Gestiunea Resurselor DE Creditare ALE Băncii Prin Mentinerea Calitătii Portofoliului DE Credite
Academia de Studii Economice din Moldova
Facultatea „Finanțe”
catedra „BĂNCI ȘI ACTIVITATE BANCARĂ”
Vasile MUNTEANU
Gestiunea resurselor de creditare ale băncii prin menținerea calității portofoliului de credite
teză de licență
Specialitatea 364.1 „Finanțe și Bănci”
Autor:
Admis spre susținere student gr. FB 109,
Șef catedră: învățământ cu frecvență la zi
prof. univ., dr STRATULAT Oleg Vasile MUNTEANU
_____________________ ______________________
„____”___________2013
Conducător științific:
conf. univ., dr ZUBIC Aliona
Chișinău-2013
cuprins
Introducere……………….……………………………………………………………………………….3
Capitolul I. Abordarea teoretică a resurselor creditare ale băncii……………………………………6
Identificarea resurselor creditare ale băncii…………………………………………………….6
Indicatorii de calcul ai calității portofoliului de credite ale băncii……………………13
Analiza modalităților de gestiune a resurselor de creditare…………………………….18
Capitolul II. Abordarea practică a gestiunii resurselor creditare ale
BC “Moldindconbank” S.A……………………………………………………………………….27
2.1. Analiza gestiunii portofoliului de credite al BC “Moldindconbank” S.A………..27
2.2. Analiza calității portofoliului de credite al BC “Moldindconbank” S.A………….32
Impactul creditelor neperformante asupra calității portofoliului de credite……36
Capitolul III. Tendințe de gestiune eficientă a resurselor de creditare ale băncii…………….42
3.1. Practici internaționale de gestiune a resurselor creditare………………………………42
3.2.Modalitați de gestiune a resurselor creditare și Centrala Riscurilor de Credit..50
Încheiere………………………………………………………………………………………………………………………57
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..59
Anexe…………………………………………………………………………………………………………………………..62
Introducere
Sectorul bancar reprezintă componenta cea mai importantă a pieței financiare din Republica Moldova. Deficitul de resurse accesibile pentru agenții economici, majorarea cererii la produsele bancare precum și creșterea gradului de intermediere financiară au reprezentat condițiile principale ale creșterii sectorului bancar.
Dacă avem în vedere controlul creditului, aceasta impune chiar dintr-un început o implicare a băncii centrale în ceea ce privește gestionarea resurselor de creditare a instituțiilor financiare din cadrul sistemului bancar autohton. Acest obiectiv operațional este specific, în principal, economiilor centralizate sau aflate la începutul perioadei de tranziție, către economia de piață, ca și în cazul Republicii Moldova, caz în care dezvoltarea incipientă a pieței nu-i poate permite băncii centrale să utilizeze alte pârghii pentru atingerea obiectivelor finale.
Actualitatea temei este dată de influența băncilor în activitatea economică a fiecarui stat, iar resursele creditare ale băncii la rândul lor îndeplinesc o funcție importantă în activitatea băncii. Ca strategie globală, băncile sunt cunoscute ca instituții de credit care fac comerț cu bani, atrăgând resursele disponibile și plasându-le sub formă de produse și servicii, potrivit cerințelor economiei, asigurând maximizarea profitului în condițiile expunerii minime la risc și în conformitate cu restricțiile impuse de organele de reglementare.
Sistemul bancar poate fi considerat ca element de bază al economiei fără de care este imposibilă realizarea transformărilor economice radicale, însă activitatea bancară este de neconceput fără creditare. Printre elementele − cheie ale relațiilor de creditare pot fi considerate: politica de creditare, gestiunea portofoliului și a riscului de creditare a băncii, calitatea managementului bancar, supravegherea bancară etc. Din acest motiv, toate băncile din sistemul bancar autohton tind să-și majoreze calitatea portofoliului de credite, diminuând din volumul acestora suma creditelor neperformante prin elaborarea unei politici de creditare eficiente.
Experiența crizei economico-financiare modiale, a oferit o lecție incontestabilă, în ceea ce privește importanța politicii de creditare și gestiunea calității portofoliului de credite. Și anume interconexiunea existentă între diferite sectoare ale economiei și sectorul bancar, precum și relațiile de creditare dintre diferite sisteme bancare ale diferitor țări, a demonstrat faptul că în condițiile globalizării, convulsia unui sistem bancar poate genera crize de proporții pe plan modial, crize de natura celor din 2008-2010.
Un aspect important al activității bancare este faptul că gestiunea privind creditarea bancară către dezvoltare, implică asumarea riscului de credit, care odată ieșit de sub control lasă un impact negativ nu numai asupra proprietarilor băncii, dar și asupra deponenților. Cu atât mai mult, în sistemul bancar este caracteristic faptul că veniturile obținute de către bancă, sunt acaparate de către acționari, iar pierderile masive înregistrate de către bănci, în condițiile unei gestiuni ineficiente a portofoliilor de credite sunt suportate de către clienți. Din acest considerent, creditarea bancară este atât de profund regelementată de către BNM, care prin intermediul politicilor promovate lasă o amprentă puternică asupra managementului riscului de credit în activitatea băncilor autohtone.
Scopul cercetării este de a sublinia importanța resurselor creditare într-o bancă și menținerea calității acestora, iar pentru realizarea acestui scop au fost trasate următoarele obiective:
– studierea conceptului, conținutului și rolului resurselor de creditare;
– calculul și analiza indicatorilor de estimare a resurselor creditare;
– identificarea indicatorilor de apreciere a calității portofoliului de credite;
– cercetarea calității portofoliului de credite în cadrul băncii “Moldindconbank” S.A.;
– diagnostificarea elementelor ce influențează negativ calitatea portofoliului de credite și interconexiunea dintre gestiunea resurselor și calitatea creditelor;
– analiza metodelor de gestiune a resurselor creditare utilizate în practica internațională;
– elaborarea recomandărilor privind adoptarea unei gestiuni calitative a resurselor băncii.
Resursele creditare, ca obiect al cercetării, reprezintă disponibilitățile băncii ce generează profit și asigură realizarea scopului general al managementului bancar, totodată, formarea lor și modul în care sunt alocate pe piață determină poziția în raport cu celelalte bănci, de aceea, gestionarea eficientă necesită maximă prudență și profesionalism.
Necesitatea de gestionare a resurselor rezultă din faptul că acestea sunt aducătoare atât de profituri, cât și de riscuri. Menținerea calității portofoliului de credite este un aspect important al băncii, de aceea este nevoie de un personal bine instruit pentru a gestiona eficient și a evita riscul în general.
Metodologia cercetării. La elaborarea și rezolvarea sarcinilor de bază ale cercetării, s-a recurs la ansamblul metodelor și procedeelor din arsenalul științei economice, a fost utilizată metoda cercertării științifice, analiza logică, comparativă, elementele statisticii matematice, metoda grupării, precum și metodele grafico-analitice.
Baza informațională aferentă cercetării o reprezintă lucrările diferiților cercetători autohtoni și străini, actele legislației bancare emise de către BNM, precum și regulamentele interne ale BC „Moldindconbank” S.A. În calitate de bază informațională, au fost utilizate rapoartele financiare ale BC „Moldindconbank” S.A. pentru perioada 2009-2012.
Structura lucrării. Scopul și sarcinile propuse au condiționat structura prezentei teze, care constă din introducere, trei capitole ce reflectă conținutul de bază al cercetărilor efectuate, încheiere, bibliografie și anexe.
În introducere, este argumentată actualitatea temei de studiu, sunt definite scopul și sarcinile cercetării, sunt determinate suportul teoretico-metodologic al lucrării, noutatea științifică și valoarea ei practică.
Capitolul I. Abordarea teoretica a resurselor creditare ale bancii – cuprinde o cercetare a conceptului de calitate a portofoliului de credite și a dimensiunii conceptuale a resurselor de cerditare, analiza modalităților de gestiune cât și particularitățile pe care le prezintă în condiții actuale prin prisma restricțiilor aplicate de BNM. De asemenea în cadrul capitolului s-a realizat o enumerare a indicatorilor ce ne permit să apreciem calitatea portofoliului de credite și semnificația fiecăruia în parte.
Capitolul II. Abordarea practica a gestiunii resurselor creditare a băncii – prezintă analiza portofoliului de credite al băncii BC “Moldindconbank” S.A. din punct de vedere structural și în dinamică prin prisma cercetării evoluției pricipalilor indicatori ai calității portofoliului de credite. Capitolul de asemenea include un studiu ce privește impactul creditelor neperformante asupra calitatii portofoliului de credite, precum și evaluarea impactului efectelor acesteia asupra performanței băncii și calității creditelor.
În capitolul III. Tendințe de gestiune eficientă a resurselor de creditare ale băncii – înglobează cercetarea procesului de gestiune a portofoliului de credite în diferite state ale lumii și impactul crizei financiare mondiale asupra calității acestuia, iar la finele capitolului se trasează direcții de acțiune privind elaborarea unei gestiuni eficiente de creditare.
Încheierea generalizează rezultatele obținute pe parcursul cercetării și evidențiază măsurile ce pot fi luate de către conducerea BC „Moldindconbank” S.A. în vederea reducerii gradului de expunere la riscul de credit.
Bibliografia întruchipează totalitatea normelor legislative, surselor științifice, a celor statistice și de date, care în ansamblu formează o listă de titluri utilizate în elaborarea tezei.
În Anexă sunt reprezentate informații financiar-economice care au fost folosite pentru desfășurarea temei respective.
Capitolul I. Abordarea teoretică a resurselor creditare ale băncii
. Identificarea resurselor creditare ale băncii
Băncile comerciale sau de depozit au o activitate diversificată, desfășurând o gamă largă de operațiuni bancare, pe care le modifică și le adoptă în funcție de cerințele pieței și de propria strategie. Cu toate acestea operațiunile de bază sunt reprezentate de constituirea depozitelor bancare și utilizarea lor în scopul acordării de credite clienților săi. Pentru a analiza operațiunile băncii (delimitate în operațiuni de activ, operațiuni de pasiv și operațiuni desfășurate în afara bilanțului) este necesară cunoașterea structurii bilanțului bancar care reflectă, în pasiv, constituirea resurselor, iar în activ utilizarea acestora.
Pentru a putea exista ca entitate juridică, orice societate bancară are mai întâi nevoie de dotarea cu capitaluri de către acționari și apoi de retragerea de pe piață de resurse disponibile.
Volumul operațiunilor active ale unei bănci (credite, plasamente pe piața interbancară, titluri de stat, alte active), structura activelor și maturitatea lor (pe termen lung sau pe termen scurt) sunt determinate de volumul, structura și maturitatea resurselor atrase de bancă (operațiuni pasive).
Operațiunile pasive sunt destinate constituirii resurselor băncilor. Resursele sunt de două feluri: resurse proprii și resurse atrase.
Aceste operațiuni se evidențiază în pasivul bilanțier sub forma următoarelor posturi: capitalul propriu; depozite bancare la vedere și la termen; împrumuturi de la Banca Centrală și de la alte instituții.
Economia de piață presupune în mod necesar existența unui sistem bancar care să asigure mobilizarea tuturor disponibilitaților monetare ale economiei si orientarea lor temporară în desfașurarea de activitați economice eficiente.
Prin activitatea desfașurată de bănci, de colectare de resurse concomitent cu plasarea acestora spre unitațile care resimt nevoi temporare suplimentare, acestea îndeplinesc un rol important de intermediere bancară. În acest sens, creditul devine instrument activ în stimularea dezvoltării economiei, prin intermediul lui încurajându-se acțiunea anumitor fenomene, în funcție de obiectivele urmărite a se realiza.
Creditul este indispensabil economiei, de aceea modul de acordare a acestuia are o importanță majoră, aici intervenind funcția băncii de analist financiar pentru a orienta resursele spre cele mai eficiente plasamente.
Indiferent de modul în care s-a născut și a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb. Etimologic, creditul își are originea în cuvântul latin “creditum – credere”, care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existența unei operațiuni de împrumut – încredere.
Pe masura ce societatea se dezvoltă, acest concept încorporeaza tot mai multe trăsături și atribute; așa se și explică faptul că el este considerat când capital, când bani, când finanțe. Alți gânditori afirmă că el (creditul) reprezintă circulația capitalului de împrumut. Aceste neconcordanțe își au originea și în faptul că nu există un mod unitar de gândire în ceea ce privește geneza creditului și nici a surselor de formare. După unii, apariția de capitaluri temporar libere s-ar datora modului cum circulă, se uzează și se recuperează fondurile (capitalurile) fixe; alții întrevad unele nesincronizări între producție și circulație, între aprovizionare și producție, chiar plata salariilor la intervale diferite colaborată cu depunerile în conturile bancare ale disponibilităților pe care le dețin diferiți agenți economici, populația formează una din sursele resurselor creditare.
Din punct de vedere al gestiunii bancare, produsele (creditele) angajează capitalurile băncilor și fondurile atrase care se avansează sub formă de împrumuturi, în timp ce serviciile (plățile interbancare) transferă fondurile clientelei de la un partener la altul. Raporturile juridice care se crează între bancă și client plasează banca, în cazul produselor (creditelor), în poziția de creditor și clientul de debitor, iar al depozitelor, clientul devine creditor (pentru depozitele pe care le deține la bancă) și banca debitor; în ce privește serviciile, banca este în poziția de creditor și clientul de debitor. Aceste raporturi în care clientul poate fi în unele cazuri creditor, iar în altele debitor sunt destul de complexe și sunt specifice numai sistemului bancar.
În cele din urmă, reiese că resursele creditare ale băncii au unele particularități care se diferențiază astfel:
– sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerințe indispensabile societății, facilitând circulația bunurilor materiale;
– sunt condiționate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiții de funcționare, risc, garantare etc;
– produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plățile interbancare) asigura transferurile monetare între participanții la tranzacții;
– produsele și servicile se valorifică prin rețeua proprie de unități bancare și nu se pot redistribui, închiria;
– produsele și serviciile se valorifică numai clientelei care are relații cu banca (au conturi deschise la bancă).
Resursele proprii sunt constituite din capitalul subscris de acționari și beneficiile distribuite și înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc. Ca orice societate, o bancă posedă un capital propriu. Dar acest capital este neînsemnat în raport cu cifra de afaceri și constituie mai mult o garanție față de deponenți.
Rezervele sunt formate din prelevări în urma beneficiilor anuale și care reprezintă fonduri de garanție. Rezervele sunt folosite în operațiuni sigure cu scopul de a fi sustrase riscurile și de a fi ușor transformate în lichidități. Băncile ar putea, fără îndoială, să crească fondurile prin emiterea de obligațiuni în public. Emiterea de obligațiuni ar crește însă sarcinile de plăți anuale prin achitarea dobânzilor aferente, reducând astfel suma sub forma dividendelor.
În orice caz marimea capitalului băncii pe o astfel de cale nu ar crește în mod sensibil posibilitățile acesteia de acțiune. Capitalul propriu – o parte necesară a resurselor financiare a oricărei întreprinderi. Formarea capitalului prezintă o etapă obligatorie, care precedează începutul activității băncii. În același timp funcția, rolul și mărimea capitalului propriu al băncii au o importanță majoră în comparație cu alte domenii de antreprenoriat. Așa cum pe contul capitalului propriu băncile acoperă aproximativ 10% din necesitățile totale de resurse, pe când corporațiile nefinanciare, raportul acesta constituie 40-55% (în unele domenii și mai mare). Aceasta este strâns legată cu un șir de conjuncturi.
În primul rând băncile prin rolul său de intermediar pe piața financiară atrag sume mari de capital străin în formă de depozite de la populație, întreprinderi și instituții guvernamentale. Tot odată ele asigură o dirijare efectivă și păstrarea acestor rezerve.
Într-al doilea rând, sistemul guvernamental de asigurare a depozitelor, introdus în SUA în anii '30, esențial a micșorat riscul de retragere în masă a depozitelor și a permis băncilor de a micșora resursele proprii, necesar pentru asigurarea lichidității.
În sfârșit, în al treilea rând, activele bancare, prezentate sub diferite aspecte de obligațiuni financiare, de regulă, au o lichiditate mai înaltă și sunt mai repede realizate pe piață, decât activele companiilor nefinanciare. Aceasta permite băncilor posibilitatea de o mobilizare mai rapidă a resurselor bănești și efectiv micșorează necesitatea lor de capital propriu.
Mărimea resurselor proprii ale băncii depinde de caracterul operațiunilor active efectuate de ea. Orientarea activității băncii spre operațiunile cu un grad înalt de risc necesită o mărire a resurselor proprii a acestor bănci. Resursele proprii necesare băncii și mărimea acestor depinde și de nivelul de dezvoltare a pieții resurselor de creditare, precum și de politica creditară promovată.
Dacă banca este formată ca o societate cu raspundere limitată, ea posedă capital statutar divizat în părți, mărimea cărora se determină prin documentele de formare a băncii, în același timp participanții băncii sunt răspunzători în conformitate cu mărimea părții sale. La formarea băncii capitalul statutar poate fi format doar pe mijloace banești a activelor materiale.
Băncile comerciale organizate ca societăți pe acțiuni, pentru majorarea capitalului statutar pot emite un număr mai mare de acțiuni. Pentru atragerea resurselor suplimentare la așa tip de bănci li se permite de a emite obligațiuni. Băncile organizate după tipul societății cu răspundere limitată își pot majora capitalul statutar prin atragerea altor participanți care vor introduce partea lor în capitalul statutar, ori prin majorarea părții fiecăruia din participanții precedenți.
Fondul de rezervă a băncilor este destinat pentru acoperirea pierderilor de la operațiunile active în același timp fiind utilizate pentru plata dividendelor la acțiunile privilegiate și procentelor pentru obligațiunile băncii în cazul când nu se ajung lichidități. Fondul de rezervă se formează pe contul venitului care îl are banca. Nu mai puțin de 5% de la venitul curat sunt destinate fondului de rezervă. În rând cu fondurile de rezervă băncile formează fonduri pentru dezvoltarea socială a însăși băncii.
