Fotbalul

INTRODUCERE

Fotbalul este o imbinare armonioasa intre miscarile naturale – cum ar fi alergarea, saritura, lovirea mingii cu piciorul – si deprinderile motrice specifice acestui sport, accesibile si atractive.

Faptul ca jocul numit fotbal se practica si pe un fond de solicitari psihice intense ne indreptateste sa-i relevam, o data in plus, caracterul educativ; mai mult decat factor de intarire a sanatatii, de dezvoltare a capacitatilor fizice, de insusire a unor deprinderi motrice, fotbalul este un important mijloc de educatie generala, cu reflectare in comportamentul psihic, volitiv, civic si social.

Componenta a educatiei generale, alaturi de educatia fizica implica un anumit gen de activitate, desfasurata intr-un proces logic si actioneaza asupra fizicului uman, in scopul maririi potentialului biologic al omului, in concordanta cu cerintele sociale. Prin natura exercitiilor, educatia fizica are implicatii in fiziologie; prin efectele produse asupra omului, se leaga strans de biologie; este o activitate sociala, prin formele de organizare, si o activitate pedagogica, prin metodele folosite.

Spre deosebire de alte sporturi sau jocuri, fotbalul se practica de la cele mai mici varste, in mod organizat, sub forma de joaca. Copiii incearca mai intai sa-i imite pe favoritii lor consacrati, in special in intentia de a marca golul.

Marcarea unui gol înseamnă pentru un copil o bucurie fără seamăn. Este un moment de jubilare, de exaltare, exprimat fără opreliști în inerente manifestări verbale. În această fază, copiii trăiesc, inconștient, momente de afirmare a personalității. Și până la angrenarea lor într-o activitate organizată, în această joacă asistăm la conturarea unor trăsături psihice, de comportament și de voință care, trebuie s-o spunem cu regret, nu de puține ori lipsesc seniorilor din fotbalul de performanță.

Această „școală” de fotbal a copilăriei este o etapă necesară. Pasiunea pentru joaca „de-a fotbalul” crește odată cu adolescența, putând, în condiții favorabile, să atingă culmi nebănuite. Și aceste condiții încep să se ivească începând cu primii ani de școală.

Ca disciplină de învățământ, fotbalul are o mare influență educativă asupra școlarilor mici și mari, pentru că le formează, în primul rând, punctualitatea și disciplina, respectul față de profesorul-arbitru, de coechipieri și chiar de adversari. Și apoi, nu e puțin lucru că dezvoltă și spiritul de echipă, combativitatea, dârzenia, curajul, perseverența, ca și rezistența fizică și psihică în efortul depus.

Împletirea sarcinilor școlare generale cu cele legate de practicarea fotbalului, în școli sau la cluburi sportive școlare, contribuie mult la ordonarea vieții zilnice a adolescentului, conferindu-i acestuia un grad de responsabilitate și seriozitate mai mare, atât în raport cu propria-i persoană cât și cu cei din jurul său, profesori, părinți, antrenori.

Toate aceste argumente pledează de la sine pentru acreditarea ideii că fotbalul este un mijloc extrem de eficient în educarea și formarea tineretului pentru viața socială, mișcare, sănătate.

În practica jocului, oamenii s-au simțit întotdeauna descătușați, și-au putut manifesta individualitatea, măiestria motrică, inteligența, și acest lucru, extrem de important, explică și popularitatea din ce în ce mai mare de care avea să se bucure fotbalul, de la începuturi și până astăzi.

Este limpede totodată că popularitatea de care s-a bucurat continuu jocul cu mingea își are originea și în bucuria și plăcerea practicanților, izvorâtă din regulile și specificul lui, ca și din efectul electrizant asupra spectatorilor.

Evoluția jocului, cu suișurile și cu coborâșurile lui inerente, până în epoca noastră, nu face decât să dezvăluie și să confirme același adevăr: fotbalul a ajuns să se practice pe o scară din ce în ce mai largă, să cuprindă in mrejele sale din ce în ce mai mulți adepți (jucători și suporteri), să-și afirme tot mai clar supremația în multitudinea manifestărilor sportive, adică să ajungă sportul rege. Astăzi, el polarizează interesul, atenția și participarea (efectivă și afectivă) a unui imens număr de oameni, de toate naționalitățile și rasele, mai ales că are în slujba popularității sale binefacerile și cuceririle din domeniul tehnicii audio-vizualului, adică are la dispoziție ceea ce se cheamă mijloace mass-media.

Actele comportamentale au întotdeauna la bază mobiluri interne, care impulsionează acțiunea și o susțin energetic. Totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conștiente sau inconștiente, nevoi biologice sau idealuri abstracte, alcătuiesc așa numita motivație.

Motivația este un factor de legătură între mediu și comportamentul uman individual și stă la baza atitudinii față de fenomene. Ea este alcătuită din trebuințe, impulsuri, intenții, valențe și tendințe.

În condițiile unui mediu social complex, dinamic și solicitant apar, din ce în ce mai pregnant, trebuințe de ordin superior (dincolo de cele primare), cum ar fi autorealizarea, autoafirmarea, autocunoașterea, autoevaluarea, năzuința spre independență, spre autonomie morală, materială și de gândire, dorința de originalitate, de identificare cu modele vii, corespunzătoare propriilor gusturi, înclinații, aspirații.

În mediile în care fotbalul se bucură de popularitate, deci se practică în mod curent, toți copiii își încearcă aptitudinile pentru acest sport. Succesul (unele execuții bune) le determină voința de a-și spori încercările, de a progresa.

Motivele pentru care oamenii (în special tinerii) practică diferite sporturi sunt legate, în marea lor majoritate, de satisfacțiile pe care le oferă acest tip de activitate.

Motivația pentru practicarea unei anumite activități se dezvoltă în funcție de prețuirea de care se bucură acea activitate în societate, de angajarea afectivă pe care o presupune. Nevoia de autoafirmare, de prestigiu, de stimă (din partea celorlalți) apare pe măsura integrării sociale. Integrarea socială îl ajută pe sportivul de performanță să suporte efortul, durerea, chiar suferința, în ideea obținerii satisfacției.

Activitatea fotbalistică satisface instinctul pentru joc, chiar dacă ne gândim numai la satisfacția unei pase reușite.

