Fotografia Subacvatica

UNIVERSITATEA DE ARTĂ ȘI DESIGN, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ARTE PLASTICE

Specializarea Fotografie-Video-Procesare computerizată a imaginii

LUCRARE DE LICENȚĂ

MOTION

ABSOLVENT: COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lisnic Simion Conf. Univ. Dr. EUGEN SAVINESCU

Cluj-Napoca

2016

Cuprins

Introducere

CAPITOLUL I. SIMBOLURI

1.1 Semnificația apei

1.2 Simbolul femeii ca subiect în artă

1.3 Simbolul culorilor (roșu, alb, negru)

CAPITOLUL II. LUMINA

2.1 Simbolul luminii

2.2 Semnificația luminii

CAPITOLUL III. NUD

3.1Nudul ca subiect adorat de către artiști

3.2Primefel fotografii Nud

3.3 Fotografi ai Nudului

CAPITOLUL IV. FOTOGRAFIA SUBACVATICĂ

4.1 FOTOGRAFIA SUBACVATICĂ

4.2 Simbolul întunericului

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I

Simboluri

1.1. Semnificația apei

”Privim adesea apa care curge, dar inconștient, nu ne dăm seama despre lucrarea ce o putem face grație ei pentru a evolua spiritual. Și dealtfel, ce știm despre folosirea tuturor elementelor pe care ni le dă natura?…” Omraam Mikhael Aivanhov, ”Centrii și corpuri subtile”

Apa este unul dintre cele patru elemente clasice existente și recunoscute, celelalte fiind pământul , aerul și focul. Ceea ce ea simbolizează încă din cele mai vechi timpuri este pasivitatea , adaptabilitatea, puritatea, fertilitatea, vindecarea și curățarea . Aceste caracteristici ale simbolului sunt asociate aspectului emoțional – intuitiv sau genului feminin, așa cum focul aparține genului masculin. Încă din Antichitate, apa este văzută ca o sursă a vieții, precum noi vedem în nenumăratele mituri ale creației că izvorul nașterii se află în apa primordială. În același timp, noi ca ființă umană suntem alcătuiți dintr-un mare procentaj de apă, astfel că avem posibilitatea de a ne putea asocia acestor mituri ale existenței noastre.

Elementul apei este incredibil de fragil, dar în același timp extrem de variabil, el aflându-se în diferite forme și variații, exemple potrivite fiind râurile cu ape dulci, oceanele sărate, fulgii de nea, ploaia sau gheața. Toate aceste varietăți dau apei o caracteristică imprevizibilă și într-o continua schimbare. Apa este prezentă peste tot, ea având propritatea de a ne oferi atât transportul, cât și fertilitatea pământului responsabil de hrana necesară nouă.

Așadar acest lucru este explicația pentru care vechile civilizații se așezau lângă oceane sau ape curgătoare, iar pe lângă importanța apei în ceea ce privește supravețuirea, elementul apei ca și sursă a magiei este printre cele mai antice. Acest element atât de important a fost supus multor îndeletniciri de curățare, purificare în toate culturile și religiile, astfel astăzi apa fiind un leac care vindecă atât corpul cât și sufletul.

Încă din Antichitate apa purta numele de Lumina lui Dumnezeu, astfel că azi datorită poluării excesive, are loc o criză atât spirituală cât și fizică. Canibalii foloseau apa pentru rituali de purificare, care aveau loc de obicei într-un loc numit de ei uter cosmic, cu alte cuvinte un bazin sacru cu apă curgătoare. Ei susțineau că apa deține puteri spirituale cu care vindecă, întinerește și chiar deține secretul nemuririi.

Despre apă mulți spun că este o oglindă fizică a sufletului care reflectă ceea ce se află în sufletul oamenilor. De aceea, unii specialiști au supus apa unor teste, ea fiind expusă la lucrări importante care aparțin muzicii clasice, în urma cărora apa a format cristale frumoase, însă la expunerea unui stil muzical gălăgios precum hard rock-ul apa s-a dezorganizat astfel încât formarea cristalelor a fost imposibil de realizat. Masaru Emoto, cercetător japonez a ajuns la concluzia că apa are proprietatea de a forma o linie ce înseamnă vindecarea dată de natură. El a descoperit că doar apa pură, curată, supusă la rugaciune va forma cristale hexagonale, în detrimentul apei de la robinet care nu va avea capacitatea de a realiza cristale.

Luați în considerare pentru un moment că fiecare picătură de apă existentă vreodată pe această planetă încă de la începuturile timpului există și azi sub o formă sau alta. Acest ciclu veșnic se reface la infinit, fără a se opri vreodată. Atunci când apa se evaporă se întoarce la ceruri sub formă de vapori care mai apoi formează nori , apoi plouă din nou, iar picăturile reumplu locul de unde s-au evaporat . În acest mod simplu, sublim, apa are capacitatea de a ne conecta între noi indiferent de loc.

Apa a fost unul dintre multele elemente propuse de către presocratici , presocratici care majoritatea au încercat să reducă toate lucrurile la o singură substanță. Acest lucru face ca apa elementul cu cel mai mare număr de părți, pe care Platon o consideră ca fiind adecvată pentru că apa curge din mâna cuiva când este luată , ca și cum ar fi formată din structuri extrem de mici.

1.2. Simbolul femeii ca subiect în artă

Femeile au fost și continuă să fie parte din societate și în același timp din domeniul artei , dar în ciuda talentului multe femei artiste s-au aflat într-o poziție și statut nu tocmai plăcute în istoriei artei . Ele s-au confruntat cu probleme din cauza prejudecăților existente, precum dificultatea în formarea lor artistică, imposibilitatea de a vinde activitatea lor și de a obține o recunoaștere pe măsură. În final femeile au reușit să prezinte , ca atare , voci puternice în artă și istoria artei.

Conform unei povestiri ce îi aparține lui Pliniu cel Bătrân, un scriitor roman din primul secol Î.Hr., primul desen realizat vreodată a fost realizat de către o femeie pe nume Dibutades, care a trasat silueta iubitului ei pe un perete. Indiferent dacă unii aleg să creadă această poveste sau nu, este de remarcat faptul că, deși mitologia occidentală ne spune că o femeie a fost primul artist, succesorii ei de sex feminin au primit prea puțină atenție, până la sfârșitul secolului al XX-lea.