Dezvoltarea rapidă a activității bancare, prin creștrea depozitelor bancare, trebuie să ia în considerare factorii care influențează această creștere, unii care pot fi controlați de bancă (promovarea, serviciile, dobânzile), alții necontrolați, de natură economică.
Resursele atrase pot fi grupate, în funcție de caracteristica funcțională în două categorii:
a) resurse depozit sunt resurse atrase și existente funcțional în portofoliul băncii sub forma:
– conturilor de disponibilități, resursa cea mai ieftină, prin care se derulează toate încasările și plățile clienților. Aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată, pentru atragerea clienților, în deosebi a celor mari, banca trebuind să reducă comisioanele și să crească calitatea serviciilor oferite;
– depozitelor (conturi) de economii la vedere, care au un grad mare de lichiditate, banca oferind dobânzi mici, aceste resurse având însă grad mare de volatilitate, adesea băncile restricționând operațiunile cu aceste conturi;
– depozitelor la termen, bonificate la dobânda pieții, diferențiat în funcție de perioada de maturizare. Un instrument specific al acestei resurse îl reprezintă certificatele de depozit.
Depozitele pot fi delimitate și în funcție de subiecții (clienții) băncii în două categorii:
– depozite cu amănuntul, cu persoanele fizice, care îmbracă toate cele trei forme prezentate mai sus;
– depozite cu ridicata, instituționale, cu peroane juridice, care pot fi guvernul sau administrațiile locale, agenții economici industriali, comerciali etc. și instituțiile financiare (bancare și nebancare);
b) resurse nondepozit sunt procurate de bancă în situații dificile, disfuncționale și pot căpăta urmatoarele forme:
– împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanțare), precum credite de licitație, credite structurale, credite lombard (overdraft) etc.;
– împrumuturi pe piața interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul unei crize acute de lichidități;
– vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligațiunilor guvernamentale sau a altor hârtii de valoare din portofoliul băncii.
Operațiunile active sunt operațiunile de folosire a resurselor și se referă la: operațiuni de trezorerie (operațiuni cu numerar, depozite constituite la banca centrală și la alte bănci, conturi de corespondent, credite de trezorerie acordate băncilor), operațiuni cu clientela (credite curente de toate tipurile, credite restante, creanțe atașate, operațiuni cu titluri, operațiuni cu active imobilizate (corporale).
Operațiunile cu numerar care reprezintă incasările și plățile în numerar, în lei și valută, efectuate la cererea clienților. Excedentul sau deficitul de numerar în moneda locală se tratează cu banca centrală, iar valuta cu băncile din străinătate, în special din Elveția.
Creditele neguvernamentale (acordate clientelei) reprezintă portofoliul cel mai important de active pentru o bancă comercială și în același timp forma principală de folosire a resurselor. În structură, creditele pentru trezorerie sunt cele mai solicitate și reprezintă peste 50% din creditele neguvernamentale. Activitatea de creditare aduce cele mai importante venituri băncilor din dobânzi, comisioane și alte speze bancare, precum și din serviciile bancare de cont curent, operațiuni cu numerar, carduri și alte servicii (garanții, evaluări etc).
Creditele guvernamentale (titluri de valori) se acordă de bănci in baza bonurilor de tezaur sau a obligațiunilor emise de entitățile guvernamentale care sunt purtătoare de dobândă. Acestea sunt pe termen mijlociu și se pot valorifica pe piața secundară pentru obținerea de lichidități.
Calitatea activelor reflectă riscul potențial al creditelor, al investițiilor și al altor active, precum și al tranzacțiilor extrabilanțiere. Evaluarea calității activelor trebuie analizată și în funcție de gradul de provizionare al acestora. De asemenea, este necesar să se ia în calcul toate celelalte riscuri care pot afecta valorificarea activelor băncii, incluzând riscurile de exploatare, de piață, de reputație, strategie și altele. Capacitatea managementului este reflectată de masura în care reușește să identifice, să urmărească și să controleze aceste riscuri.
Evaluarea costului resurselor îi permit băncii să compare prețul diferitelor categorii de resurse și să se asigure că activele au un preț ridicat, care-i permit să-și acopere costurile și să ofere acționarilor un câștig cât mai mare.
Toate băncile folosesc un cost intern propriu, care servește ca rată de bază la stabilirea prețului activelor. Aceste evaluări permit băncilor să ajusteze, ori de câte ori se impune, ratele activelor pentru a-și proteja profitul.
Metoda aplicată în bănci pentru determinarea costului resurselor are la baza metoda costului marginal al resurselor. După cum se știe, resursele băncii sunt constituite din capitalul propriu și resurse atrase, deci este necesar să se facă o delimitare în conținutul costului marginal al resurselor băncii.
Băncile care activează pe teritoriul Republicii Moldova, pentru asigurarea unor standarde unice, urmează să efectueze operațiunile de creditare în conformitate cu actele normative emise de BNM. Pot fi menționate următoarele norme bancare ce reglementează activitatea de creditare a băncilor comerciale (toate fiind utilizate luându-se în considerare modificările ulterioare până în prezent):
– Regulamentul cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova nr. 153 din 25.12.1997. În: Monitoul Oficial al R. Moldova, nr.8/24 din 30.01.1998;
– Regulamentul cu privire la clasificarea creditelor și formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc) nr. 164 din 22.06.1998. Publicat: 24.09.1998 în Monitorul Oficial Nr. 87-89;
– Regulamentul cu privire la creditele expirate nr. 130 din 15.05.1998. Publicat: 24.09.1998 în Monitorul Oficial Nr. 87-89;
– Regulamentul cu privire la creditele “mari„ nr. 3/09 din 15.12.1995. Publicat: 14.12.1995 în Monitorul Oficial Nr. 70;
– Regulamentul cu privire la acordarea de către băncile comerciale a creditelor de consorțiu din 3.02.1995. Publicat: 14.07.1995 în Monitorul Oficial Nr. 038;
– Regulamentul cu privire la acordarea creditelor persoanelor afiliate nr. 1/09 din 10.11.1995. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.67/27 din 30.11.1995;
– Regulamentul cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcționarilor lor nr. 33/09-01 din 18.09.1996. Publicat: 03.10.1996 în Monitorul Oficial Nr. 64 art Nr: 81;
– Instrucțiunea privind ordinea acordării creditelor în valută străină nr. 8/1001 din 12.02.1997. Publicat: 13.02.1997 în Monitorul Oficial Nr. 10-11 art Nr: 18, ș.a.
În conformitate cu actele normative bancare și cu obiectivele principale de activitate a băncii, fiecare bancă comercială elaborează politica de creditare ce trebuie să fie orientată spre protejarea activelor, obținerea profitului, îmbunătățirea stării economice a debitorilor, concomitent luându-se în considerare securitatea depozitelor clienților. Politica și procedeele de creditare se vor conține în instrucțiunile de politică generală a băncii și în instrucțiunile specifice, aprobate de consiliul băncii.
Politica de credit poate fi privată sub 2 aspecte:
– La nivel macroeconomic ea reprezintă politica promovată de banca comercială într-o țară care urmărește asigurarea unui echilibru economic prin intermediul creditului și a instrumentelor specifice lui. La modelul general stabilirea direcțiilor prioritare de creditare, formele creditelor specifice pentru o țară dată, în acest context promovarea politicii de creditare banca la modul paticular formându-și politica de credit individuală.
– Sub aspect microeconomic politica de credit reprezintă strategia și tactica băncii în domeniul formării și gestionării portofoliilor sale de credit.
Politica de credit reprezintă un element din strategia generală de dezvoltare a băncii. Ea cuprinde elemente esențiale cu privire la tipurile de credit acordate de banca dată, modul de selectare a acestor credite și gestiunea lor în scopul asigurării profitabilității și stabilității băncii.
Ea trebuie să urmărească:
– plasarea resurselor de care dispune banca în condiții de rentabilitate maximă;
– selectarea cu obiectivitate a cererilor de creditare astfel încât să fie onorate toate cererile justificate din punct de vedere economic;
– actualizarea permanentă a conținutului său.
Banca va elabora instrucțiunile privind politica generală de creditare a băncii, care vor cuprinde următoarele: structura organizatorică, autoritățile de creditare, strategia de afaceri și marketing, tipurile de credite, limitele generale de creditare, activitatea de creditare la nivel de filială, gajul considerat acceptabil și suficient, modul de acordare și de rambursare a creditelor, principiile stabilirii mărimei ratei dobânzii, distribuirea și diversificarea pe ramuri a portofoliului de credite, revizuirea și controlul portofoliului de credite etc.
De asemenea, banca va elabora și instrucțiuni specifice detaliate despre politica și procedeele pentru fiecare tip de credit în parte, care vor conține: procedeele interne de evaluare a credibilității debitorului, dirijarea și verificarea riscului, garanțiile necesare, limitele de acordare a creditului, stabilirea prețului, autorizările, creditele problematice și recuperarea lor, formarea rezervelor, descrierea metodelor analitice de evaluare a credibilității clienților etc.
Deși împuternicirile de aprobare a creditelor pot fi delegate, consiliul rămâne responsabil de calitatea creditelor băncii. Politica de creditare a băncii trebuie să stabilească clar cine în bancă deține autoritatea pentru fiecare tip de credit acordat de bancă și pentru toate nivelurile de luare a deciziilor de bancă. Pentru băncile cu un număr mare de filiale, politica trebuie să clarifice dreptul personalului filialei de a participa la serviciul de creditare al băncii și de a impune restricții asupra activităților lor și de a asigura o supraveghere respectivă a lucrului lor inclusiv controlul intern bine determinat și serviciul de audit intern. Regulamentul BNM cere ca creditele să fie aprobate numai cu condiția aprobării lor de un comitet de creditare special care constă dintr-un număr impar de persoane nu mai mic de trei. Majoritatea băncilor trebuie să aibă mai mult de un nivel de autorități la aprobarea creditelor. De exemplu, anumite tipuri de credite în limitele sumelor respective și în deplina concordanță cu cerințele băncii de acordare a creditelor pot fi delegate pentru aprobare unui comitet compus din personalul de vârf al departamentului de creditare. Consiliul trebuie să-și rezerve dreptul de aprobare a anumitor tipuri de credite, a anumitor sume ale creditelor, creditelor cu trăsături neobișnuite sau credite care prezintă un risc mai înalt pentru bancă. Consiliul trebuie să-și păstreze dreptul de aprobare a restructurării creditelor problematice. Creditele „mari” și creditele persoanelor afiliate băncii trebuie aprobate preventiv de consiliul băncii în conformitate cu regulamentele BNM.
Factorii care determină structura organizațională a unui departament de credite sunt: produsele si serviciile oferite de bancă, mărimea băncii si dispersia geografică, modul de raportare în departamentul de credite, profilul portofoliului de credite, cultura legată de controlul creditului, sistemul informațional de management.
Tabelul 1.1
SCHEMA ORGANIZĂRII ACTIVITĂȚII DE CREDITARE LA BANCĂ
Sursa: elaborat de autor în baza manualului de crediatre al BC “Moldindindconbank” S.A.
Politica de creditare trebuie să fie punctul cheie în misiunea Comitetului de director de a gestiona portofoliul de credite, de a opera în condiții de expunere controlată la riscul de credit. Cu scopul de a pune în aplicare strategia și politicile de creditare, Comitetul de director determină funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească departamentul de credite (Direcția de credite).
Indicatorii de calcul ai calității portofoliului de credite ale băncii
Principala operațiune bancară este creditarea, creditele situându-se pe primul loc între plasamentele băncilor. Felul in care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influența în mod hotărâtor dezvoltarea economică la nivel local sau național. Pe de altă parte, orice banca își asumă, într-o oarecare măsură riscuri atunci când acordă credite și, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism. În permanență trebuie să existe un echilibru între riscul nerambursării și profitul aferent portofoliului de credite (raportul performanță-risc), ceea ce va certifica existența unui management sănătos prestat de bancă în domeniul creditării clientelei sale și o evoluție corespunzătoare a băncii pe piața bancară națională și internațională.
Creșterea competiției între băncile comerciale, dar și dintre bănci și alte entități care au început să acorde credite sau să asigure finanțări, au determinat importante modificări în politica de credite promovată de bănci, precum și în structura portofoliilor de credite.
Băncile, în general, acordă diferite tipuri de credite pentru diferiți subiecți în diferite scopuri. Pentru cei mai mulți clienți, creditul bancar este prima și principala sursă de finanțare a activității lor. Ca orice tip de investiție, creditul acordat unei companii sau persoane individuale implică pentru bancă asumarea unui risc de a realiza un cîstig. Câștigul băncii îl reprezintă dobînda, comisioanele legate de gestionarea creditului și veniturilor din investițiile efectuate în noi depozite, iar Riscul de credit, prezentat în figura 1.2. înseamnă posibilitatea ca împrumutatul să nu mai ramburseze fondurile luate cu împrumut și dobânzile datorate băncii și poate fi determinat de mulți factori.
Sursa: elaborat de autor în baza manualului “Gestiunea riscurilor bancare” de Cociug, V., Cinic, L. Chișinău: Ed. ASEM, 2008.P6
Figura 1.2. Schema riscului de credit în dependență de riscurile debitorului
O analiză a portofoliului de credite după risc poate oferi o informație despre corectitudinea modelelor de estimare a riscului de credit la etapa de acordare a creditelor. Pentru a estima gradul global de risc de credit (K1), asumat de bancă, se poate calcula coeficientul asigurării contra riscului de credit, prin raportarea fondului de risc, format prin defalcările din cele cinci tipuri de credite clasificate la reducerile pentru pierderi la active și a provizioanelor pentru pierderi la angajamentele condiționale:
K1= (1.1)
Acest coeficient de evidență a riscului de credit poate fi utilizat la evaluarea eficienței politicii de credit a băncii, precum și a mecanismelor de detectare a riscului de credit la etapa conlucrării cu debitorul, la evaluarea mărimii minime a fondului de risc. O tendință pozitivă în gestiunea riscului de credit, la nivel de portofoliu, este diminuarea mărimii acestui coeficient pe parcursul perioadei de analiză a activității bancare. Situarea acestui indicator în limitele de 10-15% va desemna expunerea portofoliului de credite la un grad de risc sporit, între limitele 5-10% se va aprecia la nivelul unui risc acceptabil, iar până la 5% este portofoliu sigur.
Gestionarea riscului global de creditare impune exigențe sporite, care presupun cuantificarea expunerilor băncii la riscul de credit. În acest sens, se folosesc un șir de indicatori grupați în:
– Indicatori de structură;
– Indicatori de dinamică;
– Indicatori de corelare a activelor cu capitalul bancar.
a) Indicatorii de structură exprima structura activelor bancare sau a portofoliului de credite și cuprind: – ponderea activelor riscante în total active:
K2=*100 (1.2)
Acest raport arată politica adoptată de bancă față de corelația risc-rentabilitate, întrucât activele riscante au un grad de profitabilitate sporit. Cu toate aceste volumul activelor ponderate la risc depinde în măsură directă de capitalul băncii, dat fiind faptul că banca e obligată de autoritățile de supraveghere să mențină o rata-limita a suficineței capitalului ponderat la risc.
-ponderea creditelor acordate în total active:
K3= (1.3)
Cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă; prin politica de creditare se poate stabili un plafon al acestei măsuri și/sau praguri de alertă.
– valoarea pierderilor în totalul creditelor acordate:
K4=*100 (1.4)
Valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime servește și ca reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi.
– valoarea creditelor performante în total credite:
K5=*100 (1.5)
Creditele performante sunt creditele din categoriile Standarde si Supravegheate. Creșterea în dinamică a acestui coeficient denotă îmbunătățirea calității portofoliului de credite.
b) Indicatori de dinamică exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare. Aceștia cuprind:
– dinamica fondului de risc exprimă felul în care a evoluat fondul de risc pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite. Dacă acest fond a crescut în dinamică atunci calitatea portofoliul de credite s-a deteriorat și, implicit s-a constituit o imobilizare de resurse financiare sub formă de rezerve care puteau fi plasate eficient în instrumente ale pieții financiare, astfel banca suportă un cost de oportunitate.
– dinamica activelor totale și a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată. Aceasta deoarece se presupune că fiecare instituție bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanțele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică, de ansamblul resurselor băncii și de modul lor de gestiune. O creștere accelerată a valorii reale (în prețuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puțin comparabil cu nivelul de performanță din anii anteriori din cadrul acelorași structuri și folosind aceleași resurse. Pe de altă parte, adecvarea însăși acestor resurse și structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate reprezintă un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacitățile bancare de prelucrare a informației și volumul acesteia. Capacitatea deficitară de prelucrare a informației este un factor de risc căci sunt (ne)șanse mai mari de strecurare a unor erori (în cadrul unor proceduri clasice de tratament).
c) Indicatori relativi sunt importanți de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acestei expuneri:
K6= *100 (1.6)
Profitul net este sursa principală de finanțare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinație. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar.
K7= (1.7)
Acest raport trebuie să fie supraunitar pentru a aprecia o filozofie managerială prudentă.
Ion Nițu accentuează doi indicatori de referință pentru estimarea riscului de creditare pe baza activelor de calitate slabă:
volumul creditelor expirate/total credite:
K8=*100 (1.8)
Activele se consideră de calitate slabă dacă ponderea creditelor expirate în total portofoliu de credite constituie cel puțin 20%.
Creditele expirate și în stare de neacumulare a dobanzii sunt:
– creditele dubioase si compromise;
– creditele cu termenul expirat de 90 zile și mai mult;
– creditele cu achitarea la vedere, la care a fost expirată prima plată a dobânzii;
– creditele rambursate prin plați parțiale egale, la care a fost expirată rata de
amortizare a creditului.
