Fractura Deschisa de Tibie

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL I – ANATOMIA SI FIZIOLOGIA TIBIEI

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A MEMBRULUI INFERIOR ………….5

TIBIA …………………………………………………………………………………..5

BIOMECANICA ARTICULAȚIEI FEMURO-TIBIALE……………………………………….9

CAPITOLUL II – NOȚIUNI GENERALE DESPRE PATOLOGIA FRACTURILOR

2.1 TIPURI DE FRACTURI TIBIALE …………………………………………………………………….11

2.2 SIMPTOMATOLOGIE SI COMPLICATII …………………………………………………………17

2.3 FRACTURILE EXTREMITAȚII SUPERIOARE A TIBIEI ………………………………….18

2.4 TRATAMENTUL FRACTURILOR……………………………………………………………………19

2.5 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE IN TRATAREA PACIENTULUI CU FRACTURA DESCHISA DE TIBIE …………………………………………………………………………..21

CAPITOLUL III : CAZUL CLINIC ………………………………………………………………………..25

CONCLUZII GENERALE ………………………………………………………………………………………..45

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………46

INTRODUCERE

Primele atestate ale pofesiei de asistent medical apare odata cu apariția primelor spitale, care oferea ingrijiri pelerinilor, pe timpul cruciadelor, in mănăstirile Europei. Ca un eveniment distinct menționez ca in anul 1610, an in care a fost organizat primul azil in estul Franței de către Saint Francis de Sales si Madame Chantal. La jumătatea anilor 1700, in Anglia, ca urmare a dezvoltării industriale iau amploare aglomerile urbane cu consecințe dezastruoase pentru sănătatea publică, prin izbuncnirea unor epidemii greu de controlat. Insă, cea care a reusit sa deschidă drumul pentru profesia de asistentă medicală este Florence Nightingale, de origine britanică. Ea reușește sa recruteze si să instruiască, punând bazele invatarii raționale ca parte integranta a filosofiei de nursing. Dupa primul razboi mondial, activitatea de nursing ia amploare, atât in domeniul practicii cât si al teoriei. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dezvoltarea conceptului se reflectă la nivel mondial si apare conceptul de echipă.

Lucrarea de fată abordeaza conceptul de nursing si are in vedere evidențierea principalelor trăsături ale acestuia intr-o manieră academică, urmărind un plan bine structurat in care este tratată fractura deschisa de tibie. Totodata am avut in vedere prezentarea unui caz clinic particular, menit sa pună in aplicare cunostintele acumulate pana in acest moment.

Mi-am ales aceasta tema deoarece consider ca ingrijirea pacientului este o combinatie de atitudini, valori si priceperi cu un punct central in relatia asistent medical-pacient.

Lucrarea este structurata in trei capitole. In primul capitol, am avut in vedere noțiunile de anatomie si fiziologie despre tibie, capitolul doi prezinta fractura deschisa de tibie, tabloul clinic, tratamentele aplicate si rolul asistentei medicale in depasirea afectiunii. Cel de-al treilea capitol prezinta un caz clinic detaliat.

CAPITOLUL 1. ANATOMIA SI FIZIOLOGIA TIBIEI

1.1.NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A MEMBRULUI INFERIOR

Membrul inferior este alcătuit din: oase, articulații și joncțiunile centurii pelviene, mușchi, articulații, inervații.

Scheletul membrului inferior este format din: scheletul centurii pelviene, scheletul mușchiului inferior propriu-zis sau liber. Centura pelviana reprezintă oasele prin care membrul inferior se prinde de scheletul axial al trunchiului. Este alcătuit din cele două coxale drept și stâng. Oasele membrului inferior propriu-zis sunt: femurul, rotula sau patelă, oasele gambei (tibia și fibula). Cele trei segmente ale scheletului piciorului sunt: tarsul, metatarsul si falangele. Tibia este un os component al gambei. Gamba este formata din două oase: tibia si fibula; trei grupe de muschi: extensori, peronieri, flexori; trei artere: artera tibială anterioară, artera pedioasă, arteră tibială posterioară. Scheletul gambei se compune din două oase: tibia și fibula, dintre care rolul primar de susținere revine tibiei în timp ce fibula sprijină numai condilul lateral al femurului, asumadu-și că funcție principală formarea „furcii maleolare” care curpinde astragalul.

