Gandirea Critica Si Logica Rgumentarii

Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Logică

Gândirea critică și Logica argumentării

Profesor coordonator

Prof. Univ. Dr.

Viorel Iulian Tănase

Sofia Mureșan (Poștaru)

Anul I – Grupa 3 – ID

București – 2014

Cuprins

Scurt istoric al logicii

”A cunoaște cu adevărat logica înseamnă a cunoaște întreaga ei istorie, a o cunoaște în unitatea ei dinamică”, spune Anton Dumitriu in ”Istoria Logicii”.

Mult timp si prin tradiție, logica a fost înțeleasă drept analiza și critica gândirii.

Logica este cuvânt derivat din termenul elen logos. În limba greacă antică, logos avea următoarele înțelesuri: cuvânt, idee, rațiune, ordine.

Heraclit din Efes utiliza cuvântul logos cu înțelesul de ordine necesară, proprie atât cosmosului, lumii materiale cât și gândirii omenești în forma ei superioară.

Filosofii stoici elini au dat cuvântului logos un sens idealist, înțelegând prin logos rațiunea cosmică, divină.

Geneza logicii s-a produs în antichitate în lumea Greciei sclavagiste. Necesitatea studierii raționale a gândirii a fost determinată de intensificarea preocupărilor de cunoaștere științifică a lumii făptuite de învățații elini. Astfel Democrit, aproximativ între anii 460-370 î.Hr., pornind de la cercetările naturii a fost determinat să studieze inducția, analogia, ipoteza și a formulat legea rațiunii suficiente. În continuare la constituirea logicii și-au adus contribuția filosofii sofiști prin practica demonstrației. Gânditorul Socrate, aproximativ între 469-399 î.Hr., prin centrarea reflecției pe suflet a adâncit preocuparea pentru modurile de gândire. Discipolul lui Socrate, Platon, aproximativ între anii 427-347 î.Hr., ocupându-se de studiul genurilor supreme ale ideilor a încercat o clasificare a categoriilor și formularea unor legi ale logicii. Logica a fost structurată, sintetizată și expusă într-o formă durabilă de către filozoful Aristotel (circa 384-322 î.Hr.). Aristotel a revizuit și generalizat cunoștințele de până la el despre formele gândirii fiind primul gânditor care a scris o operă centrată special pe studiul gândirii omului. A considerat că formele centrale ale gândirii sunt noțiunea, judecata și raționamentul.

Paradoxal, Aristotel nu a fost interesat să-și denumească disciplina ale cărei baze științifice le contura. Ceea ce noi numim logic, el numea analitic, având pentru el sensul de abstract, probabil. Referitor la partea principală a logicii, care este teoria raționamentului, Aristotel a denumit ”Analitica” partea care se ocupă cu raționamentul demonstrativ, ”Dialectica” partea care se ocupă cu raționamentul probabil, și ”Eristica” partea care se ocupă de raționamentul care folosește premise aparent probabile.

Cele șase cărți de logică scrise de Aristotel sunt: Categoriile, Despre interpretare, Analitica primă, Analitica secundă, Topica și Respingerile sofistice. Acest ansamblu de tratate a primit ulterior numele de Organon, adică instrument.

Francis Bacon (1561-1626) a scris ”Noul Organon” în care a fundamentat și dezvoltat logica inductivă. Poate fi considerat revoluționar în logică, fiind adversar al logicii aristotelice ajunsă prin denaturarea scolastică din instrument al cunoașterii o piedică în calea acesteia. A elaborat inducția științifică.

Rene Descartes (1596-1650) a combătut logica scolastică medievală și logica lui Aristotel. A formulat patru reguli după care trebuie să ne călăuzim în cercetarea științifică.

Cele patru reguli carteziene sunt:

1. a considera drept adevărate numai acele lucruri (idei) care sunt cunoscute și verificate (demonstrate);

2. a descompune în procesul cercetării ceea ce este complex în ceea ce este simplu;

3. a te ridica de la simplu la complex, de la ceea ce este evident la ceea ce este mai puțin evident;

4. a studia obiectul în toate amănuntele lui.

