Functionarul de Tabla

Funcționarul de tablă

Trecuseră câteva zile de la angajare și Haralambie nu lucrase mai nimic. Avea un birou spațios și înalt, în care ar fi putut să fumeze. Numai că el se lăsase. Putea să cheme pe cineva să facă o tablă. Numai că nu cunoștea pe nimeni. Dimineața dădea drumul la calculator, citea instrucțiunile standard de pe monitor și apoi intra pe internet. La un moment dat cineva, un bărbat, băgă capul pe ușă și-i zise:

Șeful de la șapte comandă pionul de la doi !

Și se retrase imediat.

Haralambie căută să-și dea seama ce fusese asta. Ieși pe culoar și merse până spre capăt, unde era liftul. Cineva tocmai ieșea din cabină venind de sus. Era o femeie brunetă și solidă, nu prea tânără.

Nu vă supărați, știți cumva unde-l găsesc pe șeful de la șapte ?

La șapte, bineînțeles ! zise femeia fără nicio expresie pe chip.

Haralambie urcă până la etajul șapte și ieși din lift. O luă pe culoar spre dreapta. Existau uși de o parte și de alta al culoarului. Nu se afla pe ele nicio plăcuță. Se opri în dreptul unei uși și ascultă; dinăuntru se auzea, parcă, un bâzâit. Dinspre capătul culoarului venea un tânăr în halat albastru, cu părul vâlvoi; el ducea pe brațe un maldăr de bibliorafturi. Haralambie îl abordă :

Nu știți care e biroul domnului șef ?

Care șef ?

De la șapte !

Tânărul nu răspunse. O luă la picior și se pierdu spre capătul celălalt al culoarului, care era destul de lung. Haralambie mai înaintă puțin și bătu la o ușă la întâmplare. Apăsă pe clanță, chiar dacă nu auzise niciun răspuns. Era un birou imens, gol și alb, cu excepția unei mese de lucru la un capăt îndepărtat al camerei; acolo se afla așezat un bărbat cu părul alb, cu ochelari, care scria ceva.

Bună ziua ! spuse Haralambie.

Omul nu răspunse, scriind ceva în continuare.

M-ați chemat ? zise iar Haralambie.

Bărbatul de la birou lucra în continuare preocupat, fără să ridice privirea. Haralambie aștepta stând în picioare în mijlocul încăperii ( pe jos era parchet) fără să mai spună ceva.La un moment dat, omul de la birou lăsă stiloul jos și se ridică în picioare. Se-ntoarse cu spatele și începu să meșterească ceva cu mâinile, Haralambie nu putea să vadă sau să înțeleagă ce anume făcea. Timpul trecea și Haralambie nu știa ce să facă. Zise:

Bine, atunci eu… acum…

Se-ntoarse pe călcâie și ieși pe culoar. Până la urmă își zise că prea sperase aiurea ca prima ușă pe care intrase să nimerească fix la șefu ’ ! Așa că încercă o altă ușă. Bătu în ea și așteptă. Nimic. Apăsă pe clanță, dar ușa era încuiată. Încercă la ușa alăturată. Același lucru. Mai încercă la alte câteva uși, dar rezultatul era mereu același; nu se putea intra. Din capătul culoarului apăru din nou tânărul în halat albastru. În brațe avea o pisică neagră, mare, cu ochii galbeni. Când se apropie, Haralambie vru să-l întrebe din nou de șef, dar se opri , fiindcă tânărul dusese o mână la ochi, spre partea lui, sugerând un paravan ; cu cealaltă mâna ținea pisica de fund, dar un picior al felinei scăpase și se-ntindea în jos spre pantalonii omului, cu ghearele scoase. Haralambie se uită după tânăr până când acesta dispăru la capătul culoarului, rămânând nemișcat și mut. Apoi intenționă să mai încerce la niște uși, dar nu știa la care bătuse și la care nu. Se gândi să o ia sistematic și să înceapă de pe partea stângă, de la capătul culoarului. Își dădu seama apoi că nu mai știa care fusese ușa prin care intrase la bărbatul cu ochelari; făcu un efort și hotărî că ușa din apropierea sa, de pe partea stângă fusese aceea și căută s-o însemneze cu ceva; neavând nimic de scris își înmuie degetul în gură și-l puse peste o pată neagră de vopsea; imediat o hartă urâtă se formă peste luciul elegant al ușii. Apoi se-ndreptă spre extremitatea culoarului începând să încerce ușile la rând. Toate erau încuiate. Din capătul celălalt se apropiau doi bărbați care discutau aprins. Ei se opriseră chiar lângă Haralambie, continuând să vorbească foarte agitați.

Nu se mai poate așa, termină domnule ! spunea unul dintre ei, privind spre Haralambie. De fapt, vorbea cu celălalt.

Dar eu nu făceam decât să… zise Haralambie, nebăgat în seamă.

Subliniez aspectele mai ascunse! spuse celălalt, ca o continuare.

Dar n-am întrebat nimic în acest sens ! spuse primul.

Pe mine m-a chemat …ăăăă, …. și tocmai încercam… îngăimă iar Haralambie.

Să lămuresc chestiile astea… zise cel de-al doilea bărbat, parcă ar fi continuat fraza lui Haralambie.

Dar mai termină domnule, odată ! strigă primul. Mergi înainte pe drum !

