Globalizare Financiara

=== 1 ===

GLOBALIZARE FINANCIARĂ

CAPITOLUL 1. PROBLEME TEORETICE GLOBALE

În actuala societate se cunoaște faptul că, prin prisma economică, globalizarea reprezintă o integrare la nivel mondial a comerțului, a producțiilor diverse, ca și a sistemului bancar și financiar, globalizare de pe urma cărora statele ce sunt mai puțin dezvoltate ar putea să beneficieze din plin. Realitatea ultimilor ani a dovedit însă, din păcate, faptul că globalizarea actuală a generat nu dezvoltarea statelor sărace, ci dimpotrivă, marginalizarea acestora, gradul de participare la comerțul mondial, ca și accesul la puternica piața financiară internațională fiind unul destul de redus.

În plus, globalizarea are capacitatea de a reduce destul de mult și gradul de autonomie și de decizie ce se află la latitudinea guvernelor naționale, acestea fiind deseori puse în situația de a nu putea să intervină suficient în vederea susținerii propriilor economii. Cu toate că nu toate economiile sunt incluse în sistemul global actual, se impune o stabilizare macroeconomică la nivel global, fără de care piața economică mondială ar putea avea destul de mult de suferit în perioada următoare.

În anul de grație 2018, în situația în care un stat (ce este considerat sărac și care nu este administrat în mod ideal prin prisma financiară) are nevoie de ajutor, el nu poate apela la propriul guvern, ci la cunoscutul Fond Monetar Internațional (respectiv F.M.I.), acesta impunându-și propriile condiții și reguli, cu efecte ce se pot dovedi a fi de multe ori dramatice pentru marea majoritate a populației statului respectiv.

Și în pofida faptului că deseori se susține că fenomenul globalizării sistemului financiar are efecte benefice la nivelul statelor lumii, crizele financiare produse în Asia, în Rusia ori în Mexic au reușit să demonstreze exact contrariul, mulți fiind specialiștii care au încercat să demonstreze că toate crizele economice din ultimele decenii ar fi rezultatul liberalizării financiare la nivel global, ca și al posibilităților multiple de operare oferite numeroaselor instituții bancare din lume.

Tuturor acestora li se adaugă și fenomenul contagiunii, acesta manifestându-se puternic în cazul crizelor financiare de amploare, cu mențiunea că economia globală se dovedește a fi cel mai prielnic mediu de dezvoltare exponențială a acestuia.

De asemenea, fenomenul globalizării a determinat și o dificultate reclamată tot mai des de unele instituții bancare de renume, acestea nemaiavând posibilitatea colectării informații prețioase, ori de a le actualiza în timp real, în vederea utilizării ulterioare a acestora, cu un maxim de eficiență. De-a lungul anilor, mulți au fost specialiștii care au propus diverse soluții de ieșire din criză prin intermediul unui control generalizat la nivelul economiei globale, respectiv fie prin intermediul unei bănci unice sau a unei monede unice, fie prin intermediul unei autorități unice la nivelul controlului monetar.

Globalizarea are multiple efecte negative la nivelul tuturor statelor lumii, ea accentuând în mod deosebit polarizarea formată deja între statele ce sunt considerate ca fiind puternice din punct de vedere economic și statele defavorizate. Astfel, în vreme ce marile state ale lumii, ce sunt considerate niște privilegiate, au posibilitatea să treacă mai ușor peste diversele șocuri economice, determinate de factori multiplii, statele sărace sunt în permanență defavorizate.

Globalizarea a impus tuturor statelor lumii o dezvoltare a eficienței financiare la nivel național și nu numai, în paralel cu o diminuare a factorului politic în cadrul domeniului economiei. În paralel s-a remarcat o creștere a interdependențelor existente între statele lumii, principalele efecte imediate reflectându-se asupra riscului de propagare a diverselor probleme financiare în anumite zone de pe glob.

De asemenea, globalizarea le-a impus statelor ce se caracterizează printr-o economie mai puțin dezvoltată numeroase criterii de dezvoltare ferme, cu multiple efecte negative ce se reflectă în mod deosebit la nivelul marii majorități a populației. Astfel, unul dintre principalele efecte negative ale globalizării se constituie în fenomenul de concentrarea puterii de decizie la nivelul unor mari grupuri de interese politice și/sau financiare.

Mai precis, în dorința de a-și impune propriile valori, aceste grupuri de interese pot să promoveze diverse politici ce au multiple efecte negative asupra restului statelor lumii, în plus existând și riscul concentrării bogăției globale în anumiți poli, cu determinarea unei sărăcii de tip generalizat la nivelul restului lumii.

Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă chiar recenta criză economică fără precedent, când, de pe urma globalizării au avut de câștigat în primul rând statele dezvoltate ale lumii, acestea dispunând de toate mijloacele necesare pentru a profita din plin de oportunitățile ivite, în detrimentul restului statelor lumii.

Și, din nefericire, și la această oră globalizarea facilitează promovarea și protejarea intereselor proprii unor anumite state, cu precădere ale Statelor Unite ale Americii, care ulterior finalului Războiului Rece, au reușit să ajungă prima super-putere pe plan global.

Cu certitudine se poate aprecia că acest moment toate marile state capitaliste ale lumii se găsesc sub impactul direct al globalizării contemporane, acestea fiind obligate în permanență să concureze unele cu altele, în special în cadrul procesului dedicat atragerii unor noi investiții străine directe, ale căror efecte sunt imediate resimțite în cadrul economiilor naționale.

De cealaltă parte, statele mai puțin dezvoltate ale lumii se văd obligate să se alinieze regulilor economice ce sunt instituite de către marile puteri mondiale, fapt pentru care, în permanență, acestea se poziționează într-un raport de subordonare, de dependență financiară și nu numai.

Acesta este motivul pentru care mulți specialiștii au ajuns să susțină că globalizarea nu reprezintă decât un instrument destul de puternic prin intermediul căruia se impun anumite sisteme și valori, cu efecte negative resimțite de marea majoritate a populației lumii.

Urmare a accentuării și a generalizării permanente a fenomenului internaționalizării, globalizarea a început să inducă în ultimii ani și o dezvoltare semnificativă a companiilor multinaționale, acestea extinzându-și piețele de desfacere într-un ritm exponențial, în paralel cu ridicarea standardelor concurenței la nivel mondial. Așa s-a ajuns în situația ca marile firme autohtone să fie obligate să facă față atât concurenței de la nivel național, cât și celei din afara granițelor, cu multiple efecte ce se reflectă nu doar în veniturile pe termen lung, ci și în imaginea conferită populației.

Efectul pe care globalizarea îl are la nivelul statelor lumii poate fi scos puternic în evidență prin urmărirea evoluției economico-financiare la nivel mondial a recentei crizei declanșate în S.U.A., reacțiile autorităților și măsurile adoptate pentru diminuarea efectelor fiind adoptate ulterior de toate marile state la lumii.Astfel se poate observa cu ușurință efectul de domino generat de globalizare, la nivelul tuturor țărilor.

Globalizarea la nivel economic induce o creștere accentuată a interdependențelor la nivelul statelor lumi, creștere datorată în principal extinderii și a dezvoltării legăturilor de tip transnațional în diversele domenii. Treptat, dar sigur, multe probleme de tip național ajung să se transforme în probleme de tip global, rezolvarea acestora fiind tot una ce implică numeroase state ale lumii.

În acest moment, pe fondul crizei declanșate în anul 2007, economia mondială poate fi cu ușurință catalogată ca fiind permanent sub influența oscilațiilor de pe marile piețe financiare, dependentă de volumul afacerilor derulate la nivel internațional și sub presiunea competițiilor economice dintre marile puteri ale lumii.

Recenta criză economică, ce a avut și din păcate mai continuă să aibă efecte deosebite asupra tuturor statelor lumii, a fost generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent, ea propagându-se rapid pe plan mondial datorită efectului de contagiune, care a intrat în atenția specialiștilor în economie în ultimii ani, când s-au accentuat efectele de propagare ale crizelor în diferite state ale lumii.

Efectul de contagiune a fost remarcat pentru prima oară în iulie 1997, pe piața valutară din Thailanda, guvernul luând decizia „să suspende ancora valutară pe dolar și să adopte flotare liberă pentru moneda națională – baht (respectiv menținerea pe o perioadă îndelungată de timp a unui curs de schimb fix ce a încurajat atât împrumutul din surse externe cât și atragerea investițiilor străine, acestea expunând economia destul de mult la un risc valutar)”.

Criza a fost resimtiță rapid și în statele învecinate (Coreea de Sud, Malaiezia, Singapore, Filipine), ajungând ulterior în Rusia și Brazilia. Efectul de „domino” a afectat mai multe state dezvoltate din America de Nord și Europa, efectele fiind resimțite o perioadă îndelungată de timp.

Efectul de domino afectează un număr foarte mare de persoane atât din statul în care criza își are originea, cât și în statele învecinate, efectele fiind devastatoare și manifestate într-o perioada scurtă de timp. De asemenea, efectul de contagiune este principalul motiv pentru care o criză declanșată la nivelul unui singur sector al unei economii afectează rapid întreag sectorul economic al statului respectiv.

Contagiunea vizează și reacțiile emoționale ale consumatorilor și investitorilor, diferitele probleme semnalate pe piețele financiare internaționale fiind în măsură să genereze boom-uri diverse, de la prăbușirea burselor la atacuri speculative diverse, ce la rândul lor pot duce la dezechilibre majore în balanțele de plăți externe ori la nivelul indicatorilor macroeconomici de bază (șomaj, inflație, curs de schimb, dobândă),

Privind restrictiv, efectul de contagiune reprezintă „o punte” prin care se transmit șocurile între state diferite, abordarea strictă evidențiind contagiunea ca fiind prezentă în situația în care legăturile dintre două sau mai multe țări cresc în intensitate în perioade de criză.