Psihologul canadian D.S. Butt oferă o sistematizare a motivației care stă la baza opțiunii pentru fotbal a majorității tinerilor. Astfel, printre motivele de ordin social, după părerea lui se află dorința de întrecere, de cooperare în cadrul unui colectiv, de lupta pentru o cauză. Motivația biologică este exprimată prin nevoia de victorie, lupta pentru supraviețuire și conservarea integrității fizice.

Din punct de vedere psihologic, tânărul care este atras de fotbal si optează pentru practicarea lui, simte nevoia de întrecere, de combativitate și simte că-și poate valorifica astfel aptitudinile și exercita capacitățile individuale.

În ansamblul preocupărilor omului modern, nu o dată s-a dovedit că sportul, în speță fotbalul, se bucură de prioritate.

CAP. II. Capacitatile motrice in fotbal

2.1. Viteza

Definiții și forme de manifestare

În definirea vitezei nu sunt deosebiri semnificative de la un autor la altul.

N. Ozolin (1972) definește viteza ca fiind capacitatea de a efectua rapid mișcare. V.M. Zatiorski (1968) înțelege prin viteză capacitatea omului de a efectua acțiunile motrice într-un timp minim pentru condiție. A. Demeter (1981) afirma că viteza este capacitatea omului de a executa mișcările cu rapiditate și frecvență mare. Gh. Mitra și A. Mogoș (1980) au definit viteza ca fiind „iuțeala cu care se efectuează acțiunile motrice în structurile și combinările cele mai diverse”. Pentru C. Aorescu și colaboratorii săi (1969) calitatea fizică, viteza, reprezintă *repeziciunea mișcărilor* – capacitatea de a efectua acțiunile motrice într-un timp minim pentru anumite condiții. Gh. Cârstea (1993, 1997) apreciază că viteza este *capacitatea de a executa acte sau acțiuni motrice, cu întreg corpul sau numai cu anumite segmente ale acestuia într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditate maximă, în funcție de condițiile existente.

Frey (1978) distinge două forme de manifestare a vitezei:

-viteza ciclică, care se referă la o succesiune de acțiuni motrice asemănătoare (exemplu cursele de viteză în atletism);

-viteza aciclică, care caracterizează toate acțiunile motrice izolate mai mult sau mai puțin stereotipe.

A. Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză:

-viteza de reacție (latenta reacției motrice)

-viteza de execuție

-viteza de repetiție

-viteza de deplasare

-viteza de angrenare

-viteza de optiune

J. Weineck, 1992, descrie patru forme de manifestare a vitezei:

-de reacție

-ciclică

-aciclică

-de deplasare

Dupa T. Bompa (1990) termenul de viteză încorporează trei elemente:

1. Timpul de reacție;

2. Frecvența mișcării pe unitatea de timp;

3. Viteza de deplasare.

Corelația dintre acești factori ajută la aprecierea performanțelor unui exercițiu care necesită viteză.

N. Ozolin (1972) sugerează că sunt două tipuri de viteză:

1. Generală – definită ca fiind *capacitatea de a efectua un exercițiu sau orice fel de mișcare într-o manieră rapidă*;

2. Specială – care se referă la „capacitatea de a efectua un exercițiu sau o deprindere anume la o viteză dată, de obicei foarte mare”.

Viteza la diferite vârste

Viteza este capacitatea motrică cu cel mai mare grad de determinare genetică, așadar antrenabilitatea ei este destul de scăzută. Filin, in 1979, afirma că prin antrenament viteza se poate îmbunătăți doar cu 20%.

Dezvoltarea diferitelor forme de manifestare a vitezei în cursul intervalelor de creștere se prezintă astfel:

-viteza de reacție înregistrează valorile cele mai bune în apropierea vârstei de 20 de ani.

-frecvența maximă a mișcărilor urmează evoluția tipică a capacităților coordinative în sensul creșterii începând de la 6-7 ani până la 16-18 ani.

-la viteza de deplasare cele mai bune valori ajung în jurul vârstei de 16-17 ani la fete și de 20-22 ani la baieții neantrenați.

În clasele 1-4 are loc cea mai mare dezvoltare a frecvenței și vitezei mișcărilor.

Viteza de reacție se dezvoltă progresiv și scade perioada de latență. În perioada aceasta accentul trebuie pus pe dezvoltarea vitezei, un factor favorizant fiind mobilitatea mare a proceselor corticale fundamentale care facilitează mecanismele fiziologice în manifestarea vitezei.

Mijloace pentru îmbunătățirea vitezei:

-viteza de reacție se îmbunătățește folosind și exersând *reacția la semnal sonor* și trecerea în alergare accelerată pe distanțe scurte (10-20 m) din poziții diferite:

-stând cu fața sau cu spatele spre direcția de alergare

-ghemuit, cu fața sau cu spatele spre direcția de alergare

-culcat, cu fața sau cu spatele spre direcția alergării

-așezat, cu fața sau cu spatele spre direcția alergării

-fandat înainte, cu și fără sprijin, cu fața sau cu spatele spre direcția alergării

-viteza de repetiție se dezvoltă prin: alergare cu joc de glezne cu accelerare pe distanțe de 10-30 m; alergări cu îngreuieri; alergări cu remorcă; alergare cu genunchii sus – frecvență maximă

2.2. Forta

Specialiștii care s-au ocupat de studierea forței organismului sub diferite aspecte fac referire la contracția musculară pe care o implică orice efort necesar execuției oricărui act motric. Cu toate acestea, nu este posibilă o definiție clară si precisă decât ținând cont de diferitele forme de manifestare ale ei.

R. Manno in 1992 spune despre forță că este o capacitate motrică ce permite omului să învingă o rezistență, să i se opună printr-un efort intens al musculaturii.

Criteriile de clasificare și diviziune a forței sunt următoarele:

-masa musculară implicată – în funcție de aceasta se vorbește de forța locală și cea generală

-forța generală și forța specifică în funcție de activitatea în care este solicitată forța

După criteriul *caracterul contracției musculare* consemnăm:

-forța statică, unde este tipică forța izometrică care se obține atunci când nu se modifică dimensiunile fibrelor angajate în efectuarea efortului respectiv.

-forța dinamică, la rândul ei poate fi în regim de învingere și în regim de cedare, fiind întalnită și sub denumirea de forță izotonică.

