmodern, la aceste amenințãri se referã la extinderea sistemului imperial de cooperare și în viitor.
Nu am nici o altã cale de a-mi apãra frontierele decât aceea de a le extinde, afirma Ecaterina cea Mare, iar Uniunea Europeanã pare uneori sã declare același lucru. Este o descriere exactã a celei mai naturale politici de securitate a unei comunitãți de state postmoderne. Cu cât este mai extinsã rețeaua postmodernã, cu atât vor exista mai puține riscuri din partea vecinilor și mai multe resurse necesare pentru apãrarea comunitãții fãrã militarizare excesivã.
Deși Uniunea Europeanã s-a dezvoltat sub protectoraul puterii militare americane, acest lucru nu mai este vital pentru supraviețuirea sa pe termen lung, cu condiția sã poate atinge o masã criticã. acest tip de politicã are și anumite limitãri.
În primul rând, procesul acesta se fundamenteazã pe rãspândirea unei culturi politice europene. Pentru mulți dintre vecinii Europei acest lucru este echivalent cu schimbarea regimului politic și chiar acolo unde acest proces poate avea loc, este probabil sã se producã lent.
În al doilea rând, existã constrângeri de ordin geografic; comunitatea europeanã ar putea fi mai mult sau mai puțin adiacentã, pe când amenințãrile, într-o lume globalizatã, pot veni de oriunde.
Al treilea pericol este caracteristic lumii europene postmoderne și vine chiar din interiorul sãu. O lume postmodernã în care interesele de securitate nu ocupã un loc de seamã în mințile oamenilor este o lume în care statul devine mai puțin important. La adãpostul creat de N.A.T.O. și de Uniunea Europeanã, statul ar putea sã slãbeascã și sã se fragmenteze. Un mozaic medieval de state ar putea deveni prea divers pentru a se mai organiza și prea difuz pentru a mai îngãdui existența deciziei necesare în problemele de securitate. Din punctul de vedere al istoriei, statul a alcãtuit pânã în prezent forma de organizare cea mai eficientã în domeniul securitãții.
Astfel, se poate conchide cã urmãtoarele decenii vor fi nevoite sã dovedeascã dacã o uniune de state va fi la fel de capabilã sã combatã amenințãrile externe în mãsura în care a fost capabilã sã elimine conflictele interne. Economia postmodernã poate avea ca rezultat faptul cã fiecare trãiește pentru sine și deloc pentru comunitate, declinul accentuat al ratei natalitãții în occident constituind deja o dovadã a acestei tendințe. În termeni politici, un acces prea mare de transparențã ar putea conduce la un gen de stat și de ordine internaționalã în care nimic nu mai poate fi executat, nimeni sã nu mai fie responsabil, deoarece nu va mai exista un centru clar de putere și de responsabilitate
Este deosebit de important ca, în acest proces al globalizãrii ce vizeazã macrostructuri economice, sociale, politice, sã se precizeze importanța respectãrii drepturilor civile, sociale și politice ale actorilor sociali.
Departe de a fi o problemã a oricãrei epoci, ideea drepturilor omului a fost formulatã în epoca modernã în cadrul operelor unor filosofi precum Thomas Hobbes și John Locke. Conform acestora, dreptul la viațã, la proprietate și la libertate sunt naturale; ele îi aparțin fiecãruia prin însuși faptul cã s-a nãscut om. Rolul guvernãmântului este acela de a le proteja. Drepturile naturale sunt inalienabile; nu pot fi înstrãinate, nimeni nu poate renunța la acestea. Începând cu secolul XVIII, filosofia drepturilor omului a fost inclusã în programe politice, precum Declarația de independențã din 1776 a S.U.a. sau Declarația drepturilor omului și cetãțeanului din 1789 în Franța.
De o importanțã majorã este contribuția lui John Rawls, considerat cel mai mare filosof politic liberal al secolului XX, care în teoria sa despre echitabilitatea în drepturi imagina o societate a cetãțenilor liberi având drepturi fundamentale și cooperând în cadrul unui sistem economic egalitarian. În opinia sa, într-o societate liberã cetãțenii pot avea pãreri diverse, diferite.
Pot manifesta convingeri religioase diferite sau nici un fel de convingeri religioase; pot avea concepții diferite despre bine și rãu; vor cãuta sã stabileascã relații interumane bazate pe un set individual de valori. Statul are obligația de a stabili un set de norme și de valori pentru fiecare națiune în parte în vederea asigurãrii respectãrii drepturilor naturale ale omului.
Dupã al doilea rãzboi mondial, s-a considerat cã, pe lângã drepturile tradiționale, ar trebui adãugate și altele cum ar fi dreptul la îngrijire medicalã, la educație, participarea la viața publicã… Pentru ca asemenea drepturi sã devinã efective, statul era nevoit, de aceastã datã, sã intervinã efectiv în viața oamenilor.
Atrocitãțile petrecute în timpul celui de-al doilea rãzboi modial i-au determinat pe oameni sã se gândeascã cum ar putea aplica, pe tot globul, principiile enunțate de drepturile omului. Toți oamenii planetei trebuiau sã se bucure de drepturi și de libertãți fundamentale. acest lucru a constituit una dintre cele mai importante forțe care au condus la înființarea Organizației Națiunilor Unite. Prin aderarea tuturor statelor la aceastã organizație, drepturile omului nu mai erau izolate la nivelul statelor, ci au devenit o problemã a comunitãții statale internaționale, contractul încheiat între țãrile membre, Carta Națiunilor Unite, fiind adoptat la data de 26 iunie 1945.
Toate statele membre se obligau, conform Cartei, sã colaboreze cu O.N.U. pentru îndeplinirea obiectivelor enunțate de aceasta (articolul 56), iar printre aceste obiective se numãrã și popularizarea drepturilor omului. În acest articol se stipuleazã cã toți membrii Națiunilor Unite, în prezent aproape toate țãrile lumii sunt membre O.N.U., se obligã sã respecte drepturile omului. Pentru a clarifica ce se înțelege prin drepturile omului, O.N.U. a elaborat Declarația Universalã a Drepturilor Omului. aceasta semnificã începutul eforturilor de popularizare și de universalizare politicã și juridicã a drepturilor omului. aceastã declarație își propune sã desființeze barierele naționale și sã impunã drepturile omului la nivel universal.
Toți oamenii au dobândit dreptul sã se bucure de aceste drepturi prin însãși calitatea lor de ființe umane, indiferent de apartenența etnicã, religioasã sau de sex. Drepturile omului vizeazã multe domenii distincte ale conviețuirii umane. Prima categorie cuprinde drepturile persoanei. Din aceastã categorie fac parte drepturi ce asigurã oamenilor protecție în fața abuzurilor care le pot leza demnitatea umanã. Cetãțenii dispun astfel de dreptul la viațã, un drept care constituie condiția de fond pentru toate celelalte drepturi precum și dreptul la liberã dezvoltare a personalitãții. Drepturile persoanei constituie nucleul drepturilor omului, acestea se regãsesc în toate documentele și în cataloagele referitoare la drepturile omului.
Drepturile politice și cele civile sau cetãțenești constituie cea de-a doua categorie de drepturi. aceste drepturi au rolul de a garanta participarea neîngrãditã a tuturor oamenilor la viața politicã din cadrul unei comunitãți, fãrã ca acestora sã le fie teamã cã vor fi sancționați. Dreptul la liberã exprimare și libertatea presei joacã un rol deosebit de important în acest punct, fiindcã la acest nivel sunt revelate atitudinile oamenilor cu privire la conducerea unui stat și gradul în care sunt mulțumiți de activitãțile acesteia. Dacã aceste atitudini sunt cenzurate, conducerea unei țãri nu mai poate pretinde cã își reprezintã în mod democratic cetãțenii.
O altã categorie se referã la drepturile socio-economice. Pe de-o parte, acestea garanteazã faptul cã toți oamenii dispun de un minimum de supraviețuire și susțin dreptul la educație al tuturor indivizilor. Dacã se pornește de la premisa cã pentru a trãi o viațã demnã e nevoie de mult mai mult decât de asigurarea unei hrane minime, atunci este necesar ca fiecare sã beneficieze și de o bazã educaționalã care sã-i permitã sã atingã un anumit ideal.
Drepturile de generația a treia au fost adãugate de scurtã vreme, fiind expresia faptului cã drepturile omului nu sunt elemente imobile; se aflã într-o perpetuã dezvoltare și schimbare. aceastã a patra categorie de drepturi afirmã în plus faptul cã apar mereu noi probleme care pericliteazã dreptul oamenilor la viațã și care ar trebui întâmpinate cu introducerea unor noi drepturi în catalogul drepturilor omului. În afarã de drepturile de dezvoltare, care au rolul de a diminua prãpastia dintre cei bogați și cei sãraci, printre aceste drepturi de generația a treia se regãsesc și drepturile care privesc mediul înconjurãtor cu misiunea de a garanta cã mediul natural al omului nu este afectat sau chiar distrus în întregime. De la summitul de la Rio de Janeiro din 1992, drepturi precum cel la un mediu curat, mai ales în ceea ce privește generațiile urmãtoare, s-a observat cã au devenit din ce în ce mai importante. Drepturile omului nu au fost stabilite o datã pentru totdeauna; sunt destul de flexibile pentru a putea reacționa la noi provocãri precum problemele globale ale mediului.
Odatã cu cãderea regimurilor comuniste și a discreditãrii ordinii promovate de acestea, controversele referitoare la drepturile omului, exagerate ideologic, au scãzut în intensitate. În prim plan au apãrut însã alte douã controverse. Prima dintre acestea se referã la problema apariției unor drepturi colective ale omului, cealaltã face referire la problematica caracterului universal al dreptului omului în contrast cu multitudinea culturilor de pe glob. În ceea ce privește prima dezbatere, reprezentanții emisferei sudice, dar și apãrãtorii progresiști din nord, încearcã sã introducã în textul universal al drepturilor omului, drepturile de solidaritate. Printre acestea se numãrã dreptul la pace, dreptul la dezvoltare și dreptul la un mediu curat. Chiar dacã acestea sunt scopuri nobile și foarte importante, au existat voci critice care au pus sub semnul întrebãrii integrarea acestora în aceeași categorie cu drepturile politice individuale.
Capitolul II
Globalizarea și mediul înconjurãtor
Relația dintre globalizare și mediul înconjurãtor este determinatã de legãtura dintre mediul înconjurãtor și economie.
Fenomentul globalizãrii a adus puțin câte puțin diferite schimbãri conceptului de “mediu înconjurãtor”.
O mare parte a populației considerã cã problemele de mediu produc îngrijorare la nivel mondial, în contextul în care mediul înconjurãtor este un patrimoniu comun al umanitãții.
Efectele globalizãrii pot fi:
directe – emisiile și daunele aduse mediului asociate cu libera circulație a bunurilor;
indirecte – sunt clasificate în funcție de dimensiune, compoziție și efecte tehnice și apar ca rezultat al comerțului și al investițiilor straine directe.
Totodatã, colapsul global al mediului înconjurãtor este inevitabil. Statele dezvoltate ar trebui sã lucreze alãturi de statele în curs de dezvoltare pentru a se sigurã faptul cã economiile acestor țãri nu contribuie la accentuarea problemelor legate de poluare.
Mediul reprezintã „ansamblul elementelor fizice, chimice sau biologice, naturale și artificiale, care condiționeazã viața umanã, animalã sau vegetalã, sau o specie“. Mai pe scurt, mediul reprezintã ansamblul elementelor obiective și subiective, care constituie cadrul de viațã al unui individ.
Potrivit lui Sabuko Okita, „mediul reprezintã factorul esențial pentru continuitatea supraviețuirii speciei umane, iar prosperitatea omenirii pe termen lung este de neconceput dacã nu se poate asigurã generațiilor viitoare posibilitatea de a se bucura de binefacerile naturii“.
Odata cu apariția și amplificarea problemelor ecologice mediul devine obiectul interesului și acțiunii publice.
Așa cum afirma Michel Prieur, mediul constituie astãzi o „noțiune cameleon“, cu semnificații și dimensiuni specifice, iar enunțarea unei definiții unitare pentru aceastã noțiune este un deziderat pentru juriștii care activeazã în domeniul dreptului mediului.
Definiția mediului are importante implicații asupra dreptului mediului, prin elementele concrete pe care le oferã pentru juriștii implicați în actul juridico-administrativ.
Noțiunile de poluare și deteriorare a mediului ocupã un loc central în cadrul vocabularului juridico-ecologic.
Poluarea este definitã ca un „complex de fenomene care au modificat sau tind sã modifice mediu în detrimentul echilibrului ecologic natural și care afecteazã atmosfera, apele de suprafațã ori subterane, mãrile și oceanele, solul, vegetația, lumea animalã și colectivitãțile umane“ .
Poluantul reprezintã „orice substanțã solidã, lichidã, gazoasã, sub formã de vapori sau sub formã de energie, care, introdus în mediu, modificã echilibrul constituenților acestuia sau al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale“.
Principalele surse de poluare sunt: industria (extractivã, energeticã, prelucrãtoare), transporturile, agricultura și marile complexe zootehnice, aglomerãrile urbane, experimentele nucleare, accidentele ecologice.
Cele mai sensibile strategii de control ale poluãrii atmosferice implicã metode ce reduc, colecteazã, capteazã sau rețin poluanți înainte ca ei sã intre în atmosferã. Din punct de vedere ecologic, reducând emisiile poluante cu o mãrire a randamentului energetic, precum arderea de mai puțin combustibil este strategia preferatã. Influențând oamenii sã foloseascã transportul în comun în locul autovehiculelor personale ajuta de asemenea la îmbunãtãțirea calitãții aerului urban.