1.2. TIBIA

Tibia este un os tubular lung, avand pe secțiune un corp de formă prismatic-triunghiulară și două extremități dintre care cea proximală este mai voluminoasă.

Corpul prezintă 3 fețe și 3 margini:

Fata laterală – este acoperită de muschii anteriori ai gambei;

Fata medială – este subcutană, palpabilă;

Fata posterioară – în treimea superioară prezintă o linie oblică numită „linia soarelul pentru inserția muchiului.

Marginea anterioară – este acoperită aproape în întregime numai de piele;

Marginea laterală – privește spre fibulă și servește pentru inserția membranei interioare care leagă tibia de fibulă;

Marginea mediană – desparte fața mediană de cea posterioară fiind palpabilă în toată lungimea ei.

Fata superioara sau platoul tibiei, prezinta mai multe detalii:

Fata articulara superioara este alcatuita, la randul ei. din doua suprafete articulare ce raspund condililor femurali, suprafata mediala este ovala si mai adancita, suprafata laterala este mai largita in sens transversal.

Eminenta intercondilara sau spina tibiei este un masiv osos ce separa cele doua suprafete articulare. Aceasta este formata din doi tuberculi, intre care se gaseste o mica incizura. Anterior si posterior fata de eminenta intercondilara se afla doua suprafete neregulate si rugoase numite aria intercondilara anterioara pe care se insera ligamentul incrucisat anterior si aria intercondilara posterioara pe care se insera ligamentul incrucisat posterior al articulatiei genunchiului.

In ceea ce priveste circumferinta, aceasta are 2 cm. Este intrerupta posterior de aria intercondilara posterioara. Pe portiunea laterala a circumferintei se afla o fetisoara articulara pentru capul fibulei. Pe portiunea anterioara a circumferintei se gaseste o suprafata triunghiulara, limitata de bifurcarea marginii anterioare a carpului. In aceasta suprafata se gaseste tuberozitatea tibiei  care da insertie ligamentului patelei. La nivelul epifizei superioare se pot explora prin palpare cei doi condili si tuberazitatea tibiei.

Epifiza interioara est0e mai putin dezvoltata, are o forma neregulat cuboidala si prezinta urmatoarele elemente:o fata superioara ce se confunda cu corpul; o fata articulara inferioara – pe aceasta fata se gaseste o creasta  antero-posterioara, care o imparte in doua fetisoare; atat creasta cat si fetisoarele raspund trohleei talusului, cu care se articuleaza; fata anterioara, pe care aluneca tendoanele extensorilor; fata posterioara pe care aluneca tendonul muschiului flexor lung al halucelui; fata laterala ce prezinta scobitura fibulara ; scobitura sau incizura se articuleaza cu fibula; fata mediala ce se prelungeste cu un proces puternic numit maleola mediala vizibila si palpabila sub piele.

Maleola mediala prezinta o fata articulara  pentru talus, iar posterior santul maleolar prin care trec tendoanele muschilor flexor lung al degetelor si tibial posterior. Maleola mediala se poate fractura relativ usor.

1.3. BIOMECANICA ARTICULAȚIEI FEMURO-TIBIALE

Mișcarea principală în această articulație este cea de flexie-extensie la care se adaugă mișcări secundare rotație (internă și externă); poate apare și o foarte redusă mișcare de înclinare laterală.

Flexia – extensia este mișcarea principală . Atunci când membrul inferior lucrează în lanț cinematic deschis articulația femuro-tibială joacă rol de pârghie de gradul III, iar în lanț cinematic închis articulația joacă rol de pârghie de gradul I .
Mișcarea de flexie-extensie nu se face în jurul unui ax fix datorită formei volute a condililor femurali. Deplasarea segmentelor diferă după modul de acțiune a membrului inferior: în lanț cinematic deschis femurul rămâne fix, tibia alunecă pe el; în lanț cinematic închis tibia rămâne fixă, femurul alunecând pe tibie.
Mișcarea de flexie începe cu o rostogolire și se termină cu o rotație pe loc.
Limita flexiei o reprezintă întâlnirea fețelor posterioare ale segmentelor (coapsă și gambă). Principalii flexori ai genunchiului (în lanț cinematic deschis) sunt: bicepsul femural și semimembranosul, la care se asociază și semitendinosul, gemenii (din tricepsul sural), popliteul, plantarul mic și croitorul. Flexia asociază și o mișcare de rotație internă.
Mișcarea de extensie începe cu rotația extremității femurului și se termină cu rostogolirea pe platoul tibial. Extensia asociază și o rotație externă a gambei (datorită bicepsului femural) . Extensia este limitată de ligamentul posterior (Winslow), ligamentul încrucișat anterior și posterior, ligamentele colaterale și mușchii ischiogambieri. În extensie completă se obține poziția de „înzăvorâre” în care forța musculară nu mai este necesară . Principalii extensori sunt cvadricepsul și tensorul fasciei lata; la acțiune se asociază tendonul cvadricepsului și rotula care fac parte din aparatul complex de extensie al genunchiului . Extensorii, fiind mușchi antigravitaționali, au forță de acțiune totală mai mare ca cea a flexorilor.