Însoțitorul bărbatului o luă la picior pe culoar în direcția capătului, iar Haralambie se mișcă și el în sens opus. Amândoi se mișcaseră în același timp.Bărbații se-ndepărtară și Haralambie rămase singur; se hotărî să intre din nou la bărbatul cu ochelari, lăsând baltă verificarea celorlalte uși. Intră pe la ușa însemnată, bătând în prealabil cu degetul mare îndoit; nu se descurajă că din interior nimeni nu-l invită să intre. Bărbatul cu ochelari lucra la biroul său; ștergea ceva de pe niște foi, folosind o gumă verde.

În completarea celor spuse anterior, mi-am permis pentru a vă lămuri…

Haralambie se opri. Omul îngâna ceva, fără să ridice privirea de la acțiunea pe care o făcea.

E vorba de pionul de la doi ! spuse Haralambie ca și cum s-ar fi descărcat de o mare apăsare.

Bărbatul de la birou aruncă guma de șterș într-un colț al camerei și se ridică de pe scaunul său; ocoli biroul și se-ndreptă spre Haralambie în viteză; când ajunse lângă el, îl ocoli cu o virare bruscă a direcției și continuă să meargă până-n extremitatea cealaltă a încăperii, unde se afla un dulăpior cu medicamente. Luă din interiorul lui un recipient cu pompă de pulverizare și începu să dea prin încăpere; un miros insuportabil se răspândi și Haralambie începu să tușească, înecându-se. Ieși din încăpere ținându-se de nas. Luă liftul și se-ntoarse la el în birou. Pe masa lui stătea o blondă. Era așezată cu fundul în latura exterioară a biroului și stătea picior peste picior, făcându-și unghiile. Alături, pe suprafața mesei, își depusese o trusă de manichiură. Haralambie nu putea să-și ia ochii de la pulpele lucitoare ale femeii, expuse generos.

Bună ziua ! zise Haralambie.

Îmi pare bine, spuse femeia blondă, Angela.

Haralambie nu se duse la locul său, rămânând în picioare în mijlocul încăperii. Nu știa cum să i se adreseze femeii, cu dumneavoastră sau cu tu. Ea era foarte tânără.

Uite ce e, vorbi ea în timp ce muncea la unghii, o să te rog să-mi dai șifonierul. Știi, camera asta a fost a mea !

Haralambie vru să-și dea acordul, nici nu băgase de seamă că avea vreun șifonier în birou, dar femeia continuă nelăsându-i timp să spună ceva:

O să te rog să-l duci la camera 14, etajul 11.

Bine, dar eu…

Te va ajuta și Iuri! Spuse ea și deschise un telefon minuscul, cu clapetă. Vorbi în telefon pronunțând de fapt numai un cuvânt : ”Acum”.

Pe ușă își făcu apariția imediat un bărbat foarte solid și înalt, chel și cu bărbuță de țap, într-un maiou de piele și pantaloni bufanți kaki, cu mușchii brațelor la vedere. Intrase de parcă se afla după ușă. El îl luă pe sus pe Haralambie și-l așeză lângă șifonier, lipindu-i corpul și brațele de acesta.

Împinge !

Haralambie se încordă din toate puterile, dar nu reuși să mute mobila nici măcar cu un milimetru. Iuri se uita la el din apropiere:

Păi ce faci ?

Haralambie nu știa ce să facă. Efortul făcut fără efect îl demoralizase. Zări într-un colț al camerei un mop. Probabil îl uitase femeia de serviciu. Luă bățul și încercă să-l vâre sub dulap, pentru a mișca mobila prin alunecare peste mop. Dar nu reușea să ridice șifonierul nici un pic. Fața lui era roșie de efort, mușchii îl dureau de încordare. Cei doi îl privea în tăcere: fata cocoțată pe biroul lui, bărbatul cu cioc de la distanță foarte mică de el, de putea să-l și atingă. Haralambie se gândi că ar fi fost foarte ușor dacă omul cu bărbuță l-ar fi ajutat puțin, măcar să fi introdus mopul sub dulap. Reuși printr-o sforțare supremă să ridice dulapul din capătul lui vreo doi centimetri, dar nu putea în același timp să se ocupe și de mop.

Vezi că ne apucă noaptea ! zise Iuri.

Ai putea te rog…

Bărbatul îl întrerupse cu un strigăt care-i îngheță sângele în vine.

Hai odată, netotule !

Se speriase și femeia, care se oprise pentru o clipă din lucrarea pe care o făcea la unghiile ei.

Haralambie își potrivi mopul cu piciorul și mai ridică o dată șifonierul. Reuși să împingă bățul sub colțul dulapului, și în felul acesta să-l ruleze spre ușă. Iuri se așeză pe scaunul lui la biroul pe care stătea femeia blondă. Haralambie ieși cu dulapul pe ușa și începu să-l împingă pe culoar spre lift. Cei doi rămăseseră în biroul lui. Ajunsese aproape de cabina liftului, când Haralambie se-ntoarse să întrebe dacă ușa de la camera de sus este descuiată. Cei doi se sărutau de zor, ea întinzându-se pe spate din poziția în care era așezată pe marginea biroului, iar el ridicându-se de pe scaun și întinzându-se mult, stând în vârful picioarelor.

Voiam să-ntreb…

De ce nu bați, bă, la ușă ! spuse Iuri, despărțindu-se cu greu de buzele tinerei. Aceasta spuse: ”Nesimțire!”.

Dacă ușa de sus este…

Dar ieși domnule odată de aici ! tună Iuri. Nu vezi că avem treabă ?

