Frazeologisme și Stereotipii în Spațiul Cultural European

=== 82c9738578652a6b5146e76e237d8fb1ae1632bb_44763_1 ===

Introducere

Frazeologia ca disciplină lingvistică și concepte cu care operează frazeologia

I.1. Frazeologia- disciplină lingvistică

I.2. Concepte aferente frazeologiei

Conceptul de stereotip

II.1. Definiții

II.2. Tipologii

II.2.1. Stereotipii lingvistice

II.2.2. Stereotipii entice

II.3. Configurația spațiului European din perspectiva stereotipiilor

Clișee frazeologice care reflectă stereotipii etnice

III.1. Român

III.2. Neamț

III.3. Țigan

III.4 Evreu

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Frazeologia a fost un domeniu nu tocmai apreciat de descriere a limbii, cel puțin în tradiția occidentală, pentru o lungă perioadă de timp. Unul dintre motive este că frazeologia nu face o distincție clară între gramatică și lexi/semantică. În lipsa unei importante tradiții, ea permite o gamă largă de abordări. Frazeologia nu se regăsește în aparatul tradițional de analiză a limbajului, prin urmare este de multe ori pur și simplu ignorată.

Probabil unul dintre principalele motive pentru creșterea rapidă a interesului pentru frazeologia este utilizarea actuală a corpusurilor de text ca principală sursă de date pentru analiza limbajului. Frazeologia este punctul ideal de contact între un corpus și o descriere, deoarece acceptă fenomene de suprafață, iar acest lucru, la început, este ceea ce oferă un corpus.

Primul capitol al tezei tratează frazeologia ca disciplină lingvistică și conceptele cu care aceasta operează. Rolul jucat de frazeologie în teoria lingvistică este important. Frazeologia a avut un rol oarecum limitat în dezvoltarea diferitelor versiuni de gramatică generative, ținând cont de o concepție a sistemului lingvistic, care presupune doar în mod esențial – o gramatică, adică un set de reguli algoritmice, care combină elemente lingvistice numai în ceea ce privește caracteristicile lor structurale și indiferent de semnificația lor.

Frazeologia se regăsește în toate domeniile de limbă, dar abia relativ recent a fost acceptată ca disciplină independentă. Adesea este considerată un subdomeniu al lexicologiei care se ocupă cu studiul combinațiilor de cuvinte, mai degrabă decât cu un singur cuvânt. Aceste unități de mai multe cuvinte sunt clasificate într-o serie de subtipuri în funcție de gradul lor de semantică.

Ca urmare a creșterii constante a interesului academic și a activității în ultimii douăzeci de ani, mai ales în Europa de Vest, dar, de asemenea, și în SUA, frazeologia a devenit acum domeniul principal de cercetarea aplicată pentru lingviștii occidentali la fel cum a fost, mult mai devreme, pentru oamenii de știință din fosta Uniune Sovietică și alte țări din Europa de Est. Interesul de a analiza ceea ce sunt denumite ca fiind "unități frazeologice" este întâlnit la Ginzburg (1979) și Gläser (1986), a combinațiilor de cuvinte la Akhmanova (19749) și Cowie (1994) și a lexemelor idiomatice la Lipka (1991)

Unii autori consideră că frazeologia este disciplina lingvistică al cărei obiect de studiu îl reprezintă unitățile frazeologice sau colocațiile fixe. Dacă lexicul înseamnă totalitatea unităților lexicale ale unei limbi, lexicologia este disciplina care studiază aceste unități lexicale. Deoarece colocațiile sunt unități lexicale prin sensul unitar și unități morfosintactice prin funcționarea unitară, aparțin lexicului, mai exact compartimentului de combinații fixe ale limbii, frazeolexicului. Acestea sunt înregistrate alături de cuvinte în dicționare.

Capitolul doi analizează conceptul de stereotip. Oamenii folosesc stereotipurile, în general, pentru a aduce informații lipsă sau pentru a emite concluzii și judecăți rapide. Trăsăturile stereotipe pot fi corecte sau incorecte, dar în special, chiar și atunci când sunt în mare parte corecte, acestea sunt supra-generalizate. Trăsături negative continuă să se regăsească în stereotipurile oamenilor cu privire la grup chiar și după ce observă măsură importantă a egalității. Deși în mod conștient se respinge validitatea unor stereotipuri, ele pot fi activate în urma unor judecăți, de multe ori fără intenție sau fără a fi conștientizate.

Stereotipurile de grup sunt structuri cognitive, cu diverse trăsături ce sunt legate în structuri interconectate și numite “rețele asociative”. Pe măsură ce trăsătura particulară a unui stereotip este activată și alte piese ale stereotipului pot deveni disponibile printr-un proces de activare a răspândirii prin rețele asociative.

Stereotipiile sunt mai degrabă utile pentru neînțelegere, decât pentru înțelegere. Termenul a apărut pentru a simboliza tot ceea ce reprezintă deficit în gândirea populară. În mod special, stereotipurile au fost adesea văzute ca structuri mentale rigide care îi determină pe oameni să facă greșeli grave.

Unii cercetători subliniază că ceea ce pare greșit în gândirea umană se regăsește în stereotip, astfel încât unii autori au argumentat că stereotipurile sunt chiar considerate a fi greșite (și de aceea sunt nedorite) de către persoanele care le dețin. (Bodenhausen & Macrae, 1998).

Stereotipurile cele mai studiate sunt grupurile etnice – rasiale – naționale și, recent, femei și bărbați. Majoritatea autorilor descriu stereotipul ca fiind rău prin definiție. Un stereotip etnic este un construct cognitiv. Se susține că un stereotip etnic este un set de credințe despre atributele personale ale membrilor unei categorii sociale particulare.

În definițiile existente, stereotipurile etnice sunt considerate ca fiind imagini ale celorlalți formate în capurile oamenilor. În practică, acestea constau în proiecții ale unor seturi de trăsături, care sunt considerate a fi tipice unui grup etnic. Astfel de stereotipuri, fie reprezintă o mare suprasimplificare a realității sau pur și simplu nu sunt deloc adevărate. Pentru că ele nu sunt originare din experiența individului de contact cu grupul ai cărui membri sunt vizați de stereotipuri, ci din mediul social al individului, astfel încât ele nu sunt susceptibile de a se schimba într-o perioadă lungă de timp. Stereotipurile etnice – de multe ori se învecinează cu prejudecată – pot fi tratate ca un factor important pe care se integrează societatea în situații de conflict cu un grup etnic. De aceea, ele se găsesc în ideologia socială și de propagandă politică.

Frazeologia ca disciplină lingvistică și concepte cu care operează frazeologia

Frazeologia a fost o zonă neglijată de descriere a limbii, cel puțin în tradiția occidentală, pentru o lungă perioadă de timp. Unul dintre motive este că frazeologia nu face o divizare clară între gramatică și lexi/semantică. Deoarece nu există o puternică tradiție, ea permite, chiar și încurajează, o gamă largă de abordări, nu există nici un loc pentru frazeologie în aparatul tradițional de analiză a limbajului, astfel că este de multe ori pur și simplu ignorată. Frazeologia se află în contrast puternic cu cele mai multe gramatici, prioritizând mai degrabă modele sintagmatice, decât paradigmatice. Cele mai multe gramatici sunt paradigmatice.

Poate că principalul motiv pentru creșterea rapidă a interesului pentru frazeologia este utilizarea actuală a corpusurilor de text ca principală sursă de date pentru analiza limbajului. Frazeologia este punctul ideal de contact între un corpus și o descriere, deoarece acceptă fenomene de suprafață, iar acest lucru, la început, este ceea ce oferă un corpus.

Rolul jucat de frazeologie în teoria lingvistică este destul de variat. Este probabil corect să spunem că frazeologia a jucat, în general, un rol destul de limitat în dezvoltarea diferitelor versiuni de gramatică generativă. Având în vedere o concepție a sistemului lingvistic, care implică doar în mod esențial – o gramatică, adică un set de reguli algoritmice, care combină elemente lingvistice numai în ceea ce privește caracteristicile lor structurale și indiferent de semnificația lor.

I.1. Frazeologia- disciplină lingvistică

Frazeologia este omniprezentă în toate domeniile de limbă, dar abia relativ recent a fost acceptată ca disciplină de sine stătătoare. De obicei, este prezentată ca un subdomeniu al lexicologiei care se ocupă cu studiul combinațiilor de cuvinte, mai degrabă decât cu un singur cuvânt. Aceste unități de mai multe cuvinte sunt clasificate într-o serie de subtipuri în funcție de gradul lor de semantică. Frazeologia trebuie să ia o poziție în ceea ce privește cel puțin următoarele aspecte: 1. Natura elementelor implicate într-un frazeologism 2. Numărul elementelor implicate într-un frazeologism 3. Numărul observărilor expresiilor înainte de a fi considerate frazeologism. 4. Distanța admisibilă dintre elementele implicate într-un frazeologism 5. Gradul de flexibilitate lexicală și sintactică a elementelor implicate. 6. Rolul pe care îl au unitatea semantică și jocul semantic.

Un frazeologism este definit ca și co-aparitie a unei forme sau a unei leme, a unui element lexical și unul sau mai multe elemente lingvistice de diferite tipuri, care funcționează ca o singură unitate semantică într-o propoziție și a cărei frecvență de co-ocurență este mai mare decât era de așteptat, pe baza întâmplării.:

„Dincolo de varietatea terminologică, fenomenul denumit se poate defini prin relevarea unui set de trăsături categoriale specifice. Frazeologismul sau unitatea frazeologică este o unitate lingvistică de nominație secundă (mecanismul de bază fiind metaforizarea), echivalentă ca semn cuvântului, reproductibilă ca atare, relativ stabilă, caracterizată printr-o corelare constantă dintre un sens unitar frazeologic (figurat, imagistic, sincretic) și o formă discretă (alcătuită din mai multe elemente, numite componente frazeologice.)”

