Formarea Profesională Si Ocuparea ÎN România Si Uniunea Europeană
Universitatea din Craiova
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor
Programul de studii: Economie și Afaceri Europene
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Conducător Științific
Conf. Dr. Pîrvu Ramona
Absolvent
Nicola Elena Alina
Craiova, 2016
Universitatea din Craiova
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor
Programul de studii: Economie și Afaceri Europene
FORMAREA PROFESIONALĂ ȘI OCUPAREA ÎN ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
Conducător Științific
Conf. Dr. Pîrvu Ramona
Absolvent
Nicola Elena Alina
Craiova, 2016
CUPRINS
INTRODUCERE 1
CAPITOLUL I EDUCAȚIE, FORMARE ȘI ADAPTARE PROFESIONALĂ 3
1.1. Cadrul conceptual al educației și formării profesionale 3
1.1.1. Obiectivele politicii educaționale și de formare profesională 4
1.1.2. Funcțiile educației 5
1.2. Formarea și adaptarea profesională, componente ale educației permanente 6
CAPITOLUL II IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ȘI FORMĂRII PROFESIONALE PENTRU CREȘTEREA GRADULUI DE OCUPARE A FORȚEI DE MUNCĂ 9
2.2. Strategii privind educația și formarea profesională pentru a crește gradul de ocupare a forței de muncă 14
2.2.1. Strategia de reducere a abandonului școlar timpuriu 14
2.2.2. Strategia 2020 în domeniul educației și formării profesionale 16
2.2.3. Regândirea educației 17
2.3. Evoluții ale pieței muncii în România. Dinamica ocupării resurselor de muncă 19
2.4. Piața muncii și dinamica ocupării în țările Uniunii Europene. Cadrul strategic actual la nivel comunitar – Strategia 2020 25
2.4.1. Analiza comparativă a ocupării forței de muncă în țările UE 25
2.4.2. Strategia 2020 în domeniul ocupării forței de muncă 28
2.4.3. Măsuri pentru stimularea ocupării și creșterea capitalului uman 29
CONCLUZII 32
BIBLIOGRAFIE 35
ANEXE 38
INTRODUCERE
În lucrarea de disertație intitulată „Formarea profesională și ocuparea în România și în UE” mi-am propus analiza evoluției și mutațiilor produse pe piața muncii, dar și a efectelor pe care acestea le-au produs asupra strategiilor de gestionare a forței de muncă.
Structura pe capitole, cu o introducere argument și, la final, concluzii abordează o sferă largă de probleme, începând de la aspectele teoretice privind educația și formarea profesională continuând cu cele cantitative și calitative referitoare la piața muncii în România și UE, până la identificarea strategiilor privind piața muncii și formarea profesională.
Actualitatea și importanța temei abordate rezultă, din punctul meu de vedere din faptul că tratează o problemă de mare interes pentru toți participanții la viața economică precum aceea a evoluțiilor și mutațiilor produse pe piața muncii.
Trăim într-o lume dominată de schimbare, în care bazele teoretice ale studierii comportamentului sistemelor economice în condiții de liniaritate, stabilitate și echilibru au devenit, în opinia mea, inconsistente.
În acest context, așa cum subliniază unii autori consacrați în literatura de specialitate, cunoașterea, ca sursă a puterii de cea mai înaltă calitate, câștigă în importanță ca fiecare fugară nanosecundă.
Legat de acest aspect, problemele pieței muncii au fost influențate de o serie de factori, și anume: modul de implicare a statului și politicile de alocare de fonduri pentru dezvoltare, sistemul de învățământ și capacitatea acestuia de a oferi o forță de muncă compatibilă cu cerințele economiei și legislația existentă.
Scopul acestei lucrări îl reprezintă încadrarea în timp și spațiu, a pieței muncii care, în ultimii 25 de ani, a fost puternic influențată de evoluțiile și schimbările din sfera vieții economice și sociale, determinate de perioada de tranziție spre o economie de piață, de integrare în Uniunea Europeană, dar și de criză economică din ultimii ani.
