Functionalitatea Statului de Drept In Romania

CUPRINS

CAPITOLUL 1. ABORDĂRI DOCTRINARE PRIVIND STATUL DE DREPT

1. 1. Construcția ideii de stat de drept

Analizând determinările statului de drept, profesorul Ion Deleanu remarcă evaluările diverse, surprinzătoare și contradictorii ale statului de drept, trecând în revistă numeroase “percepții doctrinare” între care: statul de drept corespunde unei “necesități antropologice” (H. Ryffel); el este un mit, un postulat și o axiomă, o veritabilă dogmă (J. Chevallier); un pleonasm, un nonsens juridic (H. Kelsen); un concept inutil care mutilează de factură arbitrară alte două concepte” (A. Hauriou).

Asemenea evaluări sunt expresia unor abordări în perspective diferite ale premiselor și mecanismelor fenomenului statal în corelație cu fenomenul juridic care au condus la sesizarea unor multiple semnificații ale conceptului „stat de drept”, și anume: statul de drept semnifică subordonarea statului față de drept (J. Gicquel); este un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale și politice sunt subordonate dreptului (J.P. Henry); statul în care puterea este subordonata dreptului, toate manifestările statului fiind legitimate și limitate prin drept (M.J. Redor); statul de drept înseamnă garanții fundamentale libertăților publice, protecția ordinii legilor (J.L. Quermonne); statul de drept implică existența regulilor constituționale care se impun tuturor (G. Duhamel); este statul în măsură să concilieze libertatea și autoritatea (M. Miaille); statul de drept este ordinea juridică ierarhizată și sistematizată (J. Dabin).

Statul de drept reflectă coexistența celor două entități sociale distincte, dar nedisociabile care sunt Statul și Dreptul, a relațiilor reciproce manifestate ca relație dintre putere și normativitate – prima cu tendința spre dominare și supunere, cealaltă cu tendința de frânare și ordonare, relație exprimată foarte plastic de Leon Duguit : “Dreptul fără forță este neputincios, dar forța fără drept este barbarie”, tot așa ” Statul făcând legea, trebuie să o respecte atâta timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga: dar atâta timp cât ea există el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicțional contrar decât în limitele fixate prin această lege, și astfel statul este un stat de drept. Statul în virtutea aceleiași idei este justițiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces, el poate fi condamnat de proprii săi judecători, și este ținut să respecte ca un simplu particular sentința prezentată împotriva sa ”.

“Statul de drept” – concept și formă de exprimare a “statului modern”- nu este o simplă asociere de cuvinte. El exprimă o condiție cu privire la putere, o mișcare de raționalizare și de ordonare a acesteia, dar și o nouă concepție cu privire la drept, cu privire la funcțiile și rolul acestuia.

Problematica statului de drept pornește de la constatarea inițială că statul este cel care edictează normele juridice, voința statală înscriindu-se ca un factor extrem de semnificativ în constelația factorilor care determină sau influențează într-un fel sau altul elaborarea normelor juridice. În situația în care statul nu elaborează direct normele juridice, el are, de regulă, competența de a atribui normele sociale care aspiră la consacrarea prin drept (obiceiuri, norme sociale elaborate de diverse organizații sociale etc.), juridicitatea de a le valida, asigurând prin forța sa coercitivă aplicarea lor. Aceasta rezultă din faptul că puterea de stat este unică în societate, deținând monopolul constrângerii legitime. Specificul normelor de drept în raport cu alte tipuri de norme existente într-o societate este conferit de originea și recunoașterea statală.

Pe de altă parte, dreptul îi este necesar statului în acțiunea sa de conducere și organizare a societății. Fără garanția forței publice, a constrângerii statale, dreptul și-ar pierde specificitatea și eficacitatea sa în raport cu alte modalități de reglementare socială.

Acțiunea normelor juridice în timp și spațiu, cât și asupra persoanelor este reglată de voința statală care se pronunță asupra intrării în vigoare a acestora, a menținerii lor în dreptul pozitiv, a modalităților de abrogare, a relațiilor complexe care se instituie față de populație și teritoriul unui stat.

Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul cărora se întruchipează reacția societății față de cei care încalcă normele juridice. În același timp, Dreptul – ca ansamblu de norme juridice este un instrument indispensabil pentru puterea statală când aceasta dorește să ia decizii obligatorii pentru cetățenii unui stat. Prin norme juridice se stabilesc competențele organelor centrale și locale, între diferitele entități statale. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate și legitimitate, capacitatea de a-și exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereselor diverse din societate, de soluționare a conflictelor sociale, de promovare a siguranței civice, a justiției sociale, a progresului social.

În măsura în care în epoca modernă și mai ales contemporană s-a ajuns la o armonizare a acestor raporturi, la stăpânirea, organizarea și controlul puterii prin drept, se poate spune că s-a creat o entitate, ca o sinteză superioară a celor două elemente componente denumită “Statul de drept”. “Statul de drept, ca un concept politico-juridic ce definește un regim democratic, indubitabil superior, din perspectiva raporturilor dintre stat și drept, prin asigurarea domniei legii și promovarea drepturilor fundamentale, în care se înlocuiește arbitrarul cu legalitatea, privilegiile cu egalitatea (de șanse) și dependența personală cu libertatea și proprietatea .”

Termenul de stat de drept a fost introdus relativ recent în literatura de specialitate de către O. Bohr, în 1884, dar conținutul său specific a existat încă de la Magna Charta Libertatum (1215), Bill-ul drepturilor (1688) sau Petiția drepturilor (1627) – acte constituționale britanice- , care deși statuau proceduri de protecție ale cetățenilor englezi, au avut vocația universalității și perenității.

Abordarea științifică a conținutului evocat de acest termen a făcut ca în timp să putem vorbi de un concept, iar apoi de o adevărată doctrină a statului de drept. Dezvoltările inițiale ale conceptului de stat de drept aveau în comun ideea de limitare a absolutismului puterii etatice, mai precis ideea de subordonare a executivului de către legislativ.

Aceasta se poate realiza practic prin asigurarea supremației legii, a respectului față de lege, a controlului judecătoresc exercitat cu privire la actele și autoritățile administrative, prin consacrarea responsabilității statului. Ulterior, acestor cerințe li se adaugă necesitatea separației puterilor în stat, legalitatea activității administrative și independența judecătorilor.

Ideea de stat de drept a apărut în Anglia și constă în faptul că actele pe care le face statul sau agenții acestuia, în numele său trebuie să fie conforme regulii de drept. În cazul în care această idee nu era respectată, trebuia să intervină justiția și să anuleze actele în cauză. Această idee nu a prins în Anglia și astfel nu s-a putut dezvolta.

Revoluția franceză preia această idee și o transformă într-un principiu potrivit căruia toate organele statului trebuie să funcționeze în baza unei ordini de drept, ale cărei limite sunt fixate de lege, care determină sfera libertăților cetățenilor și posibilitatea de a acționa a organelor statului. Doctrina germană, în secolul al XIX-lea a avut darul de a aduce mai multă precizie ideii de stat de drept, dar nu se recunoaște ca fiind descoperirea acestui principiu.

În ceea ce privește principiul statului de drept, care în doctrina germană se numește Rechtsstaat, acesta presupune că acțiunile statului nu sunt arbitrare, ci sunt supuse dreptului pozitiv. De altfel, statul de drept este o replică la statul despotic. Statul poate oricum schimba legile, pe care tot el le face, dar atât timp cât ele există, este dator să le respecte. Un astfel de conținut al statului de drept a adus mare siguranță în raporturile juridice și în viața socială.

Statul de drept a constituit criteriu de clasificare a statelor în de drept și despotice, în stat legiuitor, stat administrator sau stat judecător. Statul de drept nu se poate confunda cu principiul legalității, pentru că este mai mult decât acesta.

În doctrina de specialitate (Paul Negulescu și George Alexianu) s-a reținut că statul de drept presupune următoarele principii:

a). Existența unui regim constituțional, adică stabilirea, pentru o lungă perioadă de timp, a limitelor în care puterea legiuitoare își poate îndeplini menirea pe care o are;

b). Neretroactivitatea legii, care să producă efecte doar după adoptarea ei, pentru că legile retroactive zdruncină orice încredere în stat, aduc nesiguranța zilei de mâine și dau naștere la dezamăgiri. Legea este o ordine de drept, pe care realitatea faptelor o ridică la rangul de lege. Ea își capătă conținutul în momentul în care faptele s-au impus minții oamenilor. Numai de la această dată faptele, reglementate și ridicate la rang de lege, trebuie să fie respectate;

c). Obligativitatea respectării și executării de către stat a hotărârilor judecătorești. Orice hotărâre judecătorească are nevoie de forța de constrângere a statului pentru a fi aduse la îndeplinire. Într-un stat de drept, respectarea autorității lucrului judecat este una din bazele ordinii sociale, motiv pentru care statul este obligat să execute toate hotărârile judecătorești, adică să aducă la îndeplinire lucrul judecat, chiar și împotriva sa. În caz contrar anarhia ar înlocui statul de drept.

Conținutul complex al statului de drept constă în: domnia dreptului; valorificarea la dimensiunile lor reale a drepturilor și libertăților fundamentale; realizarea echilibrului/colaborării reciproce a autorităților publice și realizarea accesului liber la justiție.

Statul de drept trebuie să fie însoțit de un sistem de garanții, care să aibă ca finalitate autolimitarea statului prin drept. Acest sistem de garanții se bazează pe următoarele reguli principale: modificarea constituției să se facă doar de o adunare expres abilitată, aleasă pe baze democratice și care să realizeze procedura de revizuire; revizuirea însăși să nu afecteze valorile fundamentale ale democrației constituționale; existența unui control de constituționalitate; restrângerea exercitării drepturilor și a libertăților fundamentale, doar prin lege, dacă este necesar, doar proporțional cu situația care a determinat-o, fără atingerea existenței dreptului sau al libertății și pentru motivele expres prevăzute în Constituție și neîngrădirea accesului liber la justiție.

1. 2. Teorii privind raportul dintre stat și drept

Ideea limitării statului prin drept constituie „inima teoriei statului de drept”. Problema raporturilor dintre stat și drept a dat naștere, în timp, mai multor teorii care au încercat să răspundă la întrebările: dreptul – ca factor de limitare a statului – își află sursa în interiorul sau în exteriorul lui? Și dacă statul este autorul dreptului, cum este posibil ca acest „copil” al său să se „răzvrătească”, aducând la ordine tocmai pe acela care l-a produs?

a) Teoria dreptului natural ar putea da un prim răspuns. Pornind chiar de la Sofocle și Aristotel, continuată mai târziu de Grotius (Hugo de Groot) – considerat fondatorul dreptului natural -, și alți reprezentanți de seamă, teoria dreptului natural are ca idee centrală existența unui drept etern, natural, imuabil. Potrivit acestei concepții, dreptul se întemeiază pe natura omului și pe principiile rațiunii. Începând cu Grotius, concepția dreptului natural dobândește o orientare individualistă, urmând a se vorbi nu despre un „drept natural”, ci despre „drepturi individuale naturale”.

Existența unor drepturi subiective naturale, inerente ființei umane este criticabilă cel puțin din următoarele motive: drepturile omului nu decurg numai din natura lui,lui de drept”. Problema raporturilor dintre stat și drept a dat naștere, în timp, mai multor teorii care au încercat să răspundă la întrebările: dreptul – ca factor de limitare a statului – își află sursa în interiorul sau în exteriorul lui? Și dacă statul este autorul dreptului, cum este posibil ca acest „copil” al său să se „răzvrătească”, aducând la ordine tocmai pe acela care l-a produs?

a) Teoria dreptului natural ar putea da un prim răspuns. Pornind chiar de la Sofocle și Aristotel, continuată mai târziu de Grotius (Hugo de Groot) – considerat fondatorul dreptului natural -, și alți reprezentanți de seamă, teoria dreptului natural are ca idee centrală existența unui drept etern, natural, imuabil. Potrivit acestei concepții, dreptul se întemeiază pe natura omului și pe principiile rațiunii. Începând cu Grotius, concepția dreptului natural dobândește o orientare individualistă, urmând a se vorbi nu despre un „drept natural”, ci despre „drepturi individuale naturale”.

Existența unor drepturi subiective naturale, inerente ființei umane este criticabilă cel puțin din următoarele motive: drepturile omului nu decurg numai din natura lui, ci mai ales din situația (poziția) individului în societate; dacă există un set „predefinit” de drepturi naturale, cum și cine stabilește „catalogul” acestor drepturi și conținutul fiecărui drept?; în fața unor asemenea drepturi, ce mai înseamnă suveranitatea legii și cum se asigură stabilitatea ordinii de drept?; cum și cine să sancționeze „dreptul scris” pentru contrarietatea lui cu „dreptul nescris”?; dacă „dreptul natural”, pentru a fi eficient, se află acum în „instituții juridice”, cum și de ce se mai realizează și justifică disocierea „dreptului pozitiv” de „dreptul natural”?

b) Teoria heterolimitării statului este o a doua teorie care încearcă să lămurească raporturile dintre stat și drept. Cunoscută și drept „concepția obiectivă asupra dreptului”, această teorie are ca idee centrală constatarea că în spatele normei juridice se află o realitate juridică anterioară pe care textele juridice o cristalizează. Suveranitatea nu există, ci există numai credința în suveranitate, iar această credință este nefastă pentru că, principial, interzice subordonarea statului fată de drept. În același timp, teoria heterolimitării statului implică o dublă ficțiune juridică: statul este o entitate abstractă; dreptul subiectiv este o noțiune metaforică, un concept a priori.

c) Teoria autolimitării statului este o concepție exclusiv juridică. Potrivit acestei teorii, statul precede dreptului și se supune dreptului pe care l-a creat. Succesul acestei teorii în Germania se datorează filiației ei hegeliene; începând cu Jellinek, teoria devine o construcție coerentă. Dreptul nu este nici anterior, nici superior statului, statul aflându-se la originea lui, fiind „unica sursă a dreptului”. Dreptul nu poate constitui o constrângere externă pentru stat, o limită obiectivă a acestuia; statul însuși prin voința sa, fixează regulile aplicabile activităților sale. El se autolimitează; deci, prin drept, statul se autodetermină și totodată se autolimitează, dacă nu vrea să se nege pe sine.

Și această teorie suportă unele critici: limitarea statului este doar formală, întrucât nu se determină conținutul legitim al obligației sale de a respecta dreptul; dacă statul este acela care se autolimitează, atunci, în realitate, forța (autoritatea) lui se consolidează în loc să se atenueze; teoria autolimitării statului sacrifică individul față de stat; această teorie este o garanție fragilă în fața arbitrarului statului; statul nu se limitează și în puterea de a crea o nouă ordine juridică; voința de a crea un stat de drept „reprezintă o utopie”, un „element generator de false iluzii”, întrucât realitatea nu corespunde cu modelul ideal; o altă critică este aceea că teoria se sprijină numai pe voința subiectivă a statului.

În varianta franceză, dreptul creat de stat se obiectivează, se detașează de voința care l-a creat, dobândind astfel, o existență proprie, care se atașează statului și se supune lui. Dreptul, în forma lui obiectivă, este constituit ca factor de limitare a puterii statului, nu ca instrument exterior de constrângere a statului, ci ca forță intrinsecă caracterizată prin stabilitate, coerență și ierarhizare. Putem concluziona că, dreptul odată creat se impune statului – el însuși subiect de drept – asemenea tuturor altor subiecte.

Autorul român, Paul Negulescu, care îmbrățișează ideea statului de drept, vorbește despre „triumful legalității” prin intermediul statului de drept. El scoate în evidență atât acele aspecte care confirmă existența statului de drept în România: dispozițiile Constituției din 1923, care „fac aplicarea acestui principiu”, precum cele referitoare la controlul constituționalității legilor de către Curtea de Casație (art. 103) și cele privind dreptul instanțelor judecătorești de a anula actele administrative ilegale (art. 107), cât și cele care constituie abateri de la statul de drept; astfel, el critică, aducând argumente, modul de constituire a puterilor, modul de funcționare a acestora, modul de reflectare a vonței națiunii în scopul urmărit de stat la un moment dat. Constantin Dissescu arăta că statul este obligat, pe de o parte, să nu facă nimic contrar principiilor de drept și dreptate și, pe de altă parte, să se supună legilor sale; „este una din cele mai considerabile achiziții în evoluția legalității”. Teoria sa amintește pe cea de la Strasbourg, reprezentată în principal de Carré de Malberg, care a dezvoltat doctrina statului de drept sub forma „principiului legalității”.

1. 3. Evoluții practice ale statului de drept – modele și construcție

Achizițiile conceptuale privind statul de drept sunt rezultatul reflecției asupra unor evoluții istorice relativ îndelungate, contradictorii, cu reușite, eșecuri și orizonturi mereu de cercetat ale celor două fenomene interdependente: statul și dreptul.

Evoluția concepției statului de drept este indisolubil legată de lupta împotriva feudalismului și monarhiei absolute, de evoluția doctrinei liberale în țările vest-europene.

Un element de referință în acest sens îl reprezintă Magna Carta, document elaborat în Anglia, în 1215, și care, reglementând raporturile dintre rege și nobilii rebeli, conținea, în formă rudimentară, interzicerea arestării arbitrare și principiul legalității, devenite mai târziu, piatra de temelie a noțiunii de domnie a legii (Rule of Law). Carta prevedea că nimeni nu poate fi ridicat sau întemnițat decât în urma unui proces legal, corect, desfășurat potrivit legii țării.