Diferite țãri au impus standarde în legislație cu privire la nivelele de concentrație ce se cred a fisuficient de scãzute pentru a proteja sãnãtatea publicã. Standardele privind sursele de emisie au deasemenea specificate limitele de emisie a substanțelor poluante în atmosfe ra astfel încât standardele de calitate ale aerului sã fie atinse.
În prezent, ne confruntãm cu o multitudine de probleme, cum ar fi razboaiele din Orientul Mijlociu pentru resurse, migrația, sãrãcia, terorismul. Dar ceea ce începe sã ne îngrijoreze este globalizarea și impactul acestui fenomen asupra mediului înconjurãtor. globalizarea este un proces complex care are loc la nivel mondial și care redefinește structura lumii, și de asemenea un fenomen care are trei cauze principale în impactul sãu asupra mediului: tehnologia, politica și economia.
În consecințã, globalizarea din ultimele decenii provoacã degradarea mediului, prin domenii care pânã acum le-am acordat o mare importanțã, dar fãrã o idee despre efectele pe care le-a provocat. Inevitabil, încãlzirea globalã este unul dintre efectele nedorite, care tinde sã devinã o problemã majorã a umanitãții care este neglijatã sau datã pe un plan secundar în mod voit.
Globalizarea este o caracteristicã esențialã a lumii globale, iar principalele procese economico-sociale care dominã societatea modernã și care au efecte poluante asupra atmosferei sunt: industrializarea, urbanizarea și consumul tot mai mare de energie.
Conceptul de globalizare reflectã o imensã dezvoltare a comunicațiilor globale, precum și lãrgirea orizonturilor pieței internaționale, ambele fiind mult mai tangibile acum decât în etapele anterioare ale modernitãții.
Pentru a împiedica aceste procese, a luat naștere ecologia și instituțiile neguvernamentale pentru protecția mediului și au reușit sã se implice și în structurile de putere ale statului, iar unele dintre ele s-au transformat în partide politice.
Cea mai gravã amenințare adresatã globalizãrii este lipsa tot mai mare a resurselor naturale, iar cei mai mari consumatori sunt statele precum Statele Unite, China, India, unde cerințele cresc pe zi ce trece și sunt nevoite sã se transforme din exportatori în importatori de resurse naturale și alte materii prime.
Globalizarea poate fi definitã ca intensificarea relațiilor sociale globale, care interconecteazã localitãțile îndepãrtate într-o asemenea mãsurãcîncât activitãțile locale sunt date de evenimente care au loc la distanțe foarte mari și vice-versa.
Topirea calotei glaciare va duce la acest conflict care este foarte posibil sã degenereze într-un adevãrat rãzboi, un “al doilea Rãzboi Rece” de data asta la propriu, pentru resursele existente în calota glaciarã a arcticii. Specialiștii încãlzirii globale au configurat deja modificãrile prin care va trece planeta în urmãtoarea sutã de ani. aceste modificãri vor fi simțite cel mai mult în zonele urbane foarte aglomerate. Se va simți o lipsã a resureselor naturale, o scãdere a resurselor de apã, a hranei, sãnãtatea va fi pusã la grele încercãri, vor apãrea multe cazuri de boli respiratorii, alergii, boli cardiovasculare și gastrointestinale.
Efectele încãlzirii globale sunt graduale și existã posibilitatea ca guvernele lumii sã ia mãsuri necesare pentru ca populația sã se adapteze la noile condiții, dar un lucru este totuși îmbucurãtor, acela cã mulți economiști si-au dat seama cã o cooperare între economie și mediu va fi beneficã pentru viitorul nostru și vom reuși sã lãsãm generațiilor un Pãmânt locuibil.
Politicile comerciale nu produc modificãri asupra numãrului de locuri de muncã, dar fecteazã tipurile de slujbe pe care le au oamenii. Dacã protecționismul sporește numãrul de locuri de muncã în cadrul sectoarelor industriei care nu mai sunt afectate de importuri, în același timp reduce numãrul de locuri de muncã din cadrul industriilor exportatoare, adicã acele industrii care produc bunuri ce ar fi fost schimbate pe mãrfuri din import, bunuri care în condițiile protecționismului devin mai scumpe sau sunt chiar eliminate din producție. În cele din urmã, exporturile sunt prețul pe care îl plãtim pentru importuri, la fel cum importurile reprezintã prețul pe care strãinii trebuie sã îl plãteascã pentru exporturile noastre. Deci dacã reduci din valoarea bunurilor importate aplicând o taxã, diminuezi și valoarea bunurilor exportate necesare pentru a plãti acele importuri. aceasta înseamnã pierderi de slujbe în industriile exportatoare.
Alt argument înșelãtor se referã la direcționarea capitalului spre zonele în care standardele de mediu și cele de muncã sunt mult mai scãzute. Dar verificați datele. Investitorii investesc acolo unde cred cã vor obține venituri mai mari, zonele respective tind sã fie acolo unde productivitatea muncii este mai ridicatã, deci acolo unde oamenii sunt corespunzãtor mai bogați – și oamenii bogați tind sã cearã condiții de mediu și de muncã mai bune, în nici un caz mai rele.
Aceeași argumentare se aplicã și în cazul condițiilor de muncã. Locurile de muncã în întreprinderile cu capital strãin sunt mai cãutate pentru cã oferã atât salarii mai mari, cât și condiții de muncã mai bune decât companiile din țarã.
Cauzele creșterii sau diminuãrii inegalitãților sunt complexe, dar existã un adevãr substanțial în a considera globalizarea creatoare de inegalitãți: diferența de bogãție dintre țãrile care au economii închise și cele care practicã comerțul liber este în continuã creștere. Nu aceasta este inegalitatea la care se referã adversarii globalizãrii. În interiorul țãrilor care și-au deschis granițele pentru comerț și investiții, clasele de mijloc s-au dezvoltat, ceea ce înseamnã o inegalitate a veniturilor mai mica mai degrabã decât mai mare.
Cea mai uzualã eroare a protecționiștilor este confuzia între avantajul absolut și avantajul comparativ. Chiar dacã cineva este mai bun la toate decât mine, amândoi vom beneficia de pe urma comerțului dacã el se specializeazã în ceea ce face el mai bine și eu mã specializeze în ceea ce fac eu mai bine. Vechiul exemplu cu dactilograful și avocatul se aplicã atât peste granițe cât și în interiorul birourilor. avocatul poate și sã redacteze acte și sã dactilografieze mai bine decât dactilograful, dar amândoi vor beneficia dacã avocatul se specializeazã în a redacta acte, ceea ce costã mai puțin în termeni de pierderi a rezultatelor dactilografiatului, și dactilograful va dactilografia respectivele documente, din moment ce este mai bun la a dactilografa decât la a dezbate legea. Rezultatul cumulat total este mai mare și fiecare realizeazã mai mult venit. acesta este unul dintre motivele pentru care comerțul se aflã în strânsã legãturã cu ideea de pace. aceasta deoarece oamenii pot sã îi priveascã pe cei din jurul lor ca pe niște parteneri într-o cooperare mutualã care aduce beneficii, mai degrabã decât ca pe niște rivali de moarte. Comerțul reperezintã chiar fundamental civilizației omenești.
Adversarii globalizãrii și protecționiștii pornesc de la presupunerea cã ei au dreptul sã utilizeze forța pentru a ne opri sã ne angajãm în schimburi voluntare. Dar drepturile fundamentale ar trebui sã fie egale pentru toți oamenii, și dreptul de a participa la un schimb comercial este un drept fundamental, aflat la dispoziția tuturor oamenilor, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla. Comerțul liber nu este un privilegiu, este un drept al omului.
În cazul consecințelor globalizãrii, dezbaterile publice aduc în prim plan diverse cuvinte la modã, dintre care se detașeazã „interdependența”, proces care accelereazã continuu. Unul dintre cele mai importante efecte ale globalizãrii rãmâne fãrã îndoialã eroziunea statului național. aceastã eroziune transpare în mod deosebit în Europa. aici statele au transferat asupra unei organizații supranaționale noi de la competențe centrale pânã la suveranitatea monetarã.
Dimensiunea economicã a globalizãrii are fãrã nici un dubiu, o foarte mare importanțã, ea fiind una dintre cele mai importante cauze și forța motrice pentru procesele de globalizare din celelalte domenii. Nu poate fi însã trecut cu vederea faptul cã globalizarea cuprinde cu mult mai mult decât integrarea sporitã a economiei mondiale: de aceea, ea nu poate fi limitatã strict la procesele economice, lucru care se întâmplã însã de multe ori.
În strânsã legãturã și direct conexiune cu activitatea economicã se aflã și protecția mediului, dupã unii analiști aceasta reprezentând o domensiune distinctã a procesului de globalizare.
Principalele direcții prin care țãrile lumii, individual sau în cadrul organizațiilor internaționale, încearcã protejarea mediului sunt: includerea activitãților de proteție a mediului în agendele politico-economice, elaborarea și aplicarea unor mãsuri de prevenire, aplicarea principiului cel care polueazã.
Transformarea planetei într-o uriașã piațã globalã scoate în evidențã o serie de avantaje și dezavantaje pentru țãri, mediul înconjurãtor și calitatea vieții oamenilor. Se considerã cã globalizarea nu poate reduce diferențele culturale sau etnice, dar sporește decalajul pe plan național și internațional între cei care dispun de condițiile necesare de a beneficia de pe urma ei și cei care nu dispun de asemenea condiții. De aceea, se impune adoptarea la nivel internațional a unor reguli globale care sã guverneze procesul globalizãrii și sã permitã apariția unui sistem global care sã integreze diferite sensibilitãți, prioritãți și interese regionale.
Haosul cu care ne confruntãm astãzi derivã din faptul cã, pornind de la dezvoltarea tehnologicãși economicã, un numãr important al activitãților umanitãții se situeazã pe o scalã și un orizont atât de mari, încât au depașit granițele naționale, în limitele cãrora statele suverane își exercitã dreptul laguvernare. Pe masurã ce domeniul activitãților umane se extinde dincolo de reglementãrile statului națiune, legalitatea și regulile au devenit prea strâmte.
Globalizarea aduce schimbãri radicale în comunicații și economie, în reconfigurarea piețelor interne, în sistemul instituțional, în modul de viațã, în relațiile și mentalitãțile umane, induce o nouãmoralã. globalizarea este un proces ce lãrgește cadrele determinate ale schimbãrii sociale la nivelul lumii ca întreg.
Dezvoltarea umanã durabilã rãmâne principala dimensiune, care asigurã dezvoltarea îngeneral, democratizarea societãții, demnitatea umanã, solidarit atea, participarea la decizii, distribuireaechitabilã și nu în ultimul rând protejarea mediului înconjurãtor.
2.1 Clima și modificãrile ei
Fenomenele meteorologice extreme din ultimii ani – inundații brutale, caniculã severã, furtunile violente și uraganele atotdistrugãtoare s.a. – aratã cã ordinea climaticã instauratã în ultimii zeci de mii de ani este pe cale a se deregla.
Pânã la a ajunge la starea de haos ne mai despart doar 4oC (iar temporal poate doar 100 de ani), dar reașezarea climei nu știm daca va mai cuprinde în ecuatia sa și specia umanã.
In contextul unor asemenea evoluții și perspective, asteptãrile societãții fațã de științã și de oamenii de științã se schimbã și ele: nevoia de a formula semnalele de alertã este însoțitã din ce în ce mai mult de o cerere de ajutor în elaborarea și dimensionarea corespunzãtoare a reacției societãții, o sarcinã dificilã, marcatã de complexitatea problematicii și încãrcatã de responsabilitatea majorã a existenței vieții pe planetã și asigurãrii succesiunii generațiilor.
Departe de a-și pierde din actualitate, dimpotrivã, problematica generalã a încãlzirii atmosferei globale și a dereglãrilor climatice pe care le produce devine tot mai complexã în dimensiunile sale și mai complicatã în privința soluțiilor posibile și fezabile. Ultimele dezvoltãri sporesc semnalele de alarmã asupra situației la care s-a ajuns și aratã practic instalarea unei stãri de urgențã referitor la mãsurile de adoptat și aplicat. Publicarea Raportului Nicholas Stern, potrivit cãruia dacã nu se întreprinde nimic, încãlzirea globalã (the global warming) va devasta economia internaționalã în aceeași mãsurã precum cele douã razboaie mondiale și criza din 1929, are, din aceastã perspectivã, mai multe merite. Primul este acela de a evalua, pentru prima datã la nivel global, consecințele economice ale dereglãrilor climatice actuale, care se ridicã la circa 5.500 miliarde de euro, adicã 840 de euro pentru fiecare dintre cei 6,5 miliarde de locuitori, în timp ce valoarea investițiilor necesare pentru a frâna procesul ar fi de 275 miliarde de euro anual. așadar, teza susținutã de marii poluatori ai lumii cum cã diminuarea emisiilor de gaze cu efect de serã ar angaja cheltuieli disproporționate cu beneficiile este astfel infirmatã. In același timp, propunerile formulate pentru ieșirea din impas: folosirea mecanismului permiselor de poluare în vederea reducerii emisiilor de gES, promovarea tehnologiilor mai puțin poluante ori asigurarea unui randament energetic superior, pe de o parte, aratã cã evitarea catastrofei este posibilã, iar pe de alta, confirmã oportunitatea Protocolului de la Kyoto și necesitatea continuãrii procesului inaugurat de aceasta și dupã 2012.
Elaborarea și publicarea unui asemenea document din inițiativa guvernului britanic și sub egida acestuia consolideazã rolul Uniunii Europene de lider ecologist mondial, cel puțin în domeniul încalzirii globale și al schimbãrilor climatice. așa cum era de așteptat, deși nimeni nu neagã concluziile Stern Report, rare sunt statele dispuse sã adopte mãsuri de amploare astfel încât sã se înregistreze schimbãrile necesare pentru a inversa tendința actualã.