Exerciții aplicate pentru îmbunătățirea forței:

Forța in regim de rezistență

pentru a dezvolta această forță se utilizează metoda eforturilor până la refuz (starea de refuz apare la 25-30 de repetări)

Mărimea încărcăturii:

la începători, 30-40% din posibilitățile maxime (6 serii)

la avansați, 50-60% din posibilitățile maxime (9-12 serii)

Forța in regim de rezistență (forța explozivă și detenta)

pentru dezvoltarea acestei forțe se apelează la eforturile mijlocii

Mărimea încărcăturii:

acolo unde predomină viteza 30-50%

acolo unde predomină forța 50-80%

Numărul de serii:

începatori 4-6

avansați 6-9

Numărul de repetări:

3-5 efectuate în viteză mare și maximă

Forța specifică

Pentru începători se utilizează în special exerciții în condiții îngreunate:

alergare la deal, pe zăpadă, pe nisip, în apă

sărituri la deal, pe zăpadă, pe nisip

obiecte de îngreunare

Numărul de serii:

2-4 serii

Numărul de repetări:

3-6 repetări

2.3. Rezistenta

In educatie fizica si sport,prin rezistenta,se intelege „capacitatea organismului de a face fata oboselii fizice,provocata de activitatea musculara”(conform D. Harre,1973;V.M Zatiorski,1969) sau „capacitatea de a implini un anumit volum de munca pe timp lung,fara modificarea randamentului” (G. Schiomolinski).

„Calitatea motrica numita rezistenta reprezinta capacitatea omului de a face fata oboselii fizice,provocare de activitatea musculara desfasurata intr-un efort de o intensitate precizata si un regim determinat,fara modificarea intensitatii prescrise” (T. Ardelean, 1990)

R. Manno (1992) defineste rezistenta ca fiind capacitatea motrica ce permite omului sa se opuna oboselii in lucrul de lunga durata.

Formele de manifestare a rezistentei:

Sub aspectul masei musculare implicate,rezistenta este:

Locala

Generala

In raport cu disciplina sportiva in care rezistenta este dominanta:

Specifica

Generala

In functie de caracteristicile metabolice ale proceselor furnizoare de energie :

Anaeroba

Aeroba

In functie de durata efortului :

De scurta durata(RDS)

De durata medie (ROM)

De lunga durata (RDL)

In functie de prezenta sau lipsa miscarii in mentinerea unui efort :

Dinamica

Statica

Majoritatea specialistilor in domeniu,considera urmatorii factori ca fiind importanti in dezvoltarea rezistentei :

Capacitatea de rezistenta si tipul fibrei musculare cuprinse in activitate. Se apreciaza de catre fiziologi ca 90% din absortia maxima de oxigen intr-un efort de rezistenta este realizata de fibrele rosii,restul de fibrele albe.

Capacitatea de rezistenta depinde de resursele de energie, activitatea enzimatica si mecanismele hormonale de reglare.Capacitatea de rezistenta depinde in mare masura de resursele de glicogen din ficat, de nivelul acestuia din sange,dar si de fosfati,moleculele de trigliceride si de lipide din tesutul adipos.

2.4. Supletea

Supletea,denumita si flexibilitate.este capacitatea individului de a putea executa miscari cu mare amplitudine,in una sau mai multe articulatii. Supletea este considerata de R. Manno ca o aptitudine motrica ai carei factori limitativi sunt de tip anatomic,structurali si de reglare.

Supltea se refera la doua componente ale aparatului locomotor:

Articulatiile – in raport cu ele vorbim de suplete(mobilitate) articulara.

Muschi,tendoane,ligamente(in aces caz vorbim despre capacitatea de intindere).

Dupa Frey(1977),mobilitatea articulara si capacitatea de intindere sunt subcategorii ale sipletei.Majoritatea specialistilor sunt de acord inca ca dezvoltarea mobilitatii conditioneaza afectuarea eficienta a proceselor tehnice,in genereal,a deprinderilor si priceperilor motrice. De obicei mobilitatea se asociaza ci o buna performanta fizica,cu miscarile coordonate si se asociaza unui aparat locomotor bine dezvoltat.

Pentru stabilirea unui program eficient de dezvoltare a supletei este recomandabil sa se ia in calcul urmatoarele aspecte :

Perticularitatile morfofunctionale ale articulatiei;

Unghiurile articulare cerute de tehnica miscarilor in functie de care se vor particulariza duratele de mentinere a pozitiilor si a timpilor de lucru ;

Numarul particularitatilor si marimea grupelor musculare in lucru ;

Modalitati de solicitare a musculaturii :

Pasiv

Activ-static

Activ-dinamic

Mixt

repetate la specificul efortului solicitat ;

Durata si natura pauzelor dintre serii

CAP. III. FUNDAMENTAREA TEORETICA A LUCRARII

3.1. Selectia si formarea echipei reprezentative scolare

Pentru ca selecția în sport să fie eficientă, să aibă anse mari de reușită, trebuie să constituie un demers multidisciplinar în care specialistul (profesorul sau antrenorul) sau echipa de specialiști „să realizeze sinteza diagnostică și prognostică privind pe cei mai buni dintre cei examinați” (M. EPURAN, 1989).

Operația este foarte importantă și dificilă și se realizează, pentru selecția și formarea echipei reprezentative școlare, după o serie de crierii:

CRITERII SOMATO-FIZIOLOGICE – Medicina sportivă este o știință de sine stătătoare care studiază în principal 3 aspecte :

starea de sănătate

dezvoltarea fizică

capacitatea funcțională la efort a organismului.

Sarcinile unui examen medico-sportiv sunt legate tocmai de aceste aspecte:

studierea modificărilor survenite în starea de sănătate, prin mijloace anamnezice, examene clinice, examene de laborator sau de specialitate;

stabilirea dezvoltării fizice cu ajutorul examenului antropometric, somatoscopic sau cu metoda indicilor corelați;

indicarea gradului de adaptare a organismului la efort, folosind probe funcționale speciale.

Starea de sănătate – reprezintă indicatorul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecție. Folosirea sloganului „să alegem pe cei mai sănătoși dintre sănătoși” trebuie să reprezinte baza „selecției”; să fie indicatorul de maximă severitate mai ales în stadiul inițial (I. DRĂGAN, 1989).

Starea de sănătate dispune de mai multe mijloace și metode pentru a putea stabili starea organismului, mai precis, dacă funcționarea tuturor organelor și sistemelor este corespunzătoare. Printre acestea se numără:

anamneza;

examenul clinic;

examenul de laborator.

