Gimnastica In Cifoza

CUPRINS

Introducere în problematica temei

CAP.1 .Noțiuni de anatomie ale coloanei vertebrale ……………………………………………..1

1.1.Biomecanica articulara și bilanț articular………………………………………………………..1

CAP.2 .Cifoza dorsală …………………………………………………………………………………….16

2.1.Cifoza congenitala ……………………………………………………………………………………..21

2.2.Cifoza adolescenților ………………………………………………………………………………….21

CAP.3.REcuperarea cifozei prin mijloace specifice atletismului …………………………..22

3.1. Solicitarea specifică în alergarea de viteză ………………………………………………….23

3.2.Gimnastica în cifoza …………………………………………………………………………………25

3.2.1.Gimnastica respiratorie ……………………………………………………………………………26

3.2.2.Gimnastica de autocontrol ………………………………………………………………………..26

CAP. 4 .Studiu de caz ……………………………………………………………………………………..27

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………..32

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………..34

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEMEI

Atletismul este definit ca un ,,sistem de exerciții,, realizat sub forma alergărilor,săriturilor , naturale și stilizate,în scopul dezvoltării specifice a calităților fizice și al obținerii unui rezultat superior în practicarea lor.O serie de alergări,sărituri și aruncări ,deprinderi motrice de bază,în activitatea de educație fizică școlară se organizează sub formă de întreceri,cu reguli și condiții speciale,diferite de cele statuate de sistemul competițional.Astfel la atleții ,o bună sănătate implică nu numai integritatea anatomică și funcțională a fizicului și psihicului,dar și o stare funcțională economică (în repaus și efort),o capacitate de efort corespunzătoare,un echilibru neuro-vegetativ,o motivație și un tonus general adecvate.

Citând din literatura de specialitate , menționez faptul că pentru atleți, mișcarea este un fenomen complex ce însoțește orice formă de manifestare a vieții,mișcarea este însăși viața ceea ce înseamnă că, kinetoterapeutul trebuie să fie un ,,filosof al mișcării,, un practician pragmatic în același timp.

Nivelul actual al atletismului se plasează între coordonate înalte de îndemânare ,forță,viteză ,cu tendința continuă de creștere a efortului fizic și de creștere a virtuozității tehnice pe fundamentul unei dezvoltări fizice armonioase.

Din punct de vedere fiziologic caracterul efortului în alergările atletice de viteză sunt maximale ,alternate cu pauze.Acțiunile solicită anumite calități motrice,fapt ce presupune o pregătire de durată.Adaptarea organismului la eforturi în alergările atletice de viteză din ce în ce mai mari,măiestria tehnică realizată pe suportul unei bune pregătiri fizice,al gândirii tactice și al tăriei morale constituie un proces complex ,sistematizat și eșalonat în timp.

Sporirea intensității efortului .În alergările atletice de viteză ,competiția este aceea care scoate în evidență necesitatea efectuării eforturilor cu capacitate maximă a organismului ,deci a eforturilor anaerobe ,caracterizate prin efectuarea contracțiilor mușchilor.Creșterea intensității efortului și preocuparea sporirii acesteia de la an la an sunt cu atât mai necesare ,cu cât permanetizarea aceluiași nivel de solicitare a sistemelor organismului favorizează apariția plafonării,consecința ignorării uneia din legile fiziologice ale instruirii și anume aceea a forței excitantului . Constituind un factor de seamă al instruirii calitative,creșterea intensității efortului trebuie legată de particularitățile de conținut al alergărilor atletice de viteză,de structura actului motric specific ,de procesele psihice ce definesc efortul propriu. Pe lângă precizarea acestor componente,frecvent solicitate,care condiționează și un randament superior ,creșterea intensității efortului fizic în alergările atletice de viteză trebuie programată în direcția acestor elemente ,,cheie,, cu indici sporiți. [Dumitru Gârleanu,Atletism,pg.56,2002]

Viteza maximă ( sau cel puțin 90-95 %,adică 10-11 m/sec ,din valoarea ei) se atinge după 20-30 m de la plecare;menținerea ei se face oscilant (2-4 momente de vârf),până în jurul distanței de 80-90 m,după care are tendința de scădere Timpul total,obținut într-o alergare de viteză ,depinde de :

-viteza de deplasare ( raportul dintre frecvența pășirii și lungimea pașilor),viteza pe care alergătorul o poate dezvolta de-a lungul distanței de alergare;

-calitatea lansării de la start,în sensul atingerii cât mai timpuriu a vitezei maxime;

-posibilitățile alergătorului de a menține viteza maximă cât mai mult posibil;

– capacitatea alergătorului de a reacționa rapid la pocnetul pistoilului .[D.Alexandrescu ,Titus N.Tatu,T,Ardelean,Atletism,pg.39,2007]

Motivarea alegerii temei

Utilizarea combinată a tuturor metodelor moderne de recuperare ,oferă avantajul de a furniza un rezultat multiplu cât mai apropiat de starea reală de sănătate a atleților, permițând totodată adaptarea mijloacelor terapeutice în scopul îmbunătățirii acesteia.

Motivul acestei lucrări este :

● Studiul vizând incidența, prognosticul și evaluarea tuturor posibilităților de diagnostic și tratament;

● Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în recuperarea atleților;

● Realizarea evaluării inițiale, aplicarea tratamentului de recuperare și evaluare finală;

● Analiza diferențelor existente între datele de referință din literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu .

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI DE ANATOMIE ALE COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală reprezintă axul median și posterior al trunchiului și este constituită din 33-34 vertebre.Vertebrele poartă denumire diferite în funcție de regiunea corespunzătoare.Astfel există vertebre cervical în număr de 7 (C1-C7),vertebre toracale în număr de 12 (T1-T12),vertebre lombare în număr de 5 (L1-L5),vertebre sacrale în număr de 5 care formează osul sacru prin sudare și 4-5 vertebre coccigiene care formează coccigele

Fig.1.Regiunile coloanei vertebrale

1.vertebre cervicale (C1-C7), 2.vertebre toracale (T1-T12),3. vertebre lombare (L1-C5),4.Sacrum,5.Coccyx

Vertebrele care și-au păstrat independența și mobilitatea se numesc vertebre adevărate și reprezintă vertebrele din regiunea cervical,toracală și lombară.

Vertebrele care s-au sudat și prin unirea lor au rezultat respectiv osul sacru și coccigele se numesc vertebre false.în cadrul vertebrelor adevărate există unele vertebre care prezintă caractere specific regiunii respective astfel,prima vedere cervical (atlasul),a-II-a vertebră cervical ( axisul);a VI-a și VII-a vertebra cervical iar în cadrul celor toracice T11 și T12.

Fiecare vertebră prezintă o porțiune anterioară denumită corpul vertebral și o porțiiune posterioară denumită arc vertebral.Între cele 2 componente corp și arc vertebral se află 2 mici punți osoase denumite pediculii arcului vertebral .

Corpul ,arcul și pediculii arcului vertebral delimitează gura vertebrei.(E.Trașcă,M.Pătrașcu,M.Galbenu,D.Pătrașcu, Anatomie clinic, pg.135,2013)

Corpul vertebrei reprezintă porțiunea cea mai voluminoasă a vertebrei și dimensiunile sale sunt în funcție de regiunea vertebrei respective.Corpul prezintă o față superioară și o față inferioară articulară precum și o circumferință.

Arcul vertebral formează peretele posterior al găurii vertebrale și prezintă mai multe elemente osoase:două lame vertebrale care se întind de la pediculi la procesul spinos.

Fig.2.Structura vertebrei

Fiecare lamă prezintă o față anterioară care privește spre gaura vertebrei,o față posterioară acoperită de mușchi și câte două margini (superioară și inferioară).Arcului vertebral I se mai descrie o extremitate lateral care prezintă proeminențe osoase în vecinătatea pediculului arcului ,reprezentate de procesele articulare și procesul transversar.Procesul spinos reprezintă o prelungire osoasă posterioară care pornește de la locul de unire a celor 2 lame ale arcului vertebral.Acestea au diferite mărimi, formnă și orientare în funcție de regiunea coloanei vertebrale.Procesul transversar reprezintă câte o proeminență osoasă de fiecare parte, dreaptă și stângă care pleacă de pe părțile laterale ale arcului vertebral.Procesele articulare sunt în număr de 4 grupându-se câte două superioare și două inferioare,articulându-se cu procesele articulare ale vertebrelor superioare și inferioare din regiunea respectivă.Pediculul vertebral este reprezentat de două punți osoase care unesc extremitatea fiecărui arc vertebral cu corpul vertebrei.

Pediculii reprezintă câte o incizură mai accentuată la nivelul marginii inferioare iar prin suprapunerea a două vertebre din aceste incizuri se delimitează gaura intervertebrală prin care ies ramurile nervilor spinali.Gaura vertebrală este delimitare între corpul vertebral și arcul vertebral iar pe laturi de pediculii vertebrali.Din suprapunerea găurilor vertebrale ia naștere canalul vertebral.Vertebrele pe lângă caracterele commune,generale ,prezintă și caractere regionale representative pentru regiunea de coloană vertebrală din care provin astfel:

-vertebrele cervicale prezintă corpul mai mic și alungit transvers ,procesul spinos este scurt și bifurcat la vârf,iar procesele transversale sunt străbătute de găuri transversale fiind ramificate într-un tubercul anterior și într-unul posterior.