Haralambie plecă intimidat. Închise ușa ușor – ușurel în urma lui. Întors la locul unde lăsase dulapul constată că numai era nici urmă de acesta. Rămase o clipă consternat: un șifonier nu era un obiect mic și ușor, care să poată fi luat în buzunar. Cum să fi dispărut așa tam-nisam ? Bătu în ușa celui mai apropiat birou și intră. Înăuntru erau o mulțime de birouri asemănătore cu al lui, de aceeași mărime și culoare. Erau înșirate unul lângă altul de-a lungul pereților. Haralambie le mângâie cu atenție suprafața lucioasă și la un moment dat se trezi în fața unui bărbat imens, gras și foarte înalt, care mânca un sandviș.

Cer scuze, spuse Haralambie. Înfățișarea omului i se părea înspăimântătoare. Și era firesc ca uriașul să fie furios, pentru că el intrase fără niciun ”bunăziua” și începuse să-și caute dulapul. Cred că în camera asta n-a fost adus în ultimul timp niciun dulap, nu ? mai zise el cu voce tremurată. Omul făcu un singur pas în direcția lui, fără să-i răspundă. ”Nuuu!” își răspunse Haralambie întinzând mâna dreaptă ca și cum s-ar fi apărat și ieși val-vârtej din locul acela. Coborî cu liftul (se afla la etajul unu) pâna la parter și se duse la portar. Acesta avea amenajată o cameră în dreptul întrării în clădire și stătea cu ușa deschisă, spre holul interior. Purta o uniformă albastră, cu chipiu ca de ceferist, și stătea puțin răsturnat pe spate, în scaunul lui, întors cu fața spre ușă. Haralambie îi povesti cu răsuflarea tăiată ce pățise el cu șifonierul pe care trebuia să-l care sus la etaj, și mai ales despre felul ciudat în care acesta dispăruse. Îi cerea omului ajutorul. În timp ce vorbea, Haralambie gesticula frenetic, din dorința de a-l face pe interlocutor să înțeleagă mai bine. De câteva ori el îi arătă portarului cu degetul în sus, vehement. Haralambie observă că omul avea niște fire negre duse mai sus de perciuni, și niște căști minuscule în urechi. Nu auzise absolut nimic. Dar într-un moment în care Haralambie ridică din nou degetul arătător în sus, bărbatul se săltă de pe scaun și se repezi la Haralambie pe care-l împinse pe culoar și apoi în cabina liftului, care din întâmplare era deschisă. Haralambie mersese cu spatele, forțat de portar, și se împiedicase de câteva ori, dându-și cu stângu-n dreptul. Apăsă pe un buton și liftul se puse-n mișcare. Cabina merse în viteză până la ultimul etaj. Haralambie ieși repede și văzu un lung culoar gol, cu pereți întunecați ca de pivniță. Nu mai fusese niciodată în acel loc. Pe la mijlocul culoarului se vedea o lumină. Merse într-acolo și găsi o scară cu balustrada de fier, care ducea spre terasă. Îl întâmpină un tip ciudat, un bărbat care purta un fel de zdrențe și avea bigudiuri în păr. Avea fața roșie ca sfecla și nasul ca o bucată de rocă gălbuie. În mână ținea o sticlă cu etichetă galbenă.

Bine-ai venit, vecine ! îi zise omul. Hai să-ți arăt ceva !

Mă cunoști ? întrebă Haralambie.

Omul făcu un gest a lehamite sau ca și cum ar spune ”să trecem peste asta ” și-l invită spre zona de sud a terasei, unde într-un perimetru marcat de niște paravane ca de teatru era amenajat un spațiu ca o cameră de locuit: o canapea, o masă destul de mare înconjurată de șase scaune cu spătar înalt, un lavoar cu chiuvetă de inox, un aragaj cu butelie și un șifonier. Într-o latură a ”camerei” se afla o prelată kaki, strânsă sul.

Omul în zdrențe se-ntoarse spre el și-i apucă mâna dreaptă:

Pitpalac ! spuse el.

Haralambie !

Eu sunt îngăduit aici, provizoriu ! mai zise el și-și culese bigudiurile din părul slinos.

Haralambie se opri în fața dulapului. Era leit șifonierul din biroul său.

A, zise omul, dacă vreți, puteți să-l luați !

Haralambie nu mai zise nimic. Nu știa ce să facă. Dar omul se duse la un capăt al șifonierului, pregătindu-se să ridice mobila de acolo. Haralambie se duse la capătul celălalt; aduseră mobila până la buza scării, după care se aventurară cu ea în jos. Dulapul era foarte greu; Haralambie simțea că-i scad puterile pe fiecare clipă care trecea; ajunseră în culoarul întunecos care duce la lift și făcură o pauză. Zdrențărosul fugi până sus să-și aducă sticla pe care fusese nevoit s-o lase din mână când se apucase de cărat. Se-ntoarse rapid și duse sticla la gură; din ea se scurseră vreo trei picături de lichid; apoi îi întinse sticla și lui Haralambie care refuză. Omul și-o puse într-un buzunar de la haina lui largă și peticită în toate felurile, după care comandă:

Hai, la treabă !

Folosindu-se de lift, Haralambie și zdrențărosul duseră dulapul până la etajul 11, camera 14.

Aici lucrezi, vecine ? întrebă zdrențărosul.

Haralambie nu-i răspunse; se-ndepărtă grăbit să se despartă de omul acela murdar.

Se întoarse în biroul lui; acesta era gol. Tinerii plecaseră. Pe jos, în fața mesei lui de lucru, găsi o seringă de unică folosință și două prezervative flasce. Utilizând niște hârtie higienică drept protecție, luă obiectele și le aruncă la coș. Se așeză în scaunul lui și deschise un dosar.