Într-o altă ordine de idei, în activitatea de educație fizică și sport sanogeneza se exprimă prin două relații:

educație fizică și mai ales sport nu pot face în condiții bune decât aceia care întrunesc anumite cerințe legate de gradul de sănătate (rolul sanogenezei ca factor de selecție);

practicarea educației fizice și a sportului influențează favorabil sănătatea, dacă sunt practicate rațional, pe baze științifice.

Aceste relații scot în evidență faptul că azi nu mai putem considera ca sănătos o persoană care nu are și o capacitate de efort corespunzătoare sau (și) o anumită rezistență generală nespecifică față de factorii nefavorabili de mediu ambiant, față de unele îmbolnăviri banale, intercurente.

În activitatea de educație fizică și sport „noțiunea de «sănătate» joacă un rol primordial pe toate treptele acestei activități, începând de la selecție, continuând cu pregătirea propriu-zisă și încheind cu marea performanță sportivă și apoi cu restul vieții” (I. DRĂGAN, 1989).

Dezvoltarea fizică – deosebit de importantă în procesul de selecție, reprezintă procesul evoluției organice a individului din perspectiva mărimilor și formelor corpului, mai precis din punct de vedere somatic.

Acest aspect al criteriilor somato-fiziologice, a fost unul din calitățile necesare obținerii victoriei sau învingerii adversarului de-a lungul timpului.

Astăzi, dezvoltarea fizică are o altă imagine și altă importanță în cadrul domeniului nostru de activitate. Fenomen cu determinare multifactorială, dezvoltarea fizică depinde în mare măsură de patrimoniul ereditar și de condițiile de mediu, în special economico-social. După cum am arătat și mai sus, dezvoltarea reprezintă rezultatul interferării a două procese : creștere (acumulare și amplificare cantitativă) și diferențiere (modificări funcționale adaptative și diversificări structurale).

Factorii de care trebuie să ținem seama în aprecierea dezvoltării fizice sunt :

– condițiile de mediu : – alimentația

– urbanizarea

– accesul larg la informație

evoluția staturii cu vârsta

creștere neuniformă și specifică fiecărui organ și sistem (alternanța creșterii extremităților cu a trunchiului);

dezvoltarea fizică globală legată de dezvoltarea altor organe (copii cu malformații cardiace congenitale sau dobândite);

legătura dezvoltării fizice cu sexul;

diferențierea dezvoltării fizice pe ramuri de sport.

De mare importanță în selecția sportivă sunt obiectivele urmărite prin studiul dezvoltării fizice la sportivi, și anume :

stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârsta și sexul, comparativ cu populația nesportivă;

aprecierea vârstei fiziologice în raport cu gradul dezvoltării fizice;

orientarea sportivului spre ramura de sport cea mai indicată;

stabilirea exercițiilor celor mai favorabile pentru asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase;

depistarea deficiențelor fizice și indicarea mijloacelor de corecție;

urmărirea dezvoltării sub influența practicării sistematice a exercițiilor fizice.

Capacitatea funcțională a organismului – este cel de-al treilea aspect al criteriului somato-fiziologic prin care se urmărește stabilirea nivelului de dezvoltare a funcțiilor organice, a calităților motrice de bază și specifice, precum și posibilitățile de adaptare la eforturile solicitate de o anumită ramură sau probă sportivă.

În primă fază, examinarea funcțională a organismului are un caracter pasiv (static) și unul activ (dinamic). Când se face sub influența practicării exercițiilor fizice, controlându-se periodic.

Există două căi de determinare a nivelului stării funcționale :

controlul calităților motrice (fizice) de bază;

controlul explorării funcționale.

Controlul calităților motrice de bază și a celor combinate se poate face fie în laborator, fie pe teren. Realizarea controlului în laborator prezintă avantajul ușurinței cu care se poate înregistra identitatea climatului (răspuns la un stimul sau excitant). Pe teren, controlul se face prin intermediul înregistrării unor probe de control care ne arată nivelul de dezvoltare al calităților care interesează.

În ceea ce privește controlul explorării funcționale, acesta se referă la stabilirea nivelului de funcționare a organismului (aparatele : cardiovascular, respirator și sistemul neuromuscular în principal).

CRITERII MOTRICE – Criteriile de selecție prezintă o importanță diferită de la o ramură de sport la alta, dar pentru cele mai multe ramuri de sport, inclusiv pentru jocul de fotbal, motricitatea – nivelul și ritmul de evoluție al acesteia – devine criteriul de bază al selecției.

Dezvoltarea motricității este condiționată de factori interni și externi, care pot acționa toată viața, dar cu o intensitate mai sporită în perioada copilăriei și la adolescență. Factorii interni pot fi depistați în caracterele ereditare și în activitatea marilor funcțiuni ale organismului. Factorii externi pot fi recunoscuți în condițiile de viață, de muncă, de educație, într-un cuvânt – de mediu, precum și în solicitările care antrenează organismul în diversele lui activități (școlare, de producție, cultural-recreative).

Motricitatea este obiectivizată printr-un sistem de probe și norme de control realizate în ideea de a depista și promova talentele sportive.

Una din particularitățile conținutului acestui sistem de probe și norme este diferențierea pe criterii de vârstă și stagiul de pregătire al candidatului pentru echipa reprezentativă școlară de fotbal.

Probele și normele componente ale acestui sistem sunt corelate cu etapizarea pregătirii, existând probe distincte pentru:

– a. – echipa reprezentativă școlară;

– b. – echipa reprezentativă școlară de perspectivă.

De asemenea, ele mai sunt corelate și cu celelalte acte normative ale educației fizice școlare și sportului de performanță și anume sistemul unitar de verificare și apreciere a pregătirii fizice și sportive a elevilor și promovarea lor în grupele de pregătire sportivă : „sistemul de cerințe și norme pentru participarea în competiții”.

În cadrul selecției primare pot exista elevi cu o experiență motrică diferită. Astfel, există un mare risc de a fi respinși copiii cu calități motrice deosebite pe care nu le pot exprima însă la un nivel corespunzător datorită unor deprinderi motrice de bază deficitare sau unei experiențe motrice insuficiente.