Procesele articulare au orientare aproape orizontală .Vertebrele toracale se caracterizează prin aceea că au corpul vertebral alungit antero-posterior și prezintă de fiecare parte câte două incizuri, superioară și inferioară (fovea costalis).Între două vertebre vecine incizura superioară a unei vertebre cu cea inferioară a celeilalte delimitează un unghi diedru în care pătrunde capul coastei.Procesul spinos are orientare oblică în jos și procesele transversale prezintă pe fața lor o fețișoară (transvers-costală) articulară pentru tuberculul coastei corespunzătoare.Procesele articulare au orientare verticala cu dispoziție frontala. Vertebrele lombare prezintă un corp vertebral cu dimensiuni mai mari,diametrul transversal depășind pe cel antero-posterior.Procesul spinos are direcție orizontală dinainte înapoi iar procesele costiforme sunt resturi de coaste.Ele pot fi confundate cu procesele transversale fiind în realitate mici proeminențe situate pe fața posterioară a proceselor costiforme.Procesele articulare au o direcție verticala și sunt dispuse sagital.Din categoria vertebrelor speciale fac parte următoarele:

Atlasul este prima vertebră cervicala,nu are corp vertebral și este format din două mase laterale unite printr-un arc anterior și un arc posterior.De pe masele laterale ale atlasului pleacă procesele transversale.Arcul anterior prezintă pe fața sa posterioară o suprafață articulară pentru dintele axisului. Axisul este a doua vertebră cervicala care pe fața superioară a corpului prezintă o proeminență numită dinte.

Fig.3.Vertebre cervicale

Aceasta prezintă o față articulară anterioară pentru arcul anterior al atlasului și una posterioară care vine în contact cu ligamentul transversal.Vertebra a VI-a cervicala prezintă tuberculul anterior al procesului transversal mai proeminent denumit tuberculul carotidian.

Vertebra a VII-a cervicala prezintă procesul spinos mai lung ,se palpează sub piele și reprezintă reper anatomic .Cea de-a XI-a vertebră toracală și a XII-a prezintă câte o singură incizură articulară pe corpul vertebral iar cea de-a XII-a nu prezintă fețișoară transvers-costală deoarece coasta XII nu se articulează cu procesul transvers.Vertebrele false sunt reprezentate de osul sacru și coccige.

Fig.4.Osul sacru și coccige

Sacrul (os sacrum )este un os median și nepereche , situate în continuarea coloanei lombare .Pe scheletul articular este oblic îndreptat de sus în jos și dinainte înapoi , astfel că formează cu ultima vertebră lombară un unghi numit promontoriu ( promontorium) de o mare importanță obstetricală și antropologică .

Orientare:Se așează înainte fața concavă , iar în sus baza osului .

Fața pelvină ( facies pelvina) este concavă .Această față privește înainte și în jos , spre pelvis .Pe linia mediană a feței pelvine se află o coloană osoasă ce provine din sudarea celor cinci corpuri vertebrale componente .Fața pelvină prezintă patru linii transversale ( lineae transversae ) care indică locurile de sudură ale celor cinci vertebre .La extremitatea fiecărei linii transversale există câte o gaură sacrală pelvină ( foramina sacralia pelvină ) prin care trec ramurile ventrale ale nervilor spinali sacrali .Pe coloanele osoase dintre găurile sacrate pelvine se inseră mușchiul piriform .

Fața dorsală ( facies dorsalis ) este convexă.Această față privește înapoi și în sus.

Pe linia mediană prezintă creasta sacrală mediană ( crista sacralis mediana ) rezultată din unirea proceselor spinoase ale vertebrelor sacrale . Sub creasta sacrată mediană se găsește un orificiu în formă de V răsturnat;este orificiul canalului sacrat sau hiatul sacrat (Hiatus sacralis) delimitat de două mici creste numite coarnele sacrate (Cornu sacale).Lateral de creasta sacrată mediană se găseste de fiecare parte câte o creastă sacrată intermediară (Crista sacralis intermedia) care rezultă din fața dorsală a sacrului și a coccigelui. .(E.Trașcă,M.Pătrașcu,M.Galbenu,D.Pătrașcu, Anatomie clinic, pg.137,2013)

Orientare :Se pune în sus baza , iar înainte fața concavă

Fețele :Fața anterioară este concavă , iar cea dorsală , convexă .Cele două fețe prezintă trei sau patru linii transversale , rezultate din sudarea vertebrelor coccigiene .

Lateral de ele există o serie de patru găuri sacrate posterioare (Foramina sacralia posteriord) pe unde trec ramurile posterioare ale nervilor sacrați. Lateral de găurile precedente se găsește creasta sacrată laterala (Crista sacralis lateralis) care rezultă din sudarea proceselor transverse ale vertebrelor sacrate.

Fata posterioara (dorsala):este convexă;prezintă pe linia mediană creasta sacrală mediană ce rezultă din unirea apofizelor spinoase;de o parte și de alta a acestora se afla găurile sacrale posterioare prin care trec ramurile posterioare ale nervilor spinali.

Fețele laterale, în număr de două, prezintă fața auriculară (Facies auricularis) care servește la articularea cu osul coxal o suprafață rugoasă situată înapoia precedentei, numită tuberozitatea sacrată(Tuberositas sacralis) pe care se inseră puternicele ligamente sacro-iliace.Menționăm că în Nomenclatura Anatomică termenul de față laterală a sacrului, termen utilizat de noi, nu există, în nomenclatura anatomică apare termenul de Parslateralis, care include atât fața laterală descrisă de noi,cât și acele porțiuni ale fețelor pelvină și dorsală care sunt situate lateral de găurile sacrate.Partea laterală rezultă din fuzionarea proceselor transverse, a rudimentelor costale și a diferitelor ligamente anexate acestora și osificate.

Baza (Basis ossis sacri) prezintă:

●suprafață ovalară mediană, care este fața superioară a corpului primei vertebre sacrate;

●înapoia acestei suprafețe se găsește orificiul superior al canalului sacrat;

● lateral de suprafața ovalară se găsește o altă suprafață, triunghiulară,numită aripioara sacrului (Ala sacralis);

●două procese articulare (Processus articularis superior) destinate articulației cu procesele articulare inferioare ale ultimei vertebre lombare

●Vârful (Apex ossis sacri) prezintă o fețișoară eliptică, ce se articulează cu coccigele

Canalul sacrat (Canalis sacralis) străbate osul sacru, continuând canalul vertebral. Canalul sacrat este triunghiular în partea superioară și turtit antero-posterior în partea inferioară. Lateral, de fiecare parte acanalului sacrat, pleacă patru conducte transversale; ele poartă numele de găuri intervertebrale.Conductele au valoarea găurilor  intervertebrale dintre vertebrele adevărate. Fiecare conducteste separat de cele învecinate (supra și subiacente) prin câte o punte osoasă, cu direcție antero-posterioară,reprezentând pediculii vertebrali.

Conductele sacrate se bifurcă dând o ramură anterioară care se deschide la nivelul găurilor sacrate anterioare, și o ramură posterioară care se deschide prin gaura sacrată posterioară.Osul sacru al adultului prezintă, în general, diferențe sexuale (evidente): la bărbat este mai lung, mai îngust și mai curbat anterior decât la femeie.( Victor Papilian , Anatomia și Fiziologia Omului ,pg.63,vol.I,1989)

Coccigele (Os coccygis, Coccyx) Este format prin sudarea a patru vertebre coccigiene (Vertebrae coccygeae I-IV). Este omologul scheletului cozii de la mamifere. Se află situat în continuarea sacrului și este format din unirea celor patru sau cinci vertebre coccigiene atrofiate. Este un os median și nepereche, prezentând de studiat două fețe, o bază, un vârf și două margini.Orientare. Se pune în sus – baza, iar înainte – fața concavă.Fețele: fața anterioară sau pelviană este concavă,iar cea dorsală, convexă. Cele două fețe prezintă trei sau patru linii transversale, rezultate din sudarea vertebrelor coccigiene .

Baza. Are o fețișoară eliptică pentru articularea cu vârful sacrului. înapoia fețișoarei pleacă în sus două procese, numite coarnele coccigelui (Cornu coccygeum). După cum se observă, curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieții postnatale.Curburile în plan frontal  .Sunt mai puțin pronunțate ca cele în plan sagital. În mod obișnuit întâlnim:

●Curbura cervicală – cu convexitatea la stânga;

●Curbura toracică cu convexitatea la dreapta;

●Curbura lombară – cu convexitatea la stânga.

Curbura toracică este primară, fiind determinată de tracțiunea mușchilor mai dezvoltați la membrul superior drept; celelalte două curburi sunt compensatorii, având scopul de a restabili echilibrul corporal. La stângaci,curburile în plan frontal sunt îndreptate în sens invers.