Cercetătorii sunt de acord că frazeologismele nu sunt unități preponderent denotative, ci preponderent conotative. Componentul frazeologic, provenit din cuvânt, nu își pierde în cadrul frazeologismului trăsăturile sale lexicale, dar se produce o trecere a conținutului denotativ pe plan secund. În anumite contexte, trăsăturile lexicale ale componentului frazeologic se pot activa. O asemenea abordare recunoaște diferențele esențiale dintre cuvânt și componentul frazeologic, însă admite posibilitatea redobândirii de către component a însușirilor lexicale în cazul funcționării în contexte complexe, și se bazează pe ideea dublei naturi a frazeologismului: frazeologismul are un sens genetic, dat de lectura literală, și un sens actual frazeologic, dat de lectura figurată a secvenței liniare. Dana Cojocaru subliniază faptul că aceasta poate duce la acceptarea ideii de frazeologism ca microtext. Ca rezultat al transferului de sens îmbinarea liberă – prototip capătă o nouă semnificație, un conținut care nu se poate reduce la suma sensurilor cuvintelor componente. Dar componentele nu se desemantizează, ci capătă la rândul lor un sens nou, derivat din cel genetic, al cuvintelor care alcătuiau inițial îmbinarea – prototip.

Potrivit Danei Cojocaru, frazeologismele pot suferi transformări semantice și formale, fără a-și pierde identitatea. Transformările arată că vorbitorii conștientizează într-un fel sau altul forma internă a frazeologismelor, faptul că imaginea se expune liniar într-o secvență de unități disparate, faptul că frazeologismul este o unitate de tip analitic ce se poate corela cu prototipul său genetic.

Ca urmare a creșterii constante a interesului academic și a activității în ultimii douăzeci de ani, mai ales în Europa de Vest, dar, de asemenea, și în SUA, frazeologia a devenit acum domeniul principal de cercetarea aplicată pentru lingviștii occidentali la fel cum a fost, mult mai devreme, pentru oamenii de știință din fosta Uniune Sovietică și alte țări din Europa de Est. Interesul de a analiza ceea ce sunt denumite ca fiind "unități frazeologice" este întâlnit la Ginzburg (1979) și Gläser (1986), a combinațiilor de cuvinte la Akhmanova (19749) și Cowie (1994) și a lexemelor idiomatice la Lipka (1991).

Există, de asemenea, implicații pentru teoria lingvistică. Noțiunea de competență nativă într-o limbă depinde în mod esențial de un stoc de unități prefabricate – sau semifabricate – care variază în complexitate și stabilitate internă. Se consideră că lucrări ale unei limbi străine pot fi explicate printr-un sistem de norme de aplicabilitate generală, un lexicon alcătuit în mare parte din unități minime și un set de principii de bază ale interpretării semantice (Bolinger 1976; Pawley 1985; Fillmore, Kay, și O'Connor 1988).

„Clasica” teoria rusă, cu extensiile și modificări sale ulterioare, este, probabil, cea mai răspândită influență în ceea ce privește studiile frazeologice actuale și este de neegalat la proiectarea și compilarea de dicționare. În cele ale lui Igor Mel'čuk și colaboratorii săi, mai ales, a fost dezvoltată și aplicată cu o mare rigoare si rafinament (Mel'čuk 1984/1988/1992).

Teoria frazeologică rusă, în formele în care s-a dezvoltat de la sfârșitul anilor 1940 până în 1960, a fost mai întâi mediată de către oamenii de știință ne-vorbitori de limbă rusă, cum ar fi Klappenbach (1968), Weinreich (1969), Arnold (1973), și Lipka (1974). Moștenirea sa principală constă într-un cadru de categorii descriptive, care sunt cuprinzătoare, sistematice și au o bază solidă. Cele mai multe dintre primele scheme și rafinări ulterioare sunt convenite în vederea recunoașterii unei diviziuni primare între unitățile de "cuvinte cum ar fi", care funcționează sintactic la sau sub nivelul frazei simple și unitățile de "teză cum ar fi", care funcționează în mod pragmatic, ca formule de conversație. Unul dintre primii frazeologiști ruși care s-a se referit la această distincție a fost Chernuisheva (1964), în a cărei “expresii frazeologice” sunt incluse zicalele și citatele familiare.

Termenul frazeologie (lat. phraseologia, fr. phraséologie, engl. phraseology, germ. Phraseologie) este oarecum nou în lingvistică și a fost analizat în diverse moduri atât de-a lungul timpului, cât și de la o zonă geografică la alta. Acesta exprimă o realitate lingvistică la fel de veche ca limba însăși. Mențiuni referitoare la unele aspecte al acestui fapt au fost făcute încă din antichitate. Quintilian, în De institutione oratoria (I, 5, 2), ovservând ambiguitatea cuvântului latinesc verbum, amintește trei categorii de unități reperabile în limbă: voces „cuvinte simple”, locutiones „expresii verbale” și dictiones „fraze complete”. La acestea, care se găsesc și astăzi, mai ales în lexicografie s-a adăugat în secolul XVI-lea și termenul frazeologie. Termenul se referă la totalitatea construcțiilor (îmbinărilor de cuvinte) specifice unei limbi din perspectiva frecvenței folosirii lor sau din punctul de vedere al caracterului idiomatic al acestora și era utilizat în lucrările ce aveau ca scop studierea limbiilor antice, greaca și latina, sau în general a unei limbi străine. Urmând exemplul primelor lucrări consacrate frazeologiei grecești și latinești s-au scris, începând din secolul al XVII-lea, dicționare monolingve care notau, conform simțului lingvistic al autorului, unele asociații sau grupuri lexicale considerate unități funcționale din diferite perspective, mai degrabă intuite decât precizate din punct de vedere teoretic. Și astăzi dicționarele bilingve sunt numite „frazeologice”, iar lucrările monolingve au titlul de „dicționare de expresii și locuțiuni”

Ca disciplină lingvistică frazeologia poate fi teoretică sau general. Frazeologia generală tratează problema îmbinărilor de cuvinte dintr-o limbă sau dintr-un grup de limbi, iar frazeologia special analizează doar un anumit domeniu al frazeologiei unei limbi (colocațiile, unitățile terminologice, expresiile idiomatice). Totodată se poate discuta de o frazeologie diacronică, dacă ne interesează evoluția istorică, sub aspectul formei și al înțelesului, a îmbinărilor de cuvinte întâlnite într-o limbă dată și de o frazeologie sincronică care încearcă o descriere, adesea parțială, a domeniului frazeologiei la un moment dat, de obicei, perioada actuală.

Charles Bally a definit frazeologia ca fiind partea vocabularului care cuprinde îmbinările de cuvinte cu caracter stabil, echivalente cu o unitate lexicală. Relația de echivalență dintre un grup de cuvinte și un cuvânt a fost amintită de lingvistul elvețian ca o urmare a unui proces psihologic cu mai multe etape: un grup de cuvinte denumește o idee; grupul de cuvinte se identifică cu ideea respectivă; relațiile dintre elementele componente ale grupului sunt din ce în ce mai strânse, mai fixe, iar utilizarea transformă grupul de cuvinte într-o unitate indisolubilă care are un cuvânt echivalent. Combinările cuvintelor într-o limbă dată nu sunt limitate doar de relațiile sintactice și semantice care le caracterizează, dar și de uz. Gramaticile și dicționarele nu pot trata acest aspect, întrucât dau informații despre ceea ce este corect într-o limbă din punctul de vedere al normei lingvistice, al limbii ca sistem, și mai puțin, sau aproape deloc, despre uz care selectează și impune un număr de îmbinări de cuvinte din totalitatea combinațiilor teoretic posibile. Mai mulți autori susțin existența unei proprietăți a oricărei limbi care oferă posibilitatea vorbitorilor săi utilizeze un anumit număr de îmbinări lexicale din mai multe combinații teoretic posibile. O urmare a acestei proprietăți a oricarei limbi constă în formularea și întrebuințarea în comun de către vorbitori a unor grupuri de cuvinte care se repetă, care au o frecvență relativ mare în procesul de denumire a diferitelor aspecte din realitate. Îmbinările de cuvinte probabile sau uzuale determină colocațiile unei limbi. O colocație constă dintr -o bază, care trimite la o clasă conceptuală, și dintr-un colocativ, care arată un anumit tip de obiect, acțiune, însușire etc, subordonat conceptului denumit de bază. Baza determină genul, iar colocativul specia, ceea ce dă colocației un anumit grad de coeziune, în funcție și de conceptul/obiectul la care se referă.

Descrierea colocațiilor unei limbi necesită înregistrarea acestora sub aspectul formei, dar și al frecvenței. Organizarea unor inventare de colocații, având la bază competența lingvistică a cercetătorului și supoziția că o colocație este reperabilă în limbă, este susceptibilă de a nu oferi o imagine exactă a idiomului respectiv, din perspectivă colocațională. Dicționarele nu menționează statutul de colocație al unui grup de cuvinte înregistrat pentru a putea fi diferențiat de locuțiuni sau de expresii.