Pentru o apreciere cât mai exactă a capacităților motrice ale fiecărui elev este bine ca, înainte de formularea deciziei în privința celor ce vor fi incluși în pregătire, elevii să urmeze un program unitar de pregătire de 1-3 luni.

Includerea în echipa reprezentativă de fotbal se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control de la sfârșitul acestei perioade.

Cu toată deplasarea dezvoltării calităților motrice spre exigențele specializării (măsură obiectiv necesară pentru pregătirea elevilor), nu trebuie cu nimic ignorate mijloacele care amplifică fondul pregătirii fizice. Potrivit modelului competițional, instruirea elevilor cuprinde și marea varietate de deprinderi și priceperi motrice de bază care facilitează ele însele efectuarea actelor motrice specifice jocului de fotbal, constituind astfel un pilon al acestora.

Pentru selecția și formarea echipei reprezentative școlare, principalele criterii sunt :

Criterii motrice :

50 m

lungime de pe loc

rezistență 1000 m

aruncarea mingii de oină

tracțiuni

abdomen

mobilitate

îndemânare

Criterii specifice jocului de fotbal :

pase între 2-3 copii în diferite direcții, distanțe și cu tempoul potrivit (fără și cu preluare);

pase fără și cu preluare – șut la poartă din diferite unghiuri (porți adecvate vârstei);

conducerea mingii printre jaloane;

șuturi la poartă din toate direcțiile, fără adversar (de pe loc, din mișcare, fără și cu preluare);

conducerea mingii printre jaloane, la semnalul antrenorului, șut la una dintre porțile indicate de antrenor;

același exercițiu, cu șut din diferite unghiuri față de poartă;

lovituri de la colțul suprafeței de pedeapsă (corner mic);

opririle mingii (cu pieptul, coapsa, laba piciorului) urmate de transmitere (pasa sau șut la poartă);

lovirea mingii cu capul (la partener sau spre poartă);

aruncările de la margine.

3.2. Tipuri de efort in fotbal

Jocul de fotbal,poate mai mult decat oricare alt joc sportiv solicita intr-o masura deosebit de mare factorul fizic,in competitii si antrenamente.Numai daca ne gandim ca un jucator avansat efectueaza intr-un minut 1,2 sau 3 actiuni in viteza,o saritura,un duel,o actiune tehnica individuala,ne putem da seama de marimea densitatii motrice in unitatea de timp. In fotbal, aproape toate momentele sunt active; chiar si momentele de aparenta stagnare a efortului sunt altceva decat „respiratii” pentru o reluare imediata ,amplificata,a efortului din fazele urmatoare.

Efortul fizic si psihic se deruleaza,practic,fara intrerupere; nu ne gandim numai la programul competitional intern , ci la intregul ciclu anual, in care se desfasoara toate tipurile de competitii,iar solicitarea competitionala reclama o forma sportiva permanent intretinuta si dezvoltata.

Nu putine sunt cazurile cand,din cauza unor competitii internationale intercluburi sau ale echipei nationale,campionatul intern este comprimat cu cate 2- 3 jocuri pe saptamana. Atunci intrarea in forma mai devreme(sau prelungirea formei sportive) inseamna solicitari mai mari,intr-o instruire fortata.

Daca ne gandim si la faptul ca un meci dureaza 90 de minute,ca terneul de joc este mare (in comparatie cu al altor sporturi),ca jocul se consuma numai in aer liber,indiferent de starea vremii,ca participarea fizica si psihica a fiecarui jucator este permanenta pe parcursul duratei meciului,ca fotbalul modern impune noi cote de solicitare in evolutia sarcinilor sale tactice,abia atunci putem realiza ce inseamna efortul jucatorului de fotbal.

In linii generale,deci , efortul practicat de jucatorii de fotbal intra in categoria eforturilor mari,in care facele aerobe si cele anaerobe se succed aciclic.Datorita capacitatii de adaptare functionala(intr-un proces competent de instruire),organismul uni jucator de fotbal este capabil” sa atinga parametrii inalti ai schimburilor gazoase ce stau la baza combustibilului energetic” (N. Stancescu, D. Tomescu).

Daca in majoritatea jocurilor sportive cu mingea,aceasta se manevreaza cu mana(eneori si cu racheta – la tenis de camp,cu crosa – la hochei, cu bastonul – la oina),in fotbal conducerea mingii,disputa pentru intrarea in posesie si finalizarea se fac cu piciorul(rareori si cu capul). Deci partea inferioara a corpului (picioarele) suporta, pe langa manevrarea mingii,si greutatea corporala si mentinerea echilibrului,in toata activitatea fatbalistului. Responsabila cu adaptarea la efortul specific jocului de fotbal este pregatirea fizica speciala.

In privinta calitatilor motrice,am aratat ca in jocul de fotbal predomina viteza(de deplasare,de executie, de reactie, de circulatie, de pasare, de manevrare a mingii, etc.). Dar viteza se desfasoara in regim de rezistenta si forta, adica in stransa corelatie cu celelalte calitati motrice. Rezistenta se manifesta in legatura cu durta jocului, pentru a face fata mai multor actiuni de viteza inlantuite,sau solicitarilor unei faze prelungite ; in privinta fortei, ea se pune in evidenta in special in disputa cu adversarii,la lovirea repetata,precisa si adecvata a mingii,la depasirea ebstacolelor esterioare jocului(cum ar fi calitatea terenului,starea vremii, etc.).

Efortul necesar in pregatire si joc determina necesitatea selectionarii si afrimarii,in fotbal, a tipurilor somatice adecvate acestui sport : o armonioasa proportie a segmentelor, o musculatura generala si specifica bine dezvoltata,o talie sio greutate corporala care sa faca fata si motricitatii sporite, si eforturilor de forta necesare in lupta cu advrsarul.

Fotbalul modern sugereaza,in special prin marile sale competitii,unele tendinte noi de evolutie,legata de factorul fizic,deci de tipul de efort.Aceste tendinte sunt catre o continua profesionalizare,care implica in pregatire si joc tot mai multe componente si procese psihice,vazute ca principaele elemente de declansare a potentialului fizic.

S-a constatat ca factorii care incep sa determine tot mai mult pregatirea fizica(si dezvoltarea capacitatii motrice),in sensul intensitatii si volumului, sunt din afara jocului propriu-zis : prestigiul national, interesele sociale,motivatia de diferite noante, etc.

