Formele Răspunderii Internaționale a Statelor In Dreptul International

Formele răspunderii internaționale a statelor in dreptul international

Dumitru Popa

Doctor in drept

Formele răspunderii internaționale sunt avute în vedere într-o anumită măsură în reglementarea cuprinsă în proiectul de articole elaborat de Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite. Una dintre aceste forme o constituie răspunderea statelor pentru faptele lor internaționale ilicite.

Cât privește acest tip de răspundere art.28 din proiect precizeză că răspunderea internațională a unui stat care îi este impusă acestuia printr-un act internațional ilicit, potrivit dispozițiilor din partea a-I-a, atrage după sine consecințele juridice prevăzute în cea de-a doua parte a proiectului.

Cel de-al doilea tip de răspundere este reglementat în proiectul de articole referitor la consecințele prejudiciabile care nu sunt interzise de dreptul internațional ( în formularea de după 2001 “Prevenirea prejudiciilor transfrontiere cauzate de activități periculoase”). Prevederile proiectelor de articole nu vor aduce atingere dispozițiilor Cartei Organizațiilor Națiunilor Unite, ca organ politic are competență de a sancționa anumite acte de amenințare a păcii, încălcarea păcii sau acte de agresiune conform capitolului VII din Cartă, ceea ce a fost calificată în doctrină ca o formă a răspunderii internaționale a statelor respectiv răspunderea politică a statelor.

Având în vedere distincția făcută între “crime și delicte” conform art.19 din proiect, în versiunea din 1996 s-a considerat că ar exista și o răspundere penală a statelor, distincție care a fost înlăturată din proiect, iar Statutul Curții Penale Internaționale consacră răspunderea penală a persoanelor fizice pentru cele mai grave crime internaționale.

Unii autori afirmă și existența răspunderii statelor pentru încălcarea normelor de drept internațional umanitar, ori răspunderea pentru încălcarea normelor de drept internațional al mediului sau pentru poluare. În acest context, ne referim la astfel de probleme de răspundere internațională a statelor.

Răspunderea politică a statelor în dreptul internațional, este angajată pentru un act ilicit de natură a atrage aplicarea de sancțiuni ( măsuri de constrângere ), împotriva statului delincvent, intervenind numai atunci când, prin fapta ilicită au fost violate acele obligații internaționale “erga omnes”, de jus cogens, violări ale relațiilor internaționale, pacea, securitatea și suveranitatea statelor. Sancțiunile aplicate în conformitate cu prevederile capitolului VII din Carta Organizației Națiunilor Unite, sub forma măsurilor de constrângere de ordin economic și altele și pot fi economice și chiar cu folosirea forțelor armate. De asemenea, pot fi luate poziții dezaprobatoare, adoptarea unor rezoluții în cadrul unor organizații internaționale de condamnare ori dezavuare, constatarea faptei de către o instanță internațională, ruperea relațiilor diplomatice etc.

Răspunderea politico-juridică a statelor presupune suportarea de către statul autor a unor sancțiuni ce pot fi concretizate într-o formă ce variază, de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit, până la sancțiuni dure, mergând până la folosirea forței armate.

În caz de agresiune se pot aplica și alte sancțiuni cu caracter militar, care pot merge până la limitarea temporară a suveranității statului vinovat.

Câteva dintre măsurile politice internaționale au fost acțiunile Organizației Națiunilor Unite împotriva Irakului, Afganistanului, Iugoslaviei, Angolei, Somaliei, Ruandei ș.a., toate acestea restabilind pe cât posibil situația lor internă și internațională. Alături de Organizația Națiunilor Unite și-au mai adus aportul în soluționarea problemelor internaționale și Uniunea Europeană (U.E.), Consiliul Europei (C.E.) și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.).

Răspunderea materială a statelor în dreptul internațional constă în obligarea statului autor de a restabili situația anterioară comiterii faptului ilicit, iar dacă aceasta nu mai este posibil în plata unei despăgubiri sau compensații și intervine în situația în care a fost creat un prejudiciu material. Statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate de el statului victimă, prin formula și modalitatea “reparatio” și “restitutio”.