Regăsindu-se în limbile romanice, germanice și slave, termenul latinesc phraseologia mai reprezintă în limba română, spaniolă și catalană modul particular de individualizare a unei limbi sau a unui scriitor; limbajul emfatic și insignifiant; disciplina lingvistică ce analizeazî unitățile frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un grup de limbi, în italiană; culegere de locuțiuni și ansamblu de expresii proprii unei limbi. Frazeologia, ca disciplină lingvistică independentă, se regăsește în puține spații lingvistice, deși celelalte semnificații ale termenului, avînd în comun limbajul, înțeles ca activitate la nivel istoric, universal sau individual, dă posibilitatea, cel puțin la nivel teoretic, includerii lor într-un cadru mai larg al disciplinei. În spațiul lingvistic românesc, frazeologia este considerată de,,un compartiment lingvistic deosebit de vocabular și, mai ales, de sintaxă […] o disciplină lingvistică relativ independentă, care nu poate avea alt nume decît obiectul ei de investigație”.

Petru Zugun o consideră „o ramură a lexicologiei care combină lexicologia cu gramatica și istoriologia și are ,,cele mai mari șanse să devină disciplină independentă”. Interpretate ca elemente lexicale simple, caracterizate prin înțeles unitar și avînd valoarea unui lexem, unitățile frazeologice au fost asociate lexicului și discutate în cadrul lexicologiei. Această opțiune a fost evidențiată de către Theodor Hristea, posibilitatea stabilirii originii, fapt ce reprezintă un ,,indiciu că frazeologia se apropie mai mult de lexicologie decît de sintaxă”, care analizează realizarea relațiilor sintactice de diferite naturi, pe axa sintagmatică. Ca urmare a analizei unităților frazeologice, stilurile și variantele funcționale ale unei limbi, frazeologia a fost apropiată de de stilistica funcțională. A fost necesară introducerea unor diferențieri teoretice cu privire la denumirea disciplinei. Interpretate ca „moneme”, ce funcționează după anumite reguli gramaticale, frazeologismele au fost delimitate de către Harald Bürger după criteriul idiomaticității, de idiomuri. În spațiul lingvistic german și cel englez, unde se întrebuințează, după Gertrud Gréciano, cu sensul de ,,știință ce studiază expresiile idiomatice sau idiomul” denumirea de frazeologie este puternic concurată de idiomatică

I.2. Concepte aferente frazeologiei

Definirea frazeologismelor și încadrarea acestora într-o perspectivă unitară au dau naștere unor interpretări marcate de o accentuată eterogenitate. Acestea au dus la identificarea, de către anumiți autori, prin această expresie, a următoarelor tipuri: 1. frazeologisme propriu-zise, în această clasă se încadrează un număr mare de constituenți: unități frazeologice; îmbinări frazeologice; expresii frazeologice; proverbe; expresii idiomatice. 2. frazeologisme structurale, compuse din minimum două cuvinte, realizate numai la nivel gramatical; 3. frazeologisme referențiale, ce trimit la realități concrete sau imaginare; 4. frazeologisme onimice; 5. frazeologisme idiomatice; 6. frazeologisme direct motivate; 7. frazeologisme parțial motivate; frazeologisme motivate metaforic; frazeologisme nemotivate; 8. frazeologisme cu fuziune semantică totală; 9. frazeologisme cu fuziune semantică parțială; 10. frazeologisme asemănătoare cu îmbinările de cuvinte, cu cuvintele și cu frazele; 10. frazeologisme complet idiomatice, atunci cînd semnificația generală nu rezultă din semnificația literală a componentelor; 11. frazeologisme parțial idiomatice, atunci cînd o componentă își păstrează sensul propriu.

Sintagma unitate frazeologică, propusă și utilizată inițial de Charles Bally, determină un grup de cuvinte în care elementele din structură și-au pierdut înțelesurile inițiale și, prin asociere, au obținut o singură semnificație, alta decît cea care ar rezulta din suma sensurilor componentelor. Fiind funcționale la diferite niveluri ale limbii și determinate prin capacitatea de substituție printr-un cuvînt, unităților frazeologice li s-au atribuit, în timp, prin dezvoltarea teoriei și aplicarea altor criterii, semnificații suplimentare sau total diferite de cele propuse inițial.

Nu se cunoaște, astfel, un punct de vedere comun care să reglementeze avantajele utilizării lui, de aceea termenul a fost de cele mai multe ori considerat ambiguu. Amasova distinge două subgrupe: frazeme – unități ce conțin cuvînt cheie și idiomuri – fără cuvînt cheie; frazeoloizii, clasă aflată între îmbinările libere și idiomuri. Evoluția teoriei referitoare la conceptul de unitate frazeologică se află în legătură cu diversitatea criteriilor și metodelor algoritmice propuse.

Numărul definițiilor propuse pentru termenul de locuțiune nu este foarte mare și subliniază recunoașterea, ca trăsături specifice ale locuțiunilor, stabilitatea (fixitatea27), unitatea sintactică și de sens:,,ansamblu de cuvinte mai mult sau mai puțin sudat, cu un înțeles unitar determinat, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire” sau ,,îmbinări de cuvinte cu caracter permanent, înzestrate cu o funcție gramaticală unitară.

Cecilia Căpățână consideră că frazeologia este disciplina lingvistică al cărei obiect de studiu îl reprezintă unitățile frazeologice sau colocațiile fixe. Dacă lexicul înseamnă totalitatea unităților lexicale ale unei limbi, lexicologia este disciplina care studiază aceste unități lexicale. Deoarece colocațiile sunt unități lexicale prin sensul unitar și unități morfosintactice prin funcționarea unitară, aparțin lexicului, mai exact compartimentului de combinații fixe ale limbii, frazeolexicului. Acestea sunt înregistrate alături de cuvinte în dicționare.

Deși unitățile frazeologice, colocațiile fixe fac parte în mod constant din discurs, cu frecvențe la fel de mari ca ale unor cuvinte vocabularul fundamental (în special colocațiile colective: pentru că, cu toate că, din moment ce…), totuși dicționarele explicative și normative ale românei nu le înregistrează sistematic.

Cecilia Căpățână accentuează faptul că în Dicționarul universal al limbii române al lui Lazăr Șăineanu colocația apare cu semnificația din limbajul juridic de „clasare a creditorilor în ordinea în care trebuie plătiți.” Se mai subliniază în același dicționar existența variantei învechite colocațiune, precum și proveniența cuvântului din latină, prin intermediul cuvântului francez collocation. Deși în latină și franceză, sensul principal al cuvântului este acela de „plasare a unei persoane sau a unui obiect în raport cu altele” echivalentul românesc colocație nu apare înregistrat cu această semnificație. În franceză există un omofon colocation, cu semnificația de „situație în care se află colocatarii”. Nici pentru această semnificație, româna nu are un corespondent. Cuvântul românesc colocatar este un împrumut din franceză. Dicționarele explicative românești înregistrează termenul colocatar, cu sensul de „persoană care locuiește în aceeași casă cu persoane străine de familia sa.:

„Enciclopedia limbii române nu include cuvântul colocație în inventar, iar Dicționarul de științe ale limbii îl definește drept ,,concept care desemnează mai multe tipuri de relații sintagmatice, bazate pe interdependența dintre lexemele care tind să fie utilizate alături în aceleași contexte. Nu s-a căzut de acord dacă aceste posibilități de colocație fac parte din sensul cuvintelor sau țin numai de distribuția lor. De exemplu, unul dintre sensurile cuvântului noapte poate reprezenta o colocație față de negri. În cazul aceleiași colocații se stabilesc legături între sinonime, contrarii, cupluri complementare. Termenul este utilizat mai ales în semantica anglo-americană și cu totul izolat în lingvistica românească,, (DSL, colocație)”

Există un singur dicționar românesc de colocații în care apar combinațiile verbului cu substantive sau cu adverbe din engleză și corespondentele lor în română. Termenul linvistic colocație reutilizează unul dintre sensurile cu care apare frecvent folosit în lexicologia și semantica anglo – americană, și anume ,,grup de cuvinte care apar împreună mult mai des decât accidental. (Oxford Dictionary, collocations):

„Colocația este o combinație lexico-semantică de două sau mai multe cuvinte, care are un grad ridicat de frecvență în vorbire. Asocierea cuvintelor într-o colocație este cunoscută, obișnuită pentru vorbitorul nativ al unei anumite limbi, în timp ce pentru un vorbitor străin, combinația respectivă fie are un echivalent, fie, în absența unui echivalent, trebuie învățată ca atare și exersată. Orice secvență a discursului poate la un moment dat să se transforme într-o colocație.”

Adesea combinarea cuvintelor a fost obișnuită și liberă din punct de vedere morfolexical și semantico – sintactic. Mai târziu însă, în cazul unor locuțiuni, sintaza internă a relațiilor și combinație semantică dintre termenii colocanți s-a opacizat (stă pe gânduri, “se gândește, cugetă”), iar îmbinările sunt sau par deviante în raport cu regulile combinatorii sintactice și cu compoziționalitatea semantică. În cazul expresiilor (i-a șoptit o păsărică „a aflat într-un mod necunoscut”), doar semantica expresivă, în raport cu sensul neexpresiv al sinonimelor, e responsabilă de statutul de expresie, nicidecum sintaxa internă.

Cecilia Căpățână clasifică colocațiile, în funcție de caracterul comutabil/necomutabil asociat unei semnificații globale/decompozabile a termenilor unei îmbinări lexicale, în două serii: fixe și libere.