Noutatea științifică a acestei lucrări constă în dezvoltarea teoretică a informațiilor referitoare la piața muncii, în îmbinarea abordărilor de ordin teoretic cu cele analitice, pentru caracterizarea pieței muncii, dezvoltarea unor subiecte care au rolul de a întregi aspectele legate de evoluția pieței muncii în România dar și în UE în ultimii ani.
Trebuie menționat faptul că aceste aspecte au putut fi prezentate, după consultarea lucrărilor de specialitate din țară și din străinătate și a datelor statistice oferite de UE și de Institutul Național de Statistică.
Prin urmare, lucrarea debutează, cu studiu printre aspectele teoretice privind formarea profesională și educația permanentă, primul capitol intitulat „ Educație, formare și adaptare profesională” având rolul de a ne familiariza cu principalele noțiuni teoretice ce caracterizează în literatura de specialitate acest domeniu. Există în literatura de specialitate mai multe definiții ale educației și formării profesionale, în lucrare fiind prezentate cele considerate reprezentative.
Din informațiile prezentate în prima parte a lucrării se reține faptul că, după prezentarea nuanțată a diferitelor puncte de vedere din literatura de specialitate, actualul sistem de formare și adaptare profesională trebuie să îi permită individului, aflat într-o permanentă competiție pentru competență, să fie competitiv:
cu evoluția rapidă a domeniului în care își desfășoară activitatea sau în care dorește să lucreze în viitor;
cu ceilalți indivizi;
cu sine (cu accent pe o serie de factori psihosociali de natură complexă).
Așadar, acest sistem trebuie să facă față societății tot mai informatizate în care informațiile nu numai că sunt tot mai numeroase, dar sunt deopotrivă tot mai complexe și se înlocuiesc și interacționează între ele cu o viteză uneori amețitoare. Orientarea către viitor prin adaptarea permanentă la schimbare a indivizilor le amplifică și întreține acestora dorința de a fi mereu competitivi.
Pentru a acoperi la un grad cât mai înalt aria tematică și pentru a determina cât mai expresiv cadrul în care se dezvoltă piața muncii în România și în UE precum și formarea profesională, lucrarea se continuă în capitolul al doilea, intitulat „Importanța educației și formării profesionale pentru creșterea gradului de ocupare a forței de muncă.”
Piața muncii este un sector deosebit de important pentru întreaga dezvoltare a țării, organizarea și funcționarea pieței muncii fiind o sursă esențială a realizării creșterii productivității muncii și creșterii economice durabile.
În cadrul capitolului al doilea am abordat această problematică în subcapitolul „Formarea profesională – condiție a creșterii gradului de ocupare a resurselor de muncă” deoarece formarea continuă conduce la creșterea ocupabilității și adaptabilității forței de muncă.
Elaborarea și aplicarea unor programe corespunzătoare de instruire permanentă a forței de muncă va contribui la prevenirea deficitelor de forță de muncă calificată, competențe pentru anumite domenii și ocupațiile aferente acestora. Este nevoie de o schimbare a mentalității în ceea ce privește formarea profesională, în sensul creșterii gradului de conștientizare cu privire la importanța învățării continue, a gradului de motivare pentru lărgirea cunoștințelor și dezvoltarea competențelor persoanelor.
Am considerat, de asemenea că structura populației ocupate după nivelul de educație devine tot mai importantă în ultima vreme, când instruirea este unul din factorii esențiali ai progresului unei națiuni.
În cel de-al doilea subcapitol al capitolului doi, intitulat „Strategii privind educația și formarea profesională pentru a crește gradul de ocupare a forței de muncă” se reflectă faptul că scopul urmărit de aceste strategii este de a asigura dezvoltarea economică.
Una din direcțiile cheie urmărite de UE pentru a deveni cea mai dinamică și competitivă economie din lume este aceea de a asigura formarea profesională continuă și învățarea pe parcursul întregii vieți.
Capitolul se finalizează cu o o analiză asupra situației existente în prezent în România și în UE și am identificat punctele fierbinți care pot genera și întreține grave dezechilibre între cererea și oferta educațională, cu efecte directe asupra cererii și ofertei de muncă.