Efectul contagiunii vizează și reacțiile emoționale ale consumatorilor și investitorilor la modificările radicale ale piețelor internaționale. Acestea sunt în măsură să genereze diverse atacuri speculative cu consecințe deosebite, să ducă la prăbușirea burselor, să genereze comportamente atipice, rezultatul final fiind apariția dezechilibrelor majore în balanțele plăților externe ori chiar la nivelul cursurilor de schimb, dobânzilor, șomajului sau inflației unor state ce erau recunoscute ca fiind stabile economic.

Adoptarea și definirea efectului de contagiune a implicat și identificarea unor legături ce se pot crea între diverse state, acestea având și menirea de a explica existența și valoarea contagiunii:

Legăturile financiare – sunt posibile datorită apartenenței diverselor economii la sistemul financiar internațional. Concret, dacă într-un stat apare o criză, se remarcă aproape instantaneu retrageri masive de capital, pentru atragerea de lichidități apelându-se la emisiuni de titluri în terțe state, soluție ce duce implicit la propagarea șocului. Similar, s-a remarcat că procedează băncile multinaționale, ce își retrag rapid excesul de lichidități infuzat în piețe cu potențial de creștere mare, în momentul în care apar primele semne ale unei crize. Acțiunea duce la dezechilibrul statului debitor, acesta fiind ulterior accentuat de retragerea parțială ori definitivă a băncilor de pe piața financiară a statului respectiv.

Legături economice – sunt datorate relațiilor comerciale dintre state. În cazul în care două state se află în competiție acerbă pe piața internațională sau când raportul de schimb dintre ele se deteriorează, există tentația deprecierii cursului de schimb, aceasta fiind o metoda de a obține un avantaj. Efectul de contagiune este susținut și de investițiile străine directe și de cele de portofoliu.

Legăturile politice – existente pe fondul relațiilor diplomatice și politice dintre diferitele state, se bazează pe așa-zisele cluburi economice comune, ce impun anumite conduite, chiar și în zona economicului (regimul valutar). În aceste situații dacă unul dintre state, ce face parte din entitatea economică respectivă intră în criză, automat și statele – colege de club îî urmează.

Marea majoritate a specialiștilor apreciază efectul de contagiune ca fiind „creșterea rapidă a legăturilor dintre diferitele piețe financiare, în momentele de criză”, existând și păreri conform cărora „efectul de contagiune apare în situație în care o informație privind existența unei crize într-un alt stat crește semnificativ și probabilitatea producerii unei crize pe plan local”, .

Cele mai multe modele teoretice asociază contagiunea cu conceptul echilibrului, efectul de contagiune fiind considerat o reacție a răspunsurilor raționale venite din partea investitorilor, în contextul fixe, cu realizarea și prelucrarea informațiilor referitoare la un anumit stat. Alte concepții pun în valoare ideea soluțiilor multiple, în cazul modelelor macroeconomice ce se bazează pe așteptări raționale.

Concret, diversele ipoteze de lucru luate în considerare pot genera implicații diferite asupra numărului situațiilor de echilibru posibile. Astfel, dacă setul de date fundamentale ce vizează un stat generează echilibre multiple, atacurile speculative sunt de natură auto-determinantă, caz în care contagiunea poate fi și una neanticipată.

Conform teoriei lui Shiller (anul 2000), comportamentul investitorilor, la nivel global, în condiții de criză economică poate fi definit ca fiind un salt între echilibre distincte. Diferența dintre abordarea echilibrului unic și cea a echilibrelor multiple a dus la scindarea teoriilor vizând efectul de contagiune:

„Fundamentals based models” – prima generație de modelele teoretice, ce se bazează pe variabile fundamentale. Acționează pe considerentul crizelor definite ca fiind fenomene deterministe, fenomenul contagiunii regăsindu-se sporadic – economiștii Krugman (1979), Flood & Garber (1984) ori Obstfeld (1994, 1996) reușind să demonstreze că efectul contagiunii este inexistent în situația crizelor valutare, generate de epuizarea rezervelor internaționale bancare

„Beliefs – based models”- generația a doua de modele, ce se bazează pe aspectele comportamentale. Echilibrele multiple generează atât atacuri speculative, cât și modificări comportamentale în rândul investitorilor, în strânsă dependență cu noile echilibre ale piețelor. În acest caz efectul contagiunii joacă un rol determinant în declanșarea și ulterior extinderea diverselor crize economice

În ceea ce privesc cauzele ce stau la originea efectului contagiunii crizelor pe plan global, acestea sunt diverse, enumerând doar:

Finanțările de investiții neproductive, venite din partea statelor sursă, ce pot genera diverse probleme în sectoarele economice și financiare – Krugman (1998) și Summers (1999)

Efectele volatilității capitalurilor speculative, ce se reflectă în sistemul financiar global – Krugman (1999)

Modificarea portofoliilor financiare la nivel internațional, în încercarea de a reduce riscurile asociate – Calvo (1998)

Globalizarea diverselor piețe financiare, ce a generat o mobilitate inedită a capitalurilor la nivel internațional, ca și integrarea diverselor piețe

Informațiile asimetrice și comportamentul atipic al investitorilor, ce au ca efect prețul activelor (acesta nu mai este determinat de piață)

Vulnerabilitatea unor state la efectul contagiunii poate fi determinată prin intermediul unor indicatori definiți de factorii generatori ai fenomenului de contagiune.

Studiul crizei din Asia de Sud-Est le-a permis economiștilor M. Kawai, R. Newfarmer și S. Schmukler să definească, în totalul rezervelor internaționale:

Ponderea masei monetare M2 (depozitele bancare la vedere, numerarul și depozitele bancare la termen)

Ponderea datoriei pe termen scurt

Atât ponderea masei monetare cât și ponderea datoriei pe termen scurt reflectă modalitatea prin care sunt finanțate (pe termen scurt), deficitele interne și deficitele de cont curent, respectiv fie prin emisiuni monetare, fie prin îndatorări pe termen redus de pe piața internațională sau piața locală, la intrările valutare inițiale (ce sunt acumulate de banca centrală drept rezervă internațională).

Multe state emergente sunt tentate să majoreze deficitul de cont curent, finanțat prin investiții pe termen redus ori credite. Cum piețele internaționale sunt deosebit de volatile, primele semne ale declanșării unor crize regionale sau mondiale generează efectul de contagiune.

Datorită faptului că economia unui stat depinde în mare măsură atât de importurile de materii prime și de importurile de tehnologie, cât și de exporturile ce le facilitează producătorilor locali obținerea de profituri de pe piața internațională, riscul contagiunii unei crize externe importante este unul destul de ridicat.

Economiștii B. Eichengreen, A. Rose și C. Wyyplosz au reușit să realizeze și să dea publicității exemple diverse de crize financiare ce s-au propagat prin intermediul comerțului internațional:

1992, Finlanda – devalorizarea monedei s-a reflectat în mod negativ și asupra economiei din Suedia, economiile ambelor state având exporturi orientate spre țări terțe identice

1992-1993, Spania – atacurile speculative asupra monedei naționale, dar și devalorizarea controlată a acesteia au dus la efecte negative în economia portugheză, Spania fiind principala piață de export pentru Portugalia

1992, Marea Britanie – atacul speculativ al monedei naționale, devalorizată pentru participarea la ERM a generat o criză fără precedent pe teritoriul Irlandei, care importa masiv în Marea Britanie

Efectul de contagiune prin fluxurile comerciale nu este, în opinia unor specialiști, influențat de gradul de dezvoltare al relațiilor comerciale dintre state, el putând apărea chiar și în situația în care schimburile comerciale sunt aproape inexistente.

Chiar dacă nu tranzacționează bunuri direct, statele respective pot concura pe piețe de export comune, în acest caz efectul de contagiune fiind cu atât mai puternic cu cât între structurile exporturilor țărilor respective coincid. Iar fenomenul de contagiune crește exponențial în cazul statelor ce fac exporturi pe aceleași piețe, în aceeași structură.

Economistul K.J. Forbes a analizat efectele pe care cele 12 crize valutare, generate de crizele din Asia și Rusia, le-au avut asupra a peste 13 mii de companii de pe glob. Studiul dat publicității a reliefat faptul că în anul imediat următor al crizei valutare au fost înregistrate creșteri semnificative ale gradului de capitalizare ale companiilor studiate, remarcându-se și o încetinire (manifestată la nivelul monedei locale) a creșterii venitului net.

Companiile, în care ponderea semnificativă a vânzărilor este reflectată prin exporturi, sunt mult mai expuse fenomenului de depreciere, performanțele acestora fiind și ele reduse, comparativ cu cele înregistrate de companiile mici. Studiul lui Forbes, considerat de referință în literatura economică, reflectă în mod ideal influența pe care o au fluxurile comerciale în fenomenul de contagiune al crizelor economice.

CAPITOLUL 2. INFLUENȚELE DETERMINATE DE GLOBALIZAREA FINANCIARĂ

Se remarcă faptul că noțiunea globalizării economice diferă radical de cea a globalizării financiare, mai precis dacă prin globalizare economică se înțelege procesul interacțiunii sistemice dintre economiile statelor lumii, realizându-se o internaționalizare a diverselor piețe de bunuri, ca și a factorilor de producție, în paralel cu eliminarea diverselor obstacole sesizate în fluxul liberului schimb, globalizarea financiară include totalitatea interconexiunilor sesizate între piețele financiare și sistemele bancare naționate, delimitate ca urmare a liberalizării financiare și inclusiv a dereglementării specifice.

Procesul globalozării financiare include nu doar o mobilitate a capitalurilor în cadrul diverselor piețe financiare existente, ci și posibilitatea crescută a substituirii activelor, aspect ce determină extinderea considerabilă a sferei de acțiune a investitorilor.

Factorul declanșator al procesului globalizării financiare l-a constituit dereglementarea, în vreme ce prin intermediul defragmentării piețelor s-a reușit eliminarea diverselor frontiere existente între piețele financiare, cu eliminarea compartimentelor specifice, incluzând nu doar piețele financiare și piețele monetare, ci și piețele la termen și piețele de schimb.