Conformația exterioară. Coloana vertebrală, considerată în totalitatea ei, prezintă o față anterioară, o față posterioara și două fețe laterale.

Fața anterioară este formată de o coloană cilindrică, rezultată din suprapunerea corpurilor vertebrelor.

Fața posterioară prezintă pe linia mediană procesele spinoase, care formează împreună creasta spinală. Procesele spinoase se pot explora cu multă ușurință, mai ales în timpul flectării trunchiului. La limita dintre coloana cervicală și cea toracică se vizualizează foarte net procesul spions al vertebrei C7 (vertebra proeminentă); pornind de la acest proces spinos, se poate numerota fiecare vertebră. In continuarea proceselor spinoase se explorează creasta sacrată mediană, iar in plica interfesieră se pot palpa coarnele sacrate, coarnele coccigelui și hiatul sacrat.De fiecare parte a crestei spinale se găsesc șanțuri profunde, numite șanțuri vertebrale; ele adăpostesc mușchi ce acționează asupra coloanei vertebrale.(Victor Papilian , Anatomia și Fiziologia Omului ,pg.65,vol.I,1989)

Fețele laterale prezintă: vârful proceselor transverse, pediculii vertebrali, găurile intervertebrale și porțiunile laterale ale corpilor vertebrali. Vârful procesului transvers al atlasului poate fi palpatimediat sub procesul mastoidian.

Canalul vertebral (Canalis vertebralis) este format prin suprapunerea găurilor vertebrale. Canalul vertebral se continuă în sus cu cavitatea neurocraniului, iar în jos se deschide prin hiatul sacrat. Canalul vertebral urmărește toate inflexiunile coloanei vertebrale.Diametrele canalului vertebral variază; ele sunt mai mari în regiunea cervicală și lombară, în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei vertebrale în aceste regiuni. In regiunea toracică, unde mobilitatea coloanei vertebrale este mai redusă, diametrele canalului vertebral sunt mai mici .

1.1. Biomecanica articulara și bilanțul articular

Coloana vertebrală este unită proximal cu craniul,anterior cu coastele, iar distal cu oasele costale.Coloanei vertebrale i se descriu articulații propriu-zise (intrinseci);articulația vertebrelor se realizează prin corpurile vertebrale, prin procesele articulare, procesele spinoase și procesele transversale. Intre vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în :

Articulațiile corpurilor vertebrale – Suprafețele articulare ale acestora sunt date de fețele inferioare si superioare (usor concave). Intre aceste suprafete osoase se gasesc discurile intervertebrale. Acestea sunt formațiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o porțiune periferică fibroasă – inelul fibros – și una centrală – nucleul pulpos. Nucleul pulpos nu are o poziție fixa, el mobilizandu-se în cursul miscarilor. Deplasările acestuia sunt posibile, deoarece este deformabil, elastic și expansibil, aceste calități fiind legate de continutul de apa. Nucleul se afla astfel într-o permanentă presiune și este ușor de înțeles de ce orice defect al inelului fibros care-l inconjoara permite hernierea lui. Limita inferioară a discurilor este alcatuită din lamele cartilaginoase, care protejează nucleul pulpos de presiunile excesive.

In ceea ce privește vascularizația, la individul adult prezența vaselor de sânge se întâlnește numai în condiții patologice. Nutriția cartilajului se face prin imbibitie prin lamele terminale ale suprafețelor articulare vertebrale. (Ion Stroescu,Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta –Recuperare funcțională ,pg.137,2003)

Ușor de înțeles deci, de ce în condițiile unor solicitări permanente ale articulațiilor intervertebrale discul nu are posibilitatea unei nutriții corespunzătoare facilitându-se astfel degenerescența precoce a acestuia, (prin diminuarea sau chiar pierderea proprietăților fizico-chimice ale acestuia).

Discurile intervertebrale au formă unor lentile biconvexe care depășesc puțin spațiul dintre suprafețele osoase.Înălțimea discurilor intervertebrale este diferită (3 mm reg.cervicala;5 mm reg.toracală;9 mm reg.lombară).Fiecare disc prezintă 2 porțiuni. Porțiunea periferica prezintă inelul fibros si este formata din fibre conjunctive încrucișate,asigură stabilitatea coloanei vertebrale și protejează măduva față de mișcările exagerate.

Ligamentul longitudinal anterior reprezintă o panglică lungă de țesut fibro-conjunctiv așezată pe fața anterioară a coloanei vertebrale de la osul occipital la S2.Când discul este încărcat, diminuează în dimensiune și se lățește.Trebuie remarcat faptul că nucleul pulpos are o mare forță de îmbibiție, mărindu-și volumul în repaus, putând da (prin însumarea măririi volumului tuturor discurilor) o alungire de până la 3 cm. a coloanei vertebrale la subiectul tanar, sanatos. Nucleul pulpos nu este inervat. Inelul fibros este inervat de ramurile nervoase provenite din nervii sinuvertebrali care inerveaza și ligamentul vertebral comun posterior (aceasta explica și caracterul durerii din hernia sau tasarea discului intervertebral). (Ion Stroescu,Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta –Recuperare funcțională ,pg.138,2003

Fig.5.Articulațiile coloanei vertebrale

Ligamentul longitudinal posterior reprezintă o formațiune fibro-conjunctivă situata pe fața posterioara a corpurilor vertebrale în interiorul canalului vertebral.Se întinde de la osul occipital până la baza coccigelui.

Articulațiile lamelor vertebrale – Intre lamele vertebrale nu exista propriu-zis articulații. Totuși, ele sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcatuite din fascicule de fibre elastice, care prin structura lor permit apropierea și indepartarea lamelor vertebrale una fata de alta.

Articulațiile proceselor spinoase – Ca și lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite intre ele prin doua feluri de ligamente: ligamentul supraspinos se prezintă ca un cordon fibros puternic întins pe toată lungimea coloanei vertebrale unind vârful proceselor spinoase.Primele se găsesc între doua apofize spinoase iar ultimul este un cordon ce se intinde pe tot lungul coloanei vertebrale. In regiunea cervicală, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat si prin extremitatea lui proximala se inseră pe protuberanța occipitală externa; el este denumit ligamentul cervical posterior și are rolul să mențină pasiv capul și gâtul pentru a nu se flecta inainte.

Articulațiile apofizelor transverse – Apofizele transverse se realizează prin ligamente intertransverse care sunt de dimensiuni mai reduse în regiunea cervicala și toracală.Pe lângă articulațiile coloanei vertebrale propriu-zise mai există articulații între regiunea lombară și sacrală ca și între sacru și coccige realizând articulația lombosacrală și articulația sacro-coccigiană ,prezentând același tip de ligament.

Articulațiile apofizelor articulare sunt plane și permit numai simpla alunecare a suprafetelor articulare una peste alta.

Articulația occipitoatlantoidă este o diartroză bicondiliana. Suprafețele articulare ale occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali, care privesc în jos și înainte și în afara și au o formă convexa în toate sensurile.

Mișcările coloanei vertebrale sunt produse de un mare numar de muschi, care se inseră fie pe coloana, fie la distanta de ea, cum sunt unii mușchi ai gâtului și mușchii abdominali. (Ion Stroescu,Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta –Recuperare funcțională ,pg.138,2003

Mușchii motori ai coloanei vertebrale.Mușchii flexori:dreptul abdominal;oblicul extern;oblicul intern;iliopsoasul;sternocleidomastoidianul;scalenii;lungul gâtului.

Mușchii extensori:extensorul sau erectorul coloanei (iliocostalul ,lungul șanțurilor vertebrale);semispinalul și multifidul;interspinoșii ,splenius.

Principalii flexori laterali: pătratul lombelor;mușchii intertransversari;

scalenii;lungul gâtului;spleniusul; ridicătorul scapulei;trapezul.

Mușchii rotatori se impart în:rotator de aceeași parte;oblicul intern;complexul mic; splenius;rotator de partea opusă;sistemul transversospinal;oblicul extern ;semispinalul; sternocleidomastoidianul ;iliopsoasul;trapezul;ridicătorul coastei.

Mușchii gâtului: mușchiul sternocleidomastoidian; m. scaleni; m. drept anterior al capului; micul drept anterior al capului; lungul gâtului; (pielosul gatului; splenius al gatului si al capului; fasciculul superior al m. trapez).

Mușchii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al abdomenului; micul oblic al abdomenului; transversul abdomenului; muschii lomboiliaci (patratul lombelor, psoasul iliac).

Mușchii posteriori ai trunchiului: muschiul trapez; m. marele dorsal; romboidul; unghiularul; micul dințat posterosuperior; micul dințat postero-inferior;

Mușchii cefei (splenius, marele complex, micul complex, transversul gâtului, marele și micul drept posterior ai gâtului, marele și micul oblic posterior ai gâtului);

Mușchii spinali, se găsesc în șanțurile vertebrale formate din apofizele spinoase și coaste (m. sacrospinali, paravertebrali) sunt în număr de trei: iliocostalul, lungul dorsal și spinotransversalul; m. intertransversali și mușchii interspinoș.

Mișcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcări complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale. Ele se realizează prin cumularea ușoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum și la nivelul celorlalte articulații. Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor, forma articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a tesutului fibrocartilaginos din care este alcatuit discul.Importanța problemei rezultă din frecvența deosebit de mare a discopatiilor și spondilozelor și din numărul considerabil de zile de incapacitate de muncă pe care-l provoacă.Numeroase studii încearcă să stabilească prin care mijloace terapeutice și de recuperare funcțională s-ar putea acționa mai eficace asupra procesului de degenerescență discală,favorizând procesul de reparație a fisurilor și fantelor discale,combătând degradarea țesutului conjunctiv,modificările mucopolizaharidelor discale și tulburarea hidrofiliei nucleare.Discul intervertebral este avascular ,braditrof,nutriția și schimburile sale metabolice făcându-se prin difuziune cu punct de plecare la periferia discului și la nivelul platourilor vertebrale adiacente (substanța opacifiantă utilizată în discografie dispare în aproximativ 20 de minute,ceea ce ne dă o idee despre rapiditatea circulației intradiscale a lichidelor).În procesul de degenerescență discală,nucleul își pierde turgescența și omogenitatea,se fibrozează și se îngustează,în timp ce în inelul fibros apar fisuri și fante,în care se angajează substanța nucleului degenerate,migrând spre periferia discală. Discul nu este inervat,cu excepția straturilor superficiale ale inelului;așadar durerile țin de periferia discală.Nu s-a putut pune în evidență un proces de reparație a fisurilor discale,prin țesuturi de aceeași valoare.În anumite condiții s-a evidențiat totuși pătrunderea centripetă (în fantele inelare) a unor muguri conjunctivo-vasculari,care treptat se transforma în țesut fibros (Smith,Walsmley,Gordon,Hirsch).

Literatura de specialitate crede că acest process de reparație oricât de imperfect ar fi,ar putea fi favorizat prin diverse tratamente,și în special prin cele balneofizicale.Deosebit de important este faptul că propietățile mecanice ale discului țin,în mare măsură,de starea de hidratare a nucleului .În anul 1962,Naylor a emis ipoteza după care la originea discopatiilor ar sta un proces intermediar de hiperhidratare nucleară;depolimerizarea discala (sub influența unor enzime de tipul hialuronidazei) ar mări absorbția apei de către nucleu.Testarea bilanțului articular și muscular oferă datele obiective necesare elaborării planului de recuperare a mișcărilor fundamentale ale coloanei astfel:

Flexia

-La nivelul coloanei cervicale:bărbia ia în mod normal contact cu sternul.Din cele 30-450 amplitudine,200 au sediul în articulațiile sub-occipitale.

-La nivelul coloanei toraco-lombare,flexia se măsoară clinic dificil,incluzând și flexia în coxo-femurale.În practică se măsoară distanța între vârful degetelor și sol.

-Bilanțul muscular analitic îl efectuăm numai la o serie de mușchi mai importanți și care se pretează la explorări funcționale astfel:

a.Sterno-cleido-mastoidianul ( rădăcini principale C1,C2,C3;nervul spinal):contracția sa bilateral-sinergică flectează coloana cervicala,în timp ce contracția unilaterala rotează capul de partea opusă.Pentru testarea simultană bilateral ,subiectul în decubit dorsal efectuează o flexie a capului .Contrarezistența se aplică pe frunte.Pentru testarea unilaterala ,se rotează activ capul de partea opusă ,apoi se execută o flexie anterioară;contrarezistența se aplică pe tâmplă.Mușchii accesori pentru flexie sunt:lungii gâtului,scalenii,drepții anteriori ,pielosul gâtului.

b.Mușchii abdominali (marele drept,marele oblic, micul oblic și transversalul) :contracția simetrică flectează coloana dorso-lombară,în timp ce contracția unilaterala rotează coloana.Au în plus un rol important în echilibrarea coloanei și bazinului (spațiile costo-iliace) și în retroversia bazinului (scăzand lordoza lombară).

-Marii drepți abdominali (rădăcinile D7-D10 supraombilical și D11-D12 subombilical; ultimii șase nervi intercostali).Testarea funcției de flexie se face din decubit dorsal cu genunchii flectați și tălpile pe planul de examinare și brațele în antepulsie.Kinetoterapeutul flecteaza ferm genunchii subiectului care trec din decubit în poziție șezând,fără să se sprijine.După J.Godebout și M.Vidal cotele sunt următoarele:

●se apreciează prin palpare,nu ridică trunchiul;

●partea superioară a trunchiului se ridică de pe masa de examen,până la spinele omoplatului;

●se poate ridica până la vârful omoplaților;

●ia poziția șezând cu mîinile întinse;

●poziția șezând,ținând măinile la ceafă.Contrarezistența se aplică pe stern.

-Marele oblic (rădăcinile D7-L1 ;ultimii 6 nervi intercostali,nervii abdomino-genitali) și micul oblic (D9-L1;ultimii 4 nervi intercostali,nervii abdomino-genitali).Testarea funcției de flexie a trunchiului (acționând în sinergie bilaterală) coincide cu testarea marilor drepți.

-Transversalul abdomenului (rădăcinile D9-L1; ultimii 4 nervi intercostali,nervii abdomino-genitali) contribuie la flexia de ansamblu a trunchiului,dar testarea analitică este dificilă și se referă la funcția da de centura fiziologică abdominală (retrage peretele abdominal) și la funcția sa ca mușchi expirator.Se măsoară perimetrul abdominal în relaxare și apoi cu peretele abdominal retras în timpul unei expirații. (Ion Stroescu,Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta –Recuperare funcțională ,pg.140,2003

Extensia

-La nivelul coloanei cervicale este de 30-450 (dintre care 20-300 în articulațiile suboccipitale).De obicei pentru bilanțul articular ne limităm să măsurăm distanța dintre bărbie și stern.

-La nivelul coloanei dorso-lombare este de 20-300 (măsurată radiografic).Unghiul de extensie include însă extensia în coxo-femurale.

-Bilanțul muscular analitic al numeroșilor extensori ai coloanei este dificil.În practică efectuăm o testare globala a extensorilor coloanei cervicale și extensorilor dorso-lombari.Astfel :

●Grupul de extensori ai gâtului (drepții posteriori,complexii,spleniusului capului și gâtului,trapezul superior) inserați între occipital și coloana cervicala ,determină extensia capului și gâtului prin contracția lor simetrică.Din decubit ventral ,se ridică capul de pe planul mesei de examinare.Contrarezistența este aplicată occipital.

●Grupul de extensori ai coloanei dorso-lombare (iliocostalul ,lungul dorsal,supraspinosul ,semispinosul,transversal spinos ,interspinoșii, intertransverși) determină extensia ,curburile și echilibrul coloanei în stațiunea bipedă ,prin contracția lor simetrică .Din decubit ventral se cere subiectului să ridice trunchiul până la ombilic ,fără nici un sprijin pe membrele superioare (în timp ce examinatorul fixează bazinul și gleznele).Contrarezistența se aplică între omoplați.Această metodă permite testarea segmentului D1-L3.Pentru zona lombară inferioară (sub L3) subiectul se sprijină în decubit ventral ,cu membrele inferioare atârnând la marginea mesei de examinare .Subiectul apucă cu mâinile marginile mesei și ridică de pe masă regiunea sacrată ,accentuând lordoza lombară.

Înclinația laterală

-La nivelul coloanei cervicale :unghiul de flexiune trasat între orizontală biclaviculară (planul de referință) și linia bioculară este normal de 40-450 în articulațiile suboccipitale.

-La nivelul coloanei dorso lombare:unghiul de inflexiune trasat între verticala mediană a corpului (ridicată din S1) și linia S1- C7 este de 30-400.(Se pot aprecia variațiile inflexiunii laterale notând nivelul la care degetele ating zona de deasupra sau dedesubtul genunchiului omolog).

-Bilanțul muscular analitic;

●Contracția unilaterală a extensorilor gâtului produce înclinația laterală a capului. Contrarezistența se aplică deasupra urechii.

●Contracția unilaterală a mușchilor abdominali (marele drept, marele și micul oblic,transversul) determină inflexia laterală a trunchiului.Contrarezistența se aplică la nivelul umărului omolog.Tot astfel,contracția pătratului lombar (menținând bazinul fix) determină inflexia laterală a coloanei lombare și coborârea coastei a 12-a.De asemenea ,extensorii rahisului (ilio-costalul și lungul dorsal ) prin contrația lor unilaterală determină inflexia laterală a trunchiului.

Rotația

-La nivelul coloanei cervical:menținând bazinul fix și orientând privirea lateral,spre dreapta și stânga,planul de referință frontal blumeral, care trece prin vârful craniului descrie împreună cu planul blauricular un unghi de 60-800 (dintre care 300 în articulațiile suboccipitale).

-La nivelul coloanei dorso-lombare ,unghiul de rotație delimitat între planul frontal și linia umerilor este de 30-450.Unghiul de rotație scade către coloana lombară,la 20-100,fiind limitat de apofizele articulare și lama vertebrală subiacentă.