Daca denumim cu un singur cuvant aceasta situatie,cel mai potrivit ar fi „psihologizare” ; este vorba ,desigur, de o psihologizare a pregatirii fizice,care trebuie sa capete noi dimensiuni si forme de exprimare pe plan tehnic,tactic si conceptual.

Astfel se constata(comparativ cu alte perioade relativ apropiate) o crestere a volumului general de efort ; cresterea se datoreaza unui numar crescut de intalniri oficiale,in care efortul este legat de particularitatile si „miza” acestora,de solicitarile fizice impuse in aceasta situatie,conform unei conceptii tehnico-tactice noi.

In mod inevitabil, se poate intampla ca toata acesta conceptie tactica si tehnica sa duca la efectuarea unor actiuni fizice inutile,la o risipa de efort. Multe echipe,chiar de nivel ridicat practica efortul fizic in surplus. De aceea,gandirea metodica a specialistilor(antrenori si mari jucatori)a lansat ideea prestarii mai rationale, mai economice a efortului fiind nevoie de el in fazele de maxima solicitare.Aceasta replica metodica,tactica si fiziologica se ridica impotriva amplificarii exagerate a efortului, care nu poate sa conduca decat la deterioararea calitatii tehnice a jocului, la diminuarea rezistentei jucatorilor si la reducerea longevitatii lor fotbalistice.

3.3. Procesul de dezvoltare in fotbal

Tipul pregnant de activitate pentru perioada pubertara o reprezinta instruirea scolara in conditiile diversificarii motivatiilor,a dezvoltarii personalitatii,a mobilizarii aptitudinilor si a intregului potential bio-motric.

Aceasta etapa se caracterizeaza printr-un ritm accentuat al dezvoltarii somatice(in special intre 12 – 14 ani),caracterizata prin dimorfism sexual,dezechilibre intre proportiile diferitelor segmente si intre sferele morfologica si vegetativa.

Musculatura scheletica se dezvolta in special prin alungire,dar forta relativa nu inregistreaza cresteri evidente. Accelerarea cresterii taliei rezulta in special din dezvoltarea in lungime a membrelor fata de trunchi,ceea ce conduce la un aspect asa-zis caricatural al puberului.

Mobilitatea artuculara inregistreaza valori relativ scazute atat la fete cat si la baieti.

Datele literaturii de specialitate evidentiaza o continua inbunatatire a marilor functii,in ciuda rezervelor functionale,inca reduse ,ale aparatului cardio-vascular,aparatul respirator marcheaza o „crestere” substantiala,indicii obiectivi de crestere demonstrand ca rezistenta aeroba poate fi dezvoltata cu scces in perioada pubertara.

Tanarul trebuie sa se adapteze unei existente diferite,pe care nu intodeauna o stapaneste usor,dovada fiind fluctuatiile,inconsecventele in realizarea eficienta a diverselor sarcini motrice.

Puberul nu are o conduita motrica egala, ci una marcata de discontinuitati,in care miscarile sunt insuficient ajustate,uneori exaltate,alteori apatice.

Propria imagine corporala,insuficient constientizata in copilarie, se focalizeaza progresiv,reprezentand atat un nucleu al constiintei de sine , cat si o instanta-reper in reglarea actiunilor motrice.

Integrarea in grupul social pare sa fie o dominanta a vietii psihice a puberului,acesta avand o mare disponibilitate pentru angajarea in relatii scolare,profesionale,familiale,de cartier, etc. Conduitele ludice de pana acum sunt treptat inlocuite prin conduite de insertie sociala,care pot avea o componenta motrica importanta(in cazul unui anturaj care „promoveaza” activitatile motrice sau sportive sistematice). Perioada pubertara reprezinta un interval optim pentru invatarea majoritatii deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport,precum si pentru dezvoltarea calitatilor : viteza,rezistenta,coordonare.

Pe langa perfectionarea deprinderilor motrice de baza,insusite in etape anterioare,initierea in practicarea unor aramuri si probe sportive,prin insusirea elementelor tehnico-tactice specifice acestora,reprezinta unul din obiectivele importante ale acestei etape(perioade). Acesta trebuie dublat si de cresterea capacitatii de aplicare a sistemului de deprinderi si de priceperi motrice in conditii diversificate si de timp liber.

3.4. 12 – 14 ani

Consideratii generale :

La aceasta grupa de varsta,se lucreaza in conditii apropiate de joc,pe grupe de cate 18 jucatori.

30% din timp se aloca pregatirii fizice scolii alergarii

30% se aloca deprinderilor de ordin tehnic

20% se aloca pregatirii tactice

10% se rezerva pregatirii teoretice

10% necesare pregatirii psihologice

Durata unui antrenament va fi de 90 minute

Se pune accent pe corectitudinea executiilor

Obiective de instruire

Aceast este cea mai dificila perioada de varsta in activitatea unui tanar fotbalist.Este momentul pubertatii(„furtuna in organism”)in care apar transformarile produce la nivelul glandelor endocrine si conduc la modificari de ordin fizic si comportamental astfel incat este extrem de dificil de facut o evaloare exacta a jucatorului.

La acest nivel experienta si tactul antrenorului sunt de maxima importanta.De felul in care acesta va sti sa ghideze si sa structureze componenta antrenamentelor poate depinde cariera ulterioara a multor tineri fotbalisti.

Obiective de performanta

Se urmareste ca la finalul perioadei sa se poata forma o grupa de 22 de jucatori din care 8 – 10 sa fie de nivel national.

PARTICULARITATI

Somatice

Membrele cresc mai mult decat trunchiul – aspect dizgratios,caricatural

Sitemul osos continua sa se consolideze

Organele interne isi continua procesul de dezvoltare

Ligamentele si articulatiile nu sunt inca la maturitate.