b. Rotația internă – externă se datorează înălțimii diferite a condililor femurali și a ligamentelor încrucișate; rotația normală maximă activă este de 15-20o iar cea pasivă de 35-40o și se realizează în jurul unui ax vertical care trece prin centrul spinelor tibiale.
Rotația externă este realizată de bicepsul femural iar cea internă de semimembranos, popliteu, semitendinos, dreptul intern și croitor. Musculatura rotatoare internă este mult mai bine reprezentată decât cea externă, deoarece rotația internă este o mișcare obișnuită asociată flexiei, pe când rotația externă este excepțională.

c. înclinarea laterală – este limitată de ligamentele colaterale; acestea sunt tensionate la maxim în extensie și complet relaxate în semiflexie .

d. deplasarea înainte-înapoi a platoului tibial pe condilii femurali este limitată de ligamentele încrucișate .

Meniscurile sunt solidare cu tibia; ele se deplasează în flexie dinainte-înapoi pe tibie și se apropie între ele posterior, iar în extensie mișcarea este inversă, prin modificarea formei .
Funcțiile biomecanice ale meniscurilor (după Bouillet-Graver) sunt : completează spațiul liber între suprafețele articulare; centrează sprijinul femurului pe tibie; participă la lubrefierea suprafețelor articulare ( asigură repartiția uniformă a sinoviei pe suprafața cartilajelor); amortizor de șoc între extremitățile osoase; scad frecarea – prezența meniscurilor împarte articulația femuro-tibială în două articulații distincte, în care frecarea in dublă devine simplă.

În sens vertical, rotula este fixată între tendonul rotulian și tendonul cvadricipital (între ele ia naștere un unghi deschis înafară), singurul element motor care acționează asupra rotulei (ridică rotula și o trage înafară). Rolul rotulei este de a depărta tendonul cvadricepsului de trohlee la extensie maximă; astfel brațul de părghie al cvadricepsului crește cu 50%. În flexie, forței reprezentată de greutatea corpului i se opune o rezistență reprezentată de cvadriceps și aparatul rotulian, rotula ușurând activitatea cvadricepsului.

CAPITOLUL 2. NOȚIUNI GENERALE DESPRE PATOLOGIA FRACTURILOR

Fractura se definește ca fiind o soluție de continuitate la nivelul osului, produsă în urma unui traumatism de mai mică importanță care acționează asupra unui os fragilizat printr-o suferință anterioară (osteoporoza ,tumoare osoasă,osteita). Din acest punct de vedere putem vorbi de fracturi ale oaselor sănătoase și fracturi de os patologic.

Frecvența fracturilor este deosebit de mare , mai ales în perioada de iarnă cînd accidentele sînt foarte frecvente.Fracturile se întîlnesc la toate vîrstele, dar mai ales între 20-40 de ani. La copii frecvența lor este mai mică, datorită elasticității mai mari a oaselor și masa musculară mai mică .La bătrîni fracturile se pot produce și în urma unui traumatism mai puțin violent, din cauza fragilității particulare a osului, prin osteoporoză .

2.1. TIPURI DE FRACTURI TIBIALE

Fractura de tibie poate aparea in 3 zone, in treimea inferioara cu sau fara afectarea articulatiei gleznei, izolat sau impreuna cu fractura de peroneu, in segmentul de mijloc (diafiza) al osului, sau in treimea superioara, respectiv zona platoului tibial.
Gravitatea fracturilor de tibie depind  de gradul impactului, respectiv de forta aplicata ce cauzeza ruptura. In cele ce urmeaza, am evidentiat cele mai intalnite tipuri de fracturi de diafiza tibiala.