Doctrina liberală ale cărei rădăcini se află în gândirea politică a revoluției din Anglia din secolul al XVII-lea, combate monarhia absolută și promovează un sistem de guvernare organizat sub forma monarhiei constituționale și conform principiului separației puterilor.

Declarația americană de independență afirma ideea egalității naturale a oamenilor, a drepturilor lor inalienabile ce nu pot fi încălcate, ideea suveraniții poporului, a dreptului la rezistență față de opresiune și de răsturnare a puterii care devine tiranică.

În plan filozofic, Kant și apoi Fichte relevau că individul este om, indiferent de calitatea sa de cetățean și că statul este obligat să se conformeze dreptului care este fundamentat pe calitatea individului de om, iar Hegel sublinia autonomia și legitimitatea dreptului. În secolul al XIX-lea, în contextul promovării unor valori precum umanismul, libertatea, demnitatea persoanei umane, Jellinek susținea teza autolimitării statului, în virtutea căreia statul însuși acordă, în interior, indivizilor drepturi subiective împotriva sa.

În cadrul analizei stadiilor evoluției concepției statului de drept, a fost făcută aprecierea că formula statului de drept ar sintetiza elementele unei triple doctrine, cea liberală, originară, însă cu caracter destul de conservator, cea și mai conservatoare și, în unele cazuri, chiar cu caracter reacționar, precum aceea a Rechtsstaat-ului german și, în sfârșit, cea strict liberală, exprimată atât în principiul Rule of Law, cât și în principiul legalității, moștenit de la Revoluția franceză.

Nucleul conceptual al statului de drept s-a format astfel la intersecția a trei mari modele:

1. În versiunea engleză, Rule of Law s-a implantat progresiv în ambianța suveranității monarhului, și ca încercare de limitare a acesteia, iar în cele din urmă de consacrare a suveranității Parlamentului. S-a ajuns la recunoașterea unei „puteri constituite” – prin normele dreptului pozitiv, la necesitatea fondării actelor executivului, direct sau indirect, pe obligația Parlamentului la obligația tuturor, în egală măsură, de a se supune legii și jurisdicției.

2. În versiunea germană, accentul cade pe necesitatea de a asigura legalitatea în administrație și controlul jurisdicțional al acesteia; în versiunea germană apare conceptul de Rechtsstaat care în evoluția sa istorică a cunoscut patru ipostaze:

a) Liberală, corespunzătoare fazei societății moderne sau capitaliste, cu sfera sa privată care reclamă existența unor drepturi fundamentale, subordonarea puterii dreptului, legi care să satisfacă cerințele de egalitate a competiției economice, preeminența Parlametului;

b) Materială, în care conceptul de Rechtsstaat devine conceptul constituțional central, statul realizându-și scopurile numai în cadrul dreptului și prin drept;

c) Formală, o dată cu ascensiunea pozitivismului juridic, în care statul nu mai este identificat cu poporul, ci este definit ca persoană juridică, dreptul nu mai poate fi situat deasupra statului, fiind creația acestuia, statul însă își restrânge propria sa activitate prin norme juridice pe care el însuși le creează;

d) Democratică, fondată pe principiul legitimității în care decizia oficială a organelor statului adoptată conform unei proceduri, are la bază consimțământul exprimat al cetățenilor. În această ipostază, accentul este pus pe ideea de Constituție, principiul suveranității poporului și promovarea drepturilor omului.

3. În versiunea franceză, statul de drept a fost un „stat legal” care cultivă principiul legalității, tinde spre asigurarea supremației legislativului în raport cu executivul. Unii autori au încercat o diferențiere în plan doctrinar între statul de drept și statul legal. În acest sens, Carré de Malberg aduce următoarele argumente principale: statul legal este atașat unei concepții politice, aceea că executivul se subordonează legislativului; statul de drept este adaptabil oricărei forme de guvernământ, în timp ce statul legal reprezintă el în sine o formă de guvernământ; dacă în statul legal executivul se subordonează legislativului, în statul de drept atât executivul, cât și legislativul se subordonează propriilor norme.

Construcția statului de drept implică un proces istoric, contradictoriu, și cu realizări și dificultăți, cu accente concrete puternice de la stat la stat, în funcție de ansamblul factorilor socio-politici și culturali din fiecare țară, care nu trebuie însă să afecteze esența sa, în care acțiunea socială trebuie orientată cel puțin în direcțiile: postularea prin normele dreptului a unor valori morale si politici autentice și persuasive pentru societatea civilă globală și pentru individ; instaurarea unei ambianțe democratice; consolidarea principiului responsabilității statului; instituționalizarea unor mijloace de control eficiente asupra activității lui; instituirea unei ordini juridice coerente și stabile; promovarea strictă a principiului legalității și a principiului constituționalității; transformarea omului în reper axiologic cardinal.

Limitarea puterii statului prin drept presupune o concepție autentică și umanistă asupra democrației. Statul nu mai este privit ca un fapt politic originar, el semnifică personificarea Națiunii; statul este creat prin acordul tacit al membrilor societății naționale. Astfel, principiul limitării puterii statului constă în faptul că puterea trebuie să se exercite potrivit cu voința membrilor Națiunii.

În condițiile trecerii de la „democrația monistă” – care constă în libertatea nelimitată de a legifera acordată celor aleși -, la „democrația dualistă” – care presupune un control ulterior asupra celor desemnați să guverneze -, cu atât mai mult cu cât legea este considerată acum, expresia voinței majorității, statul de drept presupune confruntarea acestei voințe a majorității cu voința corpului electoral exprimată prin Constituție și sancționarea oricăror abateri de la dispozițiile legii fundamentale. Statul de drept este deci legat și determinat de existența unui control de constituționalitate. Statul de drept implică și o strictă delimitare a rolului statului în viața socială. Statul de drept este un stat minimal. El continuă să acționeze, într-un domeniu restrictiv, îndeplinind sarcini sociale indispensabile. Esența statului de drept este normativismul.

„Personajul – cheie” al statului de drept este judecătorul. El este chemat să decidă dacă autoritatea a acționat pe baza unui statut juridic și în limitele competenței recunoscute prin lege, precum și dacă persoanele fizice și morale și-au întemeiat acțiunea lor pe drepturi subiective sau interese legitim protejate.

CAPITOLUL 2. PREMISE CONSTITUȚIONALE ALE FUNCȚIONĂRII STATULUI DE DREPT ȘI REFLECTAREA LOR ÎN PRACTICA ROMÂNEASCĂ

2. 1. Posibilități de determinare a statului de drept în România

Referindu-se la caracteristicile statului de drept, Paul Cosmovici sintetizează că acesta „trebuie să acționeze pe baza și respectând forma dreptului, ca expresie a voinței generale. Trăsăturile sale caracteristice se aseamănă, de altfel, ideilor esențiale ale unui regim juridic democratic din societățile moderne, și anume: suveranitatea poporului care își găsește expresia în alegeri libere și un sistem politic pluralist, separația puterilor și limitarea prerogativelor prezidențiale, independența judiciarului, egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea de opinie și de expresie, dreptul de asociere etc. Adică promovarea și protecția drepturilor omului.”

Statul de drept este definit ca fiind statul “organizat pe baza principiului separației puterilor statului, în aplicarea căruia justiția dobândește o reală independență și urmărind prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lor activitate.”

Trăsătura fundamentală a statului de drept este una complexă și anume: statul de drept se bazează pe separația puterilor, pe egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și pe supremația legii – ca singurul reper de măsurare a ordinii sociale. Pentru aceasta, statul de drept cere ca toți cei care încalcă legea să fie trași la răspundere, nimeni nu este mai presus de lege, accesul liber la justiție, existența unei justiții bazate pe profesionalitatea și inamovobilitatea judecătorilor, pe răspunderea politică a Guvernului, responsabilitatea ministerială și lipsa unei ierarhii administrative între puterile statului, dar și posibilitatea de control parlamentar a activității celorlalte autorități publice. La baza funcționării statului de drept trebuie să stea: legitimitatea puterii; constituționalitatea acesteia; separația puterilor; garantarea drepturilor și libertăților fundamentale; pluripartitismul și autolimitarea exercițiului puterii de către fiecare autoritate publică și agent al puterii publice.

„Caracteristicile” statului de drept – sau mai bine, condițiile sau exigențele fundamentale ale acestuia – sunt: regimul constituțional; legitimitatea populară; egalitatea tuturor în fața legii și a justiției; neretroactivitatea legii; exprimarea prin lege a voinței suverane a poporului și adoptarea ei prin procedura consacrată de Constituție și de regulamentele Camerelor; asigurarea supremației Constituției; instituționalizarea și funcționalitatea contenciosului administrativ; dreptul la apărare bazat pe prezumția legală de nevinovăție, corelat cu independența și imparțialitatea justiției; înfăptuirea reală a unei democrații autentice; alegeri libere realizate la anumite intervale, prin vot universal, egal, direct și secret; garantarea drepturilor și libertăților cetățenești consfințite în Constituție.

Societatea civilă implică asigurarea circulației nestânjenite a informației, promovarea libertății de exprimare și a libertății conștiinței, schimbul de idei și luarea de atitudini, la nivel colectiv, spontan și neinstituționalizat, existența și actiunea socială a unor organizații voluntare, asociații independente, mișcări sociale, organizații regionale și profesionale care nu sunt controlate direct de la instituțiile statale.

Orientarea către statul de drept mai înseamnă reconsiderarea relațiilor dintre societate și stat, limitarea posibilităților de penetrare a statului în viața societății, supremația societății civile asupra statului, reducerea rolului statului la o acțiune minimă de menținere a echilibrului social, de sprijinire a indivizilor în satisfacerea propriilor interese, precum și renunțarea, din partea statului, la rolul său de „stat activist”, specific totalitarismului.

Una dintre condițiile statului de drept este considerată autonomia dreptului, respectarea statului contemporan al dreptului și, în general, a ceea ce poate fi, cât poate fi și până unde poate fi dreptul. Din această perspectivă se relevă primatul dreptului, emanciparea și independența sa relativă în raport cu statul, individualizarea dreptului ca ființă socială distinctă. În contextul acestei interpretări, dreptul nu mai este un simplu instrument subordonat intereselor politice care să contureze „spațiul legalității” ci un fenomen relativ autonom fundamentat pe legitimitate, interdependent cu lumea morală, punându-și problema scopurilor și valorilor urmărite, a finalităților sale.

Pe aceste coordonate, dreptul, în contextul statului de drept, trebuie să asigure previzibilitatea și securitatea, fiind un drept demn de încredere, optimizator pentru relațiile sociale, cu norme juridice clare, stabile, durabile, cunoscute publicului, generale și neretroactive, coerente și nesusceptibile de supunere față de ele, elaborate de către cei autorizați de lege să le investească cu forță de constrângere, obligatorii pentru toți cetățenii sau funcționarii publici. Astfel, dreptul înseamnă nu numai validitatea formală, ci și un conținut care să favorizeze persoana umană.

O altă trăsătură definitorie a statului de drept relevată în literatura de specialitate este regimul constituțional, consacrarea constituțională a unor principii, cum sunt: separarea puterilor; distincția dintre puterea constituantă și puterile constitutive; guvernarea reprezentativă; controlul constituționalității legilor, având un rol decisiv în a garanta valorile consacrate, în promovarea constituționalismului în sensul său deplin.

Corolarul statului de drept trebuie să îl constituie consacrarea, garantarea și promovarea drepturilor omului la nivelul standardelor internaționale, realizarea climatului favorabil manifestării și valorificării persoanei umane, ca un criteriu fundamental de moralitate care să releve în ce măsură statul și dreptul sunt, în mod efectiv, pentru om.

Complexitatea fenomenului, semnificațiile și implicațiile lui fac anevoioasă încercarea de a identifica premisele statului de drept. Statul de drept este o concepție globală cu privire la organizarea societății civile și a statului, cu privire la raporturile dintre ele, precum și dintre stat și drept.

Tudor Drăganu considera că „premisele sociale și politice” ale statului de drept sunt: înrădăcinarea în conștiința civică a convingerii că există drepturi inerente naturii umane opozabile statului; un sistem democratic de adoptare a legilor; separația puterilor statului și independența justiției. Departe de a fi incompatibile, aceste condiții sau premise se completează reciproc și interacționeză convergent.

Referindu-ne la sistemul organizațional politico-etatic din țara noastră, îndeosebi la modul în care acesta s-a realizat prin intermediul normelor juridice – în primul rând a celor constituționale – putem vorbi despre principalele exigențe ale principiului statului de drept, și implicit, rolul autorităților publice în realizarea lor.

Statul de drept înseamnă subordonarea lui față de lege, iar acest lucru presupune mai întâi adoptarea unei Constituții care cuprinde modul de organizare a autorităților și de coexistență a autorității cu libertatea. Astfel există mai multe principii și reguli care nu pot lipsi dintr-o lege fundamentală ce constituie premisa firească a „construirii” unui stat de drept.

În primul rând, existența statului de drept este condiționată de recunoașterea și garantarea – prin Constituție și alte legi – a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. În acest sens, noua noastră lege fundamentală consfințește și garantează o paletă largă de drepturi, fiind adoptată pe baza, sau în conformitate cu documentele internaționale privind drepturile omului. Constituția României, consacrând drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, stabilește în același timp și reguli ferme cu privire la restrângerea exercitării lor (art. 53).

În al doilea rând, autoritățile publice trebuie astfel reglementate încât să poată fi evitat abuzul de putere al uneia sau subordonarea lor din treaptă în treaptă, până la un organ de vârf, fapt ce ar facilita instaurarea unui regim autoritar.

În al treilea rând, afirmarea și consacrarea supremației constituționale trebuie secondată de afirmarea unui alt principiu potrivit căruia legea se află pe treapta de vârf a ierarhiei izvoarelor de drept. În acest sens, toate actele normative trebuie să fie subordonate legii, formând împreună un tot coerent și armonios.

O altă regulă presupune că trebuie prevăzute „sisteme” de revizuire care să nu permită legiuitorului ordinar să modifice Constituția adoptată de o adunare constituantă, organ superior Parlamentului. În România, ca răspuns la această exigență, s-a stabilit aprobarea revizuirii prin referendum (art. 146, lit. i)), pe de o parte, și limitarea prevederilor constituționale ce pot forma obiectul revizuirii (art. 147), pe de altă parte.

Statul de drept – ca realitate istorică și concept, prezintă exigențe de necontestat și certe avantaje. Fiind în același timp, perfectibil în raport cu experiența istorică și tendințele progresului social, de aceea și în Constituția țării noastre se prevede, în art. 1, alin. (3), că: „România este un stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”.

Însă, chiar dacă în noua noastră lege fundamentală sunt cuprinse multiple exigențe ale statului de drept, nu putem afirma că statul român este un stat de drept. Deși aceste exigențe sunt prevăzute în lege, nu putem afirma că acestea sunt puse în practică în totalitate în România. Acesta este un proces care cere timp și efort, un efort comun al guvernanților și al guvernaților. Statul trebuie să acționeze în conformitate cu dreptul și dreptatea, dar și individul, de care depinde reușita întregului proces, prin calitățile și aptitudinile sale.

2. 2. Analiza condițiilor statului de drept în România

În opinia mea, cele mai importante condiții pe care trebuie să se întemeieze un stat de drept sunt: supremația Constituției și controlul constituționalității legilor, garantarea drepturilor și libertăților democratice, separarea puterilor în stat, independența justiției și pluralismul politic.

Separația puterilor în stat are ca obiect evitarea abuzurilor în dauna drepturilor și libertăților cetățenilor. Așadar, un rol important pentru funcționarea eficientă a societății revine conlucrării între autoritățile publice, astfel ca activitățile din societate să poată fi coordonate către realizarea valorilor și idealurilor fixate și indicate de Constituție. Principiul supremației Constituției și obligativitatea legilor indică o concepție normativă conform căreia Constituția se situează pe o poziție supraordonată generând supralegalitatea constituțională, aplicabilă întregului sistem astfel încât legea însăși exprimă voința generală numai cu respectarea normei constituționale. La rândul său, obligativitatea legii, principiul legalității organizează și asigură ordinea de drept.

2. 2. 1. Supremația Constituției și controlul constituționalității legilor

După cum arată profesorul Ion Deleanu, „Poate fi considerat ca precept sacru și intangibil, principiul că, în sistemul juridic al unui stat Constituția este legea supremă. Ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice”.

Supremația Constituției se fundamentează pe principiul legalității, datorită legăturii dintre legalitate și constituționalitate, prima sprijinindu-se pe a doua. Principiul legalității și principiul constituționalității constituie „armătura” statului de drept. Nu putem vorbi despre supremația Constituției dacă nu avem asigurată o legalitate în conformitate cu dispozițiile acesteia. Legalitatea este unul din principiile fundamentale ale statului de drept și reprezintă principalul mijloc de realizare și promovare a ordinii juridice, de menținere a unor relații bazate pe lege, în general, pe normele juridice. Acest principiu presupune supremația legii în toate sferele activității economice, sociale și politice, precum și în relațiile dintre membrii societății.

Ordinea juridică nu poate exista în afara unui sistem de norme juridice și a relațiilor sociale aflate sub incidența lor și a căror derulare trebuie să reflecte asigurarea legalității. De aceea, condiția obligatorie pentru crearea și instaurarea ordinii juridice constituie existența și respectarea normelor juridice, adică tocmai realizarea principiului legalității. Principiul legalității este respectat în cea mai mare măsură în statul de drept. De fapt, legalitatea este o condiție sine qua non a statului de drept. Aici se exprimă în cel mai înalt grad supunerea statului propriilor legi, care exprimă atât interesele statului, cât și ale societății întregi, ale cetățenilor lui.