– volumul creditelor neperformante în total credite:
K9=*100 (1.9)
Se înțelege ca fiind neperformant un credit constând în sume de bani acordate de bancă cu titlu de împrumut care nu au fost rambursate și a căror rambursare pe viitor este îndoielnică.
Același autor oferă și indicatorii potențiali de măsurare a riscului care pot semnala neregularități, respectiv:
– concentrarea geografică și pe sectoare economice a creditelor;
– ritmul accelerat de creștere a volumului de credite;
– rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite.
Nivelul necorespunzător al unuia dintre aceștia constituie în sine un barometru al viitoarelor probleme creditare.
Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite și evoluția acestuia. Lista indicatorilor de evaluare a riscului de creditare se poate extinde și uneori chiar trebuie extinsă pentru a reuși în tentativa de asigurare contra acestui risc.
Un aspect important al gestiunii riscului de credit global este orientarea spre două
principii clasice:
– diviziunea riscurilor, care urmărește minimizarea riscului global prin evitarea concentrării portofoliului de credite și diversificarea acestuia.
– limitarea riscurilor care are un caracter normativ (norme ale autorităților bancare) și autonormativ (norme interne) .
Caracterul normativ al limitării riscurilor este instituit de către Banca Națională a Moldovei în vederea prevenirii și evitării insolvabilității. În acest fel, în țară, normele de funcționare bancară promovează protejarea deponenților prin impunerea unor reguli menite să pareze efectele de insolvabilitate. Acestea re referă la :
– suficiența capitalului: >16%;
– expunerile mari. Expunerea “mare” constituie expunerea netă față de o persoană sau un grup de persoane acționând în comun, alcătuind zece la sută sau mai mult din capitalul normativ total al băncii.
Suma tuturor expunerilor “mari” nu trebuie să depășească mai mult de cinci ori capitalul normativ total. Expunerea netă asumată de bancă față de o persoană sau un grup de persoane acționând în comun nu trebuie să depășească 15% din capitalul normativ total al băncii.
– Împrumuturi persoanelor aflate în relații speciale cu bancă:
Expunerea totală a băncii față de o persoană afiliată și/sau un grup de persoane acționând în comun cu persoana afiliată băncii nu trebuie să depășească 10% (zece procente) din capitalul normativ total al băncii.
Celorlalți funcționari ai băncii:
a) pentru necesități primordiale – suma totală a creditelor contractate nu poate depăși limita maximă de 10 (zece) salarii tarifare
b) pentru investiții imobiliare – suma totală a creditelor contractate nu poate depăși limita maximă de 100 (o sută) salarii tarifare (de funcție).
Analiza modalitatilor de gestiune a resurselor de creditare
Băncile, prin ampla lor implicare în viața economică și socială, constituie un element structural deosebit în viața societății, a cărei bună organizare și permanentă și eficientă funcționare, condiționează întreaga viață economică.
Buna organizare și funcționare a băncilor, nu poate fi lăsată liber ci trebuie gestionată în condiții de înaltă eficiență și ordine, deci reglementat. În acest sens, pentru protejarea intereselor deponenților și asigurării funcționării nestânjenite a comerțului de bancă, s-au stabilit, treptat, în întreaga lume, norme legale sau reglementări, consimțite de bănci, în ansamblul lor, care supun activitatea bancară unor îngrădiri ferme. Utilitatea acestor reglementări în gestiunea eficientă a unei bănci, îi acordă acesteia un caracter de protecție profesională și reflectă că buna funcționare a băncilor, stabilitatea și siguranța acestora este primordial, un deziderat comun al băncilor înseși, o premiză a îndeplinirii rolului lor social, implicit a realizării de profituri înalte.
Raporturile de creditare cu entitățile economice și persoanele fizice se desfășoară, îndeosebi, de către băncile comerciale, ca verigă importantă a sistemului bancar dintr-o țară. Ca instituții financiare specializate, băncile comerciale desfășoară activități atât de atragerea de resurse monetare temporar disponibile, și plasarea lor, îndeosebi sub forma de credite agenților economici și persoanelor fizice, cât și de efectuare de transferuri monetare (monedă scripturală sau monedă primară) între titularii de cont. Băncile comerciale și-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor firmelor și pentru a face față cerințelor dezvoltării acestora, funcție de profilul lor și posibilităților de creditare. În evoluție, s-a produs o apropiere, respectiv o diminuare a deosebirilor între produsele și serviciile băncilor comerciale și ale băncilor de economii și băncilor de afaceri.
În întreaga activitate de creditare, băncile respectă întocmai prevederile legale cu privire la activitatea bancară și reglementările emise de banca centrală, care are atribuții de reglementare și supraveghere în domeniile monetar, de credit, valutar și de plăți. La baza acestor reglementări stau o seamă de principii și reguli generale privind operațiile de creditare.
Operațiunile de creditare au la bază prudența bancară, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară. Aceasta presupune, ca întreaga activitate de creditare trebuie să se bazeze, în primul rând, pe analiza viabilității și realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor și comisioanelor. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor, atât cele din perioadele expirate cât și din cele prognozate.
În același timp, analiza și acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere, în mod obligatoriu, și influența factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienți, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfășurării afacerilor și rambursării creditelor.
Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite, poate obține profit suplimentar, cât și pentru clienți, care, pe seama creditelor pot să-și dezvolte afacerile, să obțină profit și, pe această bază, să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile.
Subiecții raportului de credite, sunt părțile care intervin în raport de credit, respectiv creditorul care acordă împrumutul, și debitorul, cel care primește sau altfel spus, se îndatorează.
Din analiza naturii participanților la procesul de creditare, reținem trei categorii principale: firmele sau agenții economici; statul; persoanele fizice.
Preponderent în calitate de debitori se afirmă firmele sau agenții economici, care angajează cea mai mare parte a creditelor de la bănci. Pentru angajarea de credite acestea trebuie să îndeplinească cumulativ, în principal, următoarele condiții:
a) sunt constituite potrivit legii;
b) posedă capital social vărsat potrivit statutului propriu;
c) desfășoară activități legale și eficiente potrivit actului de înființare și statutului de funcționare;
d) îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;
e) din analiza fluxurilor de lichiditate rezultă că există posibilități reale de rambursare la scadență a ratelor din credit și plata dobânzilor aferente;
f) să prezinte garanții materiale și morale pentru utilizarea cu eficiență și potrivit destinației, rambursarea integrală la scadență a creditului și achitarea dobânzilor aferente;
g) prezintă situația angajamentelor din conturile deschise la alte societăți bancare și a garanțiilor aferente;
h) acceptă clauzele din înscrisurile de credit (acorduri, contracte, etc.)
În ce privește persoanele fizice, condițiile ce trebuie să le îndeplinească pentru a putea beneficia de credite, sunt:
a) realizează venituri certe și cu caracter permanent, pe perioada de obținere a creditului;
b) constituie și utilizează surse proprii de finanțare;
c) garantează rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care le realizează, precum și cu garanții reale;
d) nu înregistrează debite sau alte obligații neachitate la scadență către bancă și terți la data solicitării împrumutului.
În țările dezvoltate se afirmă ca debitori și statul, care, se împrumută îndeosebi pentru acoperirea deficitului bugetar. Este de reținut că, subiectele creditului pot să apară în dubla postură în cadrul raporturilor de credit, ca debitori, dar și creditori. În postura de creditori apar îndeosebi firmele sau agenții economici, care, manevrează importante disponibilități monetare ce pot temporar să fie nefolosite și plasate în depozite la bănci sau alte instituții financiare și de credite ce constituie resurse de creditare.
Angajamentul de restituire (promisiunea de rambursare) a sumelor angajate sub formă de împrumut, ca element esențial al raportului de credite, implică riscuri și ca urmare necesită garanții din partea debitorului.
După aprobarea unui credit, banca declanșează un sistem de proceduri și tehnici de supraveghere în utilizarea, dar mai ales în respectarea angajamentului de restituire a creditului. Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz utilizarea de către client a creditului aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condițiile contractului (acordului) de credit privind destinația, utilizarea, garanțiile, termenele, furnizarea de date nereale etc., sau în cazul în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigură condiții de garanție și rambursare.
Cele mai importante din riscurile ce pot apare în raporturile de credit sunt: riscul de credit și riscul de lichidități. Mai sunt de menționat: riscul contribuției la portofoliu; riscul operațiunilor; riscul de fraudă; riscul de sindicalizare.
Riscul de credit (rambursare) este o consecință a apariției unor întârzieri sau neplăți integrale a ratelor la împrumutul angajat, ca urmare a dificultăților ce le întâmpină debitorul, precum și a unor conjuncturi sau dificultăților sectoriale.
Evitarea acestui tip de risc obligă băncile la analize temeinice și multilaterale asupra debitorului (bonitate, lichiditate, rentabilitate, competența umană, conjuncturi economice și financiare interne și externe, etc.), dar și la asigurarea unor garanții adecvate.
Băncile acționează în cazul unor credite de volume mai mari sau clienți mai puțin cunoscuți, prin împărțirea riscului cu alte bănci sau instituții financiare și de credit.
Organizarea activității de creditare are în vedere în principiu o descentralizare a proceselor de analiză, evaluare, acordare și urmărire a rambursării creditelor, în condițiile respectării normelor interne în domeniu și, de asemenea, în condițiile stabilirii unor plafoane de creditare la diversele niveluri organizatorice ale băncii.
În principiu operațiunile de creditare dintr-o bancă trebuie să acopere întreaga gamă de operațiuni aferente acestei activități.În general băncile organizează activitatea de creditare pe principiul dublei subordonări, față de un departament din centrala băncii.
De asemenea, reglementările legale actuale obligă băncile să constituie comitete de creditare care să analizeze cererile de creditare și să acorde în urma evaluărilor sumele solicitate de clienții băncii.În acest fel, decizia de creditare se poate lua în condiții de obiectivitate și banca în consecință mai protejată împotriva eventualelor pierderi cauzate de nerambursarea creditului.
Astfel pentru obținerea obiectivelor principale de activitate ale băncii, fiecare bancă comercială elaborează politica de creditare ce trebuie să fie orientată spre protejarea activelor, obținerea profitului, îmbunătățirea stării economice a debitorului, concomitent luîndu-se în considerare securitatea depozitelor clienților. Politica și procedeele de creditare se vor conține în instrucțiunile de politică generală a băncii și în instrucțiunile specifice, aprobate de consiliul băncii.
Banca va elabora instrucțiunile privind politica generală de creditare a băncii, care va cuprindere următoarele: structura organizatorică, autoritățile de creditare, strategia de afaceri și marketing, tipurile de credite, limitele generale de creditare, activitatea de creditare la nivel de filială, gajul considerat acceptabil și suficient, modul de acordare și de rambursare a creditelor, principiile stabilirii mărimii ratei dobînzii, distribuirea și diversificarea pe ramuri a portofoliului de credit, revizuirea și controlul portofoliului de credite.
De asemenea banca va elabora și instrucțiuni specifice detaliate despre politica și procedeele pentru fiecare tip de credit în parte, care vor conține: procedeele internede evaluare a creditabilității debitorului, dirijarea și verificarea riscului, garanțiile necesare, limitele de acordare a creditului, stabilirea prețului, autorizările, creditele problematice și recuperarea lor, formarea rezervelor, descrierea metodelor analitice de evaluare a credibilității clienților.
În descrierea creditabilității clientului se iau în considerare următoarele elemente:
1). lichiditatea, care reprezintă posibilitatea agenților economici de a-și mobiliza rapid activele de care dispun și de a le transforma rapid în mijloace bănești menite să-și onoreze obligațiunile. Analiza lichidității bilanțului se efectuează prin compararea mijloacelor active grupate după gradul de lichiditate și repartizate în ordinea descreșterii lichidității cu obligațiile din pasivul bilanțului, grupate conform termenului de achitare.
2). solvabilitatea, care reprezintă gradul în care capitalul propriu asigură acoperirea creditelor pe termen scurt sau lung sau capacitatea agentului economic de a-și onora obligațiile asumate față de terți cu ajutorul activelor proprii.
3). profitabilitatea este un indicator de echilibru care indică volumul profitului întreprinderii raportat la diferite elemente ca nivelul activelor, nivelul vînzărilor.
4). activitatea de afacere, în care se compară vînzările unei întreprinderi cu totalul activelor sale și cu principalele tipuri de activitate: creanțe, stocuri.
Prin determinarea rezultatelor indicatorilor de bonitate, banca poate pune în evidență situația financiară a agentului economic marcată prin punctele tari și punctele slabe, ceea ce va face ca decizia de creditare să fie bine argumentată. Sistemul de evaluare a rezultatelor financiare este determinată de fiecare bancă în parte, în funcție de factorii politicii de creditare a băncii.
Fiecare bancă va elabora regulamente interne în care se vor descrie funcțiile organizatorice și ale personalului implicit în activitatea de creditare, reflectînd clar obligațiunile și responsabilitățile acestora.
Activitatea structurilor organizatorice de creditare trebuie orientată în următoarele direcții de bază: procedura depunerii cererii, analiza credibilității clientului, revizuirea și analiza sistematică a calității portofoliului de credite.
În cadrul desfășurării activității de creditare, portofoliul de credite poate fi influențat de o multitudine de factori, dintre care se evidențiază:
– Legislația în vigoare;
– Politica de creditară a băncii;
– Resursele disponibile pentru formarea portofoliului creditar;
– Analiza portofoliului creditar și rezolvarea situație cu creditele problematice în caz de necesitate.
La baza derulării operațiunilor de creditare stau un șir de principii. Nerespectarea acestora ar duce la majorarea riscului de credit al băncii. Principiile esențiale a politicii de creditare în procesul de acordare a creditelor, respectiv avem:
Prudența bancară ca principiu fundamental ce trebuie să caracterizeze întreaga activitate a unei banci;
Credibilitatea împrumutanților, care reprezintă suportul moral și elementul psihologic esențial fără de care creditorul nu poate exista. Credibilitatea presupune cunoașterea clientului printr-o permanentă activitate de informare și documentare cu scopul de a acumula informația necesară privind aspectele concrete ale activității acestuia. Toate operațiunile de credit și de garanție se consemnează în documente contractuale. Pe parcursul derulării creditului în scopul minimizării riscului de nerambursare banca va monitoriza activitatea creditorului;
Planificarea creditelor reprezintă planificarea surselor bănești din care banca va acorda credite, dar totodată și planificarea clasificării portofoliului de credit conform diverselor destinații;
Rambursarea și achitarea creditului, creditele acordate trebuie să fie avantajoase atît pentru bancă, cât și pentru debitori, drept care debitorul va avea posibilitate să-și lărgească afacerea, dar și să ramburseze creditul și să achite dobânzile în termenii stabiliți. Dobânzile și comisioanele bancare sunt negociabile și se înscriu în contractele de credit;
Asigurarea creditului, creditele se acordă pe bază de garanții, consemnate în contractele de credit și în contractele de garanții imobiliare/mobiliare/cesiune de creanță/fidejusiune. Garanția trebuie să acopere datoria maximă a clientului către bancă, formată din credite, dobânzi și comisioane.
Respectarea acestor principii în procesul de acodare a creditului permite menținerea unei performanțe ridicate a activității de creditare:
– Banca își permite păstrarea în siguranță a depozitelor bancare;
– Se atestă o creștere a profitului băncii prin reducerea proporției de credite problematice în portofoliul de creditare al băncii;
– Se asigură dezvoltarea economico-financiară de ansamblu a clientului;
– Se stabilesc influiențe pozitive la nivel macroeconomic;
– Se menține o performanță sporită a activității de creditare, care se asigură prin:
– selectarea cu atenție a clienților din sectoarele de piață determinate;
– acordarea de credite bazată pe o analiză economico-financiară minuțioasă și corectă a debitorului;
– întocmirea actelor bilaterale de ordin juridic pentru a asigura derularea rambursării creditelor;
– urmărirea periodică și riguroasă a derulării;
– constituirea unor garanții;
– Activitatea de recuperare a creditelor neperformante trebuie să comporte un caracter flexibil și să păstreze imaginea intactă și prestigiul băncii.
În cadrul reglementării politicii de creditare un rol esențial îl joacă totalitatea restricțiilor înaintate de B.N.M băncilor comerciale cu privire la acordarea creditelor mari persoanelor fizice și persoanelor juridice, restricții privind limitele la credite acordate pentru persoane afiliate, restricții cu privire la creditele acordate funcționarilor băncii.
Restricțiile înaintate de BNM băncilor comerciale cu privire la acordarea creditelor mari persoanelor fizice și persoanelor juridice
– datoria netă acordate de băncile comerciale la credite unor persoane nu trebuie să depășească 25% din capitalul normativ total al băncii;
– suma datoriilor netela creditele acordate pentru zece persoane care au cale mai mari credite nu trebuie să depășească 50% din portofoliul total al creditelor băncii;
– valoarea tuturor creditelor mari nu trebuie să depășească mai mult de 5 ori capitalul normativ total;
– creditele mari trebuie să fie adoptate preliminar de către majoritatea membrilor consiliului băncii;
Restricții privind limitele la credite acordate pentru persoane afiliate:
– suma totală a creditelor acordate unei persoane sau unui grup de persoane care acționează împreună cu persoana filiată nu trebuie să depășească 20% față de capitalul normativ total.
– suma totală a creditelor acordate persoanelor afiliate nu trebuie să depășească mărimea capitalului de gradul I.
Orice acord cu o persoană afiliată trebuie să fie acceptată preliminar de către majoritatea membrilor Consiliului băncii. Persoana afiliată trebuie să se abțină de la vot, dacă este membru al cosiliului băncii.