Fractura stabila

Fractura  stabila de tibie este o fractura inschisa in care extremitatile discontinue rezultate in urma rupturii diafizei tibiale sunt aproape aliniate perfect.
Complicatiile ce pot aparea in timpul tratamentului sunt de obicei reduse, cele doua fragmente osoase ale tibiei fracturate sudandu-se fara mari probleme, fara a fi necesara interventia chirurgicala.

Fractura instabila

Spre deosebire de fractura stabila, fractura instabila apare atunci cand tibia prezinta o discontinuitate evidenta, respectiv segmentele diafizei se deplaseaza si se separa avand un aspect neliniar.

Pentru a alinia cele doua segmente la locul lor, tratamentul in caz de fractura instabila mecesita de cele mai multe ori interventie chirurgicala. 

Fractura transversala

Fractura transversala de tibie rezulta din accidente auto sau sportive grave, respectiv traumatisme directe si violente ce fac ca diafiza tibiala sa se fractureze intr-o linie orizontala.
Acest tip de fractura ppoate fi instabila, mai ales daca in urma accidentului a fost rupta si diafiza fibulei (segmentul median al peroneului).

Fractura oblica

Fractura oblica a tibiei se produce intr-un unghi de peste 30 de grade si este de obicei de tip instabil. 

Daca o fractura oblica este initial stabila sau foarte putin deplasata, cu timpul aceasta se poate misca din loc si deveni instabila. Acest lucru apare mai ales daca in momentul traumatismului peroneul a ramas integru si nu a fost fracturat.

Fractura spiroida

Fractura spiroida de tibie apare atunci cand o forta actioneaza prin rasucire asupra osului, rezultatul fiind o linie fracturata in forma spiralata, asemanatoare trepelor unei scari.
In functie de marimea fortei aplicate pe tibie, fractura spiroida poate fi atat stabila (fara deplasare), cat si instabila (deplasata).   

Fractura cominutiva

Fractura cominutiva a tibiei reprezinta ruperea multipla a diafizei in cel putin doua locuri, rezultand astfel 3 sau mai multe segmente discontinue.  
Acest tip de fractura este foarte instabila si necesita tratament chirurgical urmat de

recuperare de lunga durata.

Fractura deschisa

Fractura deschisa de tibiei se produce in urma unui lovituri directe puternice ce face ca osul sa se rupa si sa iasa prin piele, in exterior. Fracturile de tibie deschise sunt fracturi grave, adesea fiind insotite de ruperea peroneului si/ sau a muschilor, tendoanelor si ligamentelor. 

De asemenea, aceste tipuri de fracturi sunt foarte periculoase deoarece, o data cu expunerea tibiei la exterior, exista riscul de infectie.

După modul de producere, fracturile sunt:

fracturi directe

fracturi indirecte

Fracturile directe sînt fracturile în care leziunea osoasă se produce în zona în care acționează agentul traumatic extern(șoc violent,zdrobire).Acestea sunt fracturi din accidente care se asociază mai mult sau mai puțin cu părțile moi.

Fracturile indirecte sînt fracturile în care leziunea osoasă se produce în alt loc decît cel în care acționează agentul traumatic extern. Aceste fracturi sînt cele mai numeroase și pot fi de mai multe tipuri din punct de vedere anatomo-patologic.

În fracturile indirecte traumatismul poate acționa prin unul din următoarele

mecanisme: flexiune, tracțiune, compresiune , torsiune.

În mod clasic fracturile se împart în:

fracturi închise-segmentele osoase sînt acoperite integral de piele

fracturi deschise-fragmentele osoase ajung în contact cu exteriorul.

După felul leziunii produse la nivelul părților moi și a pielii, fracturile

deschise sînt împărțite în trei grade:

gradul I lezarea tegumentului este puctiformă

gradul II pe lîngă tegument sînt lezate părți moi , cu plăgi întinse ,

murdare sau cu o plagă redusă , cu tegument expuse la necroză

gradul III sînt interesate vase mari, ajungîndu-se pînă la amputația

membrului.