-Bilanțul muscular analitic:

a.Contracția unilaterală a sternocleidomastoidianului rotează capul de parte opusă (în decubit dorsal pe un plan dur).Contrarezistența se aplică la nivelul tâmplei .(La mișcare pot colabora și extensorii gâtului în contracție unilaterală).

b.Contracția celor 4 mușchi abdominali în sinergie încrucișată produc rotația trunchiului.Contracția micului oblic în sinergie încrucișată determină rotația omolaterală a trunchiului,în timp ce contracția marelui oblic în sinergie încrucișată rotează trunchiul de partea opusă.Pe de altă parte,dintre extensorii coloanei,contracția transversului spinos în sinergie omolaterală contribuie la rotația trunchiului. (Ion Stroescu,Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta –Recuperare funcțională ,pg.140,2003

CAPITOLUL 2

CIFOZA DORSALĂ

Cifoza este o afecțiune a coloanei vertebrale.

Cifoza –vedere per ansamblu

Din punct vedere etiologic,cifoza este o deviere a coloanei vertebrale înapoi și apare după anumite procese morbide,iar in cifoză coloana vertebrală este deviată posterior ,luând forma unui unghi ascuțit ,de diferite mărimi ,în funcție de numărul vertebrelor lezate și de gradul lor de distrugere.Astfel în cifozele dorsale superioare și inferioare sunt cuprinse vertebrele lombare.Unele cifoze care s-au stabilizat în condițiile acceptabile la vârsta adolescenței pot evolua la diferite vârste. (Durez,James,Ponseti).

În general,însă,vârsta adultă trebuie considerată ca vârstă a sechelelor cifozelor,agravările curburile cu 50-250,semnalate de diverși autori,datorându-se în general modificărilor secundare de tip static ale coloanei vertebrale ( discopatii, entorse, degenerescențe discale),modificărilor artrozice ( articulațiile vertebrale posterioare, șarniera lombo-sacrală) sau unor modificări secundare lezării vertebrelor din curbură.În afara agravării curburilor,cifoticii adulți mai ridică și alte probleme legate de :

a.Integritatea morfo-funcțională a aparatului cardio-vascular și respirator,cunoscând faptul că tulburările cardio-respiratorii sunt uneori grave la acești bolnavi.

b.Tulburările neurologice care pot apărea la anumite vârste,ca urmare a deformării mari a coloanei vertebrale ( cifoscolioze) sau a modificărilor structural meningomedulare ( compresiuni,îngroșarea și retracția durei mater , tulburările ischemice).Tulburările neurologice merg de la simple parestezii,până la paraplegii progresive, singurul tratament care poate da rezultate în aceste situații constând în laminectomia precoce și eventual rezecție a pragului vertebral (în cifoscolioze).

c.Tulburările digestive sunt frecvente când cifoza dorsală la adulți se agravează ca urmare a osteoporozei senile.Principala cauză a acestor tulburări este de ordin mecanic restrictiv,dar nu trebuie neglijate nici tulburările nervoase vegetative și nici modificările de poziție ale viscerelor abdominale ( malpoziții cardio-tuberozitare ale stomacului ,hernii hiatale diafragmatice ale stomacului , cudări ale căilor biliare extrahepatice ,etc).

d. Durerea face dificile sau imposibile ortostatismul și mersul. De asemenea creează poziții vicioase. Cauzele durerii conturează de la început acele situații în care ne putem aștepta la un succes prin metodele medicinii fizice.

e.Complicațiile dureroase ale cifozelor dorsale la adulți sunt extrem de penibile uneori ,ducând la adevărate invalidități.Principalele aspecte îmbrăcate de durerile rahidiene sunt următoarele:

●Lombalgiile,cauzate de:

-entorsa lombară a cifoticului cu coloană vertebrală hiperlaxă;

-discopatia traumatica ,secundară unui efort cu coloana lombară în flexie;

-tasarea osteoporotică a corpilor vertebrali ,secundară unor eforturi , traumatisme indirect sau creșteri în greutate.

●Dorsalgiile,având drept cauze principale:

-entorsele postural cornice;

-dorsalgiile de efort,de fapt deranjamente discoligamentare pe un segment de coloană artrozic;

-tasările osteoporotice survenite cu ocazia menopauzei sau altor tulburări endocrine (hipo sau hipertiroide);

-rahialgiile generalizate,care nu sunt întotdeauna obiective.Durerile sunt obiective la bolnavii cu curburi multiple,la care radiografiile evidențiează discopatii și artroze multiple la nivelul micilor articulații.

Diagnosticul formelor congenital de cifoză se face mai ales cu ajutorul radiografiei executate din profil.Pe un astfel de clișeu ,la copii ,se poate vedea lipsa de dezvoltare a părții anterioare a corpului vertebral,până la 2 ani,din cauza calcificării insuficiente a corpurilor vertebrale,clișeul nu dă o imagine clară a acestei deformații.

Examenul radiografic al curburilor compensatorii va fi făcut în pozițiile descrise,cu un deosebit accent pe înclinațiile laterale și rotațiile trunchiului în timpul acestor înclinații.Astfel se va putea aprecia flexibilitatea și posibilitățile de derotare ale curburilor compensatorii în raport cu cea primară .Dacă curburile compensatorii au devenit rigide ,curbura primară fiind încă,măcar parțial,reductibilă, cifoza dorsală la adulți are toate șansele să se dezechilibreze după curbura primară.

Explorarea funcțiilor cardio-respiratorii .O funcție respiratorie deficitară,constatată obiectiv,nu contraindică intervenția chirurgicală.Se va insista asupra gimnasticii respiratorii și se va acorda o deosebită atenție simptomelor subiective (dispneea de efort).Acestea se pot ameliora sub corecția ortopedică,în diverse corsete sau aparate,chiar dacă probele funcționale de laborator nu înregistrează modificări.Îmbunătățirea ,subiectivă chiar,a simptomelor respiratorii constituie o indicație că tratamentul chirurgical poate fi efectuat.Astfel se pune problema în cazul tulburărilor cardiace.Dacă acestea sunt organice (congenitale sau câștigate) sau dacă cordul s-a compensat secundar deformărilor toracice,operația este contraindicată,cel puțin până la eventuala sa compensare.In cazul tulburărilor de hemodinamica secundară deformarilor toraco-abdominale din cifozele dorso lombare,combinate sau paralitice,corsetele ortopedice de elongație ne dau indicații prețioase asupra posibilității corectării acestor tulburări prin fuziunea lombara în poziție corectată și echilibrată a coloanei lombare.Deseori,chiar radiografic, cifoza dorsal se poate confunda cu spondilita tuberculoasă.Cu acest diagnostic,copilul este imobilizat într-un aparat gipsat,ca după un an de tratament să se constate că în realitate nu este decât o formă congenital de cifoză.Totuși imobilizarea în patul gipsat nu trebuie socotită ca o inutilă limitare a mișcărilor; diastaza corpurilor vertebrale prin reclinația obținută în patul gipsat este folositoare,deoarece dă o mare posibilitate de dezvoltare vertebrelor deformate.Pentru stabilirea diagnosticului diferențial între cifoza tuberculoasă și cea dorsal,radiografia nu este suficientă; este totdeauna necesar de a se examina sângele și modificările de temperatură în decurs de două săptămâni. La copii,cifoza dorsal se dezvoltă deosebit de repede dacă aceștia satu în pat ,în poziție șezândă,cu picioarele întinse; în urma acestei atitudini,coloana vertebrală se îndoaie foarte puternic.După o astfel de ședere ,mai îndelungată,vertebrele moi,sub acțiunea presiunii permanente în poziție flectată a coloanei vertebrale ,devin cuneiforme.

Prin osificarea lor ulterioară ,coloana vertebrală se fixează și nu se mai îndreaptă când copilul se ridică.Forma lombară de cifoză se dezvoltă dacă copilul rahitic , începe să stea în poziție șezândă.Dacă copilul este așezat mai târziu ,cifoza se dezvoltă mai sus ,în regfiunea dorsală.Cu începerea mersului ,când la copilul normal apare lordoza lombară,cifozele dorsal ușoare dispar de la sine .Influența cifozelor mdorsale mai grave se manifestă prin modificarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale;astfel,în formele grave de cifoză,lordoza lombară se netezește într-o măsură mai mare sau mai mică.

Tratamentul acestei deformații constă în întărirea mușchilor spatelui prin gimnastică și masaj pentru o ținută corectă.În cifozele dorsale trebuie tratata în primul rând afecțiunea cauzală.Pentru copii ,atitudinea terapeutică corectă este decubitul ventral pe o saltea tare sau pe o masă acoperită cu pături moi .În această poziție,copilul își contracta mușchii spatelui la fiecare mișcare și , radicand capul în sus, întărește mușchii cefii .Ridicarea brațelor și a umerilor și apoi a întregii părți superioare a trunchiului întărește deasemenea mușchii spatelui și contribuie la producerea unei atitudini corecte în viitor.Cu o astfel de educație a mușchilor spatelui,copilul începe cu timpul să stea singur în poziție șezândă ,prin contracția activă a musculaturii întărite a spatelui.Copilul cu cifoză fixată se așează în patul gipsat punând dedesubtul lui o pernă ,în formă de cruce ( după Find),pentru corectarea deformării.Spre deosebire de pacienții cu cifoză tuberculoasă, cei cu cifoză dorsala se ridică din patul gipsat și li se aplică masaj și gimnastică,pentru întărirea mușchilor spatelui.În același scop sunt puși ziua în decubit ventral,iar noaptea reașezați în patul gipsat.Pacienții cu cifoze sunt tratați mai mult prin gimnastică,iar noaptea sunt puși să doarmă pe spate, pe o saltea tare.Cifozele care rezultă din fracturile prin compresiune ale coloanei vertebrale sunt tratate după regulile generale de tratament al leziunilor traumatice de la nivelul coloanei vertebrale,iar după 1-2 ani de la fractură se aplică aceleași metode ca la cifozele rahitice.