Se remarcă faptul că procesul globalizării financiare prezintă o serie întreagă de caracteristici, dintre care merită amintite în conținutul acestui capitol al prezentei lucrări de diplomă doar :

O dezvoltare constantă a fluxurilor private de capital vizând statele aflate în curs de dezvoltare, fenomenul remarcându-se încă din ultimul deceniu al secolului trecut

O dezvoltare deosebită a competiției la nivelul piețelor financiare internaționale, ceea ce le-a impus instituțiilor financiare de amploare implicarea tot mai frecventă în diverse operațiuni financiare de anvergură la nivelul piețelor internaționale, în paralel cu multiplicarea serviciilor financiare oferite clienților

O creștere deosebită a tranzacțiilor și implicit fluxurilor financiare la nivel global, în paralel cu intensificarea acestora, ritmul de creștere al acestora depășind nivelul de creștere al produsului intern brut la nivel mondial încă din ultimele decenii ale secolului trecut. Fenomenul s-a dezvoltat în mod deosebit pe fondul diminuării treptate a obstacolelor sesizate în cadrul fluxurilor financiare de tip privat

Dezvoltarea exponențială a complexității tranzacțiilor financiare/fluxurilor financiare (obligațiuni, investiții împrumuturi, etc), în paralel și cu creșterea vitezei acestora, pe piețele lumii remarcându-se un volum impresionant al activelor financiare regăsite într-o varietate valutară, acestea tranzacționându-se într-un ritm fără precedent

Expansiunea deosebită a piețelor financiare la nivel mondial, cu sesizarea apariției fenomenului adâncirii financiare, ceea ce determină o volatilitate deosebită la nivelul piețelor financiare mondiale, cu potențiale consecințe economice la nivel intern, ce au capacitatea de a se reflecta în mod instantaneu și la nivelul piețelor financiare naționale răspândite pe cuprinsul mapamondului

În contextul actualului fenomen al globalizării financiare, se poate sesiza cu facilitate influența pe care o reprezintă politica monetară la nivel global, expansiunile monetare, ca și infuziile financiare ale statelor lumii la nivelul diverselor piețe monetare determinând o alterare deosebită a capitalului de piață, ceea ce se poate constitui în cauza primordială a declanșării oricărei crize economice și financiare contemporane.

În concepția adepților renumitei școli austriece globalizarea financiară are capacitatea de a determina o multitudine de anomalii la nivelul piețelor financiare, acestea fiind determinate în principal de intervențiile statelor în economiile naționale, context în care economiștii austrieci apreciază că marea majoritate a disfuncționalităților de pe piețele bancare ar putea fi eliminată ca urmare a renunțării la monopolul băncilor centrale în ceea ce privește emiterea de monedă.

De altfel, ideea concurenței existenței între monedele aferente băncilor de stat ori private este susținută și de către renumiții Murray Rothbard, George A. Selgin, David Glasner, Kevin Dowd, Jesus Huerta de Soto, David Horwitz, Leland B.Yeager și Lawrence White, care au confirmat teoria necesității neimplicării guvernelor statelor lumii în emiterea monedei mai multe decât nevoile ce sunt sesizate la nivelul economiei.

Se cunoaște faptul că așa numitul contract de depozit non-standard, mai precis „irregular deposit” (respectiv contractul depozitării banilor fungibili) prevede, ca și regulă tradițională, respectiva obligație a custodieie (incluzând prevederea ca în orice moment să se mențină o rezervă de 100% din sumele fungibile ce sunt primite în vederea depozitării).

Cu toate acestea, se remarcă faptul că această regulă a fost deseori încălcată în cadrul sistemelor bancare ce au inclus rezerve fracționare, considerent pentru care specialistul Jesus Huerta de Soto a venit cu propunerea ca, în eventualitatea în care aceste sunt utilizate într-un alt scop (cel mai adesea în acordarea creditelor), acțiunea să fie percepută drept act de însușire în mod fraudulos a acestor sume, el urmând să fie pedepsit în consecință.

De asemenea, în ultimii ani s-a remarcat dezvoltarea unui nou curent în cadrul free-banking-ului de către școala neobancară (respectiv Neobanking school), respectiv școala de tip free-banking cu rezerve fracționare (respectiv Fractional-Reserve Free Banking School), la care au subscris David Glasner, Kevin Dowd, David Horwitz, George Selgin, Lawrence White, ca și Leland B. Yeager.

Iar așa numitul „echilibru monetar”, pe care l-a propus încă de acum trei decenii renumitul George Selgin, pe baza diverselor elemente pe care le-a preluat de la monetariști și keynesiști, încearcă inducerea ideii unei sistem bancar free-banking cu rezerve fracționare, care, la solicitarea piețelor, ar avea capacitatea de a ajusta în mod corespunzător emisiunea monedei fiduciare, comparativ cu diverse alte metode și sisteme.

În versiunea adepților școlii free-banking, orice fel de solicitare privind moneda fiduciară din partea diverștilor agenți economici va determina, pe cale de consecință, o reducere considerabilă a cererii dedicate preschimbării banilor în cadrul resurselor rezervelor bancare. Astfel, se va remarca o creștere a acestor rezerve, moment în care instituțiile bancare, în vederea obținerii de profit, vor trece la o mărire a ofertei de creditare, incluzând și emisiunile de bancnote.

În eventualitatea în care se remarcă faptul că cererea de monedă fiduciară este în declin, diversele organisme bancare au posibilitatea de a remarca riscul apariției unei potențiale incapacități de plată, caz în care acestea au posibilitatea de a diminua ofertele la credite, inclusiv la moneda fiduciară, astfel realizându-se o adaptare la cerere a ofertei.

Cu toate acestea, teoria rezervelor fracționare, conturată de adepții școlii neobancare se dovedește a nu fi pe placul lui Jesus Huerta de Soto, acesta apreciind că se întrevede riscul ca o expansiune a creditului să determine apariția unor recesiuni și crize bancare, impunându-se necesitatea intervenției statelor în vederea reglementării situațiilor sesizate. În plus, în condițiile specifice unei reîntregiri a lichidităților, instituțiile bancare au posibilitatea, în vederea diminuării riscului insolvabilității, de a accepta împrumutători de ultimă oră.

În opinia specialistului, teoriile free-bankin-ului ce privesc rezervele fracționare reușesc să consolideze ideea necesității unei bănci centrale, el apreciind că unica șansă a unei societăți de a deveni liberă de diverse privilegi și de cicluri economice constă în promovarea unei activități bancare libere, în cadrul căreia rezerva să fie de 100%.

Se remarcă de asemenea, în opinia specialiștilor anterior amintiți, faptul că principalele elememte ce au stat la baza problemelor economice recente sesizate/accentuate ca urmare a fenomenului globalizării au vizat:

Așa numita „politică a banilor ieftini”, ce a fost practicată de marea majoritate a băncile centrale, aceasta reușind să inducă apariția fenomenului supracreditării

Poziționarea băncilor centrale în postura „împrumutătorilor de ultimă oră” – aspectul determinând la nivelul marii majorități a piețelor financiare apariția hazardului moral

Dezvoltarea considerabilă a puterii specifice grupurilor financiare ale căror activități se reflectă cu precădere la nivelul piețelor internaționale

Utilizarea excesivă a diverselor instrumente derivate, în marea majoritate a cazurilor această utilizare fiind în scop speculativ

Un nivel ridicat al ineficienței politicilor dedicate reglementăriii și supravegherii financiare de către autorități

Existența la nivelul bancar a diverselor corporații ce s-au dovedit a fi lipsite de moralitate

Un grad crescut al fragilității instituțiilor bancare, determinat în principal de o neadaptare eficientă a capitalurilor existente la diversele riscuri ce au fost asumate

Un comportament atipic pe domeniul retail, din partea marii majorități a clienților instituțiilor bancare

Un nivel ridicat al lipsei de transparență în cadrul marii majorități a instituțiilor financiare

De asemenea, în cadrul actualului fenomen al globalizării financiare, versiunea specialiștilor ce sunt adepți ai curentului mainstream, este aceea că orice stat deține capacitatea prevederii și prevenirii, prin intermediul diverselor calcule de specialitate, a unor eventuale riscuri ce ar putea determina prăbușirea financiară și economic. Aceștia susțin și un nivel ridicat al libertății piețelor, cu mențiunea că nu se întrevede posibilitatea ca acest aspect să contribuie în mod esențial la o echilibrare economic eficientă.

O viziune contrară au adepții recunoscuți ai intervenționismului, mai précis keynesiștii, care apreciază că toate disfuncționalitățile sesizate ca urmare a globalizării financiare se constituie în parte integrantă din cadrul ciclului economic, nici un fel de criză financiară ori economic neputând fi previzionată.

Se remarcă faptul că, de cele mai multe ori, economiile se află, anterior crizelor financiare, în faze accelerate de dezvoltare, acest fenomen fiind în mod special resimțit la nivelul diverselor piețe financiare. În astfel de situații se remarcă nu doar o creștere considerabilă a apetitului pentru risc, ci și a vitezelor de tranzaționare, aspecte determinate în principal de o expansiune deosebită a prețurilor practicate la principalele active financiare. Se ajunge astfel la atingerea unor cote deosebite, moment în care sectorul economic începe să își accelereze ritmul creșterii, după o anumită perioadă sesizându-se apariția haosului, urmat de începutul fazei regresiei.

În opinia keynesiștiilor, se impune ca primele măsuri dedicate corectării diverselor derapaje de la nivelul pieței să includă și o reglementare legislativă corespunzătoare a principalelor zone ce sunt generatoare ale boomului economic. Astfel se reușește transferarea problemei economice nu pe sfera crizei financiare, ci pe cea a dezvoltării economice, respectivele reglementări având î vedere o blocare a fenomenului creșterii economice de tip accelerat, cu susținerea acesteia doar prin intermediul creditărilor și al controlului monetar special.

Așa după cum remarca și renumitul specialist Joseph Stiglitz, piețele financiare nu au capacitatea autoreglării, respectiv: „…piețele sunt centrul vital al oricărei economii de succes dar nu funcționează bine lăsate de capul lor”.