Orice încălcare a legii afectează și tulbură ordinea juridică, făcând necesară aplicarea legii de către instituțiile și organele abilitate ale statului. Un rol important în educarea cetățenilor, adică în formarea unui comportament licit al acestora și în restabilirea legalității, îl are justiția, care se realizează prin instanțele judecătorești. Acestea emit hotărâri judecătorești în procesul de aplicare și realizare a dreptului. Așadar, restabilirea stării de legalitate presupune executarea întocmai a hotărârilor judecătorești rămase definitive și irevocabile de către toți subiecții de drept care sunt vizați.

Prin conținutul său reglementar, Constituția cuprinde în general normele care reglementează modul „legal și democratic” de instituire a puterii, de exercitare și de menținere a acesteia. De altfel, puterea în stat este cea mai importantă problemă a conducerii politice, pentru că puterea dă naștere dreptului.

Însăși apariția Constituției a fost fundamentată pe construcția politico – juridică a unui act normativ de bază în raport cu care să se adopte celelalte acte normative, întregul drept. Supremația se manifestă prin faptul că normele cuprinse în Constituție nu urmăresc o reglementare în detaliu a vieții societății, a comportamentului uman căruia i se adresează, de regulă normele juridice ci, faptul de a crea un edificiu al dreptului, pe care trebuie mai întâi să o respecte autoritățile și instituțiile publice atât prin adoptarea unor legi sau altor acte normative conforme cu Constituția, cât și prin asigurarea garanției că normele principale din Constituție vor dobândi un conținut legal și formal.

Recunoscându-i Constituției o poziție supraordonată, de „lege a legilor”, și operațiunilor procedurale de adoptare, de modificare sau de abrogare trebuie să fie diferite în bună parte față de celelalte legi. Spre exemplu, este necesar o majoritate calificată de două treimi pentru adoptare sau revizuire, ori o majoritate de trei pătrimi atunci când între textul adoptat de o cameră sau alta există diferențieri și trebuie procedat la o mediere pentru un text comun. În majoritatea cazurilor, adoptarea, revizuirea sau abrogarea Constituției este supusă referendumului național după ce Adunarea Constituantă (Parlamentul) a adoptat textul.

Ca lege fundamentală, Constituția trebuie să se situeze deasupra celorlalte legi al căror conținut este obligatoriu subsumat ei. Constituția obligă autoritatea supremă de legiferare să adopte legi conforme conținutului său. În caz contrar, această autoritate nu-și respectă competența și prin urmare, legea va fi declarată neconstituțională, ceea ce echivalează cu nulitatea actului normativ neconstituțional. Astfel, orice persoană care ia la cunoștință că o lege a fost declarată neconstituțională nu va mai respecta acea lege, nulitatea având efect retroactiv.

Desigur, cea mai solidă garanție a supremației Constituției o constituie controlul constituționalității legilor. În acest sens, supremația legii fundamentale nu este asigurată numai de justiție, administrație și putere legislativă, ci și de un organism special și specializat, Curtea Constituțională, căreia, prin Constituție i s-a dat spre competență de a face inaplicabile legile contrare Constituției.

Controlul de constituționalitate se exercită în primul rând asupra legilor – acte juridice adoptate de Parlament, „unica autoritate legiutoare a țării”, cât și alte acte juridice normative ale Parlamentului – hotărâri, regulamente, sau acte de reglementare primară ale Guvernului – ordonanțele adoptate în cadrul procedurii de delegare legislativă și ordonanțele de urgență care pot fi adoptate în situații extraordinare, care se supun aprobării Parlamentului. Recunoașterea posibilității Guvernului de adoptare a unor ordonanțe de urgență prin care se realizează reglementarea normativă care trebuie să fie conformă Constituției, nu înlătură caracterul Parlamentului de „unica autoritate legiutoare a țării, ci doar deschide poarta constituționalității unor acte ale Guvernului”.

Prin instituirea controlului constituționalității legilor se asigură garantarea supremației Constituției, în condițiile în care opoziția parlamentară are posibilitatea să sesizeze autoritatea de jurisdicție constituțională, și anume, Curtea Constituțională, „garantul supremației Constituției” (art. 142, alin. (1) din Constituție) dacă în cadrul procedurii de adoptare a unei legi s-a opus ori, amendamentele propuse de ea au fost nesocotite de majoritatea parlamentară.

Respectarea Constituției și a legilor date în temeiul acesteia constituie un principiu fundamental al statului de drept, obligatoriu pentru toți, fără excepție, inclusiv pentru Parlament, șef de stat, Guvern și celelalte componente ale puterii politice.

2. 2. 2. Garantarea drepturilor și libertăților democratice

Statul de drept desemnează, în general, acel regim democratic în care statul însuși este garantul libertăților și drepturilor individuale, acesta asigurând totodată securitatea internă și externă a cetățenilor prin instituții democratice.

Promovând cu consecvență ideea respectului față de om și de drepturile sale fundamentale, ordinea juridică instaurată în România după abolirea regimului totalitar a repus în drepturile sale firești recunoașterea și garantarea demnității umane, adevărată condiție pentru promovarea valorilor statului de drept, pentru eliminarea oricăror vestigii ale arbitrariului din viața societății, pentru făurirea unei democrații durabile.

Transpunerea în practică a tuturor acestor drepturi solicită, în mod necesar, obiectivitate și spirit de răspundere din partea organelor chemate să apere drepturile cetățenilor, o atitudine politică militantă, opțiunea fermă a opiniei publice împotriva încălcărilor, a faptelor antisociale, astfel încât climatul social să favorizeze pe deplin respectarea principiilor statului de drept și condamnarea neechivocă a oricărei încălcări.

Potrivit principiului universalității, consacrat de art. 15 din Constituție, toți cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin legi, asumându-și totodată și obligațiile pe care acestea le prevăd. Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăți și îndatoriri, intercondiționarea lor.

Ideea de universalitate se coroborează cu principiul egalității în drepturi, care statornicește egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără nici un fel de privigilegii și discriminări și se manifestă în toate domeniile de activitate. Astfel, art. 16, alin. (2) din Constituție prevede expres că „nimeni nu este mai presus de lege”, întelegând prin acesta să pună capăt pentru totdeauna unor practici care au făcut ca în trecut anumite persoane ocupând funcții importante să încalce în mod voit prevederile legii fundamentale a statului. Legea garantează ocrotirea egală a tuturor cetățenilor și sancționază discriminările. Principiul egalității în drepturi cuprinde trei aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații; egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, avere, sau origine socială; egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de religie, opinie sau aparteneță politică.

Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații exprimă realitatea că femeile reprezintă jumătate din populația țării, de aceea ele trebuie să se bucure în mod egal cu bărbații de toate drepturile și să își asume toate obligațiile. Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații este garantată prin diferite mijloace, inclusiv prin ocrotirea deosebită ce se acordă femeii mame și prin ocrotirea și asistența acordată familiei.

Egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, avere, sau origine socială exprimă realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au așezat, au locuit, au muncit și au luptat cot la cot cu românii și altă naționalitate (minorități naționale), precum rromi, maghiari, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. Toți acești cetățeni se bucură, în mod egal cu românii, de toate drepturile și libertățile și își pot asuma, tot în mod egal, îndatoririle fundamentale. Potrivit art. 6, alin. (1) din Constituție, statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.

Egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenență politică presupune ca opțiunile politice sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi.

Pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, Constituția prevede în art. 51, dreptul la petiționare ca fiind dreptul pe care îl are o persoană de a se adresa, de a aduce la cunoștință autorităților publice, prin petiții, un fapt sau o stare de lucruri și de a solicita intervenția acestora. Dreptul de petiționare poate fi exercitat fie individual, de către cetățean, fie de către un grup de cetățeni, fie de către organizații legal constituite. Petițiile adresate autorităților publice și care, deci, se bucură de regimul juridic stabilit prin art. 51 din Constituție se fac numai în numele petiționarilor sau, în situația de la alin. (2), în numele colectivelor pe care organizațiile petiționare le reprezintă. Petiția este o cerere prin care se vizează apărarea, repararea unui drept, a libertății, sau a unui interes legitim al petiționarului.

Corelativ dreptului cetățeanului de a petiționa, articolul menționat prevede obligația autorităților publice de a examina și răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege. Aceasta implică obligația pentru autoritatea legiuitoare de a elabora o lege prin care să se prevadă aceste condiții și termene.

În practica legislativă s-au stabilit termene și condiții de rezolvare diferite, nuanțate, în funcție de forma petiției. Aceste termene de rezolvare diferite s-au corelat cu conținutul diferit, care presupune din partea autorităților publice acțiuni simple sau complexe. Apoi, legiuitorul stabilește termene și condiții și în funcție de nivelul statal la care se află autoritatea publică sesizată. De regulă, termenele de rezolvare pentru autoritățile centrale sunt mai lungi decât cele pentru autoritățile locale. Totodată, legea va trebui să cuprindă detalii privind, în principal: organizarea primirii petițiilor; regulile examinării și rezolvării petițiilor; controlul acestei activități; răspunderile ce revin funcționarilor publici pentru încălcarea dispozițiilor legale în materie. Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului la petiționare reprezintă o regulă constituțională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline.

În condițiile art. 52, „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, persoanele vătămate într-un drept al lor de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea într-un termen legal al unei cereri, au dreptul să se adreseze instanțelor judecătorești pentru a obține recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei. Reglementarea constituțională prezintă avantajul că nu permite autorităților publice ca pur și simplu să ignore o cerere a unui cetățean. În prezent, condițiile și limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de a se adresa justiției sunt stabilite și garantate prin Legea contenciosului administrativ.

Art. 52 din Constituție nominalizează și pretențiile pe care le poate formula cetățeanul, acestea fiind: recunoașterea dreptului pretins, anularea actului, repararea pagubei. În realizarea acestor pretenții cetățeanul nu are obligația de a proba vinovăția (culpa) funcționarului public sau a autorității publice. El trebuie să justifice dreptul său și că actul emis de către autoritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare, cetățeanul are în sarcina sa doar învederarea legăturii cauzale între actul autorității publice și paguba (vătămarea) produsă persoanei. Aproape toate constituțiile lumii garantează dreptul persoanelor care au fost prejudiciate în drepturile lor să se adreseze justiției.

În cazul în care legile nu dau soluții sau proceduri sau aceste proceduri sunt considerate nesatisfăcătoare, urmează a se aplica dispozițiile art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție. Dreptul de acces liber la justiție este un drept care coincide și se valorizează reciproc cu principiile separației puterilor, al egalității, cooperării și controlului reciproc. Asigurarea liberului acces la justiție impune realizarea unui cadru legislativ coerent, care să ofere garanții procesuale pentru exercitarea drepturilor prevăzute de lege, de către fiecare persoană.

„Statul de drept a devenit de neconceput fără justiție, pentru că lipsa justiției înseamnă câmp liber. De altfel, statul de drept presupune accesul liber la justiție”. Nici o lege nu poate, constituțional, să interzică liberul acces la justiție al persoanelor fizice și juridice cărora li se recunoaște dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Așadar, statul de drept și democrația în general nu pot fi concepute fără asigurarea liberă și neîngrădită a fiecărui cetățean de a se adresa autorității judecătorești ori de câte ori consideră că i-a fost încălcat un drept sau un interes legitim de către alți cetățeni sau de către autoritățile și instituțiile publice. Accesul la justiție presupune depunerea unor cereri, dar și soluționarea lor de către autoritățile judecătorești, competente, adică eficiența cererii. Constituția ocrotește numai interesele legitime, adică să pornescă de la anumite reguli cutumiare sau reglementare existente în societate. Constituția revizuită stabilește că jurisdicțiile administrative sunt facultative și gratuite, ceea ce înseamnă că în orice domeniu ar exista o astfel de jurisdicție – în materie de fond funciar, fiscal, disciplinar etc. – dacă persoana s-a adresat acesteia, ulterior fiind totuși nemulțumită, se poate adresa întotdeauna instanțelor judecătorești.

Modalitățile practice la care cetățenii pot recurge pentru valorificarea drepturilor lor, pentru restabilirea drepturilor încălcate, pot fi clasificate în mai multe categorii: mijloace de protecție directe și mijloace de protecție indirecte sau mijloacele interne și mijloacele internaționale.

Cele directe se referă la valorificarea nemijlocită a drepturilor cetățenilor, sub forma unei petiții, acțiuni în justiție etc., adresate direct de către cei în cauză, iar mijloacele indirecte pot fi: recurgerea la serviciile „Ombudsman”-ului (Avocatul Poporului), ridicarea excepției de neconstituționalitate cu prilejul judecării unui proces etc. În cazul mijloacelor indirecte, promovarea drepturilor cetățenești se face practic printr-un organ intermediar, care la rândul său declanșează procedura de realizare sau restabilire a drepturilor (Ombudsman, Curtea Constituțională etc.).

Mijloacele interne sunt cele care se adresează unor organe de stat competente din interiorul țării (tribunale, instanțe de contencios administrativ, Curtea Constituțională, Avocatul Poporului etc.); mijloacele internaționale au în vedere adresarea unor plângeri către Consiliul Europei, în condițiile Protocolului 11 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, ori o sesizare către Comitetul drepturilor omului, abilitat să primească asemenea solicitări de către Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

În toate situațiile, mecanismele de protecție a drepturilor omului oferă celui în cauză mai multe căi ierarhice. Astfel, în cazul justiției funcționează ca mijloace de reformare a unor sentințe apelul și recursul. În cazul utilizării mijloacelor internaționale, al adresării unor plângeri către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, trebuie făcută mai întâi dovada că au fost epuizate mijloacele interne, numai apoi fiind posibilă sesizarea unor organisme internaționale.

Mecanismul de protecție și de valorificare a drepturilor nu exclude folosirea concomitentă a mai multor căi, în situația în care s-au produs încălcări ale unor drepturi fundamentale. Astfel, nimic nu împiedică un cetățean care a ales calea justiției să se adreseze unui organ de presă sau televiziunii, atrăgând atenția asupra unor drepturi ale sale care au fost încălcate. Ceea ce legea exclude sau condiționează este respectarea unor mecanisme sau căi ierarhice în cazurile precis prevăzute (cum este cazul gradelor de jurisdicție), sau specializarea unor anumite tipuri de acțiuni judiciare (cum este de exemplu, cazul celor administrative).

În concluzie, căile și direcțiile de acțiune prin care pot fi apărate drepturile omului în sistemul constituțional român, pot fi realizabile, în condițiile în care coexistă mai multe tipuri de mecanisme la care cetățenii pot recurge pentru a-și valorifica drepturile încălcate. În mod evident, transpunerea în practică a tuturor acestor drepturi solicită, în mod necesar, obiectivitate și spirit de răspundere din partea organelor chemate să apere drepturile și libertățile cetățenilor, o atitudine politică militantă, opțiunea fermă a opiniei publice împotriva încălcărilor, a faptelor antisociale, astfel încât climatul social să favorizeze pe deplin respectarea principiilor statului de drept și condamnarea neechivocă a oricărui fel de încălcări.

Statul de drept presupune așadar existența unor structuri de autoritate care sunt create, organizate și funcționează tocmai în vederea garantării și respectării drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Existența acestei premise nu este însă suficientă prin ea însăși pentru ca în practică să se poată vorbi de un ”stat de drept”, ci este necesară și îndeplinirea altor condiții.

2. 2. 3. Separația puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor în stat

Principiul esențial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică, relațiile dintre puterea politică și cetățeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului, este principiul separației puterilor. Statul modern are de îndeplinit trei funcții fundamentale: legislativă – edictarea regulilor generale; executivă – aplicarea acestor reguli; jurisdicțională – rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor. Cele trei puteri trebuiesc puse în echilibru prin reglementarea judicioasă a atribuțiilor și modalităților de control reciproc, eliminând astfel, eventualele abuzuri de putere. Acest scop îl urmărește aplicarea principiului separației puterilor în stat.

Astăzi se vorbește tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea executivului, menținând o justiție independentă și de schimbarea parametrilor “separației“ și “echilibrului“, aceștia devenind majoritatea și opoziția. Iar această schimbare va avea mari efecte în configurarea sistemelor constituționale.

În România, principiul separației puterilor apare pentru prima dată în Regulamentele Organice, pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui Cuza, precum și de prevederile Constituțiilor din 1866, 1923 și 1938. De aceea, cu ocazia dezbaterii și apoi adoptării textelor noii Constituții din 1991 s-au purtat în Parlamentul României ample discuții în legătură cu necesitatea și utilizarea consacrării teoriei separației puterilor printr-un text special, înscris în Constituție. Însă nu s-a reușit a se insera un asemenea text, ci s-a consacrat o anumită separație funcțională de atribuțiuni, dar și o colaborare între autoritățile statale.

În procesul revizuirii Constituției în cursul anului 2003 s-a simțit nevoia proclamării explicite a principiului, astfel încât art. 1 a fost întregit cu două noi alineate, din care unul consacrat în exclusivitate consfințirii principiului separației puterilor în stat și democrației constituționale drept coordonate politice fundamentale pentru întreaga organizare și activitate a statului român. Constituantul derivat român a făcut referire nu doar la separația puterilor, ci și la necesarul echilibru care trebuie să se stabilească între acestea în funcționarea lor firească. Alin. (4) al art. 1 din Constituția României revizuită dispune: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.

În România, puterile în stat sunt: puterea legislativă reprezentată de Parlament, puterea executivă formată din Președinte și Guvern, și puterea judecătorească reprezentată de instanțele judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii. Există și alte structuri organizatorice statale cu rol de garanții, contrapondere și sprijinire a echilibrului puterilor și a echilibrului dintre autoritățile publice și cetățeni: Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ.