Restricții cu privire la creditele acordate funcționarilor băncii:
– creditele acordate pentru procurarea bunurilor de consum se acordă funcționarilor băncii în mărime nu mai mare de 10 salarii tarifare (se acordă pe o perioadă nu mai mare de 2 ani).
– creditele pentru investiții imobiliare se acordă în mărime până la 100 salarii tarifar, termenul de acordare a creditul diferă de la o bancă la alta în funcție de politica creditară adoptată și este de maxim 20 ani.
Totalitatea operațiunilor de creditare au în vedere în principiu o descentralizare a proceselor de analiză, evaluare, acordare și urmărire a rambursării creditelor, în condițiile respectării normelor interne în domeniu și, de asemenea, în condițiile stabilirii unor plafoane de creditare la diversele niveluri organizatorice ale băncii.
Pentru a acoperi pierderile, în urma apariției riscurilor, generate de activitatea de creditare, și a-și menține stabilitatea, banca creează un fond special, numit fond de risc – pentru acoperirea pierderilor de credite. În acest scop, banca clasifică toate creditele eliberate de ea în 5 categorii mari, după expunerea lor la riscul de nerambursare:
– Standard: creditul se va considera standard, dacă este la termen, sunt respectate toate condițiile contractului și nu este nici un motiv de a considera că banca, în prezent sau pe viitor, va fi supusă riscului pierderii.
– Supravegheat: creditul este cu probleme potențiale, legate de starea financiară a clientului, precum și de asigurarea acestuia. Asemenea credite cer atenție din partea conducerii băncii, deoarece dacă nu vor fi luate măsuri privind soluționarea acestor probleme, ele pot conduce la deteriorarea activului și la reducerea probabilității în privința satisfacerii, pe viitor, a pretențiilor băncii aferente acestuia.
– Substandard: când există riscul pierderilor, mai înalt decât cel obișnuit, provocat de unul din următorii factori:
a) situația financiară a debitorului este nefavorabilă sau se înrăutățește;
b) asigurarea (dacă aceasta există) este insuficientă sau se înrăutățește;
c) alți factori nefavorabili, care provoacă îngrijorare în privința posibilității debitorului de a satisface pretențiile băncii, în conformitate cu condițiile existente.
– Dubios (îndoielnic): când există probleme care pun la îndoială și scad probabilitatea satisfacerii pretențiilor actuale/viitoare ale băncii aferente creditului în volum deplin, în baza circumstanțelor, condițiilor create, precum și a valorii de piață a asigurării și în cazul în care activul este asigurat.
– Compromis (pierderi): la momentul clasificării creditului nu pot fi satisfăcute pretențiile actuale/viitoare ale băncii aferente.
În conformitate cu prevederile legale, băncile sunt obligate să formeze și să mențină reducerile/provizioanele pentru pierderi la credite nu mai jos de nivelul legal prevăzut. În așa mod, fondul de risc pentru pierderi la credite va fi format, prin ponderarea fiecărui tip de credit la coeficientul de risc aferent, după cum urmează:
Credite standarde – 2%;
Credite supravegheate – 5%;
Credite substandarde – 30%;
Credite dubioase – 60%;
Credite compromise – 100%.
Gestiunea riguroasă a disponibilităților monetare disponibile, atrase de bănci în acoperirea creditelor ce le acordă, impune băncilor o mare responsabilitate la plasarea împrumuturilor, întărindu-și poziția lor de creditor, prin garanții certe. Aceste garanții îmbracă două forme:
Garanții reale, explicite, care cuprind: reținerea, gajul, ipoteca și privilegiul
– Dreptul la reținere este dat de posibilitatea ce o are creditorul de a reține în garanția creditului bunul corporal ce a făcut obiectul împrumutului, proprietate a debitorului, pe perioada până la achitarea integrală a creditului, deci creanța este certă și exigibilă.
– Gajarea constă în înscrisul prin care împrumutatul pune la dispoziția împrumutatorului un bun în garanția creditului; gajarea poate fi cu sau fără deposedare. Gajul presupune înregistrarea acestuia în cartea funciară de la tribunalul (judecătoria) din localitatea de rezidență a împrumutatului. Pentru bunurile gajate fără deposedare, creditorul primește un titlu de recunoaștere a gajului. Gajul dă drepturi creditorului: de preferință (de a fi plătit înaintea altor debitori, la vânzarea bunului gajat); de urmărire (în cazul schimbării proprietarului bunului gajat); de vânzare (vânzarea în justiție a bunului gajat).
– Ipoteca este înscrisul prin care împrumutatul acordă împrumutatorului dreptul asupra activului imobiliar, fără deposedare și cu publicitate prin înscrierea ipotecii în cartea funciară de la judecătoria de care aparține debitorul. Ipoteca poate fi: prevăzută de lege (legală); convenită (acordă între părți printr-un înscris-contract); judiciară (acordată de organele judecătorești).
– Privilegiul este dreptul conferit de lege unor creditori, de a avea priorități în a fi plătite în cazurile în care dispun de o garanție asupra patrimoniului (parțial sau total) debitorului. Privilegiul poate fi general (mobiliar) și special (imobiliar).
b) garanții personale, reprezentând angajamentul luat de o terță persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate de plată. Acestea sunt: garanții simple, care dă dreptul garantului de a discuta asupra îndeplinirii obligațiunilor sale, de a cere executarea primordială a debitorului, iar în cazul mai multor garanții, să răspundă numai pentru partea sa; garanții solidare, în care garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti concomitent sau chiar înaintea debitorului dacă prezintă condiții preferabile de solvabilitate.
Gestiunea resurselor de creditare se concretizează în activitățile de trezorerie ale societăților bancare, care implică atragerea de disponibilități monetare temporar disponibile, în completarea resurselor proprii, care să acopere plasamentele în credite ale băncii.
Capitolul II. Abordarea practică a gestiunii resurselor creditare
2.1. Analiza gestiunii portofoliului de credite al BC “Moldindconbank” S.A.
Creșterea economică înregistrată pe parcursul anilor, în special după 2009, a creat condițiile și premisele necesare pentru restabilirea și dezvoltarea sectorului bancar, în urma crizei economico-financiare, care a afectat în anul 2009 întreg mediul de afaceri.
Ritmul de creștere a principalilor indici de volum înregistrat demonstrează că sistemul bancar a depășit faza activă a crizei financiare și intră în procesul de înviorare și dezvoltare. Astfel, activele băncilor pe parcursul anului 2010 s-au majorat cu 5,9%, iar portofoliul de credite cu 13,7%. Despre îmbunătățirea situației financiare în sistemul bancar ne vorbește și faptul că volumul reducerilor pentru pierderi la credite s-a redus cu 1,7% față de anul 2009, ceea ce demonstrează o creștere a calității portofoliului de credite de la -9,5% până la 13,70%. Semnalele pozitive înregistrate în sectorul bancar pe parcursul ultimilor ani se datorează în mare parte activizării domeniului de afaceri și creșterii cererii din partea agenților economici. Accesul sistemului bancar la resursele financiare externe mai avantajoase și cu termen mai lung, precum și menținerea de către BNM a ratei de rezerve la nivel de 8%, sunt alți factori care au impulsionat dezvoltarea sectorului bancar, prin menținerea de către bănci a ratelor joase a dobânzilor la depozitele atrase și majorării marjei nete a dobânzii.
Factorii enumerați mai sus au format premisele necesare pentru obținerea spre finele anului a unui beneficiu pozitiv de către majoritatea băncilor din sectorul bancar autohton. Astfel, pentru finele anului 2010, beneficiul net obținut de către întreg sistemul bancar a fost de 219 milioane lei, spre deosebire de pierderile de 173 milioane înregistrate în anul 2009.
Sursa: elaborat de autor pe baza informației din rapoartele financiare pe perioada a.a. 2009-2012 ale BC ”Moldindconbank” SA. [online]. [citat 29 martie 2013]. Disponibil: http://www.moldindconbank.com/rapoarte-financiare/
Figura 2.1 Diagrama activelor BC “Moldindconbank” S.A. pe perioada 2009-2012, mil. lei
La finele anului 2011 activele totale ale BC „Moldindconbank” S.A. au constituit 6.783,8 mil. lei, majorându-se cu 1.629,1 mil.lei sau cu 31,6% față de 2010, ca mai apoi la finele anului 2012 să constituie 8.584,6 mil.lei, majorându-se cu 1.800.8 mil.lei. sau 26,5% față de anul precedent. (figura 2.1.). Factorul principal care a contribuit la această majorare reprezintă portofoliul de credite, care s-a majorat la valoarea neta cu 1.561,8 mil. lei și a atins nivelul de 4.390,3 mil. lei sau cu 55,2% mai mult. Ponderea creditelor nete (după defalcări pentru reduceri pentru pierderi la credite) a constituit cea mai mare pondere de 64,7%, fiind la începutul anului la nivel de 54,9% din total active.
Sursa: elaborat de autor în baza raportului anual 2012 al BC ”Moldindconbank” SA. [online]. [citat 29 martie 2013]. Disponibil: http://www.moldindconbank.com/rapoarte-financiare/
Figura 2.2 Structura activelor BC “Moldindconbank” S.A. în anul 2012
Principalele riscuri care au limitat dezvoltarea sistemului bancar pe parcursul anului au fost nerambursarea creditelor acordate în anii precedenți și necesitatea formării reducerilor pentru pierderi la credite, ceea ce a redus esențial din rezultatul financiar obținut de către bănci pe parcursul anului. Un alt factor care a împiedicat revigorarea mai activă a sectorului bancar este criza politică și vulnerabilitatea mediului de afaceri la factorii politici, factor care poate fi considerat încă în vigoare, aceasta fiind resimțită prin cererea redusă la credite și alte produse bancare. Schematic, situatia sistemului bancar poate fi reprezentată prin fig. 2.1.
Riscul de creditare este cel mai important dintre riscurile pieței serviciilor bancare, fiind o consecință directă a deprecierii valorii datorată falimentului debitorului sau nerambursării creditului.
BC “Moldindconbank” S.A. gestionează acest risc, în principal, prin:
– Decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat și apreciat;
– Asigurarea unor debitori diverși, astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;
– Cumpărarea de garanții de la terțe părți (ex. asigurarea creditelor), astfel ca riscul de faliment este total sau parțial transferat de la creditori.
Pentru ca un risc de creditare să poată fi micșorat la maximum, aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, componente care pot fi împărțite în două categorii:
– riscul tranzacției – care se referă la diferite aspecte funcționale și operaționale ale riscului afacerilor;
– riscul propriu-zis – care se referă la profitabilitatea afacerii.
Riscul afacerii acoperă nu numai natura, structura, suma creditului și perioada de risc, dar și direcția de administrare a rețelei și implicațiile de natură juridică, politică, economică și practică față de împrumut.
Riscul propriu-zis de credit presupune asumarea de către bancă a riscului că la data scadenței clientul va putea să-și achite obligațiile asumate față de bancă. De aceea, banca trebuie să evalueze toate componentele riscului față de client.
Pentru a preveni pierderi potențiale la creditare, banca își dezvoltă tehnici adecvate pentru acoperirea acestui tip de risc, cum sunt:
– bună cunoaștere a clienților (juridic, economic, financiar, comportamentul în relația cu banca);
– analiza creditului (structura tranzacției, eficiența, randament);
– calitatea și structura sursei de rambursare;
– calitatea și structura garanțiilor;
– administrarea portofoliului de credite.
Pornind de la situația concretă, în general bănca își stabilește principii de creditare bazate pe strategii prudente, însă problemele care apar datorită interacțiunii cu efect negativ a fenomenelor de criză fundamentală ce se fac resimțite în economia moldovenească determină variații bruște ale calității portofoliului de credite pe fondul reducerii drastice a eforturilor investiționale din ultima perioadă și a penuriei cronice de resurse financiare care se menține și acum.
Activitatea de creditare este una prioritară pentru Bancă, fiind generatorul de bază a veniturilor băncii și respectiv utilizatorul cel mai mare al resurselor Băncii. In domeniul creditarii, Moldindconbank, și-a păstrat poziția pe piața bancară, ocupând locul 3 după mărimea portofoliului de credite, dar în același timp majorându-și esențial cota de piață după portofoliul de credite până la 15,18%. Valoarea portofoliului brut de credite la finele anului de gestiune pe perioada analizată a constituit urmatoarele:
Sursa: elaborat de autor pe baza informației din rapoartelor anuale pe perioada a.a. 2009-2012 al BC “Moldindconbak” S.A. [online]. [citat 29 martie 2013]. Disponibil: http://www.moldindconbank.md/raportul-anual/
Figura 2.3 Dinamica portofoliului de credite brut și provizioanelor pentru credite (mii lei)
Pe toată perioada de activitate, BC “Moldinconbank” S.A. a înregistrat o dezvoltare continuă, plasându-se mereu pe primele poziții între băncile comerciale din Republica Moldova. Potențialul de dezvoltare în continuare a băncii este determinat de o concurență puternică între băncile din sistemul financiar bancar național. În ultimii trei ani, BC „Moldinconbank” S.A. a dus o activitate fructuoasă în direcția dezvoltării sale, care a creat mai multe priorități esențiale față de alte bănci, printre care un brand și o imagine cunoscută nu doar pe teritoriul țării ci și peste hotarele ei, un număr mare de clienți, care acoperă absolut toate segmentele existente ale economiei și implementarea unor tehnologii bancare ce asigură confortul la deservirea acestor clienți.
Sursa: elaborat de autor în baza informației rapoartelor anuale ale BC ”Moldinconbank” SA.[online] .
[citat 29 martie 2013]. Disponibil: http://www.moldindconbank.com/img/nreports/RaportAnual_10.pdf>.
Figura 2.4 Poziția BC ”Moldinconbank” SA pe piața bancară
La capitolul active s-a reușit majorarea ponderii cu 0,7 puncte procentuale până la 12,1% spre finele anului, față de 11,4% în anul precedent. La capitolul credite, Moldinconbank a înregistrat o majorare a portofoliului de credite, cota de piață a creditelor diminuîndu-se pe parcursul anului cu 0,7 puncte procentuale, până la nivelul de 11,8%, fiind cauzată în mare parte de o creditare mai activă din partea principalelor bănci concurente, după cum se observă din figura 2.2. La sfîrșitul anului 2010 activele totale ale BC Moldinconbank SA au constituit 5.154,7 milioane lei, majorîndu-se 12,3% față de anul precedent, portofoliul net al creditelor a constituit la sfârșitul anului raportat 2.828,5 milioane lei, majorându-se cu 6,8% față de anul 2009, după cum se observă și din datele prezentate în figura 2.1.
O contribuție majoră în structura acestei creșteri au avut-o mijloacele bănești datorate de bănci, care s-au majorat cu 360 milioane lei și au atins nivelul de 472,4 mil. lei, de asemenea, portofoliul total de credite a sporit cu 180,9 mil lei sau cu 6,8% față de anul 2009 și a constituit 2.828,5 mil. lei. Totodată, majorare au înregistrat și mijloacele fixe care la sfîrșitul anului 2010 au atins nivelul de 117,1 mil. lei, ceea ce reprezintă cu 18,4 mil. lei mai mult față de anul 2009.
Obiectivele sunt realizate prin utilizarea celor mai bune soluții financiare, profesionalism, competență și eficiență. Astfel strategia Băncii în acest domeniu este destinată, atât clienților existenți, cu care Banca are deja stabilită o istorie de colaborare, cât și pentru clienții noi care sunt în cautarea stabilirii relațiilor durabile și reciproc avantajoase.
Rezultatele obținute, conform Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, demonstrează că modul în care banca își desfășoară activitatea, cu responsabilitate, prudență și grijă față de clienți, este unul de succes. Pentru Moldinconbank este vital ca produsele și serviciile pe care le oferă să fie prezente pe piață pentru obtinerea creșterii activelor, a profitabilității, precum și a încrederii clienților în bancă. Pe parcursul ulitmilor 3 ani, Moldinconbank a beneficiat din plin de factorii și condițiile prielnice care s-au creat în mediul de afaceri, ceea ce, inevitabil, s-a reflectat și asupra poziției de piață.
BC "Moldindconbank" S.A. creditează agenți economici din toate ramurile economiei naționale. În anul 2011 ponderea cea mai mare în portofoliul de credite au deținut-o creditele acordate comerțului (42,1%) și creditele acordării industriei (12,7%). Valori mai mici, dar importante, au înregistrat creditele acordate construcției, agriculturii și pentru servicii (figura 2.5.). Moldindconbank desfașoară o activitate intensă cu clienții, orientată spre abordarea individuală, oferirea celor mai avantajoase condiții de creditare. Banca propune atât credite investiționale, cât și operaționale. Modalitatea de acordare a creditelor este diversă: credite, linii de credite, linii de credit revolving, credite și facilitați overdraft.
Sursa: elaborat de autor pe baza informației raportului anual 2011 al BC “Moldindconbak” S.A. [online]. [citat 30 martie 2013]. Disponibil: http://www.moldindconbank.md/raportul-anual/
Figura 2.5 Structura portofoliului de credite pe ramuri (%)
BC “Moldindconbank” S.A. creditează atât persoanele juridice cât și persoanele fizice din toate ramurile economiei naționale. Pentru anul 2011 ponderea cea mai mare în portofoliul de credite au deținut-o creditele acordate comerțului (42,1%) și creditele acordate industriei (12,7%).
Valori mai mici, dar importante, au înregistrat creditele acordate industriei ușoare (10,5%), agriculturii (5,5%), pe când în anul 2010 ponderea cea mai mare în portofoliul de credite au deținut-o creditele acordate comerțului (40,7%) și creditele acordate industriei (20,2%), iar pentru anul 2009 ponderea cea mai mare în portofoliul de credite au deținut-o creditele acordate comerțului (32,8%) și creditele acordate industriei (25,5%). Valori mai mici, dar importante, au înregistrat creditele acordate construcției (12,7%) și agriculturii (3,8%).