În viziunea adepților școlii keynesiste, globalizarea financiară poate determina o dereglementare a pieței, urmată de o diminuare a ratei dobânzilor, așa cum a fost și cazul recentei crize (exemplul anterior mențional al măsurii luate de Allan Greenpan).

De asemenea, se apreciază că așa numita politică a banilor ieftini este în măsură să alimenteze diversele speculații, ulterior constatându-se apariția declinului economiei, ca și prăbușirea acesteia, banii ieftini având capacitatea de a determina semnificative creșteri la nivelul piețelor imobiliare, în momentul depășirii ofertei de către cerere remarcându-se o explozie a prețurilor, cu toate efectele negative determinate de aceasta.

În contextul impus de globalizarea financiară, o majorare deosebită a prețurilor pe piața imobiliară a determinat apariția unor ipoteci pe sume aflate în creștere exponențială, în acest fel acțiunea de ipotecare a locuințelor reușind să determine o diminuare considerabilă a valorii de capital a respectivelor locuințe.

În condițiile în care se așa numitele „extrageri de valoare ipotecară” (ce reprezintă denumirea generică a supraexpunerilor valorilor de capital) reușesc să atingă cote deosbite, la nivelul unei economii se constată apariția unor dependințe în raport cu creșterile de prețuri de pe piața imobiliară, la nivelul piețelor libere remarcându-se determinarea unor derivate financiare de tip toxic, ce au ca origini creditele acordat cu facilitate, în lipsa unor reale garanții.

Prin utilizarea acestor derivate financiare toxice, instituțiile bancare au fost determinate să se împrumute într-un ritm accelerat, într-un anumit punct ajungându-se în situația ca valoarea propriilor active să fie mai redusă decât totalul sumelor datorate deponenților și deținătorilor obligațiunilor diverse.

S-a ajuns astfel la constatarea insolvabilității instituțiilor bancare, caz în care s-a declanșat fenomenul împrumuturilor interbancare, nivelul dobânzilor practicate fiind unul uriaș, ceea ce a determinat un dezechilibru deosebit.

Se impune a se menționa tot în cuprinsul acestui capitol și viziunea adepților curentului mainstream, aceștia apreciind că fenomenul globalizării financiare are capacitatea de a determina :

Un randament diminuat la nivelul diverselor produse financiare ce sunt considerate a fi sigure

O reducere apreciabilă a ecartului sesizat între randamentul produselor financiare considerate sigure și randamentul aferent produselor financiare apreciate ca fiind riscante

Dezvoltarea exponențială a numărului creditelor ce sunt acordate standardizat

O securizare iresponsabilă a creditelor ce sunt acordate standardizat, volumul acestora fiind unul deosebit

Dezvoltarea deosebită a cererii pe piața imobiliarelor, urmare a creditelor solicitate și obținute cu ușurință

O tendință exagerată de economisire în rândul populațiilor din statele aflate în curs de dezvoltare

Practicarea de către diversele instituții bancare a politicii de finanțarea titlurilor non-lichide pe perioade mai mari, cu acordarea fondurilor pe termen scurt

În viziunea keynesiștilor, depresiunile financiare ce se remarcă, cu precădere datorită diverselor influențe ale globalizării financiare, sunt parte a ciclului economic, această teorie fiind susținută și de către Cristina Peicuți, în versiunea căreia „ciclurile financiare încep cu o fază de progresie, ajung apoi într-o etapă de dezvoltare accelerată, care degenerează într-o etapă de haos și dezordine și, în final, totul se încheie în etapa de consolidare, urmată de redresarea întregii economii”.

De asemenea, se opinează că principala cauză a uriașului derapaj economic ce ulterior a determinat declanșarea recentei crize financiare îl constituie ala numita „dereglementare”, excesul de lichidități, în combinație cu ratele estrem de scăzute ale dobânzilor determinând creșteri exponențiale la nivelul creditelor substandard, ce la rândul lor au determinat noi lichidități, ulterior direcționate înspre domeniul imobiliar, diversele achiziții reușind să alimenteze speculațiile imobiliare.

În același timp, s-a inregistrat și o creștere semnificativă a prețului produselor petroliere, respectiv dacă în anul declanșării conflictului din Irak (respectiv 2003), prețul/baril ajunsese la 32$, după numai cinci ani acesta a ajuns la prețul de 137$/baril, astfel valoarea importurilor de țiței ajungând să crească de la 292 milioane $/zi (în 2003) la incredibila sumă de 1,4 miliarde $/zi (în anul 2008), cu mențiunea că efectele negative au fost resimțite doar în momentul în care deficitul comercial a atins valoarea pragului critic, cu alimentarea exagerată a rezervei valutare chineze.

În vederea acoperirii deficitului s-a apelat la excesul de lichidități existent pe piață, măsură care a dus la dinamizarea în plus a tranzacționprilor și la creșterea presiunii impuse încrederii în derivatele financiare ce aveau rate de profit supraevaluate.

În opinia keynesiștilor, în topul motivelor ce stau la baza apariției disfuncționalităților economice se poziționează :

Ratele diminuate ce sunt practicate la dobânzi

Piețele dereglementate

Lichiditățile în exces

Diversele speculații de pe pieța imobiliară

Dezvoltarea exponențială a creditării substandard, având la bază credite Non Income Non Job non Assets (N.I.N.J.A.)

Acumulările deosebite din rezerva valutară chineză

Deficitele fiscale și deficitele comerciale

Se remarcă faptul că excesul monetar, diminuarea artificială a ratei dobânzii, ca și o expansiune deosebită a creditelor sunt elemente comune în cadrul recentelor crize economice și financiare, în cadrul recentei istorii a economiei consemnându-se o serie întreagă de incidente de forma boom-bust-ului, în cadrul cărora politicile inflaționiste ale statelor lumii au determinat apariția unor profituri de tio iluzoriu, cu alimentarea unor speculații în lanț (cazul recentei crize economice din Statele Unite ale Americii).

Așa se face faptul că recenta criză financiară și economică, declanșată în urmă cu mai bine de un deceniu pe teritoriul american și care a reușit să dea peste cap economiile tuturor statelor lumii, a avut la bază politica inflaționistă pe care a practicat-o cel mai puternic stat al lumii, respectiv Statele Unite ale Americii, încă de la începutul acestui secol. Respectiv, din momentul în care Alan Greenspan (fost președinte în cadrul băncii centrale americane) a decis să diminueze rata dobânzii prin intermendiul emisiunii de monedă, sfătuit fiind de guvernatorul F.E.D. Ben Bernanke, care în acel moment era membru în cadrul consiliului guvernatorilor.

Urmare a acestei măsuri s-a determinat o importantă relaxare financiară, care s-a concretizat în reducerea ratei dobânzii de la valoarea de 6.25% (înregistrată în prima lună a anului 2000) la incredibila valoare de 1,75%, ce s-a înregistrat la finalul anului. Demn de semnalat este faptul că nivelul ratei dobânzii (mai precis rata nominală) a continuat să scadă, acesta atingînd un nivel record în cursul anului 2003 (respectiv ajungând la valoarea de 1%), nivel ce s-a menținut pe întreaga durată a anului.

Ca urmare a acestui aspect, pe o perioadă de aproape 36 de luni rata dobânzii s-a menținut negativă, în contextul în care prețurile au crescut, marea majoritate a instituțiilor financiar bancare văzându-se obligate să apeleze la celebra F.E.D. pentru sume importante ce au fost distribuite spre sectorul economic.

O politică similară economiștilor americani au adoptat și japonezii, Banca Japoniei (BoJ) oferindu-le sume de bani importante cu dobândă nominală zero băncilor din subordine. Și Banca Centrală Europeană (E.C.B.) a redus rata dobânzii la 2%, nivel menținut contant aproape 48 de luni.

În acest fel, până în cursul anului 2006, în zona euro, în Japonia, dar și în Marea Britanie rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero. Mare parte din sumele oferite de băncile centrale au fost investite în economii proprii, un exemplu semnificativ în acest sens constituindu-l boom-ul imobiliar din SUA. Iar restul banilor au fost investiți în diferite oportunități riscante.

În paralel, unele agenții de raiting au acordat unor companii de proiect (ce nu erau garantate decât de activele pe care încercau să le consolideze) ratinguri identice cu cele ale sponsorilor (bănci de investiții de cel mai înalt rang) în condițiile în care riscul asociat era complex (riscul de firmă și riscul de proiect – neglijat de agenții).

În plus, marile bănci centrale, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (F.M.I.) au emis monedă exagerat, gest care i-a dus în eroare atât pe oamenii de afaceri și întreprinzători, cât și pe persoanele fizice. Băncile comerciale, cu acordul băncilor centrale, au continuat această politică, care a tentat populația. Cu acordul statului leasingul, creditele ipotecare, dar și creditele de consum au căpătat o amploare fără precedent, mulți fiinc cei care au găsit atractivă oferta de creditare a consumului, în defavoarea producției.

Cauza principală a recentei crize financiare și economice a fost reprezentată de emisiunea masivă de monedă a băncilor centrale de anvergură din SUA și marile state ale lumii, moment în care s-a produs un scurt-circuit între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale.

În ciuda faptului că mulți sunt analiștii care consideră că fenomenul crizei recente a fost generat atât de scăderea fără precedent a prețurilor locuințelor pe piața imobiliară SUA, cât și de prăbușirea sistemului de creditare imobiliară, la baza crizei financiare s-au poziționat numeroși factori de tip macro și micro economic, mai precis:

Un exces de lichidități, determinat de băncile centrale mondiale (respectiv F.E.D., B.O.J.)