Începând din antichitate, doar o mică parte de femei și-au găsit drumul lor în poveștile celor mai mari artiști. Chiar și atunci, acestea au fost adesea descrise ca fiind femei neobișnuit de talentate, care au depășit limitele genului lor, în scopul de a excela în ceea ce s-a considerat a fi un câmp exclusiv în rândul masculinității.

Artistul britanic Mary Beale a fost o pictoriță de succes, născută în martie 1633.Deși a devenit printre cei mai importanți portretiști din lume, o mare parte din succesul ei a fost datorită faptului că soțul ei i-a supravegheat mereu studioul și a prezentat lucrările sale ca experimente în metodele de vopsire asupra lucrărilor sale. Gwen John, a cărui portret de sine apare izolat, a luptat pentru recunoașterea într-un domeniu dominat de bărbați.

De-a lungul secolelor femeile au fost excluse sistematic din evidențele istoriei artei. Acest lucru a fost datorită unui număr de factori: forme de artă , cum ar fi textilele și ceea ce noi numim "artele decorative" au fost adesea respinse nefiind considerate " artă plastică " ; multe femei nu au avut accesul la o educație generală , să nu mai vorbim de studiile asupra artelor și în cele din urmă oamenii care au dominat disciplina ​​practică încât destul de repede s-a ajuns la ideea că femeile sunt artiști inferiori. Hans Hoffmann a declarat la un moment dat ca : "Acest lucru este atât de bine făcut încât nu s-ar ști că a fost făcut de o femeie” referindu-se în mijlocul secolului al XX-lea la pictorița Lee Krasner.

Dar, începând din 1960 , având drepturi egale, iar mișcările feministe fiind în plină desfășurare , a existat o ”explozie” a femeilor care predau și care studiază în școlile de artă din Statele Unite și Europa . Acestea au devenit site-uri ale activității feministe, încurajând reprezentarea femeilor în muzee și galerii . Această mișcare a femeilor în arta promovată,are ca scopteoria și practica artistică diversă, redefinind ceea ce a fost posibil, în studio și în afara lui, deschizându-și calea pentru multe artiste care practică astăzi.

Lynda Nead, profesoară de istoria artei în cadrul Universității din Londra, este una dintre cele mai implicate personaje în ceea ce înseamnă poziția femeii în societate și artă. Lucrarea ei se bazează în special pe arta britanică, dar totuși păstrează interes și pentru zona artei contemporane.

Cartea numită ”Nudul feminin : Arta , obscenități și sexualitate”publicată de autoarea Lynda Nead caută să găsească de ce motivul nudului feminin a devenit un simbol al culturii occidentale . Existența multitudinii de imagini ale corpului feminin în istoria artei occidentale a început să existe chiar și în arta modernă . Nead discută despre difuzarea " înaltei arte " a nudului feminin în educația artistică își susține argumentul prin utilizarea de publicații de artă pentru a aduce împreună o analiză cu totul nouă a tradiției istorice a nudului feminin în artă .

Corpul uman este un subiect care mereu a fost îndrăgit de omenire, ea fiind o temă ce există încă din cele mai vechi timpuri.Omul și mai ales corpul uman a fost reprezentat diferit sub diferitele concepte și reflecții.

Încă din perioada paleolitica, picturile rupestre ne dezvăluie reorezentarea ființelor umane, deși atunci era încă redusă. Printre puținele reprezentari ale ființelor omenești putem recunoaște amprente ale mainilor. Aceste reprezentări sunt simpliste și de cele mai multe ori omul era încadrat într-o oarecare măsură în tema vânatului.

Egiptenii încep să picteze pereții cu foarte mult timpîn urmă, ei reprezentând forme omenești din mitologie sau care aveau îndeletniciri de zi cu zi. De asemenea minoicii, considerați strămoși ai grecilor, au pictat pe un perete aflat la palatul din Creta un toreador, sau mai bine spus o scenă în care participanții năvălesc asupra taurului. De aici ne putem da seama că prezența omului în pictură era încă de acum 5000 de ani în urmă.

Simbolul roșului

Roșul tinde să aibă cam aceleași semnificații în mai toate culturile lumii, cu excepția egiptenilor. Încă de la arta Egiptului Antic, culoarea roșie semnifica moartea, fiind o culoare negativă. Era considerată ca fiind culoarea zeului Seth, zeul deșertului, a morții, al răului și în același timp simbol al dezordinii. Totuși exista o mică zonă a deltei Nilului de Jos, unde această culoare avea o semnificație pozitivă. În vechile papirusuri numele dușmanului Suteh apărea scris cu cerneală roșie, fiind considerat șarpele-dușman.

Omul de Neandertal obișnuia să presare un colorant roșu peste corpul celui trecut în neființă, din dorința de a reda culoarea vie a sângelui și a vieții. De obicei culoarea roșie era considerată o culoare agresivă, puternică, violentă, deseori fiind reprezentativă focului, dar în același timp simbolizând iubirea, cât și bariera dintre viață și moarte. În rândul chinezilor roșul era considerată o culoare pozitivă, sacră, fiind asociată culorilor steagurilor Chinei comuniste.

În creștinism roșul era considerată culoarea sângelui, a jertfei lui Hristos pentru omenire, a iubirii arzătoare.

În zilele noastre roșul rămâne o culoare arzătoare, fiind una dintre cele mai fierbinți culori primare. În urma studiilor făcute s-a descoperit că cei afectați de afecțiuni cerebrale, care suferă de orbire temporară, întrezăresc pentru prima dată culoarea roșie, asta deoarece roșul se focalizează în spatele retinei, dându-ne impresia că obiectele colorate în roșu se mișcă înainte.

Deși această culoare este prezentă peste tot, încă din Antichitate ea primește diferite semnificații, unele opuse. Semnificațiile pozitive sunt virilitatea, erotismul, dragostea, puterea, energia, curajul, incitarea. Iar semnificațiile negative se referă la pericol, violență, moarte, sânge, război, agresivitate.

De-a lungul timpului s-a dovedit că acest pigment poate stimula activitatea cerebrală, fiind capabil de a mări pulsul și tensiunea arterială la simpla privire a lui, sau fiind capabil de a provoca convulsii celor suferinzi de epilepsie.

Philip Guston, născut în 1913 a fost pictor american, care a introdus o tranziție între exus o tranziție între expresionismul abstract și neo-expresionism. În 1950 el reușește să atingă succesul, având o paletă cromatică destul de strictă: alb, negru, gri sau roșu, această paletă rămânând evidentă în lucrările sale.

Simbolul albului

Albul face parte dintre non-culori,fiind cea mai completă și pură , culoarea perfecțiunii. Sensul la care ne duce cu mintea această culoare este puritatea , inocența, integritatea și fertilitatea.