Cu o ironie nedisimulatã, presa americanã remarcã faptul cã statele est-europene ce se erijeazã în promotorii stopãrii încalzirii globale, cu excepția Suediei și a Marii Britanii, nu și-au onorat angajamentele asumate prin Protocolul de la Kyoto .
In acest cadru, cea de-a 12-a reuniune a pãrților la Convenția-cadru privind schimbãrile climatice (Nairobi, Kenya, 6-12 nov. 2007.) nu a reușit mare lucru în continuarea procesului Kyoto, dupã prima sa etapã, stabilitã pentru perioada 2008-2012.
Dincolo de asemenea evoluții concrete, pe parcurs se contureazã și o serie de implicații și semnificații mai profunde, mai durabile, mai ample, care pun în discuție aspecte legate de statutul prezent al speciei umane și acțiunea de conservare a sa, în frunte cu cea de evitare a catastrofei ecoclimatice.
Clima reprezintã sinteza pe termen lung a mersului concret al vremii de la o zi la alta, de la o sãptãmânã, lunã sau an la altul, într-un punct al globului, într-o țarã, o regiune, un continent sau pe întreaga planetã. Sinteza aceasta se obține prin metode statistice adoptate de climatologie. Existã numeroase alte definiții, dar nici una nu relaționeaza mulțumitor mersul vremii de la o zi la alta cu sensul climei.
Variația climaticã naturalã presupune modificarea climei sau numai a unui parametru climatic în spațiu sau în timp, în raport cu o stare de referințã la care este posibilã mereu revenirea. Variațiile temporale, cele ale cãror consecințe și a cãror prevedere sunt cele mai importante, pot fi ciclice, lineare sau aleatorii, raportându-se la scãri diferite: zi, an, decenii, secole etc. Variațiile climatice naturale au fost descrise pe baza statisticilor care au permis stabilirea intensitãții, duratei și formei lor în raport cu un tip de climã, considerat “de referințã” sau “normal”.
De când s-au emis primele predicții climatologice și pânã în prezent, s-au conturat trei curente de opinii, și anume: Clima se rãcește? Clima se încãlzește? Clima se rãcește sau se încãlzește? astãzi este dominantã predicția unei încãlziri climatice globale semnificative care, prin IPCC3, indicã urmãtoarele:
1. temperatura medie globalã va crește cu valori cuprinse între 1,4oC si 5,8oC , in funcție de scenariul de emisie folosit;
2. cantitatea de precipitații la nivel global va crește și ea, cu mari diferențe regionale (caracterizate de scãderi sau creșteri, cuprinse între 5 și 20%);
3. odatã cu intensificarea ciclului apei, vor crește amplitudinea și frecvența unor evenimente extreme pe glob.
Consecințele încãlzirii globale sunt dificil de sintetizat, ele fiind resimțite în cele mai diferite domenii și având un caracter global.
Încãlzirea globalã determinã sau va determina:
topirea ghețarilor (datoritã schimbãrii direcției vânturilor dominante, a mãririiconcentrației gazelor cu efect de serã și a deteriorãrii stratului de ozon are locdesprinderea ghețurilor de pe șelful antarcticii care a crescut în ultimul deceniucu 75 %.
ridicarea nivelului mãrii este un efect care are douã cauze: creșterea volumuluiapei prin dilatare în urma încãlzirii și adaosul de apã provenit din topireaghețurilor din calotele polare și ghețarii tereștri.
schimbãri climatice, creșterea vaporizației, a precipitațiilor și a numãruluifurtunilor;
ridicarea temperaturii solului, ceea ce duce la uscarea lui, favorizând incendiile de pãdure;
•extincția a numeroase specii datoritã destabilizãrii locale a climei și dereglãriianotimpurilor;
schimbãri privind sãnãtatea oamenilor.
aceste efecte vor afecta, într-o mãsurã mai mare sau mai micã, toate continentele și vor conduce la dislocãri sociale naționale și locale, migrații sau tulburãri sociale și tramnsformãri în toate domeniile vieții sociale.
2.2 Efectul de serã
Aerul pe care îl inspiram face parte din atmosferã, amestecul de gaze ce acoperã globul pãmântesc. acest amestec de gaze asigura viața pe pãmânt și ne protejeazã de razele dãunãtoare ale Soarelui.
Atmosfera este formatã din aproximativ 10 gaze diferite, într-o mare mãsurã azot (78%) și oxigen (21%). Din cei 1% rãmas fac parte argonul, dioxidul de carbon, heliu și neonul. Toate aceste gaze sunt neutru, adicã nu reacționeazã cu alte substanțe. Mai sunt urme de dioxid de sulf, amoniac, monoxid de carbon și ozon, precum și gaze nocive, fum, sare, praf și cenușã vulcanicã.
Echilibrul natural al gazelor atmosferice ce s-a menținut timp de milioane de ani este amenințat acum de activitatea omului. aceste amenințãri ar fi efectul de serã, încãlzirea globalã, poluarea aerului, subțierea stratului de ozon și ploile acide.
Industrializarea globalã a dereglat raportul de gaze necesar pentru echilibrul atmosferic în ultimii 200 ani. Formarea unor cantitãți enorme de dioxid de carbon și alte gaze a rezultat în urma arderii cãrbunelui și a gazului metan., mai ales dupã sfârșitul secolului trecut când a apãrut automobilul. acumularea unor cantitãți mari de metan și oxizi de azot în atmosferã, este cauzatã de dezvoltarea agriculturii.
Gãuri în stratul de ozon
Razele ultraviolete ale soarelui sunt reținute de stratul de ozon din stratosfera, ce astfel ne protejeazã. aceste gaze au ajuns în aer în cantitãți mai mari decât cele care ar putea fi suportate de atmosferã, deoarece în zilele noastre a crescut foarte mult folosirea hidrocarburilor clorinate, fluorinate în flacoane cu aerosoli, frigidere, detergenți și polistiroli,. Pe mãsurã ce se ridicã, se descompun, formându-se cloridioni, care atacã și distrug stratul de ozon.
Prima oarã, în anul 1985, a fost descoperit efectul dãunãtor al acestor gaze de cãtre oamenii de științã care lucrau în antarctica, în momentul în care au observat formarea unei gãuri în stratul de ozon. Cercetãtorii au fost îngrijorați de faptul cã stratul de ozon s-ar putea rarefia și în alte pãrți ale globului, crescând nivelul radiațiilor nocive. Din nefericire, în anul 1995 s-a observat cã și în zona arcticii și a Europei de Nord s-au format gãuri în stratul de ozon.
Dispus la altitudini cuprinse între 19 și 30 km, stratul de ozon nu este nici pe departe o pãtura groasã. Concentrația acestuia, la altitudinile respective nu depãșește 10 pãrți la un milion, ceea ce, trebuie sã remarcãm, înseamnã foarte puțin. Înseamnã foarte puțin din punct de vedere cantitativ, dar foarte mult din punct de vedere al efectelor sale benefice pentru viața de pe Terra. Dar cum apare acest ozon? De ce apare el numai la altitudini mari? În primul rând, trebuie sã spunem cã ozonul este o moleculã specialã de oxigen, care conține 3 atomi (O3), spre deosebire de moleculã de oxigen obișnuita, care are numai 2 (O2). Înainte de a trece mai departe, va trebui sã facem câteva mici precizãri, referitoare la radiațiile ultraviolete. acestea sunt împãrțite în trei game, UV-a, cu lungimi de unda cuprinse între 315 și 400 nm, UV-B, cu lungimi de unda cuprinse între 280 și 315 nm și UV-C, cu lungimi de undã mai mici de 280 nm.
Pentru formarea ozonului sunt importante radiațiile UV-C, care au suficient de multã energie pentru a rupe moleculã de oxigen în doi atomi. acești atomi liberi se deplaseazã nestânjeniți prin stratosferã, pânã în clipa în care au norocul sã întâlneascã o moleculã de oxigen, de care se atașeazã, formând moleculã de ozon, O3.
Acest proces poartã numele de fotoliza. Oxigenul molecular are capacitatea de a absorbi o parte dintre radiațiile ultraviolete, tocmai prin procesul de formare a ozonului. Ozonul se formeazã numai în stratosfera deoarece acolo densitatea oxigenului este suficient de mare pentru a se produce disocierea molecularã. La altitudini mai mici, radiațiile UV-C sunt deja absorbite.
Cum se desfãșoarã mai departe procesul de absorbție a radiațiilor ultraviolete? Pentru a le absorbi, ozonul redevine oxigen. De fapt, radiațiile UV-B au exact energia necesarã pentru a rupe legãtura chimicã a unui atom de oxigen din moleculã de ozon. Ca rezultat, vom avea din nou un atom plus o moleculã de oxigen. Și sã nu uitãm sã remarcãm faptul cã radiațiile UV-a sunt absorbite doar într-o micã mãsura de cãtre stratul de ozon, dar energia acestora este relativ micã, dacã o comparãm cu cea a celorlalte douã game de radiații ultraviolete, ceea ce înseamnã cã impactul lor asupra vieții este mult redus. Ozonul este generat și distrus în permanențã, dar, într-o atmosferã nepoluatã, procesul se desfãșoarã într-o stare de echilibru, cantitatea de ozon generatã fiind aproximativ egalã cu cea distrusã.
Dereglarea echilibrului natural al atmosferei nu poate decât sã dãuneze Pãmântului. Din cauza încãlzirii globale, va crește nivelul mãrilor, regiunile situate mai jos fiind înghițite de apã. Poluarea resurselor de apa poate atrage dupã sine izbucnirea unor epidemii, apariția unor boli grave și moartea. Sunt modificate și raporturile repartizãrii precipitațiilor: regiuni întregi pot fi secate complet, ducând la foamete și la pierderea multor vieți omenești.
Efectul de serã este un fenomen natural și necesar care face ca temperatura medie la sol sã fie de 15°C. Fãrã el, temperatura medie la suprafața Pãmântului ar fi de -18° C, ceea ce ar face viața imposibilã.
Efectul de serã se caracterizeazã prin urmãtoarele:
fenomen natural, ce înlesnește încãlzirea scoarței terestre și a atmosferei;
este posibil datoritã existenței în atmosferã a gazelor de serã ce absorb radiațiile solare cu lungime de undã (λ) mare care vin de la suprafața Pãmântului;
fãrã efectul de serã, viața pe Pãmânt probabil nu ar putea fi posibilã (temperatura medie ar putea fi de -18 ̊ C, în prezent)
În timpul trecerii prin atmosferã, energia radiației solare poate fi absorbitã și/sau reflectatã.
Bilanțul pentru energia solarã care se îndreaptã spre pãmânt:
26% – reflectatã înapoi în spațiu de care nori și particulele în suspensie
19% absorbitã de nori, diferite gaze (cum ar fii, ozonul), particule în suspensie.
55% ajunge în Pãmânt, din care:
4%- reflectatã înapoi în spațiu
51%- rãmâne la nivelul scoarței terestre (încãlzește suprafața Pãmântului, topește gheața și zãpadã, evapora apa, asigura fotosinteza plantelor).
Prin încãlzirea scoarței terestre, aceasta emanã energie sub formã de radiații cu lungime de undã mare (radiații infraroșii). aproximativ 90% din energia acestor radiații este absorbitã de gazele de serã din atmosferã.
Ca urmare a acestui proces are loc încãlzirea suplimentarã a atmosferei. Moleculele gazelor de serã, prezente în atmosferã, radiazã cãldura în toate direcțiile, iar aproximativ 90% din aceastã energie ajunge din nou pe Pãmânt, accentuând încãlzirea scoarței terestre. aceastã succesiune de secvența se repeta pânã la epuizarea radiațiilor infraroșii.
Nivelul efectului de serã este determinat, în principal, de concentrația gazelor de serã din atmosferã. aceasta a crescut odatã cu revoluția industrialã, la începutul secolului al 18-lea.
În tabelul 1 sunt prezentate principalele gaze responsabile de intensificarea efectului de serã și sursele producerii lor.
Tabelul 1
Consecințele intensificãrii efectului de serã
Cel mai mare procent din energia electricã consumatã de cãtre omenire este produs prin arderea combustibililor fosili. aceasta are ca efect emisia de CO2 care este eliberat în atmosferã. El contribuie la intensificarea efectului de serã și a încãlzirii globale. Totodatã, termocentralele produc emisii de dioxid de sulf, dioxid de azot și fum. Urmãrea lor este intensificarea efectului de serã și încãlzirea globalã cu consecințele sale: încãlzirea suprafeței terestre cu 10F în secolul al XX-lea, topirea straturilor de gheațã și de zãpadã rãmase în urma retragerii ghețarilor, creșterea nivelelor apelor și a temperaturilor oceanice, intensificarea precipitațiilor în zonele de altitudini mijlocii și înalte din emisfera nordicã, creșterea frecvenței de apariție a uraganelor, tornadelor și a furtunilor etc.
S-a crezut inițial ca hidrocentralele nu au același potențial poluant ca și termocentralele, emisiile lor nocive în atmosfera fiind limitate, însa ele produc dezechilibre ecologice. În momentul în care se construiesc lacurile de acumulare prin inundarea unor terenuri, dispar flora și fauna specificã locului. Pentru lacurile de acumulare mari s-au constatat emisii semnificative de metan datorate descompunerii anaerobe a plantelor rãmase sub apã, în urma inundãrii terenului pentru a crea lacul. Printre efectele observate în ultimii 50 de ani se numãra diminuarea permafrostului, modificarea duratei anotimpurilor la altitudinile mijlocii și înalte, înflorirea devansatã a plantelor, eclozarea devansatã la pãsãri, apariția prea devreme a insectelor, dispariția unor specii. Centralele mareomotrice pun și ele probleme ecologice prin restricționarea mișcãrii bancurilor de pești și a scoicilor. Centralele nuclearoelectrice necesita depozitarea reziduurilor care rãmân radioactive pentru încã câteva zeci de ani. Se încearcã varianta îngropãrii lor la adâncimi mari sub pãmânt și chiar a eliberãrii în spațiul extraterestru. În ceea ce privește efectul asupra mediului, el este neglijabil pânã în momentul apariției unei catastrofe, precum cea de la Cernobâl. Metodele care afecteazã cel mai puțin mediul au în general eficienta micã. Este cazul panourilor solare și al morilor de vânt.