Așadar, în ultima parte a capitolului sunt analizate, pe baza datelor statistice actuale, decalajele structurale în structura forței de muncă din UE și diferențele semnificative care încă persistă între țările estice și cele vestice.
Datorită faptului că munca și factorul uman, în general, sunt esențiale pentru progresul economic și social, teoriile și modelele din domeniul pieței muncii sunt legate de cele privind creșterea economică.
Țării noastre îi este caracteristică o transformare socio-economică absolută a cărei cauză sunt schimbările demografice fără precedent iar condițiile de pe piața forței de muncă prezintă din păcate îmbunătățiri modeste.
Rezolvarea problemelor legate de subocupare în țările Uniunii Europene, între care se află și România, devine esențială în contextul actual al crizei economice prelungite și în raport cu cerințele prevăzute în Strategia Europa 2020.
În acest context statele, mai mult astăzi decât în trecut, trebuie să-și intensifice eforturile pentru găsirea celor mai adecvate măsuri care să permită inversarea trendului de descreștere a ratei ocupării sau cel puțin să-l stopeze. În caz contrar, efectele pot fi dintre cele mai grave, nu doar pe plan economic, dar și pe plan social și chiar politic.
CAPITOLUL I
EDUCAȚIE, FORMARE ȘI ADAPTARE PROFESIONALĂ
1.1. Cadrul conceptual al educației și formării profesionale
Educația constă în acel proces social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, în scopul pregătirii acestora pentru viață, pentru integrarea lor în societate.
Educația se realizează în familie, dar mai ales în cadru instituționalizat (școala, biserica, armata, asociații profesionale, sportive etc.). Procesul educațional urmărește formarea personalității umane și se realizează la niveluri și zone diferite, în funcție de obiectivele vizate.
Conceptul de educație este un termen cu multiple conotații, iar problema definirii este o problema deschisă.
Educația, realitate ce s-a născut odată cu omul însuși, intervine în toate activitățile umane. O lume în sine, o oglindă a lumii, dar și posibilitatea schimbării ei, educația este legată de noțiunile de progres și dezvoltare umană.
Cu excepția funcției de conservare, aceasta implică și decizia de transformare a lumii prezente. Cu alte cuvinte, educația este atât un factor de stabilitate cât și unul de schimbare, de manifestare a încrederii într-o lume mai bună.
Educația vizează „procesul învățării, acumulării de cunoștințe, de pricepere cognitivă, de abilitate în rezolvarea problemelor, de-a lungul procesului educațional formal sau a altor experiențe”.
Educația este una dintre posibilitățile de asigurare a reducerii șomajului, mai ales din rândul tinerilor. Creșterea participării forței de muncă va determina accelerarea ritmului creșterii economice, în același timp asigurându-se și coeziunea socială.
Aceasta poate fi definită ca unitate și tensiune a proceselor complementare de socializare și individualizare, unitate care vizează modul de constituire a eu-lui complet în experiență.
Sub impactul exploziei tehnologiei informaționale și al noii economii, educația suferă modificări semnificative, prin aceea că devine continuă și interactivă. De asemenea, ea presupune capacitatea de a folosi cu eficacitate, rapiditate și creativitate cunoștințele, informațiile disponibile, ușor de accesat, mai ales prin intermediul internetului.
Pe de altă parte, apare tendința de accentuare a specializării pe diferite domenii.. Trecerea de la educația generală la educația specializată nu înseamnă abandonarea primeia. Din moment ce societatea este în continuă schimbare, generând solicitări noi față de educație, înseamnă că omul, la rândul său, se află aproape continuu în calitate de receptor al acțiunii educative.
Educația și formarea profesională contribuie la îmbunătățirea capacității de înțelegere a valorilor, precum solidaritate, egalitate de șanse și participare socială.