Analiza calității portofoliului de credite al BC “Moldindconbank” SA
Portofoliul de credite al băncii reprezintă totalitatea creditelor acordate de bancă la un moment dat de timp sau suma creditelor băncii (inclusiv factoringul, cambiile, cambiile scontate, cardurile de credit, overdrafturile temporare permise, finanțarea tranzacțiilor comerciale, acordurile REPO, plasările-garanții la termen în bănci) și datoriilor debitoare privind leasingul financiar, minus alocările pentru pierderi la credite sau leasing.
Un moment important în dirijarea portofoliului de credite este alegerea criteriilor de evaluare a calității fiecărui credit în parte.
Dirijarea calității portofoliului de credite presupune câteva etape:
1). Alegerea criteriului de evaluare a calității fiecărui credit;
2). Determinarea categoriilor în care vor fi incluse creditele în dependență de riscul pe care îl implică fiecare credit;
3). Evaluarea fiecărui credit eliberat de bancă și raportarea acestuia la o anumită categorie în dependență de riscul nerambursării;
4). Determinarea structurii portofoliului de credite și verificarea creditelor;
5). Aprecierea calității portofoliului de credite în întregime;
6). Analiza factorilor în dinamică care influențează calitatea portofoliului de credite;
7). Determinarea reducerilor pentru pierderi la credite, care să acopere riscul de credit al activității de creditare;
8). Elaborarea unor măsuri de îmbunătățire a calității portofoliului de credite.
Astfel calitatea portofoliului de credite se stabilește după următoarele criterii:
– structură;
– lichiditate (termen de scadență);
– gradul de utilizare;
– profitabilitate;
– stabilitate.
Calitatea portofoliului de credite reflectă performanța reală a Băncii în domeniul creditării și este un indicator de importanță majoră. Banca a asigurat o calitate însemnata a portofoliului său atât prin acordarea de credite de calitate înaltă, cât și prin rambursarea creditelor neperformante. Diversificarea activității de creditare cu scopul diminuării riscurilor, asigurarea ritmurilor înalte de creștere și menținerea profitabilității înalte reprezintă sarcinile de bază ale Băncii în domeniul creditării.
O analiză calitativă a portofoliului de credite presupune divizarea portofoliului în credite performante constituit din credite standard si supravegheate.
O comparare a nivelului creditelor clasificate neperformante (creditele substandard, dubioase și compromise) pe parcursul unei perioade de analiză va indica tendințele negative în calitatea portofoliului de credite și acesta ar putea avea, ca rezultat, necesitatea majorării defalcărilor la reducerile pentru pierderi la active și a provizioanelor pentru pierderi la angajamentele condiționale.
Un important indicator al stabilității băncii îl reprezintă ponderea creditelor – cel mai riscant produs bancar în suma globală de bilanț. Totodată, reieșind din faptul că activitatea de creditare a băncii valorifică cel mai mare volum al resurselor financiare și generează cea mai mare sumă a veniturilor , ea reprezintă una din direcțiile de bază ale BC Moldinconbank SA. Strategia și tactica băncii în domeniul creditării în decursul acestor ani s-a bazat pe principiul diversificării portofoliului de credite pe clienți, pe ramuri ale economiei, valute, termene de acordare, tipul gajului și alte criterii destinate diminuării riscurilor.
Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor finaciare ale BC “Moldindconbak” S.A. pe perioada a.a. 2010-2012 [online], [citat 30 martie 2013]. Disponibil:<http://www.moldindconbank.md/rapoarte-financiare/>
Figura 2.6. Analiza portofoliului de credite al BC “Moldindconbank” S.A.
Obiectivul de bază al băncii a fost majorarea volumului portofoliului de credite cu asigurarea calității acestuia. În domeniul creditării BC Moldinconbank SA și-a păstrat poziția pe piața bancară, cota de piață după portofoliul de credite fiind 11,8%, menținându-se în grupul de bănci TOP-6 (cele mai puternice 6 bănci comerciale). Dinamica cantitativă și calitativă a portofoliului de credite este prezentată în fig 2.6.
Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor finaciare ale BC “Moldindconbak” S.A. pe perioada a.a. 2009-2011 [online], [citat 30 martie 2013]. Disponibil: http://www.moldindconbank.md/rapoarte-financiare/
Figura 2.7. Analiza creditelor neperformante in BC “Moldindconbank” S.A.
Pentru a obține o imagine mai clară, valoarea creditelor neperformante trebuie comparată cu Capitalul Normativ Total și cu Activele. În RM o normă curentă la moment este că dacă totalul creditelor clasificate ca neperformante depășesc 50% din CNT, atunci calitatea activelor este categoric joasă.
După cum vedem în figura de mai sus, creditele neperformante în totalul CNT în anul 2010 și 2011 s-au majorat semnificativ față de 2009, de altfel în 2009 a fost și rezultatul crizei financiare, însă totuși ele depășesc limita de 50% stabilită de BNM, ceea ce semnifică o calitate joasă a activelor, iar banca trebuie sa ia masuri cât mai curând pentru a nu permite repetarea situației din 2009.
În acest scop, BC “Moldindconbank” S.A., tinde într-o continuă diminuare a creditelor neperformante și totodata o creștere a celor performante, minimizarea riscurilor de creditare este una din sarcinile prioritare ale Băncii. Pentru perioada de timp până în anul 2012, scopul Băncii constă în crearea unui sistem de gestionare a riscurilor ce ar corespunde recomandărilor și celor mai bune practici mondiale. Astfel, odată cu acestea și nivelul calității portofoliului de credite va crește semnificativ de la an la an – ceea ce de fapt urmarește orice bancă.
Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor financiare pe anii 2009-2011 al BC “Moldindconbank” S.A. [online]. [citat 30 martie 2013]. Disponibil: < http://www.moldindconbank.md/rapoarte-financiare/>
Figura 2.8. Analiza creditelor expirate in BC “Moldindconbank” S.A.
O analiză utilă a coeficientului este de a compara nivelul creditelor expirate cu portofoliul de credite. În mod normal, când creditele expirate reprezintă 20%, sau mai mult, din portofoliul de credite al băncii, atunci calitatea activelor este joasă și orice rezultat de peste 40% este o problemă serioasă pentru bancă.
După cum vedem în figura de mai sus, pe decursul acestor ani nu s-a pus problema ca creditele expirate să depășească cifra de 20%, ceea ce denotă o calitate înalta a activelor și un management eficient. Aceasta se datorează datorită faptului ca BC “Moldindconbank” S.A. manifestă o tendință de dezvoltare cu consecvență a relațiilor cu clienții săi, de aceea amplifică și perfecționează continuu gama de produse si servicii adecvate necesităților și dorințelor clienților.
Impactul creditelor neperformante asupra calității portofoliului de credite
Creditele neperformante se pot defini ca fiind acele împrumuturi bancare acordate clienților a căror situație economico-financiară, deteriorată, din diverse cauze, în diferitele faze ale procesului de creditare, nu mai asigură condiții de rambursare integrală sau parțială a creditului și de achitare a dobânzilor și comisioanelor datorate. Rezultă că un credit poate deveni problematic în oricare din fazele procesului de creditare, inclusiv în faza de analiză, datorită unor cauze dependente sau independente de practica bancară, dar în această fază el nu se manifestă practic. In această fază de analiză și după acordare, în faza de derulare până la prima rambursare sau primul termen de plată a dobânzii, creditul problematic poate fi depistat numai după anumite indicii care sunt de fapt, așa-numitele semnale de avertizare.
Cauze determinate de greșeli comise în cadrul activității BC “Moldindconbank” S.A.:
Aceste cauze urmează din punct de vedere cronologic etapele din activitatea de creditare, după cum urmează:
a) cauze care apar în stadiul de analiză:
b) cauze care apar din modul de acordare a creditului4:
c) cauze care apar pe parcursul derulării creditului:
d) cauze care apar când problema este efectivă:
Cauze determinate de beneficiarii creditelor
a) calitatea necorespunzătoare a conducerii:
b) deteriorarea procesului de producție:
c) dezvoltarea prea rapidă:
d) politici de marketing necorespunzătoare:
e) politici și practici financiare necorespunzătoare:
Cauze determinate de factori externi
a) factori de mediu:
b) factori de natură economică și legislativă:
c) factori de piață:
Recuperarea creditelor neperformante și expirate.
Etapa de recuperare a creditelor neperformante trebuie să constituie, pentru bancă, o etapă adiacentă care nu reprezintă o practică de bază, ci din contra, să fie ultima soluție aplicată.
De regulă, etapa de recuperare a creditelor neperformante presupune riscuri majore, mai ales arunci când este necesară aplicarea unor metode de redresare economică a debitorului.
In vederea recuperării creditelor neperformante se pot aplica mai multe metode și anume5:
1). pe cale amiabilă;
2). supraveghere bancară;
3). metode de redresare economică;
4). executarea silită.
Banca urmărește permanent menținerea poziției a băncii și obținerea eficienței în urma oferirii creditelor bancare. Obținerea profitului în urma activității de creditare rămâne să fie principalul motiv pentru care banca oferă produse de creditare clienților săi. Pentru o mai bună eficiență în urma creditării menționăm cei mai importanți factori care influențează asupra acesteia:
Elaborarea unei politici de creditare optime bazată pe principii clare de creditare;
Elaborarea unei strategii de creditare în activitatea desfășurată de bancă;
Determinarea competențelor precise a organelor din nivelul decizional și executiv al activității de creditare;
Stabilirea corectă a limitelor și restricțiilor pentru fiecare subdiviziune din activitatea băncii;
Analiza minuțioasă a activității clientului solicitant de credit,
Clasificarea corectă a creditelor acordate și determinarea precisă a graficului de rambursare a acestora;
Monitorizarea permanentă a desfășurării activității de creditare la nivelul fiecărei bănci,
Gestiunea reușită a creditelor neperformante și găsirea căilor de recuperare a activelor problematice;
Îmbunătățirea permanentă a calității portofoliului de credite al băncii.
Asistăm în această perioadă la liberalizarea creditului pentru persoane fizice, după ce Banca Națională a abrogat normele referitoare la restricționarea creditelor în funcție de plafoanele de îndatorare și a renunțat la avansul standard în cazul creditelor ipotecare. Băncile și instituțiile financiare specializate vor ieși pe piață cu noi strategii și norme proprii privind acordarea creditelor de consum, ipotecare și imobiliare către populație.
Fără îndoială acestea vor afișa condiții mai relaxante pentru clientelă, deoarece în ultima vreme competiția a devenit tot mai aspră pe piața de retail. Datorită faptului că în activitatea
bancară nu se pot estima, cuantifica și mai ales elimina toate tipurile de risc, activitatea de creditare generează credite neperformante chiar dacă procedurile de acordare a creditelor au
fost respectate ca la carte. Sistemul creditării depinde în mare măsură de corectitudinea băncii și doar implementarea unor proceduri avansate de control și management al riscului, în liniile impuse de al doilea acord semnat la Basel, poate diminua din riscuri.
Riscul de credit legat de acordarea creditelor de consum, ipotecare și imobiliare a crescut de la an la an și va crește în următoarea perioada ca urmare a relaxării condițiilor de creditare. Banca ar trebui să se arate dornice să informeze clienții despre modul în care dobânzile se vor modifica pe parcursul duratei creditului în cazul în care acestea sunt variabile pe parcursul perioadei de creditare. Scoringurile interne, care stau la baza deciziei inițiale de creditare, trebuie să țină seama de această posibilă creștere a cuantumului dobânzii plătite pe parcursul perioadei
creditului. De asemenea, ajustarea dobânzilor ar trebui să fie transparentă, întrucât de multe ori dobânda se modifică în funcție de decizia internă a băncii în cazul unor creșteri de rată a dobânzii pe piața financiar – monetară.
Dacă o parte a creditelor acordate către populație nu ar fi rambursate la timp, acest lucru ar crea dificultăți financiare și pierderi băncilor și instituțiilor financiare specializate care s-ar putea extinde și afecta întreaga economie.
Așadar, creditele neperformante le-am definit ca fiind acele împrumuturi bancare acordate clienților a căror situație economico-financiară, deteriorată din diverse cauze, în diferite faze ale procesului de creditare, nu mai asigură condiții de rambursare integrală sau parțială a creditului sau de achitare a dobânzilor și comisioanelor aferente.
Nivelul acestor credite trebuie însă să se situeze la un nivel cât mai redus, datorită impactului asupra profitabilității băncii. Acest deziderat se poate atinge numai printr-o politică de creditare prudentă, practicată în consens cu conjunctura economică și mediul financiar precum și printr-o clasificare corespunzătoare a riscului.
Un credit poate deveni neperformant în oricare din fazele procesului de creditare, inclusiv în faza de analiză, datorită unor cauze dependente sau independente de practica bancară, dar în această fază el nu se manifestă practic, trebuie trecut în categoria neperformante atunci când el
devine o certitudine, deci atunci când recuperarea lui devine o problemă pentru bancă sau când clienții creditați nu mai asigură condiții de rambursare a creditului sau de achitare a dobânzilor,
sau și una și alta. Existența creditelor neperformante, ca o categorie aparte de credite precum și efectele negative ale acestora, a făcut necesară gestiunea separată a acestor tipuri de credite,
încadrarea într-un portofoliu al creditelor neperformante. În momentul în care apar aceste credite, rezultă și o serie de efecte negative resimțite de bancă, client dar și la nivel macroeconomic.
Simpla enumerare a acestor efecte negative ale creditelor neperformante ne arată de ce băncile trebuie să deruleze o activitate de creditare performantă.
Practica bancară a identificat o multitudine de cauze generatoare de astfel de credite, cauze grupate după factorii cele generează, astfel:
– cauze de ordin macroeconomic (care acționează din afara sistemului bancar) și care pot fi de ordin politic, economic, de piață, de legislație, etc;
– cauze generate de beneficiarii de credite: management defectuos al activității;
– cauze independente de activitatea clientului; fraude, deturnări de fonduri, nerespectarea prevederilor contractului de credit;
– există însă o serie de cauze generatoare de credite neperformante care sunt exclusiv din vina băncii: o analiză greșită a situației clientului; încadrarea greșită în grupa de bonitate; lipsa urmăririi creditelor.
În ceea ce privește aceste cauze, ele pot apărea în mai multe momente ale relației bancă-client, în stadiul de analiză dosarului de creditare depus de client: fiind vorba despre credibilitatea prea mare acordată de bancă clientului sau despre lipsa unor informații despre client.
S-a constat că există persoane care au contractat credit simultan la mai multe bănci fără a stârni atenția ofițerilor de credite. Nici nu aveau cum deoarece informațiile cerute Biroului Istoriilor de Creditare (BIC) referitoare la existența altor credite au loc tot simultan, iar derularea unor simple aplicații de credit nu este luată în calcul. Astfel, se omit informații esențiale despre client fără a face nici fals în declarații, întrucât declarațiile pe proprie răspundere cerute de bănci fac referire numai la creditele aprobate, și nu la existența sau inexistența altor aplicații de credit la alte bănci. Nici ofițerilor de credite nu li se poate reproșa nimic, întrucât și-au făcut datoria, verificând bazele de date ale Biroului de Credit anterior aprobării împrumuturilor în cauză. În același timp, și riscul expunerii băncilor la credite neperformante crește, iar necesitatea unui sistem de evaluare (credit scoring) și a unui management al riscului eficient se face tot mai mult resimțită. În plus, există și multe persoane care nu declară unele credite. Cea mai des întâlnită modalitate de fraudă este falsul in declarații pe propria răspundere.
Alte cauze care provin din modul de acordare a creditului referitoare la condițiile de angajare, condițiile de rambursare, condițiile de garantare, condițiile de urmărire și control aferente creditului acordat, lipsa experienței bancare în depistarea semnalelor de avertizare. Băncile se bazează pe buna credință a clientului, dosarul este verificat, se verifică datele – în special cele legate de venituri – dar dacă clientul va fi dat afară sau demisionează la o lună după ce ia banii, e dificil să mai fie încadrat în categoria celor care nu vor înregistra restanțe; de asemenea băncile nu pot verifica nici stabilitatea clientului la locul de munca.
Tratarea cu superficialitate a etapelor procesului de creditare, poate duce la acordarea cu ușurință a unui credit dar la imposibilitatea recuperării lui decât prin valorificarea garanțiilor, situație neavantajoasă atât pentru bancă, deoarece duce la imobilizări de fonduri și chiar la diminuarea profitului, cât și pentru client deoarece poate duce la faliment, pierderi de sume bănești.
Recuperarea creditelor neperformante nu trebuie să reprezinte o practică de bază ci, din contră, să fie o ultimă soluție aplicată. Această etapă presupune riscuri, timp și nu în ultimul rând costuri.
Recuperarea creditelor pe cale amiabilă – reprezintă o primă metodă care se aplică în cazul debitorilor ce au serviciul datoriei necorespunzător timp de mai multe luni și constă în emiterea
de către bancă a unor scrisori prin care se atenționează debitorul asupra restanței precum și asupra consecințelor în caz de neacoperire a acestor debite.
Procedura de executare silită, soluția extremă, se folosește atunci când s-au utilizat toate metodele menționate anterior, dar fără rezultat sau atunci când clientul nu respectă condițiile impuse de bancă, este evaziv sau obstrucționează banca. Această metodă se referă la executarea garanțiilor, situație în care inspectorul de credite cu răspundere în domeniul recuperării creditelor
neperformante întocmește dosarul de executare silită pe care îl înaintează consilierului juridic; acesta va prezenta dosarul instanțelor judecătorești, unde se vor prezenta totodată toate măsurile
luate de bancă pentru recuperarea creditului, dar fără rezultat și declararea falimentului debitorului.