Albuleste o culoarea a protecției și a încurajării, oferind un sentiment de pace și calm, confort și speranță, fiind cea care ajută la atenuarea tulburăriilor emoționale. Simplaprivire a lui creează un sentiment de ordine și eficiență.

Ea este o culoare acromatică , o culoare fără nuanță. O lumină de intrare pentru ochiul uman, care are capacitatea de a stimula toate cele trei tipuri de celule cu conuri, sensibile și de culoare, în cantități aproape egale, rezultând albul. Este una dintre culorile cele mai comune din natură , culoarea luminii soarelui, zăpezii, laptelui, cretei, calcarului și altor minerale comune. În multe culturi și tradiții albul reprezintă sau semnifică puritatea, inocența , și lumina, fiind opusul simbolic al negrului sau al întunericului.

Simbolul negrului

Culoarea neagră se referă la partea ascunsă, la un secret nespus și necunoscut, și ca urmare creează un aer de mister. Negru este asociat cu puterea, frica , misterul, autoritatea, eleganța, formalitatea, moartea, răul, și agresiunea, autoritatea, rebeliunea, și rafinamentul. Culoarea neagră este necesară pentru cătoate celelalte culori să aibă profunzime și variația de nuanță.Culoarea neagră afectează mintea și corpul , ajutând la creerea unui sentiment discret , creșterea încrederii în aparență, sentimentul de potențial și posibilitate atingând un nivel înalt, sau care produce sentimente de goliciune , tristețe.

În țările vestice negrul este o culoare ce reprezintă doliul, moartea , și tristețea. Negrul reprezintă adesea emoțiile și acțiunile trăite de adolescenți și tineri. Culoarea neagră poate reprezenta atât pozitivulcât și negativul. Ca și opus al albului, negrul prezentat în filme, cărți , presa scrisă și televiziune descrie de obicei tipul răufăcătorului . Mai recent, tipul bun este prezentat în negru pentru a crea mister în jurul identității personajului.

Pentru vechii egipteni, negrula avut asocieri pozitive fiind culoarea fertilității și a solului bogat inundat de Nil. Era culoarea lui Anubis, zeul lumii de dincolo, care ia forma unui șacal negru, și oferă protecție împotriva răului celor morți.

Pentru grecii antici , negrul a fost, de asemenea, culoarea lumii de dincolo, separat de lumea celor vii de râul Acheron, a cărui apă era neagră. Cei care au comis cele mai grave păcate au fost trimiși la Tartar, cel mai adânc și cel mai închis nivel. În centru se afla palatul lui Hades, regele lumii de dincolo, unde era așezat pe un tron ​​de abanos negru.

Capitolul II

Lumina

2.1. Simbolul luminii

Cuvântul fotografie vine de la "foto" care înseamnă "lumină" și "grafie " care înseamnă ”scriere" astfel încât fotografie înseamnă în esență “scris de lumină”.

În centrul fiecărei fotografii se află o poveste , compusă parcă din cerneală și hârtie, multe elemente vin împreună pentru a spune povestea . Unul dintre aceste ingrediente cheie este lumina . Fie că stabilește starea de spirit, ea creează profunzime, sau scoate în evidență un subiect, lumina din jurul fotografiei având capacitatea de a crea o fotografie sau de a o distruge.

Sursa de lumină are un impact enorm asupra modului în care cade pe subiect. Originea luminii din spatele camerei și direcționarea ei în mod direct, oferă un fel de iluminare foarte plată . Aceasta va face, de asemenea, umbrele să cadă în fundalul imaginii. Iluminatul lateral produce o lumină mult mai interesantă, deoarece arată forma subiectului mai mult și îl aruncă în umbra parțială ce dă un aspect mai dramatic. Prea cunoscutul artist Rembrandt este un exemplu comun care folosește acest tip de iluminat. Lumina provenind din partea din spate a subiectului oferind un efect alternativ . De data aceasta, cea mai mare parte a luminii lovește partea posterioară a subiectului făcându-l mai luminos, ceea ce creează o fotografie mai distinctivă și mai dramatică.

Lumina poate fi manipulată pentru a cădea într-o anumită zonă de interes a subiectul. Acest lucru poate fi realizat prin utilizarea de difuzare și reflectoare. Reflectoarele pliabile formează lumina soarelui sau sărituri de lumină cu bliț pe zona pe care preferați să o evidențiați. Luminile de tip “Spot Light” pot fi , de asemenea, acoperite în „shapers” de lumină care permit controlul asupra direcției luminii care va cădea și dimensiunea ei.

Cât de tare sau moale apare lumina se datorează dimensiunii aparentă a sursei de lumină din poziția subiectului. O sursă de lumină mică poate produce lumină tare , direcțională , în timp ce o sursă de lumină foarte mare produce lumină mult mai moale. Dimensiunea reală a luminii nu este cea care contează, este modul în care apare pe subiectul fotografiei.De exemplu, soarele este foarte mare, dar pentru că este atât de departe de subiect, se comportă ca o sursă de lumină mică. Direcția unei surse de lumină și umbrele pe care le creează, va afecta modul în care va apărea textura și forma subiectului.Lumina de la poziția camerei ( sau in spatele ei ) va produce lumină plată pe subiect și de asemenea, va crea umbre direct în spatele subiectului .Acest lucru este util pentru a captura detalii fine , dar nu va dezvălui o mare parte din textura sau forma subiectului.

2.2. Semnificația luminii

Lumina este unul dintre simbolurile cele mai universale și fundamentale existente. Ea înseamnă spiritual și divin, este iluminare și inteligență. Lumina este sursă de bunătate și realitate care însoțește transcendența în doctrina Nirvana budistă . Este soarele și este răzbunătorul forțelor răului și ale întunericului. Lumina înseamnă cunoaștere . Puritatea și moralitatea sunt termeni la fel de bine conectați. Principiul masculin al evoluției este simbolizat prin lumină, prin energia cosmică , forța creatoare și optimismul, toate fiind legate de lumină.

Din punct de vedere creștin, lumina este semn al dumnezeirii și al începutului. Logosul inițial descinde din lumina cerească.În mai multe doctrine mistice se vorbește despre o lumină dumnezeiască, ce poartă numele de lux, din care s-a desprins lumina lumii noastre, sub numele de lumen. Relația dintre lux și lumen i-a preocupat pe neoplatonicieni și își are originea in Eneadele lui Plotin. Lumina constituie una dintre componentele primordiale ale operelor de artă vizuală, independent de genul, domeniul, materialul sau stilul din care sunt concepute și realizate.