În seria colocațiilor fixe se regăsesc locuțiunile, cuvintele compuse, expresiile, adică acele combinații în care cuvintele compuse, expresiile își pierd total sau parțial autonomia lexico – gramaticală și/ sau care au reguli combinative neclare (cum e cazul combinațiilor locuționale. Tot în această serie intră și clișeele lingvistice, proverbele, maximele etc., combinații normale din punctul de vedere al asocierii semantico – liberale. Din seria colocațiilor libere fac parte combinațiile lexico – sintactice frecvent folosite, în care cuvintele își păstrează autonomia lexico – gramaticală, se combină după reguli sintactice, admit transformări morfosintactice, admit comutări cu termeni similari.

II. Conceptul de stereotip

Conceptul de “stereotip” se referă la o structură cognitivă. Oamenii folosesc stereotipurile, în general, ca euristică sau comandă rapidă – pentru a completa informații lipsă sau pentru a ajunge la concluzii și judecăți rapide. Trăsăturile stereotipe pot fi corecte sau incorecte, dar în special, chiar și atunci când sunt în mare parte corecte, acestea sunt supra-generalizate. Trăsături negative continuă să locuiască în stereotipurile oamenilor cu privire la grup chiar și după ce realizează măsură importantă a egalității. Cu toate că indivizii în mod conștient resping validitatea unor stereotipuri, el pot fi activate în urma unor judecăți, de multe ori fără intenție sau fără a fi conștientizate.

A crea stereotipuri este o functie naturală a creierului nostru, prin care simplificăm realitatea complexă, astfel încât mintea si corpul nostru să dezvolte răspunsuri automate la stimuli similari. Stereotipurile au patru caracteristici principale (Walter Lippmann): Sunt mult mai simple decât realitatea; Se obțin mai degrabă de la „mediatori culturali”, decât prin proprie experiență; Sunt false prin însăși natura lor. Atunci când sunt dobândite în copilărie sunt foarte greu de schimbat și rămân în mintea noastră, contribuind la formarea percepțiilor și comportamentelor.

O caracteristică esențială a stereotipurilor de grup constă în faptul că ele sunt structuri cognitive, cu diverse trăsături ce sunt legate în structuri interconectate și numite “rețele associative”. Odată ce trăsătura particulară a unui stereotip este activată și alte piese ale stereotipului pot deveni disponibile printr-un proces de activare a răspândirii prin rețele asociative.

Două componente sunt mai importante în cazul stereotipurilor cu privire la grupuri: trăsăturile sociale și politice. Trăsăturile sociale descriu caracteristicile sociale ale grupurilor într-un mod exagerat sau supra-generalizat. Trăsăturile stereotipe politice, prin contrast, sunt considerate în mod conștient o corectă reprezentare a modului în care grupurile se comportă în politică. Din acest motiv, ele sunt văzute ca fiind credințe legitime.

Trăsăturile politice ale stereotipurilor se pot referi la orientarea generală liberală sau conservatoare a unui grup, sau la mai multe caracteristici specifice, cum ar fi “feminist” (Huddy 1998). De multe ori știința s-a concentrat pe impactul stereotipurilor politice ale grupurilor politice, cum ar fi partidele Democrat și Republican. În timp ce trăsăturile sociale și politice sunt distincte, ele sunt legate în mintea oamenilor prin intermediul structurii cognitive a stereotipului de grup. Trăsăturile sociale și politice nu pot fi legate în mod logic.

Lipmann atrage atenția asupra consecințelor pe care le poate determina o explicație excesiv supusă prejudecăților, întrucât o astfel de explicație poate conduce la a susține că există categorii iremediabil diferite și poate da posibilitatea mai ales persoanelor cu prejudecăți puternice să se preocupe în continuare de această operație de clasificare. Orice clasificare va fi astfel asociată unui sentiment de certitudine și ar putea justifica comportamentele legate de prejudecăți. Terman (1916) exprimă cu precizie ideea că nici un fel de educație nu poate crește inteligența unor grupuri (cum ar fi indienii, mexicanii și negrii), întrucât aceste grupuri sînt mult inferioare albilor, iar această diferență este în totalitate iremediabilă. El afirmă că este imposibil să convingă societatea de necesitatea de a împiedica astfel de grupuri inferioare să se reproducă. Înaintea nazismului european, această, poziție a avut succes în Statele Unite, unde declanșat limitări în ceea ce privește imigrarea și, în statul Virginia, sterilizarea a mii de persoane, adesea fără știrea lor. Potrivit lui Lippmann, aceste fapte oribile atestă faptul că riscul nu provine atît din evaluarea defavorabilă a unui grup de persoane – conținutul stereotipului – cît din explicarea diferențierii lor. Mai multe cercetări arată impactul stereotipurilor în interpretarea, achiziția și restituirea informațiilor. Într-un studio, Allport și Postman (1947) au arătat unor subiecți albi o scenă ce se petrecea într-un metrou. Interpretarea orientată a informațiilor pe care le primim consolidează stereotipuri.

II.1. Definiții

Malter Lippmann a introdus noțiunea de stereotip, dar a și anticipat principalele direcții pe care le va lua studiul, indicând și riscul anumitor tipuri de explicație a conținuturilor stereotipe. Aceasta atitudine se poziționează în cadrul dezbaterii între explicațiile ineiste si culturale ale dezvoltarii inteligentei (Gould, 1983). Lipmann nu este de accord cu utilizarea testelor de măsurare a IQ-ului, în timp ce Terman (1923) recomandă utilizarea lor la scală universală. În viziunea lui Lippmann, puterea celui care testează poate deveni abuzivă dacă utilizăm măsura inteligenței pentru a indica locul in societate și dacă explicația ereditară permite să se justifice definitiv aceste atribuiri. Aceste posibilități îi displac: “ar fi de o mie de ori mai bine ca toți cei care testează inteligența și chestionarele lor să fie aruncați fără avertisment în marea Sargaselor” (Lippmann, 1922). Lippman trage un semnal de alarmă referitor la consecintele pe care le poate declanșa o explicație excesiv supusă prejudecăților. El afirmă că o asemenea explicație poate conduce la a considera că există categorii iremediabil diferite și poate permite mai ales persoanelor cu prejudecati să realizeze în continuare această operație de clasificare. O definiție întâlnită la mulți dintre autori prezintă stereotipurile ca fiind “un asamblu de convingeri împărtășite vizavi de caracteristicile personale, de trăsăturile de personalitate, dar și comportament, specifice unui grup de persoane” (Leyens, Schadron, 1994). Walter Lippman a inventat conceptul de stereotip în acceptie socio-psihologică, subliniind rigiditatea concepțiilor noastre, mai ales a celor ce privesc grupurile sociale. Lippmann a arătat că suntem determinați să funcționăm pe baza unor imagini din mintea noastră, a unor generalizări abuzive, a unor pierderi de memorie. În măsura în care mediul este foarte complex, trebuie să-l percepem efectuând o selecție severă. Mijloacele acestei selecții sunt categoriile, iar stereotipurile trimit la categoriile personale. Putem atribui un sens acțiunilor celuilalt, vorbelor, și în general, tuturor datelor pe care le desprindem din comportamentul lui, încadrându-l într-o categorie.

“Prin analogie, Lippmann dorea să insiste pe rigiditatea concepțiilor noastre, în special a celor ce privesc grupurile sociale. Oricum ar fi, el considera “aceste imagini din minte” indispensabile pentru a face față informațiilor emise de mediul nostru înconjurător. Ele ne permit să filtrăm realitatea obiectivă. În fine, după Lippmann, noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte de a vedea. În afara faptului că, în general, stereotipurile posedă o mare tonalitate afectivă, ele își găsesc originea în societate și oferă posibilitatea de a explica natura raporturilor dintre grupuri și noțiuni.”

Linville sugerează, de asemenea, că, în mare parte, categoriile noastre se constituie pe baza întâlnirilor cu membrii grupului avut în vedere. Atunci când ni se cere o judecată trecem în revistă toți indivizii de care ne amintim și care aparțin acestui grup. Linville defineste stereotipizarea ca pe faptul de a avea o reprezentare relativ nediferențiată a membrilor unui grup.

II.2. Tipologii

Pentru a înțelege de ce stereotipurile sunt utile trebuie să se ia în considerare trei principia directoare după cum urmează: (a) stereotipurile pot ajuta explicațiile, (b) stereotipurile sunt dispozitive de economisire a energiei și (c) stereotipurile sunt credințe împărtășite de grup. Stereotipurile ar trebui să se formeze astfel încât să ajute la oferirea sensului unei situații. A doua implică faptul că stereotipurile ar trebui să reducă efortul părții care percepe, iar al treilea implică faptul că stereotipurile ar trebui să fie formate în conformitate cu normele acceptate de opiniile sociale sau grupurile de care aparțin. În general se consideră că stereotipurile oferă sens sau creează cunoștințe în sens practic, dar cu toate acestea, atunci când mediul conține prea multe informații, răspunsul cel mai îndemână este de a reduce prin filtrarea sau ignorarea a mare parte dintre acestea.

Stereotipurile sunt dispozitive de economisire a energiei. În mod special tratarea persoanelor în calitate de membri ai grupului economisește energie, deoarece aceasta înseamnă că putem ignora informații diferite și detaliate care sunt asociate cu persoane. Această idee, care a fost mai întâi articulată în mod clar de către Allport (1954), a devenit
piatra de temelie a abordării cognitive a stereotipurilor sociale. Oamenii au capacități limitate de a efectua sarcini cognitive, cum ar fi procesarea informațiilor. Excesul de informații duce la adoptarea percepțiilor eronate și părtinitoare. Stereotipurile sunt pur și simplu un exemplu de prejudecăți care se pot dezvolta.