Consecințele efectului de serã sunt dramatice: vor apãrea schimbãri ale fenomenelor natural, flora și fauna vor fi afectate, temperatura media a Pãmântului va crește vertiginos, determinând creșterea nivelului mãrilor, și încetul cu încetul topirea calotei glaciare. Vor avea loc inundații (cantitãți mari din pãmânt vor fii “înghițite” de apã), eroziunea solului, dispariția definitivã a unor specii de animale adaptarea altora. Cele mai afectate zone ale globului vor fii cele polare și cele de coastã..
Pãdurile tropicale care ocupã astãzi 12 % din suprafața uscatului, au un rol esențial în echilibrarea concentrației de CO2, dar acestea sunt tãiate într-un ritm foarte rapid, cu mult peste capacitatea natural de regenerare. Nivelul emisiilor de dioxid de carbon variazã de la țarã la țarã: sunt mari și în creștere în țãrile în curs de dezvoltare și în curs de diminuare în cele industrializate. Nivelul pe cap de locuitor este, de asemenea foarte diferit, variind de la 5,26 t în SUa, la 2,39 t în Japonia și la 0,24 t/cap de locuitor în India. Valorile diferã însã chiar în țãrile cu același grad de dezvoltare economicã, iar în acest caz diferențele semnificã structura diferitã a industriei energetice, a industriei în general. Toate aceste neconcordanțe afecteazã serios orice strategie globalã de stabilizare a emisiilor de carbon. germania, al cincilea mare emițãtor de carbon în atmosferã, a redus emisiile de carbon cu 10% între 1990-1994, în timp ce în SUa au crescut cu 4,4 % iar în Canada cu 5,3% în același interval (Braun, 1996). Menținerea ritmului actual al emisiilor de gaze de serã ar determina o creștere a temperaturii globale la nivelul anului 2030 cu 1,5 – 4,500. amplificarea efectului de serã în ultimele decenii determinã modificarea climatului.
Intre 1880 și 1995 temperatura global medie a crescut cu 0, 6 – 0,7 C. Cea mai pronunțatã creștere s-a produs dupã 1980 (cca 0,3 C). aceste modificãri termice atrag dupã ele modificarea altor parametrii climatici și intensificarea sau încetinirea unor procese naturale, precum și schimbãri în structura ecosistemelor.
Evaluarea schimbãrilor climatice se face luând ca element de referințã dublarea concentrației gazelor de serã fatã de perioada preindustrialã. Prognozele sunt mai optimiste (dublarea se va atinge în 2060) sau mai pesimiste (2025).
Temperatura se va ridica în medie cu 2,50C, fiind mai crescutã la latitudini mari și vara, fațã de iarnã și de zona intertropicalã. Precipitațiile vor crește cu pânã la 10% iarna și cu 5-10% vara. Efectele preconizate au în vedere topirea ghețarilor montani groenlandezi și antarctici. În secolul XX nivelul oceanului planetar a crescut cu 10 – 15 cm, iar în secolul XXI (pânã în 2100) va mai crește cu 15 cm sau 90 cm.
Consecințele acestui proces vor fi numeroase:
inundarea permanent a zonelor joase, sporirea inundațiilor temporare provocate de mare și furtuni, modificarea configurației și morfologiei țãrmurilor;
modificarea ciclului hidrologic, deci modificarea structurilor ecosistemelor naturale
modificarea caracteristicilor agricole ale unor zone, deplasarea limitelor zonelor de culturã, reorientarea culturilor, modificãri de productivitate și de tehnici de culturã.
Principalele activitãți umane care duc la sporirea gazelor cu efect de serã:
arderea combustibililor fosili (cãrbuni, petrol);
utilizarea gazelor industriale fluorurate;
defrișãrile;
arderea lemnului și a deșeurilor;
procesele industriale (de exemplu: producerea cimentului);
folosirea îngrãșãmintelor chimice;
intensificarea transportului de toate tipurile;
creșterea industrialã a animalelor.
Amplificarea efectului de serã este asociatã cu schimbãrile climatice care se reflectã în: creșterea temperaturii medii cu variații semnificative la nivel regional, modificarea ciclului hidrologic, diminuarea resurselor de apã, creșterea nivelului oceanelor, modificãri în desfãșurarea anotimpurilor, creșterea frecvenței și intensitãții fenomenelor extreme (furtuni, perioade de secetã, inundații) reducerea biodiversitãții. Impactul schimbãrilor climatice va fi diferit în funcție de regiune, cele mai vulnerabile fiind zona arcticã, africa Subsaharianã și în general statele în curs de dezvoltare.
În vederea realizãrii angajamentelor de limitare și reducere a emisiilor cuantificate în scopul promovãrii dezvoltãrii durabile, fiecare parte semnatarã va implementa și/sau elabora politici și mãsuri în concordant cu circumstanțele naționale, precum:
– Creșterea eficienței energetice în sectoarele cheie ale economiei naționale;
– Promovarea formelor durabile de agriculturã în lumina schimbãrilor climatic;
– Utilizarea, promovarea și cercetarea mai intensã a noilor și regenerabile forme de energie, a tehnologiilor de reținere a dioxidului de carbon și a tehnologiilor de mediu inovatoare;
– Reducerea progresivã sau eliminarea imperfecțiunilor de piațã;
– Încurajarea de reforme adecvate în sectoarele cheie pentru promovarea politicilor și mãsurilor de limitare sau reducere emisiilor de gaze de serã necontrolate prin Protocolul de la Montreal;
– Mãsuri de limitare și/sau reducere a emisiilor de gaze de serã necontrolate prin protocolul de la Montreal în sectorul transporturilor;
– Limitarea și/sau reducerea emisiilor de metan prin recuperarea și utilizarea în managementul deșeurilor, precum și în producerea, transportul și distribuția energiei.
Capitolul III
Strategii de soluționare
Existã o serie de acorduri, planuri de acțiune și convenții internaționale care încearcã reglementarea problemei mediului. Dintre acestea, cele mai importante sunt Convenția pentru Biologie „agenda 21” adoptatã în 1992 la Rio de Janeiro privind schimbarea climei, precum și Convenția cadru privind modificãrile climatice de la Kyoto din 1997.
Problemele principale discutate în cadrul Declarației de la Rio sunt: precauția, obligativitatea de a acoperi costul pagubelor directe și indirecte (poluatorul plãtește), obligativitatea utilizatorului oricãrei surse de a prelua costurile efectelor directe și indirecte asociate fiecãrei trepte care caracterizeazã metabolismul sistemelor socio-economice, accesul echitabil la resurse al generațiilor, șanse egale de a accede și utiliza resurse de cãtre membrii unei generații.
Convenția a fost semnatã de SUa și alte 152 de state, care și-au luat angajamentul sã „stabilizeze concentrațiile de gaze cu efect de serã din atmosferã la un nivel care sã previnã interferențele antropogenice periculoase asupra sistemului climateric … într-un interval suficient pentru a permite ecosistemelor sã se adapteze în mod natural.”
În 1997, la Kyoto s-au reunit peste 1500 de delegați, grupuri de lobby și șefi de stat din peste 150 de state pentru a elabora un tratat în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de serã. Protocolul de la Kyoto nu a cerut țãrilor în curs de dezvoltare mãsuri imediate, ci a solicitat statelor dezvoltate sã-și reducã emisiile de gaze cu anumite cantitãți, în raport cu anul 1990.
SUA, țara care polueazã cel mai mult a refuzat semnarea Protocolului pe motiv cã ar dãuna economiei Statelor Unite.
Restul statelor au mers mai departe, semnând Protocolul, acesta intrând în vigoare la 22 octombrie 2004, odatã cu ratificarea sa de cãtre Rusia. Pânã la data de 16 februarie 2005, data la care a fost pus în practicã, acesta a fost semnat de 141 de țãri, responsabile cu 55% din emisiile cu efect de serã.
Totuși, pentru reducerea gazelor cu efect de serã este nevoie și de implicarea Statelor Unite, acestea emițând 25% din totalul gazelor cu efect de serã.
În 2006 SUA au fãcut un mic pas spre reducerea emisiilor de gaze, finanțând cercetãri pentru a se gãsi alternative la combustibilii fosili, fondurile acordate fiind, totuși, foarte reduse.
Încãlzirea globalã și protecția mediului nu ar trebui sã fie numai preocupãri ale statelor, ci și preocupãrile cetãțenilor de rând. gesturile mici pot avea efecte foarte mari.
În consecințã, globalizarea din ultimele decenii provoacã degradarea mediului, prin domenii care pânã acum le-am acordat o mare importanțã, dar fãrã o idee despre efectele pe care le-a provocat. Inevitabil, încãlzirea globalã este unul dintre efectele nedorite, care tinde sã devinã o problemã majorã a umanitãții care este neglijatã sau datã pe un plan secundar în mod voit.
Globalizarea este o caracteristicã esențialã a lumii globale, iar principalele procese economico-sociale care dominã societatea modernã și care au efecte poluante asupra atmosferei sunt: industrializarea, urbanizarea și consumul tot mai mare de energie.
Conceptul de globalizare reflectã o imensã dezvoltare a comunicațiilor globale, precum și lãrgirea orizonturilor pieței internaționale, ambele fiind mult mai tangibile acum decât în etapele anterioare ale modernitãții.
Pentru a împiedica aceste procese, a luat naștere ecologia și instituțiile neguvernamentale pentru protecția mediului și au reușit sã se implice și în structurile de putere ale statului, iar unele dintre ele s-au transformat în partide politice.
Datoria noastrã ca cetãțeni este, în primul rând protejarea mediului înconjurãtor prin diverse schimbãri ale comportamentului: atunci când mergem la pãdure, în loc sã lãsãm gunoaiele acolo, indicat ar fi sã le strângem și sã le lãsãm la primul coș de gunoi; în loc sã folosim sprayuri care dãuneazã stratului de ozon, ne putem orienta cãtre parfumuri care nu polueazã; atunci când aruncãm gunoiul un efort deloc mare ar fi ar sã o facem selectiv; reciclarea uleiului folosit, a hârtiei etc.
Nu putem cere mãsuri din partea guvernului când nici noi nu facem nimic pentru a preveni poluarea mediului.
3.1 Mãsuri privind încãlzirea globalã
Îngrãdirea încãlzirii globale, care prevede mãsuri pentru limitarea încãlzirii globale la 2 °C, în contrast cu adaptarea la încãlzirea globalã, care prevede mãsuri pentru reducerea efectelor încãlzirii globale, existã dezbateri în cadrul UE.
Reducerea practicã a concentrațiilor de CO2 la 400 – 500 ppm în volum va ajutã la limitarea încãlzirii globale. Valorile în ianuarie 2007 sunt de 383 ppm și cresc anual cu 2 ppm. Pentru a evita foarte probabila depãșire a celor 2 °C ar trebui ca nivelele de CO2 sã fie stabilizate imediat, ceea ce nu se întrezãrește prin prisma programelor actuale. Reducerea emisiilor de gaze cu efect de serã prin reducerea consumurilor energetice și utilizarea energiei din surse regenerabile este calea propusã și acceptatã.
Economia de energie
Reducerea consumului de energie reprezintã una dintre cele mai bune acțiuni pentru reducerea încãlzirii globale. aceastã reducere este posibilã prin adoptarea unor mãsuri, cum ar fi:
adoptarea de tehnologii moderne, care nu sunt energointensive. acest lucru este valabil în special pentru România, a cãrei industrie se bazeazã pe tehnologii vechi. Consumul specific de energie primarã pe unitatea de venit național este în România de circa douã ori mai mare decât media din Uniunea Europeanã.
Reducerea consumului energetic prin reducerea iluminatului artificial. Pentru popularizare, în 2007 Sydney a avut inițiativa stingerii luminilor timp de o orã, inițiativã la care au participat 2,2 milioane de case și agenți economici. În 29 martie 2008 la inițiativã au aderat încã 23 de orașe mari din lume și au participat 50 de milioane de oameni, iar în 2009 „ora Pãmântului” a fost în 28 martie, orele 20:30 – 21:30, ținta fiind un miliard de becuri stinse.
Eficientizarea transportului prin folosirea hidrogenului drept combustibil în locul hidrocarburilor, prin folosirea biodieselului drept combustibil regenerabil și prin înlocuirea transportului cu camioanele cu cel pe calea feratã.
Prin reducerea consumului de energie scade sarcina termocentralelor. Proporțional scade cantitatea ce combustibil consumatã, deci emisiile de CO2 în atmosferã. Producția de CO2 în România depãșește pe cea a Regatului Unit datoritã tehnologiilor ineficiente.
Energiile alternative
Pentru reducerea emisiilor de CO2 se recomandã folosirea energiilor care nu se axeazã pe tehnologia de ardere, cum sunt energia solarã, energia hidraulicã și energia eolianã. Captarea energiei solare este greu de realizat, deși recomandãrile actuale sunt ca ea sã fie captatã sub formã de biomasã. Deși energia hidraulicã exploatabilã este limitatã și nu poate satisface cererea, aceasta are rol important în acoperirea vârfurilor de sarcinã. Deși randamentul captãrii energiei eoliene este scãzut, aceasta este disponibilã doar în anumite zone.
Biomasa
Oamenii au folosit lemnul drept combustibil încã din cele mai vechi timpuri, astfel, arderea biomasei s-a practicat încã de atunci.