Capitolul III

Nudul

Nudul ca subiect adorat de către artiști

Nudul este un subiect des întâlnit și chiar adorat de către artiștii contemporani cât și de către cei clasici. Deși creștinismul a avut numeroase intervenții în ceea ce înseamnă nud, acestea au reușit sătransforme tema nudului într-un subiect considerat de unii ca fiind tabu. Unele opere de artă o înfățișează pe Fecioara Maria cu pruncul la pieptul dezgolit, dar ele au fost permise datorită sfințeniei subiectului. De asemenea Adam și Eva au fost reprezentați goi, însă acesta este considerat un rezultat al relatării biblice. Cu toate acestea, corpul uman a reușit să fascineze întotdeauna omenirea. Ca privitor, primul sentiment care apare este acela de a compara și de a evalua ceea ce vedem referindu-ne la propria persoană. Zeii din Grecia Antică erau de asemenea reprezentați ca nuduri sau seminuduri, din dorința de a fi luați ca exemple. Artiștii redând perfecțiunea corpului, măreția lui, prin reprezentarea la un alt nivel a musculaturii.

Sandro Botticelli s-a născut la Florența în anul 1445, devenind unul dintre cei mai cunoscuți artiști din perioada renascentistă. Temele folosite de către el oscilează între cele mitologice și cele religioase. Lucrările artistului au fost realizate pentru a fi expuse în locuințele nobililor italieni, iar inspirația a avut rădăcini în mitologie. O lucrare în care este prezent nudul se numește ”Nașterea lui Venus”, lucrare comandată de Lorenzo di Pierfrancesco Dei Medici. Artistul reușește să redea momentul nașterii lui Venus, inspirându-se dintr-un poem contemporan, pe nume ”La Giostra”, poem în care Venus este adusă la mal de către o scoică gigant. Artistul reușește să evite descrierea din mitologia antică, în care Venus se naște din organele genitale ale lui Uranus, organe aruncate în mare. Botticelli nu a fost interesat de redarea realistă a personajelor, fapt ce poate fi cu ușurință observat și în ”Nașterea lui Venus”, mai ales în zona gâtului unde se remarcă lungimea ciudată a acestuia, zona umerilor căzuți, elementele nefiind correct redate din punct de vedere anatomic. Totuși acestea împreună definesc o compoziție plină de armdelicatețe, fiind plăcută privirii.

Primele fotografii Nud

Fotografii ale nudului au fost facute încă din anii 1840. Cele mai timpurii care au supraviețuit, cu toate acestea, până în prezent par a fi cele de la începutul anilor 1850, un exemplu ar fi lucrarea lui Julien Vallou de Villeneuve, un artist francez. Având în vedere faptul că fotografia practică ( sub formă de Daguerreotypes și Calotypes ) a început abia la sfârșitul anilor 1830, ele au fost folosite inițial ca modele pentru pictori, deși au devenit valoroase ca forma lor de artă proprie la scurt timp după.

Între anii 1851 și 1855 Julien Vallou de Villeneuve, un student la Millet și un litograf de scene din viața de zi cu zi, costume, și erotică, a făcut o serie de fotografii la scară mică de nuduri feminine pe care el le comercializa ca modele pentru artiști, dovezile sugerează că au fost folosite ca atare de Gustave Courbet, printre mulți alții.

În ciuda unei tradiții artistice îndelungată și o încântare evidentă în nudul feminin, bună-cuviință la mijlocul secolului Franța, este necesar ca subiectul să fie îndepărtat din realitatea în formă mitologică (Cabanel "Nasterea lui Venus", de exemplu) sau ca o creatură exotică, îndepărtată și nonagresivă. Necesitatea de a oferi un context de legitimare pentru reprezentarea nudului a fost deosebit de convingatoare in fotografie, iar Vallou adesea împodobea modelele sale de studio cu carpetele pictorului, șaluri, lănci, margele și turbane. Imaginile sale cele mai de succes, cu toate acestea, sunt cele care dezvăluie mai mult și iamai puțin din tradiția picturală, acestea sunt cele mai poetice. În timp ce ispitirea era reală în ambele greutate si textura, nudurile lui Vallou par, totuși să plutească într-un spațiu nedeterminat și de vis,ca o lună nouă într-un cer înstelat.

Fotografi de nud

Când vine vorba de a studia fotografia nud, pare să existe cu siguranță o preferință pentru fotografierea în alb-negru în loc de culoare . Este, poate, pentru că prima metodă permite artiștilor să se angajeze mai bine cu contraste mari și frumusețea corpului uman . Nu este un monopol, deși, există destui artiști minunați care exploră nuditate în culoare.

Ekaterina Zakharova

Philbert

Helmut Newton

Capitolul IV

Fotografia Subacvatică

Fotografia subacvatica

Fotografiile subacvatice de succes se fac de obicei cu echipamente și tehnici specializate. Cu toate acestea , ea oferă oportunități fotografice interesante și rare. Animale , cum ar fi pești și mamifere marine sunt subiecte comune, dar, de asemenea, fotografii urmăresc să încadreze epave , sisteme de peșteri subacvatice, " peisaje " subacvatice , nevertebrate, alge marine, caracteristici geologice și portrete ale unor colegi scafandri. Fotografia subacvatica este folosită și în moduri artistice, pentru a imortaliza scene sau portrete unice.

Unele aparate sunt facute pentru a fi folosite doar sub apă, incluzând și aparatele moderne digitale, însă cel mai mult sunt folosite carcase speciale pentru aparatele de suprafață, astfel au posibilitatea de a alege orice obiectiv doresc, fiind un număr mare de huse și posibilități, însă majoritatea folosesc obiectiective wide pentru a compensa deiferenței de comportament a luminii sub apă față de uscat.

Un alt format considerat parte a fotografiei subacvatice este sub / deasupra,sau imagine divizată, o compoziție care include aproximativ jumătate deasupra suprafeței și jumătate sub apă.

Tehnica tradițională a fost a unui pionier de la National Geographic fotograful David Doubilet, care a folosit această tehnică pentru a captura scene deasupra și dedesubtul suprafeței simultan. Imaginile divizate sunt populare în reviste de scufundări de agrement, care arată de multe ori scafandri ce înoată sub o barcă, sau recifele de corali de mică adâncime cu țărmul văzut adesea în fundal.