Din punct de vedere anatomo patologic se dosebesc două tipuri de fracturi:

fracturi complete

fracturi imcomplet

Fracturile incomplete se observă mai ales la copii și se prezintă

sub următoarele forme :

deformarea osului în grosime-se produce o dislocare trabiculară în regiunea metafizară

ruperea incompletă-traiectul de fractură interesează corticala dinspre

convexitatea osului.Este cunoscută sub denumirea de fractură în lemn verde.

înfundarea-se observă mai ales la oasele late ale craniului.

fisurile-se întîlnesc mai mult la adulți, în care integritatea osului este

aparentă și numai unele incidente arată pe radiografie traiectele de fractură.

Fracturile complete – traiectele de fractură pot avea sediul

variabil(încaz de fractură directă) și la nivelul punctelor slabe (în caz de fractură indirectă).

Fracturile complete pot fi: oblice, spiroide, longitudinale

Cînd există mai multe fragmente osoase în focar, aceasta se numește fractură cominutivă. Dacă fragmentele osoase suferă deplasări față de axul osului, se numește

fractură de deplasare, se poate face prin mișcări de :rotație ,translație ascensiune,ungiulare.Deplasarea fragmentelor osoase sînt foarte complexe dacă asociază cu încălcări, deplasări laterale. Prin acțiunea agentului traumatic , părțile moi din jurul focarului de fractură pot să fie lezate în diferite grade și au importanță în evoluția fracturii. Pielea poate fi contuzionată, secționată sau înțepată de vîrful ascuțit al unui fragment osos. Mușchii sînt adesea lezați prin contuzie sau deșirare de către fragmentele osoase. Periostul este de obicei rupt, decolat pe diafiză și uneori se interpun lambouri periostice între fragmentele osoase ducînd la întîrzierea consolidării. Vasele mici sau mari pot fi contuzionate, înțepate sau sfîșiate de către fragmentele osoase.În cazul ruperii vaselor mici se formează un hematon local dar în cazul lezării unui vas mare poate avea lc o sîngerare importantă.

Nervii pot fi de asemenea contuzionați, secționați sau înțepați de vîrful ascuțit al unui fragment osos.Leziunile nervoase pot merge de la simpla întrerupere funcțională (neuopraxie), la zdrobire cu păstrarea tecilor Schwann (axonatmesis) sau la sacțiunea completă a nervului (neuratmesis). Articulația poate fi lezată direct pe traiectul de fractură ce se prelungește pînă la nivelul ei sau prin înțepare de un fragment osos. Organele interne pot fi deasemenea lezate în cazul politraumatismelor.

2.2. SIMPTOMATOLOGIE ȘI COMPLICAȚII

În tabloul clinic deosebim: semne generale, semne locale, semne de probabilitate, semne de certitudine.

Semne generale: starea generală alterată mai mult sau mai puțin, indispoziție generală,frisoane, temperatură ce poate ajunge chiar la valori foarte ridicate (39-400C). Aceste semne (fenomene) dispar în scurt timp fără să fie nevoie de un tratament special.

Semne locale:

durerea, echimoza – apare la scurt timp după ce s-a produs fractura, în cazul fracturilor oaselor superficiale, și mai târziu, atunci când fractura se găsește într-un segment de os acoperit de mase musculare puternice;

hematomul – este redus dacă nu sa produs ruperea unui vas mare;

deformarea reegiunii – este un semn extrem de important, ce arată lipsa de cantitate normală a celor două fracmente osoase;

scurtarea regiunii – este de cele mai multe ori irezistibilă;

importantă functională – se datoreaza lipsei de cantitate a parghiei osoase.

Flictenele – provin din coborârea epidermului de către plasmă sau sânge a€“ care provine din focarul de fractură.

Temperatura locala – ridicată semn al vasodilatatiei ridicate.

Edemul local – se explică prin vasodilatație locală că și prin tulburări circulatorii locale care apar fie reflex, fie determinate de maodificari patologice local.

Examenul radiologic – este obligatoriu să se execute deoarece arată cu exactitate sediul și aspectul fracturii.