Arderea plantelor este ecologicã, din punct de vedere al ciclului carbonului . Deși prin arderea lor carbonul coținut în ele este eliberat în atmosferã sub formã de CO2, acest carbon provine chiar din CO2 din atmosferã, captat în procesul de fotosintezã. Deci arderea plantelor este un proces de reciclare a carbonului, spre deosebire de arderea combustibililor fosili, care introduce în atmosferã noi cantitãți de CO2.
Deoarece ritmul de regenerare al copacilor este mic, acesta durând aproximativ 30 de ani, arderea lemnului nu este o soluție bunã. Ca și soluție alternativã este arderea porumbului, care în culturã se reface anual. În acest caz culturile de porumb joacã rolul unui imens captator solar, ecologic.
Pentru asigurarea necesitãților energetice este nevoie de cultivarea cu porumb destinat arderii a cca. 15 % din suprafața agricolã. Opțiunea este sprijinitã de american Corn growers assocication (agCa – românã asociația Cultivatorilor de Porumb americani) și National Corn growers assocication (NgCa – românã asociația Naționalã a Cultivatorilor de Porumb). arderea se poate face atât în termocentrale, care însã trebuie echipate cu instalații de ardere adaptate acestui tip de combustibil, cât și în instalații de încãlzire individuale care ard boabe de porumb în loc de peleți, instalații care se gãsesc în comerț.
Altã cale este fermentarea porumbului în vederea producției de etanol, însã aceasta este consideratã o cale mai puțin eficientã.
Tot drept culturi energetice pot fi considerate culturile de floarea soarelui, soia și în special rapițã, uleiul rezultat (biodiesel) putând înlocui relativ simplu combustibilul pentru motoarele diesel ale autovehiculelor.
Energia nuclearã
Deși în urma accidentului de la Cernobîl energetica nuclearã a intrat într-un con de umbrã, recent, prin prisma reducerii emisiilor de CO2, este reluatã fezabilitatea acestei soluții.
Efectele încãlzirii globale sunt graduale și existã posibilitatea ca guvernele lumii sã ia mãsuri necesare pentru ca populația sã se adapteze la noile condiții, dar un lucru este totuși îmbucurãtor, acela cã mulți economiști si-au dat seama cã o cooperare între economie și mediu va fi beneficã pentru viitorul nostru și vom reuși sã lãsãm generațiilor un Pãmânt locuibil.
3.2 Abilitatea statului de a gestiona crizele în contextul globalizãrii
În sensul în care este utilizat în cadrul studiilor de securitate, în opinia lui Constantin Degeratu termenul de crizã privește o situație de anormalitate prin care sunt serios deturnate sau amenințate condițiile de viațã, de sãnãtate și de mediu; libertatatea și alte drepturi fundamentale ale omului; integritatea teritorialã, suveranitatea și independența naționalã; stabilitatea politicã, economicã și socialã; siguranța cetãțeanului și ordinea publicã; proprietatea, patrimoniul național resursele și infrastuctura criticã; îndeplinirea angajamentelor internaționale.
În perspectiva lui Mircea Coșea, evoluția procesului de globalizare nu a condus la diminuarea și nici la disoluția rolului statului național, așa cum se credea înainte de sfârșitul rãzboiului rece. Contrar acestei opinii, statul național și-a perpetuat rolul esențial în gestionarea economico-socialã, dar este necesar recunoașterea faptului cã rolul sãu se gãsește într-un proces accentuat de reevaluare și de readaptare.
Deși globalizarea a condus la remarcarea tendinței de solidaritate a statelor lumii în rezolvarea unor probleme de interes global (poluarea, fluxul demografic, terorismul), nu s-a dezvoltat încã o cooperare sistematicã și instituționalizatã între state, ceea ce a permis instalarea unei ordini economice internaționale în care dreptul se substituie forței. Explicația rezultã tocmai din faptul cã finalul rãzboiului rece a mutat problematica confruntãrii dintre state din sfera militarã în sfera problemelor globale ale Terrei. Samuel Huntington considera cã strategia clasicã a demonstrației de forțã pe care statele o promovau în condițiile înfruntãrii dintre douã blocuri politico-militare diferite, în prezent este necesar sã fie înlocuitã cu strategia exercitãrii influenței.
Prin aceasta, statele își vor putea exercita rolul internațional în direcția satisfacerii propriilor interese, nu prin cuceriri, ci prin negocieri. În cadrul globalizãrii s-a mai acutizat o mai veche problemã, aceea a afirmãrii identitãții naționale (sociale și culturale) cu expresia ei politicã (statul). Problema este extrem de importantã la nivel european, deoarece Europa se definește prin predominanța statului-națiune, ca mijloc politic esențial de suprapunere a identitãții naționale pe expresia sa politicã. În condițiile globalizãrii, suprapunerea aceasta se aflã sub semnul întrebãrii, fiindcã statul este nevoit sã fie în acord cu instituțiile europene, iar identitatea naționalã cu modelul european. atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au constituit nu numai o dovadã a faptului cã globalizarea semnificã tendința principalã a lumii contemporane, dar și faptul cã aceastã tendințã a devenit extrem de vulnerabilã.
Realizând o paralelã se poate afirma cã și statul devine vulnerabil în gestionarea corectã a crizelor. astfel s-a ajuns la concluzia cã este imperios necesar constituirea unui sistem de securizare a globalizãrii. Ralierea Rusiei la lupta antiteroristã, admiterea Chinei în Organizația Mondialã a Comerțului, extinderea solidaritãții internaționale antiteroriste, sunt însã elemente ce favorizeazã mãsurile de limitare a libertãților cetãțenești și a perimetrului democrației, dar care pe de altã parte permit crearea unui dispozitiv global de securitate.
Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au dus însã și la revigorarea opiniilor antiglobalizare. aceste opinii condamnã globalizarea pentru cã a generat mișcãri teroriste prin agravarea nedreptãții sociale, a inegalitãții și a sãrãciei la nivel global. În același timp, prin subminarea rolului statelor naționale, globalizarea poate fi fãcutã responsabilã și de proliferarea unor organizații bazate pe sistemul rețelelor care nu pot fi controlate prin instituțiile statelor naționale.
În decursul istoriei, lumea a cunoscut orașe-state (atena, Veneția), regiuni-state (epoca feudalã), națiuni-unite (secolele XIX – XX), dar odatã cu dezvoltarea globalizãrii apar și rețele-stat sau chiar individ-stat. Din nefericire, globalizarea favorizeazã astfel de anomalii, dupã cum ar putea încuraja și nașterea unei întreprinderi-stat, care ar putea acapara prerogativele statale în scopul utilizãrii lor pentru satisfacerea unor interese de concurențã și competivitate pe piața internaționalã.
Cele mai multe națiuni se observã cã pot numai sã reacționeze la fenomenul globalizãrii și la crize, în vreme ce Statele Unite ale americii, de exemplu, pot influența viteza de propagare a globalizãrii, dar mai ales, caracterul procesului în sine. În concluzie superputerile pot echilibra balanța raporturilor de forțe și pot determina cursul evenimentelor politice, economice și militare, dar nu pot rezolva, individual sau separat, problemele globale ale umanitãții. Rezolvarea acestora nu este posibilã decât prin efortul întregii comunitãți internaționale. Sfârșitul rãzboiului rece nu reprezintã trecerea automatã și imediatã la o erã de pace și de cooperare internaționalã. Dispariția opresiunii sovietice a permis reînvierea unor conflicte istorice, atât teritoriale cât și religioase care au condus la o situație de instabilitate și chiar de violențã în multe zone sau regiuni ale lumii.
Decalajele și inechitãțile între aceste zone, țãri sau populații s-au amplificat, iar discrepanța între sãracii și bogații planetei a condus la instabilitate și la conflicte violente. aceastã discrepanțã s-a accentuat din cauza frustãrilor unor categorii de populație sau ale unor grupuri etnice aflate în stare de discriminare și în imposibilitatea constituirii unor comunitãți sau state independente. Terorismul internațional și-a gãsit adesea resursele în disperarea și în lipsa de orizont a acestor persoane sãrãcite și înstrãinate.
Deși întreaga planetã se aflã într-un proces rapid și ireversibil de trecere la modelul occidental al economiei de piațã, totuși a devenit clar cã piața și instrumentele ei nu pot, singure, sã rezolve problemele globale ale umanitãții.
Astfel cã, devine necesarã intervenția statului pentru rezolvarea problemelor pe care piața nu le poate soluționa și pentru corectarea acțiunilor incomplete sau chiar greșite ale pieței. Ca urmare, statul și piața devin parteneri în conceperea și aplicarea politicilor economice și sociale.
3.3 Globalizarea și instituționalizarea acesteia
S-au consacrat multe direcții de abordare a globalizãrii în ultimele decenii, devenind din ce în ce mai frecvente analizele cu perspectivã politicã, axate pe chestiunea noii ordini internaționale și centrate pe constituirea societãții globale.
O largã audiențã o au și studiile ce se referã la orizontul hegemonic, cu preocupare în descifrarea mecanismelor controlului global al resurselor. Multe dintre analize dezvãluie perspectiva doctrinarã, încercând sã acrediteze ideea predestinãrii unei uniuni politice a elitei planetare. O altã categorie de studii susține puterea de inducere a ideii de ordine reprezentatã de cãtre statul-națiune și înclinația statelor de a coopera pentru soluționarea problemelor globale. Un exemplu al instituționalizãrii globalizãrii o reprezintã formula Bretton Woods. aceastã formulã se referã la eșecul unei performanțe absolute a practicii suveranitãții statului național: instituțiile Bretton Woods; a sistemului în care pentru conservarea unei valori individuale, suveranitatea, se acționeazã dupã îndemnul sã se salveze cine și ce poate.
Bretton Woods a pornit de la ideea de a miza pe o cauzã comunã, cea a interdependențelor care solicitã cooperare, dar printr-o concurențã a rezultatelor individuale în consolidarea suveranitãții. Substratul constituit de principiul ordonator al acestei formule a condus la o continuitate de esențã, chiar dacã uneori cu formule declarate noi, cum au fost cele supranaționale, fondate de formula Bretton Woods. aceste instituții s-au blocat apoi în disputele pentru deținerea controlulului propriilor funcții.
Ceea ce se poate desprinde din aceste studii este faptul cã schimbarea globalã scutește de rãspunderi precum cooperarea între state. Fiecare nivel de analizã este preocupat de critica celorlalte, anihilându-și astfel reciproc forța explicativã. Cheia în interpretarea proceselor de globalizare se aflã în ceea ce se numește principiul ordonator (regula de fond a configurãrii vieții internaționale). Dar miza absolutã este funcționalitatea unui alt principiu ordonator, acela care trebuie sã asigure depãșirea situației de blocaj în care se aflã evoluția sistemului internațional și constituirea ordinii internaționale. Întregul, astãzi, nu se mai considerã a fi rezultatul însumãrii mecanice a pãrților. Se mai adaugã pe lângã statele-națiuni și funcțiile unor noi actori, cum ar fi organizațiile civile cu vocație transnaționalã, companiile globale, fondurile de risc, circulația liberã a capitalului financiar, grupurile de interese transnaționale, auditorii globali etc.
S-a ajuns sã se vorbeascã în prezent de formule noi de producere a bogãției, axate pe economia fundamentatã pe cunoaștere, pe noi instrumente, a creãrii nișelor de piațã, a influențãrii consumului prin publicitate. globalizarea se aratã drept o formulã nouã de organizare a lumii în scopul rezolvãrii în mod neconflictual, a alocãrii resurselor, ca și a problemelor dezvoltãrii fãrã soluționarea acestora de cãtre principiul adversitãții. globalizarea devine astfel o problemã politicã de ultimã instanțã, ce presupune constituirea unei societãți globale, care sã conducã economia mondialã, precum și toate celelalte compartimente ale guvernãrii globale.
În concluzie, analiza globalizãrii este de fapt analiza societãții globale. O altã dimensiune a globalizãrii este cea funcționalã. Trecerea de la perioada preglobalã, marcatã de adversitate, la perioada globalã, marcatã de competiție, se aratã a fi una conflictualã. Motivele constau în transformarea setului de valori, în diminuarea funcțiilor unor actori, în reforma instituționalã (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondialã, Organizația Națiunilor Unite) și în schimbarea procedurilor (guvernarea centralizatã, alocarea politicã a resurselor, controlul național al piețelor).
Uniunea Europeanã înseamnã dezvoltarea unor structuri supranaționale, prin transfer de suvernanitate. astfel apar actori cu identitate europeanã predominantã (de la agenți economici pânã la instituții), decizia luându-se într-un sistem de guvernare multinivel prin departajarea responsabilitãților. Și în final se ajunge la aplicarea unor metode de coordonare a politicilor în vederea minimalizãrii eșecurilor pieței. În același timp, procesele de convergențã uniformizeazã accesul la ofertã; ridicã periferia la nivelul standardelor din centru; procesele economice servesc constituirii societãții europene, eminamente globalã, iar principiul competiției este țintit prin obiective precum coeziunea socialã, rezultat al creșterii economice. Ca fenomen și ca finalitate, globalizarea se aratã a fi cu totul altceva decât globalitatea și globalismul, precum și în raport cu orice altã formã istoricã pe care acestea au avut-o în perioada preglobalã.
Ca practicã socialã însã, globalizarea are funcția de a instuționaliza societatea globalã, soluția așteptatã pentru depãșirea consecințelor primei modernitãți fiind construitã pe clivaje. Componenta socialã genereazã identitate globalã, de tip postnațional și pune în funcțiune mecanismele compensatorii ale diversitãții locale (varianta instituționalã a societãții civile). Din punct de vedere politic, globalizarea practicã guvernarea globalã, ca funcție supranaționalã, dar și localã, marcând consacrarea actorilor extrastatali cu atribuții și drepturi.