Thomas Heckmann

=== Lucrare 2 ===

UNIVERSITATEA DE ARTĂ ȘI DESIGN, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ARTE PLASTICE

Specializarea Fotografie-Video-Procesare computerizată a imaginii

LUCRARE DE LICENȚĂ

MOTION

ABSOLVENT: COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lisnic Simion Conf. Univ. Dr. EUGEN SAVINESCU

Cluj-Napoca

2016

Cuprins

Introducere

CAPITOLUL I. SIMBOLURI

1.1 Semnificația apei

1.2 Simbolul femeii ca subiect în artă

1.3 Simbolul culorilor (roșu, alb, negru)

CAPITOLUL II. LUMINA

2.1 Simbolul luminii

2.2 Semnificația luminii

CAPITOLUL III. NUD

3.1 Nudul ca subiect adorat de către artiști

3.2 Primefel fotografii Nud

3.3 Fotografi ai Nudului

CAPITOLUL IV. FOTOGRAFIA SUBACVATICĂ

4.1 FOTOGRAFIA SUBACVATICĂ

4.2 Simbolul întunericului

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I

Simboluri

1.1 Semnificația apei

” Privim adesea apa care curge, dar inconștient, nu ne dăm seama despre lucrarea ce o putem face grație ei pentru a evolua spiritual. Și dealtfel, ce știm despre folosirea tuturor elementelor pe care ni le dă natura?…” Omraam Mikhael Aivanhov, ”Centrii și corpuri subtile”

Apa este unul dintre cele patru elemente clasice existente și recunoscute, celelalte fiind pământul , aerul și focul. Ceea ce ea simbolizează încă din cele mai vechi timpuri este pasivitatea , adaptabilitatea, puritatea, fertilitatea , vindecarea și curățarea . Aceste caracteristici ale simbolului sunt asociate aspectului emoțional – intuitiv sau genului feminin, așa cum focul aparține genului masculin. Încă din Antichitate, apa este văzută ca o sursă a vieții, precum noi vedem în nenumăratele mituri ale creației că izvorul nașterii se află în apa primordială. În același timp, noi ca ființă umană suntem alcătuiți dintr-un mare procentaj de apă, astfel că avem posibilitatea de a ne putea asocia acestor mituri ale existenței noastre.

Elementul apei este incredibil de fragil, dar în același timp extrem de variabil, el aflându-se în diferite forme și variații, exemple potrivite fiind râurile cu ape dulci, oceanele sărate, fulgii de nea, ploaia sau gheața. Toate aceste varietăți dau apei o caracteristică imprevizibilă și într-o continua schimbare. Apa este prezentă peste tot, ea având propritatea de a ne oferi atât transportul, cât și fertilitatea pământului responsabil de hrana necesară nouă.

Așadar acest lucru este explicația pentru care vechile civilizații se așezau lângă oceane sau ape curgătoare, iar pe lângă importanța apei în ceea ce privește supravețuirea, elementul apei ca și sursă a magiei este printre cele mai antice. Acest element atât de important a fost supus multor îndeletniciri de curățare, purificare în toate culturile și religiile, astfel astăzi apa fiind un leac care vindecă atât corpul cât și sufletul.

Încă din Antichitate apa purta numele de Lumina lui Dumnezeu, astfel că azi datorită poluării excesive, are loc o criză atât spirituală cât și fizică. Canibalii foloseau apa pentru rituali de purificare, care aveau loc de obicei într-un loc numit de ei uter cosmic, cu alte cuvinte un bazin sacru cu apă curgătoare. Ei susțineau că apa deține puteri spirituale cu care vindecă, întinerește și chiar deține secretul nemuririi.

Despre apă mulți spun că este o oglindă fizică a sufletului care reflectă ceea ce se află în sufletul oamenilor. De aceea, unii specialiști au supus apa unor teste, ea fiind expusă la lucrări importante care aparțin muzicii clasice, în urma cărora apa a format cristale frumoase, însă la expunerea unui stil muzical gălăgios precum hard rock-ul apa s-a dezorganizat astfel încât formarea cristalelor a fost imposibil de realizat. Masaru Emoto, cercetător japonez a ajuns la concluzia că apa are proprietatea de a forma o linie ce înseamnă vindecarea dată de natură. El a descoperit că doar apa pură, curată, supusă la rugaciune va forma cristale hexagonale, în detrimentul apei de la robinet care nu va avea capacitatea de a realiza cristale.

Luați în considerare pentru un moment că fiecare picătură de apă existentă vreodată pe această planetă încă de la începuturile timpului există și azi sub o formă sau alta. Acest ciclu veșnic se reface la infinit, fără a se opri vreodată. Atunci când apa se evaporă se întoarce la ceruri sub formă de vapori care mai apoi formează nori , apoi plouă din nou, iar picăturile reumplu locul de unde s-au evaporat . În acest mod simplu, sublim, apa are capacitatea de a ne conecta între noi indiferent de loc.

Apa a fost unul dintre multele elemente propuse de către presocratici , presocratici care majoritatea au încercat să reducă toate lucrurile la o singură substanță. Acest lucru face ca apa elementul cu cel mai mare număr de părți, pe care Platon o consideră ca fiind adecvată pentru că apa curge din mâna cuiva când este luată , ca și cum ar fi formată din structuri extrem de mici.

1.2 Simbolul femeii ca subiect în artă

Femeile au fost și continuă să fie parte din societate și în același timp din domeniul artei , dar în ciuda talentului multe femei artiste s-au aflat într-o poziție și statut nu tocmai plăcute în istoriei artei . Ele s-au confruntat cu probleme din cauza prejudecăților existente, precum dificultatea în formarea lor artistică, imposibilitatea de a vinde activitatea lor și de a obține o recunoaștere pe măsură. În final femeile au reușit să prezinte , ca atare , voci puternice în artă și istoria artei.

Conform unei povestiri ce îi aparține lui Pliniu cel Bătrân, un scriitor roman din primul secol Î.Hr., primul desen realizat vreodată a fost realizat de către o femeie pe nume Dibutades, care a trasat silueta iubitului ei pe un perete. Indiferent dacă unii aleg să creadă această poveste sau nu, este de remarcat faptul că, deși mitologia occidentală ne spune că o femeie a fost primul artist, succesorii ei de sex feminin au primit prea puțină atenție, până la sfârșitul secolului al XX-lea.