În ceea ce privesc complicatiile, acestea pot fi:

Șocul traumatic, șocul hemoragic, flebita – apare datorită tulburărilor circulatorii și de coagulitate cu punct de plecare din focarul de fractură;

Embolia – se datorează plecării unui embol din focarul de fractură;

Retentia de urina – care apare fie reflex, fie la cei predispuși la aceasta;

Hemostaza – care apare în cazul fracturilor din vecinătatea articulațiilor;

Compresiunea – lezarea unor vase importante sau a nervilor cu urmări grave importante;

Calusul intarziat, calusul vicios, pseudoartroza – poate apărea atunci când între segmentele fracturii se interpun părți moi.

2.3. FRACTURILE EXTREMITĂȚII SUPERIOARE A TIBIEI

Sunt fracturi relativ rare și se produc printr-o mișcare forțată de abducție sau aducție a gambei, că și prin lovituri directe aplicate deasupra genunchiului. Se mai pot produce prin hiperextensie sau căderi în picioare cu genunchii în extensie.

Liniile de fractură interesează extremitatea superioară a tibiei și sunt în majoritatea cazurilor intraarticulare.

Se disting:

Fracturi uni sau bicondiliene;

Fracturi ale tuberozitatii intercondiliene;

Fracturi ale spinei tibiale

Fracturile uni sau bicondiliene mai sunt numite și fracturi ale tabloului tibial.

Fracturi intraarticulare sunt constatn însoțite de hemartroze. Deplasarea fragmentelor este frecventă. În ceea ce privește fracturile tabloului tibial deseori găsim asociată pe linie detașarea unui fragment mai mare sau mai mic din condil, și trasarea unei alte porțiuni din tabloul tibial, rupturi sau ligamentare însoțesc uneori aceste fracturi.

Durerea și impotența funcțională sunt prevăzute de la început în fracturile tabloului tibial, în schimb ultima este relativa în fracturile tuberozității intercondiliene că și în smulgerea apofizei tibiale anterioare. Mobilitatea și aptitudinea exagerată în sens de abducție sau aducție a gambei se găsește în fracturile tabloului tibial, de asemenea se percep și crepidatii osoase uneori.

Deformația axului membrului se întâlnește uneori în fracturile uni sau bicondiliene.

Fracturile condilului tibian extern sunt asociate de obicei cu fracturi ale capului sau colului peroneului. În acest caz se pot produce leziuni ale nervului sciatic popliteu extern. Fracturile deschise sunt deosebit de grave, având în vedere caraterul intraarticular al fracturii.

Prognosticul funcțional este rezervat în fracturile platoului tibial, deoarece în mod constant vor apărea modificări artozice la un interval mai lung sau mai scurt de timp,accident.

Redorile sau din contră laxitatea articulară se poate întâlni ca și consecință a raporturilor capsuloligamentare grave care au coexistat.

Fractura tuberozitatilor intercondiliene, ca și fractura spinei anterioare a tibiei, când sunt fără deplasare se consolidează în timp de 4-6 săptămâni de imobilizare într-un manșon gipsat. Dacă este necesar se va face și puncții ale hemartrozei, în primele zile după accident, pentru a se micșora tensiunea intraarticulare.

Fracturile unicondiliene necesită reducere ortopedica corectă atunci când sunt dislocate și uneori fixarea fragmentului cu un cui sau un șurub din oțel inoxidabil. Fracturile bicondiliene se reduc pe cale coservativa prin tracțiune în axul gambei și compresiune laterală asupra celor două condili tibiali. Când nu se obține reducerea corectă ,se impune osteosinteză cu șuruburi sau cu butoane pentru a se reface integritatea anatomică a platoului tibial.

2.4. TRATAMENTUL FRACTURILOR

Obiectivul principal al tratamentului fracturilor îl constituie restabilirea

funcției și pe cît posibil și a formei membrului.

De aceea tratamentul trebuie să realizeze:

1. Refacerea pe cît posibil , a osului fracturat, corectînd deplasările, deci făcînd reducerea fracturii și imobilizarea ei pînă la formarea unui calus solid.

2. Menținerea în stare funcțională a mușchilor , articulațiilor , circulației sanguine.

Refacerea anatomiei osului cuprinde două stadii:

reducerea

imobilizarea

În acest scop fiind folosite două metode: tratamentul ortopedic, tratamentul chirurgical

Tratamentul ortopedic

Constă în reducerea și imobilizarea fracturii în aparat gipsat.

Reducerea este ușurată dacă contractura musculară este anihilată de anestezie (rahianestezia sau anestezia generală), sau de tracțiunea continuă.