Functionale

Capacitatea aeroba maxima se imbunatateste

Excitatia corticala predomina fata de inhibitie

Creste eficienta reglarii corticale

Se observa,totusi,stangacie in miscari

Limbajul are rol predominant in raport cu primul sistem de semnalizare in procesul de predare-invatare

Psihice

Dorinta de afirmare

Incredere in fortele proprii

Ca aspiratie si imagine este matur

Accese de incapatanare si obraznicie

Gandirea devine abstracta si foarte critica

Memoria devine logica

Creste capacitatea de asimilare

Cresc foarte mult capacitatile discriminatorii vizualea si auditive

Se dezvolta orientarea spatio-temporala

Se dezvolta spritul de observatie

Crste spiritul critic

Creste afectivitatea prin erotizarea fata de sexul opus

Este prioada descoperirii de sine

Personalitatea este aproape maturizata

Motrice

Rezultate foarte bune pe planul vitezei

Indemanarea prin orientare spatio-temporala este aproape la nivelul adultului

Eforturile de rezistenta aeroba cu intensitate moderata sunt bine suportate

Se recomanda exercitii pentru dezvoltarea musculaturii extensoare deoarece s-a constatat ca forta relativa stagneaza sau chiar regreseaza pentru estensori

In raport cu celelalte calitati motrice,mobilitatea are cele mai scazute valori la 13 – 14 ani pentru baieti.

CAP. III. Fundamentarea teoretica a lucrarii

3.1. Scopul, ipotezele si sarcinile cercetarii

Scopul cercetarii este orientat spre perfectionarea componentei conditiei fizice, prin aprofundarea abordarii metodologiei dezvoltarii capacitatii motrice rezistenta, la nivelul elevilor de 12-14 ani, componenti ai echipei reprezentative de fotbal a scolii generale nr. 128( profesor: Vaduva Eugen), in vederea cresterii potentialului pregatirii fizice.

Ipoteze:

Copiii de 12-14 ani supusi unui proces sistematic si continuu gradat de pregatire sportiva, cu mijloace specifice atletismului vor obtine o imbunatatire a nivelului de manifestare a calitatilor motrice, ceea ce produce efecte pozitive in planul pregatirii fizice.

Operandu-se cu metode si mijloace din atletism, special selectionate, respectandu-se particularitatile de varsta si nivel de pregatire, se obtine o imbunatatire a capacitatii de performanta respectiv o dezvoltare a calitatilor motrice in general si a rezistentei in special

Sarciline cercetarii:

– informatii selectionate din literatura de specialitate

– nivelul de dezvoltare motrica ( din punct de vedere al rezistentei) si biologica

– alegerea si ordonarea metodelor si mijloacelor atletismului in vederea utilizarii lor in cercetarea experimentala

– probarea eficientei sistemului de pregatire pentru dezvoltarea rezistentei la componentii echipei reprezentative supusi cercetarii prin prisma rezultatelor obtinute la probele de control si competiitii

3.2. Metode de cercetare

Cercetarea constatativa, a constat in documentarea bibliografica din care am studiat si selectionat materiale de specialitate, care ne-au dat informatii deosebit de importante legate de tema lucrarii de licenta.

Informatiile importante de specialitate le-am obtinut studiind lucrarile specialistilor din domeniul motricitatii, instruirii motrice si a antrenamentului sportiv din tara si din strainatate.

Pentru acest experiment am folosit urmatoarele metode de cercetare:

Metoda observatiei

Observatia, ca metoda stiintifica de cercetare, cosnta in urmarirea intentionata, atenta, metodica a unor aspecte ale faptelor, proceselor, fenomenelor si inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari ale acestora, asa cum se desfasoara ele, in conditii naturale, obisnuite, cu scopul de a le cunoaste sub toate aspectele lor esentiale, intr-un context situational existent.

Scopul observatiei este culegerea de date, cercetatorul facand efortul de a fi exact si obiectiv in culegerea acestor date, fiind vorba de prezenta sa in situatie, fiind implicat fara a se angaja efectiv.

Toate acestea presupun un efort deosebit din partea observatorului care a fost numit efort de observare.

Metoda experimentului

Experimentul este o metoda fundamentala de cercetare stiintifica, prin care se produc modificari intentionate fenomenelor cu scopul de a le studia in conditii mai favorabile. Operatia centrala a experimentului este disocierea factorilor, separarea factorilor care caracterizeaza in esenta fenomenul dat.

Dupa ce-si precizeaza problema pe care doreste s-o studieze, cercetatorul isi formuleaza ipoteza de cercetare, care in esenta este anticiparea unui raspuns posibil la intrebarea care si-o pune. El enunta posibilitatea existentei unei relatii intre o variabila dependenta si una independenta.

O ipoteza poate fi formulata prin mai multe modalitati:

prin observarea faptelor – cu caracter inductiv;

prin deducerea ei din anumite relatii cunoscute deja, dintr-un principiu sau lege si va avea un caracter deductiv

Ipoteza va servi drept ghid, in organizarea cercetarii propriu-zise.

Metoda statistico-matematica

Statistica opereaza cu metode matematice de prelucrare a datelor, strans legate de teoria probabilitatii.

Principala operatie in statistica este clasificarea si apoi ea opereaza cu valori medii si abateri de la medie, calculandu-se pe baza acestora coeficienti statistici.

Aceasta metoda este utilizata pentru argumentarea stiintifica a demersului practic.

3.3. Subiectii si locul cercetarii

Experimentul formativ s-a desfasurat asupra unui lot de 12 subiecti, cu varsta intre 12 – 14 ani, pe parcursul anului scolar 2015 – 2016, la echipa reprezentativa de fotbal a scolii generale nr. 128.

Am optat pentru aceasta categorie de varsta, deoarece apreciem faptul ca in pregatirea sportiva, la varsta incepatorilor, componenta de pregatire fizica trebuie apreciata intr-un registru, la fel de important ca si componenta de pregatire tehnico-tactica.

Subiectii supusi experimentului sunt elevi ai Scolii Generale nr. 128 Bucuresti, Sector 3.

Tabel nominal cu subiectii supusi cercetarii

3.4. Organizare – cercetare

Am putut organiza experimentul, datorita colaborarii cu profesorul de educatie fizica si sport al scolii, Vaduva Eugen.

Personal am luat parte la procesul de pregatire al echipei reprezentative.

3.5. Teste, probe de control, planificare si programare

3.5.1. Teste, probe de control

–

–

–

3.5.2. Planificarea si programarea

Sistemul de programare si actionare a urmarit dezvoltarea rezistentei sub formele ei de manifestare:

dezvoltarea rezistentei generale

dezvoltarea rezistentei in regim de viteza

dezvoltarea rezistentei in regim de forta.

Pentru indeplinirea obiectivelor de dezvoltare a celor trei forme de manifestare a rezistentei am elaborat sisteme operationale pe care le-am distribuit sub denumirea de „teme” de antrenament in cicluri saptamanale in cadrul etapelor de pregatire.