Repararea materială, “restitutio în integrum” acționează numai în cazul reparării daunelor directe nu și a celor indirecte, secundare. Atunci când nu se poate executa repararea materială intervine repararea prin plata prejudiciilor provocate – reparatio. În cazul unui atac armat, se stabilesc la sfârșitul acestuia așa numitele “despăgubiri de război” stabilite numai prin tratatele de pace. Statul mai răspunde și pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin tratate și convenții sau pentru prejudiciile cauzate de resortisanții săi. Răspunderea materială poate exista și independent de celelalte forme ale răspunderii internaționale, iar atunci când consecințele violării obligațiilor internaționale sunt grave, alături de daunele materiale suportate prin răspunderea materială, pot fi aplicate și celelalte forme ale răspunderii internaționale a statelor.

Răspunderea morală a statului. Răspunderea morală intervine cînd statul, prin organele sale (ori a cetățenilor săi în cazul protecției diplomatice) a suferit daune morale, constă în cererea de scuze pe care o datorează statul autor al unui delict internațional față de statul care a suferit dauna. Prezentarea scuzelor se face într-un cadru solemn prin înălțarea drapelului. Răspunderea morală se poate concretiza și prin aplicarea de sancțiuni de statul contra persoanelor care au comis acțiunea ilicită.

Renunțarea la protecția diplomatică – Clauza Calvo. Există o serie de reguli specifice care se aplică în cazul răspunderii internaționale; în afară de cauzele care înlătură responsabilitatea internațională a statelor, se ridică probleme în ceea ce privește punerea în acțiune a responsabilității internaționale prin renunțarea la protecția diplomatică – Clauza Calvo.

Atunci când un stat renunță la dreptul său suveran de a prezenta o reclamație internațională el renunță în baza tratatelor bilaterale între state, pe bază de reciprocitate și acord material. Această clauză, “Calvo” își are originea de la numele jurisconsultului și omului de stat argentinian Calvo. Clauza, este contestată, deoarece, în unele cazuri, în unele contracte se prevăd clauze, în baza cărora se interzice cocontractanților străini să facă apel la protecția diplomatică a guvernelor lor, stimulând anticipat inadmisibilitatea oricărei reclamații internaționale. Și noi suntem de părere că această clauză nu-și are loc în dreptul internațional, deoarece statului respectiv îi aparține dreptul de a exercita protecția diplomatică, el având decizia finală pentru calea ce o are de urmat. Unii autori susțin că ea este funcționabilă în unele situații ce intervin în raporturile dintre individul lezat și statul pârât, dar inopozabilă față de statul reclamant.

Limitele acțiunii de protecție diplomatică constau în aceea că problema protecției diplomatice intervine in cazul în care există o violare, o încălcare a dreptului, deci a unui caz de răspundere internațională care premerge sau conduce la răspunderea statelor și numai atunci se naște raportul dintre cele două state.

Trebuie să existe o încălcare a unui drept sau interes care să se fi produs, ca rezultat al violării unor norme ale dreptului internațional sau al angajamentelor interstatale valabile sau să fie consecința nerespectării de către organele statului acreditar, a legilor și regulamentelor în vigoare pe teritoriul acestuia, pe scurt, conduita ilegală, activitatea contrară dreptului internațional a statului față de care se întreprinde acțiunea diplomatică.

În doctrină, condiția caracterului ilicit al faptei prin care a fost încălcat un drept, a fost suplimentată și de ideea că persoana pentru care se exercită protecția diplomatică, trebuie să fi avut o conduită corectă, iar în cazul în care persoana respectivă a încălcat legea internă a statului de reședință sau a desfășurat o activitate contrară dreptului internațional, cererea este inadmisibilă.