În prezent, în cele mai multe țări ale lumii, Parlamentul exercită un număr de atribuții esențiale, controlând celelalte organe ale statului, dar puterea sa este limitată de aria prerogativelor prevăzute prin Constituție, de însăși dinamica dintre puteri, care obligă uneori Parlamentul (cum este cazul delegării legislative) să cedeze temporar o parte din atribuțiunile sale unei alte puteri a statului, pentru a asigura un maximum de operativitate și eficiență activității de legiferare.

Parlamentul României este format din două Camere, Camera Deputaților și Senatul, alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber-exprimat. Durata mandatului celor două Camere este de 4 ani, acesta putând fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. Președintele Camerei Deputaților și Președintele Senatului sunt aleși pe durata întregului mandat al Parlamentului.

Până la reforma constituțională din 2003 nu a existat o diferență de competență între cele două Camere. Prin reforma constituțională s-a efectuat o anumită departajare între „Camera de dezbatere” și „Camera de decizie”, ceea ce a adus o anumită contribuție la fluidizarea procesului legislativ. Inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor, precum și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativa legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în Municipiul București să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative. Pe de altă parte, Constituția prevede expres că nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea.

Legiferarea este funcția principală a Parlamentului și în adoptarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii și pentru puterea jurisdicțională. Astfel, art. 61 al Constituției române califică Parlamentul drept unica autoritate legiuitoare, dându-i astfel plenitudinea de competență în materie legislativă. Delegarea legislativă reglementată la art. 114 din Constituție „Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe” lasă posibilitatea Guvernului să edicteze doar ordonanțe și nu legi. Pentru a emite ordonanțe, Guvernul are nevoie de abilitare, iar aceasta se dă de Parlament printr-o lege specială. Motivul invocat de Parlament cu privire la aceste prerogative acordate Guvernului ar fi acela că domeniile reglementate de executiv sunt de strictă specializare, iar dezbaterea lor aici duce la un proces legislativ mai eficient și mai rapid.

În crearea acestei categorii de acte s-a pornit de la ideea că Parlamentul își desfășoară activitatea în două sesiuni parlamentare anuale, fiecare având o durată determinată de timp. Între aceste sesiuni există o perioadă de vacanță parlamentară, în intervalul căreia cele două Camere ale Parlamentului își încetează activitatea. S-a considerat că, în această perioadă, când Parlamentul nu funcționează, ar putea să apară necesitatea de a se adopta acte normative cu o forță juridică egală cu aceea a legilor, prin care să se reglementeze relațiile sociale, care, de regulă, sunt de competența Parlamentului.

Ordonanțele de urgență se caracterizează prin existența unei situații excepționale care justifică necesitatea și impune luarea de măsuri urgente de către Guvern, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, măsuri care sunt de competența Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el trebuie să se convoace în mod obligatoriu.

Ceea ce caracterizeză ordonanțele și le distinge net de legi este tocmai faptul că ele sunt norme juridice cu forță juridică echivalentă cu cea a legii. În consecință, delegarea legislativă, dă Guvernului competețe care doar în aparență sunt de natură legislativă, „dar care nu fac din executiv egalul Parlamentului”. Chiar și atunci când își îndeplinește această competență, Guvernul nu exercită o funcție legislativă proprie, căci delegata potestas non delegatur. De asemenea, Guvernul nu poate înlocui Parlamentul pentru că el nu este o expresie a voinței generale. Guvernul exercită deci o competență normativă derivată dintr-o lege de abilitare, competență specială și limitată.

Parlamentul are competența de a acorda votul de încredere asupra programului și întregii liste a Guvernului, care se dezbate de ambele Camere în ședință comună, alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii de către ambele Camere în ședință comună, desemnarea a trei judecători ai Curții Constituționale de către Camera Deputaților și a trei judecători de către Senat. Numirea Guvernului se face de către Președintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament și exprimat prin Hotărârea Parlamentului.

Guvernul și membrii săi sunt obligați să-și îndeplinească mandatul cu respectarea Constituției și a legilor țării, precum și a Programului de guvernare acceptat de Parlament. Din punct de vedere politic, Guvernul răspunde în fața Parlamentului, membrii Guvernului fiind solidari pentru activitatea desfășurată și răspunzând pentru aceasta. Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea sa ca urmare a retragerii încrederii acordate de Parlament prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor.

Un mijloc pe care îl au parlamentarii pentru a se informa în mod public asupra stadiului soluționării unor probleme îl constituie procedura întrebărilor și interpelărilor. Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul înțelege să comunice acte și informații care au fost solicitate sau dacă are intenția de a lua o hotărâre într-o problemă determinată. Procedura interpelărilor constă într-o cerere scrisă adresată Guvernului prin care se solicită explicații asupra politicii sale, în probleme interne sau externe.

Deputații și senatorii pot fi reținuți, arestați, percheziționați ori trimiși în judecată penală sau contravențională fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Competența de judecată aparține în toate cazurile Înaltei Curți de Casație și Justiție. În cazul săvârșirii unor infracțiuni flagrante, deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus percheziției, dar ministrul justiției va informa neîntârziat pe Președintele Camerei asupra reținerii și percheziției, Camera având dreptul, dacă apreciază că nu există temei de reținere, să dispună imediat revocarea acestei măsuri.

Președintele României, care îndeplinește funcția de șef de stat, este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81, alin.(1)). Durata mandatului președintelui României a sporit la cinci ani, fiind reglementată de art. 83 din Constituția României, ca urmare a reformei constituționale din 2003, care a prevăzut totodată dreptul președintelui de a sesiza Curtea Constituțională pentru soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. Durata mandatului poate fi prelungită prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Exercitarea mandatului se face până la depunerea jurământului de noul președinte ales, pentru a asigura continuitatea activității politice. În România se aplică regula celor două mandate care pot fi îndeplinite de un președinte.

Așadar, reprezentând statul român și fiind ales la fel ca și Camera Deputaților și Senatul, prin vot universal și direct, Președintele României este și el un organ reprezentativ suprem, dar dependent într-o oarecare măsură de Parlament, în sensul că Senatul și Camera Deputaților, într-o ședință comună, pot pune sub acuzare pe Președintele României pentru înaltă trădare sau pot chiar să-l suspende din funcție, pentru încălcarea gravă a Constituției, după consultarea Curții Constituționale. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Dacă funcția de Președinte devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.

Pe de altă parte, Președintele României poate, în anumite condiții, să dispună dizolvarea Parlamentului după consultarea președinților celor două Camere, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat: în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui; în timpul stării de asediu; în timpul stării de urgență (art. 89 din Constituție). Este o dependență reciprocă între două organe reprezentative supreme, ambele ocupând cea mai înaltă poziție în stat. .

Președintele României se bucură de imunitate în condițiile prevăzute de Constituție. Pe cale de consecință, președintele României poate fi urmărit și trimis în judecată penală în condițiile prevăzute de Constituție sau poate fi parte într-un proces civil, ca orice cetățean român.

În ceea privește raportul dintre Președinte și primul-ministru al Guvernului, potrivit art. 99, alin. (2) din Constituția României, unele decrete ale Președintelui, și dintre cele mai importante, trebuie să fie contrasemnate de către primul-ministru. În cazul în care primul-ministru refuză să contrasemneze decretul în cauză, decretul respectiv nu se va putea pune în aplicare, deoarece îi lipsește un element de validitate, și anume contrasemnătura primului-ministru. Aceste prevederi ale Constituției știrbesc mult din autoritatea Președintelui României, făcându-l dependent de bunăvoința primului-ministru, pe care însuși Președintele îl propune în această funcție.

Conform art. 92, alin. (1) din Constituția României, Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. În această calitate, Președintele României poate declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate și lua măsuri în caz de agresiune armată împotriva României, pentru respingerea agresiunii. Or, în ambele situații, potrivit Constituției, decretele Președintelui trebuie să fie contrasemnate de către primul-ministru. În aceste condiții, prerogativele Președintelui României, în calitate de comandant al forțelor armate, se dovedesc a fi pur formale, din moment ce, în exercitarea prerogativelor respective, Președintele are nevoie de consimțământul primului-ministru, care, în ierarhia organizării statale, ocupă o poziție inferioară Președintelui României.

Președintele României promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în „Monitorul Oficial”; poate sesiza Curtea Constituțională în legătură cu neconstituționalitatea legilor.

În sistemul separației puterilor, puterii judecătorești îi revin o serie de atribuții esențiale în garantarea bunei funcționări a tuturor mecanismelor statului, a garantării drepturilor și libertăților cetățenilor. Acționând ca un factor de echilibru între puterea legislativă și puterea executivă, puterea judecătorească este chemată să repare orice eventuale disfuncționalități în sistemul separației puterilor, să permită prin mijloacele sale specifice, repararea unor nedreptăți, eliminarea oricăror abuzuri nedorite de putere, garantând totodată supremația legii și contribuind la făurirea unei imagini cu adevărat convingătoare cu privire la valorile democrației.

O justiție reală trebuie să-și definească activitatea în afara oricărei imixtiuni din partea celorlalte puteri ale statului. Imixtiunea arbitrară a executivului în treburile justiției a constituit întotdeauna o piedică în calea exercitării funcțiilor instanțelor judecătorești. Potrivit acestui principiu, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției. O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa ar avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități.

Amestecurile de orice fel și „sugestiile” date judecătorilor de a judeca într-un fel sau altul au umbrit ideea de dreptate, diminuând una dintre cele mai importante funcții ale statului și reducând pe slujitorii săi la niște simpli funcționari. În sistemul separației puterilor, propriu unui stat de drept, judecătorii, pentru a-și putea îndeplini sarcinile de mare răspundere ce le revin, trebuie să fie independenți și să se supună numai legii și conștiinței lor. Supunându-se numai legii, judecătorul se supune și Constituției, ca lege supremă în stat.

În România „Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile legii”. Potrivit acestui principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimțământul său. Inamovibilitatea pune magistrații la adăpost de orice revocare și transferare impusă, în afară de greșeli foarte grave și după o procedură jurisdicțională.

Independența judecătorului și supunerea lui numai legii, ca principiu constituțional de organizare și funcționare a justiției, impune ca în soluționarea cauzelor, judecătorul să nu poată primi nici un fel de ordine, sugestii, soluții, indicații privind soluția pe care trebuie să o dea, fie că aceste intervenții ar veni din interiorul ori din exteriorul sistemului jurisdicțional. Instanța superioară poate cenzura hotărârea celei de grad inferior, dar numai post factum. Acest principiu mai presupune și faptul că judecătorul de la o instanță de grad inferior nu datorează ascultare celui de la o instanță de grad superior. Independența se exprimă prin faptul că judecătorul nu poate fi sancționat disciplinar pentru hotărârea pronunțată, decât în cazuri de incompetență dovedită repetat, dar nici atunci nu este sancționată soluția, ci incapacitatea judecătorului de a pronunța o hotărâre legală și temeinică. Scopul principiului este protecția justițiabililor contra abuzurilor puterilor publice.

În ceea ce privește raporturile autorității judecătorești cu Parlamentul, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești se realizează numai potrivit legii, prin care se stabilește competența și procedura potrivit căreia își desfășoară activitatea; prin lege se stabilesc infracțiunile și pedepsele. Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

Potrivit legii, la sfârșitul fiecărui an, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, stabilește cazurile în care este necesară îmbunătățirea legislației și le comunică ministrului justiției. Există însă riscul ca asemenea cazuri să fie transmise forumului legislativ în mod selectiv, potrivit opțiunilor ministrului justiției care, totuși, este om politic și, în consecință, poate avea uneori tendința de a bloca anumite inițiative legislative ce nu corespund intereselor propriului său partid. De aceea, textul art. 27 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ar trebui completat prin stabilirea unei obligații în sarcina ministrului justiției, de comunicare a cazurilor în care se impune îmbunătățirea legislației și președinților celor două Camere ale Parlamentului.

În raporturile autorității judecătorești cu executivul, Consiliul Superior al Magistraturii, „garantul independenței justiției” propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari și dispune promovarea și transferarea judecătorilor; pe de altă parte, justiția realizează controlul legalității actelor administrative. Președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales de cei 14 magistrați din cadrul Consiliului, pentru un mandat de un an, care nu poate fi reînnoit. „Președintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă” (art. 133, alin. (6) din Constituție).

Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori care își desfășoară activitatea potrivit principiului legal al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministerului Justiției (art. 131 – 132, din Constituția României). Procurorii se supun însă unor reguli diferite față de cele aplicabile judecătorilor, cu toate că și ei sunt magistrați. Astfel, principiul independenței judecătorilor nu este specific statutului procurorilor. În timp ce judecătorii se bucură de independență în virtutea principiului inamovibilității, procurorii se bucură numai de stabilitate în funcție atât timp cât nu au încălcat principiile legalității și imparțialității. Exercitarea activității de către procurori sub autoritatea Ministerului Justiției nu este justificată și nici necesară, fiind important ca Parchetele să își poată desfășura activitatea fără nicio influență și mai presus de orice bănuială, inclusiv cu privire la persoanele care acționează în numele statului.

Exercitându-și activitatea sub autoritatea ministrului Justiției, membru al Guvernului, care este eminamente om politic, procurorilor le este refuzată prima garanție privind magistrații: independența față de Executiv. De aceea, este necesară clarificarea statutului procurorului, astfel ca procurorii să fie independenți și nu relativ independenți cum este cazul procurorilor din România care sunt subordonați executivului.

Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională existentă în România, este independentă față de orice autoritate publică, supunându-se numai Constitiției și prevederilor înscrise în legea sa organică. Scopul Curții Constituționale este garantarea supremației Constituției. Nici o autoritate publică nu poate contesta competența Curții Constituționale, Curtea fiind singura în drept să hotărască asupra competenței sale.

Curtea Constituțională este formată din 9 judecători. Numirea judecătorilor se face astfel: trei de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României, numai cu acordul prealabil exprimat în scris al candidatului. Curtea se reînnoiește cu o treime din judecători din trei în trei ani. Mandatul judecătorilor este de 9 ani și nu poate fi prelungit și nici reînnoit. Dispunând de autonomie bugetară și administrativă, Curtea Constituțională își desemnează din rândurile membrilor ei, prin vot, un președinte, al cărui mandat are o durată de trei ani. Mandatul său poate fi înnoit, dar nu peste mandatul de judecător.

Curtea are atribuția de a soluționa conflictele juridice de natură contituțională dintre autoritățile publice, la cererea președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului ministru sau Președintelui Consiliului Suprem al Magistraturii; are atribuția de a se pronunța asupra constituționalității tratatelor și altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.

În relația cu Curtea Constituțională, Parlamentul României și Guvernul sunt obligate să respecte decizia Curții atunci când declară o lege ca fiind neconstituțională și să modifice legea în 45 de zile în modul dorit de Curte (art. 147, alin. (1) din Constituție).

Cetățenii nu au dreptul să sesizeze Curtea Constituțională înainte de promulgarea unei legi ci, cel mult să atenționeze un număr de 50 de deputați și 25 de senatori, pentru ca aceștia să ia inițiativa sesizării Curții Constituționale. Cetățenii pot în schimb să ridice excepția de neconstituționalitate în cadrul unor procese pendinte în fața instanțelor judecătorești, dar numai dacă au un interes direct în soluționarea cauzelor respective.

Deși există anumite interferențe între cele trei puteri, acestea nu sunt de natură să facă inoperantă aplicare principiului separației puterilor. În linii mari, se poate aprecia că sistemul separației puterilor funcționează în România. Separația puterilor înseamnă că fiecare putere este localizată într-o instituție separată, iar cei ce o aplică sunt selectați prin anumite proceduri, au diferite termene și sunt independenți unii de alții. Separarea nu înseamnă însă izolare, pentru că fiecare ramură a puterii participă la funcționarea celeilalte, printr-un sistem de control și echilibrare reciprocă a puterilor în stat.

Cele trei puteri în România trebuie să acționeze în echilibru, colaborare în scopul realizării voinței poporului și al funcționalității statului de drept. Această colaborare presupune: competențe clar delimitate prin Constituție, autonomie organizatorică și funcțională, control reciproc fără imixtiune, garanții constituționale ale îndeplinirii mandatulului și ale respectării drepturilor și libertăților cetățenilor.

În sistemul separației puterilor în stat este necesară o delimitare mai precisă a atribuțiilor celor două Camere ale Parlamentului. Totodată este necesară o echilibrare a raporturilor dintre Parlament și Executiv, care să respecte delimitarea de competențe dintre acestea și funcțiile pe care le exercită în sistemul puterii. Chiar dacă Guvernul are posibilitatea și baza juridică de a acționa pentru adoptarea unor măsuri urgente, în condițiile în care procedura parlamentară pentru adoptarea acestora ar fi lungă și dificilă, și astfel, ar bloca sensul reformelor preconizate, această prerogativă a executivului, de a se implica într-o putere care nu-i aparține să fie limitată, pentru a nu se produce disfuncționalități în funcționarea mecanismelor puterii și în echilibrul normal ce trebuie să existe între instituțiile statului.

Dar acest lucru nu presupune o luptă între cele două puteri ale statului, legislativă și executivă, ci dimpotrivă, echilibru, colaborare loială, eficientă și mai ales funcțională, care trebuie să asigure condițiile cele mai bune realizării obiectivelor fundamentale ale activității statului.