Se considerã cã existã mãsuri care stau la dispoziția țãrilor în curs de dezvoltare pentru a reduce fluxurile externe pe termen scurt și a ajuta la prevenirea creșterii excesive a împrumuturilor interne cum ar fi:
1) probabilitatea de a reproduce mãsurile adoptate de Chile dupã criza de la începutul anilor 1980. În acest sens, investitorii strãini ar putea fi liberi sã investeascã, fiind obligați însã sã nu scoatã din țarã, cel puțin un an, rezervele monetare. Persoanele care ar intenționa sã ia împrumuturi ar fi descurajate în privința împrumuturilor externe pe termen scurt, prin adoptarea unei mãsuri care ar putea prevede ca 30% din capitalul împrumutului, pentru împrumuturi pe o perioadã mai micã de un an sã fie depozitat într-un cont fãrã dobândã, pentru o mai lungã perioadã de timp;
2) în cazul politicii referitoare la cursul de schimb ar trebui forțați investitorii strãini sã recunoascã riscurile la care se supun prin împrumuturile pe termen scurt – este preferabil evitarea unei fixãri foarte stricte a cursului de schimb în favoarea unor cursuri mai fluctuante, cu limite mai largi;
3) liberalizarea de moment este contraproductivã pentru multe economii, iar instituțiile internaționale ar putea fi convinse sã accepte legitimitatea unor conturi de capital cu anumite grade de deschidere, de la cele extrem de controlate pânã la cele extrem de deschise;
4) chiar dacã ar fi admise și controale în trepte ale conturilor de capital, alți factori ar putea conduce la eliminarea anumitor țãri de pe harta investițiilor, fie cã e vorba de împrumuturi pe termen scurt, sau de investiții strãine directe. a fost propusã introducerea unei taxe de valoare micã (de ex. 0,5%) pentru fluxurile de FDI dintre statele OECD și dintre acestea și principalele zece țãri în curs de dezvoltare, beneficiare ale acestor investiții; aceasta ar fi mai ușor de administrat, neaducând prejudicii investitorilor pe termen lung din regiunile favorabile investițiilor. Fondurile astfel dobândite ar putea fi disponibile, la dobânzi convenabile, pentru companiile private care ar dori sã împrumute pentru realizarea unor planuri de investiții în cele mai sãrace țãri, aceste companii fiind însã obligate sã contribuie cu un capital echivalent sumei împrumutate, acumulat din tranzacții comerciale. aceastã împãrțire de 50/50 ar descuraja investițiile neprofitabile, facilitând în același timp asumarea anumitor riscuri de investiții de cãtre companiile implicate;
5) instutuțiile bancare din țãrile mai puțin dezvoltare ar trebui supuse unor cerințe de mãrire de capital – în prezent acordul de la Basel cere 8%; ar fi necesarã introducerea unor procente mai mari, de pânã la 20 la sutã, în opinia multor specialiști. acest lucru ar putea contribui la limitarea împrumuturilor riscante, fãrã a impune mãsuri de control rupte de realitate. ar putea fi redusã oferta de credite, acest lucru nefiind neapãrat negativ, având în vedere tendința țãrilor în curs de dezvoltare spre împrumuturi și investiții excesive;
6) guvernele ar trebui sã adopte mãsuri pentru prevenirea scãpãrii prețurilor activelor de sub control. În acest sens ar fi necesarã stabilirea momentului oportun pentru introducerea unor mãsuri de stopare a inflației pe piețele supraîncãlzite. Urmãrirea unor rate nominale de creștere ridicate în defavoarea dezvoltãrii pe termen lung este total neproductivã în concepția multor specialiști.
3.4 Rolul O.N.U. Rolul O.M.C.
Toți cetãțenii beneficiazã de drepturi înnãscute, însã acestea sunt mai greu de supravegheat decât legile unei națiuni. În acest caz este nevoie de un arbitru de centru susținut de arbitri secunzi care sã vegheze în domeniul politicii la respectarea drepturilor omului. arbitrul de centru în acest caz este Organizația Națiunilor Unite, care cuprinde practic toate statele lumii. aceastã organizație internaționalã a fost creatã tocmai pentru a veghea la menținerea pãcii și la respectarea drepturilor omului.
În cadrul O.N.U. au fost și sunt în continuare formulate regulile de joc. Desigur cã nici aceasta nu poate încãlca drepturile omului, dar poate încerca sã previnã încãlcãrile acestora. Partea dificilã o reprezintã faptul cã O.N.U. interacționeazã cu state suverane.
De aceea, organizației îi este cu mult mai greu sã-și impunã regulile. Funcția de arbitru secund este îndeplinitã de organizații neguvernamentale internaționale, reprezentând o rețea de persoane care se impun pentru respectarea drepturilor omului pe tot cuprinsul globului și care publicã rapoarte despre încãlcãri ale acestor drepturi, rapoarte înregistrate la nivel mondial și temute de multe guverne. aceste organizații pot exercita presiuni asupra guvernelor, fãcând publice actele de încãlcare, dar nu pot aplica sancțiuni.
În vederea respectãrii drepturilor omului O.N.U. a instituit diverse comisii, sub-comisii și comitete. În acest sens existã și un Comitet pentru Drepturile Copilului sau un Comitet cu îndatorirea de a împiedica discriminarea femeilor. În cazul comiterii unor fapte care încalcã drepturile omului existã și posibilitatea trimiterii în judecatã. În cazul unor persoane individuale, acestea vor fi trimise în fața unor tribunale pentru criminali de rãzboi. Dacã faptele sunt comise de cãtre state, organul care se ocupã cu rezolvarea conflictelor este Tribunalul Internațional de la Haga. Deoarece în cadrul O.N.U. existã foarte multe instituții care se ocupã cu drepturile omului, în 1993 a fost introdusã funcția de Înalt Comisar pentru Drepturile Omului. Responsabilitatea sa este de a coordona activitãțile instituțiilor O.N.U. și, în plus, sã convingã cât mai multe persoane și state de importanța și de utilitatea drepturilor omului.
În probleme ce privesc drepturile omului, O.N.U. a repurtat, începând cu cel de-al doilea rãzboi mondial, succese atât de mari, încât mulți oameni cred cã acestea sunt de la sine înțelese. atunci când se aflã despre încãlcãri ale drepturilor omului, de torturã și de opresiune, ne gândim imediat la lumea a treia sau la dictaturi îndepãrtate. Dar actele de încãlcare a drepturilor omului nu se petrec numai pe anumite continente sau în anumite sisteme politice, forme sociale sau religii. Practic în fiecare țarã din lume are loc anual câte o astfel de faptã reprobabilã. Termenul de violare a drepturilor omului nu este decât o expresie pentru cea mai mare crimã pe care o poate comite un stat în detrimentul cetãțenilor sãi. actele de încãlcare a drepturilor omului sunt crime comise la însãrcinarea, cu acceptul sau tolerate de anumite guverne, periclitând pacea din interiorul și din exteriorul statelor. Existã însã un instrument potrivit în vederea controlãrii monopolului puterilor din stat prin separația acestora în legislativ, executiv și juridic precum și prin organizarea periodicã a unor alegeri generale cu vot secret. Dictaturile nu cunosc însã acest instrument, încãlcând astfel drepturile omului și reprezentând o amenințare generalã la pacea planetei.
O.M.C. (Organizația Mondialã a Comerțului) a fost înființatã în 1995 ca rãspuns la runda de negocieri comerciale multilaterale din Uruguay (1986-1994). Este o organizație internaționalã care stabilește reguli globale de comerț între statele membre. Centrul sistemului O.M.C., cunoscut și ca sistemul de comerț multilateral, îl reprezintã acordurile O.M.C. care traseazã regulile legale de bazã ale comerțului internațional, precum și angajamentele de deschidere a piețelor, asumate de membrii sãi. aceste acorduri au fost negociate și semnate de cãtre toți membrii O.M.C. și adoptate ulterior conform procedurilor interne specifice.
O.M.C. este compus din guverne și entitãți politice (precum Uniunea Europeanã), fiind o organizație condusã de membri, iar deciziile luându-se prin consens. apartenența la aceastã organizație implicã un echilibru între drepturi și obligații. Majoritatea membrilor sunt țãri în curs de dezvoltare. Cea mai mare și mai cuprinzãtoare entitate din cadrul O.M.C. o reprezintã Uniunea Europeanã cu cele 25 de state membre ale sale. Statele membre ale U.E. își coordoneazã pozițiile la Bruxelles și la geneva, Comisia Europeanã având sarcina de a reprezenta ansamblul statelor membre ale U.E. în cadrul O.M.C.
Uniunea Europeanã reprezintã unul din membrii esențiali ai Organizației Mondiale a Comerțului, deoarece U.E. deține o politicã comercialã comunã, iar Comisia Europeanã negociazã în numele tuturor statelor membre. U.E. se prezintã a fi una dintre forțele susținãtoare ale negocierilor comerciale multilaterale din cadrul O.M.C. agenda de Dezvoltare Doha (DDa) are ca obiective atât o continuare a deschiderii piețelor, cât și enunțarea unor reguli, toate acestea guvernate de mãsurile necesare pentru integrarea țãrilor în curs de dezvoltare în sistemul comercial mondial, în special prin intensificarea asistenței tehnice în vederea formãrii de personal. Principalul obiectiv al DDa este reprezentat de stabilirea dezvoltarii în centrul sistemului comercial mondial astfel încât sãrãcia sã poatã fi combãtutã cu succes.
3.5 Global Governance
Atunci când problemele capãtã un caracter din ce în ce mai global, atunci rezolvarea lor politicã devine și ea de ordin „global“.
În acest sens sun în desfãșurare mai multe proiecte, ce vizeazã și constituirea unui stat global. Și pentru cã acesta rãmâne – cel puțin pentru viitorul apropiat – o utopie, și pentru cã, dupã pãrerea multora, acesta nu este nici mãcar de dorit, s-a încercat descoperirea unor forme organizaționale noi care sã adapteze politica la noua erã a globalizãrii.
În acest scop a fost inventat conceptul de „global governance“. Global governance înseamnã…
conducere a lumii fãrã un sistem global de conducere
politicã internã la nivel mondial
politicã a noii ordinii mondiale
Politica în secolul XXI
Un concept opus neo-liberalismului
Un rãspuns la globalizare
În tabelul urmãtor se încearcã o definire a conceptului "global governance", pentru a oferi o primã impresie despre dimensiunile și direcțiile caracteristice acestei noțiuni:
Global governance ca rãspuns la problemele globale
Repartizarea mai puțin uniformã a câștigurilor, impozitele neplãtite de centrele financiare off-shore, crizele internaționale ca rezultat al unor mișcãri de capital speculative, o concurențã ruinoasã la nivelul local, din cauza potențialelor amenințãri venite din direcția companiilor multinaționale, precum și celelalte consecințe mai puțin plãcute ale globalizãrii (economice) pot fi investigate numai în context global, participanții de la toate nivelele fiind obligați sã coopereze. acest lucru este valabil și pentru alte probleme globale, de la efectul de serã sau fenomenul migrației și pânã la criminalitatea internaționalã și distribuția armelor de distrugere în masã.
Pentru a rezolva în mod eficient aceste probleme statul național este prea mic. Prima reușitã a „îmblânzirii capitalismului“ a avut loc în interiorul granițelor statale. Numai cã acum aceste granițe, care definesc pânã la urmã statul, se aflã într-un profund antagonism cu „lipsa totalã de limite“ presupusã de globalizare: statul național erodeazã, el nu mai poate duce bun sfârșit unele funcții importante ale sale, ca de exemplu garantarea siguranței cetãțenilor sãi în aceastã epocã a armelor de distrugere în masã.
Arhitectura global governance
Principala activitate a global governance este sã umple golul rezultat, deficitul de reglementare, prin cooperarea la nivel internațional – statul pãstrându-și însã funcțiile proprii de reglementare – dar și prin formarea unor noi procese politice, în special prin implicarea societãții civile (de la nivel global) și prin consolidarea organizațiilor internaționale.
Global governance – între utopie și necesitate
„Global governance nu este un proiect romantic pentru o „lume unicã“, ci un rãspuns realist la provocãrile globalizãrii“, astfel argumenteazã Franz Nuscheler. global governance încearcã sã gãseascã strategii de soluționare ale problemelor globale.
Deși nevoia gãsirii unor noi procedee de rezolvare politicã a problemelor existente este un fapt de necontestat, arhitecților global governance li se reproșeazã însã de multe ori cã proiectele lor sunt utopice. Dar cum ar trebui sã funcționeze cooperarea la nivel global, când Statele Unite, o putere hegemonialã, și-a ales propria cale, retrãgându-se, de exemplu, din protocolul de la Kyoto și provocând astfel un regres în ceea ce privește încercãrile globale de protejare a climei? Cine ar trebui sã își asume responsabilitatea pentru cooperarea dintre state, corporații, orașe, ONg-uri etc.? Și chiar și dacã aceastã cooperare ar putea fi coordonatã: cine legitimizeazã deciziile? Cum pot fi organizate procesele democratice la nivel global? Pentru cã global governance trebuie sã fie în același timp atât eficientã cât și democraticã. aceste douã cerințe de bazã se aflã însã într-o relație tensionatã.
Cel mai avansat model de cooperare între state și societãți este Uniunea Europeanã (UE), care ar putea fi astfel consideratã un „laborator“ al global governance.
Dar și în cadrul UE poate fi observatã aceeași dilemã referitoare la eficiențã și democrație. Trebuie sã avem însã în vedere faptul cã statele europene se aseamãnã mult mai mult între ele decât statele la nivel global.
În cazul consecințelor globalizãrii, dezbaterile publice aduc în prim plan diverse cuvinte la modã, dintre care se detașeazã „interdependența”, proces care accelereazã continuu. Unul dintre cele mai importante efecte ale globalizãrii rãmâne fãrã îndoialã eroziunea statului național. aceastã eroziune transpare în mod deosebit în Europa. aici statele au transferat asupra unei organizații supranaționale noi de la competențe centrale pânã la suveranitatea monetarã.
