Gestiunea Echilibrelor Financiare

CUPRINS

INTRODUCERE

ECHILIBRUL FINANCIAR LA NIVELUL COMPANIILOR

1.1 Echilibrul financiar-definire și explicitare

1.2 Prezentarea principalelor forme de manifestare a echilibrului financiar

1.3 Noțiuni teoretice cu privire la principalele curente de analiză a echilibrului financiar în viziune anglo-saxonă

PRINCIPALII INDICATORI DE ECHILIBRU FINANCIAR

2.1 Analiza structurii activului și pasivului și influența acestuia asupra echilibrului financiar

Structura financiară a pasivului

Structura financiară a activului

2.2 Principalii indicatori în echilibrul financiar

2.3 Analiza statică și dinamică a echilibrului financiar

2.3.1 Analiza statică a echilibrului financiar

2.3.2 Analiza dinamică a echilibrului financiar

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR LA S.C ARTEGO S.A

3.1 Prezentarea S.C ARTEGO S.A

3.2 Situația principalilor indicatori financiari ai SC ARTEGO SA

3.3 Analiza echilibrului financiar pe metoda statică a SC ARTEGO SA

3.4 Analiza dinamică a echilibrului financiar la S.C ARTEGO S.A

3.5 Analiza echilibrului financiar prin intermediul ratelor

3.6 Posibilități de îmbunătățire a echilibrului financiar S.C ARTEGO S.A

CONCLUZII

BILBIOGRAFIE

INTRODUCERE

Economia în zilele noastre reprezintă rezultatul unui proces evolutiv și al schimbului de activități de la forme inferioare la cele superioare. Întreprinderile își dezvoltă activitatea în acest cadru, acestea având indiferent de profitul lor, probleme de gestiune financiară. O metodă de cercetare indispensabilă o reprezintă analiza.

În România, în ultimii ani s-au perfecționat metodele de analiză financiară. O analiză economică financiară este îndreptată către evaluarea întreprinderii de a genera surplusuri monetare care îi garantează echilibrul financiar.

Echilibrul financiar poate fi definit prin capacitatea întreprinderii de a-și asigura plata fără întreruperea datoriilor contractate anterior, inclusiv a datoriilor curente generate de realizarea obiectului de activitate, sau de legislația fiscală, din încasările sale, astfel încât întreprinderea să poată evita riscul de faliment. Menținerea echilibrului financiar constituie condiția esențială a supraviețuirii întreprinderii.

Analiza echilibrului financiar se poate realiza pe baza bilanțului contabil. În această lucrare sunt prezentate în primul capitol și al doilea aspectele teoretice privind echilibrul financiar la nivelul companiilor și principalii indicatori de echilibru financiar. La final se regăsește analiza echilibrului financiar la S.C ARTEGO S.A.

Obiectivul acestei lucrări este acela de a analiza echilibru financiar al întreprinderii SC ARTEGO SA, respectiv de a de a prezenta cei mai importanți indicatori ce se pot determina pe baza situațiilor financiare.

Prin analiza echilibrului financiar vom vedea în ce situație se află firma respectivă prin prisma indicatorilor echilibrului financiar și a echilibrului financiar static și dinamic.

ECHILIBRUL FINANCIAR LA NIVELUL COMPANIILOR

Echilibru financiar-definire și explicitare

Analiza financiară urmărește să scoată în evidență, în primul rând, modul de concepere a echilibrului financiar atât pe termen scurt cât și lung și în al doilea rând, modalitățile de rentabilitate ale activității întreprinderii. Bilanțul exprimă de fapt starea întreprinderii într-un anumit moment, iar contul de rezultate prezintă fluxurile de ieșire, prelucrate respectiv cele economice și financiare, pe o anumită perioadă.

Astfel, echilibrul financiar este cel care însoțește viața economico-socială a întreprinderii, respectiv al cerințelor, solicitărilor organismului și resursele pentru satisfacerea lor.

Studiul financiar al bilanțului arată de fapt modul de realizare a echilibrului financiar funcțional sau patrimonial la sfârșitul perioadei de gestiune al întreprinderii.

„Echilibrul transmite concepția de armonie între anumite elemente ale sistemului, ceea ce în domeniul financiar înseamnă armonizarea resurselor cu nevoile. Resursele și nevoile reflectate în bilanț fiind variate se pretează la diferite idei legate de echilibru. De asemenea, conceptul de echilibru financiar va fi prezentat după cele două concepții ale bilanțului și anume: patrimonială și funcțională.”

Echilibrul de ansamblu, echilibrul financiar ocupă un loc important, echilibrul îl definim ca fiind starea ce se caracterizează printr-un flux permanent de fonduri bănești de natură financiară prin sistem dar cu păstrarea integralității sistemului.

Echilibrul financiar este componenta echilibrului economic, care rezultă din egalitatea capitalului economic cu resursele acestuia de constiuire.

„Echilibrul financiar este în strânsă legătură cu fluxul trezoreriei, rezultat din ciclul de exploatare, cu fluxul de trezorerie izvorât din ciclul de investiție, cu utilizările generate de ciclul financiar, cu contractarea de datorii, cu folosirile și resursele excepționale.”

Bilanțul și conceptul juridic al patrimoniului necesită prezentarea unor aspecte cu privire la echilibrul financiar în concepția dezvoltării patrimoniale.

Astfel, trebuie să diferențiem echilibrul static, la un moment dat de echilibrul dinamic.

Echilibrul static redă tabloul corelațiilor la un moment dat, fără a se preciza evoluția exprimându-se ca un șir de ecuații, care formalizează aspectul calitativ și cantitativ.

Echilibrul dinamic este caracteristic evoluției, schimbărilor și transformărilor din întreprindere, dar păstrându-și individualitatea pe tot parcursul vieții economico-sociale.

În analiza echilibrului financiar fie static, sau dinamic trebuie să avem în vedere ipostazele resurselor respectiv: ocupate, alocate, consumate.

1.2 Prezentarea principalelor forme de manifestare a echilibrului financiar

Literatura de specialitate este destul de bogată privind terminologia, modul de exprimare a echilibrului financiar.

Principalele forme de manifestare a echilibrului financiar sunt: solvabilitatea, lichiditatea, exigibilitatea și capacitatea de plată, care sunt prezentate mai jos.

Solvabilitatea reprezintă aptitudinea întreprinderii de a face față angajamentelor sale în caz de lichiditate, ceea ce înseamnă încetarea exploatării și punerea în vânzare a activelor sale.