Articolul 149, alineatul 1 al Tratatului de la Maastricht precizează rolul Uniunii Europene în domeniul educației. Astfel „Comunitatea trebuie să contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, încurajând cooperarea între statele membre și, dacă este necesar, sprijinind și completând acțiunea lor, cu respectarea deplină a responsabilității statelor membre pentru conținutul învătământului și organizarea sistemului de educație, ca și a diversității lor culturale și lingvistice”.
Formarea profesională sau funcția economică a educației indică rolul ei în formarea pentru o profesie, pentru producerea unor bunuri materiale sau spirituale necesare societății, dar și fiecărui om pentru a-și asigura existența. Integrarea socială se realizează prin integrarea profesională.
Educația populației a devenit unul dintre factorii care condiționează creșterea economică în societățile dezvoltate.
Prin educație se înțelege „o inițiere, un proces și un rezultat, un gen de acțiune deliberată.”
Nivelul de educație și de formare profesională a populației, capacitatea de a învăța și de a crea tehnologii mai bune constituie așa-numitul „capital uman”, considerat la fel de important pentru dezvoltarea unei societăți ca și capitalul fizic sau resursele sale naturale.
C. Bulzan afirma că „Rolul și misiunea școlii și a educatorului se schimbă. Din monopolul asupra educației formale se intră în competiție cu alte sisteme și pedagogii alternative, școala devenind din reproducător al structurii sociale o școală a schimbării”.
Obiectivele politicii educaționale și de formare profesională
Obiectivele comunitare în domeniul educației, așa cum sunt prevăzute ele în dispozițiile articolului 149, paragraful 2 al Tratatului CE se referă la:
Dezvoltarea dimensiunii europene în educație, în special prin învățarea și difuzarea limbilor statelor membre;
Favorizarea mobilității studenților și profesorilor, inclusiv prin încurajarea recunoașterii academice a diplomelor și a perioadelor de studii;
Promovarea cooperării dintre instituțiile de învățământ;
Dezvoltarea schimbului de informații și de experiență asupra chestiunilor comune sistemelor de educație ale statelor membre;
Favorizarea dezvoltării schimbului de tineri și de animatori socio-educativi;
Încurajarea dezvoltării educației la distanță.
Obiectivele politicii de formare profesională sunt:
Să faciliteze adaptarea la mutațiile industriale, în special prin formarea și recalificarea profesională;
Să amelioreze formarea profesională inițială și formarea continuă cu scopul facilitării inserției și reinserției profesionale pe piața forței de muncă;
Să faciliteze accesul la formarea profesională și să favorizeze mobilitatea formatorilor și a persoanelor în formare și în special a tinerilor.
Să stimuleze cooperarea în domeniul formării între instituțiile de învățământ sau de formare profesională și întreprinderi;
Să dezvolte schimbul de informații și de experiență asupra chestiunilor comune sistemelor de formare ale statelor membre.
Astăzi educația este considerată una dintre soluțiile care apar pentru rezolvarea unor probleme sociale majore: șomeri, copiii străzii, copiii din medii defavorizate.
Problematica educației contemporane este influențată de o serie de provocări sociale:
globalizarea și interdependența țărilor;
evoluția noilor tehnologii informaționale
descentralizarea învățământului;
cerințele participării la viața civilă;
schimbarea de mentalități și continua reformă a educației;
interculturalitatea.
Aceste provocări au determinat, pe lângă efecte pozitive, și o serie de neajunsuri la nivel social: dezechilibre demografice (suprapopularea sau, din contră, reducerea populației), imigrația; răsturnarea scalei de apreciere a valorilor sociale (îndeosebi, morale); conflicte, violențe; poluarea mediului; nesiguranța economică, subdezvoltarea, sărăcia.