Deși aria activităților bancare s-a extins, creditarea rămâne încă o activitate principală a băncilor comerciale. Principalele elemente care diferențiază creditul de restul produselor bancare sunt acelea că, creditul reprezintă principala sursă de venit dar prezintă în același timp un grad ridicat de risc. Funcția de creditare este importantă pentru societate, motiv pentru care este necesară alocarea corespunzătoare a resurselor și reducerea pe cât posibil, a apariției creditelor neperformante.
Statisticile indică faptul că produsele bancare care „au dat” cei mai puțini datornici sunt cardurile de credit și creditul auto în timp ce, împrumuturile pentru nevoi personale înregistrează cel mai mare procent de restanțe, urmate de cele pentru bunuri de folosință îndelungată.
Cu toate că restricțiile la creditare au fost eliminate, Banca Centrala va institui un cod de bune practici pe care îl va trimite băncilor, fiecare bancă își va face mai întâi propriile norme de acordare a creditelor, care vor fi adunate de către Banca Națională și astfel se va institui un cod minimal de prudențialitate.
Acordarea creditului trebuie să se bazeze pe un set de reguli bine stabilite, care definesc în mod clar principiile de creditare. Aceste principii cât și obiectivele creditului trebuie să fie dinamice și adaptabile la mediul economic în continuă schimbare cât și particularităților pieței.
Principiile de creditare pot fi sintetizate prin intermediul celor 5 C ai creditării:
– Caracter – se referă la cinstea, integritatea și credibilitatea împrumutatului, fiind vorba despre posibilitatea și bunăvoința clientului de a rambursa creditul;
– Capital – indică prezența sau absența resurselor financiare pe termen scurt sau lung, care pot fi utilizate pentru stingerea obligaților în cazul în care disponibilitățile imediat viitoare nu sunt suficiente;
– Capacitate – se referă la prezența sau absența resurselor curente care pot fi utilizate pentru rambursarea creditului la scadență;
– Colateral – se referă la prezența sau absența și valoarea activelor care pot fi utilizate pentru stingerea obligațiilor în cazul în care plățile nu se fac conform graficului de rambursare sau clientul se află în incapacitate de plată,
– Condiții – reprezintă mediul economic general și condițiile (atât ale împrumutatului cât și ale împrumutătorului) care pot să afecteze posibilitatea clientului de a rambursa creditul sau a băncii de a acorda credite.
Chiar dacă în prezent creditarea este strict la latitudinea băncii, totuși acestea ,,nu vor sări”
să crediteze orice client care le calcă pragul, ci vor elabora un set de norme de creditare care să le permită să gestioneze cât mai bine relația cu clienții creditați, din momentul acordării creditului și până la rambursarea finală a acestuia.
Funcționarea și rambursarea normală a creditelor sunt esențiale pentru o economie sănătoasă. O funcționare lină, fără sincope, a pieței creditelor este bună pentru economie deoarece creditele sprijină investițiile atât pentru populație cât și pentru companii, acest fapt sprijină în final creșterea economică a unei țări.
Altfel spus, ca impactul asupra calității sa nu fie atât de simțitor BC „Moldindconbank” S.A. pe parcursul perioadei analizate a mers pe principiul asigurării unei gestiuni eficiente a activității băncii în condițiile corelării performanțelor înregistrate cu riscurile asumate, respectiv pe perioada 2009-2012 creditele neperformante au avut un trend descendent, fapt ce demonstrează că calitatea portofoliului de credite s-a îmbunătățit în ultima perioadă, favorizată de politica de creditare eficentă dusă de bancă. Diminuarea acestor credite pe parcursul perioadei de referință a activității BC „Moldindconbank” S.A., denotă de fapt o tendință pozitivă în gestiunea riscului de credit, la nivel de portofoliu, care au contribuit la direcțiile prioritare de activitate a managemenrului băncii pe acest segment foarte important de activitate. Și în acest mod consolidarea managementului riscului prin convertirea acestuia dintr-o funcție suport într-una de management și centralizarea activităților de gestionare a riscului din întreaga instituție au constituit direcții prioritare în gestiunea riscurilor.
Capitolul III. Tendințe de gestiune eficienta a resurselor de creditare ale bancii
Practici internationale de gestiune a resurselor creditare
În linii generale, portofoliul creditar reprezintă structura și calitatea creditelor acordate clienților, clasificate după anumite criterii, unele preluate după standardele internaționale. Printre acestea poate fi identificat nivelul riscului creditar, beneficiarul de credit, termenul de acordare, tipul valutei etc.
În acest context, BC “Moldindconbank” S.A. își clasifică portofoliul după o multitudine de criterii. Creditele acordate de bancă în funcție de perioada de acordare se pot grupa în: creditele la vedere și creditele la termen.
– Creditele la vedere sânt creditele care se acordă pe termene scurte, stabilindu-se de fiecare bancă în mod individual în funcție de politica de creditare. În cazul BC „Moldindconbank” S.A., acestea se manifestă prin liniile de credite revolving – varianta optimală de creditare a întreprinderilor; credit cu retrageri și rambursări multiple, destinat plăților care au legătură cu activatatea curentă de aprovizionare, producție, desfacere si prestări servicii.
– Creditele la termem implică rambursarea creditului la scadențele stabilite și negociate între bancă și beneficiarul de credit. Creditele la termen pot fi acordate atât persoanelor fizice, cât și celor juridice. Cel mai mic termen de acordare a creditului este de o zi – creditul overnight. Acest credit se acordă numai băncilor în scopul menținerii lichidității, și de regulă, implică cea mai mică rată a dobânziii.
Consiliul de Administrație al BNM, luând în considerare evoluția indicatorilor monetari și macroeconomici, inclusiv a nivelului inflației, în ședința din 29 martie 2012 a hotărât de a menține ratele dobânzilor la instrumentele monetare ale BNM la nivelul stabilit la ședința din luna precedentă:
– Rata de bază aplicată la principalele operațiuni de politică monetară pe termen scurt – 4.5 la sută anual;
– Rata la creditele overnight – 7.5 la sută anual;
– Rata la depozitele overnight acceptate de BNM – 1.5 la sută anual.
Continuarea ciclului de coborâre a ratei de bază a BNM a imprimat un trend continuu descendent ratei medii a dobânzii la creditele overnight, accentuându-și declinul în luna martie a anului 2012, coborând cu 4.28 p.p. comparativ cu luna precedentă a aceluiași an, până la nivelul de 4.19 la sută.
Creditele la termen se împart în:
– Credite acordate pe termen scurt;
– Credite acordate pe termen mediu;
– Credite acordate pe termen lung.
Durata fiecărui tip de credit diferă de la țară la țară, aceasta fiind prezentată în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
EXPERIENȚA INTERNAȚIONALĂ PRIVIND CLASIFICAREA CREDITELOR CONFORM TERMENILOR DE ACHITARE
Sursa: Republica Moldova: Institutul Internațional de Management6
De regulă, creditele pe termen scurt și mediu poartă un caracter individual însă cele pe termen lung pot fi acordate până la câteva zeci de ani, și poartă un caracter investițional sau ipotecar.
În funcție de beneficiarul creditului BC „Moldindconbank” S.A. acordă credite:
1). Persoanelor fizice:
– Multiopțional;
– Pentru finanțarea cheltuielilor personale;
– Imobiliar;
– Imobiliar din resursele EFSE;
– Ipotecar prin economisire;
– AUTO.
În anul 2012 pornind de la obiectivele strategice ale băncii, diviziunea retail a continuat implementarea politicilor de creditare și atragere a resurselor, menite să asigure evoluția prudentă și calitativă a portofoliilor, dezvoltarea și optimizarea spectrului de servicii și produse destinate clienților săi.
Politica de creditare desfășurată și monitorizată de către diviziunea retail a băncii, a fost axată pe câteva direcții principale, și anume: elaborarea și lansarea de noi produse, sporirea numărului de clienți, creșterea și diversificarea portofoliului de credite, de rând cu îmbunătățirea calității acestuia prin monitorizarea permanentă a creanțelor.
În urma acțiunilor de optimizare și diversificare a coșului de produse de credit, și a implementării practicilor internaționale de oferire a serviciilor financiare întreprinderilor business-ului mic și mijlociu, afacerile derulate pe acest segment au capătat posibilități și perspective reale de dezvoltare, fapt ce a permis băncii să atragă și să fidelizeze antreprenorii. Prin intermediul forței sale de vânzări, diviziunea retail, a continuat practicile de creditare și în scopuri comerciale sau de producere, în scopuri investiționale sau pentru procurarea și modernizarea echipamentelor etc. Au fost relansate simultan campaniile de creditare a persoanelor fizice. Mai mult decât oricând, în anul 2012, clienții au avut acces la credite avantajoase, pentru realizarea celor mai diverse proiecte.
2). Agenților economici:
– Credite clienți corporativi: pentru capital circulant, linie de credit revolving, overdraft, credite cu scop investițional, credite pentru finanțarea operațiunilor de leasing, credit ipotecar locativ.
– Credite întreprinderilor mici: credite pentru scopuri investiționale, credite pentru întreprinderile nou create, credit pentru capital circulant, linie de credit revolving, overdraft, acreditive, factoring, garanții, finanțarea ordinelor de procurare.
– Credite microîntreprinderilor: penru capitalul circulant, pentru scopuri investiționale, pentru întreprinderile nou create, garanții, acreditiv.
– Băncilor și altor instituții financiare:
Băncile pot acorda credite altor bănci comerciale cu scopul de a menține cota rezervelor obligatorii, de a menține lichiditatea băncilor comerciale și în alte scopuri. Creditele de acest tip sunt, de obicei, pe termen scurt: de la o zi pînă la câteva luni. BNM acordă credite băncilor comerciale ca creditor de ultimă instanță, sub formă de credite overnight, facilitate de lombard și operațiuni REPO de cumpărare. Drept asigurare a acestor credite servesc VMS, mijloacele bănești ale rezervelor obligatorii, cât și mijloacele din contul corespondent la BNM. La situația din 31 martie 2012 datoria creditoare a băncilor licențiate față de BNM a constituit 362,5 mil. lei, fiind reprezentată prin creditele acordate băncilor pentru protejarea integrității sistemului bancar în sumă de 349,3 mil. lei și pentru creditarea cooperativelor de construcție a locuințelor (credite acordate în anii precedenți) în sumă de 13,2 mil. lei. Comparativ cu finele lunii februarie, soldul creditelor acordate băncilor s-a diminuat cu 23,6 mil. lei, sau cu 6.1 la sută. Ca rezultat al efectuării clasificării creditelor conform datelor de bilanț la situația din 19 martie 2012 , reduceri pentru pierderi la credite nu au fost constituite. Pe piața interbancară a creditelor/depozitelor în luna martie 2012 volumul total al tranzacțiilor a însumat 232,7 mil. lei, în creștere cu 93,1 mil. lei față de luna precedentă. Pe fundalul micșorării nesemnificative a termenului mediu ponderat al tranzacțiilor, de la 15 până la 11 zile, rata medie a dobânzii la credite/depozite interbancare în luna martie 2012 s-a înjumătățit comparativ cu rata constituită în luna februarie 2012, coborând de la 8.47 la sută până la 4.19 la sută anual, fiind influențată de diminuarea ratelor de politică monetară ale BNM.
Băncile pot acorda societăților de leasing credite pe termen de cel mult 5 ani pentru cumpărarea de active care fac obiectul tranzacțiilor de leasing. Nivelul creditelor nu poate depăși 85% din prețul de achiziție a activelor ce urmează a fi închiriate. Acordarea creditelor pentru operațiuni de leasing presupune respectarea câtorva condiții: existența contractelor de leasing, activele care fac obiectul contractelor de leasing trebuie să fie asigurate, termenul de acordare a creditelor nu va depăși durata contractului de leasing, contractul de leasing nu trebuie să fie reliziabil pe perioada acordării creditului, plata chiriei se va efectua din contul societăților de leasing.
3). Statului: Banca centrală, precum și cele din sistem, acordă credite statului pentru ca acesta să poată finanța sectorul social, să poată construi clădiri de stat (spitale, policlinici, case de cultură etc.), să instaleze sisteme energetice, să acopere cheltuielile în caz de forță majoră, să instaleze trasee de combustibil, să întrețină orfelinate, case de bătrâni etc. BNM acordă credite guvernului pentru acoperirea deficitului bugetar, răscumpărarea VMS plasate pe piață și pentru onorarea datoriilor externe etc. Drept asigurare pentru creditele acordate statului pot servi VMS și garanțiile de stat.
La situația din 31 martie 2012 datoria statului față de BNM sub formă de VMS în portofoliul BNM nu s-a modificat comparativ nici cu luna anterioară nici cu finele anului 2011, totalizând 2213,4 mil. lei (la prețul de cumpărare). Rata medie ponderată a dobânzii la VMS deținute în portofoliu la sfârșitul lunii a înregistrat 7.08 la sută anual, micșorându-se cu 4% comparativ cu situația din 31 decembrie 2011.
Funcționarea Sistemului Bancar Internațional (SBI) are loc astăzi într-un cadru juridic compus din:
– baza juridică, care se găseește la nivel intern în fiecare țară;
– unele reguli la nivel internațional fixate prin acorduri și tratate adoptate de țări;
– unele reguli obligatorii și în special recomandate (de exemplu: INCOTERMS, RUIU 500., etc. sunt îndrumătoare și neobligatorii) emise prin instituțiile și organismele internaționale, având competențe financiar-bancare și/sau de comerț: FMI, grupul BM, OCDE, GATT, CNUCED, CCI etc.
În acest cadru juridic, activitățile specifice puse în practică sunt multiple, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna “vizibile” pentru “actorii” comerțului exterior.
În primul rând, marile bănci private și publice internaționale dispun, în ansamblul lor, de o rețea vastă de sucursale și filiale de birouri de reprezentare, bănci asociate, bănci corespondente – răspândite în toate țările lumii – care reprezintă suportul fundamental pentru funcționarea Sistemului Bancar Internațional;
În al doilea rând, organizarea specifică a sistemului bancar-financiar internațional permite colectarea sau mobilizarea capitalului. Evident că atât pe piețele externe ca și pe piețele interne, băncile și Intermediarii Financiari Specializați derulează multiple alte activități, ca de pildă:
– investiții de portofoliu;
– participarea la bursele de valori mobiliare;
– operații cu devize pe piețele de schimb;
– participarea la emiterea și plasarea de titluri;
– alte activități și preocupări specifice.
Dar, aceste activități sunt puse în practică de băncile internaționale, în special pentru ele însele, dat fiind faptul că sunt supuse unei puternice concurențe internaționale în cadrul Sistemului Bancar Internațional. Din punctul de vedere al firmelor de comerț exterior (precum și firmelor multinaționale, firmelor specializate în comerț internațional, altor profesioniști în comerțul internațional etc.), principalele activități și preocupări în cadrul Sistemului Bancar Internațional sunt cele enunțate anterior. Aceste activități și preocupări se adresează în aceeași măsură: – firmelor multinaționale;
– altor “actori” ai comerțului exterior;
– tuturor profesioniștilor din comerțul internațional;
– guvernelor țărilor;
– băncilor centrale;
– altor bănci comerciale de pe piețele naționale;
– unor instituții oficiale.
La fel ca băncile existente pe piețele interne, marile bănci private și publice ale Sistemului Bancar Internațional efectuează toată gama de operații specifice lumii bancare, inclusiv pe piețele externe (raporturi cu clientela, înțelegeri bancare, depozite, operațiuni de casă, compensări, credite, plăți și încasări, operațiuni cu efecte comerciale etc.)
Pe plan mondial, există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele privind desfășurarea activităților bancare. Primul document este Convenția de la Basel, care abordează problema capitalului băncilor, iar al doilea document este intitulat „A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene” și care se referă la acordarea de licențe, băncilor.
Guvernatorii băncilor centrale din țările “Grupului celor 10” (state industrializate) s-au întâlnit în decembrie 1987 la Basel (Elveția) și au semnat un acord privind criteriile ce trebuie avute în vedere în stabilirea dimensiunii optime a capitalului unei bănci, acord cunoscut sub denumirea de Convenția de la Basel. În Convenție a fost definit capitalul unei bănci, s-a stabilit nivelul minim de capital pe care trebuie să-l aibă o bancă (în funcție de dimensiunea și mărimea riscului aferent activelor sale) și modul de stabilire a indicatorului de adecvare a capitalului.
Acordul de capital Basel fixează standardele internaționale ale proporționalității capitalului bancar. În 1988, Comitetul Basel pentru Supravegherea Băncilor a stabilit o metodă de corelare a capitalului cu activele bancare utilizând un sistem simplu de evaluare a riscurilor și o proporție minimă de capital de 8%.4
De la elaborarea Convenției Basel I, sistemul financiar și bancar s-a schimbat drastic. După evaluarea riscurilor pieței în anul 1996, Comitetul Basel a hotărât ca în anul 1999 să modifice Acordul de Capital existent până la acea dată, pentru a include dezvoltările pieței tehnice, care s-au produs de-al lungul timpului. Convenția Basel II reprezintă o reformă importantă a Acordului de Capital din 1988 care încearcă să apropie capitalul băncii de riscul economic și care reprezintă un pas important față de Acordul de Capital Basel.
În anii care au urmat, 1999, 2001 și 2003 (CP1, CP2 și CP3) au fost emise câteva acte consultative de revizuire a Acordului de Capital. Perioada consultativă a ultimului act consultativ CP3 a durat până la sfârșitul anului 2003 deoarece noile propuneri pentru abordarea pierderilor prevăzute și neprevăzute au fost primite până în luna octombrie 2003.
Convenția Basel II se fundamentează pe trei piloni:
1). Pilonul 1 – capital minim;
2). Pilonul 2 – revizuirea evaluărilor capitalului intern;
3). Pilonul 3 – disciplina de piață prin accesul la Pilonul 1; în loc de impunerea unei singure metode de calcul a necesarului de capital de minim 8%, instituțiile își pot alege dintr-o gamă din ce în ce mai sofisticată de procedee, procedelele de măsurare și de control al creditului și a riscurilor operaționale.