Tratamentul tulburărilor de tip algic este complex.Tratamentul complex încearcă să cuprindă unele aspecte și are două scopuri:

● Să reducă durerea și jena funcțională caracteristice ,manifestate printr-un tratament simptomatic;

●Să împiedice și să oprească evoluția leziunilor biochimice și histologice,care constituie cauza instalării durerii în zona lombară.

Deoarece manifestările clinice pot avea un mare răsunet psihic asupra bolnavilor sensibili,este bine să li se explice procesul nosologic.De asemenea trebuie să evite eforturile sau mișcările care provoacă dureri sau suprasolicitări în coloana lombară.Anumite profesiuni legate de poziția flectată a coloanei pot determina sau agrava suferința.În primul rând se va urmări ameliorarea durerii și contracturii musculare prin procedee balneofiziokinetoterapice ,urmate de un tratament orthopedic susținut cu cursete amovibile.Purtarea corsetului obligă bolnavul la un program de gimnastică medical permanent.Dacă ameliorările nu sunt cele așteptate,în cazuri excepționale,putem proceda la rahisinteză ,cu sau fără încercări de reducere preoperatorie ortopedică,deși unii autori nu acordă credit tratamentului chirurgical în aceste cazuri.

B.Pelin și K. Zialke atrag atenția asupra greutăților provocate de disfuncția respiratorie a acestor bolnavi,în ceea ce privește tratamentul ortopedico-chirurgical.Autorii sus-citați recomandă tracțiunea cu un aparat tip,,halo,, urmată de artrodeză în doi timpi,combinată cu osteotomii vertebrale,costale .Ei menționează rezultate bune cu această conduit terapeutică, procentul corecțiilor obținute fiind în medie de 44 în cifoze,iar agravările postoperatorii de 50,9.Capacitatea vitală a multor bolnavi se dublează chiar .D.W.Vanderpool,J.I.P.James și R.Wynne-Davies (1969) arată că pot apărea cifoze și peste vârsta de 50 de ani,dar aceasta reprezintă un procent mic ( 6 %) și interesează pacienții afectați de osteoporoză sau osteomalacie.

Tratamentul profilactic are în vedere atât prevenirea unor cauze generale cât și prevenirea unor cauze locale deoarece acestea pot să reducă la minim suferința. Se va face pentru profilaxia atitudinilor vicioase recomandându-se :

●Cunoașterea cauzelor și a înprejurărilor care determină atitudinea vicioasă și înlăturarea lor la timp;

●Îmbunătățirea stării de sănătate a organismului prin procedee de călire, exerciții fizice, etc.

●Îmbunătățirea factorilor și a condițiilor activităților zilnice;●Asigurarea obligatorie a odihnei zilnice

Tratamentul medicamentos.Este indicat în pusee când durerile sunt numai cu aspect mecanic și apar în repaus. Cauzele durerii conturează de la început acele situații în care ne putem aștepta la un succes prin metodele medicinii fizice.Se utilizează întotdeauna medicația antiinflamatoare în asociere cu medicația antalgică și sedativă.Activitatea antalgică,antiinflamatoare justifică utilizarea lor în tratamentul simptomatic.

Medicamentele antalgice și antiinflamatoare sunt medicamente cu acțiune imediată.Deoarece această medicație urmărește reducerea și sedarea durerilor,este considerată ca fiind elementul cel mai important în recuperare deoarece permite menținerea funcției articulare și musculare precum și aplicarea măsurilor de kinetoterapie .

●Salicilații și în special Aspirina, introduși în terapeutică și-au dovedit eficiența în combaterea durerilor.La nevoie se mai poate administra Algocalmin, Paracetamol, Tramal.

●Produșii antiinflamatori de sinteză – Fenilbutazonă ,Alindor.Ibuboprofen,Brufen ,Tador,Movalis,Neoenduxis.

2.1.Cifoza congenitala

Poate fi determinată de diverse malformații vertebrale ( agenezie de corp vertebral,sinostoză de corpi vertebrali ,microspondilie,plastipondilie),cu caracter familial .Platispondiliile se pot asocial cu rahischizis sau somatoschizis.Aceste cifoze pot determina și curburi scoliotice ,sunt nedureroase,nu determină contractură muscular și atrag atenția în primii ani de evoluție printr-o suplețe anormală a coloanei vertebrale.Sediul curburii cifoscoliotice este în general la extremitățile ( superioară sau inferioare) ale segmentului toracal al coloanei vertebrale; se poate agrava odată cu creșterea,chiar dacă s-a făcut fixarea prin rahisinteză.

Diagnosticul diferențial trebuie făcut foarte atent,pentru a prevedea prognosticul,uneori grav,al acestor scolioze.

Evoluția acestor cifoscolioze poate fi,uneori gravă:treptat,pot apărea paraplegii ( precoce în formele toracale înalte),datorită faptului că în aceste cazuri măduva spinării este ,,trasă,, ,întinsă în timpul creșterii ( în cifoscolioze diformitatea se produce datorită prăbușirilor sau distrucțiilor vertebrale,deci coloana vertebrală se scurtează,iar creșterea sa ulterioară nu mai tracționează măduva)

2.2.Cifoza adolescenților

Se asociează uneori cu o scolioză.Aceste leziuni determină tulburări de creștere la nivelul vertebrelor și din acest motiv,treptat,poate apărea o curbură scoliotică.Cifoza adolescenților evoluează,în general,între 11-17 ani,este dureroasă în diverse perioade și suplă la început sau în perioadele de creștere bruscă.Odată cu scleroza discurilor intervertebrale,se fixează.Are vârful situate, de obicei,între T6-T8.

CAPITOLUL 3

RECUPERAREA CIFOZEI PRIN MIJLOACE SPECIFICE ATLETISMULUI

Atletismul este definit ca un ,,sistem de exerciții,, realizat sub forma alergărilor,săriturilor , naturale și stilizate,în scopul dezvoltării specifice a calităților fizice și al obținerii unui rezultat superior în practicarea lor.O serie de alergări,sărituri și aruncări ,deprinderi motrice de bază,în activitatea de educație fizică școlară se organizează sub formă de întreceri,cu reguli și condiții speciale,diferite de cele statuate de sistemul competițional.Astfel la atleții sprinteni,o bună sănătate implică nu numai integritatea anatomică și funcțională a fizicului și psihicului,dar și o stare funcțională economică (în repaus și efort),o capacitate de efort corespunzătoare,un echilibru neuro-vegetativ,o motivație și un tonus general adecvate. Citând din literatura de specialitate , menționez faptul că pentru atleții sprinteni, mișcarea este un fenomen complex ce însoțește orice formă de manifestare a vieții,mișcarea este însăși viața ceea ce înseamnă că, kinetoterapeutul trebuie să fie un ,,filosof al mișcării,, un practician pragmatic în același timp.

Nivelul actual al atletismului se plasează între coordonate înalte de îndemânare ,forță,viteză ,cu tendința continuă de creștere a efortului fizic și de creștere a virtuozității tehnice pe fundamentul unei dezvoltări fizice armonioase.Din punct de vedere fiziologic caracterul efortului în alergările atletice de viteză sunt maximale ,alternate cu pauze.Acțiunile solicită anumite calități motrice,fapt ce presupune o pregătire de durată.Adaptarea organismului la eforturi în alergările atletice de viteză din ce în ce mai mari,măiestria tehnică realizată pe suportul unei bune pregătiri fizice,al gândirii tactice și al tăriei morale constituie un proces complex ,sistematizat și eșalonat în timp.