Funcțiile educației
Principalele funcții ale educației sunt:
funcția de integrare sau cultural-integrativă, cu două aspecte: cel de adaptare și socializare și cel de creație, de transformare, în sensul că, pe de o parte, școala transmite și conservă moștenirea culturală, iar pe de altă parte recreează lumea și ii adaugă noi valori dar și tendințe;
funcția economică, școala este instrumentul dezvoltării economice, pregătind resursa umană calificată pentru toate sectoarele de activitate;
funcția de dezvoltare socială și inovare. Educația este apreciată ca un autentic vector al dezvoltării sociale și economice, o condiție a progresului în orice domeniu de activitate. În raport cu mediul, ea este re-activă cât și pro-activă, impunând și promovând valori, determinând noi achiziții și evoluții.
funcția axiologică asigură persoanei criteriile valorice necesare pentru a realiza o alegere atunci când este pusă în fața unor alternative valoric distincte; ea trebuie să aibă instrumentele mentale necesare realizării unei distincții între bine și rău, între potrivit și nepotrivit, între frumos și urât, între „se cade” și „ nu se cade”.
Complexitatea procesului educațional impune „integrarea acestor funcții pentru a
asigura unitatea și continuitatea educației, realizarea unei noi sinergii în raport cu funcțiile pe care le exercită în cadrul unui sistem”.
Acestor funcții li se pot adăuga: funcția cultura-națională, de afirmare a identității naționale și funcția internațională, de participare la construcția unei comunități mondiale.
Nevoia de educație este reală pentru toate categoriile de populație, deoarece „în lupta pentru adaptare și schimbare este necesar mai întâi să ne modificăm modul de a percepe și a înțelege lucrurile din viața în care trăim. În esență, este vorba de a ne modela concomitent, prin investiția în noi înșine, atât caracterul, cât și întreaga personalitate, astfel încât să putem realiza o autoînoire echilibrată în procesul tranziției”.
1.2. Formarea și adaptarea profesională, componente ale educației permanente
O caracteristică a educației actuale este transformarea ei într-un proces de o viață (caracterul permanent al educației).
Educația permanență este o activitate de îmbunătățire a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor, în scopul îmbunătățirii calității vieții atât a indivizilor, cât și a colectivității lor.
Acest concept include învățarea formală, nonformală și informală pentru obținerea și îmbogățirea unui orizont de cunoaștere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii și domeniile vieții. Educația permanentă este în relație directă cu dezvoltarea individuală și progresul social. Din această cauză idei cum sunt „a învăța să fii” și „o societate a învățării” sau „o societate educativă” sunt asociate cu acest concept.
O abordare flexibilă și deschisă este un element important al educației permanente deoarece acest concept este, în mod funcțional, bazat pe ideea că învățarea permanentă poate fi dobândită de către indivizi și societăți în moduri diferite și că aceste modalități alternative sunt capabile să conducă spre atingerea celui mai înalt și a celui mai bun nivel al calității vieții de către toți.
Educația permanentă încearcă să vadă educația în totalitatea ei, ca atare, se referă la modelele de educație atât formale și nonformale, cât și la cele informale, încercând să integreze și să articuleze toate structurile și stadiile educației pe dimensiunile verticală (temporală) și orizontală (spațială). Aceasta, de asemenea, se caracterizează prin flexibilitate în timp, localizare, conținut și tehnici de învățare, ceea ce implică învățarea autodirijată, interacțiunea și schimbul de experientă cu alții, adoptarea unor strategii și stiluri variate de învățare. În continuare, cele trei condiții importante pentru realizarea obiectivelor educației permanente sunt: posibilitatea de învățare, motivația și educabilitatea.
Obiectivele acestui proces includ perfecționarea funcțiilor adaptive și creative ale indivizilor, în scopul îmbunătățirii permanente a calității vieții personale și colective.
Țelul fundamental al educației permanente îl constituie oamenii care se pot adapta, adică formarea și adaptarea profesională.
Aceasta necesită un învățământ care, chiar în perioadele de schimbare rapidă, le permite să organizeze cunoștințele, să aleagă valori, să comunice cu alții și, prin vocațiile lor, să își aducă contribuția către societate și să își asume variatele ei roluri. Aceste cerințe fac necesară educația permanentă, astfel încât oamenii să poată deveni capabili să-și dezvolte în întregime personalitățile lor individuale și, mai degrabă să se formeze ei însiși, decât să fie formați de alții. Pe aceasta cale, educabilitatea va fi considerabil intensificată prin capacitatea oamenilor de a efectua opțiuni responsabile într-un proces de învățare autodirijată.