Zilele începură să treacă în goană. Haralambie lucra cu mult spor, corectând fiecare virgulă sau cuvânt din dosarele care se aflau pe masa lui. Îi plăcea că nu-l deranja nimeni. Era mulțumit că ziua de salariu se apropia în liniște și siguranță. Într-o dimineață, femeia de serviciu care dădea cu mopul prin biroul lui spuse:

Am uitat să vă spun că v-a căutat domnul Stamate de la trei !

Când m-a căutat ?

Acu ’ cinci minute !

Cine-i domnul Stamate ?

Nu știu, că eu sunt cu mătura ! zise femeia.

Și de ce nu m-a căutat la telefon ? De ce trebuia să-ți spună dumitale ?

Mă depășește ! zise femeia și începu să fredoneze ușor, semn că a încheiat discuția.

Haralambie își aranjă cravata și ieși. În ziua aceea se îmbrăcase frumos, cu un costum bun nou. Așa îi venise. La etajul trei privi descumpănit ușile aliniate pe stânga și pe dreapta culoarului. Dar în dreptul ușilor, la înălțimea cam de un metru de la podea, exista un mic geam pătrat, cu o denumire. ”Maner”, scria pe prima ușă din apropierea sa.

Bună ziua, domnule Maner ! zise el intrând pe ușă.

Un bărbat aranja niște documente la un birou.

Poftim ? zise acesta.Nu mă cheamă ”Maner” !

Scuzați-mă, dar așa scrie pe ușă !

Acolo scrie ”Mâner”. De acționat în caz de urgență ! Dumneata nu știi să bați la ușă ?

Îmi cer scuze ! bâigui Haralambie și ieși. Înaintă pe culoar gândindu-se încordat cum ar putea să dea de domnul Stamate. Dintr-un birou ieși o femeie subțirică și micuță ca o adolescentă, ducând o ceașcă de cafea pe o farfurioară; Haralambie nu o văzu prea bine, locul fiind cam întunecos în acea zonă.

Nu te supăra, drăguță, știi cumva unde este domnul Stamate ? o întrebă Haralambie și femeia scăpă din mână ceașca și farfurioara scoțând un strigăt scurt și gâtuit; Haralambie văzu atunci că femeia era bătrână rău, cu mâini și picioare ca niște bețe de schi. Ea nu-i răspunse și strânse în grabă cioburile de pe jos și fugi spre capătul culoarului, precum o pasăre pe picioarele-i subțiri. Deodată Haralambie văzu o ușă pe care scria mare cu roșu: ”Costache Stamate, cabinet de recoltare”. Haralambie bătu în ușă și după ce se auzi din interior ”Intră”, pătrunse în interior. Camera arăta ca un cabinet medical, cu un pat metalic înalt pe care se afla o mușama neagră, și mai erau dulapuri cu uși de sticlă, o masă, două scaune, și un individ mărunțel chel și cu mustăți albe foarte mari care tocmai înfipsese un ditamai acul de seringă în brațul unei femei plinuțe.

Stai jos, Haralambie ! zise mărunțelul fără să-l privească. Omul avea în piept un ecuson pe care scria:” Dr.Stamate”. Seringa se umplu de sânge și femeia, care avea uniforma femeilor de serviciu, se făcu lividă la față. Doctorul scoase acul din brațul femeii și-i spuse că poate să plece, dar ea se lăsă moale ca un sac la picioarele mărunțelului. Haralambie sări s-o ajute, dar doctorul îl respinse cu un gest ferm. El ridică femeia în picioare și-o ajută să meargă până la ușă.

Așează-te pe pat ! zise apoi doctorul. Îl examină o clipă, după care alese o seringă de calibru mare. Haralambie nici nu mai văzuse o asemenea seringă.

Mă cunoașteți ? spuse Haralambie cu voce tremurândă.

Doctorul îi înfipse acul seringii pe neașteptate. Haralambie simți o durere acută, insuportabilă. Mărunțelul își pusese un picior peste piciorul lui, încolăcindu-l precum face un șarpe boa cu prada lui. Oricum, Haralambie nu mai putea să se miște; își imagină că se zvârcolește ca să scape, dar corpul său nu schiță nicio mișcare. Operațiunea dura o veșnicie și la un moment dat păru că pacientul își pierde cunoștința; doctorul încetini pentru o secundă extragerea sângelui și chiar atunci Haralambie respiră profund și începu să se zbată; doctorul strigă ceva și într-o clipă apărură doi tipi foarte solizi, cu mutre buhăite de luptători, care-l ținură strâns pe Haralambie până când seringa uriașă se umplu. Oare cât sânge să-i fi luat ? ”Un om are 5 litri de sânge” îi trecu prin minte lui Haralambie care leșină și căzu pe pat. Se trezi la biroul său, ținând cu mâna dreaptă un tampon de vată peste încheietura mâinii stângi. Telefonul de pe biroul lui suna încontinuu. Haralambie vru să întindă mâna după receptor, dar un junghi teribil îl făcu să se oprească. Telefonul amuți pentru câteva clipe, după care porni din nou. Haralambie răspunse. Era secretara managerului, care-l convoca la o discuție cu șeful. Haralambie se ridică amețit în picioare și porni spre lift. Pe culoar se clătină ca un om beat. După câte știa el, managerul general avea biroul la etajul nouă. De cum ieși din lift, Haralambie dădu cu ochii de o coadă lungă, pe două rânduri. Oamenii stăteau plictisiți, căscând, dezlegând cuvinte încrucișate, discutând în șoaptă doi câte doi sau jucând fripta.