Modelele operationale au primit urmatoarele coduri pentru algoritmizare:

– rezistenta generala: R.G.1( a, b, c, d, e )

R.G.2( a, b, c )

R.G.3( a, b, c )

– rezistenta in regim de viteza: R.V.1, 2, 3.

– rezistenta in regim de forta:R.F.1( a, b )

R.F.2( a, b )

R.F.3( a, b )

R.F.4( a, b ).

Aceste sisteme operationale au fost distribuite, in etape, in functie de celelalte obiective de pregatire ( tehnica, tactica, joc scoala, joc in campionat etc. ) si in acord cu profesorul care se ocupa de echipa reprezentativa.

Sistemele operationale care urmareau dezvoltarea rezistentei au fost programate in mare parte ca tema a II-a.

Alegerea zilelor pentru dezvoltarea rezistentei s-a facut in functie de obiectivele microciclului respectiv.

Prin urmare, in etapele pregatitoare, am programat cate 3 antrenamente saptamanal pentru dezvoltarea rezistentei, iar in etapele competitionale care 2 sau chiar 1 pe saptamana.

Conform numarului de antrenamente de rezistenta pe etapa apreciem ponderi cum ar fi:

pondere mare 5-7 antrenamente

pondere medie 3-4 antrenamente

pondere mica 1-2 antrenamente

Sistemele operationale specifice atletismului utilizate pentru dezvoltarea rezistentei

Rezistenta generala RG – metode si mijloace utilizate:

Metoda efortului continuu

Mijloace utilizate:

Alergare de durata 1 x 5 km

Tempo-ul de alergare 6 min. 30 sec. / km

Alergare de durata 1 x 6 km

Tempo de alergare 6 min. 30 sec. / km

Alergare de durata 1 x 7 km

Tempo de alergare 6 min. 40 sec. / km

Alergare de durata 1 x 8 km

Tempo de alergare 6 min. 40 sec. / km

Metoda efortului cu intervale mici de lucru

Mijloace utilizate:

2 x 3 x 400 m; intensitate 75%, pauza dintre repetari 3 min, pauza dintre serii 6 min;

3 x 3 x 300 m; intensitate 75%, pauza dintre repetari 2 min. 30 sec., pauza dintre serii 5 min;

3 x 5 min, pauza de 5 min.

Metoda Fartlek – adaptata

Timp de alergare 10 min.

Tempo cu variatii

Modificarea tempo-ului se face la comanda antrenorului

Timp de alergare 20 min.

Tempo cu variatii

Modificarea tempo-ului se face la comanda conducatorului de grup

Timp de alergare 30 min.

Tempo cu variatii

Modificarea tempo-ului se face la comanda antrenorului, acesta introducand pe parcursul alergarii si alte exercitii cum ar fi alergare cu genunchii sus, alergare cu pendularea gambelor inapoi, alergare cu spatele pe directia de inaintare, etc.

Rezistenta in regim de viteza

Metode si mijloace utilizate:

– alergare cu joc de glezne; 4 x 30 m; intensitate 100%; pauza 1 min. 30 sec.

alergare cu genunchii sus 4 x 30 m; intensitate 100%; pauza 1 min. 30 sec.

alergare dus – intors 3 x (10+15+20 m); intensitate 100%; pauza 2 min.

– alergare dus – intors 10 x 20 m, intensitate 95-100%

dupa care urmeaza alergare 3 x 7 min., intensitate 75%; pauza 4 min.

– alergare 4 x 200 m, intensitate 85%, pauza 5 min.

Rezistenta in regim de forta R.F.

a. – pas saltat 5 x 50 m – pauza 1 min. 30 sec.

decasalt 5 repetari – pauza 2 min.

b. – pas saltat 2 x 3 x 50m – pauza 1 min. 30 sec.

– decasalt 6 repetari – pauza 2 min.

a. – sarituri in lungime cu elan liber:

5 cu desprindere de pe piciorul drept;

5 cu desprindere de pe piciorul stang;

pauza 1 min. – 1 min. 30. sec.

pas sarit 5 x 40 m; intensitate 100%, pauza 2 min.

b. – sarituri in lungime cu elan liber:

– 6 desprinderi de pe piciorul drept

– 6 desprinderi de pe piciorul stang

– pauza 1 min. 30 sec.

– pas sarit 2 x 3 x 40m; intensitate 100%

– pauza – mers linistitor cu miscari de respiratie

3) a. – pas saltat cu ingreuiere:

– 4-6 kg (minge medicinala )

– 5 x 30m

-pauza 2 min.

-sarituri de pe ambele picioare:

– peste obstacole joase ( gardulete )

– 5 x 10 repetari

– pauza 2 min.

– sarituri pe verticala de pe ambele picioare:

– 5 x 15 repetari

– pauza 1 min.

b. – pas saltat cu ingreuiere:

– 4-6 kg ( minge medicinala )

– 5 x 40 m

– pauza 2 min.

– sarituri de pe ambele picioare:

– peste obstacole joase ( gardulete )

– 5 x 10 repetari

– pauza 1 min. 30 sec.

– sarituri pe verticala de pe ambele picioare:

– 5 x 20 repetari

– pauza 1 min.

4) a. – aruncari cu doua maini de la piept:

– exercitii cu partener, din culcat dorsal, cu ridicarea trunchiului la verticala

– 3 x 15 repetari

– pauza 3 min.

– greutatea de 3 kg.

– aruncari cu doua maini de la piept:

– exercitii cu partener din „pe genunchi” trunchiul usor in extensie

– 3 x 15 repetari

– pauza 3 min.

– greutatea de 3 kg.

b. – aruncari cu doua maini de deasupra capului:

– exercitii cu partener din culcat dorsal, cu ridicarea trunchiului la verticala

– 3 x 15 repetari

– pauza 3 min.

– greutatea 2 kg.

– aruncari cu doua maini de la ceafa:

– exercitii cu partener din pozitia pe un genunchi, trunchiul usor in extensie

– 3 x 10 repetari

– pauza 3 min

– greutate de 2 kg.

Planificarea pregatirii

Perioada pregatitoare:

15.09.2015-15.05.2016

Obiective:

Dezvoltarea rezistentei generale – pondere mare

Dezvoltarea rezistentei in regim de forta – pondere medie

Dezvoltarea rezistentei in regim de viteza – pondere mica.