În actuala Constituție, raporturile dintre Parlament și Guvern sunt rigide. Din această cauză, atât mecanismul răspunderii Guvernului față de Parlament, cât și mecanismul declanșării alegerilor anticipate funcționează greoi sau nu funcționează deloc. Nici o moțiune de cenzură nu a fost adoptată de Parlament și nu s-au organizat niciodată alegeri anticipate în perioada postdecembristă. Soluția rigidității relațiilor dintre Parlament și Guvern a avut justificări în condițiile tranziției de la totalitarism la democrație, pentru a asigura stabilitatea politică, dar devine o piedică în calea posibilității de autoreglare a instituțiilor democratice în condițiile integrării europene.

Ca urmare, este necesar un nou echilibru, cu caracter dinamic, între Parlament și Guvern, între stabilitatea, unitatea și solidaritatea guvernamentală, pe de o parte, și evoluția vieții politice, pe de altă parte, între eficiența puterii executive în acțiunea de realizare a intereselor naționale și controlul parlamentar al acestei puteri. În acest scop, se impune o nouă reglementare a instituției dizolvării Parlamentului și a moțiunii de cenzură, precum și introducerea unei reglementări cu privire la moțiunea de încredere, inexistentă în actuala Constituție.

Putem afirma pe bună dreptate că unde există un stat care nu-și creează o justiție independentă care să elimine orice imixtiuni din partea celorlalte puteri, nu se poate declara un stat de drept și ordinea sa juridică nu poate fi circumscrisă în acea categorie de ordine juridică națională, capabilă să apere drepturile și libertățile cetățenilor, proprietatea publică și privată și alte valori fundamentale.

2. 2. 4. Pluralismul politic

O altă condiție necesară pentru funcționalitatea statului de drept în România este pluralismul politic. Introducerea exigenței pluralismului se traduce în angajamentul constituțional de a situa valori precum libera dezbatere de idei, acceptarea diferențelor de opinie, protejarea minorităților politice în fața majorității la temelia legii fundamentale.

România se caracterizează astăzi prin existența unui număr mare de partide, însă chiar dacă majoritatea parlamentară este formată din anumite partide, este riscant să se afirme cu certitudine că un anumit partid este cel mai puternic și că influențează decisiv viața politică. Marile dificultăți economice și sociale, lipsa de experiență politică dau competiției politice accente lipsite de fair-play, chiar cu nuanțe de violență și primitivism.

Partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție. Legea care reglementează activitatea partidelor politice în România este Legea nr. 14/ 2003. Partidele politice sunt persoane juridice de drept public.

Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile și interesele naționale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidați în alegeri și la constituirea unor autorități publice și stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri, potrivit legii. Pot funcționa ca partide politice numai asociațiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, și care militează pentru respectarea suveranității naționale, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale, a ordinii de drept și a principiilor democrației constituționale.

Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activități pe care le organizează, încalcă prevederile din Constituție. Partidele politice nu pot organiza activități militare sau paramilitare și nici alte activități interzise de lege. Partidele politice se organizează și funcționează după criteriul administrativ-teritorial. Sunt interzise constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul locului de muncă, precum și desfășurarea de activități politice la nivelul agenților economici sau al instituțiilor publice. Desfășurarea de activități politice la nivelul agenților economici sau al instituțiilor publice este permisă, cu acordul acestora, numai în campania electorală, în condițiile legii.

Partidele politice exprimă ideologiile și interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul națiunii. Acestea se manifestă ca forțe politice, iar atunci când sunt în Parlament participă și influențează actele acestuia. În acest sens, partidul sau partidele aflate la putere urmăresc ca elaborarea legilor să se facă în conformitate cu programele lor politice, iar cele din opoziție urmăresc interesele generale. Cât de mult sunt puse în slujba și interesele poporului o arată rezultatele obținute de România în domeniile economic, social, cultural în care unele reforme nu și-au atins ținta și au condus la scăderea continuă a nivelului de trai, la creșterea șomajului, la privatizări frauduloase și gestiunea frauduloasă a banului public, la clientelism politic, corupție politică și administrativă la toate nivelurile, renașterea analfabetismului etc.

Este dificil de apreciat dacă acțiunea practică a unui partid reprezintă soluția, măcar rezonabilă dacă nu perfectă, de realizare a pasului hotărâtor spre statul social, democratic și de drept. Dacă numărul mare de partide este explicabil, el nu este eficient și viabil, fiind uneori greu de apreciat dacă partidul se identifică prin platforma proprie sau mai mult prin liderul său.

În România, pluralismul politic, partidele politice, sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale sunt consacrate prin dispoziții constituționale. Astfel, potrivit art. 8, alin. (1) din Constituție, pluralismul din societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale, iar art. 9, alin. (2) prevede că partidele se constituie și își desfășoară activitatea în temeiul legii. Acestea contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.

Una din funcțiile partidelor politice este și aceea de asigurare a unui raport activ între guvernanți și guvernați. Această funcție se exercită, potrivit legii, și în spiritul programelor politice ale partidelor din care fac parte, prin intermediul parlamentarilor și miniștrilor.

După 1989, în România au fost înregistrate peste 200 de partide și de formațiuni politice fiecare întrecându-se în promisiuni pentru a câștiga votul electoratului. Funcțiile publice sunt ocupate de membrii partidelor ajunse la putere sau de unele personalități care nu aparțin partidului învingător în alegeri. În acest sens, se constată destul de frecvent clientelismul politic în baza căruia cei care au ajutat în mod legal sau mai puțin legal victoria în alegeri a unui partid, acesta îi recompensează cu încredințarea unor funcții chiar dacă nu au competența necesară. Ca un exemplu în acest sens, în fruntea unor ministere din România, cum a fost cel al Agriculturii, a fost numit un electronist, în fruntea Ministerului Învățământului, un jurist etc. Toate acestea nu fac decât să prolifereze corupția politică, incompetența în exercitarea funcțiilor încredințate, dezorganizarea serviciilor publice etc.

La aprecierea constituționalității sau neconstituționalității unui partid, Curtea Constituțională verifică dacă programul și activitatea acestuia sunt sau nu în concordanță cu principiile statului de drept, pluralismului politic sau actele și acțiunile acestuia sunt de natură să aducă atingere suveranității, integrității și independenței țării.

În acest sens, este de datoria organelor judiciare și a altor organe abilitate ale statului să monitorizeze activitatea partidelor și a organizațiilor pentru a depista eventualele tendințe ale acestora de nerespectare a Constituției și a legilor țării și de a sesiza justiția constituțională în vederea scoaterii lor în afara legii. Decizia adoptată în soluționarea unei contestații care are ca obiect constituționalitatea unui partid politic nu este supusă nici unei căi de atac. În cazul în care se admite contestația, decizia se comunică tribunalului competent pentru radierea partidului declarat neconstituțional din evidența partidelor legal constituite.

De asemenea, ar trebui reformulat art. 8 din Constituția României, cu privire la pluralismul partidelor politice în sensul că acestea „să se constituie pe principii ideologice și să-și desfășoare activitatea în limitele Constituției și a legilor. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice ale cetățenilor, respectând supremația Constituției, suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea juridică și constituțională și principiile democrației”.

Constituția trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice și coordonatele în care ele se pot organiza și funcționa, astfel, într-un stat de drept și democratic, consacrarea prin Constituție a unor reguli privind partidele politice devenind obligatorie.

CAPITOLUL 3. EFICIENȚA MECANISMELOR DE CONTROL ÎN STATUL DE DREPT DIN ROMÂNIA

Conceptul de “stat de drept” evocă faptul că organele statului nu se pot sustrage, în activitatea lor, exigențelor dreptului. Asigurarea practică a statului de drept, funcționalitatea acestuia nu este posibilă în afara stabilirii unor căi și mijloace de control pe baza cărora să se poată “echilibra” mecanismul atunci când se produc eventuale încălcări ale cerințelor acestuia.

În acest sens, formele de control întâlnite de practica constituțională modernă sunt:

Controlul politic al Parlamentului asupra Executivului;

Controlul administrativ, declanșat la inițiativa organelor administrative sau a cetățenilor;

Controlul jurisdicțional al legalității actelor administrative, realizat de puterea judecătorească (prin instanțe de drept comun sau specializate), care soluționează litigiul printr-o hotărâre susceptibilă de executare silită;

Controlul constituționalității legilor, care presupune verificarea conformității cu Constituția a legilor ordinare;

Procedura de conciliere, care se realizează prin intermediul instituției Avocatului Poporului, care apără drepturile și libertățile cetățeanului în relația acestuia cu organele administrației publice;

Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca netemeinice sau nelegale.

3. 1. Controlul politic

Rolul deosebit al Parlamentului în conducerea statală presupune nu numai elaborarea de legi, stabilirea direcțiilor de activitate, formarea de organe de stat, ci și controlul. Realizarea controlului de către Parlament prezintă o mare importanță fiind o modalitate de asigurare a funcționalității sistemului politic și un mijloc de garantare a echilibrului puterilor în stat.

O problemă importantă privește întinderea dreptului de control al Parlamentului în sistemul separației/echilibrului puterilor și, mai ales, în legătură cu puterea jurisdicțională. Dreptul de control al Parlamentului asupra Executivului este o posibilitate de manifestare a opoziției în legătură cu Guvernul, care, de regulă, reprezintă majoritatea parlamentară.

Controlul politic ni se înfățișează atât ca o sumă de atribuții ale Parlamentului, cât și ca o funcție a acestuia, și se exercită în unele ocazii cum sunt:

a) Atunci când este necesară aducerea la cunoștința Parlamentului luarea unor măsuri, de exemplu, în virtutea prevederilor art. 92 alin. (3), “În caz de agresiune armată, îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii”.

b) Atunci când Parlamentul este consultat în prealabil în vederea luării unor măsuri; de exemplu, potrivit art. 92, alin. (2), Președintele “poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare”.

c) Acceptarea programului de guvernare și acordarea votului de încredere poate avea ca finalitate învestirea sau legitimarea Guvernului. Președintele numește Guvernul, ca urmare a faptului că programul său de guvernare a fost acceptat de Parlament și, astfel, el a obținut votul de încredere (art. 85, alin. (1) și art. 102, alin. (2) din Constituție). Audierea și dezbaterea programului de guvernare constituie atât modalități de informare, cât și de control asupra Guvernului, urmate fie de un vot de neîncredere – refuzul Parlamentului de a învesti Guvernul – fie de un vot de încredere, adică de învestire a Guvernului.

d) Întrebările și interpelările adresate miniștrilor. Parlamentarii pot să adreseze întrebări oral, dar și interpelări, care se depun în scris, cu cel puțin 10 zile înainte. Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul înțelege să comunice acte și informații care au fost solicitate sau dacă are intenția de a lua o hotărâre într-o problemă determinată. Procedura interpelărilor constă într-o cerere scrisă adresată Guvernului prin care se solicită explicații asupra politicii sale, în probleme interne sau externe.

Potrivit Constituției, Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau senatori.

Întrebările pot fi adresate Guvernului sau miniștrilor sau altor conducători ai administrației publice. Cât privește conținutul, nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal sau particular, cele care urmăresc în exclusivitate obținerea unei consultații juridice, cele care se referă la procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau pot afecta soluționarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice (art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaților). De asemenea, primului-ministru i se pot adresa numai întrebări privind politica generală a Guvernului. Miniștrii nu răspund la întrebări dacă cel care a adresat întrebarea nu se află în sala de ședință. Pentru a se evita abuzul de întrebări, se prevede că nici un parlamentar nu poate adresa mai mult de două întrebări la aceeași ședință.

Interpelările se deosebesc de întrebări și prin procedura ce li se aplică. Interpelările pot fi formulate de unul sau mai mulți parlamentari, precum și de către un grup parlamentar. Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nici o dezvoltare (la Camera Deputaților) sau cu motivare (la Senat). Ea se citește de către președintele grupului parlamentar, respectiv, de către parlamentar, în ședință publică și se transmite președintelui Camerei. Președintele Camerei transmite interpelarea primului-ministru sau ministrului interpelat.

e) Moțiunile constituie un important mijloc, instrument pe care îl are la dispoziție Parlamentul în controlul acestuia asupra activității Guvernului. În practica social-politică se cunosc două tipuri de moțiuni: simplă și de cenzură. Ele exprimă poziția, atitudinea Parlamentului față de Guvern, față de activitatea și politica desfășurată de acesta.

Moțiunea simplă poate fi inițiată fie de Camera Deputaților, fie de Senatul cu condiția să existe acordul unei treimi din numărul deputaților sau senatorilor și vizează fie activitatea în ansamblu a Guvernului, fie a politicii sale într-un domeniu al vieții sociale (învățământ, cercetare, agricultură, industrie etc.). Ea are ca motivație slaba activitate desfășurată de Guvern, incapacitatea sa de a rezolva problemele vieții sociale sau dintr-un domeniu al acesteia. Obiectivul moțiunii simple nu îl constituie înlăturarea Guvernului, ci îndreptarea activității, a politicii desfășurate de acesta. După dezbaterea și votarea ei, în caz că aceasta este acceptată prin votul majorității simple, Guvernul este obligat să țină cont de conținutul, prevederile, soluțiile propuse de moțiune.

Moțiunea de cenzură este un instrument indispensabil într-un regim parlamentar “raționalizat”, deoarece, privită sub aspectul ei pozitiv, ea este sancțiunea controlului parlamentar asupra Executivului și, totodată, mijlocul de adaptare a mecanismului instituțional.

Moțiunea de cenzură are ca obiectiv înlocuirea Guvernului a cărei activitate și politică este considerată nesatisfacătoare, în neconformitate cu programul de guvernare asumat, cu interesele generale ale societății. În cele mai multe situații ea este generată de initiațiva Parlamentului, a cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor. Moțiunea de cenzură poate fi provocată și de Guvern, dacă acesta își asumă răspunderea pentru o declarație de politică generală, un proiect legislativ sau un pachet de proiecte legislative sau un program politic.

Moțiunea de cenzură se dezbate după trei zile de la data când a fost anunțată în Parlament. Dacă ea este votată cu o majoritate simplă de Parlament în ședință comună a celor două Camere, Guvernul este demis. În concluzie, moțiunea de cenzură exprimă relația, raportul dintre Parlament și Guvern, adoptarea ei prin vot conduce la schimbarea Guvernului, respingerea ei confirmă menținerea încrederii în Guvern. În caz de respingere, cei care au supus-o nu mai pot iniția în cadrul aceleiași sesiuni o nouă moțiune de cenzură, cu excepția situației când ea este provocată de Guvern, de asumarea răspunderii de către acesta.

Controlul realizat de Parlament asupra activității Guvernului își are temeiul în faptul că acesta exprimă voința și interesele națiunii, fiind, în același timp, instituția cu cea mai mare activitate politică din societate, cu rolul major în existența și funcționalitatea acesteia și mai ales cu cea mai mare reprezentativitate.

Practic, în România nu s-a întâmplat ca un Guvern să fie demis prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, datorită faptului că prin manevre politice guvernanții și-au asigurat o puternică susținere parlamentară, astfel că orice moțiune de cenzură a fost sortită eșecului. Singurul Guvern care a demisionat, dar nu ca urmare a moțiunii de cenzură, ci ca urmare a acțiunii mineriadei, respectiv, acțiunii violente, ilegale și nelegitime ale minerilor, a fost cel al lui Petre Roman. Singurul care fost făcut răspunzător pentru acțiunile minerilor a fost liderul acestora de atunci, Miron Cozma pe care, printr-un decret prezidențial, Președintele în exercițiu, Ion Iliescu, l-a grațiat cu puțin timp înaintea expirării mandatului său. Acesta a fost reîncarcerat, în urma presiunii organismelor interne și internaționale și a societății civile.

f) Angajarea răspunderii Guvernului, în cazul în care acesta apreciază că este necesar să-și angajeze direct răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, reunite în ședință comună, în legătură cu un program, o declarație de politică generală sau un proiect de lege. În legătură cu programul prezentat de Guvern sau proiectul de lege, poate fi introdusă o moțiune de cenzură în termen de trei zile de la prezentarea lor. Dacă moțiunea de cenzură este adoptată cu votul majorității deputaților și senatorilor, Guvernul este considerat demis. În cazul în care nu s-a întrunit majoritatea cerută, proiectul de lege se consideră adoptat, iar programul sau declarația de politică generală devin obligatorii pentru Guvern.

g) Procedura suspendării din funcție a Președintelui României este o procedură prealabilă și obligatorie, în vederea demiterii, precum și o procedură de control parlamentar. Astfel, Președintele României poate fi suspendat din funcție, de Camera Deputaților și de Senat – în ședință comună și cu votul majorității deputaților și senatorilor -, în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care a încălcat prevederile Constituției, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui. Rezultatele centralizate la nivel național se înaintează Curții Constituționale, care prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului și confirmă rezultatele acestuia. Măsura demiterii din funcție intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului.

h) Punerea sub acuzare a Președintelui României. Potrivit art. 96 din Constituție, propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce neîntârziat la cunoștință Președintelui pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută. Camera deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare. De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii, Președintele este suspendat de drept. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, la sesizarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Deși înalta trădare se regăsește în Legea fundamentală, ea nu avea susținere în Codul Penal, astfel, deputații din Comisia juridică au aprobat recent un amendament la Codul Penal prin care este introdusă și definită înalta trădare săvârșită de președintele României. Astfel, după articolul 155, care definește trădarea în Codul Penal, a mai fost introdus un alineat care precizează că "înalta trădare este trădarea definită la articolul 155, dacă este săvârșită de președintele României". Pedeapsa este identică cu cea pentru trădare și poate fi aplicată oricărui cetățean de la 15 la 25 ani de închisoare și interzicerea unor drepturi sau detenție pe viață.