În perioada de criză valoarea de lichiditate este inferioară valorii contabile a activelor, antrenând pierderi excepționale.

Solvabilitatea mai reprezintă și asigurarea unor fonduri bănești, a unor disponibilități care pot să susțină continuitatea exploatării, să permită un flux normal al fondurilor. Solvabilitatea exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea creditelor pe termen mediu și lung.

„Solvabilitatea patrimonială (SP) este egală cu:

S.P.=

„ Cac

Indicatorul solvabilității patrimoniale, este pozitiv dacă cuprinde valori între 40-60%. Limita minimă este apreciată ca fiind de 30%.

A doua formă de manifestare a echilibrului financiar este lichiditatea patrimonială.

Lichiditatea patrimonială reprezintă capacitatea unor active de a fi transformate la un moment dat în bani.

Lichiditatea poate fi o însușire ce permite efectuarea plăților și prin urmare schimbul comercial de bunuri sau caracterul de a dispune imediat ori într-un timp scurt de mijloace bănești, respectiv de disponibil. În analiza și interpretarea lichidității se folosește lichiditatea activelor, pasivelor și de bilanț.

Un activ financiar este lichid dacă poate fi transformat instantaneu în bani.

Lichiditatea reprezintă capacitatea pe care o are agentul economic de a acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active, obligațiile de plată pe termen scurt ca elemente de pasiv.

„Expresia lichidității patrimoniale (LP) este:

LP= ”

Pentru stabilirea garanției creditelor în grupul elementelor patrimoniale de activ se regăsește și nivelul cheltuielilor de exploatare.

Elementele patrimoniale pasive cu scadență pe termen scurt cuprind creditele pe termen scurt, furnizori, creditori, decontări, alte obligații, fonduri, rezerve etc.

Activele circulante fără utilizare, fără mișcare sau cu mișcare lentă, produse și mărfuri fără desfacere, clienții neîncasați la termen nu intră în cadrul lichidității patrimoniale.

Următoarea formă de manifestare este exigibilitatea, care reprezintă capacitatea rambursării rapide a datoriilor. Din acest punct de vedere fondurile aportate de acționari sau creșterea de capital, ceea ce se lasă la dispoziția întreprinderii adică profitul pus în rezervă nu pot face parte din pasivul exigibil. Împrumuturile rambursabile pe un interval mai mare de un an constituie un pasiv exigibil pe termen mediu și lung.

Astfel ajungem la fondul de rulment și la lichiditatea bilanțieră. Prin acestea se compară lichiditatea activului cu exigibilitatea pasivului. În acest caz este necesară o ierarhizare a activelor în ordinea crescătoare a lichidității și a pasivelor în ordinea crescătoare a exigibilității lor.

Exigibilitatea pasivului este cunoscută exact, în timp ce lichiditatea activelor circulante este aleatorie respectiv riscul vânzării în pierdere, deprecierea stocurilor.

Ultima formă de manifestare a echilibrului financiar o reprezintă capacitatea de plată.

Capacitatea de plată este o rezultantă care exprimă o potență financiară ce indică măsura în care o anumită întreprindere poate să satisfacă prompt orice obligație bănească față de terți. Aceasta caracterizează modul în care întreprinderea își îndeplinește la termen obligațiile de plată cu mijloacele bănești de care dispune. Ea este dependentă de lichiditate. La rândul său capacitatea de plată influențează echilibrul financiar și monetar.

Este necesar ca întreprinderea să dispună permanent de un volum de mijloace bănești determinat, capabil să asigure onorarea angajamentelor devenite exigibile.

Comparând disponibilitățile bănești cu obligațiile se obține o exprimare absolută:

„Cp=D-O”

Când Cp>0 și D>0 întreprinderea punctează o situație bună.

Pentru comparabilitate în timp și spațiu se calculează coeficientul capacității de plată:

„K=D/O”

Când K>1 întreprinderea se află într-o situație bună.

Apreciem că există o dependență notabilă între capacitatea de plată și punctul de echilibru al întreprinderii.

1.3 Noțiuni teoretice cu privire la principalele curente de analiză a echilibrului financiar în viziune anglo-saxonă

Între sistemul contabil european și cel din țările anglo-saxone există mai multe diferențe.

În SUA, de exemplu regulile contabile utilizate pentru realizarea bilanțului și a contului de exploatare sunt independente de regulile fiscale. Dreptul contabil în țările anglo-saxone, își are sursa în directivele elaborate direct de către profesia contabilă. „Aceasta este reprezentată de American Institute of Certificate Public Accountente (AICPA). AICPA a jucat un rol important în materie de normalizare până în decembrie 1973. De la această dată acest rol a fost încredințat către Financial Accounting Standard Board (FASB). FASB, în colaborare cu Security and Exchange Commission (SEC) are drept misiune publicarea de norme și precizarea cadrului conceptual (conceptual framework) al contabilității.”

Întreprinderile americane nu sunt supuse unui plan contabil normalizat, ele trebuie să respecte, în stabilirea și prezentarea stărilor lor financiare, principiile general admise sau Generall Accepted Accounting Principles (GAAP).

Stările financiare ale întreprinderilor americane cuprind următoarele documente:

un bilanț, balance sheet

un cont de rezultat, income statement

starea mișcărilor în conturile de rezervă și de rezultat reportat, statement of change in retained earnings

un tablou de variație a capitalurilor propuse în afara conturilor de rezervă și a rezultatului reportat, statement of change in stockholder`s equity

mai există și tabloul fluxurilor de trezorerie, statement of cash-flow

note anexe, footnote disclosures sau notes to financial statements

Fogartz și Rogers, doi autori realizează o analiză a categoriei analiștilor financiari. Aceștia consideră că analiștii financiari reprezintă o categorie socioprofesională în formare.

Analiza financiară are scopul de a traduce și interpreta realitatea întreprinderii, pentru fundamentarea deciziilor de alocare a resurselor.

Viziunea anglo-saxonã, este aceea a investitorului, respectiv a deciziei de investiții. În economiile bazate pe credit, analiza financiară se îndreaptă spre elementele de analiză de credit, urmând proceduri specific instituite la nivelul instituțiilor bancare.