Răspunderea internațională a statelor pentru consecințe prejudiciabile rezultate din activități care nu sunt interzise de convențiile internaționale – răspunderea statelor pentru daunele nucleare, pentru acțiuni de poluare. Această formă de răspundere a statelor de mare actualitate, este un domeniu în care s-au adoptat în ultima vreme o serie de reglementări:

Ne vom referi cu titlu de exemplu la două domenii și anume: domeniul nucear și protecția mediului. Cât privește primul domeniu referitor la folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare sunt de menționat îndeosebi următoarele convenții: Convenția de la Paris din 1960 privind răspunderea față de terți în domeniul energiei nucleare; Convenția privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare ( Viena 1963 ); Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Viena și Convenției de la Paris (1988); Convenția privind compensațiile suplimentare pentru daunele nucleare ( Viena 1997 ); Protocolul din 1997 de amendare a Coinvenției de la Viena din 1963.

În legătură cu cel cel doilea domeniu, reținem ca relevante, între altele următoarele: Convenția privin evaluarea impactului de medu în context transfrontieră de la Espoo ( 1991); Convenția de la Lugano din 1993 referitoare la răspunderea civilă pentru daune rezultând din activități periculoase pentru mediu, Convenția de la Strassbourg cu privire la protecția mediului prin mijloace de drept penal (1998). Spre deosebire de Convenția privind impactul (1991) care este în vigoare, cele doua convenții privind răspunderea nu sunt în vigoare.

Temeiul unor cazuri de răspundere pentru daunele nucleare și pentru acțiunile de poluare constă în calitatea părților la raportul juridic de răspundere creat: tratatele și convențiile; răspunderea în cadrul acestora are un caracter mai pronuntat.

Pentru stat, există răspunderea pentru daunele produse dincolo de frontierele sale, în cazul, în care acestea sunt rezultatul unui comportament al său și într-o anumită măsură, atunci când statul a autorizat pe teritoriul său activități care produc daune pe teritoriul altui stat.

Convențiile privin răspunderea în domeniul nuclear au unele particularități, în primul rând fiind vorba de o activitate bazată pe risc este obligatorie asigurarea de risc. Astfel de exemplu, art.VII (1) al Convenției privind răspundererea civilă pentru daune nucleare (Viena 1963), modificată prin Protocolul din 1997 prevede că, exploatantul este obligat să instituie o asigurare sau orice garanție financiară care să-i acopere răspunderea pentru dauna nucleară, cuantumul, natura și condițiile asigurării s-au garanției sunt determinate de statul pe teritoriul căruia se află instalația. Statul pe teritoriul căruia se află instalația asigură plata indemnizațiilor pentru dauna nucleară, recunoscute ca fiind în sarcina exploatantului, furnizând sumele necesare în măsura în care asigurarea sau garanția financiară nu ar fi suficiente fără a se depăși anumite limite în temeiul art.V.

În al doilea rând, există principiul că, răspunderea este canalizată către exploatant, art. II din Convenție dispune că, exploatantul unei instalații nucleare este ținut să răspundă pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit că a fost cauzată de un accident nuclear:

a) survenit în această instalație nucleară;

b) implicând un material nuclear care provine din această instalație care este în aceasta și survenit:

1) înainte ca răspunderea pentru accidente nucleare cauzate de acest material să fi fost asumată, în temeiul unui contract scris, de către exploatantul unei alte instalații nucleare;

2) în absența unei prevederi exprese al unui asemenea contract, înainte ca exploatantul unei alte instalații nucleare să fi preluat acest material. În Convenție, mai sunt și alte condiționări;

În al treilea rând, noțiunea de daună nucleară este complexă, art.2 lit.k precizează că, dauna nucleară însemnă:

orice deces sau orice rănire;

orice pierdere de bunuri sau orice daună privind bunurile și fiecare dintre următoarele categorii, în limita stabilită de triunalul competent;

orice pierdere economică care rezultă dintr-o pierdere sau o daună la care s-a făcut referire în subaliniatul (i) sau (ii), neinclusă până acum în aceste subaliniate, suferită de o persoană îndreptățită să ceară reparare cu privire la acea pierdere sau distrugere;

costurile măsurilor de refacere a mediului degradat, cu excepția cazului când degradarea este nesemnifactivă;

orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un interes economic prin orice folosire a mediului suferită ca rezultat al unei degradări semnificative a mediului;

costurile măsurilor preventive și orice pierdere sau daună cauzată de astfel de măsuri;

orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului, dacă este admisă de legislația privind răspunderea civilă a tribunalului competent.