Structurile mai elaborate de control vor cunoaște în viitorul apropiat, schimbări mai puține în calcularea adecvării capitalului. Și abordările specifice cu privire la riscul creditului au fost separate, pentru a acoperi riscul suveranității, colectiv și interbancar și riscul creditului retail. Abordarea investițiilor specializate în creditare și în capitaluri este dezvoltată pentru a acoperi și asigurările.
Forma finală a Convenției Basel II a fost emisă în 26 iunie 2004, conținutul acesteia corespunde CP3, cu excepția câtorva modificări publicate între timp de Comitetul Basel. De exemplu, posibilele variații ale capitalului sunt prevăzute a fi într-o proporție de 95% (în anul 2007), de 90% (în anul 2008) și de 80% (în anul 2009) din calculul Basel 1.
În plus, termenul de implementare al acestor prevederi internaționale pentru riscul de credit și pentru riscul operațional este prevăzut pentru anul 2007. În ceea ce privește abordările standardizate și fundamentale pentru riscul de credit și pentru riscul operațional, procedura va deveni efectivă, la sfârșitul anului 2006.
Conținutul Acordului Basel II va fi transferat în legislația europeană prin modificarea directivelor Uniunii Europene deja existente. Un proiect de noi directive a fost emis în 14 iulie 2004 de către Comitetul European pentru Standarde și care va fi obligatoriu pentru toate instituțiile de credit din Uniunea Europeană.
Acordul Basel II va avea efecte importante asupra băncilor și piețelor de capital.
Supraveghetorii bancari nu au încercat să modifice, în sensul creșterii, procentul minim de capital, în mod administrativ, ci au realocat acest capital instituțiilor de credit conform unor măsuri, mult mai expuse riscului. Cerințele procentuale ale capitalului sunt, inevitabil, mai strâns legate de nivelul actual al capitalului, decât de nivelul capitalului existent deja în bănci.
Formula stabilită prin Convenția de la Basel, oferă criterii precise pentru adecvarea capitalului. Astfel, este important ca o bancă să aibă o bază financiară solidă, pentru a o proteja de insolvabilitate. Dacă o bancă are un portofoliu de credite cu grad mare de risc, trebuie să se asigure că dispune de resurse financiare suficiente pentru a se proteja, în situația unor credite neperformante, respectiv în cazul în care unii dintre clienți nu pot să-și ramburseze creditele. Pe de altă parte, un capital de bază mare, protejează deponenții și le păstrează încrederea în bancă, ei fiind siguri că nu-și vor pierde banii, în cazul în care banca înregistrează pierderi din alte activități.
Metoda cu cea mai largă utilizare, pentru prevenirea riscului în procesul de creditare, se bazează pe indicatorul de adecvare a capitalului, care se calculează ca un raport procentual dintre capitalul disponibil și activele ajustate în funcție de risc.
Nivelul fondurilor proprii, se determină cu ajutorul indicatorului Cooke(după numele președintelui comitetului de la Basel, Peter Cooke, din partea Băncii Angliei). Indicatorul de adecvare a capitalului este o rată de solvabilitate, care se calculează astfel:
(3.1.)
Activele ponderate cu risc, sunt acele active care ar determina pierderi pentru bancă, ca urmare a existenței unuia din următoarele riscuri:
– portofoliul de investiții, deținut de bancă, să nu atingă valoarea contabilă când este vândut;
– alte active să fie vândute sub valoarea contabilă;
– beneficiarii creditelor (debitorii) să nu restituie sumele datorate băncii, fie în ceea ce privește ratele scadente, fie prin nerespectarea graficului de rambursare, convenit cu banca, la acordarea creditului.
Băncile trebuie să aibă suficient capital, pentru a acoperi riscul unor astfel de pierderi. Principalele puncte ale Convenției de la Basel referitoare la adecvarea capitalului sunt:
– minimum 8 % din activele ajustate în funcție de risc trebuie să fie deținute sub formă de capital de bază, structurat în capital de rangul I și capital de rangul II;
– minimum 50 % din capitalul băncii trebuie să fie capital de rangul I, reprezentând
capitalul social (fondurile acționarilor), plus rezervele declarate (publicate), obținute din profitul nerepartizat;
– restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rangul II, sau capital
suplimentar, constituit din rezerve nedeclarate și rezerve din reevaluări;
– sunt luate în considerare elemente din afara bilanțului, cum ar fi garanțiile;
– fiecare țară poate să-și stabilească și să aplice propriile criterii pentru determinarea capitalului adecvat, dar nivelul minim este cel stabilit prin Convenția de la Basel.
Pentru a calcula valoarea activelor ajustate de risc, diferite clase de active sunt evaluate în concordanță cu o scală a riscului. Această scală începe cu 0 (pentru active nepurtătoare de risc) și poate ajunge până la 100 %, astfel ca în cazul în care riscul unui activ este mai mare, cu atât este de mare procentul atribuit riscului. Exemple de ponderi în funcție de risc pe categorii de active, pot fi următoarele:
– numerarul este ponderat cu 0 (numerarul are gradul de risc 0);
– creanțele, cu scadență mai mică de un an, de încasat de la bănci străine se ponderează cu un grad de risc de 20 %;
– creditele garantate cu ipotecă asupra imobilelor se ponderează cu 50 %.
Importanța sistemului de ponderare a activelor în funcție de risc, constă în aceea că o bancă, cu cât are mai multe active cu risc ridicat, cu atât trebuie să aibă un capital de bază mai mare.
Urmare a Convenției de la Basel, băncile din majoritatea țărilor lumii, respectă reglementările privind capitalul adecvat – standard minim, fapt care elimină, în parte, un tip neloial de concurență, întrucât, respectând această cerință, se restrânge posibilitatea băncilor de a atrage clienți noi, prin simpla mărire a volumului creditelor acordate. De aceea băncile trebuie, să găsească alte soluții pentru atragerea clienților potențiali, prin diversificarea gamei de servicii și produse bancare pe care le oferă.
O bancă ale cărei împrumuturi sunt limitate de mărimea capitalului de bază, trebuie să găsească alte metode de creștere a acestui capital, pentru a putea acorda mai multe împrumuturi.
Aceste metode pot include sporirea profitabilității activității băncii sau a rezervelor sale, convingând în acest fel acționarii să investească fonduri mai mari și să vândă investitorilor mai multe acțiuni.
Standardele bancare stabilite de Uniunea Europeană, se aplică numai în țările membre fiind cunoscute, pe plan internațional, în special în țările europene care aspiră să devină membre, întrucât Uniunea Europeană este cea mai mare piață bancară din lume. La începutul anilor ’90, totalul activelor băncilor Uniunii Europene a fost de aproximativ 10 trilioane USD, comparativ cu 8,3 trilioane USD, în cazul băncilor din Japonia și de 6,5 trilioane USD, pentru cele din Statele Unite ale Americii. Europa are cea mai densă rețea de sucursale bancare, comparativ cu celelalte continente, raportul fiind de o sucursală la aproximativ 2000 de persoane, în timp ce, același raport, în Statele Unite ale Americii și Japonia este de 2.300, respectiv 2700 de persoane.
Primul pas în crearea unei piețe bancare unice a fost făcut în 1977, prin adoptarea Primei Directive de Coordonare Bancară care a definit conceptul de „instituție de credit” și a precizat condițiile necesare pentru acordarea autorizației în domeniul bancar.
Directiva a luat în considerare aplicarea reglementărilor țării gazdă pentru sucursalele băncilor din alte țări membre ale Uniunii Europene. A Doua Directivă de Coordonare Bancară a fost adoptată în perioada 1988-1989 și a devenit pe deplin operațională în 1993, odată cu piața unică europeană considerându-se că nu există posibilitatea standardizării diverselor practici și legislații bancare din țările membre ale Uniunii Europene. În schimb, această directivă are în vedere recunoașterea reciprocă, de către țările membre, a sistemului fiecărei țări membre, de autorizare și supraveghere bancară.
Acest pas, a impus creșterea cooperării între organismele de supraveghere și reglementare din țările membre, fapt ce a deplasat accentul preocupărilor de la țara gazdă de origine, pentru toate activitățile oricărei bănci din Uniunea Europeană. Mecanismul esențial al activității bancare, este Licența Unică Bancară, ceea ce înseamnă că autorizarea, acordată într-o țară, dă unei instituții un “pașaport” care îi permite să-și desfășoare activitatea în orice țară din Uniunea Europeană.
În acest sens, implementarea prevederilor Acordulului Basel in cadrul BC “Moldindconbank”, ar contribui la dezvoltarea unui management al riscului de credit performant, prin facilitarea prin intermediul noilor metodologii utilizarea unor informații mai detaliate despre solicitanții de credite, mai ales în ceea ce privește bonitatea financiară și comportamentul anterior în relația cu băncile.
3.2. Modalități moderne de gestiune a resurselor creditare și Centrala Riscurilor Bancare
În contextul alinierii la standardele și practicile internaționale, Banca Națională a Moldovei, în calitate de autoritate de supraveghere, urmărește promovarea unui sistem financiar puternic și competitiv cu cât mai puține riscuri posibile. În același timp, activitatea bancară din Republica Moldova este supusă unui spectru larg de riscuri, printre care riscul de credit având cea mai mare pondere.
În scopul asigurării unei conduceri prudente a activității băncilor, Banca Națională a Moldovei urmărește existența unui control riguros al riscurilor rezultate din activitatea acestora, în special al riscului de credit, prin consultarea unei structuri special înființate la nivel central, și anume a centralei riscurilor. Crearea centralei riscurilor va asigura ca Banca Națională a Moldovei să dispună de informații operative și suficiente în baza cărora va determina nivelul general de risc la care se expune fiecare bancă în parte, inclusiv evaluarea mai eficientă a riscului de credit.
De asemenea, informația oferită de registrul riscului de credit din cadrul centralei riscurilor va face posibilă evaluarea și monitorizarea riscului de credit de către Banca Națională la nivel de sistem și grupe de bănci. Acest fapt, la rândul său, va crea posibilități pentru optimizarea reglementării prudențiale și consolidarea supravegherii bancare într-un cadru macroprudențial de supraveghere a activității de creditare a băncilor. De asemenea, aceasta va contribui la diminuarea presiunii asupră băncilor licențiate pe parcursul controalelor pe teren prin reducerea
volumului de informații solicitat urmare a reutilizării celor din sistemul informațional al BNM.
Pentru a minimiza expunerea băncilor la risc și pentru a întreprinde măsuri de diminuare a acestui risc este foarte important ca autoritatea de supraveghere să dispună de informație veridică și operativă cu privire la expunerea băncilor la riscul de credit. În acest context, autoritatea de supraveghere va avea posibilitatea să utilizeze un sistem informatic complex care să-i permită să identifice în termene restrînse riscurile majore aferente portofoliului de credite.
Existența centralei riscurilor va asigura ca la baza acțiunilor corective întreprinse de Banca Națională a Moldovei stă un proces de investigare analitic si interpretativ care va utiliza o varietate de proceduri si tehnici, deoarece numai în acest fel se poate obține înțelegerea necesară formării unei opinii cu privire la expunerea la risc a unei bănci.
Centrala riscurilor va reprezenta, la prima etapă, un sistem de înregistrare și prelucrare a informațiilor aferente riscului de credit rezultat din activitatea financiară a băncilor unde se vor stoca și centraliza datele de identificare ale contrapărților și referitor la activele și angajamentele băncilor supuse riscului de credit. Baza de date a registrului riscului de credit din cadrul centralei riscurilor va fi organizată în trei registre:
– registrul activelor și angajamentelor condiționale supuse riscului de credit;
– registrul activelor și angajamentelor condiționale expirate;
-registrul contrapărților.
Cu referință la dezvoltări de perspectivă (la următoarea etapă) e de menționat că centrala riscurilor va fi completată cu alte registre precum: registrul fraudelor bancare, incidentelor majore, registrul informațiilor de interes public și alte registre care vor permite Băncii Naționale a Moldovei să identifice profilul de risc al băncilor licențiate.
Informația care urmează să fie stocată în baza de date a registrului riscului de credit va fi colectată din raportările efectuate de către bănci cu o periodicitate care va fi definită în procesul de elaborare a registrului, astfel încît să se asigure un echilibru optim între efortul de raportare și suficiența informației. Raportările respective vor conține informații privind datele de identificare a contrapărților care au față de bănci obligațiuni aferente activelor și angajamentelor condiționale supuse riscului de credit, informații privind fiecare din activele și angajamentele condiționale supuse riscului de credit în lei sau în valută de care contrapartea beneficiază (tipul și suma activului/angajamentului condițional, data acordării și cea a scadenței, inclusiv scadența tranșelor, tipul asigurării și valoarea asigurării, serviciul datoriei, rata dobânzii, ramura economiei, clasificarea conform cerințelor prudențiale ș.a.), activele/angajamentele condiționale expirate.
Informațiile în sistem vor fi păstrate pentru o perioadă de cel puțin 7 ani, iar la necesitate acest termen poate fi extins. Difuzarea informațiilor către public va fi făcută doar sub forma rapoartelor agregate în scopuri statistice (expunere totală, pe tipuri de debitori, ramuri ș.a.) pe bănci, grupe de bănci și sistem.
Registrul riscului de credit din cadrul centralei riscurilor va fi gestionat de către Banca Națională a Moldovei, într-un cadru strict reglementat și în condițiile păstrării secretelor ocrotite prin lege. Baza legală privind crearea de către Banca Națională a Moldovei a registrului riscului de credit va cuprinde prevederile Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei, ale Legii instituțiilor financiare și reglementările subordonate legii.
Băncile vor raporta și actualiza informațiile cu privire la activele și angajamentele condiționale supuse riscului de credit în condițiile prevăzute de actele normative ale Băncii Naționale. Respectiv, subiecți ai înregistrării obligatorii în registrul riscului de credit urmează a fi persoanele juridice și fizice care au față de bănci anumite datorii actuale și/sau potențiale ce încorporează riscul de credit, indiferent de valoarea acestora.
Organizarea și funcționarea registrului riscului de credit, inclusiv tipul informațiilor raportate, scopul și modul de transmitere, înscriere și difuzare în scopuri statistice a informației vor fi stabilite prin acte normative.
Principiile de bază privind funcționarea registrului riscului de credit din cadrul centralei riscurilor:
1). Sistemele de raportare a informației despre activele și angajamentele condiționale supuse riscului de credit trebuie să dispună de date corecte, oportune și suficiente – colectate sistematic de la toate sursele relevante.
2). Sistemele de raportare trebuie să fie bazate pe standarde riguroase de securitate și fiabilitate.
3). Organizarea funcționării registrului riscului de credit, inclusiv în domeniul raportării informației despre activele și angajamentele supuse riscului de credit trebuie să asigure responsabilitate, transparență și eficacitate în managementul riscurilor asociate activității, precum și accesul echitabil la informație pentru utilizatori.
4). Cadrul juridic și de reglementare general pentru raportarea informației despre activele și angajamentele supuse riscului de credit trebuie să fie clar, previzibil, nediscriminator, proporțional și să susțină subiectul datelor și drepturile consumatorilor.
Banca Națională a Moldovei promovează implementarea acestui proiect și va susține dezvoltarea în continuare a centralei riscurilor pentru a asigura un sistem de evaluare și de raportare cu privire la activele și angajamentele condiționale supuse riscului de credit eficient, în satisfacerea necesităților supravegherii bancare și care să susțină drepturile subiecților datelor și dezvoltarea unei piețe financiare corecte și competitive. Proiectul va fi implementat în strânsă cooperare cu sectorul bancar.
Experiența internațională demonstrează că în multe țări funcționează un registru al riscului de credit. Registre respective există în Franța, Italia, Germania, Danemarca, Albania, Armenia, China, Spania, Portugalia etc. Alegerea abordării reflectă structura sectorului financiar și a cadrului juridic. Astfel de registre sunt de obicei administrate de către băncile centrale sau autoritățile de supraveghere, cu excepția unor țări ca Finlanda, Chile etc. unde această atribuție a fost delegată unei companii private.
În majoritatea statelor instituțiile financiare au fost obligate să prezinte rapoarte pentru fiecare debitor în parte care să conțină următorul set de informații: suma totală a datoriei restante, valoarea garanției, ratingul ce ar reflecta bonitatea debitorului și statutul de rambursare a creditelor. Referitor la creditele noi, instituțiile financiare furnizează informațiile necesare îndată ce creditul a fost acordat.
E de menționat că, în unele state în registrul riscului de credit se colectează doar informația negativă (de exemplu Danemarca, Franța, Letonia), pe când în alte state se colectează informațiile pozitive (de exemplu Belgia). Totodată, în multe state în registrele riscului de credit se colectează atât informații pozitive, cât și negative (de exemplu Germania, Irlanda, Marea Britanie).
Registrele riscului de credit au o acoperire în funcție de cerințele legale naționale (creditele a căror sumă depășește un anumit prag trebuie raportate la un anumit interval). Pragul cel mai mare este în Germania, iar cel mai mic – în Belgia. În cele mai multe state europene sunt raportate doar creditele mari, în Franța și Belgia, însă, sunt raportate și creditele de consum.
Un aspect important în funcționarea registrului riscului de credit îl reprezintă cerințele privind termenul de păstrare a informațiilor colectate, care în diferite state variază de la 1 an până la 10 ani. În multe dintre ele informația colectată în registrul riscului de credit este păstrată timp de 5 ani.
Accesul la informația aferentă registrului riscului de credit este acordat doar funcționarilor băncii centrale și unităților de raportare ale instituțiilor financiare, care pot obține informații actuale privind persoanele fizice și juridice ce figurează în registrul respectiv. Totodată, ținînd cont de obiectivul registrului riscului de credit în cadrul centralei riscurilor, BNM nu va acorda accesul la datele din registru entităților raportoare, cu excepția datelor pe care le va raportat fiecare entitate în parte.