Literatura de specialitate anglo –saxonă definește carcteristicile ale informației contabile, pe care le delimitează ca importanță în două grupe:

una proprie informației contabile (relevanța, credibilitatea și

comparabilitatea);

a doua este proprie utilizatorului

Astfel, organismul american de normalizare contabilă FASB (Financial Accounting Standards Board) reține următoarele criterii în funcție de care sunt realizate caracteristicile calitative:

pentru relevanță : oportunitatea;

pentru credibilitate : verificabilitatea, neutralitatea, fidelitatea

În viziunea organismului britanic de normalizare contabilă ASB (Accounting Standards Board), caracteristicile calitative ale informației contabile sunt:

importanța relativă,

relevanța,

credibilitatea,

comparabilitatea,

inteligibilitatea.

Modelul anglo-saxon se adresează investitorilor actuali și potențiali. Țările care adoptă acest model sunt acelea în care finanțarea întreprinderilor se efectuează prin recurs la piața de capital. În aceste țări care adoptă acest model anglo-saxon, normele contabile sunt elaborate de reprezentanții sectorului privat, într-un cadru reglementar general. Pentru acest model au optat țări precum Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii, Australia, Canada, Olanda, Noua Zeelandă, Singapore.

Investitorii, în condiții de risc, sunt preocupați de riscul tranzacțiilor și de beneficiul adus de investițiile lor. Informațiile de care au nevoie sunt acelea care îi sprijină în luarea deciziilor de a păstra, de a vinde sau de a cumpăra acțiuni. Regula contabilă de aur pentru anglo-saxoni, este aceea de reflectare a unei imagini cât mai fidele referitoare la situația întreprinderii.

Angajații – interesul angajaților pentru informațiile situațiilor financiare are mai multe motivații: informațiile contabile sunt relevante pentru aprecierea perspectivelor viitoare ale firmei, a securității locurilor de muncă.

Creditorii financiari, ca și ofertanți ai sistemului bancar, solicită informații cu ajutorul cărora să determine dacă împrumuturile acordate și dobânzile aferente vor fi rambursate la scadență.

Furnizorii manifestă interes pentru informațiile care le permit să aprecieze dacă partenerii lor comerciali vor respecta termenele de plată pentru sumele datorate.

Clienții – nevoile de informare ale acestei categorii de utilizatori sunt centrate pe continuitatea activității întreprinderii, astfel încât să descopere eventualele riscuri ce pot apărea în procesele de aprovizionare.

Publicul – datorită situațiilor financiare, acesta poate obține informații despre companie foarte ușor.

PRINCIPALII INDICATORI DE ECHILIBRU FINANCIAR

2.1 Analiza structurii activului și pasivului și influența acestuia asupra echilibrului financiar

2.1.1Structura financiară a pasivului

Structura financiară a pasivului rezultă din capitaluri proprii și îndatorare. Pentru realizarea echilibrului financiar al întreprinderii trebuiesc respectate condițiile, care sunt strâns legate de importanța resurselor stabile în raport cu alocările stabile și cea a capitalurilor proprii în raport cu capitalurile împrumutate. Ratele care vizează pasivul exprimă fie autonomia pe care întreprinderea ajunge s-o menajeze, fie stabilitatea finanțării.

Această primă rată (R), denumită de autonomie financiară, permite examinarea structurii pasivului, pune în valoare gradul de dependență și independență a întreprinderii vizavi de terți. Aceasta se numește uneori rată de finanțare a solvabilității.

Un raport ridicat indică faptul că întreprinderea este puțin dependentă de creditorii săi și că ea dispune de o importantă capacitate de îndatorare.

Un raport redus indică mai bine riscul de încetare a plăților în caz de încetinire economică , de restricționare a creditului. Sistemul bancar avansează baremul următor:

R<33%: zonă de supra îndatorare

33%≤R≤50%: zonă de vigilență sau de incertitudine

50%≤R<66%:zonă normală

R≥60%: zonă de expansiune.

În ultimul caz respectiv zona de expansiune, întreprinderea are posibilitatea de a face apel de credit fără mari probleme, dar, totuși, raportul nu trebuie să fie foarte ridicat, deoarece acesta ar putea exista o lipsă de investiții.

Cea de-a doua rată este denumită a capacității de îndatorare pe termen mediu și lung sau de structură a resurselor permanente. Se consideră că dacă acest raport este mai mic de 50% atunci posibilitățile de obținere a creditelor pe termen mediu și lung sunt foarte dificile, cel puțin pentru că întreprinderea nu poate furniza importante garanții.

O altă rată, denumită a îndatorării pe termen mediu și lung, este necesar să fie mai mare de 1 an. Există o regulă a îndatorării maxime: valoarea îndatorării pe termen mediu nu trebuie să depășească valoarea fondurilor proprii. În practică se utilizează numai una dintre următoarele trei rate:

„Capitaluri proprii/Resurse permanente sau exclusiv

Capital propriu(CP)/ Datorii pe termen lung (DTL)

DTL/Capacitatea de autofinanțare.”

Această rată care va fi folosită este denumită a capacității de rambursare a împrumuturilor pe termen lung. Rambursarea împrumuturilor pe termen mediu și lung se efectuează cu surplusul monetar al întreprinderii.

Această rată răspunde la întrebarea următoare: câți ani trebuie pentru a se elibera de datoriile sale pe termen mediu și lung pe baza unei autofinanțări constante?

Această rată este semnificativă pentru o întreprindere mare, dar aceasta poate fi calculată totuși, pentru o IMM care trebuie să ramburseze o mică parte a datoriilor pe termen lung.

Această rată nu trebuie să fie mai mare de 4 ani , iar creditorii estimează că peste 5 ani întreprinderea devine foarte îndatorată.

Rata de acoperire a capitalurilor investite: finanțare stabilă/capitaluri investite trebuie să se apropie de 100%.

Rata datorii totale/capitaluri proprii nu ar trebui să fie mai mare decât 2, rata datorii pe termen lung/capitaluri proprii nu trebuie să fie mai mare decât 1.

2.1.2Structura financiară a activului

Examinarea mijloacelor de exploatare se poate efectua sub patru aspecte: personal, utilaje de producție, investiții și componente ale NFR după următoarele rate:

„Valori imobilizate/ Total activ sau

(Valori imobilizate + valori financiare)/ Total activ”

Această rată este a structurii financiare a activului și măsoară ponderea elementelor durabile în patrimoniu, respectiv se vorbește de intensitatea capitalistică. Ea este în general importantă (mai mult de 40%) în întreprinderile industriale și mult mai redusă (de 20%) în întreprinderile comerciale.

Ea poate fi apreciată în termeni relativi prin rata de echipament pe salariat;

Imobilizări în oameni= echipament productiv/efectiv mediu

Următoarea rată importantă este:

„Valori financiare/ Total activ”

Această rată este utilizată pentru a calcula dacă ponderea valorilor financiare este importantă.