În 1662 adepții lui Descartes, Arnaud și Nicole au scris cartea ,,Logica sau arta de a gândi,, apreciată pentru purificarea logicii aristotelice de denaturările scolasticilor precum și pentru valoarea ei pedagogică. Lucrarea a fost numită „Logica de la Port-Royal”.

G.Leibnitz (1646-1716) a studiat problemele logice în legătură cu sarcinile matematicii și ale demonstrației matematice. El a aplicat în logică metoda matematică, a formulat precis legea rațiunii suficiente și a pus bazele elaborării principiilor pentru construirea teoriilor deductive. Leibnitz a descoperit proprietățile analitice ale judecăților de relație, adică proprietățile logice ale relațiilor extinzând teoria mijloacelor deducției.

Immanuel Kant (1724-1804) a reînviat într-o formă originală teoria idealistă a ideilor înnăscute și a separat total formele și legile logice de conținutul lor, declarându-le forme anterioare experienței, imuabile, cu care rațiunea ar trebui să-și armonizeze activitatea. După Kant, adevărul sau falsul nu constau în concordanța sau neconcordanța ideilor cu obiectele din realitate, ci în concordanța dintre reprezentări. În felul acesta Kant a dat logicii un caracter formalist.

G.W.F.Hegel (1770-1831) a criticat idealist și dialectic, formalismul kantian, în problemele logicii. S-a opus categoric încercărilor de a ridica legile logicii la rangul de metode universale ale cunoașterii. El a dezvoltat logica dialectică pe care a aplicat-o în construcția concepției generale despre lume.

În țara noastră, cercetările de istoria logicii încep mai târziu.

Dimitrie Cantemir a elaborat o lucrare de logică cu titlul Compendiolum universae logices institutionis.

Logica lui Titu Maiorescu (1876) este cea mai bună scriere în acest domeniu care a apărut vreodată în limba română.

Primul curs de istoria logicii s-a ținut la București în perioada 1929-1930 la catedra lui C. Rădulescu-Motru. Al doilea curs a fost ținut de catre Anton Dumitriu în perioada 1947-1948.

Athanase Joja a scris mai multe volume despre logică: Studii de logică I (1960), Studii de logică II (1966), Logos și Ethos (1967).

Alte personalități din țara noastră care au asigurat obținerea unor rezultate notabile în acest domeniu sunt: P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Dan Bădărău, Mircea Florian, Nae Ionescu, Constantin Noica, Ștefan Odobleja și alții.

Logica, gândirea critică, argument

Logica este știința al cărui obiect este stabilirea condițiilor corectitudini gândirii, a formelor și legilor generale ale raționării juste, conforme, prin ordinea ideilor, cu organizarea legică a relațiilor obiective. În stabilirea acestor condiții, logica face abstracție de conținutul concret al diverselor noastre idei, fiind în acest sens o știință formală, analoagă cu gramatica sau cu geometria.

Logica este o specie a cunoașterii exacte. Obiectul cunoașterii sale este forma abstractă a gândirii umane. În studiul formelor gândirii umane, logica separă forma de conținutul informațional, afectiv și volitiv, precum și de mijlocul exteriorizării formei gândului adică limba naturală, luând în cercetare numai forma intelectivă, cognitivă, rațională, obiectivă a gândirii, considerând mijlocul de comunicare ca element convențional. Odată făcută această primă separație, logica efectuează a doua operație: separarea formelor corecte de cele incorecte, adică a celor valide de cele nevalide. În continuare se ocupă preponderent de cercetarea formelor valide de gândire. Scopul final este practic, deoarece există nevoia individuală și socială de eficiență a gândirii aplicate.

Pot fi puse în evidență trei grupe mari de logici:

-logica formală

-logica matematică

-logica dialectică.

Logica formală studiază noțiunea, judecata ca raport între noțiuni, iar raționamentul ca raport între judecăți. Ea a parcurs mai multe etape de ameliorare a conținutului său, desăvârșindu-se până la constituirea logicii moderne în secolul XIX. A primit și alte nume: logică aristotelică, logică clasică sau logică tradițională.