În lumina Constituției, controlul parlamentar asupra Președintelui țării este un control limitat și specializat. Faptul că Președintele țării este ales prin vot universal, ca și Parlamentul, îi conferă șefului statului o legitimitate care redimensionează raporturile dintre titularul puterii politice – poporul și Parlamentul, de pe o parte și Președintele țării, pe de altă parte. Din această perspectivă, exercitarea controlului parlamentar asupra acestuia este limitată la cazurile expres prevăzute de Constituție: suspendarea din funcție; punerea sub acuzare pentru înaltă trădare.

i) Deschiderea urmăririi penale împotriva membrilor Guvenului. Pe baza informării în urma controlului parlamentar, Camera Deputaților, Senatul și Președintele României pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercitarea funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea din funcție a celui în cauză.

j) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate Parlamentului este un mijloc de control direct asupra activității autorităților statale. Potrivit Constituției, unele organe de stat au obligația de a prezenta Parlamentului sau uneia din Camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe: șefii de state, șefii de guverne. Astfel, Parlamentul României ascultă anual mesajul Președintelui României cu privire la principalele probleme politice ale națiunii; ascultă și aprobă programul Guvernului; ascultă anual raportul Curții de Conturi; ascultă rapoartele Avocatului Poporului.

Necesitatea controlului parlamentar derivă, în mod direct, din aplicarea mecanismului principiului separației puterilor în stat și din principiul general al responsabilității guvernanților. Aceștia au obligația de a-și justifica și motiva actele și faptele pe care le exercită asupra gestiunii pe care o realizează, prezentând Parlamentului rapoarte și informări asupra modului în care-și îndeplinesc sarcinile.

În lipsa unor mecanisme democratice adânc înrădăcinate și a unei culturi politice de tip participativ, democratic, modul efectiv în care este exercitat controlul parlamentar asupra activității Guvernului este un factor hotărâtor în problema corupției, iar un control parlamentar adecvat poate reprezenta un factor decisiv în combaterea corupției. În România, dimensiunea de informare a controlului parlamentar cunoaște o serie de deficiențe. Sub multe aspecte, prevederile legale sunt suficient de inconsistente sau ambigue încât generează ineficiența controlului parlamentar asupra executivului.

Regulamentele celor două Camere au suferit numeroase modificări până în prezent, însă procedura întrebărilor și interpelărilor a rămas în principiu aceeași. În acest context, una dintre problemele esențiale legate de procedura interpelărilor și întrebărilor, care a declanșat dezbateri aprinse și cu ocazia revizuirii Constituției, se referă la primirea răspunsurilor. Obligativitatea miniștrilor de a veni la tribuna Parlamentului și de a răspunde direct și personal interpelărilor pe care le primesc ar putea reprezenta un factor important în realizarea unui control parlamentar mai eficient asupra Guvernului și s-ar încadra în sfera răspunderii politice a Executivului în fața forului legislativ. Absența miniștrilor care preferă să-și delege secretarii de stat sau chiar directorii și consilierii pentru a răspunde parlamentarilor împiedică, de fapt, exercitarea controlului parlamentar asupra Guvernului. Răspunderea politică aparține titularilor diferitelor portofolii, iar delegarea atribuțiilor către executanți, către funcționari cu putere de decizie limitată este ilegitimă politic, însemnând, de fapt, eludarea controlului parlamentar. Textul de lege destul de ambiguu permite miniștrilor să nu vină personal la tribuna Parlamentului, ceea ce face ca performanța forului legislativ în exercitarea funcției de control asupra Executivului să aibă de suferit. Pe de altă parte, inițierea unei moțiuni de cenzură a devenit aproape singurul prilej cu care premierul poate fi adus în fața Parlamentului, în scopul unei dezbateri efective pe probleme acute.

Control parlamentar presupune în unele situații înființarea unor comisii de anchetă, care să facă investigații suplimentare cu privire la evenimente sau fapte de importanță majoră. Comisiile de anchetă nu se substituie organelor judiciare în drept, iar concluziile lor se prezintă sub forma unui raport.

Deși eficiența acestor comisii nu a fost mereu cea așteptată, cel puțin procedural și formal dimensiunea de verificare și ancheta era asigurată. Astăzi însă, procedura de înființare a unei comisii de anchetă este extrem de greoaie și descurajantă. În condițiile în care instituirea unei comisii de acest tip se face doar cu acordul plenului Parlamentului; în actuala legislatură nu s-a reușit niciodată aprobarea înființării unei comisii de anchetă.

 Această stare de fapt poate fi explicată prin simplul fapt că parlamentarii majorității se vor opune constant sau cel puțin vor fi reticenți față de crearea unui organism suplimentar care să ancheteze sau să verifice chestiuni legate mai mult sau mai puțin de activitatea propriului Guvern. În acest sens putem spune că și la acest capitol, există disfuncționalități care afectează în ansamblu eficiența Parlamentului în exercitarea controlului asupra Executivului.

Inexistența unei reale răspunderi a miniștrilor în fața Parlamentului se datorează atât lacunelor cadrului legal care reglementează acest domeniu, cât și lipsei culturii politice democratice, participative.

Cu ocazia revizuirii Constituției, România ar fi avut posibilitatea să opereze modificările necesare în această direcție, mai ales că dezbaterile la capitolul referitor la raporturile între puterile statului au fost foarte aprinse. Deși s-a căzut de acord asupra câtorva modificări, acestea țin mai degrabă de forma și nu de fondul problemei, iar în practică au rămas fără consecințe notabile.

3. 2. Controlul constituțional

Controlul constituționalității legilor este o garanție a supremației Constituției; este activitatea organizată de verificare a conformității legii cu Constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional, cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat, precum și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Noua Constituție a României a preluat din practica constituțională modernă sistemul controlului politico-jurisdicțional al conformității legilor cu Legea fundamentală.

O primă categorie de atribuții încredințate Curții Constituționale în cadrul activității sale jurisdicționale asigură controlul constituționalității legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor sau altor acorduri internaționale, precum și a regulamentelor Parlamentului. În exercitarea controlului, Curtea se pronunță exclusiv cu privire la constituționalitatea actelor sau dispozițiilor în legătură cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile legale examinate.

Nu fac obiectul acestui control actele cu forță juridică inferioară legii, cum sunt actele administrative ale autorităților publice, între care hotărârile Guvernului, ordinele ministrului, alte acte emise de autoritățile administrației publice centrale sau locale. Întrucât Curtea Constituțională nu face parte din sistemul judiciar, nici hotărârile judecătorești nu pot fi atacate în fața acesteia. Prin urmare, autoritatea de jurisdicție constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii de către instanțele judecătorești. Alte atribuții jurisdicționale ale Curții vizează soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, precum și a contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Deciziile Curții Constituționale se publică în „Monitorul Oficial al României”. De la data publicării, ele sunt general-obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Controlul de constituționalitate se realizează astfel:

1. Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare (controlul abstract, anterior) se exercită numai la sesizarea subiecților prevăzuți de art. 146 lit. a) din Constituția republicată: Președintele României, președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Potrivit art. 147, alin. (2) din Constituția republicată, în cazul în care Curtea admite sesizarea de neconstituționalitate, legea se trimite Parlamentului, care este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții.

Aceste reglementări rezultă ca urmare a recentei revizuiri a Constituției. Până la acea dată, textele constituționale (art. 145, alin. (1), în redactarea din 1991) deschideau posibilitatea ca Parlamentul să înfrângă decizia Curții cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Cu toate acestea, în nici unul din cazurile de neconstituționalitate constatate în urma exercitării controlului preventiv, anterior promulgării legii, obiecția nu a fost înlăturată de Parlament, nefiind întrunită majoritatea calificată necesară. În cei aproape 12 ani de existență a Curții, sesizările de neconstituționalitate au fost admise în proporție de aproximativ 30%. Atribuțiile de control, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției, reglementate prin teza a doua a aceluiași text constituțional, au fost exercitate în 3 cazuri: în anii 1996, 2000 și 2003. În primul caz, propunerea legislativă de revizuire, inițiată de un grup de 39 de senatori, a fost respinsă ca neconstituțională. În al doilea caz, strângerea semnăturilor pentru susținerea inițiativei fiind realizată anterior intrării în vigoare a Legii privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, Curtea a constatat că, deși inițiativa nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 148 din Constituție, autenticitatea semnăturilor din listele de susținători, calitatea de cetățeni cu drept de vot a semnatarilor și dispersia lor teritorială nu pot fi verificate în lipsa unei legi care să fie în vigoare în perioada întocmirii, semnării și atestării acestor liste.

În cadrul procedurii de revizuire desfășurate în anul 2003, Curtea a verificat propunerea legislativă de revizuire a Constituției inițiată de Comisia parlamentară instituită în acest scop. Procesul de revizuire a continuat cu dezbaterea propunerii legislative în Parlament și s-a definitivat o dată cu aprobarea, prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, a Legii de revizuire a Constituției, în forma adoptată de Parlament.

2. Controlul de constituționalitate asupra tratatelor sau a altor acorduri internaționale, la sesizarea subiecților prevăzuți de art. 146 lit. b) din Constituția republicată: președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, constituie una dintre recentele prerogative încredințate prin revizuirea Constituției. Dacă, în urma controlului, se constată constituționalitatea tratatului sau acordului internațional, acesta nu mai poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. În conformitate cu art. 147, alin. (3) din Constituția republicată, tratatul sau acordul constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.

În cazul când un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției, potrivit noilor dispoziții ale art. 11, alin. (3) din Constituție. Fiind vorba de atribuții recent introduse, Curtea nu a fost sesizată în materia controlului de constituționalitate asupra unui tratat sau acord internațional.

3. Controlul de constituționalitate asupra regulamentelor Parlamentului se exercită la sesizarea subiecților prevăzuți de art. 146 lit. c) din Constituția republicată.. Atunci când Curtea constată neconstituționalitatea unor dispoziții ale regulamentului, acestea își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Camera respectivă nu le pune de acord cu prevederile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. De la înființare, Curtea și-a exercitat aceste atribuții în 16 cazuri, prin 5 din deciziile pronunțate constatând neconstituționalitatea unor prevederi din regulamentele parlamentare.

4. Controlul concret, posterior de constituționalitate, prevăzut de art. 146 lit. d) din Constituția republicată reprezintă – din punct de vedere cantitativ – cea mai semnificativă componentă a activității jurisdicționale (în medie, 85% din numărul total de cauze soluționate). În cadrul acestui tip de control, Curtea hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Deși Curtea Constituțională nu poate fi sesizată direct, ci numai prin încheierea instanței învestite cu soluționarea cauzei, prin legea organică a Curții a fost reglementat un spațiu extins de acțiune: excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată la cererea oricăreia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată. Totodată, în practica jurisdicțională a Curții s-a consacrat și posibilitatea procurorului de a ridica excepția de neconstituționalitate, în cauzele la care participă. Sfera largă a subiecților de sezină explică ponderea substanțială a excepțiilor de neconstituționalitate în totalul cauzelor aflate pe rolul Curții Constituționale.

Excepția de neconstituționalitate este admisibilă doar în măsura în care satisface cerințele imperative stabilite prin legea organică a Curții Constituționale: excepția privește o lege sau o ordonanță (a Guvernului) ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță; legea sau ordonanța (ori prevederea legală) este în vigoare, iar soluționarea cauzei depinde de aceasta; legea sau ordonanța (ori prevederea legală) nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea instanței trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Curtea Constituțională nu se poate autosesiza. Ea poate fi învestită doar prin încheierea instanței de judecată sau de arbitraj comercial. Judecarea cauzei se suspendă pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.

Potrivit prevederilor art. 147, alin. (1) din Constituția republicată, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le pune de acord cu prevederile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

5. Controlul constituționalității partidelor politice. Potrivit art. 146 lit. k) din Constituția republicată, Curtea hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Condițiile în care Curtea poate fi sesizată în vederea exercitării acestei atribuții, prin contestație formulată de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern, sunt stabilite de Legea organică a Curții. Partidele politice pot fi declarate neconstituționale în cazurile prevăzute de art. 40, alin. (2) din Constituția republicată, “Partidele sau organizațiile care, prin scopurile sau prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale”. Decizia de admitere a contestației se comunică Tribunalului București pentru radierea partidului politic neconstituțional din Registrul partidelor politice.

3. 3. Controlul administrativ

Controlul administrativ se desfășoară la nivelul organelor și autorităților administrative și poate fi intern sau extern.

Controlul intern se realizează de către structuri organizatorice și persoane din interiorul instituțiilor publice controlate. Fiind executat de funcționari din interiorul instituției controlate, această formă de control este, în fapt, un autocontrol, care poate fi declanșat atât din oficiu, cu exercitarea supraordonării ierarhice, dar și pe baza unor scrisori sau reclamații formulate în afara instituției publice. Declanșarea acestui tip de control, printr-o sesizare sau reclamație, poartă denumirea de recurs grațios. Acesta poate viza atât legalitatea, cât și oportunitatea activității organului controlat. Din punct de vedere juridic, recursul grațios, printr-o sesizare sau reclamație, reprezintă o condiție prealabilă folosirii acțiunii în contenciosul administrativ.

Ca modalitate a controlului extern, controlul ierarhic, spre deosebire de controlul intern care se efectuează din interiorul aceleiași instituții administrative, apare atunci când controlul se exercită de către un organ administrativ superior celui controlat și are ca obiective legalitatea, oportunitatea și eficacitatea actelor administrative emise. Procedural, controlul ierarhic se poate declanșa din oficiu sau pe baza unei reclamații sau sesizări efectuată de o persoană interesată împotriva activității unei instituții publice, prin declanșarea a ceea ce se cheamă recursul ierarhic.

Recursul ierarhic reprezintă o posibilitate oferită celor vătămați în drepturile lor prin actele administrative, pe care aceștia o pot folosi înainte de a se adresa instanțelor de contencios administrativ.

Cu privire la efectele controlului ierarhic, instituția ierarhic superioară va putea să confirme, să anuleze, să modifice, să suspende actul controlat. Instituția superioară nu poate însă să ia o măsură de atribuția unei instituții subordonate. Instituția poate să-i anuleze sau să-i modifice actul sau decizia instituției subordonate, dar nu poate să se substituie instituției subordonate luând o măsură ce intră în competența acesteia, ceea ce ar genera o confuzie de atribuții, o violare a autonomiei și competențelor.

În ceea ce privește soluționarea recursului ierarhic, instituția ierarhic superioară căreia i s-a adresat un recurs ierarhic, urmare a exercitării controlului administrativ, are la dispoziție mai multe variante de decizie: să respingă recursul, menținând și confirmând actul administrativ; să admită recursul și să anuleze actul; să admită, în parte, recursul, modificând actul. Alături de aceste variante legale, instituția publică ierarhică poate să nu răspundă recursului reclamantului. Autorul recursului administrativ are la dispoziție o acțiune la instanța de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004.

Și controlul ierarhic, ca și controlul intern, vor putea declanșa acțiunea disciplinară sau alte forme de răspundere juridică împotriva persoanelor vinovate de producerea unor abateri legale, depistate cu ocazia controlului.

Astfel, Ministerul Internelor și Reformei Administrative (M.I.R.A.) “realizează, în numele Guvernului, controlul ierarhic asupra activității prefecților și aparatului prefecților”. De asemenea, M.I.R.A. propune Guvernului măsuri de modificare, suspendare și, după caz, de anulare a actelor administrative emise de prefecți, dacă acestea încalcă prevederile legale sau sunt inoportune. O formă de control ierarhic exercită Ministerul Administrației Publice și asupra atribuțiilor statului delegate spre exercitare autorităților locale.

Controlul de tutelă se exercită asupra autorităților descentralizate, este unul condiționat și nu poate viza decât legalitatea actelor emise de organul administrativ controlat. Oportunitatea și eficacitatea sunt legate în mod direct de așa-numita “putere discreționară” de care autoritățile locale dispun în virtutea celor două principii constituționale: principiul autonomiei locale și cel al descentralizării Rolul tutelei administrative este acela de a armoniza interesele unei conduceri descentralizate cu caracter unitar a statului și a asigura, pe această cale, un spor de eficacitate acțiunii aministrației publice. În țara noastră, controlul de tutelă este exercitat de către prefect, care îndeplinește, în numele Guvernului pe care îl reprezintă la nivel teritorial, toate drepturile și obligațiile specifice, în numele legii.

Prefectul este abilitat prin Legea 340/2004 privind instituția prefectului să exercite controlul de legalitate și să vegheze ca activitatea consiliilor locale, județene și a primarilor să se desfășoare conform legii, desemnându-i-se astfel reprezentantului Guvernului în teritoriu, în principal, misiunea de a asigura întronarea legalității. Pe calea sesizării instanței de contencios administrativ, prefectul atacând actul administrativ presupus ilegal, poate cere anularea, respectiv modificarea actului atacat, singurul efect al introducerii acțiunii judecătorești, recunoscut de lege, fiind suspendarea de drept a actului.

În scopul contrabalansării prerogativelor considerate excesive, ale prefectului, potrivit normelor art. 12, alin. (3) din Legea administrației publice locale, nr. 69/1991, republicată, se instituia răapunderea prefectului în situațiile în care instanța de contencios administrativ stabilea că “actul autorităților administrației publice locale și județene a fost atacat abuziv sau cu rea credință”.

Ulterior, în lumina Legii nr. 215/2001, înlăturându-se reaua credință dintre cauzele care antrenează răspunderea juridică sau penală, după caz, prefectului, menținându-se doar atacarea abuzivă a actelor autorităților administrației publice locale, se releva cu pregnanță, faptul că reprezentantului Guvernului în teritoriu i se reduceau prerogativele de influiențare ori de împiedicare a executării deciziilor autorităților locale. În fapt, o măsură de siguranță, de protecție suplimentară autonomiei locale, instituită de lege, menită a preveni și mai ales de a combate, excesul de putere al prefectului în exercitarea unei competențe ce ține de puterea sa discreționară.