Începând din antichitate, doar o mică parte de femei și-au găsit drumul lor în poveștile celor mai mari artiști. Chiar și atunci, acestea au fost adesea descrise ca fiind femei neobișnuit de talentate, care au depășit limitele genului lor, în scopul de a excela în ceea ce s-a considerat a fi un câmp exclusiv în rândul masculinității.

Artistul britanic Mary Beale a fost o pictoriță de succes, născută în martie 1633. Deși a devenit printre cei mai importanți portretiști din lume, o mare parte din succesul ei a fost datorită faptului că soțul ei i-a supravegheat mereu studioul și a prezentat lucrările sale ca experimente în metodele de vopsire asupra lucrărilor sale. Gwen John, a cărui portret de sine apare izolat, a luptat pentru recunoașterea într-un domeniu dominat de bărbați.

De-a lungul secolelor femeile au fost excluse sistematic din evidențele istoriei artei. Acest lucru a fost datorită unui număr de factori: forme de artă , cum ar fi textilele și ceea ce noi numim "artele decorative" au fost adesea respinse nefiind considerate " artă plastică " ; multe femei nu au avut accesul la o educație generală , să nu mai vorbim de studiile asupra artelor și în cele din urmă oamenii care au dominat disciplina ​​practică încât destul de repede s-a ajuns la ideea că femeile sunt artiști inferiori. Hans Hoffmann a declarat la un moment dat ca : "Acest lucru este atât de bine făcut încât nu s-ar ști că a fost făcut de o femeie” referindu-se în mijlocul secolului al XX-lea la pictorița Lee Krasner.

Dar, începând din 1960 , având drepturi egale, iar mișcările feministe fiind în plină desfășurare , a existat o ”explozie” a femeilor care predau și care studiază în școlile de artă din Statele Unite și Europa . Acestea au devenit site-uri ale activității feministe, încurajând reprezentarea femeilor în muzee și galerii . Această mișcare a femeilor în arta promovată, are ca scop teoria și practica artistică diversă, redefinind ceea ce a fost posibil, în studio și în afara lui, deschizându-și calea pentru multe artiste care practică astăzi.

Lynda Nead, profesoară de istoria artei în cadrul Universității din Londra, este una dintre cele mai implicate personaje în ceea ce înseamnă poziția femeii în societate și artă. Lucrarea ei se bazează în special pe arta britanică, dar totuși păstrează interes și pentru zona artei contemporane.

Cartea numită ”Nudul feminin : Arta , obscenități și sexualitate” publicată de autoarea Lynda Nead caută să găsească de ce motivul nudului feminin a devenit un simbol al culturii occidentale . Existența multitudinii de imagini ale corpului feminin în istoria artei occidentale a început să existe chiar și în arta modernă . Nead discută despre difuzarea " înaltei arte " a nudului feminin în educația artistică își susține argumentul prin utilizarea de publicații de artă pentru a aduce împreună o analiză cu totul nouă a tradiției istorice a nudului feminin în artă .

Corpul uman este un subiect care mereu a fost îndrăgit de omenire, ea fiind o temă ce există încă din cele mai vechi timpuri.Omul și mai ales corpul uman a fost reprezentat diferit sub diferitele concepte și reflecții.

Încă din perioada paleolitica, picturile rupestre ne dezvăluie reorezentarea ființelor umane, deși atunci era încă redusă. Printre puținele reprezentari ale ființelor omenești putem recunoaște amprente ale mainilor. Aceste reprezentări sunt simpliste și de cele mai multe ori omul era încadrat într-o oarecare măsură în tema vânatului.

Egiptenii încep să picteze pereții cu foarte mult timpîn urmă, ei reprezentând forme omenești din mitologie sau care aveau îndeletniciri de zi cu zi. De asemenea minoicii, considerați strămoși ai grecilor, au pictat pe un perete aflat la palatul din Creta un toreador, sau mai bine spus o scenă în care participanții năvălesc asupra taurului. De aici ne putem da seama că prezența omului în pictură era încă de acum 5000 de ani în urmă.

Simbolul roșului

Roșul tinde să aibă cam aceleași semnificații în mai toate culturile lumii, cu excepția egiptenilor. Încă de la arta Egiptului Antic, culoarea roșie semnifica moartea, fiind o culoare negativă. Era considerată ca fiind culoarea zeului Seth, zeul deșertului, a morții, al răului și în același timp simbol al dezordinii. Totuși exista o mică zonă a deltei Nilului de Jos, unde această culoare avea o semnificație pozitivă. În vechile papirusuri numele dușmanului Suteh apărea scris cu cerneală roșie, fiind considerat șarpele-dușman.

Omul de Neandertal obișnuia să presare un colorant roșu peste corpul celui trecut în neființă, din dorința de a reda culoarea vie a sângelui și a vieții. De obicei culoarea roșie era considerată o culoare agresivă, puternică, violentă, deseori fiind reprezentativă focului, dar în același timp simbolizând iubirea, cât și bariera dintre viață și moarte. În rândul chinezilor roșul era considerată o culoare pozitivă, sacră, fiind asociată culorilor steagurilor Chinei comuniste.

În creștinism roșul era considerată culoarea sângelui, a jertfei lui Hristos pentru omenire, a iubirii arzătoare.

În zilele noastre roșul rămâne o culoare arzătoare, fiind una dintre cele mai fierbinți culori primare. În urma studiilor făcute s-a descoperit că cei afectați de afecțiuni cerebrale, care suferă de orbire temporară, întrezăresc pentru prima dată culoarea roșie, asta deoarece roșul se focalizează în spatele retinei, dându-ne impresia că obiectele colorate în roșu se mișcă înainte.

Deși această culoare este prezentă peste tot, încă din Antichitate ea primește diferite semnificații, unele opuse. Semnificațiile pozitive sunt virilitatea, erotismul, dragostea, puterea, energia, curajul, incitarea. Iar semnificațiile negative se referă la pericol, violență, moarte, sânge, război, agresivitate.

De-a lungul timpului s-a dovedit că acest pigment poate stimula activitatea cerebrală, fiind capabil de a mări pulsul și tensiunea arterială la simpla privire a lui, sau fiind capabil de a provoca convulsii celor suferinzi de epilepsie.

Philip Guston, născut în 1913 a fost pictor american, care a introdus o tranziție între expresionismul abstract și neo-expresionism. În 1950 el reușește să atingă succesul, având o paletă cromatică destul de strictă: alb, negru, gri sau roșu, această paletă rămânând evidentă în lucrările sale.

Simbolul albului

Albul face parte dintre non-culori,fiind cea mai completă și pură , culoarea perfecțiunii. Sensul la care ne duce cu mintea această culoare este puritatea , inocența, integritatea și fertilitatea.