La ce e coada asta ? întrebă Haralambie provocând câteva capete să se-ntoarcă spre el.

Nu știi ? îl întrebă un tip rotofei ca un balon. ( El avea un rucsac în spinare și juca un joc pe o tabletă.)

Nu ! îi răspunse Haralambie.

Păi s-ar putea să dureze !

Ce să dureze ? Despre ce e vorba ?

Eu sunt aici de dimineață și văd că n-am înaintat niciun pas ! spuse grăsunul. În fața lui unii stăteau cu spatele sprijiniți de zid, alții chiar lăsați pe vine. Deodată Haralambie sesiză că un individ zdrențăros, care mirosea urât, se infingea în el. Era Pitpalac, omul de pe acoperiș.Avea un rucsac imens în spate.

Ei ! zise Haralambie surprins. Ce faci omule, aici ?

Pitpalac făcu un gest greu de înțeles, după care se lăsă pe vine și scoase la iveală o tablă de șah cu piese bălăbănindu-se deasupra. Rucsacul îi constituia un sprijin oportun înspre perete. Zise:

Uite, îți ofer albele, deschiderea !

Haralambie mută un pion de pe tabla de șah, fără niciun chef.

Bravo, foarte bine ! zise zdrențărosul. Hai că avem mult de stat aici !

Haralambie simțea că se sufocă. Oamenii care ocupau culoarul parcă înghițiseră tot aerul respirabil. Și mai era și duhoarea lui Pitpalac. Poate că erau mai mult de două sute. Fiecare pe locul său părea o locomotivă cu aburi staționând într-o gară; funcționarii se schimbau de pe un picior pe altul, se întrebau unul pe altul cât e ceasul (sau în ce zi erau) simțind că-i încearcă foamea sau setea. Și nimeni nu mai venea să se așeze la coadă, nimeni nu mai trecea pe culoar. Haralambie dărâmă din greșeală tabla de șah. Piesele se rostogoliră pe culoar care încotro și omul de pe acoperiș le căută mergând în patru labe printre picioarele oamenilor. Insistă pe lângă pantofii cui ale unei tipe brunete până când aceasta îi zise ” Fugi, dom’le, d-aici, că mă gâdili !” . Zdrențărosul reveni la la locul lui cu o singură piesă de șah în mână.

Nu mai pot de foame ! zise el și trânti zece ouă într-o tigaie; își desfăcuse din rucsacul său un aragaz de voiaj, cu butelie și acareturi. Tăie dintr-o pâine uriașă niște felii cu un briceag și-i întinse una lui Haralambie; acesta o ținu cu ambele mâini și omul îi depuse pe ea jumătate din omleta pe care o făcuse. Mirosul de prăjeală umplu spațiul și toate capetele se-toarseră spre ei. Zdrențărosul devoră porția sa în câteva secunde scoțând un râgâit urât și puternic. Haralambie mâncă și el cu poftă.

Dinspre capătul șirului, făcându-și loc printre cei prezenți, venea o femeie înaltă și voluminoasă, cu un carnețel în mână.

Sunteți poftiți la șeful ! zise ea.

Cine ? întrebă Haralambie.

Dumneavoastră și dumneavoastră ! zisese ea indicându-i cu degetul pe omul de pe acoperiș și pe Haralambie; după care se postă pe culoar în spatele lor ș-i împinse fără menajamente spre capătul culoarului unde se afla cabinetul managerului general. Zdrențărosul își luase tot calabalâcul după el și semăna cu un țigan ambulant care vindea tigăi.

Poate vă întrebați de ce v-am ales tocmai pe voi de la coadă ! zise managerul privindu-i din spatele biroului său. Era un bărbat cam de vreo 40 de ani, având un costum gri – petrol de marcă și părul lins și dat cu ceva lucios.

Poate datorită meritelor noastre… încercă omul de pe acoperiș cu timiditate.

Erați ultimii la coadă ! preciză secretara cu o voce stridentă; am luat coada de la celălalt capăt! Ea se așeză la o măsuță într-un colț în fața unui laptop. În acel moment sună telefonul de pe biroul managerului. Secretara se ridică din locul ei și veni să ridice receptorul. ”Da!” zise ea și-i întinse aparatul șefului. Acesta răspunse în șoaptă, ținând mâna stângă făcută căuș deasupra gurii sale. Se ridicase în picioare și se deplasase puțin spre una din extremitățile camerei. Discuția dură destul de mult; șeful făcea și pauze lungi. Haralambie și bărbatul de pe acoperiș stăteau în picioare, unul lângă altul, deși în fața biroului se aflau două fotolii de piele. Însă nimeni nu-i invitaseră să stea jos. La un moment dat, managerul care vorbea la telefon se înroși puternic la față și începu să tușească de parcă s-ar fi înecat. Secretara sări să aducă un pahar cu apă dar el mișcă a negație din cap. Ea îi aduse un pahar de lapte ( lichidul alb stătea îmbietor în paharul înalt, de sticlă) dar managerul făcu semn că n-are nevoie. El își reveni și continuă să vorbească în telefon, târând firul prin toată încăperea. Nu se înțelegea ceea ce spunea, deși cei doi ascultau cu toată atenția, neavând altceva de făcut. Doar ”mâști”, ”țâști”, ”bâști”. Câte un ”r” prelungit.Câte un ”of” sau ”ah”. Haralambie se miră că vorbirea managerului nu era inteligibilă, fiindcă omul aproape că țipa. Pe de altă parte se vedea clar cum bărbatul își denatura sunetele care-i ieșeau din gură cu mâna care o ținea peste receptor, pe care o folosea precum făceau cântăreții la muzicuță pentru a obține efecte sonore. Văzând că stă mult în picioare, secretara intenționă să-i ducă fotoliul de la birou, dar nu reuși să-l miște; era prea masiv, o mobilă greoaie din lemn de mahon. Haralambie și zdrențărosul săriră în ajutor și săltară fotoliul în aer, plimbându-l de colo – colo după cum se mișca șeful, la indicațiile secretarei. Întreg grupul părea că execută un dans ciudat, plimbând un fotoliu prin aer. Managerul făcea curse scurte într-o parte și-n alta a încăperii, nedând semne că vrea să se oprească. La un moment dat, el dădu capul pe spate, și se aplecă mult în față, spunând : ”Kaaaț !”. Făcu o mică pauză, după care repetă pronunțarea cuvântului, urmând aceeași mișcare de parcă s-ar fi alimentat cu aer, după care l-ar fi expirat într-o mică explozie. Nimeni nu mai spunea nimic, trei perechi de ochi îl urmăreau pe șef. Haralambie și zdrențărosul se opriseră cu fotoliul în aer, transpirați de efort, dar nu-l depuseră încă jos; șeful spunea ”Kaaț” din când în când, la intervale destul de regulate.