În această concepție, principiul educației permanente va fi interpretatat în mod funcțional ca o adaptare la schimbările rapide în tehnologie și cunoștințele științifice și la necesitățile culturale sporite, datorate dezvoltării timpului liber și înlesnirilor oferite de intensificarea comunicațiilor de masă. Problemele care apar din această mare schimbare, sunt prin urmare, în mod esențial probleme de adaptare.
Formarea profesională este un proces prin care se urmărește creșterea și diversificarea competențelor profesionale, prin inițierea, calificarea, recalificarea, perfecționarea și specializarea persoanelor care se află în căutarea unui loc de muncă, în scopul realizării mobilității și integrării lor pe piața forței de muncă.
Legea Educației Naționale prezintă formarea profesională continuă ca fiind „totalitatea activităților de învățare realizate de fiecare persoană pe tot parcursul vieții în contexte formale, nonformale și informale în scopul formării sau dezvoltării competențelor dintr-o multiplă perspectivă: personală, civică, socială ori ocupațională”.
În ultimele două decenii formarea profesională a devenit un punct important pe agendele politice ale statelor din Uniunea Europeană. Schimbările economice, sociale și politice fără precedent au generat o nevoie de adaptare semnificativă la toate nivelurile societății.
Privatizarea întreprinderilor de stat a deschis un nou spațiu economic pentru sectorul privat, cu precădere pentru întreprinderile mici și mijlocii. Toate acestea au generat nevoia de noi abilități pentru forța de muncă.
Funcțiile educației permanente sunt:
de completare a pregătirii; învățământ „de a doua șansă” pentru adulții care nu au beneficiat de educația de bază corespunzătoare;
de recalificare și reconversie profesională în condiții de mobilitate ocupațională (diploma nu mai este o garanție pentru o viață întreagă, ci o disponibilitate pentru o pregătire ulterioară);
de adaptare/orientare în raport cu schimbarea, cultivarea „aptitudinii” de a întâmpina viitorul;
de specializare, de obținere a unor calificări suplimentare, autodezvoltarea carierei.
Între sistemul social global și subsistemul educațional există o relație de cauzalitate circulară, educația având o funcție socială, iar dezvoltarea socială posedând o dimensiune educativă.
Potențialul educativ trebuie, în consecință, raportat la calitatea muncii pentru a obține o evaluare realistă a coordonatelor formării profesionale a tânărului și pentru a orienta în mod adecvat acest proces.
Evaluările la nivel european reflectă faptul că deși reformele la nivel național se îndreaptă în direcția potrivită, ritmul acestora trebuie grăbit. Investițiile în învățământul preuniversitar au o importanță foarte mare în prevenirea abandonului școlar și a excluderii sociale, dar și în construcția bazei pentru învățământul pentru mai târziu.
Tot la nivel european, este subliniată contribuția educației și a formării profesionale la asigurarea coeziunii sociale. Toți cetățenii trebuie să dobândească și să își actualizeze în permanentă cunoștințele, aptitudinile și competențele, cu ajutorul învățământului pe parcursul întregii vieți (Lifelong Learning).
De asemenea, trebuie luate în calcul și nevoile specifice ale celor care riscă să fie expuși excuderii sociale. Acest fapt va determina o creștere economică și a participării forței de muncă asigurându-se și coeziunea socială.
Sistemele de educație și de formare profesională trebuie să fie adaptate pentru a oferi o bază largă de cunoștințe și să dezvolte ocuparea forței de muncă și competențele necesare vieții active.
Conceptul de formare profesională îmbracă două aspecte: pregătire pentru profesiune și perfecționare în profesiune. Pregătirea pentru profesiune se realizează prin sistemul educațional sau prin cursuri de calificare și recalificare.
Principalul furnizor de resurse umane pregătite, îl reprezintă sistemul național de învățământ, conform Legii învățământului, nr. 84/1995:
învățământ preșcolar (durata 3-7 ani);
învățământ primar (clasele I-IV);
învățământ secundar (clasele V-VIII);
învățământ liceal (clasele IX-XII, acesta se realizează în licee teoretice, industriale, agricole, silvice, sanitare, economice, de informatică, artă, sportive, militare, teologice etc.