Rata de învechire (depreciere) sau rata de amortizare marchează gradul de învechire(deprecierea), productivitatea activului imobilizat. În principiu aceasta nu trebuie să fie mai mare decât 0,5. O rată crescătoare de mai mulți ani reprezintă echipamente învechite.

În schimb, o rată redusă poate uneori să evidențieze o supraechipare, întreprinderea utilizând doar parțial capacitatea sa de producție.

„Rata investiții industriale/ dotații în contul amortismentelor (rata de înnoire a capitalului) vizează evaluarea importanței cheltuielilor de investiții în imobilizări corporale/necorporale, comparându-le pe acestea cu cheltuielile contabilizate cu titlul de reînnoire a echipamentului. Aceasta arată o dezvoltare a utilajelor de producție, dacă este mai mare de 100% și o îmbătrânire dacă este mai mică de 100%.”

2.2 Principalii indicatori în echilibrul financiar

O parte din capitalurile permanente se realizează pentru acoperirea nevoilor ciclice numite și temporare. Stocurile și creanțele, care se reconstituie permanent, sunt nevoi permanente, iar acestea necesită surse permanente pentru finanțare.

Acesta se poate realizea prin existența fondului de rulment, care cuprinde o parte din capitalurile permanente care sunt în partea de sus denumită (HAUT) a bilanțului, folosită pentru acoperirea nevoilor din cealaltă parte a bilanțului respectiv cea de jos, care este numită (BAS).

Fondul de rulment este apreciat de analiștii financiari, pentru că arată partea de sus și partea de jos a bilanțului respective legătura dintre cele două părți, adică acesta este un indicator foarte important al echilibrului financiar determinânând finanțarea.

Primul indicator este situația netă (SN), ce reprezintă drepturile pe care le au proprietarii asupra deciziilor întreprinderii și tot ce este legat de aceasta.

„SITUAȚIA NETĂ(SN)=ACTIV TOTAL(AT) -DATORII TOTALE(DT)”

Situația netă este mai deosebită deoarece, exclude subvențiile pentru investiții și provizioanele „Situația netă= Capital propriu – Subvenții pentru investiții – Provizioane”.

Situația netă pozitivă, care crește reprezintă o gestiune economică sănătoasă. Creșterea situației nete înseamnă reinvestirea profitului net, dar doar o parte din acesta. Aceasta mai reprezintă și atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, acela fiind maximizarea profitului.

În schimb, valoarea negativă a situației nete evidențiază o situație aproape de faliment. De fapt în acest caz reprezintă încheierea cu pierderi a exercițiilor care au avut deja loc.

Datoriile totale contractate de întreprindere au depășit valoarea activului real.

Un alt indicator este NFR, iar unii dintre analiști sunt de părere că acesta este cel mai important indicator al echilibrului financiar, deoarece pune în evidență nevoile temporare reînnoibile tot timpul în ciclurile de exploatare succesive ale întreprinderii.

Ce rămâne neacoperit, recomandat este să fie acea partea egală sau inferioară fondului de rulment, iar dacă nu este egală sau inferioară produce un dezechilibru financiar care în exericțiile viitoare se va resimți negativ.

Dacă există echilibru financiar, fondul de rulment este necesar să fie cu NFR egal, iar aceasta înseamnă o trezorerie netă pozitivă, adică să echilibreze partea inferioară a bilanțului respectiv (BAS):

“FR = (ACR + DPB) – ( DEX + CRT) sau FR = (ACR – DEX) + (DPB – CRT)”

Din cele prezentate e mai sus rezultă că FR (fondul de rulment) este egal cu NFR +TN, fără să conteze dacă aceasta este pozitivă sau negativă.

“FR = NFR + TN”

În concluzie, putem să afirmăm că NFR este principalul indicator al echilibrului financiar. Dacă nu există modificări importante în partea de sus a bilanțului, atunci legatura dintre NFR cu CA are o importanță, deoarece prezintă o foarte bună previziune a întreprinderii legată de echilibru financiar.

Fondul de rulment (FR) poate fi analizat, în funcție de structura capitalurilor permanente respectiv: capital propriu (CPR) și datoriile financiare (DFN).

Cazul acesta pune în prim plan frecvența echilibrului asigurându-se prin capital propriu.

Măsura în care este autonomia și libertatea în luarea deciziilor de investiții cu privire la dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu, prescurat(FRP).

El se determină, astfel:

“FRP = CPR – IMO”

Următorul element este NFR și trebuie luat în considerare ce reprezintă aceasta și cum se determină, respectiv ciclul de exploatare și datoriile de exploatare exprimate ca diferență, este de fapt chiar NFR. Aceasta realizează echilibrul financiar pe termen scurt și anume:

„NEVOIA DE FOND DE RULMENT (NFR) =ALOCĂRI CICLICE (AC)- SURSE CICLICE (SC)

=(Creanțe +Stocuri)- Datorii de exploatare”

Aceasta fiind pozitivă, semnifică plus de nevoi temporare în raport cu surse temporare. Cazul aceasta înseamnă că s-au încetinit încasările, în timp ce plățile dimpotrivă s-au urgentat.

În caz contrar când aceasta este negativă, semnifică un plus de surse temporare, exact contrar cazului anterior.

Ultimul indicator al echilibrului financiar este trezoreria netă.

Trezoreria netă apare atunci când fondul de rulment este mai mare decât NFR (nevoia de fond de rulment).

„TREZORERIA NETĂ (TN)= FONDUL DE RULMENT (FR)- NEVOIA DE FOND RULMENT (NFR)”

Aceasta exprimă calitatea echilibrului financiar atât pe termen scurt cât și lung.

În cazul în care este pozitivă aceasta înseamnă că societatea s-a încheiat pe plus în acel moment, care este reprezentat în pasivul bilanțului sub formă de profit net.

Aceasta fiind negativă rezultă forma negativă a echilibrului, adică dezechilibru.

Indicatorul care mai caracterizează situația financiară a întreprinderii este lichiditatea. Ratele de lichiditate sunt folosite în principal atunci când se realizează o comparație între societăți din același sector.

Întreprinderea poate face față datoriilor pe termen scurt printr-un sistem de rate de lichiditate, care cuprind: rata lichidității generale, rata lichidității reduse, imediate și ratele de solvabilitate.