Stereotipiile sunt mai degrabă ajutor pentru neînțelegere, decât pentru înțelegere. Termenul a apărut pentru a simboliza tot ceea ce reprezintă deficit în gândirea populară. În mod special, stereotipurile au fost adesea văzute ca structuri mentale rigide care îi determină pe oameni să facă greșeli grave.

Unii cercetători sugerează ca ceea ce pare greșit în gândirea umană este încapsulat în stereotip, până la punctul pe care unii autori au argumentat că stereotipurile sunt chiar considerate a fi greșite (și de aceea sunt nedorite) de către persoanele care le dețin. (Bodenhausen & Macrae, 1998).

Stereotipurile sunt credințe împărtășite de grup. Stereotipiile atrag puțin atenția atunci când acestea nu sunt împărțite de mai mulți oameni. Stereotipurile partajate sunt utile pentru estimarea și înțelegerea comportamentului membrilor unui grup sau altul. Atunci când observăm că mulți oameni diferiți au stereotipuri similare din același grup, atunci putem oferi o serie de explicații diferite calitativ pentru această stare de fapt. O explicație ar fi că există un set de cunoștințe culturale împărțite, reprezentări sociale, ideologii și care produc caracterul comun de opinii.

II.2.1. Stereotipii lingvistice

Unele cercetări susțin că formarea stereotipurilor are de fapt scopul de a reflecta la diferențele dintre grupuri. Ford și Stangor (1992) de asemenea, susțin că formarea stereotipurilor se poate realiza în baza corelației reale dintre atribute și grupuri.

Variantele lingvistice pot marca identități sociale și evoca atitudini. Stereotipurile sociale vizează activarea unui set special și determinat social de caracteristici psihologice; o combinație structurată de atribute.

Honey a subliniat că, adesea, caracteristicile non-lingvistice percepute ca diagnostic social nu mai sunt decât o selecție limitată de combinații și caracteristici dintre multiple componente fonetice și accent. Utilizarea unui tac lingvistic nu leagă un vorbitor de un grup social. Este vorba despre prezența mai multor caracteristici, un model constând dintr-o anumită combinație a unui număr limitat de variante, care formează un stereotip lingvistic. Dacă astfel de selecții și combinații sunt perceptiv și cognitiv
distincte, ele devin diagnostic social, în sensul că acestea sunt distinctive social.

Diferențierea, în plus, implică necesitatea unor variante fonetice caracteristice perceptuale, distinctive privind dimensiunea socială, dar nu și la nivel fonologică.

Stereotipurile pot fi considerate cazuri de metonimie, în cazul în care „o subcategorie are un statut social recunoscut ca reprezentând categoria în ansamblul său, cu scopul de a face rapid raționamente despre oameni” (Lakoff 1987). Acestea fac parte dintr-un model metonimic, potrivit căruia există o structură conceptuală care conține atât un concept A și un altul B. B este fie A sau este strâns asociat cu acesta în structura conceptuală. De obicei, alegerea lui B îl va determina pe A, în cadrul acestei structuri conceptuale. Lakoff continuă: “B poate fi folosit pentru a sta, metonimic, pentru A. Dacă A este o categorie, rezultatul este un model metonimic al categoriei, iar efectele prototipului apar frecvent,,. Un stereotip social, cu alte cuvinte, este o imagine impusă tuturor membrilor unei categorii sociale date.

II.2.2. Stereotipii etnice

Stereotipurile cele mai studiate sunt grupurile etnice – rasiale – naționale și, recent, femei și bărbați. Aproximativ jumătate dintre autori consideră stereotipul rău prin definiție. Un stereotip etnic este un construct cognitiv. Există acordul că un stereotip etnic este un set de credințe despre atributele personale ale membrilor unei categorii sociale particulare.

Derivat din termenul tipografilor pentru o placă turnată dintr-o matriță, un stereotip se referă la o impresie mentală fixă. Acesta este definit de către Gordon Allport ca: “o credință exagerată asociată cu o categorie. Funcția sa este de a justifica (raționaliza) conduita noastră în legătură cu această categorie.” Această definiție implică o discrepanță între o realitate verificabilă obiectiv și o percepție subiectivă a realității. În domeniul rasei și al relațiilor etnice, un stereotip este definit ca o suprageneralizare a comportamentului sau alte caracteristici ale membrilor grupurilor particulare. Stereotipurile etnice și rasiale pot fi pozitive sau negative, deși adesea sunt negative. Chiar și stereotipurile pozitive pot implica în mod ostentativ o evaluare negativă.

Este, desigur, o întrebare empirică dificil de determinat în care caz o generalizare a unui grup încetează să mai fie o descriere obiectivă a realității și devine un stereotip. La limita, aproape orice declarație despre diferențele de grup poate fi numită stereotipică, cu excepția cazului în care este exprimată cu precizie, în termeni statistici, și lasă deschisă problema de cauzalitate. Relația dintre stereotipuri și prejudecăți este de asemenea de interes pentru oamenii de știință. Stereotipurile rasiale sau etnice sunt în general expresii ale prejudecăților față de grupările în cauză, dar în măsura în care acestea conțin un adevăr, ele pot avea, de asemenea, o măsură de valabilitate statistică, și, prin urmare, să fi moderat ghidurile utile pentru estimarea comportamentului. Din moment ce beneficiem prin încercarea de a prezice comportamentul altora, și din moment ce noi toți trebuie să ne bazăm, din motive de simplificare, pe categorip, cum ar fi vârsta, sexul, clasa, grup etnic, religie, și altele asemenea stereotipuri, implicite stereotipurile care reprezintă baza vieții sociale. Astfel de stereotipuri nu reflectă neapărat prejudecăți adânc înrădăcinate. Din cauza dificultății de a stabili diferența dintre realitatea obiectivă și percepția subiectivă, conceptul de stereotip nu este un instrument științific util în analiza comportamentului, și nici nu a fost folosit prea mult în ultimii douăzeci de ani.

II.3. Configurația spațiului European din perspectiva stereotipiilor

Stereotipurile influențează atît modul în care asimilăm informațiile noi cît și modul în care ne amintim de ele. Ne putem îndrepta atenția în mod selectiv spre ceea ce convine concepțiilor stereotipizate. Ne putem reaminti mai ușor informații consistente, deoarece tratamentul și integrarea în memorie sînt mai facile. Ei le pot interpreta într-un mod ce le face să corespundă așteptărilor, le pot uita în mod selectiv și pot considera că informațiile inconsistente sînt excepțiile de la regulă. Potrivit lui Ilie Bădescu stereotipurile pot privi aspectele entice, religioase, sociale sau morale. Unele privesc trăsături positive, altele trăsături negative atribuite unui grup. În general grupurile închise generează stereotipuri negative.

Stereotipurile pot influența comportamentele și atitudinile indivizilor. Stereotipurile negative pot acționa drept obstacole importante în procesul construcției europene întrucât ele accentuează diferențele dintre grupuri și nu permit afirmarea unei identități europene.:

,,Rolul stereotipurilor în orientarea comportamentelor atitudinilor a fost înțeles încă din primele momente ale construcției instituționale europene. Un rol important în această privință a revenit destructurării uneor stereotipuri, mai ales de ordin etnic și religios. Comunicarea culturală direct, mobilitățile educaționale și profesionale sunt canale principale de destructurare a unor stereotipuri negative.,,

Grupurile umane care interacționează își formează anumite imagini unul despre celălalt. Aceste imagini poat avea anumite legături cu caracteristicile grupului la care se referă; alteori ele sunt simple ficțiuni ale imaginarului social.

III.Clișee frazeologice care reflectă stereotipii etnice

Felul natural și obișnuit de a vorbi a creat și impus în orice limbă un număr destul de mare de structuri ce arată solidarizarea lexico-semantică printr-un proces care a fost calificat drept un „mariaj cvasiobligatoriu” între cuvinte. Au apărut astfel grupări fixe de cuvinte, numite clișee, organizate în aceeași structură, a căror frecvență determină o stereotipie a exprimării, cum apare și în definiția dată de Dicționarul de terminologie retorică și poetică: „Împrumutat din limbajul tipografic sau fotografic în care trimite la reproducerea în serie a imaginilor, termenul clișeu are, pe planul folosirii limbajului, sensul de formulă verbală refolosită, loc comun, stereotipie. Pe planul literaturii, clișeul, «expresie căutată care constituie o abatere stilistică de la normă» este văzut de majoritatea cercetătorilor ca un defect al stilului, o formulă stilistică uzată, banalizată în formă și/sau conținut, fără valoare expresivă, prezentând interes doar în măsura în care este obiectul unei înnoiri, care duce astfel la revitalizarea unor imagini fosilizate.” Indiferent de sfera de aplicare a definiției, clișeul este, așadar, un instrument care favorizează și autorizează copierea. Neavând o justificate în cadrul comunicării, clișeele reprezintă o caracteristică negativă a exprimării, conducând la formulări stereotipe. Vorbitorii limbii române cunosc clișeele – îmbinările care asociază automat unui substantiv un anumit adjectiv. Folosind limba maternă, se oferă formule care promovează nu doar aprecieri standardizate convenabile, ci și adevărate norme de conduită și de totală creditare.