Concepția de pregătire în alergările atletice de viteză presupune urmărirea și aplicarea unor elemente de bază în procesul-instructiv educativ.Aceste elemente sunt:

-pregătirea fizică generală și specifică care va fi un factor principal în procesul de antrenament la toate nivelurile;

-îmbinarea pregătirii fizice cu învățarea și perfecționarea tuturor elementelor tehnice;

-pregătirea psihologică va urmări formarea trăsăturilor de caracter necesare,aceasta realizându-se permanent în toate etapele procesului instructive-educativ;

-refacerea după efort va sta în atenția factorilor direct interesați pentru crearea condițiilor necesare de refacere după antrenamente și tratamente balneare la sfârșitul sezonului.[Dumitru Gârleanu,Atletism,pg.55,2002]

Sporirea intensității efortului .În alergările atletice de viteză ,competiția este aceea care scoate în evidență necesitatea efectuării eforturilor cu capacitate maximă a organismului ,deci a eforturilor anaerobe ,caracterizate prin efectuarea contracțiilor mușchilor.Creșterea intensității efortului și preocuparea sporirii acesteia de la an la an sunt cu atât mai necesare ,cu cât permanetizarea aceluiași nivel de solicitare a sistemelor organismului favorizează apariția plafonării,consecința ignorării uneia din legile fiziologice ale instruirii și anume aceea a forței excitantului .Constituind un factor de seamă al instruirii calitative,creșterea intensității efortului trebuie legată de particularitățile de conținut al alergărilor atletice de viteză,de structura actului motric specific ,de procesele psihice ce definesc efortul propriu. Pe lângă precizarea acestor componente,frecvent solicitate,care condiționează și un randament superior ,creșterea intensității efortului fizic în alergările atletice de viteză trebuie programată în direcția acestor elemente ,,cheie,, cu indici sporiți. [Dumitru Gârleanu,Atletism,pg.56,2002]

În vederea obținerii unei bune pregătiri fizice pentru alergările atletice de viteză literatura de specialitate recomandă patru cicluri săptămânale care cuprind:

-mijloace destinate dezvoltării fizice generale cu grupe de exerciții din gimnastica de bază,acrobatic,cu aparate ajutătoare

-mijloace din atletism pentru dezvoltarea tuturor calităților motrice;

-exerciții gimnastico-atletice;

-exerciții din sporturi complementare;

În aceste alergări, tendința principală a alergătorului este aceea de a rcurge distanța de cursă într-un timp cât mai scurt.Se poate afirma că o tehnică bună în alergarea de viteză se remarcă prin corectitudinea mișcărilor ,ușurința deplasării ,succesiunea perfect reglată a contracțiilor musculare și a relaxărilor care urmează ,evitându-se astfel o stare generală de încordare excesivă ,care poate afecta fluența mișcărilor.

Faptul că alergarea de viteză este un exercițiu ciclic,executat cu intensitate maximă ,reiese și din valorile vitezei de deplasare (9-12 m/sec).Viteza maximă ( sau cel puțin 90-95 %,adică 10-11 m/sec ,din valoarea ei) se atinge după 20-30 m de la plecare;menținerea ei se face oscilant (2-4 momente de vârf),până în jurul distanței de 80-90 m,după care are tendința de scădere Timpul total,obținut într-o alergare de viteză ,depinde de :

-viteza de deplasare ( raportul dintre frecvența pășirii și lungimea pașilor),viteza pe care alergătorul o poate dezvolta de-a lungul distanței de alergare;

-calitatea lansării de la start,în sensul atingerii cât mai timpuriu a vitezei maxime;

-posibilitățile alergătorului de a menține viteza maximă cât mai mult posibil;

– capacitatea alergătorului de a reacționa rapid la pocnetul pistoilului .[D.Alexandrescu ,Titus N.Tatu,T,Ardelean,Atletism,pg.39,2007]

3.1. Solicitarea specifică în alergarea de viteză

Startul .Începutul alergării are un rol extrem de important în cazul alergătorilor de viteză.Dată fiind necesitatea obținerii vitezei maxime în timpul cel mai scurt (deci pe o distanță cât mai scurtă),alergătorii iau o poziție joasă,grupată ,care ajută la dezvoltarea unui efort de accelerare considerabil.Această poziție s-a concretizat în ceea ce se numește startul de jos. La start distingem două faze:

-prima,cuprinzând pregătirea pentru începerea alergării (pozițiile succesive determinate de comenzile starterului) și începerea alergării ( pozițiile succesive determinate de comenzile starterului ) și începerea alergării și cea de a doua –cuprinzând lansarea la start.

La realizarea unui start corect se impune însă și o pregătire atentă a locului de plecare ,care se referă la instalarea blocurilor de start,care servesc pentru obținerea unui sprijin rigid pentru picioare.S-a generalizat astăzi întrebuințarea blocurilor de plecare ,a căror construcție este foarte variată ,dar care dau toată posibilitatea de a se potrivi astfel înclinarea peretelui pe care se sprijină picioarele la unghiurile cele mai favorabile.Înclinarea mai mare a peretelui blocului din față (40-450), față de cea a peretelui blocului din spate (60-850),corespunde poziției picioarelor, care sunt flexate atunci când sprinterul este așezat în blocuri.Intervalul dintre axele blocurilor ,paralele cu liniile culoarului de alergare,este cuprins între 10 cm și 15 cm ,față de linia de plecare.

[D.Alexandrescu ,Titus ,N.Tatu, ,T,Ardelean,pg.40,2007]

În startul clasic ,blocul din față se plasează la 1,5-2 lungimi față de linia de plecare ,adică la 30-50 cm ,iar cel din spate la ceva mai puțin de o lungime de gambă în raport cu blocul din față ,în așa fel că genunchiul piciorului din spate să se găsească puțin înapoia vârfului piciorului din față.Poziția joasă permite obținerea în momentul plecării a unor unghiuri favorabile între segmentele picioarelor care participă la împingere ,mărindu-se ,astfel,reacțiunea tangențială a forței de împingere.Solicitarea specifică în alergarea de viteză se va ține seama de faptul că:

-timpul de împingere în blocuri se mărește proporțional cu creșterea distanței dintre blocuri;

-timpul de împingere se mărește dacă bazinul are o poziție joasă,față de o poziție mai înaltă a acestuia;

-poziția bazinului ( joasă sau înaltă) condiționează direcția forței de impulsie ( împingere).

Pozițiile succesive ale alergătorului la start.În prima fază a startului de jos se semnalează următoarele:

a.Poziția corespunzătoare comenzii ,, pe locuri ,, se caracterizează prin așezarea mâinilor înapoia și lângă linia de plecare , degetele mari fiind depărtate de celelalte degete ,care sunt lipite.

3.2.Gimnastica în cifoza

Bazinul este normal echilibrat pe capetele femurale,în plan antero-posterior,prin acțiunea antagonistă a două grupe musculare:mușchii care basculează bazinul în anteversie (masele commune lombare,psoas-iliacii și unii mușchi ai coapsei,ca dreptul anterior,croitorul) și mușchii care basculează bazinul în retroversie (fesierii,ambdominalii și ischi gambierii)

Obiectivele gimnasticii în cifoza dorsală sunt de a dirija creșterea coloanei și a întregului organism în condiții în care cât mai apropiate de cele normale.Creșterea odată terminată,este foarte greu să se obțină redresări ale curburilor.

De asemenea,gimnastica la bolnavi diagnosticați cu cifoza dorsală urmărește să amelioreze funcțiile vitale.

Principiile acestei gimnastici sunt următoarele

-lămurirea bolnavului asupra formei și gravității bolii sale, precum și asupra modalităților de evoluție și de influențare a acesteia prin tratament susținut,de lungă durată.

-reducerile pasive,prin elomgații și tracțiuni progresive,menite să asuplizeze aparatul musculo-ligamentar al coloanei.

-stimularea autocorecției bolnavului atât prin mijloace statice,gimnastică posturală,cât și prin mijloace dinamice,în mișcare.

3.2.1.Gimnastica respiratorie

Bolnavii cu cifoze dorsale au ,cel mai adesea,reduceri mai mult sau mai puțin importante ale afecțiuniulor respiratorii și cardiace,de ordin restrictiv.

.Gimnastica respiratorie are ca scop reeducarea respirației,mărirea ampliațiilor și înlesnirea travaliului cardiac prin mărirea aportului de întoarcere venoasă.

3.2.2.Gimnastica de autocontrol

Gimnastica de autocontrol se desfășoară în grupe de mai mulți bolnavi,în fața oglinzii,solicitându-se din plin colaborarea bolnavului.În general se utilizează două procedee:

-poziția de drepți ,în fața oglinzii,cu membrele superioare în rotație externă și bărbia retropulsată.Bolnavii se controlează singuri, în oglindă,sau unii pe alții.

Diferite posturi dirijate prin poziționarea deosebită a membrelor superioare și iinferioare,pentru corectarea curburilor coloanei lombare :

-pentru curburile toracale,în decubit dorsal se va face abducția gradată a membrului superior de partea concavă,cu sac de nisip sub gibozitate

-pentru curbura lombară,în decubit ventral,se recomandă bascularea membrelor inferioare,unite ,către partea convexă a curburii.Șoldul de partea convexă va fi ridicat pe o pernă,pentru diminuarea rotației.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ

NUME ȘI PRENUME: M.B.

VÂRSTĂ: 22 de ani

SEX: MASCULIN

MEDIU: Urban

DIAGNOSTIC: cifoză dorsală

SIMPTOME:dureri lombare difuze,intermitente,de intensitate medie

– dureri și limitarea mobilității în toate planurile

-cefalee urmată de insomnii ,pacientul recurgând în repetate rânduri,la somnifere , în special Fenobarbital și antiinflamatorii ( algocalmin, ibuboprofen,antinefralgic) și unguente antiinflamatoare (Voltaren)

Istoric: Bolnavul atlet de performanță de peste 10 ani spune că aceste dureri durează de 4 luni ,dar persistența lor sunt foarte supărătoare,însoțite de cefalee și insomnii nocturne.