În al patrulea rând, răspunderea exploatantului este obiectivă, pentru orice daună nucleară (art.IV), dar poate fi limitată de statul pe teritoriul căruia se află instalația (artV), la un cuantum ce nu va fi inferior de 300 milioane DST și în anumite condiții sume de 150 milioane DST.

Instanțele competente pentru a soluționa acțiunile introduse conform art.II sunt instanțele statului parte, pe teritoriul căruia s-a produs accidentul, exceptând cazurile prevăzute de art.XI din Convenție.

Având în vedere răspunderea statelor pentru daunele provocate de accidente nucleare pentru acțiunile considerăm ca fiind prioritară problema privind protejarea mediului înconjurător în perioada contemporană. Mediul ambiant reprezintă acel sistem complex, format din toate componentele naturale și antropice. Interferența dintre diferitele elemente ale acestora a determinat individualizarea unei multitudini de sisteme de mediu cu întindere, complexitate și evoluție deosebite.

În cursul anilor, datorită dezvoltării din ce în ce nai agresive a societății, a așezărilor umane, toate acestea au condus la o degradare treptată atât a climei cât și a solului și subsolului. Astfel, în ultimul timp se constată o schimbare accentuată a calității aerului, apei și solului – toate prin poluarea constantă cu diferite substanțe chimice sau alte materiale poluante. Marile combinate, fabrici și uzine, în procesul lor de producție, utilizează diverse substanțe toxice și radioactive care, folosite constant, duc la degradarea treptată și sigură a mediului ambiant. De aceea, în legislațiile multor state, se regăsesc texte de legi ample referitoare la factorii poluanți și combaterea energică a acestora, care au rolul de a sensibiliza și totodată de a obliga guvernele acestora să acorde toată atenția marilor probleme ale societății actuale legate de mediu.

După al doilea război mondial se poate observa că, marile puteri mondiale SUA și URSS, s-au angajat într-o concurență acerbă în toate domeniile științei: chimiei, fizicii, astronauticii, biologiei s.a., pentru a deține supremația mondială, pentru a fi recunoscute drept lider de necontestat al omenirii. Astfel, SUA imediat după declanșarea „războiului rece” împreună cu URSS, au început o veritabilă cursă a înarmărilor, a cuceririi spațiului și a deținerii puterii absolute în știință și tehnică.

Experiențele atomice și nucleare ale SUA în laboratoarele de la Los Alamos, au provocat mari neliniști celeilalte puteri, URSS. După mai multe runde de negocieri desfășurate pe parcursul câtorva ani, inițiativele sovietice privind neproliferarea armelor de distrugere în masa, au avut un real succes. Astfel, pentru a-si justifica cât de cât refuzul de a coopera cu China în domeniul nuclear, URSS a putut să se prevaleze începând din anul 1968, de decizia Comisiei de dezarmare de la Geneva – bazată pe o propunere comună a SUA și Uniunii Sovietice – ce impunea celor doua puteri să nu livreze nici arme, nici tehnologii nucleare celorlalte țări.