Dimensiunea economicã a globalizãrii are fãrã nici un dubiu, o foarte mare importanțã, ea fiind una dintre cele mai importante cauze și forța motrice pentru procesele de globalizare din celelalte domenii.
Nu poate fi însã trecut cu vederea faptul cã globalizarea cuprinde cu mult mai mult decât integrarea sporitã a economiei mondiale: de aceea, ea nu poate fi limitatã strict la procesele economice, lucru care se întâmplã însã de multe ori.
În strânsã legãturã și direct conexiune cu activitatea economicã se aflã și protecția mediului, dupã unii analiști aceasta reprezentând o domensiune distinctã a procesului de globalizare.
Principalele direcții prin care țãrile lumii, individual sau în cadrul organizațiilor internaționale, încearcã protejarea mediului sunt: includerea activitãților de proteție a mediului în agendele politico-economice, elaborarea și aplicarea unor mãsuri de prevenire, aplicarea principiului cel care polueazã.
Transformarea planetei într-o uriașã piațã globalã scoate în evidențã o serie de avantaje și dezavantaje pentru țãri, mediul înconjurãtor și calitatea vieții oamenilor.
Se considerã cã globalizarea nu poate reduce diferențele culturale sau etnice, dar sporește decalajul pe plan național și internațional între cei care dispun de condițiile necesare de a beneficia de pe urma ei și cei care nu dispun de asemenea condiții. De aceea, se impune adoptarea la nivel internațional a unor reguli globale care sã guverneze procesul globalizãrii și sã permitã apariția unui sistem global care sã integreze diferite sensibilitãți, prioritãți și interese regionale.
3.6 Raporturile dintre Uniunea Europeanã și S.U.A. din perspectiva globalizãrii
Este cunoscut faptul cã S.U.a. și Europa fac parte din comunitatea transatlanticã. În ultimul timp însã apar din ce în ce mai pregnant diferențele dintre cele douã entitãți. În 1962, președintele american J. F. Kennedy propunea ca țara sa și țãrile Europei Occidentale sã semneze o Declarație de Independențã prin care sã se consfințeascã aceastã comunitate de valori și de obiective, între care cele mai importante erau pacea, stabilitatea și progresul social.
Astfel, în perioada rãzboiului rece, relațiile dintre Statele Unite ale americii și Europa Vesticã au cunoscut cea mai mare apropiere, evidențiatã în proiecte economice și de securitate comune. Dar dupã cãderea Cortinei de fier și odatã cu criza din Irak, Uniunea Europeanã a început sã prezinte obiective și strategii diferite de atingere a acestor proiecte.
În opinia lui John Le Carré realitatea este cã dupã prãbușirea U.R.S.S., fãrã un inamic comun, imperialismul american a devenit o obsesie pentru acesta. În timp ce europenii devin din ce în ce mai critici fațã de politica americanã, de partea cealaltã a oceanului crește percepția cã nu te poți baza pe europeni. Printre cauzele erodãrii relațiilor transatlantice se numãrã și lipsa unei amenințãri comune care reduce coeziunea alianței, accentueazã diferențele culturale dintre elite și posibilele probleme în cadrul relațiilor economice reciproce. În prezent majoritatea statelor lumii aratã o atitudine criticã în privința polliticilor externe ale Statelor Unite ale americii. În acest context, S.U.a. rãmân o putere dominantã, însã politica externã a acestora riscã sã-și piardã legitimitatea.
Zbigniew Brzezinski considerã cã acest aspect este o problemã gravã a relației dintre Statele Unite ale americii și Uniunea Europeanã. În Europa se considerã cã america are o atitudine consideratã a fi unilateralã de cãtre europenii sceptici în privința atitudinii americane fațã de probleme precum sãrãcia, dezvoltarea sau protecția mediului.
Doctrina strategicã a S.U.a. pare a nu fi înțeleasã și, adesea, nici acceptatã. De partea cealaltã a atlanticului, solidaritatea puternicã cu U.E. s-a observat cum se transformã în izolare, iar simpatia în suspiciune. S.U.a. afirmã în repetate ocazii cã o Europã unitã, puternicã și lãrgitã rãmâne cel mai important obiectiv al relațiilor Statelor Unite cu Uniunea Europeanã, evidențiidu-se recunoașterea importanței cooperãrii cu Europa. De ambele pãrți ale atlanticului se au în vedere dimensiunile non-militare ale luptei impotriva terorismului, de exemplu. Un alt exemplu interesant este și faptul cã administrația Bush a semnat acorduri bilaterale cu o serie de state, care sã-i scuteascã pe cetãțenii americani de a fi deferiți Tribunalului Penal Internațional.
Acest proamericanism al țãrilor rãsãritene în opoziție cu tendințele țãrilor Europei Occidentale are mai multe posibile cauze. Explicația nu se aflã nici în presiunile sau în teama de presiunile americane, nici în recunoștința fațã de aceștia, ci mai degrabã în necesitatea asigurãrii protecției americane în fața unei eventuale amenințãri externe. Scutul militar american pare mai credibil, pe când cel al Uniunii Europene nu. Pentru ca Europa sã poatã deține o politicã autonomã și sã se elibereze de sub tutela Statelor Unite ale americii, este conștientã cã trebuie sã fie capabilã sã-și asigure singurã apãrarea.
În acest sens, Thierry de Montbrial afirma cã problema fundamentalã ar fi legatã de cum trebuie europenii sã-și organizeze propria apãrare în acord cu S.U.a., dar în nici un caz sub oblãduirea acestora. Diferențele dintre capacitãțile militare ale celor douã puteri fac dificilã cooperarea în acest domeniu. Discuțiile purtate asupra rolului S.U.a. ajung adesea la criticã. Problema cea mai sensibilã se leagã de ideea larg rãspânditã conform cãreia globalizarea este o formã de americanizare.
Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, politica externã americanã a avut drept piloni trei elemente:
O.N.U. și Cosiliul de Securitate, responsabile cu menținerea pãcii;
Conferința de la Bretton Woods, care a pus bazele unor instituții responsabile cu promovarea și administrarea economiei mondiale deschise;
Carta atlanticului de Nord.
S.U.A. au transferat capitaluri uriașe cãtre Europa Occidentalã prin mijlocirea Planului Marshall, asistența financiarã bazându-se pe premisele cooperãrii intraeuropene. Cel mai mare creditor al lumii a utilizat bunãstarea acumulatã pentru a ajuta la crearea unei lumi despre care liderii americani au crezut cã va servi intereselor politice și economice internaționale.
Statele Unite ale Americii au conceput Piața Comunã și tariful extern al acesteia ca pe un experiment pe termen scurt cu prelungire pe termen lung la un sistem multilateral, crezând cã odatã ce Europa de Vest își va fi revenit economic, Comunitatea Economicã Europeanã își va reduce tariful extern, barierele comerciale și va participa la economia deschisã pe care o imaginaserã la Bretton Woods.
Din punct de vedere militar, crearea N.A.T.O. în 1949 a avut rolul de a uni cele douã pãrți ale atlanticului. S.U.A. au adus Europa Occidentalã sub protecția nuclearã americanã prin intermediul strategiei de apãrare extinsã și au comunicat U.R.S.R. cã un atac asupra Europei Vestice va fi considerat un atac asupra americii. Staționarea trupelor americane pe teritoriul european a devenit o mãrturie a acestui angajament. Legãturile economice și de securitate au fost strâns legate în cadrul definirii relațiilor S.U.A. cu aliații europeni încã de la finalul celui de-al doilea rãzboi mondial. acuzate frecvent cã duc o politicã de dezbinare, S.U.A. sunt în același timp recunoscute drept unul dintre factorii importanți ai demarãrii procesului de integrare europeanã.
Conștienți totuși de importanța relațiilor economice reciproce, europenii și americanii au conceput o serie de inițiative bilaterale în vederea unei mai bune cooperãri transatlantice: Noua agendã Transatlanticã; Planul Comun de acțiune U.E. – S.U.A. în 1995 și Parteneriatul Economic Transatlantic în 1998. În 1995, s-a semnat documentul intitulat Noua agendã Transatlanticã, împreunã cu Planul Comun de acțiune U.E. – S.U.A.
Elementul central al acestui acord a fost reprezentat de intenția creãrii unei piețe comune transatlantice prin eliminarea gradualã a barierelor în calea comerțului cu bunuri, servicii sau a investițiilor. Pentru implementarea prioritãților stabilite de Planul Comun de acțiune a fost creat grupul de lucru pentru Parteneriatul Economic Transatlantic, organism ce are rolul de a implementa inițiative în domeniul comerțului menite sã asigure dezvoltarea cooperãrii economice în beneficiul ambelor state.
Astfel de negocieri bilaterale au avut drept țintã coordonarea eforturilor de reducere sau chiar de eliminare a barierelor comerciale și de investiții, precum și cooperarea în domeniul legislației economice. În acest context se poate conchide cã, dincolo de disputetele politice, diplomatice, culturale și strategice, relația economicã transatlanticã este esențialã atât pentru U.E., cât și pentru S.U.A.
3.7 Organizații naționale și internaționale specializate sau cu atribuții în domeniul protecției mediului în rezolvarea problemelor de mediu
În lupta pentru rezolvarea problemelor generate de globaliyare s-au implicat și diferite organizații specializate pe diferite domenii specifice.
Organizația Națiunilor Unite, cu sediul principal in New York, este cea mai importantã organizație internaționalã din lume. aceasta a fost înființatã în anul 1945 și la ora actualã 192 de state sunt membre. Misiunea principalã a ONU este de a asigura pacea mondialã, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaționalã și respectarea dreptului internațional.
Finanțarea programelor ce se ocupã cu : studii referitoare la poluarea atmosferei, evacuarea deșeurilor în apa oceanelor și mãrilor precum și prevenirea dispariției unor specii marine este preocuparea principalã a U.N.E.S.C.O.
De asemenea, UNESCO se ocupã și de programul pe termen lung de cercetare și acțiune în problemele mediului înconjurãtor cunoscut sub denumirea „Omul și biosfera".
Conducerea popoarelor la un nivel cât mai ridicat posibil al sãnãtãții este scopul Organizației Mondiale a Sãnãtãții. O.M.S.
Aceasta susține studii cu privire la poluarea zonelor de litoral, la poluarea așezãrilor omenești, de combatere a zgomotului etc.
Organizația Mondialã a Sãnãtãții colecteazã și difuzeazã informații, încurajeazã cercetarea cu privire la tehnologiile proprii, sub toate aspectele sãnãtãții, mai ales în domenii ca: nutriție, protecția copiilor, igiena mediului, combaterea unor boli grave sau epidemice, îngrijiri medicale și recuperãri etc.
În domeniul protejãrii mediului înconjurãtor, Organizația și-a propus urmãtoarele prioritãți: evaluarea efectelor pe care le produc condițiile de mediu asupra sãnãtãții, aprovizionarea cu apã salubrã; elaborarea de sisteme pentru detecția și supravegherea poluanților și a altor factori dãunãtori pentru sãnãtatea oamenilor ș.a.
Organizația Meteorologicã Mondialã, fondatã pe 11 octombrie 1947, în prezent cu un numãr de 188 de țãri membre, unde România a aderat în 1948, are ca scop, stabilirea unei colaborãri la nivel mondial în domeniul operațiunilor și al serviciilor meteorologice; difuzarea de informații meteorologice; stimularea cercetãrii științifice; favorizarea aplicãrii meteorologiei în navigație, agriculturã și alte activitãți umane.
Creșterea contribuției meteorologiei la progresul economic și social, la protecția vieții și conservarea mediului înconjurãtor reprezintã un scop primordial al organizației. Împreunã cu alte organizații specializate O.N.U. a inițiat proiecte în domeniul agriculturii, hidrologiei, oceanografiei și mediului înconjurãtor.
Programul „Supravegherea vremii în lume" în care este inclus și studiul poluanților atmosferici este inițiat de aceastã organizație, precum și participarea la elaborarea unor convenții cum sunt: Convenția asupra poluãrii atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi, geneva, în 1979; în 1985 la Convenția de la Viena asupra protecției stratului de ozon; Protocolul de la Montreal referitor la substanțele care epuizeazã stratul de ozon, din 1987 ș.a.
Agenția Internaționalã a Energiei atomice (AIEA) – a fost creatã la 29 mai 1957, cu sediul la Viena, având 133 state membre. Organizația încurajeazã și orienteazã punerea la punct a modalitãților de utilizare pașnicã a energiei nucleare, ajutã țãrile membre și favorizeazã schimbul de informații științifice și tehnice în domeniul energiei nucleare.
A.I.E.A. luptã împotriva poluãrii radioactive a atmosferei, a mãrilor și a solului; studiazã efectele radioactivitãții asupra organismelor marine; își propune sã asigure securitatea radiologicã, tratarea și evacuarea deșeurilor radioactive; tratamentul cancerului ș.a.
A.I.E.A. a elaborat coduri de securitate pentru protecția împotriva iradierii, precum și în domeniul transportului în siguranțã a materialelor radioactive. La 21 septembrie 1986, dupã catastrofa nuclearã de la Cernobâl, A.I.E.A. a adoptat Convenția referitoare la notificarea rapidã a unui accident nuclear și Convenția privind asistența în caz de accident nuclear și urgențã radiologicã. De asemenea, A.I.E.A. a înființat un comitet care se ocupã cu deșeurile cu grad înalt de radioactivitate, inclusiv cele provenite din activitãțile de minerit și exploatarea minereurilor de uraniu și toriu. În septembrie 1997, a adoptat Convenția comunã asupra gospodãririi în siguranțã a deșeurilor radioactive și Convenția privind compensațiile suplimentare pentru daune nucleare.