Durerile cedează temporar după fenilbutazonă (infiltrații cu xilină) și mai ales după repaus în decubit dorsal;se accentuează după 3-4 ore de muncă,scăzându-i în ultimul timp capacitatea de muncă.

La examenul făcut se constată,în plus,că este vorba de musculatură redusă și fenomene nevrotice.

La examenul radiologic nu se găsește nimic patologic.

După excluderea minuțioasă a diferitelor ipoteze de diagnostic diferențial,se pune diagnosticul de cifoză dorsală care este provocată și întreținută,în special de trei factori: insuficiența musculaturii ,dezechilibrul static postural al coloanei prin menținerea îndelungată a unei poziții defectuoase,precum și din cauza unui grad de miopie,la care se mai adaugă dezechilibrul static,prin cifoza dorsală.

Un al treilea factor,reprezentat prin tulburările nevrotice care fac musculatura lombară să reacționeze sunt solicitările prelungite prin oboseală rapidă.

La evaluarea etiopatogenică am luat în consideare pacientul ,în momentul unei noi experiențe dureroase.

Aceste aspecte etiopatogenice au generat perturbări structurale și biomecanice,cu repercursiuni asupra funcționalității coloanei lombare .

Evaluarea clinică a presupus parcurgerea etapelor corespunzătoare ale examinării clinice pentru zona lombară dureroasă.

Prin anamneză s-a reușit stabilirea parametrilor durerii ,în contextul celorlalte suferințe pe care le-a prezentat pacientul.

Reeducarea prin gimnastică

Ținând cont de faptul că reeducarea gimnică vertebrală și respiratorie nu poate obține o redresare importanta a curburilor sau când osificarea este pe cale de a se termina ,obiectivele reeducării prin gimnastică au fost :

– dezvoltarea și echilibrarea musculaturii paravertebrale

– ameliorarea funcției respiratorii

Metodologie :

●Bolnavul a luat cunoștință de defectele posturale și mecanismul lor de producere

●Corectarea activă a curburilor prin gimnastică posturală.Pacientul a fost învățată să-și plaseze segmentele corpului simetric pe o linie dreaptă (paralelă cu un reper pe care l-am plasat pe sol),inițial sub control vizual,apoi cu ochii închiși pentru a-și însuși sensul poziției diferitelor segmente ale corpului.

A fost sfătuit să ia poziția de drepți în fața oglinzii cu călcâiele lipite, genunchii în extensie,fesele contractate , abdomenul retractat,umerii coborâți și trași înapoi,brațele relaxate și în rotație externă,bărbia trasă. Aceasta este o poziție fundamentală ,tip care a permis o corecție bună a deviațiilor vertebrale în ansamblu fiind un punct de plecare pentru gimnastica kinetică.

Gimnastica kinetică a urmărit combaterea dezechilibrelor musculo-ligamentare și dezvoltarea grupelor musculare necesare menținerii corecției obținute prin gimnastica posturala.

Exercițiile s-au făcut cu coloana în extensie, deoarece în flexie erau favorizate deviațiile laterale.

Segmentele care nu au participat la mișcare a fost nevoie să fie blocate pentru a evita mișcările compensatorii.

Astfel au fost efectuate exerciții corective cu ,, scurtare,, aplicate la nivelul convexității ,unde mușchii erau permanent contractați,surmenați și alungiți pentru a menține echilibrul rahidian.

Efectuarea exercițiilor au fost favorizate de masaj , raze ultrascurte,ultrasunete și undele centimetrice.

Exercițiile corective cu,,alungire,, au fost aplicate la nivelul convexității curburii lordotice ,ajutate prin tracțiuni vertebrale,precedate de termoterapie și urmate de masaj și suspendări asimetrice la spalier – cu brațul de partea concavității mai sus.

Exercitiul 1: in sezand pe un scaun, spatele drept, ducem capul spre inapoi

Exercitiul 2: in sezand pe un scaun, spatele drept, tinem un baston cu mainile de capete, ducem bratele cu coatele intinse pana deasupra capului urmarind bastonul cu privirea.

Exercitiul 3: din pozitie de cvadrupedie, se coboara bazinul pe calcaie si se intind bratele spre inainte.Se mentine 5 secunde si se revine in pozitie initiala.

Exercitiul 4:din pozitia de cvadrupedie, se intind mana-picior opus, abdomenul fiind usor contractat.

Exercitiul 5: in sezand pe un scaun, spatele drept, ducem capul spre inainte.

Exercitiul 6: in ortostatism, spatele drept,ducem o minge deasupra capului, cu bratele si coatele intinse, urmarind mingea cu privirea

Exercitiul 7: decubit ventral, cu bratele intinse spre inainte, tinand un baston de capete, se ridica trunchiul.

Exercitiul 8: din pozitie de cvadrupedie se duce mana sus prin lateral

Exercitiul 9: pacientul stand cu abdomenul pe minge, mainile pe spalier executa o tractiune in brate, revenind la pozitia initiala.

Exercitiul 10: pacientul stand cu abdomenul pe minge,cu palmele la ceafa executa o exetensie puternica a spatelui cu revenire la poitia initiala.

Reeducarea prin gimnastică s-a completat cu :

●repaus pe pat tare,în decubit dorsal,de mai multe ori,în timpul zilei

●tratamente medicamentoase în perioadele dureroase (antialgice), decontracturante, remineralizante.

Simptome finale:

●durerea s-a diminuat ;

●nu mai are insomnii ;

●continuă tratamentul ;

● revine la control ;

●starea fizică și psihică s-a îmbunătățit.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare trebuie menționat faptul că principiile și obiectivele tratramentului kinetic la pacienții cu cifoză dorsală, are un rol bine definit pentru recuperarea pacienților.

O altă mențiune care trebuie făcută este aceea că în raport cu , cauza și modul de evoluție, pot aparea mai multe deficiențe funcționale de intensități diferite.

Din prezentarea cazului clinic , se poate deduce faptul că după examinarea clinică completă programul de kinetoterapie a constituit un adevărat tratament de fond.

Țin să menționez faptul că oricare ar fi metodele folosite, programele de kinetoterapie le-am sistematizat, astfel:

● Prima dată i-am explicat pacientului în ce constă defectul lui postural și prin ce mecanisme se poate corecta.

● Am aplicat sistematic programe de gimnastică posturală (adoptarea de posturi de corecție în raport cu un plan fix, apoi fără reper).

În ultima etapă, programele de kinetoterapie le-am axat pe readaptarea funcțională la gesturile uzuale, fiind vorba de:

● o adevărată schimbare de stil a mișcării;

●o reeducare neuromotorie;

●o reeducare kinestezică și stereognozică.

La toate acestea, pacientul a fost nevoit să învețe să-și ,, simtă,, diversele grupe musculare, să le comande și să situeze segmentele vertebrale.

Pentru pacient, metodele de kinetoterapie au dominat programele de reeducare funcțională .

În alegerea exercițiilor de gimnastică pe care le-am executat cu pacientul, am ținut cont de :

● localizarea înaltă sau joasă a durerii;

●stadiul evolutiv al puseului respectiv;

●intensitatea sindromului dureros;

● dacă exercițiile pe care le-am impus exagerează sau nu durerile spontane acuzate de pacienți;

Vizavi de exercițiile aplicate am încercat să elaborez o serie de programe de exerciții reeducative specifice, individualizate în funcție de gradul reductibilității deformației.

Totodată, am încercat să evidențiez principalele tipuri de exerciții, care s-au dovedit a avea o valoare practică mai mare.

Combinațiile diverselor mișcări analitice au permis o varietate de exerciții reeducative.

Inițial exercițiile au fost executate din poziția culcat, apoi șezând, apoi în picioare și în final s-a încercat efectuarea exercițiilor din mers.

În urma tratamentului recuperator efectuat, la sfârșitul ședințelor s-a observat o oarecare îmbunătățire pentru pacient.

BIBLIOGRAFIE

E.Trașcă,M.Pătrașcu,M.Galbenu,D.Pătrașcu-Anatomie Practică, Editura Universitară, Craiova,2009

Victor Papilian,-Anatomia omului ,vol.I,Editura Medicală,București,1999

Corneliu Zaharia –Lordoza-clinică-terapie-recuperare,Editura Medicală, București,1999

Ion Stroescu ,Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta-Recuperarea funcțională în practica reumatologică,Editura Medicală,București,2000

Anghel Diaconu – Manual de tehnică terapeutică a masajului , Editura Medicală , București 2001

Anghel Diaconu -Kinetoterapie ,Editura Polirom,București ,2009

C.Baciu – Programe de gimnastica medicală, Editura Științifică,București 2006

Conf.Univ.Dr.Antonela Crețu-Ghid clinic terapeutic fizical și kinetic,Editura Polirom,București,2007

Ion Stroescu Mihai Negoescu-Recuperarea funcțională,Editura Alnn, București,2008)

Kiss, I.,- Fiziokinetoterapia si recuperarea medicală , Editura Medicală, București, 1999