Negocierile au fost destul de dificile mai ales în problema privind „limitarea armamentului strategic și de distrugere în masă”. Uniunea Sovietică nu înțelegea ce însemna de fapt „armament strategic”, având o noțiune neclară și de multe ori subiectivă asupra armelor „ofensive” și „defensive”. Pentru unii lideri sovietici, tipurile de armament se limitau numai la armele nucleare defensive . Avute în vedere încă de la întrevederea Kosighin-Johnson de la Glassboro (23 iunie 1967), negocierile asupra SALT 1 – care debutaseră la sfârșitul anului 1969 – au fost încheiate la 26 mai 1972 la Moscova, după 127 de sesiuni ținute alternativ la Helsinki și Viena. Durata acestor negocieri nu se explică numai prin complexitatea problemelor tehnice, ci mai ales prin ezitările conducătorilor de la Kremlin, prinși între necesitatea de a îndrepta spre industriile de consum enormele mijloace destinate armamentului nuclear strategic, și teama – mereu exprimată de generalii ruși – de a slăbi un potențial militar deloc de neglijat și indispensabil pentru a face față unei puteri nucleare (in cazul de față SUA, sau chiar China). Datorită marilor incertitudini, acordul SALT 1 a apărut foarte modest, fiind sub limita așteptărilor acelor timpuri – el prevedea doar limitarea armamentului anti-rachetă ( AMB) la doua linii de 100 de rachete pentru fiecare țară și „înghețarea”, pe o perioadă de cinci ani, a armelor strategice existente. Rusii totuși au ajuns după ani de zile de dispută în materie științifică și militară, la o concluzie oarecum ciudată, daca nu, bizara: „superioritatea tehnologică americană compensa superioritatea cantitativă a armelor lor”.

Neopunându-se adoptării dinamicii privind dezarmarea nucleară ( factor de pericol la adresa omenirii și securității mondiale), Moscova s-a erijat pe parcursul câtorva decenii ca fiind ocrotitoarea păcii, fapt observabil din discursurile și luările de atitudine a diverșilor lideri sovietici. Astfel în acest sens, liderii de la Kremlin, încă din noiembrie 1972 au început un al doilea ciclu de negocieri SALT II, care se va încheia cu semnarea la Viena, în 1979, de către J. Carter și L.Brejnev, a unui nou acord privind limitarea armamentului strategic și neproliferarea armelor de distrugere în masa. Astfel, limitarea cantitativă a lansatoarelor și calitativă, nu mai mult de o rachetă intercontinentală terestră pentru fiecare tabăra, din acel moment – 1985. Mai multe puteri occidentale din Europa, printre care și RFG, s-au văzut practic amenințate de multele concesii făcute Uniunii Sovietice, concesii exagerate și îngrijorătoare, fapt demonstrat de ne-limitarea rachetelor nucleare sovietice denumite SS-20 și a bombardierelor Backfire, care dacă nu erau capabile să amenințe teritoriul american, puteau totuși distruge Europa.

În ceea ce privește răspunderea internațională a statelor pentru violarea dreptului internațional umanitar, statele vor răspunde pentru actele lor ca acte de stat; numim acte de stat acele acte îndeplinite de șefii statelor și membrii guvernelor ce acționează în numele statului dar și toate acțiunile funcționarilor de stat, reprezentanții acestuia care, sunt ordonate și autorizate de stat. Uneori, și statele pot acționa ilicit în interesul lor prin politici care contravin obligațiilor internaționale. Statele vor răspunde pentru prejudiciile aduse altui stat, dar și pentru faptele resortisanților săi, persoane particulare, dacă nu au luat măsurile necesare pentru a împiedica producerea lor .

În dreptul internațional umanitar, răspunderea internațională a statului este angajată de fapta sa ilicită, ce constituie fundamentul răspunderii, o încălcare a obligațiilor internaționale pe care statul și le-a asumat. În tratatele internaționale, în dreptul umanitar statele trebuie să se oblige să “respecte”, dar și “să facă să fie respectat dreptul internațional umanitar”. În acest sens, de menționat, sunt unele aspecte privind gravele consecințe ale conflictelor armate din diversele regiuni ale lumii. Astfel, este cazul fostei Iugoslavii, unde au existat trei teatre de război: Slovenia, Croația și Bosnia-Hertegovina. Încă din timpul conflictelor, normele dreptului internațional umanitar au fost încălcate, fapt care a atras atenția mai multor organisme și foruri internaționale. în privința conflictului din fosta Iugoslavie, acesta este în strânsa legătura cu evenimentele intervenite în URSS, și în Europa începând din 1989. Problemele fundamentale puse în discuție nu au fost nici pe departe rezolvate în acea perioadă. Partidul comunist aflat la putere în acele vremuri s-a dovedit a fi incapabil în rezolvarea gravelor conflicte care au apărut datorită exaltării naționalismului și extremismului.