Studiile de psihologie social arată că autostereotipurile (ce reprezintă propriul grup) și heterostereotipurile (ce definesc alte grupuri) determină sociocentrismul, care constă într-o distorsiune sistematică introdusă în evaluarea caracteristicilor grupurilor (Doise, Deschamps, Mugny, 1996). Prin acest mecanism, grupului de apartenență îi sunt date caracteristici favorabile, în timp ce grupului celuilalt, caracteristici defavorabile. Același fenomen obiectiv (poziția economică, stilul de viață, gestiunea resurselor etc.) va fi perceput îm mod diferit de membrii grupului, în funcție de grupul de apartenență. Stereotipurile nu sunt fixe, întrucât ele evoluează în funcție de interacțiunile dintre grupuri, dar și de context, cum se poate observa în cazul stereotipurilor și prejudecăților etnice din România. Adesea nu facem diferența între stereotipuri și prejudecăți. Primele sunt percepții localizate la nivel cognitiv, cele din urmă sunt localizate la nivel afectiv.:

,,Între ele există însă o legătură puternică, vizibilă mai ales în cazul interacțiunilor dintre grupurile etnice. Ele pot fi însoțite și de al treilea element, cel conativ, care reprezintă efectul în acțiune al primelor două. De multe ori, dar nu întotdeauna, stereotipurile etnice activează prejudecăți precum intoleranța, care se poate traduce activ în discriminare, dar uneori în segregare, epurare etnică etc. ele sunt legate de pozițiile economice și sociale ale grupurilor, dar și de intensitatea contrastului dintre grupuri.,,

Stereotipurile și prejudecățile marchează etnic harta socială, care diferențiază și ierarhizează grupurile, oferindu-le poziții de status. În Sibiu, de exemplu, principalele grupuri etnice, românii, maghiarii, germanii și rromii, sunt diferit caracterizate și ierarhizate social. Germanii sunt considerați mai degrabă civilizați, cinstiți, muncitori, în timp ce maghiarii sunt uniți, dar și egoiști și orgolioși. Românii se consideră ca fiind cei mai respectați și mai influenți politic, iar rromii sunt catalogați drept hoți și leneși. Toate grupurile se oglindesc în ochii celorlalți, români, germeni, maghiari, în urma unei interacțiuni îndelungate:

,,Răspândirea și intensitatea acestor stereotipuri pozitive/negative determină atitudini importante, precum încrederea și toleranța etnică, cea din urmă fiind măsurată prin distanța socială acceptată. Aceasta se referă la nivelul de acceptare al unui membru dintr-un alt grup, în cazul de față etnic, în proximitatea proprie, plecând de la situația cea mai distantă (conațional, locuitor al aceluiași oraș) și ajungând la situația cea mai apropiată (vecinătate, colegialitate, familie).,,

Multe dintre definirile stereotipurilor accentuează automatismul, inevitabilitatea apariției acestora în gândire sub forma de clișee, de judecăți comune, de idei primite. În ce privește clișeul, arată Amossy, stereotipul este pe de o pate inevitabil, iar pe de altă parte contestabil, apărând ca o noțiune bivalentă și reversibil. El se presupune a fi un obstacol în calea cunoașterii, în măsura în care schematizează și deformează, impune generalizări abuzive și idei de-a gata, dând naștere unor prejudecăți nefericite. Cu toate acestea, se arată a fi indispensabil cunoașterii și vieții sociale în măsura în care este categorizare, trimitere la modele culturale, imagini colective ale realului și ale Altuia, fără de care nici o existență și nici o identitate nu este posibilă. Stereotipurile mai apar și ca judecăți, aparent de valoare, care se reproduc în mod automat. Se regăsesc reprezentări colective despre ,,celălalt,, adunate în clișee și imagini ce reunesc diverse trăsături și caractere. Aceste imagini survin în mod spontan, pe care indivizii le aplică de o manieră consensuală și rigidă.:

,,Majoritatea autorilor acceptă definirea stereotipurilor ca un ansamblu de credințe împărtășite, ce privesc caracteristicile personale, comportamentale, specifice unui grup de persoane. Utilizarea unui stereotip dat trimite la a considera că toți membrii unei categorii, cum ar fi un grup etnic, împărtășesc atributele conținute în stereotip. Spre exemplu, Yzerbut, MacGarty și Spears definesc stereotipurile ca reprezentări psihologice despre caracteristicile oamenilor care aparțin grupurilor particulare, reprezentări care implică trei caracteristici, și anume: sunt credințe de grup, împărtășite, care se formează în conformitate cu opiniile sau normele acceptate de grupurile sociale la care aparține persoana care percepe; 2. Sunt dispozitive de economisire a energiei, reducând efortul celui care percepe și 3. Sunt ajutoare pentru explicație, având rolul de a ajuta observatorul să dea sens situației.,,

Stereotipurile concentrate pe etnic sunt denumite stereotipuri etnice. Marger diferențiază stereotipurile etnice de generalizările raționale prin faptul că primele sunt credințe suprasimpliste și supraexagerate cu privire la un grup, în general dobândite pasiv și rezistente la schimbare. În interacțiunea socială stabilirea de categorii etnice nu de puține ori trimite la simplificări mentale, la a trece cu vederea peste diferențele individuale între membrii grupului. Întrucât stereotipurile sunt descrieri de grup, persoanele cărora li se aplică stereotipurile nu sunt percepute ca indivizi în sine, ci ca reprezentanți ai grupului din care fac parte. Caracteristicile atribuite variatelor grupuri etnice sunt stabilite în credințele populare și devin parte a înțelegerii noastre comune despre cine suntem noi și cine sunt ei. Stereotipurile provoacă un impact puternic asupra interacțiunii sociale, ele structurează și perpetuează relațiile intergrupuri.

O analiză a fost realizată de Ruxandra Chiran cu rezultate din județele Brașov, Covasna, Olt și Sibiu. Autoarea prezintă câteva concluzii: ,,Surprinderea personalității poporului român a fost realizată prin aplicarea testului PPN – 50 pentru experți. Rezultatele cercetării pe loturi similare (peste 150 de persoane în cele 4 județe) au confirmat identitatea națională a românilor și au relevat percepția maghiarilor, germanilor și țiganilor. ,,Prezentând succint trăsăturile tipice (calitățile) reliefate de experții români pentru români și celelalte etnii, situația este următoarea: români – ospitalitate, comunicativitate, inventivitate, atașament față de România; maghiari – prețuirea propriei identități etnice, mândria, independența, curățenie și igienă; germani – curățenie și igienă, prețuirea propriei identități etnice, profesionalism, simțul onoarei; țigani – spirit comercial, prețuirea propriei identități etnice, optimismul și imitativitatea.,,

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a inițiat în anul 2005 mai multe sondaje a căror miză a fost măsurarea atitudinilor și percepțiilor generale față de fenomenul discriminării în rândul populației din România. TOTEM Communication a realizat în 2010 o cercetare care analizează atitudinile și opiniile românilor cu privire la cele mai importante aspecte legate de fenomenul discriminării. 24% dintre subiecții care au răspuns la chestionar au susținut că apartenența etnică este importantă pentru reușita în viață. Se presupune că apartenența la o etnie sau alta contează în ocuparea unui loc de muncă, dobândirea unei locuințe, accesul la servicii medicale, accesul la servicii juridice, accesul la servicii publice/administrative, accesul la educație. Romii reprezintă de cele mai multe ori ținta prejudecăților și comportamentelor discriminatorii. Indiferent dacă respondenții aparțin grupului majoritar sau celui al minorităților au o părere proastă față de romi. Toleranța populației este mai mare față de etnicii germani și maghiari comparativ cu populația romă. Prejudecățile și intoleranța față de romi și minoritățile sexuale au cotele cele mai ridicate comparativ cu celelalte grupuri minoritare.

Majoritarii români cred că sunt în mare măsură muncitori, harnici, toleranți, generoși. Sunt însă și critici față de ei înșiși, considerându-se dezbinați, lași, puțin încrezători în sine, neserioși, necinstiți. Stereotipurile și prejudecățile față de romi sunt tipice unor situații de reprezentare și raportare la minoritățile marginale și cu un status scăzut: lene, agresivitate, necinste, lipsă de respect față de lege.

Prejudecățile față de evrei sunt mai degrabă pozitive: uniți, muncitori, harnici, încrezători în sine, pașnici, serioși. În ceea ce privește dimensiunea negativă, zgârcenia este trăsătura centrală. Germanii sunt apreciați pentru că sunt: muncitori, harnici, cinstiți, serioși, iar atributul negativ este la fel ca și la evrei zgârcenia.

În abordarea relațiilor etnice mai menționăm studiul România, relații interetnice, realizat de Centrul de Anchetă coordonată de Cercetare a relatiilor interetnice, Cluj, mai – iunie 2000, finanțat de USAID.

Este important să se înțeleagă modul în care aceste grupuri percep poziția în relația cu ceilalți, ce stereotipuri se regăsesc în aceste percepții și ce influență au asupra comportamentului și atitudinilor. Stereotipurile contribuie la definirea unui grup propriu în raport cu ceilalți, prin furnizarea unei hărți relativ clare și organizate a unei lumi sociale altfel complicate.

O întrebare inclusă în sondaj viza modul în care subiecții evaluează propriile grupuri și principalele caracteristici ale unui grup etnic și dacă aceste auto – și hetero – stereotipuri sunt iterative. Subiecții au trebuit să aleagă trei atribute care caracterizează cel mai bine diferitele grupuri etnice.