Chiar și în absența unor prevederi legale exprese, rămâne încă de actualitate problematica tergiversării punerii în practică a actelor autorităților locale ori a intenției manifeste, nefundamentate, de desființare a actelor administrative, prin atacarea abuzivă a acestora de către prefect în fața instanței de contencios administrativ. Dispozițiile Legii nr. 554/2004 ce completează cadrul legal în materie aigurat de Legea 340/2004, sancționează excesul de putere al administrației, inclusiv exercitarea dreptului de apreciere al prefectului cu depășirea limitelor legale.

Controlul administrativ, prin funcțiunile sale complexe, reprezintă în esență, principalul mijloc prin intermediul căruia se pot măsura rezultatele activității adminstrative în raport cu obiectivele prestabilite, se pot constata și corecta disfuncționalitățile sistemului, stimulând acțiunea administrativă în sensul dorit, în regim de eficiență și celeritate.

3. 4. Controlul jurisdicțional

Nu mai puțin important, dacă nu decisiv, considerăm că este rolul puterii judecătorești pe linia controlului de legalitate a actelor administrative, în contextul controlului jurisdicțional ce se conjugă cu controlul administrativ al prefectului.

Controlul jurisdicțional al legalității actelor administrative este apreciat ca unul din principalele mecanisme de înfăptuire a statului de drept, alături de controlul constituționalității legilor și organizarea unei justiții independente.

Controlul jurisdicțional asupra legalității actelor administrative vizează conformitatea actului administrativ cu legea și este cel mai eficient, deoarece se realizează din afară, de către o instanță specializată (contenciosul administrativ). În cadrul procesului desfășurat în fața instanței de contecios administrativ, părțile se află pe poziții de egalitate, având asigurat dreptul la apărare, funcționând principiul contradictorialității precum și cel al rolului activ al instanței în aflarea adevărului.

În raport cu controlul politic și cel administrativ, controlul jurisdicțional asupra legalității actelor administrative are o sferă mai restrânsă, vizând numai legalitatea actului emis și se exercită întotdeauna la cererea (sesizarea) celui care se consideră vătămat într-un drept al său sau într-un interes legitim. Existența unei proceduri prestabilite și riguroase, corelată cu egalitatea părților în proces asigură acestei forme de control o eficiență sporită. Spre deosebire de controlul administrativ, controlul jurisdicțional asupra legalității actelor administrative nu poate avea ca efect reformarea actului administrativ, ci cel mult constatarea nulității acestuia și înlăturarea sa din procesul judecării cauzei.

Acțiunile în contencios administrativ pot fi introduse de prefect și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, precum și de orice persoană de drept public vătămată într-un drept al său sau, după caz, când s-a vătămat un interes legitim. În virtutea tulelei administrative, prefectul poate ataca, în termenele prevăzute la art. 11 din Legea contenciosului administrativ, în fața instanței de contencios administrativ, actele emise de autoritățile administrației publice locale dacă le consideră nelegale.

Caracterul atipic al calității de reclamant a prefectului în litigiul de contencios administrativ, rezidă în faptul că el nu trebuie să îndeplinească condițiile stabilite pentru reclamantul persoană fizică sau juridică. Poziția lui specială este o reflectare a poziției de reprezentant al Guvernului în teritoriu, având ca principală atribuție controlul legalității actelor emise de autoritățile administrației publice locale – consiliul local, primar, consiliul județean. Prefectul exercită această cale de atac, în virtutea calității date de funcția sa și de rolul de a veghea ca activitatea autorităților administrației publice locale să se desfășoare în conformitate cu prevederile Constituției și a legilor, nu pentru că ar fi lezat el, direct, prin actul administrativ respectiv. De asemenea, acest control nu este un control ierarhic, deoarece, între prefect, pe de o parte, și consiliile locale, consiliile județene și primari, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Dacă prefectului îi revine sarcina exercitării controlului administrativ al actelor și a declanșării controlului jurisdicțional, instanțelor de contencios administrativ le incumbă dreptul și obligația corelativă a exercitării efective a controlului de legalitate asupra actelor considerate de prefect ca nelegale.

Dominanta controlului de legalitate asupra actelor o reprezintă controlul jurisdicțional, spre deosebire de controlul administrativ al prefectului, întrucât numai instanța de contencios administrativ este competentă, în urma sesizării prefectului, să dispună anularea totală sau parțială a actului atacat, din considerente ce țin de respectarea legalității.

Aflându-se într-un raport ca de la parte la întreg, în cadrul controlului de legalitate, atât controlul administrativ al prefectului, cât și controlul jurisdicțional, deși se pot derula distinct, după proceduri specifice, ele se află într-o interdependență, astfel că prin prisma finalizării controlului, nu se poate exercita unul față de celălalt. Controlul administrativ precede etapa soluționării “litigiilor” în justiție, ponderea acestuia identificând-o mai cu seamă în cadrul procedurilor prealabile, situate în sfera administrației publice. Altfel spus, controlul jurisdicțional nu intervine întotdeauna, el operând doar pe cale de excepție. În aceste situații, când “litigiile” nu depășesc sfera administrativă, se poate considera că controlul de legalitate se confundă, prin identificare, cu controlul administrativ al prefectului.

Intervenția instanțelor de contencios administrativ apare de obicei atunci când punctele de vedere ale prefectului și autorităților emitente asupra legalității actelor acestora din urmă nu ar fi convergente, determinând apariția unor “conflicte” pentru soluționarea cărora, în mod necesar, ar trebui deduse judecății instanțelor judecătorești.

3. 5. Procedura de conciliere

Procedura de conciliere are la baza instituția Ombudsman-ului, apărută în Suedia la 1713 și care datorită utilității sale deosebite și-a asigurat o răspândire foarte rapidă. Astfel, astăzi aproape toate sistemele constituționale cunosc o asemenea instituție: Parliamentary Comissioner în Anglia, Mediateur în Franța, Defenseur del Pueblo în Spania, Avocatul Poporului în România.

Controlul exercitat prin Avocatul Poporului (ombudsman) se referă la faptul că, ombudsman-ul, persoana (sau persoanele) numită de către Parlament, are obligația de a supraveghea administrația și în unele state și justiția.

Menirea constituțională a Avocatului Poporului este de a apăra drepturile și libertățile persoanelor fizice în raport cu autoritățile și instituțiile publice, în special cu cele executive. Independența și autoritatea Avocatului Poporului sunt asigurate prin numirea sa de către cele două Camere ale Parlamentului, în ședință comună, pentru un mandat de 5 ani. El își exercită atribuțiile la cererea persoanelor interesate sau din oficiu, iar autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să îi asigure sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale.

Avocatul Poporului este abilitat să poată sesiza instanța de contencios administrativ; condiția este ca în cadrul controlului exercitat ca urmare a inițiativei unei persoane fizice, să aprecieze că unica modalitate de înlăturare a ilegalității actului sau a excesului de putere a autorității administrative este recursul la justiție. Petiționarul va dobândi, în termenii legii, de drept, calitatea de reclamant și va fi citat ca atare.

De asemenea, importante sunt reglementările cuprinse în art. 2 care, în alin. (1), prevede că Avocatul Poporului în activitatea sa este independent de orice autoritate publică. Prin această prevedere se conferă instituției Avocatul Poporului garanția majoră că nu va fi împiedicată de nicio autoritate să-și exercite mandatul conform scopului și atribuțiilor pe care i le-a conferit legea, nimeni neputând-o obliga să se supună unor instituții sau dispoziții ale acestora. În același timp, însă nici Avocatul Poporului, în exercitarea atribuțiilor sale, nu are dreptul să se substituie autorităților publice. Toate aceste prevederi sporesc încrederea cetățeanului lezat într-un drept fundamental al său de a se adresa Avocatului Poporului pentru a-i fi apărat acest drept în raport cu autoritatea care l-a încălcat.

Activitatea Avocatului Poporului se materializează în redactarea unui raport prezentat celor două Camere, anual, în care pot face recomandări privind legislația sau pentru luarea unor măsuri în vederea apărării drepturilor și libertăților persoanelor fizice. Însă această obligație a Avocatului Poporului, de a prezenta rapoarte anuale Parlamentului nu constituie o restrângere a independenței acestuia, ci, dimpotrivă, îi sporește și întărește autoritatea și creează posibilitatea de a se adopta la timp și în mod eficient măsurile legale sau de altă natură menite să asigure și să ocrotească libertățile fundamentale ale omului.

Avocatul Poporului nu poate lua în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință de faptele care fac obiectul plângerii. Această prevedere expresă a legii presupune, pe de o parte, seriozitatea și temeinicia plângerilor cu care urmează a fi sesizat Avocatul Poporului, iar pe de altă parte, îl degrevează pe acesta de efectuarea unor activități care nu ar corespunde scopului misiunii sale.

În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care nu pot fi supuse nici controlului parlamentar și nici controlului judecătoresc. Prin aceste acte, el sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor administrative, inclusiv asupra situațiilor când autoritățile publice nu răspund ori a situațiilor de emitere tardivă a actelor.

Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să pretindă autorităților publice orice informații sau documente necesare anchetei sau orice alte probe, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților publice și de la orice funcționar, pentru soluționarea plângerilor. În lege nu se precizează însă ce posibilități are Avocatul Poporului în situația în care nu îi sunt comunicate sau puse la dispoziție datele ori documentele solicitate, ori îi este interzis accesul la ele sau îi sunt comunicate cu întârziere.

În situațiile în care Avocatul Poporului constată violări ale drepturilor omului, el va cere în scris autorității administrației publice care a încălcat aceste drepturi să reformuleze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.

Autoritățile publice în cauză trebuie să ia îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, repararea pagubelor și înlăturarea acuzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate, informând despre aceasta Avocatul Poporului.

În situația în care, în termen de 30 de zile de la data sesizării, autoritatea publică sau funcționarul public nu înlătură ilegalitățile comise, Avocatul Poporului se adresează autorităților administrației ierarhic superioare, care sunt obligate să îi comunice în termen de cel mult 45 de zile măsurile luate.

În ipoteza în care autoritatea publică sau funcționarul public aparțin administrației publice locale, Avocatul Poporului se adresează prefectului județului, dată de la care curge termenul de 45 de zile. De asemenea, Avocatul Poporului este îndreptățit, potrivit art. 24, alin. (1) din lege, să sesizeze Guvernul României cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal. Referitor la autoritatea administrației publice care a emis actul, respectiv, a săvârșit faptul administrativ ilegal, credem că este vorba atât de autoritățile administrației publice centrale, cât și de autoritățile publice locale, deci și de prefecți.

Conform art. 1, alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea sau excesul de putere al autorității administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului.

În cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor efectuate, lacune în legislație sau cazuri grave de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport cu aspectele constatate, președinților celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-ministru. Ca urmare a revizuirii Constituției, Avocatului Poporului i se permite să se prezinte în fața Curții Constituționale cu o cerere referitoare la neconstituționalitatea unor legi, înainte de promulgare.

3. 6. Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca netemeinice sau nelegale

Acestea reprezintă un alt sistem specific de reglare în cadrul statului de drept, pornind de la premise că există posibilitatea ca unele hotărâri judecătorești să fie considerate ca neconforme cu realitatea, nereflectând adevărul obiectiv, din motive de netemeinicie sau nelegalitate. În acest sens trebuie prevăzută posibilitatea de îndreptare a eventualelor erori, iar acest lucru este posibil prin intermediul așa-numitelor căi de atac, aflate la dispoziția celui vizat de hotărârea judecătorească, dar și la dispoziția altor autorități ale statului. Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, “împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Prin adresarea către instanța superioară, cel în cauză poate obține emiterea unei noi hotărâri judecătorești, diferită de prima care să reflecte adevărul obiectiv. Recunoașterea unor căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității și al celui constituțional al egalității în fața legii și autorităților.

Exercitarea căii de atac îndeplinește două sarcini: repararea greșelilor strecurate în hotărârea judecătorească și realizarea uniformității în interpretarea și aplicarea legilor. În principiu, o cale de atac poate fi exercitată o singură dată, numai astfel putându-se asigura autoritatea de lucru judecat și numai astfel, putându-se preveni pronunțarea unei hotărâri judecătorești contradictorii. Nimic nu oprește ca în principiu aceeași cale extraordinară de atac să se exercite pe rând, de mai multe ori împotriva aceleiași hotărâri, pentru alte motive decât acela invocate anterior, în schimb, apelul nu poate fi exercitată împotriva aceleiași hotărâri decât o singură dată.

În dreptul procesual penal, nu toate hotărârile adoptate în urma judecării în fond sunt legale și temeinice, existând posibilitatea ca unele să fie greșite, caz în care legiuitorul dă posibilitatea procurorului si părților să le atace prin apel sau recurs.

Căile ordinare de atac, în materie penală – apelul și recursul – sunt utilizate înainte ca hotărârea atacată să fi intrat în puterea lucrului judecat, în scopul înlăturării erorilor de fapt și de drept, contribuind la realizarea unui act de justiție de calitate.

Apelul, singura cale de atac ordinară în dreptul procesual civil, poate fi exercitată de partea nemulțumită de hotărâre indiferent de motiv și trebuie declarată după pronunțarea hotărârii judecătorești și până la expirarea termenului prevăzut de lege. Instanța judecătorească nu poate pune direct în mișcare, din oficiu nicio cale de atac, ci ea trebuie învestită prin declararea căii de atac.

Însă nu întotdeauna soluțiile pronunțate si după epuizarea căilor ordinare de atac reflectă adevărul, fiind posibile erori judiciare și din acest motiv legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării acestor hotărâri penale definitive – care se presupune că reflectă întotdeauna adevărul – cu căile extraordinare de atac, care sunt: contestația în anulare, revizuirea și recursul în interesul legii, în dreptul procesual penal, și recursul, contestația în anulare, revizuirea și recursul în interesul legii, în dreptul procesual civil.

Ca regulă, cât timp o hotărâre nu este definitivă și poate fi atacată cu o cale de atac ordinară, nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară. Așadar, aptitudinea de a folosi o cale de atac ordinară exclude aptitudinea de a se recurge la o cale de atac extraordinară.

Totuși căile extraordinare de atac în dreptul procesual penal sunt reglementate restrictiv, nu în orice situație autoritatea de lucru judecat poate fi lezată prin apel la căile extraordinare de atac, ci doar în cazurile în care hotărârile penale definitive cuprind erori grave de fapt și de drept ce trebuie înlăturate.

Contestația în anulare vizează numai motive de nelegalitate, spre deosebire de revizuire care vizează și starea de fapt. Titularii contestației în anulare sunt în primul rând părțile din proces: inculpat, parte vătămată, parte civilă și parte responsabilă civilmente. De asemenea, dacă a fost recurent, poate iniția contestația în anulare și expertul, martorul, interpretul, apărătorul sau persoana vătămată în interesele sale legitime de hotărârea atacată.

În soluționarea contestației în anulare, aceasta poate fi respinsă sau admisă. De asemenea o hotărâre dată în urma soluționării unei contestații în anulare poate fi atacată printr-o cale ordinară de atac numai dacă hotărârea supusă contestației era susceptibilă de o asemenea cale de atac, puține fiind aceste cazuri, având în vedere faptul că majoritatea hotărârilor posibil de atacat prin contestația în anulare au trebuit să rămână definitive după îndeplinirea tuturor căilor de atac ordinare posibile (cu excepțiile prevăzute).

Revizuirea (art. 393 Cod de Procedură Penală) poate fi invocată în momentul în care s-a comis o eroare în hotărârea dată prin necunoașterea unor probe. Revizuirea poate fi îndreptată doar împotriva unei hotărâri definitive prin înaintarea unei cereri de revizuire. Prin revizuire se va discuta doar problematica de fond. Cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță, care va formula numai concluzii.

Titularii acțiunii de revizuire sunt: oricare parte din proces, în limitele calității sale procesuale; soțul și rudele apropiate ale condamnatului, chiar și după moartea acestuia; procurorul poate din oficiu să inițieze procedura revizuirii. Organele de conducere ale unităților la care se referă art. 145 din Codul penal care au cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea sunt obligate să sesizeze pe procuror.

Instanța competentă să judece cererea de revizuire este cea care a judecat cauza în primă instanță. Instanța, ascultând concluziile procurorului și ale părților, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. Instanța poate verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea sau poate, când este necesar, să administreze probe noi. Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanța poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii. Instanța poate de asemenea lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condițiile legale. În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunțate se reunesc în vederea rejudecării.

Părțile prezente la judecarea cererii de revizuire au dreptul la cuvânt, chiar dacă nu au fost citate. Statul are acțiune în regres împotriva aceluia care, cu rea credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de daune. Hotărârile instanței de revizuire sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile la care se referă revizuirea.

Recursul în interesul legii are ca și obiect chestiuni de drept ce au primit rezolvări diferite din partea instanțelor de judecată. Se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept, aceste soluții se pronunță numai în interesul legii și nu au efect asupra părților sau a hotărârilor judecătorești. Recursul în interesul legii nu este o cale extraordinară de atac în vederea stabilirii efectelor asupra părților din proces. Acesta este pentru a se asigura interpretarea uniformă a legilor penale. Recursul în interesul legii se poate introduce doar de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție direct, din oficiu sau la cererea ministrului justiției.

Căile extraordinare de atac în dreptul procesual civil pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele reglementate în mod expres de lege (recursul, recursul în interesul legii, revizuirea, contestația în anulare).