Programul Națiunilor Unite pentru Mediul înconjurãtor (P.N.U.E.) a fost creat în decembrie 1972, cu sediul la Nayrobi. Este o organizație specializatã O.N.U. în problemele mediului ambiant, fiind urmarea imediatã și directã a Conferinței Mondiale asupra mediului de la Stockholm. Organizația are ca scop principal, coordonarea și încurajarea aplicãrii mãsurilor privind protecția componentelor de mediu și a mediului înconjurãtor în ansamblul sãu.
Acesta asigurã condițiile pentru realizarea urmãtoarelor activitãți:
• evaluarea mediului, punând bazele și urmãrind funcționarea Sistemului Mondial de Supraveghere a Mediului (G.E.M.S.), îndeosebi a aerului, a mãrilor și oceanelor, a degradãrii resurselor naturale reînnoibile, a sãnãtãții populației, pre¬cum și a consecințelor unor importante catastrofe naturale; schimbul de informații asupra stãrii acestor factori și procese este facilitat de crearea Sistemului Informațional de Referințã (S.I.R.);
• elaborarea și punerea în aplicare a unor strategii de gospodãrire durabilã a mediului;
• dezvoltarea dreptului internațional al mediului, luând în considerație aplicarea principiilor din Declarația de la Stockholm și din Declarația de la Rio de Janeiro;
• impulsionarea mãsurilor de sprijinire, în special prin informarea în masã, educație și pregãtire profesionalã în domeniul protecției mediului înconjurãtor.
Programul Națiunilor Unite pentru Mediul înconjurãtor împarte problematica mediului, în mai multe domenii: apa, atmosfera, protecția stratului de ozon, clima, ecosistemele terestre, siste¬mele insulare sau de coastã, oceanele, litosfera, energia, industria, transporturile, pacea, securitatea și mediul.
P.N.U.E. a organizat și organizeazã conferințe zonale pentru protecția mediului înconjurãtor, ca de exemplu, Conferința de la Barcelorna din 1976 pentru stãvilirea procesului de poluare a Mãrii Mediterane, pentru protecția Mãrii Caraibilor, pentru combaterea poluãrii în regiunea golfului, în asia de Sud-Est etc.
Dintre documentele importante adoptate de P.N.U.E. fac parte:
Convenția de la Lausane asupra comerțului internațional cu specii de florã și faunã amenințate cu dispariția;
Convenția de la Bonn asupra speciilor migratoare;
Programul „System-Wide Medium-Term" pentru perioada 1990-1995;
Convenția de la Bale cu privire la controlul mãsurilor transfrontiere a deșeurilor periculoase, 1989;
Raportul grupului interguvernamental cu privire la schimbãrile de climã, 1990;
Programul Mondial de acțiune pentru stratul de ozon, care s-a finalizat prin adoptarea Convenției de la Viena, 22 martie 1985, privind protecția stratului de ozon;
Protocolul de la Montreal, 1987, privind substanțele care epuizeazã stratul de ozon ș.a.
„Planului Vigie", program ce se ocupã cu supravegherea mediului la nivel mondial reprezintã o altã preocupare a acestei organizații. „Planul Vigie" se compune din patru elemente și anume: GEMS (Sistemul Mondial de Supraveghere Continuã a Mediului) cu ajutorul cãruia se efectueazã o observație permanentã a situației oceanelor, climatului, resurselor naturale reînnoibile și poluãrile transfrontiere, GRID (Baza de date asupra resurselor mondiale) reprezintã, sub formã de hãrți informatizate, datele colectate în cadrul GEIVIS, INFOTERRA, reprezintã un sistem de rãspunsuri la problemele mediului, aplicat datoritã unei rețele mondiale de corespondenți naționale; RISCPT (Registrul internațional de substanțe chimice potențial toxice), colecteazã și transmite date asupra influenței pe care produsele chimice o pot avea asupra mediului (în special aspecte privind utilizarea și eliminarea deșeurilor).
Agenția Europeanã pentru Mediu, creatã în 1990, cu sediul la Copenhaga. Agenția își cantoneazã activitatea pe domeniile ce privesc calitatea mediului, sub aspectul calitãții aerului și a emisiilor atmosferice; calitatea apei, poluanți și resursele de apã; substanțele chimice și periculoase pentru mediu; protecția zonelor de coastã ș.a.
Informațiile furnizate de agenție sunt folosite la implementarea politicilor de mediu ale Comunitãții.
Comisia Economicã a Națiunilor Unite pentru Europa (C.E.E.) este un orgasnism cu vocație generalã în domeniul dezvoltãrii economice și sociale și, în același timp, unul din pionierii cercetãrii modalitãților de combatere a poluãrii pe plan regional.
Metoda sa de lucru este reuniunea de experți, de pregãtire și publicare de analize, statistici, precum și organizarea de schimburi de informații și elaborarea de texte ce conțin principii de acțiune sau proiecte de conversie.
Concluzii
Putem define globalizarea ca fiind fenomenul complex, uneori ambivalent sau chiar contradictoriu, ce a fost analizat și privit în moduri diferite de cãtre cei responsabili de asumarea acestui risc.
Dincolo de aceste procese, independent de opțiunea sau voința noastrã, globalizarea rãmâne un fapt real, viu, cu care trebuie sã ne confruntãm. Dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu, este considerat cel mai mare pericol pe care îl implicã procesul de globalizare.
Cuceritã de piațã, dopatã de televiziune, sport sau internet, lumea globalizatã trãiește în același timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom îngrijorãtor, dar sigur, al barbarizãrii societãții viitorului.
Cultura tradiționalã a societãților dispare sau se preface în spectacol și marfã (McDonaldizarea), cultura umanistã e eliminatã tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformatã într-o pseudo-științã.
Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscã sã devinã omul atomizat care trãiește numai pentru producție și consum, golit de culturã, politicã, sens, conștiințã, religie și orice transcendențã.
Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluția umanitãții. În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.
Calamitãțile naturale și cele antropice au devenit tot mai frecvente în secolul XXI ca urmare ai poluãrii mediului ambiant, încãlzirii atmosferei, intensificãrii efectului de serã, subțierii stratului de ozon etc. Organizațiile ecologice bat alarma în scopul ameliorãrii situației de mediu realizînd un șir de mãsuri cum ar fi
Limitarea concentrațiilor de CO2 în emisiile maxim admisibile ai poluanților,
Economia de energie.
Una dintre cele mai bune acțiuni pentru reducerea încãlzirii globale este reducerea consumului de energie prin:
– adoptarea de tehnologii moderne, care nu sunt energointensive.
– Reducerea consumului energetic prin reducerea iluminatului artificial..
– Eficientizarea transportului prin folosirea hidrogenului drept combustibil în locul hidrocarburilor, prin folosirea biodieselului drept combustibil regenerabil și prin înlocuirea transportului cu camioanele cu cel pe calea feratã.
– . Utilizarea biomasei, ai energiei hidrice și eoliene, chiar și ai energiei atomice.
Pãdurile tropicale care ocupã astãzi 12 % din suprafața uscatului, au un rol esențial în echilibrarea concentrației de CO2, dar acestea sunt tãiate într-un ritm foarte rapid, cu mult peste capacitatea natural de regenerare.
Nivelul emisiilor de dioxid de carbon variazã de la țarã la țarã: sunt mari și în creștere în țãrile în curs de dezvoltare și în curs de diminuare în cele industrializate.
Nivelul pe cap de locuitor este, de asemenea foarte diferit, variind de la 5,26 t în SUa, la 2,39 t în Japonia și la 0,24 t/cap de locuitor în India.
Valorile diferã însã chiar în țãrile cu același grad de dezvoltare economicã, iar în acest caz diferențele semnificã structura diferitã a industriei energetice, a industriei în general. Toate aceste neconcordanțe afecteazã serios orice strategie globalã de stabilizare a emisiilor de carbon.
Germania, al cincilea mare emițãtor de carbon în atmosferã, a redus emisiile de carbon cu 10% între 1990-1994, în timp ce în SUa au crescut cu 4,4 % iar în Canada cu 5,3% în același interval (Braun, 1996).
Menținerea ritmului actual al emisiilor de gaze de serã ar determina o creștere a temperaturii globale la nivelul anului 2030 cu 1,5 – 4,500. amplificarea efectului de serã în ultimele decenii determinã modificarea climatului.
De ce a devenit globalizarea – care a fãcut atât bine – un lucru atât de controversat ? Eliminarea obstacolelor din calea comerțului internațional a ajutat multe țãri sã se dezvolte intrun ritm mult mai rapid decat ar fi putut-o face altfel. Comertul international contribuie la dezvoltare atunci cand cresterea economica a unei tari este impulsionata de exporturile sale.
Cresterea determinata de exporturi a constituit componenta centrala a politicii industriale care a contribuit la dezvoltarea multor natiuni din asia si la imbunatatirea substantiala a nivelului de 17 trai a milioane de oameni din acea zona.
Datorita globalizarii, multi oameni din intreaga lume traiesc astazi mai mult ca inainte si se bucura de un nivel de trai mult mai inalt.
Haosul cu care ne confruntãm astãzi derivã din faptul cã, pornind de la dezvoltarea tehnologicã și economicã, un numãr important al activitãților umanitãții se situeazã pe o scalã și un orizont atât de mari, încât au depașit granițele naționale, în limitele cãrora statele suverane își exercitã dreptul la guvernare.
Pe masurã ce domeniul activitãților umane se extinde dincolo de reglementãrile statului națiune, legalitatea și regulile au devenit prea strâmte.
În cazul consecințelor globalizãrii, dezbaterile publice aduc în prim plan diverse cuvinte la modã, dintre care se detașeazã „interdependența”, proces care accelereazã continuu.
Unul dintre cele mai importante efecte ale globalizãrii rãmâne fãrã îndoialã eroziunea statului național. aceastã eroziune transpare în mod deosebit în Europa. aici statele au transferat asupra unei organizații supranaționale noi de la competențe centrale pânã la suveranitatea monetarã
Globalizarea aduce schimbãri radicale în comunicații și economie, în reconfigurarea piețelor interne, în sistemul instituțional, în modul de viațã, în relațiile și mentalitãțile umane, induce o nouã moralã.
Globalizarea este un proces ce lãrgește cadrele determinate ale schimbãrii sociale la nivelul lumii ca întreg.
Globalizarea apare astfel ca cea mai mare sfidare și provocare a noului secol dar și ca o amenințare.
Pentru cã „societatea globalã” sau „sistemul mondial” nu apare pe baza interdependențelor și a legãturilor reciproce ale pãrți lor sale, globalizarea putând înainta atât în direcția democreției cât și în cea a dominației.
Bibliografie
[1] Bari, Ioan, Probleme globale contemporane, Bucuresti, Editura Economica, 2004.
[2] Bauman, Zygmut, Globalizarea si efectele ei sociale, Bucuresti, Editura antet, 1999.
[3] Bica, gheorghe, Economie Europeanã, Editura Sitech, Craiova, 2004.
[4] Popescu, Ion, Paradigme ale progresului social-economic, Editura Fundatiei ,,Romania de Maine’’, Bucuresti, 2000.
[5] Popescu, Ion, Globalizarea: mit și realitate, Editura Economica, Bucuresti, 2004.
[6] Muresan, Maria, Europa și noi, Editura aSE, Bucuresti, 2005.
[7] Bran, F., Ioan, I., Globalizarea și mediul, Editura Universitarã, București, 2009.
[8] M. Bulgaru, Mileniul III. Disperare și speranțã, o nouã paradigmã a dezvoltãrii, Editura Revista Româna de Statistica, Bucuresti, 2003.
[9] FMI, World Economic Outlook, mai 1997.
[10] Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale , Editura antet, București, 2002. [11] Soros, G., Despre globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002.
[12] Stiglitz, Joseph E., Mecanismele globalizãrii, Editura Polirom, Iași, 2008.
[13] David, Held, anthony, Mcgrew, “Transformãri globale. Politicã, economie și culturã”. Polirom. Iași, 2007.
[14] Georgios, Mantzaridis. “Globalizare și universalitate”. Editura Bizantina, 2009.
[15] Daniela. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. aLL Beck, 2003.
[16] M. Duțu, Dreptul mediului. Tratat. Editura Economicã 1998.
[17] Genthon, C.. Vostok Ice Core – Climatic response to CO2 and orbital forcing changes over the last climatic cycle, 1 octombrie 1987.
[18] Stãnescu,Vasile, Globalizarea, spre o nouã treaptã de civilizație, Editura EIKON, Cluj-Napoca 2009.
[19] Stãnescu, Vasile, Știința globalizãrii, Editura all Black, București, 2005.
[20] Kosolapov, Nicolai, Globalizarea: aspecte intrinseci și relațiile internaționale, Editura MEIMO, Moscova, 2001.
[21] Lector Dr. Dana, Pop, Globalizare și teorii ale dezvoltãrii, Suport de curs, 2006.
[22]Bari, I. (2003): “Probleme globale contemporane”, Ed. Economicã, București.
[23] Marin, D. (2004): “Globalizarea și aproximãrile ei”, Ed. Economicã, București.
[24] Efecte ale globalizãrii la nivelul statal și sistemic de analiza.
[25]***http://ec.europa.eu/economy_finance/international/globalisation/index_ro.
[26] *** www.globalization.mit.edu/main.html
[27]***http://www.europarl.europa.eu/news/public/documents_par_theme/911/default_ro.htm
[28] *** www.web.mit/edu/ipc/www.berger.pdf
[29] ***www.wikipedia.org
[30]*** http://documents.tips/documents/referat-globalizarea.html
[31]***http://ro.wikipedia.org/wiki/globalizare
[32]*** http://www.scrigroup.com/ Pro-sau-contra-globalizare
[33]***http://www.scrigroup.com/ Globalizare-si-teorii
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Globalizarea Mediului Inconjurator (ID: 115930)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.