În primul rând, putem observa stereotipul comun împărtășit români și maghiari în ceea ce privește populația romă. Acest stereotip este predominant negativ: romii sunt leneși, hoți și murdari. Ei sunt săraci pentru că ei nu nu doresc să lucreze, ei nu sunt decenți ca și ceilalți oameni normali; astfel, ei nu nu merită asistență socială și sunt mulți alții care sunt mai săraci și mult mai onești țiganii. Distanța socială traduce aceste câteva stereotipuri în tiparele comportamentale din viața reală. Ce trebuie subliniat este faptul că există întotdeauna o discrepanță între o intenție declarată individuală și acțiunea sa reală. Același sondaj a arătat că 38,8 la sută dintre români și 40,7 la sută dintre maghiari nu ar permite romilor în țară. O altă întrebare cu privire la distanța socială dintre grupurile etnice examinează subiectul și intențiile de comportament într-un context mai realist. În acest caz, 20,9 la sută dintre români au declarat că ei evită, de obicei, un rrom, iar 15,2 la suta din unguri fac același lucru. Datele arată că majoritatea respondenților evită orice contact cu romii, în timp ce acceptarea contactului cu grupul etnic al romilor este limitată la un context extrem de formal

Stereotipurile pot fi pozitive, negative sau mixte, în funcție de atributele care le formează, dar fiecare dintre acestea poate avea consecințe pozitive sau negative la nivel de grup și individual.

III.1. Român

După Constantin Rădulescu – Motru, însușirile principale ale românilor, derivate de acesta din autoreflecție, analizele făcute de alții și/sau analiza unor produse culturale (de exemplu, limba, obiceiurile, faptele exemplare, personalitățile exemplare) sunt: 1. Individualismul egocentric, focalizat pe proprietatea și interesul lui; Constantin Rădulescu – Motru consideră că acest gen de individualism se deosebește de cel apusean, creator de valori și instituții sociale, fiind mai anarhic și asociat cu gregarismul, nu cu structuri comunitare puternice; 2. Neperseverența în lucrul început. Constantin Rădulescu – Motru consideră că aceasta este o caracteristică mai recentă, apărută în secolul al XIX – lea, ca urmare a dezvoltării fără precedent a slujbelor la stat; selecția aici se făcea într-un mod neserios, astfel încât slujbașii trebuiau să improvizeze. Așadar, dacă fondul ereditar îl determină pe român să fie perseverent, răbdător, conservator și chiar tradiționalist, mediul social din secolul al XIX-lea a generat o neperseverență puternică, deoarece instituțiile statului l-au obligat la improvizați. 3. Constantin Rădulescu – Motru ne spune că comportamentele românului sunt adesea ghidate de ,,gura lumii,,. El se comportă (de exemplu, se îmbracă, mănâncă etc.) ,,ca lumea,, având astfel mai mult o conștiință socială gregară, nu una individuală. Caracterul la români nu înseamnă a fi consecvent cu tine însuți, ci cu ,,gura lumii,,. După Constantin Rădulescu – Motru civilizația apuseană ajunge la conștiința socială prin solidaritatea conștiințelor individuale în comunități. Românii ajung la conștiința socială prin gregarism, fără a avea o conștiință individuală puternică, creatoare de valori și instituții sociale. 4. Atributele psihologice favorabile acceptate de Constantin Rădulescu – Motru sunt: a. indisciplina și munca dezordonată, în salturi, cu pauze lungi între ele, față de munca metodică a apuseanului, b. lipsa spiritului comercial. Constantin Rădulescu – Motru ne spune că românii nu știu să prețuiască timpul

Ion F. Buricescu scrie în 1944 lucrarea Sufletul românesc. Ca fost elev al lui Constantin Rădulescu – Motru este interesat de atributele psihologice ale românilor mai ales pentru a înțelege contextul în care poate face educație mai eficient. Analizând ce cred străinii despre români și ce cred româniii despre români, cu o focalizare mai specifică asupra religiozității și ritmului muncii, Buricescu scoate în evidență un profil psihologic mixt.:

,,Acest profil este determinat de concepția lui de factori genetici, geografici și istorici. În general Buricescu scoate în evidență un profil psihologic mixt. Acest profil este determinat în concepția de factori genetici, geografici și istorici. … El argumentează că românii nu sunt leneși în muncă, așa cum argumentau alți autori români și străini, ci ritmul aparent mai leneș este legat de tipul muncii pe care o au românii, mai mult legată de agricultură/pescuit decât de industrie, un timpul alert este regulă.,,

Buricescu refuză de asemenea caracterizarea românilor de către unii autori străini sau români ca nereligioși (de exemplu, superstițioși, indiferenți, atei etc.). el arată că românii au o religiozitate diferită și specifică, ponderată și tolerantă, nici prea mistică, nici prea fatalistă, asociată cu tradiționalismul și ospitalitatea.

III.2. Neamț

Încrederea și toleranța etnică sunt responsabile de inhibarea sau exacerbarea unor acțiuni discriminatorii împotriva membrilor unor grupuri etnice supuse constant devalorizării sociale. Folosirea curentă a prejudecăților, dar și utilizarea lor în scopuri politice poate conduce la tensiuni sociale cu efecte dezastruoase.

Stereotipurile favorabile pot crește nivelul de acceptare a realității. Imaginea pozitivă a celuilalt întărește încrederea și disponibilitatea interacțiunii sociale, reducând incertitudinea și costurile pe care de obicei le aduce o interacțiune riscantă. Acesta este cazul succesului electoral partidului germanilor din România, Forumul Democratic al Germanilor. În ciuda aparatului de partid redus și a resurselor limitate, asociația culturală a unei minorități care reprezintă mai puțin de 2% din populația municipiului Sibiu a reușit, începând din anul 2000, să obțină nu doar majoritatea mandatelor în consiliul local, ci să câștige de patru ori la rând competiția electorală pentru primăria orașului. Modelul electoral local s-a dovedit dependent de context, el funcționând doar limitat la încercări de transfer în alte contexte locale. Contextul este definit în cazul Sibiului de persistența unor amintiri favorabile minorității germane, reduse numeric și economic semnificativ de deportările regimului comunist sovietic dupa cel de-al Doilea Război Mondial, de naționalizarea bunurilor aparținând etnicilor germani, de emigrarea din anii sfârșitului de regim comunist și de exodul din primii ani ai postcomunismului. Imaginea idealizată a comunității săsești, definite prin trăsături remarcabile de onestitate, hărnicie și civilizație, este posibilă astăzi în lipsa unei competiții culturale, economice și sociale între grupuri, așa cum era cazul în ultimele decenii ale monarhiei austro-ungare sau în primele decenii ale tânărului stat național român.

III.3. Țigan

Mentalitatea și stereotipurile pe care o are poporul român cu privire la rromi se poate observa în anumite proverbe și zicale aflate în folclorul românesc, precum : „Țiganul când a ajuns împărat, întâi pe tatăl său l-a spânzurat”, „Nici răchita pom de bute, / Nici țiganul om de frunte”, „Țiganu-i tot țigan și-n ziua de Paște”, „Țiganul până nu fură nu se ține om”, „Țiganul când a ajuns la mal, acolo s-a înecat”, „Dracul a mai văzut țigan popă și nuntă miercurea”.

Datorită acestor proverbe ale folclorului românesc, inclusiv obiceiuri, tradiții ce se moștenesc din generație în generație, se remarcă faptul că nici un proverb nu amintește aspect positive ale persoanei de etnie rromă, ci sunt chiar considerați inferiori. Problema se pune în acest moment în care se duc tot mai multe campanii de sensibilizare a poporului nostru cu privire rromi, însă cu toate acestea avem și astăzi expresii ce nu sunt un model nici pentru noi cei ce le exprimăm, dar nici pentru rromi, cum ar fii: „A cere ca un țigan”, „A cere ca la ușa cortului”, „A se certa ca țiganii”, „A se certa ca la ușa cortului”. După cum se poate observa în expresiile de mai sus, în vocabularul curent și nu numai , nu apare noțiunea de rrom, ci de țigan. Am amintit mai devreme un sondaj care arată că 20,9 la sută dintre români au declarat că ei evită, de obicei, un rrom, iar 15,2 la suta din unguri fac același lucru. Datele arată că majoritatea respondenților evită orice contact cu romii, în timp ce acceptarea contactului cu grupul etnic al romilor este limitată la un context extrem de formal

III.4 Evreu

În 1929 Mihai Ralea încerca să explice prin ,,determinism social,, apetența evreului pentru activitățile negustorești. El făcea apel la un set de argumente consecutive din sfera ,,psihologiei colective,,: ,,Lipsit de instincte și obiceiuri înrădăcinate care constituie datinile – scrie Ralea în articolul ,,Israel în România,, – , evreul e mai ales raționalist. Biblia și Talmudul indică această trăsătură de psihologie colectivă. El nu se lasă târât de preferințe oarbe, de uri ori de sentimente violente. Judecă și cântărește, e sobru, reținut, circumspect. Pasiunile nu-l mână. Aptitudini excelente pentru a devenit negustor. Ca negustor, perfecționează meseria sa ori inventează în istoria civilizației omenești epoca care se cheamă capitalism.,,

,,F. Aderca susținea prin 1960 că evreii au fost ,,siliți a se înghesui în comerț,, doar din cauza ,,legilor restrictive ale semifeudalității și semiburgheziei antisemite – adică nici oștire, nici învățământ, nici în funcțiile de stat sau avocatură.,, ,,De unde s-a tras decenii la rând – se întreabă scriitorul evreo – român – învinuirea că ,,jidanii au acaparat comerțul,, asemănătoare într-un fel cu acuzația că, de vreme ce nu putea trăi pe uscat, ,,peștii au acaparat bălțile,,

La rândul ei, mentalitatea folclorică ținut în viață acest stereotip. Evreii sunt invidiați din țăranii din Maramureș – susține Gail Kligman – ,,pentru priceperea de a întoarce orice târg în favoarea lor, de a nu se lăsa trași pe sfoară de nimeni, pe scurt, fiindcă sunt insteți.,, ,,Evreul – bun afacerist,, este un clișeu, de regulă, cu conotație negativă, chiar dacă implicită. Câteodată, clișeul este valorizat pozitiv, mai ales când este rostit de un evreu.