Intenția statelor exportatoare de gaze naturale și produse petroliere privind o limitare a aprecierii monedei

O suprasaturare cu economisiri, acest fenomen apărând ca urmare a integrării în cadrul economiei mondiale a unor state asiatice (implicând rate uriașe de acumulare)

Excesul de lichidități sesizat la nivelul pieței a generat rate ale dobânzilor foarte mici, dar și o volatilitate destul de redusă, aspect ce a dus la un apetit exacerbat pentru activele cu câștiguri uriașe. În paralel, volatilitatea redusă a generat atât lipsa de vigilență a principalilor investitori, cât și tendința de a subestima riscurile, marjele acestora fiind foarte mici.

La scurt timp de la apariția disfuncționalităților financiare (generate de scurt-circuitele înregistrate în sistemul creditelor imobiliare), piața financiară a reacționat, respectiv neîncrederea investitorilor a determinat plasarea titlurilor V.S.P. în categoria de risc, moment în care refinanțările nu au mai fost posibile. Iar discrepanțele dintre maturitățile active/pasive au făcut ca VSP-urile să depindă de liniile de finanțare ale băncilor sponsor, pierderea încrederii bancare și nevoia de lichidități generând creșterea ratei dobânzii efective.

În contextul determinat de globalizarea financiară, Statele Unite ale Americii și țările europene cu economii puternice au reacționat imediat, îmbunătățind sistemul de lichidități, acordând garanții guvernamentale împrumuturilor, dar și emisiunilor băncilor asigurate, cumpărând acțiuni de la bănci și reducând controlat ratele dobânzilor.

În ciuda tuturor măsurilor luate de marile statel ale lumii, piața financiară nu s-a stabilizat, criza mondială acutizându-se la după un an și jumătate de la declanșarea sa, fapt ce a condus la transferarea în sectorul real al economiei americane, iar ulterior în cele ale statelor puternic dezvoltate.

Diverși analiști economici apreciază că lichiditățile excesive au influențat masiv sistemul financiar, politica monetară fiind prinsă într-o situație excepțională. Astfel, lipsa unei reacții ar fi condus la creșterea alarmantă a inflației, în vreme ce acțiunea promptă a generat exacerbarea instabilității financiare.

Prăbușirea sistemului imobiliar american a fost urmat de „Hedge Funds”, criza fondurilor de investiții speculative, a companiilor de asigurări, dar și a instituțiilor bancare comerciale și de investiții. Securizarea riscurilor a dus la un cutremur în mediul financiar mondial, instituții financiare puternice fiind atrase în blocada acordării reciproce de credite. Laureatul premiului Nobel, Joseph E. Stiglitz, a identificat și principalii vinovați pentru această criză fără precedent: Rezerva Federală, sectorul financiar, Wall Street-ul, dar și modul de reacție al administrației Obama, care a continuat politica de salvare și conceputul „prea mari ca să cadă”, moștenit de la președintele George W. Bush.

Este știut faptul că accelerarea expansiunii creditului generează o creștere galopantă a prețurilor, previziunile dovedindu-se în această situație eronate. Corectarea duce în mod automat la prăbușirea valorii de piață a activelor inflantate prin oferirea resurselor artificiale, special destinate investitorilor cu resurse limitate, cu scopul de a participa la diverse licitații. Mecanismele amplificării acestei mase monetare generează factorii declanșatori ai crizelor, dar și propagarea lor la nivel global. Economia reală este grav afectată de acest haos monetar, lucru ce conduce la corecția prin criză și contagiune.

Crizele economice moderne sunt cauzate de expansiunea creditelor și infuzarea substitutelor monetare pe piața financiară, ca și capital concurențial cu capitalul autentic. În societatea modernă principala problemă a unei crize este generată chiar de stat, care uneori impune prin lege un mijloc de schimb imperfect, dar pe care il poate controla după bunul plac, deturnându-l în avantajul unor guverne ori bănci comerciale și centrale.

În condițiile în care o bancă centrală ar trebui să fie independentă politică, pentru a se putea limita expansiunea creditului și expansiunea monetară, producția de mijloace de schimb fiat se situează tot mai mult în afara controlului democratic.

Atât structura prețurilor cât și structura producției sunt serios afectate de „producția de bani din nimic”, ce generează efectul Cantillon și încalcă cele mai elementare legi ale economiei.

Criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare americane, ci și evoluția pieței de capital. După numeroasele falimente declarate ale unor unități bancare ce erau considerate puternice, după restructurările de răsunet și preluările la prețuri destul de avantajoase, câteva grupuri financiare privilegiate de guvernul SUA au avut serios de câștigat.

În tot acest timp modificările esențiale generate de criza financiară s-au reliefat și la nivelul PIB-ului economiei americane, cu efecte serioase atât la nivelul bursier, cât și la nivelul portofoliilor financiare existente în acel moment pe piața americană. Așa s-a ajuns la apariția unor fluctuații majore la nivelul cotațiilor de la bursă (indicii bursieri suferind mutații serioase) care au înregistrat scăderi fără precedent, în paralel cu creșterea volatilității pieței de capital.

Astfel, dacă la începutul anului 2007 indicele DJ Industrial era cotat la o valoare de 12.474 puncte, la finele anului următor (decembrie 2008) acesta a ajuns la 8.579 puncte, scăderea de 31.22% resimțindu-se destul de puternic.

Și National Association of Securities Dealers Automated Quotations (NASDAQ), bursa electronică cu cel mai mare număr de acțiuni zilnice, a înregistrat o scădere de 37.7% în aceeași perioadă. Indicele bursier S&P 500 a înregistrat și el același trend descendent, care a fost de 38.3 % în intervalul ianuarie 2007 – decembrie 2008.

Ca efect al scăderii valorii indicelui bursier s-a remarcat o creștere considerabilă a volatilității acestuia, tranzacțiile bursiere americane prezentând un risc fără precedent. Pe lângă acestea, un alt efect al crizei financiare care a destabilizat nu numai SUA ci și întreaga lume, s-a remarcat scăderea drastică a randamentelor ce erau asociate diverselor plasamente financiare, lucru ce se poate constata și într-un raport dat publicității de cunoscuta Towers Perrin, care scoate în evidență pierderile uriașe ale unor portofolii financiare de pe piața de capital din SUA. Astfel s-a ajuns în situația în care randamentele pozitive mai puteau fi obținute doar din obligațiunile de stat emise pe termen lung și din titlurile de stat.

Criza economică a lovit puternic piața de capital americană pe care predominau acțiunile, acestea fiind cele mai uzitate în procesul de finanțare al sectorului privat. Urmare a crizei economice americane, s-a remarcat o scădere a volumului de tranzacții, în paralel cu reducerea randamentelor plasamentelor financiare, plasamentele pe piața de capital din SUA devenind tot mai nesigure.

Piața de capital americană a reușit să înregistreze evoluții pozitive în ultimii ani, în anul 2013 indicele Dow Jones atingând pragul de 16.000 de puncte. Evoluția pozitivă este pusă de unii analiști pe seama politicilor monetare expansioniste fără precedent practicate de SUA, dar și pe evoluția favorabilă a unor companii internaționale puternice.

De asemenea, în primele zece luni ale anului 2013 indicele american S&P 500 a reușit să înregistreze o creștere de 23,2%, el fiind cotat la 1.756,54 puncte, indicele pan-european Dow Jones Stoxx 600 crescând cu doar 15,3% (322,37 puncte).

Pe fondul majorării costurilor de finanțare semnalate în economia americană (ca urmare a semnalelor transmise de Fed legate de momentul de inflexiune a politicii monetare), al volatilizării fluxurilor de capital orientate spre piețele emergente, de creșterea unor riscuri de natură geopolitică, dar și de intensificarea factorilor de risc, piața financiară din SUA a reușit să se stabilizeze, înregistrând creșteri.

Cauzele asociate crizelor economice moderne au în vedere:

Expansiunea monetară – generată de infuzarea în economia reală, prin mecanisme monetare specifice, a substitutelor monetare tipărite de băncile centrale, de acordarea băncilor comerciale a creditelor de refinanțare, dar și de scontarea titlurilor de stat

Lipsa de capitalizare în cadrul sistemului bancar – ponderea capitalului propriu al băncilor este infimă, comparativ cu al altor afaceri

Contractele bancare – contractele actuale impuse de bănci se dovedesc a fi nerealiste în cadrul unei piețe libere

Expansiunea creditelor – facilitarea operațiilor de creditare la nivelul bancar este realizată prin rezerva fracționară

Nivelul economisirii – prăbușirea economiilor, asociată cu o expansiune monetară a consumului accelerată generează dezechilibre majore economice

Refinanțarea facilă, acordată de băncile centrale – poate afecta dramatic interesul băncilor în refacerea lichidităților prin atragerea de depozite și stimularea la nivelul populației a economiilor ( prin folosirea dobânzilor de intervenție favorabile)

Bail-out-ul facil al instituțiilor financiare – falimentul bancar devine imposibil, soluțiile fiind generate prin mecanisme tip TARP ori TARGET

Datoria publică – generată pe fondul scăderii încasărilor bugetare și de diversele probleme generate de reformele ori ajustările structurale obligatorii în perioade dificile. Deseori datoria publică este exacerbată chiar de programele guvernamentale destinate salvării instituțiilor bancare ori industriilor strategice – TARGET, TARP, EFSF

Deficitele bugetare – statele cu datorii uriașe se trezesc în situația în care obținerea unui împrumut pentru acoperirea diverselor cheltuieli devine o adevărată problemă.

Gradul de libertate economică – în absența unui sector privat puternic, corelată cu contracte acordate prioritar pe criterii politice și dependențe statale, riscul apariției unei crize crește exponențial. Prăbușirea sistemului privat generează evaziunea fiscală ori întârzierea plății datorilor către bugetul de stat. În absența unor restructurări la nivel de stat pot apărea datorii și deficite publice semnificative

Criza mondială a fost generată și de “politica banilor ieftini”, promovată de băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare, fapt ce a dus la creșterea semnificativă a riscului de creditare.

STUDIU DE CAZ

În cadrul studiului de caz al prezentei lucrări de diplomă, denumite „Globalizarea financiară” se va avea în atenție analizarea principalelor efecte ale celei mai mari crize financiare și economice din ultimul secol, ce au fost resimțite la nivelul piețelor financiare din întreaga lume, ca urmare a fenomenului globalizării, dezvoltat exponențial în ultimele decenii.