Astfel, în multe state, băncile centrale operează cu registre de credite care reprezintă baze de date cu o informație detaliată referitor la creditele acordate de către instituțiile financiare, create cu scopul de a asigura o reglementare și supraveghere bancară adecvată. De asemenea, informația respectivă poate fi utilizată de către creditorii instituțiilor financiare pe piața informațională de credit. În acest context e de menționat că, gradul de interacțiune cu birourile de credit pe piața respectivă variază de la țară la țară, în funcție de cadrul legal și instituțional, precum și de specificul piețelor de credit locale.
În cazul Republicii Moldova, registrul riscului de credit nu are ca obiectiv intrarea în concurență cu biroul istoriilor de credite existent. Scopul instituirii registrului riscului de credit este de a oferi organului de supraveghere informații agregate cu privire la expunerea sectorului bancar și/sau a fiecărei bănci în parte față de o anumită persoană sau grup de persoane, întru susținerea evaluării profilului și determinării nivelului riscului de credit rezultat din activitatea desfășurată.
Informațiile cu privire la obligațiunile clienților față de bănci conținute în registrul riscului de credit vor fi utilizate de către Banca Națională în supravegherea activității bancare și perfecționarea reglementărilor prudențiale, în analiza stabilității sistemului bancar și a fiecărei bănci în parte, în realizarea adecvată a politicii monetare etc.
Totodată, scopul instituirii registrului riscului de credit rezidă în aplicarea mai largă a supravegherii bancare bazate pe risc, a cărei necesitate a devenit mai evidentă în actuala criză financiară globală.
În acest sens registrul riscului de credit va oferi o contribuție valoroasă în vederea abordărilor macroprudențiale în cadrul supravegherii și reglementării bancare. Adică, informațiile respective vor servi drept bază pentru măsurarea gradului de importanța sistemică a băncilor care, ca rezultat a dimensiunii lor, trebuie să fie reglementate mai prudent și supravegheate mai intens.
De asemenea, în baza informației din registrul riscului de credit Banca Națională va determina indicatorii sistemici de alertă timpurie care ar permite de a detecta, monitoriza și soluționa acumularea de vulnerabilități, care ar putea deveni o sursă de criza financiară în viitor.
Ca rezultat al accelerări inovației financiare, băncile oferă instrumente de credit noi, care generează riscuri la diferite nivele. Aceasta a condus la dificultăți în evaluarea nivelurilor riscurilor. Deci, odată cu dezvoltarea și emiterea mai multe instrumente sofisticate, riscul de credit a devenit greu de estimat și, pe alocuri, greu de gestionat.
Principalele motive pentru punerea în aplicare a proiectului registrului riscului de credit au fost posibilitatea urmăririi operative a calității creditelor din portofoliu pe sistem, informațiile cu privire la angajamentele clienților care au menirea de a lărgi gama de instrumente aplicabile în zona de gestionare a riscului de credit, precum și efectele sale pozitive așteptate în scăderea proporției creanțelor cu un grad înalt al riscului în sectorul bancar.
Un alt aspect de utilizare a informației din registrul riscului de credit îl reprezintă testările la stres efectuate de către Banca Națională. Aceste testări sunt concepute pentru a evalua capacitatea băncilor de a depăși un eveniment de stres financiar. Din punctul de vedere al riscului de credit, pierderile băncilor sunt modelate în funcție de specificul acestora (tipurile de credite, calitatea și concentrarea portofoliului de credite etc.) și variabilele macroeconomice (creșterea PIB-ului, șomajul etc.).
Totodată, instituirea unui astfel de registru rezidă în urmărirea solvenței bancare, precum și a stabilității macroeconomice, prin identificarea băncilor/creditorilor de importanță sistemică, a interconexiunilor și excedentelor care le cauzează probleme de tipul efectului domino, inclusiv interconexiunile cu creditorii nonbancari și gestionarea riscurilor în funcție de variabilele bancare și macroeconomice.
Registrul riscului de credit va constitui un factor cheie în optimizarea reglementării prudențiale și consolidarea supravegherii bancare, în concordanță cu principiile moderne de administrare a riscului de credit care promovează un cadru macroprudențial de supraveghere, constând într-o abordare mai cuprinzătoare, de ansamblu a supravegherii creditării.
Practica internațională a demonstrat deja importanța constituirii unui registru al riscului de credit prin utilitatea informației conținute pentru consolidarea supravegherii bancare. Disponibilitatea informațiilor colectate de către autoritatea de supraveghere va determina valoarea de utilizare a registrului riscului de credit, ca parte componentă a mecanismului de monitorizare a potențialelor vulnerabilități nu doar din perspectivă microprudențială, ci și din punct de vedere macroprudențial.
Existența acestui registru va facilita implementarea unor tehnici avansate de evaluare a expunerii băncilor la riscurile de credit, o monitorizare sistemică a acestora și a vulnerabilităților financiare potențiale și, subsecvent, prevenirea și limitarea acestor riscuri prin corelarea cerințelor de capital și de constituire a rezervelor cu pierderile estimate și cele imprevizibile aferente creditelor.
Informațiile preconizate a fi incluse în registrul riscului de credit vor asigura dispunerea organului de supraveghere de informații mai detaliate despre activele și angajamentele bancare supuse riscului de credit, în baza căreia va fi posibilă determinarea mai exactă a profilului și nivelului de risc al portofoliilor de credite al băncilor. Acest fapt va permite adoptarea abordărilor bazate pe risc pentru supravegherea bancară, inclusiv evaluarea vulnerabilităților specifice fiecărei bănci în parte, precum și probabilitatea eșuării, în același timp, luând în considerare importanța lor sistemică.
Datele registrului riscului de credit, de asemenea, vor fi utilizate de către autoritatea de supraveghere la revizuirea, rectificarea, clasificarea privind debitorii săi, contribuind astfel la evaluarea suficienței provizioanelor pentru nivelul riscului la activele și angajamentele problematice, la identificarea tendințelor portofoliilor de credite, atenționând băncile la care au crescut în mod semnificativ expunerea la credite riscante.
La nivel de bancă, vor fi create condiții în care va fi posibilă utilizarea unui sistem de gestiune a bazelor de date care să permită monitorizarea rapidă a stării activelor, în special a creditelor din portofoliu.
Încheiere
Băncile din Republica Moldova deja dispun de cadre profesionale necesare gestiuni portodoliului de credite. Cu toate acestea procesul de management, deciziile manageriale ce se referă la creditarea bancară ce se află în gestiunea Comitetului de directori sunt în continuă dezvoltare, perfecționare de studiu, de aplicare a recomandărilor Basel și a practicii mondiale în acest domeniu.
În concluzie putem spune că riscul de credit reprezintă fenomenul ce însoțește activitatea de creditare a băncilor indiferent de dimensiuni, strategie și renume pe piață. Reprezentând un conglomerat de evenimente cu consecințe adverse iar de cele mai multe ori interdependente, riscul de credit poate genera efecte negative în lanț, care cuantificate se materializează sub forma pierderilor înregistrate de către bănci. Înregistrarea pierderilor de către bănci, ca efect al riscului de credit, se poate solda cu falimentul băncii, având de suferit atât banca cât și clienții acesteia.
Caracterul complex al gestiunii riscului de credit și elaborarea politicii de creditare este ampificat de multitudinea de factori ce generează acest risc și influențează politica de creditare, printre care evoluția generală a economiei, modificări legate de organizarea băncii, adoptarea de decizii financiare, condițiile politice și economice etc. Multitudinea factorilor cu impact asupra politicii de creditare poate fi grupată în factori interni și factori externi care la rândul lor pot fi controlabili și necontrolabili.
În literatura de specialitate există diverse criterii de clasificare a creditelor în cadrul portofoliului de credite, iar cea mai reușită o considerăm, clasificarea în funcție de risc conform căruia creditele se împart în 5 categorii în dependență de ponderea lor în formarea fondului de risc. Creditele clasificate drept standard nu implică deficiențe și riscuri, banca rezervează din propriile surse 2% din suma creditului acordat. Creditele supravegheate întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și dobânzilor scadente, de pe aceste credite banca rezervează din propriile surse 5% din suma creditului acordat. Substandard sunt creditele care prezintă deficiențe și riscuri care periclitează rambursarea datoriei, de pe aceste credite banca rezervează din propriile surse 30% din suma creditului acordat. Creditele clasificate în categoria dubioase sunt împrumuturile care nu pot fi rambursate, iar garanțiile lor sunt incerte, de pe aceste credite banca rezervează din propriile surse 60% din suma creditului acordat. Creditele compromise sunt acele credite care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată, aceste credite se înscriu ca pierderi.
În practica bancară se disting diverse metode de evaluare a calității portofoliului de credite, grupate în două mari clase, și anume metode de evaluare interne și metode de evaluare externe.
BC “Moldindconbank” S.A. reprezintă banca cu o poziție dominantă pe piața bancară autohtonă, o bancă dinamică, în continuă dezvoltare, ce prestează întreaga gamă de servicii bancare prin intermediul rețelei sale de subdiviziuni pe tot teritoriul Moldovei. Analiza principalilor indicatori ce descriu calitatea portofoliului de credite al băncii BC “Moldindconbank” S.A. pe piața bancară autohtonă, denotă o evoluție pozitivă, ceea ce atestă o tendință accentuată de eficiență a politicii de creditare.
Activitatea BC „Moldindconbank” S.A. pe parcursul ultimilor ani a fost îndreptată primordial spre consolidarea parteneriatului pe termen lung cu clienții săi corporativi, prin întărirea relațiilor deja definite cu clienții existenți și stabilirea relațiilor durabile și reciproc avantajoase cu clienții noi, preocuparea permanentă pentru satisfacerea deplină a necesităților clientului, profesionalismul, competența și eficiența devenind elementele centrale ale strategiei sale.
Activitatea bancară a BC „Moldindconbank” S.A. se manifestă prin atragerea cât mai cantitativă a clienților avându-se în vedere și capacitatea acestora, stăruința de a îndeplini cerințele financiare ale clientului, după măsura accesibilă acordarea în mai multe cazuri a creditelor, facilitarea acestora în caz de necesitate.
Recomandările pe care le prezentăm cu privire la perfecționarea managementului portofoliului de credite în cadrul BC „Moldindconbank” S.A. se referă la:
– Perfecționarea continuă a politicii de creditare prin: stabiliarea sistemului de stabilire a limitelor expunerii la riscul de credit și monitorizarea acestora, stabilirea limitelor de risc admisibil la nivelul activității de creditare, crearea unui sistem de raportare a expunerilor la riscul de credit către nivelurile de conducere superioare.
– Dezvoltarea unei culturi solide privind managementul portofoliului de credite în cadrul BC “Moldindconbank” S.A.: responsabilitatea gestiunii creditelor aparține inspectorilor de credite. Activitatea de management al creditelor trebuie să acopere toate persoanele implicate în procesul de acordare a creditelor, de la inițierea tranzacției de creditare până la finalizarea acesteia.
Recomandăm BC “Moldindconbank” S.A. să se alieneze la practicile bancare internaționale de evaluare a riscului de credit a clienților prin intermediul scorurilor bancare, și anume recurgerea la metode de a obiectiviza fenomenele și eficientiza procesele de creditare.
BIBLIOGRAFIE
I. Acte normative și reglementatorii:
1. Legea cu privire la Banca Națională a Moldovei nr.548-XIII din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 56-57/624 din 12.10.1995.
2. Legea instituțiilor financiare nr. 550-XIII din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1/2 din 01.01.1996.
Legea cu privire la societățile pe acțiuni nr.1134-XIII din 02.04.1997. În: Monitorul Oficial al RM nr. 38-39/332 din 12.06.1997.
Regulament cu privire la sistemele de control intern în bănci. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.98-99/368 din 15.06.2010.
Regulamentul nr.3/09 cu privire la expunerile “mari” cu modificările 03.11.11, Hotarârea nr.242. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.227-232 din 23.12.2011.
Regulamentul cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova nr. 153 din 25.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.8 art. Nr: 24 din 30.01.1998.
Regulamentul cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei nr.231 din 27 octombrie 2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.216 – 221 din 09.12.2011, art.2007 (în vigoare din 01.01.2012).
Regulamentul cu privire la acordarea creditelor persoanelor afiliate nr. 1/09 din 10.11.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 64 art Nr : 81 din 03.10.1996.
Regulamentul cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcționarilor lor nr. 33/09-01 din 18.09.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.64/81 din 03.10.1996.
II. Lucrări științifice:
ALEXANDRU, Aurelian; BEREA, Paul. Modernizarea sistemului bancar. București: Editura Expert, 2003, 112 p.
AUREL, O.; BEREA, O.; BEREA, A. Orientări în activitatea bancară contemporană. București: Editura Expert, 1999, 154 p.
BAIDOC, Monica. Analiza si clasificarea portofoliului de credite. In : Finanțe, bănci, asigurări : publicație pentru agenții economici, v. 7, nr. 10, octombrie 2004, 53-55 p.
BASNO C., DARDAC N., CONSTANTIN Floricel. Riscurile bancare. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1999, 108 p.
BASNO, Cezar ; DARDAC, Nicolae. Gestiune bancara : note de curs. Bucuresti: Editura ASE, 2001, 235 p.
BASNO, Cezar; DARDAC, Nicolae. Management bancar. București: Editura Economică,2008,123p.
BASNO, Cezar; DARDAC, Nicolae. Produse, costuri și performanțe bancare. București: Editura Economica, 2000, 237 p.
BĂNCILA, Natalia. Portofoliul de credite al băncilor comerciale și gestiunea lui prin prisma politicii de creditare. În: Analele științifice ale Academiei de Studii Economice din Moldova. 2007, ed. a 5, 262-266 p.
BĂTRÂNCEA I., TRENCA I., BEJENARU A., BORLEA S.N. Analiza performanțelor și riscurilor bancare. Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2008. 490 p.
BEJENARU, Aurel. Cerințe privind perfecționarea managementului riscului în instituțiile de credit : acordul Basel II. În : Revista finanțe publice si contabilitate, nr. 6, iunie 2006, 17-22 p.
BEREA O., NITU I. Managementul riscului bancar. București: Editura Expert, 2000. 158p.
BEREA, Aurel Octavian ; STOICA, Emilia Cornelia. Creditul bancar : coordonate actuale si perspective. Bucuresti: Expert, 2003.
CARACOTA, Răzvan Constantin. Decizia de creditare. În: Finanțe, Bănci, Asigurări: publicație pentru agenții economici, nr. 2, februarie 2009, 46-49 p.
COCIUG, V., CINIC, L. Management bancar. Culegere de probleme. Chișinău: Editura ASEM, 2008. 147 p.
COCIUG, V.; MISTREAN, L. Operațiuni bancare: concepte, scheme, aplicații. Chișinău: Editura ASEM, 2006, 167 p.
COCIUG, Victoria; CINIC, Liliana, Gestiunea riscurilor bancare. Chișinău: Editura ASEM, 2009, 213 p.
COCRIȘ, V.; CHIRLEȘAN, D. Management bancar: analiza de risc în activitatea de creditare. Iași: Editura Universității “A.I.Cuza”, 2010, 264 p.
COSTICA, I.; LĂZĂRESCU, S.A. Politici și tehnici bancare. București: Editura ASE, 2006, 254 p.
DIACONESCU, Marian. Bănci și sisteme de plăți. Riscul. București: Editura Economica, 2009, 259 p.
ENICOV, I. Teoria și practica riscului în banca comercială. Autoreferatul tezei de doctor în economie. Chișinău, 2007. 42 p.
ENICOV, I. Gestiunea lichidității băncilor comerciale. În: Revista interstatală „Drept, Economie și Informatică”, Galați, România. 2000, nr.2, p.81- 89.
GRIGORIȚĂ C. Activitate bancară. Ediția a III. Chișinău: Editura Cartier, 2005, 391 p.
Grigoriță, Cornelia. Activitatea bancară. Ed. a II-a, revăzută și completată, Chișinău: Cartier, 2004, 432 p.
MANOLESCU G., SÎRBEA Diaconescu. Management bancar. București: Editura Fundației, Romănia de mâine , 2007. 420 p.
MISTREAN, Larisa. Gestiunea creditelor problematice in bancile comerciale.În: Analele științifice ale Academiei de Studii Economice din Moldova. 2007, ed. a 5.
NIȚU I. Managementul riscului bancar. București: Editura Expert, 2000. 250 p.
PREDESCU, Iuliana. Activitatea bancară între performanță și risc. Bucuresti: Expert, 2005. 207 p
Republica Moldova: Institutul Internațional de Management. Ch.: Managementul bancar, ediție didactico-metodică, 1998. 165 p.
ROXIN, L. Gestiunea Riscurilor Bancare. București: Ed. Didactică și Pedagogică,1997, 450 p.
SOCOL, A.; DRIGĂGOI, V.; DRIGĂ I. Managementul riscului bancar. București: Editura Economica, 2010, 287 p.
STOICA, M. gestiunea bancară. București: Editura Lumina Lex, 2002, 252 p.
III. Surse statistice și de date:
Rapoartele anuale BC “Moldindconbank” SA pe anuii 2009-2012 [online]. [citat 29 martie 2013]. Disponibil: < http://www.moldindconbank.com/raportul-anual/ >.
Rapoartele financiare BC “Moldindconbank” SA pe anii 2009-2012 [online]. [citat 29 martie 2013]. Disponibil: < http://www.moldindconbank.com/rapoarte-financiare/ >.
Dicționar de termeni economici: http://www.money.ro/dictionar
Anexe
Anexa 1.
Informație privind activitatea financiară a BC “Moldindconbank” S.A.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Gestiunea Resurselor DE Creditare ALE Băncii Prin Mentinerea Calitătii Portofoliului DE Credite (ID: 115890)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.