Rata lichidității generale compară datoriile pe termen scurt cu activele circulante și reflectă capacitatea sau incapacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu. Dacă această rată este mai mare decât 1 cu atât societatea este mai protejată de o insuficiență de trezorerie. Aceasta se calculează după următoarea formulă:

RLg=

Rata lichidității reduse exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt numai din creanțe și disponibilități bănești. Intervalul optim pentru această rată este [0.8 ; 1].

RLr=

Rata lichidității imediate exprimă capacitatea societății de a-și rambursa datoriile scadente pe termen scurt din disponibilul existent, iar minimul pentru această rată este de 0.3.

RLi=

Ratele solvabilității se împart în: rata solvabilității generale, indicatorul gradului de îndatorare (rata levierului).

Nivelul optim al indicatorului ratei solvabilității generale este în jur de 3, pentru ca firma să prezinte valori satisfăcătoare și se determină comform relației de mai jos:

RSg=

Al doilea indicator al solvabilității este rata levierului, care compară mărimea datoriilor totale cu cea a capitalului propriu. Normele bancare impun o rată a levierului<1, pentru acordarea de credite cu garanție sigură și se determină astfel:

RL =

În analiza echilibrului financiar mai fac parte și ratele de gestiune respectiv:

Durata de rotatie a stocurilot (Dst)

Dst=x360

Durata de rotație a stocurilor arată numărul de zile cuprinse între momentul achiziției mărfurilor de la furnizori și momentul livrării lor către clienți sau distribuției pe piață. În cazul societăților care desfășoară comerț, durata de rotație a stocurilor e recomandată să fie sub 30 zile.

Durata de încasare a creanțelor (Dcr)

Dcr=

Durata de încasare a creanțelor arată numărul de zile necesar pentru încasarea creanțelor de la terți. Se dorește ca acestă durată să fie mai mică de 30 de zile.

Durata de achitare a furnizorillor (Dfz)

Dfz=

Durata de achitare a furnizorilor exprimă numărul de zile în care se face plata furnizorilor. Societatea dorește ca această durată să fie cât mai mare, însă nu ar fi bine să se depășească 30 zile.

2.3 Analiza statică și dinamică a echilibrului financiar

2.3.1Analiza statică a echilibrului financiar

„Abordarea statică a echilibrului financiar constituie componenta tradițională a analizei financiare. În ciuda numeroaselor critici la care a fost supusă în ultimele decenii, opinia dominantă este aceea că nu se poate renunța la acest tip de analiză.”

Analiza statică a echilibrului financiar se realizează pe baza bilanțului financiar și bilanțului funcțional, prezentate mai jos.

Astfel, pe baza bilanțului financiar se prezintă prin lichiditate – exigibilitate, care este numită și analiză patrimonială, care evidențiază riscul de insolvabilitate. Aceasta este de fapt incapacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele față de terți.

Pentru determinarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv și cel de lichiditate al elementelor de activ. În cazul acesta riscul de insolvabilitate reprezintă imposibilitatea întreprinderii de a face față pasivului exigibil cu activul său disponibil.

Analiza lichiditate-exigibilitate se bazează pe analiza patrimonială a întreprinderii.

Astfel, întreprinderea cuprinde un patrimoniu, inventariat în activul și pasivul bilanțului. Determinarea valorii patrimoniale se realizează la sfârșitul exercițiului prin activul net contabil.

„SN(SITUAȚIA NETĂ)=ACTIV TOTAL(AT)-DATORII TOTALE(DT)”

Cum am mai precizat, activul este structurat în funcție de lichiditate prima dată din partea de sus a activului bilanțier. În activ se înscriu în primul rând cele mai puțin lichide, adică imobilizările, respectiv nevoi sau întrebuințări temporare. Următoarele sunt cele cu lichiditatea mai mare decât imobilizările, respectiv active circulante numite și nevoi sau întrebuințări temporare.

Pasivele sunt analizate după exigibilitate. De aceea mai întâi sunt capitalurile proprii, care sunt de la asociați, cât și din reinvestiri ale acumulărilor anterioare, iar apoi capitalurile din surse publice. Aceste resurse nu sunt exigibile și de aceea sunt numite resurse permanente. Datoriile care au scadența mai mică de un an sunt de fapt datorii pe termen mai mic de un an respectiv resursele temporare.

Sunt importante două reguli principale ale finanțării din bilanțul financiar, și anume nevoile permanente a fondurilor bănești, care vor fi acoperite din capitaluri permanente, respectiv din capitaluri proprii, iar nevoile temporare vor fi finanțate din resurse temporare.

Nerespectarea acestor reguli determină un dezechilibru financiar.

În partea de sus a bilanțului financiar sunt reflectate elementele de activ, care sunt în strânsă legătură cu cele de pasiv, reflectând echilibrul financiar pe termen lung, partea de jos reflectând pe termen scurt relatate în figura 1.

„ACTIV=NEVOI PASIV=RESURSE”

Figura 1.Bilanțul financiar

Întreprinderea beneficiază de fondul de rulment atunci când sursele permanente > necesitățile.

Aceasta este cea mai veche noțiune utilizată în analiza financiară.

Are mai multe denumiri, dar două dintre ele au semnificații importante și trebuie ținute minte ca niște concepte esențiale ale analizei. Vorbim despre FRP(propriu) și FRN- fondul de rulment net.

Mai există și fondul de rulment financiar(FRF), care este determinat pe baza bilanțului financiar și este exprimat sub următoarele forme prezentate mai jos;

„FOND DE RULMENT FINANCIAR(FRF)=CAPITALURI PERMANENTE (CP) – NEVOI PERMANENTE(NP)”

Incluzând și amortizările, provizioane

sau FOND DE RULMENT FINANCIAR(FRF) =Capitaluri permanente(Cp) – Imobilizări nete (In)

„FOND DE RULMENT FINANCIAR (FRF) = CAPITALURI PERMANENTE(CP) – NEVOI PERMANENTE(NP)”

În acest caz, acest fond despre care ne exprimăm este o parte a capitalurilor permanente din partea superioară al bilanțului folosit pentru acoperirea nevoilor din partea inferioară a bilanțului.

„FOND DE RULMENT FINANCIAR(FRF)= ACTIV CIRCULANT NET(ACN) – DATORII PE TERMEN SCURT ȘI PASIVELE DE TREZORERIE (DTS ȘI PTREZ).”

În cazul acesta, arată existența unui surplus al activelor circulante nete, sau mai exact aceste active nefinanțate de datoriile mai mici de un an.