Astfel, s-a remarcat faptul că cea mai recentă criză financiară a reușit să determine efecte catastrofale pentru economia Statelor Unite ale Americii, care a înregistrat pierderi de cîteva mii de miliarde de dolari doar pe parcursul câtorva luni. Așa cum s-a menționat deja în cuprinsul prezentei lucrări, momentul zero al declanșării acestei crizei economice a fost considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, această fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings.

Demn de menționat este faptul că în momentul în care a declarat falimentul, Lehman Brothers Holdings Inc înregistra datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, o valoare a activelor de 639 miliarde de dolari, dar și împrumuturi în valoare totală de 155 miliarde de dolari.

Implicate în mod direct în diversele operațiuni de creditare ipotecară și de securitizare, numeroasele instituțiile financiare din Statele Unite au avut mult de suferit de pe urma crizei, mare parte dintre acestea fie intrând în faliment fie ajungând să fie preluate de anumite grupuri financiare puternice ori care era susținute de guvernul S.U.A.

Astfel, prima care a intrat în colaps a fost renumita Bear Stearns Companies, Inc. din New York, apreciată ca fiind o puternică bancă de investiții și de titluri de valoare, ce avea acțiuni numeroase pe marea majoritate a piețelor de capital. Anterior declinului, Bear Stearns Companies a reușit să se implice în mod activ în securitizare, emițând o serie întreagă de titluri de valoare, ce erau garantate cu active.

În cursul lunii martie a anului 2008, în încercarea de a evita o prăbușire a acestei companii, renumita Federal Reserve Bank i-a oferit un împrumut de urgență, care însă nu a fost suficient, Bear Stearns Companies ajungând să fie achiziționată de către JP Morgan Chase, aceasta luând, la rândul ei, un împrumut în valoare totală de 29 miliarde de dolari, acordat de Rezerva Federală.

În momentul realizării vânzării JP Morgan Chase a achitat un preț de 10 dolari /acțiune, prețul fiind derizoriu dacă luăm în considerare că doar cu 52 înainte, acțiunea Bear Stearns Companies ajunsese să fie cotată la prețul de 133,20 dolari. În ciuda acestui aspect, vânzarea poate fi considerată ca fiind una avantajoasă, luând în coniderare faptul că în acordul inițial încheiat între Bear Stearns Companies și JP Morgan Chase a fost negociat un preț de doi dolari /acțiune.

Următoarea pe listă a fost Countrywide Financial Corporation, considerată a fi cel mai mare creditor ipotecar din Statele Unite ale Americii, care la finalul ultimului trimestru din 2007 a anunțat pierderi de peste 422 milioane de dolari. Grav afectată de numărul mare de credite neperformante, compania a intrat și în atenția F.B.I., care a cercetat câteva zeci de companii privind practicile din industria ipotecară. Cu sute de procese pe rol, intentate de diverși investitori, Countrywide Financial Corporation a fost bănuită de fraude contabile în tranzacțiile cu credite ipotecare cu grad ridicat de risc, dar și că și-ar fi prezentat în mod incorect atât condiția financiară, cât și gradul de siguranță al creditelor.

În iunie 2008 Banca Centrală a Americii a aprobat și vânzarea Countrywide Financial Corporation către Bank of America, prețul fiind de patru miliarde de dolari, cu mențiunea că acționarii Countrywide au primit pentru fiecare acțiune deținută numai 0,1822 dintr-o actiune Bank of America.

Nici renumita bancă federală de economii IndyMac Federal Bank nu a scăpat în fața crizei, ea fiind declarată în stare de faliment și pusă sub supravegherea guvernului american în luna august 2008. Falimentul a fost solicitat de arbitrul pieței bancare americane, banca fiind cunoscută pentru acordarea de credite ipotecare cu foarte puține documente justificative.

În momentul declarării falimentului, IndyMac Federal Bank deținea active de 32 de miliarde de dolari, fondul de asigurare fiind estimat la 53 de miliarde de dolari. Costul falimentului a fost de 8 miliarde de dolari, prăbușirea IndyMac Federal Bank fiind considerată istorică pentru piața bancară americană, după colapsul din anul 1984 a băncii Continental Illinois National Bank (cu active de 40 mld. USD) și căderea băncii American Savings & Loan Association (1988).

Fannie Mae și Freddie Mac, cele două instituții financiare controlate de guvern, acopereau mai mult de jumătate din piața ipotecară din SUA (aproximativ 12 miliarde de USD) în anul 2008. La baza funcționării acestora stătea legea președintelui democrat Jimmy Carter, „Community Reform Act”, conform căreia băncile erau obligate să crediteze și clienții din cartierele defavorizate (minorități).

În cazul în care acest lucru nu se întâmpla și cineva făcea o reclamație, exista riscul ca banca respectivă să nu mai poată deschidă filiale, și nici achiziții ori fuziuni. Iar administrația Clinton a decis, prin Housing and Urban Developement (HUD), ca 21% din numărul creditelor să fie oferite zonelor defavorizate, în ciuda faptului că riscurile erau enorme.

Nici George W. Bush nu s-a lăsat mai prejos, iar în încercarea de a atrage voturile cetățenilor defavorizați a ridicat plafonul pentru 2008 la un procent de 39%, susținând că își dorește în America cât mai mulți proprietari de culoare. Din păcate mulți din cei care au fost creditați nu și-au mai putut achita datoriile.

Fannie Mae și Freddie Mac, care dețineau sau garantau aproape jumătate din creditele ipotecare acordate cetățenilor americani, nu ofereau împrumuturi directe, ci cumpărau ipotecile acordate creditorilor, pe care le transformau în valori imobiliare garantate. Astfel, în momentul în care au început problemele în plăți, Fannie Mae și Freddie Mac, în calitate de asiguratori de ipoteci, au fost nevoite să plătească ele.

Presimțind pericolul, candidatul republican la fotoliul de președinte, John McCain, a solicitat Congresului SUA încă din anul 2006 luarea măsurilor de reglare a activităților desfășurate de cele două mari finanțatoare ale industriei imobiliare americane, Fannie Mae și Freddie Mac.

Măsurile, care poate ar fi putut poate preveni criza economică, trebuiau să le confere celor două colosuri cadrul legal de operare sigură, garantând protecția investitorului de rând, în situația în care unul dintre acestea s-ar fi prăbușit. Din păcate democrații au refuzat să intervină, iar în martie 2008 Fannie Mae și Freddie Mac au primit acceptul de a infuza pe piață 200 de miliarde de dolari, în acest fel obținându-se creșterea încrederii investitorilor în piața imobiliară ce începuse să fie serios afectată de criza creditelor.

Iar Biroul Federal de Monitorizare a Sectorului Imobiliar (Office of Federal Housing Enterprise Oversight -OFHEO) a permis reducerea pragului de la 30 la 20% în ceea ce privea nivelul capitalului propriu ce trebuia păstrat sub forma rezervei, pentru necesarul minim. În luna septembrie 2008 Fannie Mae și Freddie Mac au fost puse sub supraveghere guvernamentală, lucru considerat de unii analiști ca fiind cea mai puternică intervenție publică pe piața din SUA.

Compania de servicii financiare globale, Merril Lynch, specializată în consultanță, investiții bancare, management financiar, servicii bancare și asigurări, a fost lovită puternică de prăbușirea sistemului de creditare din domeniul locuințelor (The meltdown of subprime mortgage).

În luna noiembrie a anului 2007 Merril Lynch a anunțat pierderi de peste 8 miliarde de dolari datorate crizei de pe piața ipotecară, la jumătatea anului următor fiind anunțate pierderi de aproape 5 miliarde de dolari pentru cel de-al patrulea trimestru consecutiv. Primele semne ale pericolului au apărut la deschiderea bursei din New York (12 septembrie 2008), după numai două zile banca primind o ofertă fermă de achiziționare din partea Bank of America. Tranzacția a fost încheiată în luna decembrie 2008, Bank of America cumpărând Merril Lynch pentru suma de 50 de miliarde de dolari, ceea ce echivala cu un preț de 29 dolari/acțiune. Urmare a acestei fuziuni, care a putut fi posibilă ca urmare a sumelor oferite de către Trezoreria S.U.A., guvernul american a ajuns să dețină aproape două treimi din ipotecile americane.

Și cea mai mare instituție de economii și credite din SUA, Washington Mutual (WaMu) nu a supraviețuit crizei, ea fiind vândută parțial, pentru aproape 2 miliarde de dolari, către JP Morgan Chase. Restul companiei a intrat în faliment, în ziua de 17 septembrie 2008 ea autolistându-se spre vânzare, după ce renumita Goldman Sachs începuse scoaterea la licitație a bunurilor WaMu cu câteva zile mai devreme. Falimentul Washington Mutual este considerat cea mai mare cădere bancară din istoria financiară americană, acțiunile companiei fiind estimate la valoarea de 307 miliarde dolari. De pe urma falimentului au avut cel mai mult de suferit angajații băncii, aproape zece mii dintre aceștia fiind concediați de către JP Morgan Chase la scurt timp de la preluare.

În schimb mai marii Washington Mutual au știut să se pună la adăpost, directorul general Alan Fishman, alocându-și (cu doar câteva zile înainte de declararea falimentului) un salariu de 13,7 milioane de dolari pentru cele doar 18 zile de muncă, cât s-a aflat în fruntea instituției.

Demn de menționat este faptul că Alan Fishman a încasat acest salariu după ce l-a înlocuit pe fostul director, Kerry Killinger, înlăturat (cu o recompensă de 98 de milioane de dolari, pentru cei 14 ani de activitate) la începutul lunii septembrie 2008, când a început declinul Washington Mutual.

Pe lângă instituțiile financiare direct implicate și care au avut de suferit enorm din cauza crizei, efectele acesteia au fost resimțite direct si de marile companii ce aveau afaceri în domeniul construirii de locuințe, printre acestea enumerând doar Cheshire Building Society, Scarborough Building Society, Derbyshire Building Society, Barnsley Building Society.