Recursul – Hotărârile care pot fi atacate cu recurs sunt hotărârile date în primă instanță fără drept de apel, cele date în apel, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. În cazul încheierilor premergătoare recursul se poate exercita numai o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății.

Persoanele care pot declara recurs pot fi, ca și în cazul apelului, părțile din proces, în anumite situații terții și procurorul. Instanța abilitată prin lege de a soluționa recursul este instanța supremă din România, și anume, Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta va judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În principiu, în recurs nu se administrează probe noi. Există totuși posibilitatea depunerii de înscrisuri până la închiderea dezbaterilor.

Contestația în anulare se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă, indiferent de motivul care se invocă. Părțile în această cale de atac se numesc contestator și intimat. Contestator poate fi reclamantul sau pârâtul de la prima instanță, apelantul sau intimatul în cazul apelului, recurentul sau intimatul în cazul recursului etc.

În cazul hotărârilor care pot fi duse la îndeplinire pe calea executării silite, contestația în anulare se poate face înainte de începerea executării și în tot timpul ei, până la săvârșirea ultimului act de executare. Contestația se judecă de urgență și cu precădere. Judecarea contestației va respecta regulile procedurale ale judecatei la instanța de fond sau de recurs, în funcție de situație. În caz de admitere a contestației în anulare se procedează la judecarea în fond a cauzei sau, după caz, la rejudecarea recursului.

Ca și contestația în anulare, revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, comună și suspensivă de executare. Revizuirea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive și irevocabile, în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Obiectul revizuirii îl constituie hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs când aceasta evocă fondul. Spre deosebire de recurs, care de obicei urmărește remedierea erorilor de drept, revizuirea urmărește, de regulă, îndreptarea erorilor săvârșite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea definitivă ori irevocabilă. Astfel, aceste două căi de atac sunt complementare, putând fi exercitate concomitent. Revizuirea poate fi cerută chiar dacă partea nu a uzat de apel, spre deosebire de cazul folosirii contestației în anulare sau recursului, unde această condiție este obligatorie, dacă legea o cere.

Recursul în interesul legii e de ordine și interes public pentru părțile din proces care nu intervin în desfățurarea activității judecătorești se pronunță o decizie care nu este menită să prejudecieze drepturile convenite prin hotărârea supusă controlului. Recursul în interesul legii legitimează doar pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să o promoveze precum și pe colegiile de conducere ale curților de apel.

Menirea recursului în interesul legii este formarea și menținerea pe întreg teritoriul țării a unei jurisprudențe unitare, fără ca prin aceasta să fie afectate raporturile juridice deja soluționate prin hotărârea judecătorească, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Recursul în înteresul legii se deosebește, în special prin efectele sale, esențial de celelalte căi de atac, acesta nu duce la desființarea sau modificarea hotărârii pronunțate de instanțele inferioare.

Instanța supremă se pronunță numai asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești, fiind necesar să se fi pronunțat mai multe hotărâri care formează o jurisprudență neunitară. Decizia pronunțată în urma soluționării recursului în interesul legii nu va produce nici un efect asupra părților între care s-au purtat procesele prin hotărârile puse în discuție.

Concluzionăm că legea oferă părților și terților posibilitatea de a folosi mai multe căi ierarhice în vederea obținerii unei hotărâri, într-un litigiu asupra căruia exită deja decizia unei instanțe. Rezultă că obiectul căilor de atac este acela de a determina o nouă judecată, iar finalitatea lor este aceea de a repara erorile comise în prima judecată.

CAPITOLUL 4. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Societatea are nevoie de o autoritate care să o conducă, să îi asigure unitatea și ordinea și să contribuie la realizarea binelui comun. Statul este o instituție a cetățenilor liberi și responsabili, creat pentru a asigura binele comun al națiunii și a sluji libertatea și demnitatea omului. România trebuie să devină un autentic stat de drept. Numai un asemenea stat dispune de suficientă capacitate de acțiune pentru asigurarea libertății individuale a cetățenilor și a dreptății sociale.

Pentru ca statul să-și poată îndeplini atribuțiile sale specifice, în spiritul principiului subsidiarității, el nu trebuie să fie nici suprasolicitat cu cerințe exagerate, nici să-și asume sarcini care pot fi îndeplinite mult mai bine de comunitățile locale. În acest sens, reducerea rolului statului ca operator economic, descentralizarea alocării resurselor, diminuarea funcției distributive a statului și sporirea celei stimulative, restrângerea aparatului birocratic și simplificarea reglementărilor, transferarea unor atribuții normative către asociațiile profesionale sunt doar câteva soluții care ar putea asigura o mai bună funcționalitate a statului de drept în România.

Realizarea ordinii juridice în statul de drept nu poate fi asigurată dacă nu avem un Parlament ales în mod democratic, reprezentativ care să controleze modul în care instituțiile statului asigură ordinea juridică în statul de drept. Cred că votul uninominal, recent adoptat în România, după 7 ani de dezbateri parlamentare, va rezolva problema „caracterului curat“ al Parlamentului în care să acceadă numai cei cu calități morale și profesionale deosebite, capabile, cu adevărat, să se pună în slujba interesului națiunii. Cu siguranță că votul uninominal are deficiențele sale și că nu este perfect, dar introducerea lui într-un sistem proporțional poate fi oarecum eficientă, însă nu trebuie să ne așteptăm la schimbări spectaculoase.

Sunt de părere că modificarea sistemului electoral este binevenită, dar ea trebuie facută cu grijă și responsabilitate și trebuie să vizeze nu interesul politic pe termen scurt al unei formațiuni sau orientări politice, ci asigurarea unei stabilități politice pe termen lung. Avantajul este acela că prin votul uninominal există mai multe șanse să ajungă în Parlament oameni competenti, prin votarea unui candidat și nu a unei liste de candidați. Dezavantajul poate fi acela ca la un moment dat să ajungă în Parlament persoane din diferite partide, cu aspirații și păreri diferite, ceea ce ar genera lipsa comunicării, ajungându-se chiar la dispute și nu la un consens în rezolvarea problemelor țării, cum ar fi normal și corect.

Una dintre realizările pe care țara noastră le-a obținut ca urmare a reformei constituționale din anul 2003, și anume, creșterea mandatului președintelui la 5 ani, mandatul Parlamentului rămânând același, de 4 ani, a avut ca scop principal realizarea continuității activității politice, deoarece dacă mandatul președintelui ar fi rămas același cu al Parlamentului, atunci, în momentul alegerilor întreaga activitate politică ar fi oprită.

Au existat multe opinii în rândul parlamentarilor conform cărora membrii Curții Constituționale trebuie să fie desemnați în mod proporțional de către autoritatea legislativă, executivă și judecătorească, judecătorii Curții Constituționale a României fiind numiți astfel: trei de Parlament într-o ședință comună a celor două Camere, trei de către Președintele României, trei de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Alții sunt de părere că Președintele nu ar trebui să numească judecători în cadrul Curții Constituționale, deoarece acest Consiliu Constituțional are puterea nu numai de a verifica procedura de alegere a Președintelui, ci totodată îl poate trage la răpundere în cazul în care ar încălca Constituția sau ar săvârși fapte de natură să-l facă nedemn pentru funcția de Președinte. Astfel, dacă el numește o parte din membri – adică trei judecători – este evident că îi va avea întotdeauna de partea sa, că îi vor fi recunoscători că i-a numit în această funcție importantă.

Nu cred că președintele are vreo influiență asupra judecătorilor pe care acesta îi numește, deoarece aceștia sunt numiți în funcție în urma unui concurs, adică judecătorii nu ar avea de ce să-i fie recunoscători președintelui că i-a numit în funcție, iar potrivit Constituției, judecătorii sunt inamovibili pe durata mandatului și independenți în exercițiul funcției lor, ceea ce arată faptul că președintele nu poate influiența în nici un fel deciziile pe care aceștia le iau.

Nu este suficient să existe garanții legislative pentru independența și imparțialitatea justiției, ci tribunalul trebuie să inspire încredere justițiabililor. Totuși, în România încă nu se poate vorbi despre existența unor tribunale independente și imparțiale, iar acest lucru se întâmplă deoarece instanțele de judecată sunt percepute de opinia publică ca nebucurându-se de stabilitate în luarea deciziilor, supuse influențelor pe fondul actelor de corupție.

Teroretic cele trei puteri sunt separate și în echilibru. Nu putem vorbi de o ierarhie a lor. Între cele trei ramuri, cea mai eficientă ar trebui să fie cea judecătorească, din punctul de vedere al importanței, și nu al subordonării, deoarece ea are atribuția de a soluționa orice eventuale disfuncționalități în sistemul separației puterilor, de a garanta drepturile și libertățile cetățenilor. Justiția este cea care poate garanta funcționarea statului de drept atunci când Statul cade pradă unor elite care deturnează resursele și folosesc pârghiile acestuia în interes propriu, în primul rând pentru că spre deosebire de alți actori, aceasta deține puterea constituțională de a pune în aplicare pedepse și sancțiuni. Dar pentru a putea reprezenta o armă eficace de garantare a integrității publice, magistrații trebuie să fie independenți.

Astfel, pentru a ajunge judecător, candidatul trebuie să treacă un concurs; concursul este național, vizează cunoștințele sale teoretice și practice, precum și abilitățile logice și motivația; judecătorii au absolvit facultatea de drept și sunt obligați prin lege să își continue pregătirea. În plus, există un sistem complex de evaluare a judecătorilor o dată la trei ani, iar două evaluări negative duc la înlăturarea judecătorului din sistem pentru incapacitate profesională.

Dacă parlamentarii pot adopta legi doar lucrând în Plen, iar Guvernul doar lucrând reuniți în Comitetul Miniștrilor, în schimb judecătorii iau singuri hotărâri în primă instanță, iar în complet numai dacă hotărârea este atacată. Pe de altă parte, judecătorii pot realiza urmărirea penală a președintelui, parlamentarilor sau membrilor Guvernului, pentru a-i trage la răspundere pentru abuzuri ori comiterea de infracțiuni, însă aceștia din urmă nu îi pot trage sub nici o formă la răspundere pe judecători.

În legătură cu statutul procurorilor, o propunere ar fi ca procurorii să fie scoși de sub autoritatea Ministrului Justiției care este om politic și administrativ, iar de pe această poziție poate influența, în mod negativ, activitatea procurorului. Acesta ar trebui pus sub autoritatea Procurorului General, de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care este singura autoritate să garanteze independența procurorului în activitatea judiciară.

Ordinea juridică într-un stat de drept presupune legi pe măsură, conformarea tuturor la acestea, iar acolo unde se constată nerespectarea sau încălcarea lor trebuie aplicate sancțiunile legale, indiferent de persoana făptuitorului. Respectarea cu sfințenie a principiului constituțional „Nimeni nu este mai presus de lege“ asigură ordinea juridică corespunzătoare în statul de drept. De asemenea, revizuirea întregii legislații astfel ca nici o lege sau o dispoziție din aceasta să nu contravină noilor dispoziții constituționale, ar putea fi o altă soluție în scopul realizării unei ordini juridice compatibile cu statul de drept, cu normele și reglementările internaționale. Judecătorul român în hotărârile pe care le ia trebuie să se bazeze pe legi bune, clare, fără ambiguități care să-l tenteze să le folosească în fraudarea drepturilor cetățenilor. Simplitatea și claritatea legii este deosebit de utilă și necesară cetățeanului de rând, simplu care nu trebuie să aibă pregătire juridică pentru a interpreta corect legea.

Legea partidelor politice trebuie să conțină, între altele, și obligația, stabilită pentru orice partid, ca prin statutul pe care îl prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea sa de partid politic, adică, să existe obligația legală ca la înregistrare asociațiile sau organizațiile ce vor să se organizeze ca partide politice să declare oficial și expres acest lucru. Este cunoscut faptul că nu rareori unele partide nu au în denumirea lor termenul „partid”. De aceea o dispoziție legală în acest sens ar sprijini stabilirea fără echivoc a naturii unor asociații, organizații, formațiuni, ligi sau uniuni.

În ceea ce privește sistemul judiciar actual, acesta funcționează greoi, durata proceselor fiind, de regulă, foarte mare. Cu cât este mai lung procesul, cu atât mai mult scad șansele de a face dreptate. O hotărâre dreaptă depinde nu numai de stabilirea adevărului și de corecta aplicare a legii, ci și de durata rezonabilă a procesului. Revizuirea Codurilor de Procedură Penală și Civilă, în vederea reducerii duratei proceselor ar fi o măsură pentru recâștigarea încrederii în justiție și a sentimentului de dreptate.

În ceea ce privește controlul politic exercitat de Parlament asupra Guvernului, pentru a exista o reală răspundere a miniștrilor în fața Parlamentului, o soluție pe termen scurt ar putea fi modificarea Regulamentului Camerei Deputaților și Senatului, în sensul unei mai mari rigori. Pe termen lung însă, o educație politică în spiritul valorilor și mecanismelor democrației ar putea determina o mai bună eficiență a parlamentarismului românesc.

Legea organică ar trebui să prevadă, în legătură cu controlul exercitat de Avocatul Poporului, și unele sancțiuni pentru cei care refuză să colaboreze ori colaborează cu întârziere sau nu sprijină Avocatul Poporului în îndeplinirea atribuțiilor sale.

La baza funcționării statului de drept trebuie să stea: legitimitatea puterii; constituționalitatea acesteia; separația puterilor; garantarea drepturilor și libertăților fundamentale; pluripartitismul și autolimitarea exercițiului puterii de către fiecare autoritate publică și agent al puterii publice. Numai considerate cumulativ toate aceste elemente definesc statul de drept.

Din analiza prevederilor constituționale a rezultat că România aplică în mare parte condițiile pe care se întemeiază un stat de drept. Într-adevăr cele patru condiții pe care le-am detaliat în lucrarea de față, sunt elementele fundamentale pe care se construiește statul de drept, dar aceasta nu înseamnă că ele reprezintă întregul ansamblu de elemente constituente ale unui asemenea sistem, fapt demonstrat și de diversitatea de opinii în definirea statului de drept.

Apreciem că funcționalitatea statului de drept în România înregistrează încă deficiențe sub aspectul: inerția parlamentară în procesul de legiferare; multiplicarea erorilor judiciare; insuficienta receptivitate și operativitate a organelor administrative la transpunerea în viață a actelor normative; elemente care știrbesc independența justiției, respectiv lipsa de profesionalism a unor judecători și dependența carierei judecătorilor de procurori și de ministrul justiției; uzurparea unor atribuții ale puterii judiciare de către procurori, care sunt doar agenți ai puterii executive, subordonați ministrului justiției; inexistența unei veritabile funcții de control a Parlamentului asupra Guvernului; relația conflictuală dintre funcția de Președinte al României și funcția de prim-ministru, manifestată, în mod special, prin tendințele Președintelui, indiferent de ocupantul acestei funcții, de a subordona Guvernul prin utilizarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării și a serviciilor secrete; politizarea Curții Constituționale, cu consecințe grave asupra calității jurisprudenței constituționale și asupra neutralității politice a deciziilor pronunțate, cu efecte negative asupra ordinii constituționale și a protecției drepturilor omului.

Însă aceste deficiențe nu înlătură caracterul de stat de drept al României; în realitate România este un stat de drept, potrivit art. 1, alin. (3) din Constituție, unde găsim stipulat că: “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”.

Bibliografie

Bălan, E., Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București, 2008;

Călinoiu, C., Duculescu, V., Duculescu, G., Drept constituțional comparat. Tratat., Ediția a IV-a, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2007;

Călinoiu, C., Duculescu, V., Drept parlamentar, Editura Lumina Lex, București, 2006;

Ceterchi, I., Craiovan, I., Introducere în teoria generală a statului, Editura All Beck, București, 2001;

Corbeanu, I., Corbeanu, M., Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2004;

Dănișor, D. C., Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală. Tratat., vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2007;

Deleanu, I., Drept constituțional și instituții politice. Tratat, Editura Europa Nova, București, 1996;

Deleanu, I., Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și comparat -, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Dogaru, I., Teoria generală a dreptului, Editura Științifică, București, 1999;

Drăganu, T., Drept contituțional și instituții politice, Cluj-Napoca, 1992 ;

Drăganu, T., Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, 1992 ;

Iancu, Ghe., Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2007 ;

Ionescu, C., Drept constituțional și instituții politice, Ediția II, Editura All Beck, București, 2004;

Manda, C. C., Drept administrativ comparat. Controlul administrativ în spațiul juridic european, Editura Lumina Lex, București, 2005;

Mrejeru, Th., Mrejeru, B., Căile ordinare de atac în procesul penal. Apelul și recursul, Editura Universitară, București, 2007;

Muraru, I., Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998 ;

Muraru, I., Tănăsescu, E.S., Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura All Beck, București, 2004;

Popescu, S., Statul de drept în dezbaterile contemporane, Editura Academiei Române, București, 1998;

Preda, M., Vasilescu, B., Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2006;

Stanomir, I., Constituționalism și postcomunism – un comentariu al Constituției României, Editura Universității din București, 2005;

Tănăsescu, E.S., Principiul egalității în dreptul românesc, Editura All Beck, București, 1999;

Volonciu, N., Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paideia, 1999;

Vrabie, G., Organizarea politico-etatică a României, vol. II, Editura Cugetarea, Iași, 1999;

Vrabie, G., Bălan, M., Organizarea politico-etatică a României, vol. II, Iași, Institutul European, 2004;

Constituția României, revizuită în anul 2003;

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească.

Site-uri:

www.cdep.ro

www.mae.ro

www.presidency.ro