Ce înseamnă Kaaț ? întrebă Haralambie pe șoptite secretara, față de care se nimerise foarte aproape în acel moment.

E un strănut ! spuse ea foarte încet, dar managerul o auzise. El o privi foarte supărat câteva minute grele.Lăsase telefonul jos de la ureche. Se deplasă spre biroul său și-l depuse în furcă. Apoi se lăsă pe spate chiar la țanc fiindcă cei doi îi duseseră fotoliul la loc. Rămase așezat cu privirea fixă înainte, ținându-se cu ambele mâini de brațele fotoliului și nu i se mai auzi nici respirația. Timpul trecea foarte încet. Deodată șeful se aplecă peste birou și scrise ceva pe un pătrățel de hârtie. Apoi îl întinse spre Haralambie. Acesta nu avu curajul să se ducă să-l ia. Secretara luă biletul din mâna managerului și i-l dădu lui Haralambie. Imediat șeful reintră în starea lui de imobilitate, cu capul dat pe spate și fără să mai sufle. Din spirit de solidaritate, sau poate din respect, Haralambie și zdrențărosul își ținură și ei respirația. Dar omul de pe acoperiș nu rezistă mult timp și răbufni cu un vânt puternic, urât răsunător, care începu să miroasă imediat a ouă stricate.

Afară ! strigă secretara.

Lumea de pe culoar asistă cu curiozitate la ieșirea celor doi din cabinet.

Se duseră amândoi în biroul lui Haralambie.

Te-aș servi cu o cafea, dar n-am cafetieră ! spuse Haralambie.

Am eu! zise zdrențărosul și scoase imediat din rucsacul său un aparat de făcut cafea, câte un borcan cu cafea și unul cu zahăr, pahare din plastic și lingurițe. Știi, spuse el, mie mi-au ras toate alea de sus; mi-au distrus toată agoniseala !

Haralambie îi aruncă o privire plină de compătimire.

Își băură cafelele și zdrențărosul le îmbunătăți conținutul cu un lichid de culoarea sângelui dintr-o sticlă burduhănoasă.

Lichior de vișine! zise el.

Dar e foarte tare! spuse Haralambie.

Cineva bătu în ușa biroului și intră chiar în momentul în care Haralambie spuse ”da”. Era secretara managerului.

Ce bine că sunteți amândoi aici ! zise ea. Ați fost aleși în comisia de analiză ! Vă rog să semnați aici ! Femeia le indică un spațiu pe o hârtie care o avea la ea.

Ce analiză ? întrebă Haralambie.

O să vedeți! Începe mâine dimineață în sala rotundă !

Femeia ieși.

În ziua următoare, de dimineață de la ora șapte, Haralambie și bărbatul de pe acoperiș se aflau la o masă rotundă imensă, situată în sala de la etajul unu. Sala făcea o excrescență a clădirii în acel loc, și de afară se vedea ca și cum uriașul paralelipiped de beton și sticlă al companiei ar fi fost străpuns spre baza lui de o uriașă farfurie zburătoare.

Liniște, vă rog! Începem! spuse un bărbat cu părul alb, aflat în latura opusă a mesei. Alături de cel care vorbise stătea un bărbat subțirel, cu un nas mare și ascuțit, care spuse : ”Începem!”. O femeia foarte elegantă preluă ștafeta și zise și ea: ”Începem!” , cu privirea spre stânga ei. Și tot așa mai departe, cuvântul transmis ajunse la bărbatul zdrențăros, situat în stânga lui Haralambie, care îi spuse acestuia :”Începem!”. ”Am auzit, că nu sunt surd !” îi răspunse Haralambie. ”Ce ați auzit ? ” întrebă bărbatul cu ochelari din dreapta lui Haralambie. ”Începem! ” îi zise Haralambie și imediat ochelaristul transmise mai departe vorba până când aceasta ajunsese din nou la bărbatul cu părul alb care anunțase primul începutul.

Propun, spuse omul cu părul alb, ca fiecare să-și expună părerile timp de trei minute, după care să urmeze dezbateri. Cine începe ?