Nici firmele de renume din industrie nu au stat mai bine, cele mai afectate fiind compania Crysler si renumita GM. De altfel, atât compania GM cît și compania Crysler au fost salvate de guvernul american, prin intermediul Troubled Assets Relief Program care i-a permis Trezoreriei SUA să infuzeze în ele peste 13,4 miliarde de dolari,

La scurt timp de la declararea falimentului consorțiului financiar Lehman Brothers, în ciuda infuziei guvernului federal de 700 de miliarde de dolari, ce avea rolul de a salva economia americană de criză, au urmat prăbușiri în lanț pe piața financiară, falimente inevitable, restructurări masive de instituții financiare și de companii, fuziuni și preluări în forță.

Multe dintre instituțiile financiare care au avut probleme din cauza crizei economice fie au intrat în faliment, fie au fost inițial retrase de la tranzaționarea pe burse, pentru ca ulterior să fie preluate parțial sau total de către alte instituții bancare sau grupuri susținute puternic de către statul american.

Invocând dimensiunea unor instituții financiare, poziția acestora în sistemul financiar american, dar și susținerea politică de care acestea s-au bucurat, câteva bănci de renume au fost salvate de autoritățile americane, prin infuzii masive de capital.

Guvernul SUA a decis că trebuie să intervină doar în favoarea unor bănci considerate importante pentru sistemul financiar, alocând investiții masive, prin intermediul programului Troubled Assets Relief Program unor bănci ca Citigroup Inc., Goldman Sachs Group Inc., Bank of America Corp, Bank of New York Mellon, Wells Fargo & Co., State Street Corp, Morgan Stanley, ori J.P. Morgan Chase & Co. Fără acești bani primiți din partea statului cu siguranță că alta ar fi fost soarta acestor instituții bancare, care au fost salvate cu ajutorul banilor americanilor de rând.

În tot acest timp sute de companii au fost lăsate să se prăbușească, ele intrând în faliment sau fiind preluate de coloșii ajutați financiar de statul american. Prin fuziuni și infuzii de urgență, cîțiva giganți economici au reușit să supraviețuiască, ei deținând acum marea majoritate a datoriilor și depozitelor americanilor.

În plus, aceștia au crescut taxele la diferite servicii, obligandu-le în acest fel pe micile bănci să facă reduceri semnificative, dacă vor să supraviețuiască. Profitul acestora este însă serios afectat, consecințele reflectându-se în riscul tot mai crescut de faliment.

În categoria instituțiilor financiare care au fost asistate de guvernul american poate fi încadrată și American International Group (AIG), una dintre cele mai importante companii de asigurări. Catalogată în anul 2000 de Forbes pe locul 18 din lume, AIG a reușit să devină în anul 2004 un component al Dow Jones Industrial Average.

Implicată în criza de lichidități, AIG a fost zguduită puternic în ziua de 16 septembrie 2008, după prăbușirea consorțiului Lehman Brothers Holdings Inc. Din fericire Federal Rezerve Bank a intervenit, anunțând crearea unui sistem de creditare în valoare de 85 de miliarde de dolari, în schimbul a 80% din valoarea bunurilor acesteia, incluzând și dreptul de suspendare a dividentelor și a stocurilor preferențiale.

Mare parte dintre companiile și instituțiile americane afectate de criză erau listate la bursă. Motiv pentru care prăbușirea lor a influențat masiv nu doar credibilitatea americană pe piața de capital, dar și volumul tranzacțiilor și a cotațiilor bursiere.

Un efect puternic al crizei s-a resimțit și la nivelul riscului (volatilității) și al randamentelor bursiere asociate cu instrumentele al căror venituri erau variabile, aceasta reflectându-se asupra opțiunilor aflate la îndemâna investitorilor.

Urmare a crizei au fost luate și numeroase măsuri privind controlul unor zone ce erau limitrofe comisiilor de supraveghere a piețelor de capital ori băncilor centrale, fiind modificate și criteriile privind modul de acordare a finanțărilor, dar și metodologia privind riscul și ratingul în procesul de finanțare.

Demn de precizat este faptul că, pe fondul globalizării economice, efectele crizei economice ce a pornit de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii au cuprins, rând pe rând toate marile state ale lumii, mai ales datorită faptului că și acesrea au fost adeptele politicii inflaționiste.

Astfel, Banca Japoniei (Bo.J) le-a oferit băncilor din subordinea sa sume importante doar la dobânda nominală zero, în vreme ce Banca Centrală Europeană (E.C.B.) a decis să reducă în mod apreciabil rata dobânzii la un nivel de doar 2%, nivel pe care l-a menținut constant vreme de 4 ani.

Atât în Japonia, cât și în Marea Britanie și chiar și în mare parte din zona euro, rata rata reală a dobânzii s-a poziționat la un nivel apropiat de zero până în anul 2006, sume mari din cele primite de la marile bănci centrale transformându-se în economii proprii. Mai mult, cu acordul tacit al Fondului Monetar Internațional (F.M.I)., băncile centrale au început emiterea exagerată de monedă, spre deliciul marii majorități a populației, atrasă tot mai mult și de creditele ipotecare, de creditele de consum, ca și de leasing, care erau acordate cu destul de multă ușurință.

Prin emiterea necontrolată de monedă s-a produs un scurt-circuit între economiile reale și sistemul financiar controlat de state prin băncile centrale, în momentul declanșării crizei fiind afectate rând pe rând toate țările implicate în politica financiară inflaționistă, fenomen datorat efectului de contagiune.

Țările cele mai afectate de criza financiară au fost cele care au urmat exemplul S.U.A. și au luat decizia de a crește salariul minim pe economie. Astfel, constatând că mare parte dintre americani nu-și mai pot achita creditele restante, autoritățile americane au emis la jumătatea anului 2007 cunoscutul Fair Minimum Wage Act, care prevedea creșterea salariului minim în trei etape, respectiv din 24 iulie 2007 se ajungea la 5,85 $ pe oră, anul următor acesta urma să fie de 6,55 $ pe oră, iar din 24 iulie 2009 salariul mimin ar fi trebuit să fie de 7,25 $ pe oră.

Cea mai afectată țară din Uniunea Europeană a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim. Astfel, dacă la 1 ianuarie 2006 salariul minim al unei persoane din Letonia era de 128 Euro pe lună, în luna septembrie a aceluiași an acesta a ajuns la 170 Euro pe lună, iar la mijlocul lui 2007 valoarea înregistrată a fost de 227 Euro/lună. Pe fondul acestor creșteri s-a înregistrat ulterior o criză fără precedent a șomajului.

Nici în Irlanda lucrurile nu au stat mai bine, aceasta luând decizia să mărească salariul mimin de la 7,65 Euro / oră la 8,30 Euro / oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră. Astfel s-a ajuns la situația regretabilă în care rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 %.

Și în Spania, țară în care se înregistra o rată a șomajului de aproape 21% în aprilie 2010, a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008.

Singura țară europeană ce se poate lăuda că a fost cel mai puțin afectată de criză este Suedia, țară care nu are salariu minim.

Primele efecte ale crizei financiare declanșate în S.U.A. au fost resimțite de instituțiile financiare din întreaga lume, care fie au fost declarate în stare de faliment (sau la un pas de acesta) fie au fost retrase de la tranzacționarea pe bursă, ulterior fiind preluate parțial sau total de puternice grupuri financiare.

Criza financiară a generat o serioasă neîncredere legată de stabilitatea și funcționalitatea instituțiilor financiare, cu consecințe atât asupra economiei diverselor state ale lumii, cât și la nivelul politic, social sau strategic. În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți au fost guvernanții din Europa care s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu.

Prima care a preluat inițiativa a fost Marea Britanie, Parlamentul britanic adoptând în 21 februarie 2008 legea Banking (Special Provisions) Act, care a deschis calea naționalizării băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Apoi a venit rândul filialei britanice a cunoscutei Heritable Bank, dar și filialei Kaupthing Edge, ale cărei depozite au fost transferate direct în conturile ING.

La finele lunii septembrie a anului 2008 a fost naționalizată parțial și banca Bradford & Bingley, aceasta fiind ulterior vândută parțial băncii Abbey, ce făcea parte din grupul spaniol Grupo Santander. Tot în aceeași perioadă a fost cumpărată și cunoscuta Glitnir, guvernul islandez plătind pentru ea 600 de milioane de euro, prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority.

În vreme ce Fortis a fost la începutul lui octombrie 2008 de către guvernul belgian, Hypo Real Estate a obținut de la guvernul Germaniei aprobarea pentru o linie de credit de 35 de miliarde de Euro. Suma finală a fost de 30 de miliarde de Euro, banca mai primind alte 20 de miliarde de Euro de la Bundesbank.

Și banca Dexia a primit un ajutor substanțial, guvernul belgian, guvernul francez, dar și cel luxemburghez infuzând peste 20 de miliarde de Euro în aceasta.

Băncile Landsbanki și Kaupthing au intrat sub supravegherea guvernului islandez prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority, în vreme ce guvernul olandez i-a acordat peste 10 miliarde de Euro cunoscutului ING Group.

Alte multe institutții financiare nu au avut același noroc, ele fiind achiziționate/preluate în scurt timp de la declanșarea crizei financiare. Astfel, Alliance & Leicester a ajuns să fie preluată în luna octombrie a anului 2008 de către banca spaniolă Banco Santander după ce, anterior (în luna iunie) fusese delistată de pe London Stock Exchange.

La începutul lui 2009 H.B.O.S. devine parte a grupului bancar Lloyds Banking Group, în timp ce Sovereign Bank este vândută pentru aproape 2 miliarde de dolari cunoscutei Banco Santander.

Numărul instituțiilor financiare intrate în faliment a fost și el unui destul de ridicat, in această categorie putând fi menționate Terra Securities (companie financiară din Norvegia, ce avea ca domeniu de activitate vânzarea unor instrumente financiare), banca de economii a grupului Landsbanki – Icesave, sau banca britanică Kaupthing Singer & Friedlander (o parte din ea ajungând în ING Group).