Tracțiunea continuă se obțină prin trecerea transosoasă a unei broșe kirschner, fixarea ei într-o potcoavă metalică și greutăți ce reprezintă 1-8 și 1-10 din greutatea bolnavului.Pentru fracturile de gambă, cu deplasare, tracțiunea continuă se realizează prin trecerea broșei kirschner trascalcanean.

Imobilizarea în aparat gipsat se face numai după ce se efectuează reducerea fragmentelor osoase .Gipsul trebuie să imobilizeze articulațiile de deasupra și de dedesuptul focarului de fractură.Gipsul nu trebuie să fie prea strîns, dar nici prea larg, fenomenele ce pot apare pot întîrzia formarea calosului.

În cazul în care din cauza edemului, nu poate fi aplicat aparat gipsat circular, se recurge la atela gipsată, posterioară de obicei.

Tratamentul chirurgical

În cazul în care tratamentul ortopedic nu dă rezultate, se recurge la tratamentul chirurgical, diferențiat pentru fiecare tip de fractură.

Se recurge la materialele de osteosintezăpotrivite tipului de os afectat și de tipul de fractură, acestea fiind făcute din material inoxidabil, inerte, care să nu producă nici o reacție din partea organismului.

În general operațiile de osteosinteză se realizează sub control RX-TV,în sala de operație de ortopedie, în condiții de asepsie foarte riguroase.

Tratamentul de recuperare este important pentru recuperarea ulterioară a mușchiului și articulațiilor membrului lezat.Cu cît tratamentul se instituie mai devreme, mai bine făcut , supravegheat de medicul balneofiziolog, cu atît recuperarea este mai ușoară

2.5. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE IN TRATAREA PACIENTULUI CU FRACTURA DESCHISA DE TIBIE

Fazele procesului de nursing

Aprecierea reprezinta procesul de strangere, verificare si comunicare a datelor despre client. Scopul acestei faze este acela de astabili o baza de date despre pacient, relativ la ceea ce asuferit acesta in trecutul tau si la starea sa prezenta de sanatate. Toate informatiile obtinute in acest stadiu vor fi premisele unei pre planificari schematice, care va fi dezvoltata ulterior in cadrul procesului de nursing.

Culegerea datelor se face prin folosirea metodologiilor decries in aceasata lucrare, dar si prin examinarea fizica si de laborator. Toate acestea se coroboreaza cu istoricul afectiunii respective si a altor experiente din vaiata pacientului. Datele obtinute vor fi notate concis fara a fi inca facauta iterpretarea lor. Culegerea de date nesemnificative, false sau incorrect formulate poate sa impieteze asupra identificarii nevoilor pacientului, a stabilirii corecte a diagonosticului nursingsi sa conduca la intarzierea procesului de ingrijire.

Tipurile de date culese sunt diferite. Unele au caracter obiectiv sui pot fi cuantificate, cum ar fi: temperature, tensiunea arteriala, pulsul. Datele subiective, precum turerea sau anxietatea sunt destul de dificil de interpretat. Numai ca pacientul poate stabili exact cecea ce simte.

In ceea ce priveste surasa informatiilor, aceasata este diferita. Se pot obtine informatii de la client si familia acestuia, de la cei apropiati, de la ceilalti membrii ai echipeide ingrijire si din documentele medicale cum ar fi biletele de iesire din spital, carnetele de sanatate, buletine de analize, retet mai vechi, etc. De cele mai multe ori sursa cea mai importanta a culegerii datelor este chiar clientul.in zaul copiilor sau al persoanelor inconstiente sau cu cunostinta alterata, sursa o reprezinta de obicei familia. Membrii echipei sau lucratorii din spital sau ambulator pot fi la randul lor o sursa pertinen de informatii. Fiecare membru al echipei are datoria sa interactioneze cu celilati sau sa-I informeze despre modificarile, alterarile sau orice alte nereguli surventite in starea clientului.

Despre datele istorice despre starea de sanatate a pacientului se va avea in vedere dezvoltarea fizica a individului, dar si aspect psihologice si sociale.

Componenetele de baza pentru o retrospectiva corecta a starii de sanatate a clientului sunt:

Informatii biografice;

Expectatiile cilentului cu privire la sistemul de sanatate;

Starea prezenta;

Antecedente persoanale;

Antecedente heredo-colaterale;

Conditiile de viata (mediu fizic, economic si social);

Antecedente sociale si cultural;

Frecventa cu care s-a prezentat la controalele profilactice.