Astfel, la al XIV-lea Congres extraordinar al Ligii comuniste (ianuarie 1990), neputința s-a manifestat în mare măsură prin retragerea de la discuții a delegației slovene; această nemulțumire a apărut ca urmare a refuzului constant de a pune capăt monopolului Partidului, de teama dezmembrării uniunii.

Explozia și suflul ei internațional (in privința exclusivă a răspunderii internaționale a statelor și persoanelor) a fost declanșată la 2 iulie când, 114 deputați de origine albaneză din parlamentul de la Kosovo au adoptat o constituție care a stabilit în linii generale egalitatea acestei provincii cu celelalte republici din cadrul federației. Reacția parlamentului sârb a fost negativă, dură, de condamnare cu vehementă a actului adoptat de Kosovo.

În cele două republici din Vest, opoziția (coaliția „Demes”- în Slovenia; Uniunea democratică a lui Fraňĵo Tudjamn în Croația) a câștigat alegerile legislative din aprilie. La fel și în Bosnia-Hertegovina (in decembrie). În schimb, în Serbia, Slobodan Milošević era confirmat în fruntea republicii cu mai bine de 65% din voturi, partidul sau Partidul socialist ( fost comunist ) adunând cca. 45,8% din sufragiile pentru parlament. Întregul conflict a pornit ca urmare a rezultatelor alegerilor din 1990. Astfel, președinția Iugoslavă condamna drept neconstituțional referendumul organizat în Slovenia, la 28 decembrie, în favoarea independenței. A urmat apoi și Croația care a persistat în favoarea rezoluțiilor adoptate de parlament privind separarea și independența față de federația iugoslavă.

În 1991 s-a ajuns la ceea ce întreaga opinie publică internațională se aștepta: o creștere rapidă și puternică a tensiunii între partizanii unei confederații de republici declarate și autointitulate drept „suverane” – slovenii și croații, precum și cei ai menținerii federației actuale – sârbii. Înainte ca războiul civil să se instaleze pentru mai mulți ani în spațiul bosniac ( din martie 1992 până la acordurile de la Dayton, din octombrie 1995), Organizația Națiunilor Unite a încercat stoparea luptelor din Croația, trimițând, la 14 ianuarie 1992, primele „căști albastre” în Slavonia și Krajna. În general, comunitatea internațională s-a dovedit a fi neputincioasă în timpul acestui conflict existând mari interese în politica marilor puteri ale lumii. Astfel, pentru a întări cele afirmate de noi, Franța, care mult timp a căutat să menajeze Belgradul, a desemnat de-abia în luna iunie 1992 Serbia drept agresor. Opinia occidentală s-a arătat foarte sensibilă la blocada și bombardarea de către forțele sârbești a orașului Sarajevo, acțiuni care au făcut tot mai precare condițiile de viață ale celor patru sute de mii de locuitori, și a fost de acord cu constituirea ( în iunie 1995), la inițiativa Franței, a unei Forțe internaționale de reacție rapidă care, cu întregul concurs al aviației americane i-a obligat pe sârbii bosniaci să accepte o încetare a focului și un plan de pace. Încheiat la Dayton, acesta prevedea transformarea Bosniei – Hertegovina într-un stat independent, format din două entități: sârbă și croato-musulmană.