Un bărbat într-un costum impecabil ridică mâna și spuse :

Eu ! Eu zic să scriem tot ce știm pe o foaie de hârtie!

Cei de la masă murmurară în semn de aprobare. O fată de la administrativ le împărți hârtie și pixuri.

Începem! Aveți o oră la dispoziție! spuse bărbatul în costum elegant.

Haralambie și amicul lui nu scriseseră nimic. La plecarea din sală fata care le dăduseră hârtia îi notă într-un registru. Numele, adresa, funcția.

De ce ne notează ? întrebă zdrențărosul în timp ce se-ntorceau în birou.

Haralambie nu răspunse. Când ajunse în birou constată că omul de pe acoperiș nu mai era cu el. Poate că ieșise afară din clădire să ia puțin aer.

După ore întregi de lucru la birou, Haralambie se ridică de pe scaunul lui și ieși pe culoar. Voia să meargă la toaletă, dar nu-i venea nimic, sau ar fi fumat o țigară, dar nu era fumător. Porni pe coridor respirând adânc aerul îmbâcsit. Dar nu-i plăcu, și nici nu simțea vreo relaxare cum ar fi dorit. Din contra, plămânii începură să-l usture. Deodată se simți înconjurat de niște chinezi. Era o delegație formată din vreo zece persoane purtând costume negre. Aveau figurile ca de ceară, cu ochii alungiți pe la colțuri. Îl întrebară pe Haralambie unde e sala de conferințe. Haralambie știa ceva destul de vag și oamenii nu înțeleseseră mare lucru. Haralambie se hotărî să le arate personal și îi conduse pe scări până la parter și apoi într-o sală cu mai multe rânduri de scaune și cu o mică scenă. Văzând că străinii se așezară unul lângă altul pe un rând de scaune, Haralambie dădu să plece.Dar un bărbat chelios și solid închise ușa pe care intraseră și se postă în fața lui cu o figură severă.

Stați jos ! strigă cineva.

Haralambie se așeză pe un scaun de la marginea unui rând. Pe scenă apăru un prezentator. Era un bărbat purtând o giacă de antilopă, cu o freză ca o streașină.

Pentru buna desfășurare a demonstrației este necesară prezența unui voluntar! spuse omul de pe scenă.

Imediat un chinez din cei aduși în sală de Haralambie se ridică din scaunul lui, ieși din rând și se duse pe scenă.

Vă mulțumesc ! Vă rog să vă dezbrăcați ! spuse prezentatorul.

De țe ? zise chinezul.

Omul în giacă nu-i răspunse; se apropie de el și începu să-l tragă de costum. Reuși să-i scoată o mânecă de la haină și un pantof. Cei din sală priveau ca la circ. Chinezul se lăsă pe podea pentru a se sustrage mai eficient atacului la care era supus. Bărbatul în giacă se lăsă peste el, gemând și zbătându-se. În timp se bărbații se rostogoleau înlănțuiți pe jos pe scenă, lângă ei se înființă o femeie blondă, înaltă, suplă, care purta o bluză roșie decoltată și o fustă albă, plisată. Corpul femeii era întins ca un arc, cu fundul în afară și bustul înfipt cu îndrăzneală în aerul din fața ei. Ea își pusese o mână în șold și privea publicul cu curaj și cu un pic de dispreț. Haralambie o recunoscu: era blonda care fusese în biroul lui și-l pusese să care un șifonier la etajul 11. Cei doi bărbați tăvăliți pe jos se opriră îmbrățișați și priviră spre blondă uluiți. Chinezul profită de momentul de derută și se ridică rapid, ducându-se la locul lui în sală. Prezentatorul se ridică și el de pe jos și-și aranjă ținuta. Apoi se-ndreptă zâmbind spre femeia blondă, care schiță un gest de depărtare a brațelor ca într-un exercițiu de respirație, după care duse mâinile spre nasturii de la bluza ei. Omul în giacă schiță un pas înapoi spre spatele scenei și femeia începu să se dezbrace. Își desfăcu foarte încet nasturii de la bluză (”a durat o mie de ani” – gândi Haralambie) după care își aruncă îmbrăcămintea din partea de sus pe scenă; rămăsese într-un sutien alb imaculat, arătându-și umerii frumoși și pielea întinsă și frumoasă a abdomenului.De undeva se auzi o muzică adecvată scenelor de striptis, dar acesta nu venea din difuzoarele sălii, ci de la vreun telefon mobil pus de cineva pe scândura scenei, nu se auzea prea bine. Femeia se unduia pe loc și făcu și câteva piruete. Fusta i se învolburase și se ridicase dezvăluindu-i picioarele frumoase și lungi. Oamenii începură să aplaude și să freamăte.

Fusta ! Fus-ta ! scandau ei. Chiar și Haralambie.

Blonda duse câte o mână la copcile laterale ale fustei sale. Rămase nemișcată așa câtva timp, cei din sală începură să fluiere și să bată din picioare. Apoi fusta îi zbură cât-acolo și femeia rămase în chiloți. Tanga albi. Când se-ntoarse lent, linia chiloților aproape că nu se mai vedea; fundulețul bombat și perfect sculptat apărea ca neprotejat de nimic în fața ochilor holbați ai celor din sală. Blonda se ocupă apoi de sutienul ei. Îl trase, îl întinse, îl îndepărtă de piele câte puțin lăsându-și câte un sân la vedere, și până la urmă îl rupse. Sânii femeii, drepți și rotunzi, se iviră cu obrăznicie în toată splendoarea lor. La început, toată lumea rămase cu răsuflarea tăiată; unii aveau gura deschisă și ochii ieșiți din orbite.După câteva momente de dezmeticire, sala izbucni în urale și aplauze. Și fluierături. Femeia se înclină dând de înțeles că și-a încheiat numărul, dar cei din sală începură să scandeze:

Chi-lo-ții ! Chi-lo-ții!