Dupa ce asistenta medicala a apreciat datele referitoare la pacient, le va grupa in semene si simptome sau le va defini caracteristicile. Prezenta unui semn sau simptom nu trebuie sa eticheteze un diagnostic. Semnele si simptomele trebuie insotite de o serie de caracteristici care conduc catre stabilirea unui diagnostic nursing. Acesta poate fi insa modigicat in functie de alte caracteristici sau semene aparute pe parcursul procesului de nursing. Semnele si simptomele evidentiate se vor raporta la dimensiunile care influienteaza starea de sanatate a individului. Categoriile de diagnostic si caracteristicile lor definitorii determina structura progresului cognitivein identificarea nevoii clientului si reformularea diagnosticului actual

Fracturile oaselor gambei impun un tratament de urgență pentru a se preveni apariția unora dintre complicațiile amintite mai sus. Imobilizarea pe o atelă improviata în poziție corectă a piciorului este obligatorie. Reducerea poate fi încercată imediat după accident, dar în lipsa examenului radiologic și a unei anestezii bune, șansele de reușită nu sunt prea mari.

Transportul se va face numai după imobilizarea corectă a gambei imreuna cu articulația genunchiului și a piciorului. După precizarea formei anatomopatologice a fracturii și după stabilirea situației fragmentelor osoase se va trece la tratamentul propriuzis. Tratamentul poate fi: conservativ, ortopedic, chirugical. Tratamentul ortopedic constă din reducerea extensiei continuă a fracturii, urmată de imobilizarea în cizmă gipsată pentru o durată de 8-12 săptămâni.

Fracturile cu deplasări importante ale fragmentelor fracturii spiroide sau optice (instabile) că și fracturile cu interpozitii de patile moi impun intervenția chirugicala. Se pot combină procedeele conservative cu cele chirurgicale. În cazul în care intervenția chirurigicala își are indicațiile, ea se execută prin corelaj al fracturilor osoase și fibre metalice, șuruburi fixate cu plăci sau tije centomedulare în plagă deschisă. Osteosinteză se execută numai aspura focarului tibial.

CAPITOLUL III. CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

REGIM IGIENO-DIETETIC

FUNCTII VITALE

INVESTIGATII DE LABORATOR

EXAMINARI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: x

PLAN DE NURSING

Nevoia afectata: Nevoia de a aavea tegumente curate si integre

Nevoia afectata: Nevoia de a comunica

Nevoia afectata: Nevoia de a se îmbrăca și dezbrăca

Nevoia afectata: Nevoia de a evita pericolele

Nevoia afectata Nevoia de a se alimenta și hrani

EDUCATIE PENTRU SANATATE

CONCLUZII GENERALE

BIBLIOGRAFIE

Antonescu Dinu M, Patologia aparatului locomotor, Editura Medicala, vol. I,2005;

Chiru Florin, Manual sinteza pentru asistentii medicali, Editura Print, 2008;

Dr. Mircea Constantin, Chirurgie, specialitati inrudite, nursing in chirurgie, Editura Universul, Bucuresti

Dr. Roxana Maria Albu, Anatomia si fiziologia omului, Editura Universul 2001;

Grigoriu M, Vasile D. Chirurigie si specialitati inrudite, Editura Didactica si Pedagogica, 2003;

Kyovsky A. Tehnici de ingrijire a bolnavului, Editura Corint, 2007;

Lucretia Titirca, Urgente medico-Chirurgicale, Editura Medicala, 2008;

Moldovanu Tiberiu, Semiologie clinica medicala, Editura Medicala, Bucuresti, 2005;

Mozes Carol, Tehnica Ingrijirii bolnavului, Editura Medicala, 2005;

Popovici Iuliana, Termiologie Medicala si Farmaceutica, Editura Polirom.

Titirca Lucretia, Tehnici de evaluare si ingrijire acordate asistentilor medicali, Editura Viata Medicala Romaneasca, 2002;

Titirica Lucretia, Ghid de nursing, Editia a IV a, Editura Viata Medicala Romaneasca, 1996;

Vigue Martin, Atlas al corpului uman, Editura Print International, 2005;