Logica matematică sau simbolică se caracterizează prin cercetarea operatorilor logici, a proprietăților lor formale și prin elaborarea unor calcule logice.

Logica dialectică a apărut ca necesitate în momentul în care logica formală nu a mai putut satisface decât exigențele interne de corectitudine, nu și pe cele ale raportării la obiectul exterior conștiinței. Unitatea dintre logică, teoria cunoașterii și dialectică este concluzia logicii dialectice.

Gândirea critică constă din procesul mental de analiză sau evaluare a informației, mai ales afirmații sau propoziții pretinse de unii oameni a fi adevărate. Ea duce la un proces de reflecție asupra înțelesului acestor afirmații, examinând dovezile și raționamentul oferit și judecând faptele.

Gândirea critică este o formă de gândire disciplinată, care evaluează informațiile, argumentele și gândirea proprie, folosind o mulțime de caracteristici și activități intelectuale; este o aptitudine, o unealtă, ceea ce înseamnă că nu ne naștem cu ea, ci o dobândim pe parcurs prin învățare, efort, încercare și eroare. Tot ceea ce facem în viață, toate deciziile pe care le luăm sunt rezultatul unor anumite concluzii la care ajungem prin gândire. Facultatea de a raționa posedă capacitatea de a se dezvolta. Copiii nu pot gândi critic, cel puțin până la o anumită vârstă. Dar pe măsură ce experiența lor de viață se acumulează, iar facultățile raționale se optimizează, nu mai sunt chiar atât de vulnerabili în fața credințelor și convingerilor pe care le primesc de la părinți sau de la alți adulți.

Gândirea critică ne ajută în primul rând să identificăm argumentele cu scopul de a le analiza și evalua din punct de vedere al structurii și consistenței logice. Un raționament valid trebuie să se bazeze pe o logică consistentă, solidă.

Raționamentul este un sistem dinamic de cel puțin trei judecăți între care există o relație necesară ce determină apariția unei noi judecăți pe baza celor precedente. În raționament are loc o mișcare a minții de la judecăți cunoscute la judecăți necunoscute, noi. Raționamentul este operația logică prin care, din propoziții date – premise, derivăm o altă propoziție – concluzie.

Un argument (din latină argumentum „mijloc de dovadă“) este o afirmație sau o serie de afirmații (premise), care este utilizată pentru a motiva o altă afirmație, de exemplu o concluzie (sau o teză). Afirmarea argumentelor pentru a apăra o teză se numește argumentare. Aceasta este nelipsită din actele de comunicare, atunci când o persoană încearca să convingă o altă persoană cu privire la o anumită idee.

Argumentarea aduce în atenția interlocutorului un anumit conținut de idei (concretizat în termeni, propoziții etc.). Acest conținut este pus în circulație cu ajutorul raționamentelor. Ele constituie forme de argumentare. Într-o argumentare, punem în evidență conținuturi ale argumentării cu ajutorul unor forme de argumentare.

Există două tipuri de indicatori logici:

1. Indicatori logici de premisă care introduc propozițiile temei – premisei, sunt: deoarece, pentru că, întrucât, dat fiind că, presupunând că, pe baza faptului că, datorită (faptului că), fiindcă, pornind de la ideea că, etc.

2. Indicatori logici de concluzie care introduc teza – concluzia unei argumentări, sunt: deci, prin urmare, rezultă că, așadar, în concluzie, în consecință, (de aici) decurge (că), deducem că, concluzionăm (că), etc.

Un exemplu în acest sens:

Întrucât am învățat , voi lua toate examenele.

Întrucât – indicator logic de premisă

am învățat – premisa

voi lua toate examenele – concluzia

Formularea unui argument trebuie să satisfacă trei criterii:

Criteriul veridicității – ceea ce înseamnă că argumentul trebuie să fie adevărat și într-o relație de condiționare cu teza;

Criteriul suficienței – se referă la numărul argumentelor aduse în sprijinul tezei care trebuie să fie suficiente pentru a convinge pe cel căruia îi sunt destinate;

Criteriul acceptabilității – adică formularea trebuie să fie acceptată de cel căruia îi este adresată.