Dar ea se uită după hainele pe care le aruncase pe scenă, dar nu le mai vedea nicăieri. Cineva retrăsese și telefonul cu muzică. Femeia se-nvârtea năucă și dezbrăcată pe scenă, acoperindu-și sânii cu mâinile. Haralambie țâșni de la locul lui pe scenă, scoțându-și haina din mers și dându-i-o femeii să se acopere. Ea se retrase într-un colț mai îndepărtat al scenei câutând o ieșire, dar pe acolo nu era nicio ușă. Prezentatorul se învârtea în jurul ei, neștiind ce să facă. Văzându-se în mijlocul scenei, Haralambie începu să-și dea jos pantalonii. Lumea începu să huiduie. Unii aruncară cu ghemotoace de hârtie sau alte obiecte pe care le aveau prin buzunare. Haralambie rămase în niște boxeri albi cu gărgărițe roșii și încasă o ploaie de suluri de hârtie igienică și huiduieli. Femeia, care-l recunoscu, îi preluă pantalonii și și-i trase pe ea, ascunzându-și astfel goliciunea. Apoi fugi prin mijlocul mulțimii până la ușă și ieși. Haralambie rămase în mijlocul scenei, împins de prezentator care nu-l lăsa să plece; el încasă lovituri din greu, cineva adusese în grabă de la bufet ouă și roșii.

*

Clădirea instituției avea un impozant hol după ce treceai pe ușa batantă de la intrare; apoi se deschideau drept în față niște scări de marmură care duceau la etajul întâi. Sigur că niciun salariat nu urca pe acolo; se ajungea după aceea la o galerie unde proprietarii își expuseseră o serie de tablouri cu niște bărbați care stăteau de regulă în niște jilțuri. Se mai aflau acolo două armuri medievale, complete și lucitoare de ziceai că abia fuseseră primite din atelierul de unde fuseseră confecționate. Managerul îi scrisese pe bilețelul primit când fusese la el un singur cuvânt: ”armura”. Când a fost chemat la galeria de la etajul întâi din dimineața aceea, pentru o ședință foto, n-a știut în amănunt despre ce era vorba; dar când a văzut armurile expuse acolo a făcut legătura cu bilețelul managerului. Urmau să se realizeze niște panouri de reclamă care să fie montate pe toată fațada dinspre bulevard a clădirii. Haralambie fu ajutat să îmbrace armura peste haine și stătea în galerie așteptând să înceapă fotografierea. Dar fotograful întârzia, reținut probabil pentru ultime indicații. Lui Haralambie i s-a adus un scaun, dar armura nu-i permitea nici un chip să-și îndoaie corpul. Se rezemă de o coloană din holul de la parter, când pe lângă el trecură spre ieșire în goană oameni din clădire.

Arde ! țipau ei.

Începu să miroasă a fum. Lifturile începură să funcționeze nonstop. Lumea părăsea clădirea, cu vaiete și țipete. Secretara managerului apăru de undeva de sus, coborând pe scări, și se opri la galerie privind în jur. Avea părul desfăcut și hainele în dezordine. Îl identifică pe Haralambie căruia figura i se putea vedea sub liziera coifului armurii și zise :

Să meargă cineva până la șefu’ !

Poftim ? zise Haralambie. Femeia o zbughi afară pe ușa principală.

Haralambie vru să ia liftul dar cabina, după ce lepădase vreo 15 inși, zbură de sub nasul lui, în sus. Urcă pe scări, zăngănind și oprindu-se din doi în doi pași. Armura apăsa cu zeci de kilograme asupra corpului său, făcându-l să fie greoi în mișcări. Până la etajul nouă simți că-și dă sufletul. Mirosul de fum îl asfixia. Coridorul era în flăcări. Ardea tapetul de pe pereți. Haralambie înaintă până-n dreptul ușii cabinetului, simțind cum îl dor toți mușchii corpului. Îl găsi pe manager prăbușit în fotoliul său, cu capul dat pe spate. Părea că nu mai respiră. Haralambie îl ridică în picioare și-l forță să meargă. În încăpere ardeau perdelele, scaunele și o grămadă de dosare și bibliorafturi. Haralambie îl impinse cu greu pe manager pănă-n coridor, apoi spre lift. Dar cabina trecu prin dreptul lor, fără să se oprească . Managerul, care stătea proptit cu spatele de zid lângă ușa liftului, se scurse spre podea. Fumul venea în valuri din ce în ce mai groase spre ei. De undeva se auzeau strigăte disperate. Haralambie făcu un efort uriaș și-l săltă pe manager pe umăr, peste armură. Apoi făcu niște pași imenși spre scara de la capătul culoarului. Cum a coborât el nouă etaje pe scări, cu managerul în spatele lui, numai el știa. Dar când a ieșit afară l-a depus pe om pe platoul din fața intrării clădirii și el a mai făcut câțiva pași mergând ca beat prin mijlocul străzii. O mașină de salvare a trecut peste el; mai întâi l-a lovit din plin, nereușind să frâneze, iar apoi a trecut cu roțile peste Haralambie. Dar n-a pățit nimic, era în armură.