Albul este o culoarea a protecției și a încurajării, oferind un sentiment de pace și calm, confort și speranță, fiind cea care ajută la atenuarea tulburăriilor emoționale. Simpla privire a lui creează un sentiment de ordine și eficiență.

Ea este o culoare acromatică , o culoare fără nuanță. O lumină de intrare pentru ochiul uman, care are capacitatea de a stimula toate cele trei tipuri de celule cu conuri, sensibile și de culoare, în cantități aproape egale, rezultând albul. Este una dintre culorile cele mai comune din natură , culoarea luminii soarelui, zăpezii, laptelui, cretei, calcarului și altor minerale comune. În multe culturi și tradiții albul reprezintă sau semnifică puritatea, inocența , și lumina, fiind opusul simbolic al negrului sau al întunericului.

Simbolul negrului

Culoarea neagră se referă la partea ascunsă, la un secret nespus și necunoscut, și ca urmare creează un aer de mister. Negru este asociat cu puterea, frica , misterul, autoritatea, eleganța, formalitatea, moartea, răul, și agresiunea, autoritatea, rebeliunea, și rafinamentul. Culoarea neagră este necesară pentru că toate celelalte culori să aibă profunzime și variația de nuanță. Culoarea neagră afectează mintea și corpul , ajutând la creerea unui sentiment discret , creșterea încrederii în aparență, sentimentul de potențial și posibilitate atingând un nivel înalt, sau care produce sentimente de goliciune , tristețe.

În țările vestice negrul este o culoare ce reprezintă doliul, moartea , și tristețea. Negrul reprezintă adesea emoțiile și acțiunile trăite de adolescenți și tineri. Culoarea neagră poate reprezenta atât pozitivul cât și negativul. Ca și opus al albului, negrul prezentat în filme, cărți , presa scrisă și televiziune descrie de obicei tipul răufăcătorului . Mai recent, tipul bun este prezentat în negru pentru a crea mister în jurul identității personajului.

Pentru vechii egipteni, negrul a avut asocieri pozitive fiind culoarea fertilității și a solului bogat inundat de Nil. Era culoarea lui Anubis, zeul lumii de dincolo, care ia forma unui șacal negru, și oferă protecție împotriva răului celor morți.

Pentru grecii antici , negrul a fost, de asemenea, culoarea lumii de dincolo, separat de lumea celor vii de râul Acheron, a cărui apă era neagră. Cei care au comis cele mai grave păcate au fost trimiși la Tartar, cel mai adânc și cel mai închis nivel. În centru se afla palatul lui Hades, regele lumii de dincolo, unde era așezat pe un tron ​​de abanos negru.

Capitolul II

Lumina

2.1 Simbolul luminii

Cuvântul fotografie vine de la "foto" care înseamnă "lumină" și "grafie " care înseamnă ”scriere" astfel încât fotografie înseamnă în esență “scris de lumină”.

În centrul fiecărei fotografii se află o poveste , compusă parcă din cerneală și hârtie, multe elemente vin împreună pentru a spune povestea . Unul dintre aceste ingrediente cheie este lumina . Fie că stabilește starea de spirit, ea creează profunzime, sau scoate în evidență un subiect, lumina din jurul fotografiei având capacitatea de a crea o fotografie sau de a o distruge.

Sursa de lumină are un impact enorm asupra modului în care cade pe subiect. Originea luminii din spatele camerei și direcționarea ei în mod direct, oferă un fel de iluminare foarte plată . Aceasta va face, de asemenea, umbrele să cadă în fundalul imaginii. Iluminatul lateral produce o lumină mult mai interesantă, deoarece arată forma subiectului mai mult și îl aruncă în umbra parțială ce dă un aspect mai dramatic. Prea cunoscutul artist Rembrandt este un exemplu comun care folosește acest tip de iluminat. Lumina provenind din partea din spate a subiectului oferind un efect alternativ . De data aceasta, cea mai mare parte a luminii lovește partea posterioară a subiectului făcându-l mai luminos, ceea ce creează o fotografie mai distinctivă și mai dramatică.

Lumina poate fi manipulată pentru a cădea într-o anumită zonă de interes a subiectul. Acest lucru poate fi realizat prin utilizarea de difuzare și reflectoare. Reflectoarele pliabile formează lumina soarelui sau sărituri de lumină cu bliț pe zona pe care preferați să o evidențiați. Luminile de tip “Spot Light” pot fi , de asemenea, acoperite în „shapers” de lumină care permit controlul asupra direcției luminii care va cădea și dimensiunea ei.

Cât de tare sau moale apare lumina se datorează dimensiunii aparentă a sursei de lumină din poziția subiectului. O sursă de lumină mică poate produce lumină tare , direcțională , în timp ce o sursă de lumină foarte mare produce lumină mult mai moale. Dimensiunea reală a luminii nu este cea care contează, este modul în care apare pe subiectul fotografiei. De exemplu, soarele este foarte mare, dar pentru că este atât de departe de subiect, se comportă ca o sursă de lumină mică. Direcția unei surse de lumină și umbrele pe care le creează, va afecta modul în care va apărea textura și forma subiectului. Lumina de la poziția camerei ( sau in spatele ei ) va produce lumină plată pe subiect și de asemenea, va crea umbre direct în spatele subiectului .Acest lucru este util pentru a captura detalii fine , dar nu va dezvălui o mare parte din textura sau forma subiectului .

2.2 Semnificația luminii

Lumina este unul dintre simbolurile cele mai universale și fundamentale existente. Ea înseamnă spiritual și divin, este iluminare și inteligență. Lumina este sursă de bunătate și realitate care însoțește transcendența în doctrina Nirvana budistă . Este soarele și este răzbunătorul forțelor răului și ale întunericului. Lumina înseamnă cunoaștere . Puritatea și moralitatea sunt termeni la fel de bine conectați. Principiul masculin al evoluției este simbolizat prin lumină, prin energia cosmică , forța creatoare și optimismul, toate fiind legate de lumină.

Din punct de vedere creștin, lumina este semn al dumnezeirii și al începutului. Logosul inițial descinde din lumina cerească. În mai multe doctrine mistice se vorbește despre o lumină dumnezeiască, ce poartă numele de lux, din care s-a desprins lumina lumii noastre, sub numele de lumen. Relația dintre lux și lumen i-a preocupat pe neoplatonicieni și își are originea in Eneadele lui Plotin. Lumina constituie una dintre componentele primordiale ale operelor de artă vizuală, independent de genul, domeniul, materialul sau stilul din care sunt concepute și realizate.