Sunt necesare patru caracteristici cu care trebuie înzestrată formularea unui argument pentru a fi acceptată:

-este un adevăr necesar;

-face parte din spațiul cunoașterii comune;

-reprezintă o mărturie credibilă;

-sursa sa este o autoritate în domeniul pe care-l tratează teza de argumentat.

Argumentarea conține trei aspecte esențiale: psihologic, logic și lingvistic. Construită cu ajutorul limbajului, aceasta presupune importante dimensiuni psihologice, întrucât țin de emoția și relația empatică cu auditoriul, dar și strict logice, deoarece face apel la gândire și respectă regulile și principiile logicii în construcția argumentelor și în realizarea legăturii dintre ele. Pentru a fi convingătoare, argumentarea trebuie să nu neglijeze atât exigențele logice cât și pe cele psihologice.

Caracteristicile logice ale argumentării sunt:

-ordinea din argumentare presupune respectarea unei structuri raționale;

-e necesar un proces de înțelegere;

-ridică explicit pretenția de adevăr;

-întemeiază rațiunile care justifică teza;

-ține seama de principiile logicii formale;

-un argument are și o semnificație cognitivă;

-schemele logice folosite sunt simple;

-utilizează regulile demonstrației, cu excepția cerinței ca teza să rezulte cu necesitate din premise;

-implică definiții, clasificări și alte operații cu termeni;

-descoperirea argumentelor invalide se face pe calea logicii;

-evaluarea corectitudinii argumentării reclamă utilizarea unor tehnici și metode logice;

-argumentul se supune criteriilor veridicității și suficienței, ambele având conotații logice.

Caracteristicile psihologice ale argumentării sunt:

-solicită deschiderea afectivă a interlocutorului;

-presupune adeziunea cognitivă și/sau afectivă;

-ține seama de exigențele particulare de ordin psihologic – ex: ”gândește cu inima”;

-un argument susține un fond afectiv, adică are o forță perlocuționară (se referă la efectele pe care actul comunicării se întâmplă să le producă asupra interlocutorului);

-limbajul nonverbal, al corpului, este des fructificat în argumentare;

-caracterul argumentării de a fi concludentă sau neconcludentă, plauzibilă sau neplauzibilă, calitatea de a fi convingătoare sau neconvingătoare au o pronunțată încărcătură psihologică;

-criteriul acceptabilității și cel al suficienței pe care le solicită o formulare pentru a fi argument au evidente conotații psihologice;

-ține seama de exigențele particulare de ordin psihologic;

-recuperează psiho-sociologicul implicat în comunicare;

-contribuie la formarea, consolidarea sau zdruncinarea convingerilor.

Argumentarea poate fi construită astfel încât în conținutul său să domine fie componenta psihologică, fie cea logică.

Fiind, în esența ei, o formă de comunicare interumană cu importante elemente logice, argumentarea constituie un mijloc discursiv-lingvistic important pentru realizarea sarcinilor profesionale ale psihologului. De aceea, însușirea problematicii argumentării și formarea deprinderii de a o utiliza, reprezintă sarcini ale formării profesionale a psihologului.

Bibliografie

Dumitriu, A., 1969, Istoria logicii, București, Ed. Didactică și Pedagogică;

Botezatu, P., 1997, Introducere în logică, Iași, Ed. POLIROM;

Popovici, D., 2013, Logică și psihologie, Craiova, Ed. SITECH;

Bibliografie online

Wikipedia -http://ro.wikipedia.org/wiki/Logica;

Scientia – http://www.scientia.ro/homo-humanus/75-granitele-gandirii/4376-scurte-consideratii-despre-gandirea-critica.html

Filozofie – http://filozofie.3x.ro/Teoria%20Argumentarii%20-%20Capoitole%20PDF/III.%20FORMA%20ARGUMENTARII_Analiza%20logica%20….pdf