Astfel, în urma celor spuse anterior, vom depista mai multe situații ce au loc în partea de sus respectiv partea de jos a bilanțului financiar în funcție de modul de calcul al acestuia.

Datorită mărimii celor două mase bilanțiere din partea superioară a bilanțului financiar, există trei situații la vedere:

„Capitalurile permanente mai mari decât activele imobilizate nete rezultă: fondul de rulment financiar mai mare ca zero.”

Această situație pune în evidență acest fond pentru realizarea echilibrului financiar pe termen mai mare decât un an și contribuie la realizarea echilibrului financiar pe termen mai mic de un an.

Capitalurile permanente mai mici decât activele imobilizate nete rezultă fondul de rulment financiar mai mic decât zero.

Deoarece FRF este nagativ acesta reflectă scăderea din resursele temporare chiar dacă nu se potrivește cu principiul de finanțare adică la nevoile permanente li se înregistrează resurse permanente. Situația aceasta înseamnă existența dezechilibrului financiar. Acesta este considerat o situație periculoasă, în cazul întreprinderilor cu acitivitate industrială, această situație este întâlnită la întreprinderile cu activitate comercială, cu scopul ca datoriile față de furnizorii de mărfuri să corespundă resurselor.

Capitaluri permanente egale cu activul imobilizat net rezultă fondul de rulment financiar egal cu zero.

Nu prea este întâlnită situația aceasta, deoarece trebuie să existe o armonizare a resurselor cu necesitățile.

Întâlnim trei situații pe baza părții de jos bilanțului și anume:

Activul circulant net mai mare decât datoriile mai mici de un an.

Rezultă fondul de rulment financiar mai mare decât zero.

În acest caz este favorabil întreprinderii.

Activ circulant net mai mic decât datoriile mai mici de un an.

Rezultă fondul de rulment financiar mai mic decât zero.

În această situație, cei mai mulți clienți efectuează plățile la zi, adică oferă posibilitatea de stingere a obligațiilor față de furnizori care sunt la termen.

Activul circulant net egal cu datoriile mai mici de un an.

Rezultă fondul de rulment financiar egal cu zero.

În această situație care este rar întâlnită, activele circulante acoperă strict datoriile pe termen scurt.

FRF poate să fie utilizat după structura capitalurilor permanente, adică evidențierea gradului în care echilibrul este asigurat prin capital propriu.

Astfel, al doilea tip de fond de rulment este fondul de rulment propriu:

FR propriu= Capitaluri proprii – imobilizări nete

FR împrumutat= FRF(Fondul de rulment financiar) – FR(Fond de rulment) propriu

Dacă fondul acesta împrumutat este negativ, reflectă că întreprinderea se îndatorează pe termen lung pentru a finanța nevoile pe termen scurt.

Bilanțul patrimonial scoate în evidență și NFR după următoarea expresie :

NEVOIA DE FOND DE RULMENT (NFR)= NEVOI TEMPORARE (NT)- RESURSE TEMPORARE (RT)

Al doilea element scos în evidență este trezoreria netă, care se stabilește ca diferență între FF și NFR, astfel :

TREZORERIA NETĂ(TN)=FONDUL DE RULMENT (FR)- NEVOIA DE FOND DE RULMENT (NFR)

Aceasta fiind pozitivă este concluzia întregului echilibru financiar al întreprinderii.

Trezoreria netă negativă reprezintă dezechilibru financiar, la finele perioadei exercițiului. Întreprinderea este dependentă de resurse financiare externe.

Cash-flow-ul reprezintă creșterea trezoreriei nete pe o anumită perioadă și se calculează pe baza relației :

Cash-Flow = TN1(Trezorerie netă în 1)-TN0(Trezorerie netă în 0)

TN1(trezorerie netă 1)(TN0)(trezorerie netă în 0) reprezintă trezoreria netă la sfârșitul respectiv începutul exercițiului.

Cele trei reguli principale evidențiate mai jos reprezintă echilibrul financiar:

-regula echilibrului financiar minim

-regula îndatorării maxime

-regula finanțării maxime

a) Regula echilibrului financiar minim, sugearează ca resursele utilizate pentru finanțarea activelor să rămână la dispoziția întreprinderii.

Fond de rulment lichiditate >0

b) Regula îndatorării maxime

Îndatorarea la termen variază între două linii :

Prima linie : suma datoriilor la termen nu trebuie să depășească suma capitalurilor proprii.

A doua linie : suma datoriilor pe termen lung si mediu nu ar trebuie să depășească autofinanțarea pe o perioadă de trei ani.

c) Regula maximă a îndatorării

“Întreprinderea care dorește să realizeze o investiție, nu trebuie să se îndatoreze până depășește un procent din valoarea investiției respective. Procentul acesta poate fi între 50 și 75% din valoarea ei fără TVA.”

Al doilea tip de analiză este cel pe baza bilanțului funcțional.

Analiza statică în viziune funcțională permite trecerea la o analiză dinamică.

Analiza funcțională implică o nouă concepție a întreprinderii și un nou conținut pentru această analiză a echilibrului.

Metoda funcțională prezintă întreprinderea ca și o entitate economică și financiară care asigură raportul cu avansarea sa și anumite funcții, cum ar fi:funcția de producție, funcția de investire și dezinvestire, funcția de finanțare.

„În cadrul acestei analize se prezintă ciclul de producție, de exploatare care conține patru faze:

Achiziționarea de materii prime și stocajul materiei,

Fabricarea produselor;

Comercializarea produselor finite realizate;

Încasările din produsele vândute.”

Această analiză presupune o grupare a operațiilor realizate de întreprindere în raport cu natura, funcția și destinația lor, de unde provine și originea expresiei analiza „funcțională”.

Funcția de investiție împarte imobilizările cunoscute deja, respectiv:

corporale,

necorporale

financiare, pe două categorii și anume: de exploatare și în afara exploatării, care nu ține cont de durata de viață.

Funcția aceasta se referă mai mult la reînnoire, respectiv reînnoirea echipamentelor, a opțiunilor de oportunitate ale dezvoltării, între investiții productive și participații financiare.

Imobilizările necorporale, corporale și financiare, împărțite prin funcția de investiție, sunt nevoile stabile, care sunt finanțate din resursele durabile care sunt prezente în pasivul bilanțului.

Următoarea funcție este cea de finanțare, care grupează posturile cu privire la capitalurile proprii, datoriile financiare necontând de scadența lor, ca și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli.

Funcției de exploatare îi revin fluxurile de aprovizionare, producție și vânzări, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate.