Capitolul III

Nudul

Nudul ca subiect adorat de către artiști

Nudul este un subiect des întâlnit și chiar adorat de către artiștii contemporani cât și de către cei clasici. Deși creștinismul a avut numeroase intervenții în ceea ce înseamnă nud, acestea au reușit să transforme tema nudului într-un subiect considerat de unii ca fiind tabu. Unele opere de artă o înfățișează pe Fecioara Maria cu pruncul la pieptul dezgolit, dar ele au fost permise datorită sfințeniei subiectului. De asemenea Adam și Eva au fost reprezentați goi, însă acesta este considerat un rezultat al relatării biblice. Cu toate acestea, corpul uman a reușit să fascineze întotdeauna omenirea. Ca privitor, primul sentiment care apare este acela de a compara și de a evalua ceea ce vedem referindu-ne la propria persoană. Zeii din Grecia Antică erau de asemenea reprezentați ca nuduri sau seminuduri, din dorința de a fi luați ca exemple. Artiștii redând perfecțiunea corpului, măreția lui, prin reprezentarea la un alt nivel a musculaturii.

Sandro Botticelli s-a născut la Florența în anul 1445, devenind unul dintre cei mai cunoscuți artiști din perioada renascentistă. Temele folosite de către el oscilează între cele mitologice și cele religioase. Lucrările artistului au fost realizate pentru a fi expuse în locuințele nobililor italieni, iar inspirația a avut rădăcini în mitologie. O lucrare în care este prezent nudul se numește ”Nașterea lui Venus”, lucrare comandată de Lorenzo di Pierfrancesco Dei Medici. Artistul reușește să redea momentul nașterii lui Venus, inspirându-se dintr-un poem contemporan, pe nume ”La Giostra”, poem în care Venus este adusă la mal de către o scoică gigant. Artistul reușește să evite descrierea din mitologia antică, în care Venus se naște din organele genitale ale lui Uranus, organe aruncate în mare. Botticelli nu a fost interesat de redarea realistă a personajelor, fapt ce poate fi cu ușurință observat și în ”Nașterea lui Venus”, mai ales în zona gâtului unde se remarcă lungimea ciudată a acestuia, zona umerilor căzuți, elementele nefiind correct redate din punct de vedere anatomic. Totuși acestea împreună definesc o compoziție plină de armdelicatețe, fiind plăcută privirii.

Primele fotografii Nud

Fotografii ale nudului au fost facute încă din anii 1840. Cele mai timpurii care au supraviețuit, cu toate acestea, până în prezent par a fi cele de la începutul anilor 1850, un exemplu ar fi lucrarea lui Julien Vallou de Villeneuve, un artist francez. Având în vedere faptul că fotografia practică ( sub formă de Daguerreotypes și Calotypes ) a început abia la sfârșitul anilor 1830, ele au fost folosite inițial ca modele pentru pictori, deși au devenit valoroase ca forma lor de artă proprie la scurt timp după.

Între anii 1851 și 1855 Julien Vallou de Villeneuve, un student la Millet și un litograf de scene din viața de zi cu zi, costume, și erotică, a făcut o serie de fotografii la scară mică de nuduri feminine pe care el le comercializa ca modele pentru artiști, dovezile sugerează că au fost folosite ca atare de Gustave Courbet, printre mulți alții.

În ciuda unei tradiții artistice îndelungată și o încântare evidentă în nudul feminin, bună-cuviință la mijlocul secolului Franța, este necesar ca subiectul să fie îndepărtat din realitatea în formă mitologică (Cabanel "Nasterea lui Venus", de exemplu) sau ca o creatură exotică, îndepărtată și nonagresivă. Necesitatea de a oferi un context de legitimare pentru reprezentarea nudului a fost deosebit de convingatoare in fotografie, iar Vallou adesea împodobea modelele sale de studio cu carpetele pictorului, șaluri, lănci, margele și turbane. Imaginile sale cele mai de succes, cu toate acestea, sunt cele care dezvăluie mai mult și ia mai puțin din tradiția picturală, acestea sunt cele mai poetice. În timp ce ispitirea era reală în ambele greutate si textura, nudurile lui Vallou par, totuși să plutească într-un spațiu nedeterminat și de vis,ca o lună nouă într-un cer înstelat.

Fotografi de nud

Când vine vorba de a studia fotografia nud, pare să existe cu siguranță o preferință pentru fotografierea în alb-negru în loc de culoare . Este, poate, pentru că prima metodă permite artiștilor să se angajeze mai bine cu contraste mari și frumusețea corpului uman . Nu este un monopol, deși, există destui artiști minunați care exploră nuditate în culoare.

Ekaterina Zakharova

Philbert

Helmut Newton

Capitolul IV

Fotografia Subacvatică

Fotografia subacvatica

Fotografiile subacvatice de succes se fac de obicei cu echipamente și tehnici specializate. Cu toate acestea , ea oferă oportunități fotografice interesante și rare. Animale , cum ar fi pești și mamifere marine sunt subiecte comune, dar, de asemenea, fotografii urmăresc să încadreze epave , sisteme de peșteri subacvatice, " peisaje " subacvatice , nevertebrate, alge marine, caracteristici geologice și portrete ale unor colegi scafandri. Fotografia subacvatica este folosită și în moduri artistice, pentru a imortaliza scene sau portrete unice.

Unele aparate sunt facute pentru a fi folosite doar sub apă, incluzând și aparatele moderne digitale, însă cel mai mult sunt folosite carcase speciale pentru aparatele de suprafață, astfel au posibilitatea de a alege orice obiectiv doresc, fiind un număr mare de huse și posibilități, însă majoritatea folosesc obiectiective wide pentru a compensa deiferenței de comportament a luminii sub apă față de uscat.

Un alt format considerat parte a fotografiei subacvatice este sub / deasupra, sau imagine divizată, o compoziție care include aproximativ jumătate deasupra suprafeței și jumătate sub apă.

Tehnica tradițională a fost a unui pionier de la National Geographic fotograful David Doubilet, care a folosit această tehnică pentru a captura scene deasupra și dedesubtul suprafeței simultan. Imaginile divizate sunt populare în reviste de scufundări de agrement, care arată de multe ori scafandri ce înoată sub o barcă, sau recifele de corali de mică adâncime cu țărmul văzut adesea în fundal.

Thomas Heckmann