În încercarea de a atenua efectele crizei financiare, autoritățile au decis, pe lângă naționalizarea băncilor, și reducerea considerabilă a impozitelor, în acest fel încercându-se o stimulare a economiei. În ciuda acestui aspect statisticile au demonstrat că economia s-a prăbușit în multe state ale lumii, producția industrială în state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania scăzând cu mai bine de 25 % în primele luni de la declanșarea crizei. Ca un efect imediat s-a remarcat un val de concedieri și disponibilizări în toate marile țări ale lumii, șomajul atingând cote alarmante.

Germania a decis să investească 100 de miliarde de euro în garantarea împrumuturilor acordate de către bănci, alte 60 de miliarde fiind alocate doar pentru stimularea economiei germane.

Marea Britanie a fost și ea grav afectată, PIB-ul său prăbușindu-se în primele șase luni de la declanșarea crizei financiare. Și pentru a salva companiile mici, guvernul londonez a intervenit la începutul anului 2009, alocând peste 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii. O picătură într-un ocean, așa ar putea fi catalogată această măsură a britanicilor, dacă ținem cont că datoria internă a firmelor din Marea Britanie era de peste 500 de miliarde de lire sterline.

În ciuda faptului că a fost și ea serios afectată, marea Chină a reușit să supraviețuiască și ea crizei. Atât importurile, cât și exporturile au scăzut drastic în perioada imediat următoare crizei, dar balanța comercială a rămas pozitivă, înregistrând o valoare de peste 450 de miliarde de dolari. Salvarea Chinei a constat în capacitatea enormă de stimulare a consumului intern. dar și în rezervele valutare foarte mari, la care s-a adăugat un surplus comercial puternic.

Și Rusia a avut destul de mult de suferit de pe urma crizei, în principal prin prăbușirea prețului barilului de țiței, care a influențat negativ exporturile de petrol ale rușilor. Bursa de acțiuni s-a prăbușit și ea, guvernul rus alocand aproape 40 de miliarde de dolari în măsurile anticriză. Studiile ulterioare au demonstrat că scăderea economiei rușești s-a datorat în principal reducerii stocurilor și nu a scăderii cererii.

Din cele aproape 3 miliarde de dolari alocați pentru stimularea cererii, marea majoritate au ajuns să susțină compania de stat Russia Railways, oficialii ruși cumpărându-și din acești bani și numeroase mașini de lux. 11,6 miliarde de dolari au fost alocați de guvernul rus pentru asigurarea lichidităților mai multor bănci, doar opt miliarde de dolari fiind destinați susținerii pieței muncii și economiei reale. Finanțarea totală destinată sistemului bancar a fost de aproape 100 de miliarde de dolari, respectv 7,7 % din PIB.

De suferit au avut și țările ale căror economii se bazau exclusiv pe exporturi, acestea fiind reduse aproape la jumătate în țări precum Coreea de Sud sau Taiwanul.

Efectele crizei au fost resimțite diferit de la un stat la altul, în funcție de reglementările în domeniul financiar, de gradul de dezvoltare, dar și de măsurile anticriză luate.

Statisticile referitoare la PIB-ul țărilor din Uniunea Europeană au confirmat că acesta a scăzut dramatic în perioada imediat declanșării crizei, respectiv de la 12.466 miliarde de euro cât era în anul 2008 la aproape 11.752 un an mai târziu. La nivel european scăderea medie a fost de aproape 6%.

Din păcate, în ciuda eforturilor depuse, țări precum Grecia, Spania, Belgia sau Portugalia nu se pot redresa încă economic, acestea acumulând datorii așa zise suverane ce depășesc 90 % din PIB. Pe lângă imposibilitatea suținerii deficitului bugetar, aceste state au dificultăți în găsirea surselor de finanțare pentru achitarea datoriilor publice.

CONCLUZII

Concluzionând, recenta criză economică și financiară a demonstart încă p dată faptul că globalizarea are capacitatea de a reduce destul de mult și gradul de autonomie și de decizie ce se află la latitudinea guvernelor naționale, acestea fiind deseori puse în situația de a nu putea să intervină suficient în vederea susținerii propriilor economii.

În ciuda faptului că nu toate economiile sunt incluse în sistemul global actual, se impune o stabilizare macroeconomică la nivel global, fără de care piața economică mondială ar putea avea destul de mult de suferit în perioada următoare. A demonstrat-o criza economică și financiară de acum mai bine de un deceniu, care este apreciată de către specialiști drept cea mai gravă din ultimii 100 de ani.

Urmare a globalizării financiare, chiar dacă, ulterior declanșării crizei, oficialii au luat o serie întreagă de măsuri (infuzând un volum deosebit de lichidități prin intermediul Rezervei Federale, ca și al Băncii Centrale Europene) piețele bursiere de la nivel global au început să se prăbușească una după alta, remarcându-se declanșarea unor reacții în lanț, ale căror efecte s-au dovedit a fi devastatoare pentru numeroase bănci, instituții financiare, dar și companii financiare de renume.

Pe lângă uriașele pierderi ce au fost înregistrate în economie la nivel global, printre efectele înregistrate pe termen lung se remarcă nivelul șomajului, acesta atingând cote alarmante în mai multe state ale de pe mapamond, cu toate consecințele ce au decurs din această stare de fapt.

Pe fondul globalizării financiare, criza a reușit să afecteze rând pe rând toate piețele financiare ale lumii, ca și diferitele categorii de agenți economici, nici la această oră nereușindu-se identificarea tuturor consecințelor recentei crize, pe termen lung.

În ciuda faptului că printre factorii declanșatori ai crizei au fost semnalați (de către autorități), comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, dar și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare, s-a dovedit faptul că această catrastrofă reprezintă numai rezultatul diverselor politici de reglementare financiar-bancare, al erorilor sesizate în politicile monetare, ca și al distorsionării diverselor stimulente ce erau oferite unor agenți economici, ce aveau un statut privilegiat, toate reflectându-se la nivelul întregii lumi, urmare a fenomenului contagiunii, pe fondul globalizării.

Anterior declanșării crizei, sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimele patru decenii, un număr foarte mare de state fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, aspect ce a determinat și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri. Astfel, rând pe rând, diversele fluxuri de capital au fost liberalizate, remarcându-se că piețele financiare din diversele state de pe glob au reușit gradual să se integreze la nivelul sistemului financiar mondial, cu formarea unor relații deosebite de interdependență între economiile diverselor state ale lumii, considerate a fi foarte dezvoltate și economiile statelor aflate în curs de dezvoltare.

Demn de menționat în cadrul concluziilor acestei lucrări de diplomă este faptul că recenta criză financiară și economică fusese prognosticată de celebrul economic Nouriel Roubini (ulterior crizei denumit „Dr. Doom”), acesta fiind primul specialist care a atras atenția cu privire la posibilitatea iminentă a apariției unei crize economice și financiare fără precedent. De altfel, Roubini a reușit să prezică inclusiv prăbușirea sistemul imobiliar, la acea vreme previziunile sale reușind să stârnească indignarea specialiștilor în economie, dar și pe cea a bancherilor, aceștia preferând să ignore toate atenționările și semnalele de alarmă și continuând să afirme, ori de căte ori au avut ocazia, că economia Statelor Unite ale Americii era în acel moment mai sigură și mai prosperă ca niciodată până atunci.

Pe fondul globalizării economice, criza economică a reușit să afecteze nu doar instituțiile financiare de pe întreg mapamondul, ci și evoluțiile piețelor de capital, astfel ajungându-se să se înregistreze falimentele unor puternice instituții financiare și bancare, ca și restructurări deosebită, favorizarea unor grupuri financiare ce aveau susținere politică și preluarea unor instituții financiare, la prețuri modice.

Determinată, în principal, de politica de expansiune monetară ce fusese practicată aproape în permanență, criza deceniului trecut a reuși să se propag rapid la nivel global, urmare a efectului de contagiune aceasta ajungând rând pe rând în toate statele dezvoltate ale lumii (primele afectate fiind cele care adoptaseră politici inflaționiste).

Efectele au fost devastatoare, în ciuda numeroaselor măsuri pe care autoritățile le-au luat în ultimul minut: mii de miliarde de dolari și euro, sute de falimente, milioane de locuri de muncă pierdute, sute de mii de persoane rămase fără un acoperiș deasupra capului, reducerea drastică a nivelului de trai, scăderea accentuată a puterii de cumpărare, diminuarea drastică a consumului, ca și a producției, etc.

BIBLIOGRAFIE

Autori români :

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010

Autori străini:

Long Term Credit Management, unul dintre cel mai mare fond de investiții, s-a prăbușit, cauza fiind, în opinia unor analiști, criza asiatică

Forbes K. J., Rigobon R., 2002, "No Contagion, Only Interdependence: Measuring Stock Market Comovements," Journal of Finance, American Finance Association, vol. 57(5)

Ajayi, Richard , Mougoue, Mbodja, On the Dynamic

Barry Eichengreen, Andrew K. Rose, Staying Afloat When the Wind Shifts: External Factors and Emerging-Market Banking Crises, (NBER Working Papers 6370, National Bureau of Economic Research, Inc., 1998

Kaminsky G., Reinhart C. (1999), “Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis” Working Paper, National Bureau of Economic Research

Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001

B. Eichengreen, A. Rose & C. Wyyplosz, (1997), “Contagious Currency crises”, Berkley, www.econ.berkeley.edu/~eichengr/research/pre5681.pdf

P. Pesenti, C.Tille, „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000

K.J.Forbes, „How do large depreciations affect firm performance?”, NBER Working Paper No. 9095, August 2002,http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/1766

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

J. Stiglitz, În cădere liberă: America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, București: Editura Publica, 2010

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009 [Traducere în limba română de Monica Sibinescu, Spirite animale, Ed. Publica, București, 2010]

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Site-uri consultate:

http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm

http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html