„Cel care permite aprecierea structurii financiare a întreprinderii, care este reflectată de evoluția trezoreriei nete și de interdependența dintre structura financiară și natura activității respective o reprezintă rolul funcțional al bilanțului.”

Societatea este vulnerabilă dacă recurge în cea mai mare parte la finanțări cu credite bancare. Aspectul acesta este evidențiat de studiul comparativ al variației (FRF) fondului de rulment funcțional cu variația NFR.

Realizarea echilibrului funcțional trebuie scos în evidență cele patru niveluri ale bilanțului funcțional și acestea sunt: FR pentru exploatare (FRE), nivelul NFR pentru exploatare (NFRE), al NFR în afara exploatării (NFRAE) și nivelul valorii TN.

Suma care este în plus la resursele durabile reprezintă surplusul fondului de rulment net global(FRNG) care este pus la dispoziția finanțării operațiilor de exploatare.

Relația fondului de rulment net global este următoarea:

FRNG (Fon de rulment net global)=(RD) RESURSE DURABILE-NEVOI STABILE(NS)

Sau Fondul de rulment net global= Cp – AI net

Nevoia de fond de rulment totală se calculează ca și diferență între nevoile din afara exploatării și cele de exploatare.

NFRT = (NEVOI CICLICE- RESURSE CICLICE)

NFR este de două tipuri: NFRE și NFRAE.

NFRT = Nevoia de fond de rulment pentru exploatare+ Nevoia de fon de rulment în afara exploatării

Capitalul investit de societate este scos în evidență de NFR și care se stabilește cu ajutorul activelor circulante și anume prin depășirea datoriilor de exploatare.

„Capitalul economic (CE)= Imobilizări de exploatare (IE) +(NFRE) Nevoia de fon de rulment de exploatare

Capitalul investit (CI)= Imobilizări în afara exploatării(IAE) + CE

Capital angajat(CA)= CI + NFRAE + Disponibil

Rezultă: NFRT + TN =FRNG”

În cazul bilanțului funcțional diferit de cel financiar, (TN) rezultă din diferența activelor și pasivelor de trezorerie.

Trezoreria netă=NEVOI DE TREZORERIE(NT) – RESURSE DE TREZORERIE (RT)

Dacă pasivele de trezorerie cresc, atunci situația financiară a întreprinderii este foarte incertă.

Astfel, degradarea echilibrului funcțional:

„creșterea cifrei de afaceri

cifra de afaceri care crește insuficient

întârzierea investițiilor

pierderile acumulate

reducerea activității”

2.3.2Analiza dinamică a echilibrului financiar

Cum s-a mai precizat analiza funcțională are în vedere în special activitatea întreprinderii și rezultatele activității. Elementele utilizate în analiza dinamică pentru realizarea obiectivelor sunt:

tabloul soldurilor intermediare de gestiune

tabloul de finanțare cu privire la echilibrul funcțional dinamic.

„Variația trezoreriei nete care rezultă din relația fondului de rulment net global, variația acestuia și cu variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare și în afara exploatării reprezintă de fapt tabloul de finanțare.”

Acest tablou transmite informații legate de evoluția globală a trezoreriei, ca și componentă a echilibrului financiar, fără a pune accentul pe aportul fluxurilor financiare legate de finanțare sau de elemente excepționale.

Toate aceste explicații sunt oferite de aceste tablouri, care are în vedere trezoreria la nivelurile: economice, excepționale, financiare, dar și de tabloul explicativ al variației trezoreriei, care studiază fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă, de finanțare.

Acest tablou de finanțare nevoi-resurse explică formarea fondului de rulment și relația cu soldul de trezorerie, prin intermediul încasărilor și plăților la finele exercițiului.

În principal, se realizează pe baza a două bilanțuri succesive și explică conexiunea între părțile bilanțului, prin fondul de rulment.

Partea întâi a tabloului de finanțare, caracterizează modul cum s-a realizat, în dinamică, echilibrul între elementele stabile ale bilanțului.

∆FRNG=∆RESURSE DURABILE –∆ÎNTREBUINȚĂRI STABILE

Punctul de plecare în construcția tabloului de finanțare este EBE, care se regăsește în contul de rezultate și este sursa principală pentru capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare este sura principală pentru a finanța investițiile, a rambursa împrumuturile din anii anteriori și pentru a plăti către proprietari dividendele. Plata acestora este alocarea permanentă de fonduri în bilanț, în partea de sus, iar cele neplătibile se regăsesc în FR, pentru a finanța cilul de exploatare.

În cazul în care aceasta nu este de ajuns pentru nevoile stabile, atunci societatea va solicita alte surse stabile cum ar fi: aporturi noi de capital, împrumuturi financiare noi.

Întreaga politică financiară, privind partea superioară de bilanț, se regăsește în: variația fondului de rulment atunci când se finanțează activitatea de explotare, iar după aceea regăsețe în variația trezoreriei nete.

Variația fondului de rulment este de fapt o influență probabilă asupra trezoreriei nete. Aceasta este dependentă de variația stocurilor, creanțelor ale societății pe termen scurt și de variația creditelor de trezorerie.

Distingem un alt element important, care este fondul de rulment cu creșterea sau scăderea acestuia.

Îmbunătățirea structurii financiare a întreprinderii este de fapt creșterea fondului de rulment, ceea ce determină creșterea resurselor stabile, în raport cu nevoile permanente.

Degajarea de lichidități în partea superioară și inferioară a bilanțului arată capacitaea întreprinderii pentru realizarea acestora și puterea de a îmbunătăți situația trezoreriei.

În cazul scăderii fondului de rulment are loc dezechilibrul financiar adică nevoile permanente, prescurtat (NP) sunt acoperite cu resurse pe termen scurt, mai mici de un an. Situația aceasta conduce la un dezechilibru cronic al TN dacă NFR a crescut.

În continuare vom analiza modul în care s-a utilizat FR în echilibrul funcțional între utilizările și resursele ciclice și al echilibrului dintre încasări și plăți.

„∆FRNG= ∆ACTIV CIRCULANT – ∆ DATORII MAI MICI DE UN AN”

Ecuația tabloulului de finanțare este:

„∆FRNG=∆NFR± ∆TN”

Cum am precizat și mai sus excedentul de trezorerie al exploatării are un rol important în analiza dinamică.

Analiza financiară devine mai flexibilă, dacă despart fluxurile financiare pe diferite activități de exemplu de exploatare, de investiții și pe modalități de finanțare respectiv autofinanțarea .