,,Nu se poate afacere bună fără de jidan,, spune o credință populară uzuală, devenită zicătoare, pe care nu întâmplător a pus-o Liviu Rebreanu în gura unui ,,băiat de țăran amărât,, Toma Pahonțu, personaj al romanului Gorila, apărut în 1938. Proverbe populare în esență sunt atestate în tot spațiul central și este –european: Nici o afacere fără un cap de evreu, Un jidov nu duce butoiul gol la târg, Nu există târg fără un evreu. Târguiala în exces nu era un obicei al comerciantului evreu, ci al comerciantului în general și mai ales al celui oriental. Reflexele mentale prezentate mai sus s-au dovedit atât de puternice, încât au intrat și în limbă, în special în jargon. În limba engleză, de exemplu, substantivul Jew înseamnă, pe lângă ,,evreu,, și cămă tar sau negustor care se tocmește din greu.

,,În țările Europei Centrale, în care s-au realizat în ultimele decenii anchete ento – sociologice privind modul de percepere a evreului de către omul de rând s-a constatat că toate aceste stereotipuri ambigue au supraviețuit până în zilele noastre. Clișee pozitive și negative conform cărora evreii ar fi foarte inteligenți, vicleni, instruiți, buni familiști, solidari între ei, foarte religioși, fricoși, lacomi de bani și însetați de putere, harnici și, mai ales, buni afaceriști apar practic în toate răspunsurile date de oamenii simpli.,,

Se pare că imaginea ,,evreului bun,, (deci ,,atipic,,) este o invenție a iluminismului central – european; în mod special, a dramaturgilor germani din a doua jumătate a secolului al XVIII – lea. Tot în categoria de clișee verbale intră și expresia ,,Nu toți evreii sunt răi,,. Într-un articol recent, menit să descurajeze prejudecățile antisemite, publicat într-o revistă românească altfel cu vederi democrate, autorul preia formula de mai multe ori: ,,Evreii nu au fost toți răi și nici românii toți buni.,,. De regulă, evreii, ca și țiganii, sunt percepuți în bloc compact, astfel că fiecare individ posedă toate virtuțile și mai ales toate viciile nației sale. Reprezentativitatea evreului se manifestă și invers: trăsăturile fiecărui individ sunt transferate întregii etnii. Cu alte cuvinte, dacă un neamț fură, înseamnă cu ,,un neamț fură,, dar dacă un evreu fură, înseamnă cu evreii fură.

Formulările verbale de genul ,,E om bun, chiar dacă e evreu,, Dacă toți evreii ar fi ca tine… sau Nu toți evreii sunt răi definesc o excepție (un evreu e bun) de la regulă (evreii sunt răi). Sau altfel spus, ,,evreul real.. este rareori bun, în timp ce ,,evreul imaginar,, este întotdeauna rău. Evreul bun contrazice stereotipul; deci primul termen al acestei ecuații trebuie să fie o excepție, pentru că cel de-al doilea termen (stereotipul) este mult prea puternic ca să dispară sau măcar să se modifice. În confruntarea dintre evreul imaginar și cel real, raportul de forțe este inegal. Ultimul n-are nici o șansă. Imaginea evreului este atât de puternică, încât evreul însuși este devorat de ea.

Concluzii

Atenția acordată frazeologiei este determinată de numeroasele conexiuni pe care le are această disciplină cu alte domenii ale limbii. Într-o anumită măsură, conceptul de unitate frazeologică este util și pentru lexic și semantică, pentru morfologie și sintaxă, dar și pentru pragmatică și stilistică. Studiul evoluției limbii, dar și dinamica limbii române contemporane nu pot face abstracție de componenta frazeologică a sistemului limbii. Acceptând existența într-o limbă dată a unor unități funcționale complexe, este necesară delimitarea acestora de așa-zisele combinații libere de cuvinte, dar și stabilirea diferitelor tipuri de asemenea unități, precum și integrarea lor într-un anumit nivel al limbii, sintaxă sau vocabular, sau într-un domeniu aparte. Frazeologia este domeniul limbii care grupează asemenea unități funcționale. În același timp, prin frazeologie se înțelege și disciplina care studiază componenta frazeologică a unei limbi. Frazeologia ca domeniu – și implicit ca disciplină – este greu de separat de celelalte niveluri ale limbii, mai ales de sintaxă și de lexic, deoarece conceptul de bază în frazeologie, cel de unitate frazeologică, abordabil din diverse perspective, se referă la o combinație de două sau mai multe unități lexicale, guvernată în mai toate cazurile de o relație sintactică și caracterizată de un sens perceput ca unitar, susceptibilă de a fi utilizată mai mult sau mai puțin frecvent ca atare într-o limbă anume.

Charles Belly a avut în vedere două concepte fundamentale, cel de unificare și cel de afinitate, pentru a explica felul în care iau naștere așa-numitele locuțiuni compuse sau „gata-făcute” și a definit frazeologia ca o parte a vocabularului în care sunt studiate și clasate asemenea grupuri de cuvinte. Ideile lui Bally nu s-au răspândit imediat, cum era de așteptat, în lingvistica vest-europeană, ci au găsit un larg ecou în lucrările cercetătorilor sovietici și est-germani. Abia după 1960 interesul pentru studiul frazeologiei a crescut și în Europa de vest și chiar în lingvistica mondială ca urmare a abordării acestui domeniu din alte perspective, diferite de cea tradițională. Rezolvarea unor probleme legate de întocmirea dicționarelor sau de traducerea automată asistată de calculator a impus, de asemenea, necesitatea (re)abordării frazeologiei și a noțiunii de unitate frazeologică chiar în cadrul unor congrese și colocvii internaționale. Deși termenul frazeologie a fost utilizat încă din 1943 de Iorgu Iordan, folosirea din ce în ce mai frecventă în studiile și cercetările românești a terminologiei frazeologice poate fi constatată abia după 1960. Primul capitol al lucrării abordează toate aceste aspect ale lucrării.

Stereotipurile care etimologic înseamnă ,,impresie solidă,, (din termenii grecești stereos – ,,solid,, și typos – caracter, tip) trimit la credințe despre generalizarea unor atribute la un grup de indivizi. Dacă stereotipul se referă la propriul grup, vorbim de autostereotipuri (cum cred că suntem), dacă se referă la alte grupuri, vorbim de heterostereotipuri (cum cred că sunt alții, cum cred alții că suntem.). Aceste credințe pot fi reprezentative pentru un grup de referințe sau pot să fie nereprezentative (în forma clișeelor), aparținând doar unor indivizi mai mult sau mai puțin izolați de grup. De obicei, aceste credințe/generalizări se bazează pe experiențe limitate, exemplare ilustrative și mituri psiho – istorico – socio – culturale, astfel încât adesea sunt sunt adevărate, fără ca asta să însemne că unele stereotipuri nu pot fi adevărate și/sau să conțină elemente de adevăr. Spre exemplu, adesea acestea sunt și adevărate dacă se referă la etnie și gen, și mai puțin adevărate dacă se referă la afilierea politică și naționalitate. Unele atribute fac parte din nucleul central al stereotipului, altele din nucleul periferic, fiind activate diferit în condiții diferite de mediu. Partea a doua a lucrării analizează stereotipurile, cu precădere cele etnice.

Bibliografie

* Terminologie poetică și retorică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1994

Sylviane Granger, ed., Phraseology. An interdisciplinary perspective, John Benjamin Publishing Company, 2008

Dana Cojocaru, Frazeologia. Concepte de bază, Editura Universității din București, 2004

A.P. Cowie, ed., Phraseology. Theory, Analysis, and Applications, Clarendon Press, Oxford 1998

Căpățână Cecilia, Elemente de frazeologie, Editura Universitaria, Craiova, 2007

Hamilton David, Cognitive Processes in Stereotyping and Intergroup Behavior, Erlbaum Associates, p. 1981

Richard Y. Bourhis, Jacques-Philippe Leyens, Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Editura Polirom, 1997

Gitte Kristiansen, Social and linguistic stereotyping: A cognitive approach to accents, in Estudios Ingleses de la Universidad Complutense, 2001, nr. 9

Ilie Bădescu, Geopolitică, Integrare, Globalizare, Editura Mica Valahie, București, 2011

Theodor Hristea, Sinteze de limba română, Editura didactică și pedagogică, București, 1981

Petru Zugun, Lexicologia limbii române, Editura Tehnopres, Iași, 2000

Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba română, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1958

Dragoman Dragoș, Naționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor, Editura Adenium, Iași, 2014

Rudolf Poledna, Interculturalism and Discrimination in Romania. Policies, Practicies, Identities and Representations, Lit Verlag, Berlin, 2006, p. 158

Daniel David, Psihologia poporului roman. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv – experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015

Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Editura Polirom, Iași, 2012