Statutul Tribunalului Internațional Penal de la Haga nu face deloc trimitere la protocoalele adiționale din 1977; Iugoslavia a ratificat aceste instrumente în 1979, statele care s-au constituit au devenit părți semnatare cu drepturi și obligații internaționale din 1992. După un război care cauzase mii de victime și care provocase cele mai groaznice atrocități de după cel de-al doilea război mondial și care totodată aruncase pe străzi mii de familii, aceasta pace „grăbită” și „forțată” avea pentru toți beligeranții un gust amar.

În urma consecințelor dezastruoase create de conflictele armate, având drept consecință instabilitatea regională, Organizația Națiunilor Unite, prin Consiliul său de Securitate a fost nevoit să ia atitudine fermă și să condamne actele de agresiune prin înființarea Tribunalului penal special pentru sancționarea criminalilor de război din acest spațiu. Poziția ambiguă a unor puteri occidentale și a Statelor Unite a condus la diverse ficțiuni între statele din Consiliul de Securitate. Intoxicarea opiniei publice de către mas-media americană și canadiană prin folosirea unor martori mincinoși și imagini trucate privind presupuse acte de agresiune și terorism a fost posibilă și cu concursul altor state interesate de independența Croației sau Bosniei-Herțegovinei.

Cazul războiului din Golf a suscitat și el atenția internațională. Regimul dictatorial al lui Sadam Hussein a încălcat în mod flagrant, prin acțiunile sale belicoase la adresa statelor din regiune, pacea și securitatea acestora. Începută din anul 1991, acțiunea Statelor Unite pentru lichidarea regimului și capturarea conducătorului Irakian a continuat până în 2003 când în urma unor ample acțiuni militare, și aliații săi tradiționali (Anglia și Canada), precum și alți aliați au distrus orice rezistență armată, liderul Irakian fiind capturat, urmând a fi judecat și condamnat pentru acțiunile sale împotriva națiunii și a omenirii.

Început în anii ' 80, conflictul din fosta U.R.S.S. și separatiștii din Cecenia continuă și în prezent prin diverse acte de diversiune și terorism, lupta de guerilă și alte forme de luptă. Îngrădirea accesului la primirea de armament și tehnica militară și oricărui ajutor venit din exterior, negocierile și înțelegerile referitoare la problemele ivite în acest sens, toate acestea vor contribui la limitarea treptată a conflictului și stabilitatea regională. Tot în acest sens, se înscrie și conflictul din Afganistan. Acțiunile de capturare a teroristului internațional Ossama Ben Laden de către forțele americane și Rusia dar și ale altor puteri ( după actul de la 11septembrie 2001), sunt în conformitate cu normele și principiile dreptului internațional, privind răspunderea statelor în dreptul internațional.

Atunci când un stat, subiect de drept internațional, nu-și respectă obligațiile asumate prin tratate încheiate în domeniul dreptului umanitar, reprezintă o faptă ilicită a cărei consecință este angajarea răspunderii statului autor. Această răspundere este în funcție de consecințele și gravitatea încălcării normelor drepturilui umanitar. Răspunderea internațională nu are decât în mod excepțional un caracter penal – această sancțiune vizează numai persoana fizică, deoarece numai ea poate răspunde din punct de vedere penal în cadru internațional .

Concluzionăm că prin formele de răspundere internațională a statelor – răspunderea pentru violarea dreptului internațional umanitar, răspunderea politică, răspunderea pentru prejudiciile rezultate din activități care sunt sunt interzise de convențiile internaționale – răspunderea statelor pentru daune nucleare și acțiuni de poluare, ca principiu toate statele din comunitatea internațională în ansamblul său, pot angaja răspunderea statelor pentru săvârșirea unor fapte internaționale ilicite prin încălcarea normelor de drept internațional.

Faptele ilicite ce declanșează răspunderea internațională a statelor pot fi grupate în trei categorii: fapte ilicite de drept comun, comise în timp de pace de persoane particulare sau de împuterniciți ai statului sau ai guvernului său; fapte ilicite comise pe timp de război; fapte de încălcare a dreptului umanitar.