ETE devine un indicator central în analiza financiară. Acesta este surplusul de trezorerie, care aparține activității de investiții, exploatare care l-a rândul său măsoară întreprinderea dacă face față nevoilor de autofinanțare a investițiilor, cu privire la creșterea nevoilor întreprinderii, a plăților pentru impozite și pentru dividende.

Analiza financiară pornește de la rezultatul brut, care influențează în mod direct trezoreria, de la veniturile de exploatare de încasat și de la cheltuielile de plătit.

Veniturile din exercițiul curent și veniturile încasate din exercițiul următor sunt de fapt veniturile încasabile. Tot astfel, cheltuielile plătibile cuprind plățile de exploatare în cursul exercițiului și plățile de efectuat în exercițiul ce urmează. În concluzie, EBE este determinat V- CH astfel:

Execendul Brut din Exploatare = Venituri de încasat – Cheltuieli de plătit =

= (Venituri încasate în + Venituri de încasat în )-

cursul exercițiului exercițiul următor

– ( Cheltuieli plătite în + Cheltuileli de plătit în ) =

cursul exercițiului exercițiul următor

= ( Venituri încasate – Cheltuieli plătite ) +

+ (Venituri de încasat – Cheltuieli de plătit)

Trebuie să ținem cont de faptul că veniturile și cheltuielile realizabile în exercițiul care va urma, sunt de fapt resursele temporare pentru, adică necesarului de active circulante, care conduc la determinarea variației NFR.

Așadar, EBE reprezintă fluxul real de trezorerie al exploatării (ETE), rezultat după acoperirea variației NFR:

Excedentul brut din exploatare= Excedentul de trezorerie al exploatării+ NFR, de unde

Excedentul de trezorerie al exploatării = Excedentul brut al exploatării – NFR

În continuare, dacă excedentul de trezorerie > cheltuielile financiare și reprezintă costul capitalurilor, cele împrumutate, în acest caz arată echilibrul fianciar, în sensul că întreprinderea face față îndatorării sale actuale. Invers, când excedentul de trezorerie < decât cheltuielile financiare, întreprinderea trebuie să se împrumute, pentru a plăti costul capitalurilor împrumutate. Dezechilibru acesta financiar indică începutul unei stări falimentare.

ETOG reprezintă excedentul trezoreriei al operațiilor de gestiune și se determină conform relației:

ETOG=CAF-∆NFR- Producția imobilizată

Această relație are o importanță mare deoarece, pune în evidență o informație fundamentală și anume: capacitatea de autofinanțare nu poate fi asimilată excedent de trezorerie, care depinde de capacitatea de autofinanțare și de variația NFR.

ETOIF reprezintă excedentul de trezorerie al operațiilor de investiții și finanțare și se determină astfel:

ETOIF=Resurse durabile(altele decât CAF)- Întrebuințări stabile -CAF

ETOIF=∆FR – CAF

Următorul element al dinamicii este tablourile fluxurilor financiare.

Există diferite tablouri prezentând fluxurile:

fluxurile de trezorerie

plurianual al fluxurilor

variația trezoreriei, detaliate mai jos.

Tabloul fluxurilor de trezorerie

Acest tablou se realizează după următoarele condiții:

scoaterea în evidență a capacității întreprinderii de a genera trezorerie din activitate;

posibilitatea de a menține în totalitate sau doar parțial, această trezorerie.

cunoașterea trezoreriei rămasă la dispoziția întreprinderii, pentru utilizarea acesteia și pentru finanțarea investițiilor.

Excedentul de trezorerie global(E.T.G) se calculează ca și diferență între excedentul brut global (E.B.G) și variația NFR conform relației:

E.T.G= EBG – ∆ NFR

Fluxul de trezorerie disponibilă(FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de trezorerie de către conducătorii întreprinderii, precum și coerența deciziilor financiare.

Acest sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor și rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate reporta în timp.

Studiul ultimelor două părți ale tabloului, aporturile la resursele stabile și variația trezoreriei reflectă modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanțare reziduale.

Analiza dinamică a trezoreriei realizată în cadrul tabloului plurianual al fluxurilor financiare permite aprecierea, într-o logică financiară și globală a eficienței și coerenței deciziilor de gestiune în domeniul investițiilor și finanțării.

Pe planul coerenței deciziilor de investiții, confruntarea excedentului de exploatare brut cu variația NFR pentru exploatare și cea a investițiilor, arată dacă investițiile au fost suficiente pentru a recupera capitalurile investite în achiziționarea imobilizărilor și acoperirea variației NFR.

Asupra planului politicii financiare, tabloul plurianual arată echilibrul, care nu a fost realizat la și măsura în care nu a fost, iar întreprinderea trebuie să ia în calcul elementele financiare curente.

Acest tablou cuprinde trei părți:

Prima parte, regrupează fluxurile economice și face o paralelă între rezultatul economic brut și investițiile necesare pentru creșterea activității.

Partea a doua reflectă aspectul financiar prin gruparea operațiilor privind îndatorarea globală și a altor operații realizate cu asociați „neindustriali”.

Cea de-a treia parte grupează celelalte fluxuri financiare care nu s-au evidențiat, venituri financiar, pierderi sau venituri excepționale.

Dacă are loc creșterea pe termen mediu a întreprinderii înseamnă că aceasta este echilibrată atunci când soldul economic este pozitiv.

Sold E= ETE- Investiții pentru exploatare

Dacă soldul economic este în mod constant negativ înseamnă că întreprinderea nu este suficient de rentabilă sau a investit prea mult.

Performanțele sunt evidențiate de soldul financiar (F) care compară variația netă a datoriilor totale:

Sold F= Împrumuturi noi – Rambursări – Cheltuieli financiare – Impozit pe profit –Dividende distribuite

Creșterea întreprinderii pe un interval mediu este echilibrată atunci când soldul economic este ușor pozitiv, soldul financiar este ușor negativ iar soldul curent tinde către zero:

Sold G= Sold E+ Sold F

Tabloul explicativ al variației trezoreriei este ultimul tablou de finanțare care a fost recomandat, în anul 1989, de către Ordinul Experților Contabili din Franța. Atunci când fluxurile reale și monetare nu corespund, aceasta se asigură prin plăți. Analiza funcțională a acestui tablou de trezorerie evidențiază contribuția a trei funcții esențiale ale gestiunii financiare la variația trezoreriei întreprinderii . Cele trei funcții explicative ale trezoreriei sunt : exploatarea, investiția și finanțarea.