învățământ postliceal de specialitate (de la 1 la 3 ani, cum ar fi școala de maiștri);
învățământ superior universitar;
învățământ postuniversitar (presupune studii aprofundate, masterat);
doctorat și cursuri postuniversitare de perfecționare.
Perfecționarea în profesiune este un proces de însușire, îmbogățire, extindere și consolidare sistematică a cunoștințelor și deprinderilor dobândite prin profesiunea realizată.
O definiție complexă a formării profesionale afirmă că aceasta este „o formare al cărei obiectiv major ar fi acela de a pregăti oamenii pentru locul de muncă” și, important de menționat, spune că o definiție completă ar lua în calcul toate punctele de vedere: al celor care furnizează, al celor care sunt beneficiari, al celor care administrează și a celor care livrează formarea profesională.
Conform acestei viziuni, formarea profesională poate fi definită ca fiind:
orientată spre a asigura cunoștințele și deprinderile necesare pentru o performanță profesională și de muncă relevante, dar și spre asigurarea exercitării participării cetățenești de către lucrători;
care are atât o componentă teoretică, cât și una practică, dar cu o mai mare influență a practicii în comparație cu alte tipuri de educație;
care are o puternică dimensiune tehnologică bazată pe nevoia de a rămâne la zi cu schimbările ce intervin în procesele tehnologice;
care are un aspect legat de muncă, pentru că îi pregătește pe oameni pentru a se implica în diverse relații de muncă.
De aici rezultă că formarea profesională este o formă de educație a adulților desfășurată pe parcursul întregii vieți așadar poate fi considerată o componentă a educației permanente care are caracteristicile de mai sus.
Formarea este un proces de învățare care implică acumularea de cunoștințe, rafinarea de competențe, concepte, reguli sau schimbarea atitudinii și a comportamentelor în vederea îmbunătățirii performanțelor oamenilor la locul de muncă și în viața de zi cu zi.
Într-o lume în care schimbarea se întâmplă dramatic și în mod regulat, formarea este imperios necesară pentru a oferi abilitățile și cunoștințele necesare pentru a activa competent la locul de muncă.
Important de menționat este faptul că, dobândirea cunoștințelor și competențelor pe parcursul întregii vieții reprezintă o condiție fundamentală pentru dezvoltarea individuală și profesională, pentru creșterea capacității de ocupare și adaptare, iar necesitatea de a moderniza sistemele de educație și formare profesională în vederea înlăturării barierelor dintre diversele contexte de învățare și a creșterii accesului și participării la învățare constituie premize fundamentale pentru societatea contemporană.
CAPITOLUL II
IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ȘI FORMĂRII PROFESIONALE PENTRU CREȘTEREA GRADULUI DE OCUPARE A FORȚEI DE MUNCĂ
2.1. Educația permanentă și formarea profesională – condiții ale creșterii gradului de ocupare a resurselor de muncă
Educația, formarea profesională și învățarea de-a lungul vieții, joacă un rol esențial atât în contextul economic cât și social. Acestea sunt cele mai importante investiții în capitalul uman. Este clar faptul că multe țări, care au reușit în creșterea permanentă a venitului, au avut și mari creșteri în educarea forțelor de muncă.
Sistemele europene referitoare la educație și formare profesională nu reușesc să ofere competențele necesare capacității de inserție profesională și nu lucrează în mod corespunzător cu mediul de afaceri sau cu angajatorii pentru a aduce procesul de învățare mai aproape de realitatea mediului de lucru. Această inadecvare a competențelor este o preocupare din ce în ce mai importantă pentru competitivitatea industriei europene.
Misiunea pe termen lung a educației și a formării profesionale cuprinde obiective precum cetățenia activă, dezvoltarea personală și bunăstarea. Toate acestea corespund cu necesitatea ameliorării competențelor necesare capacității de inserție profesională, în contextul unei creșteri economice reduse și al scăderii forței de muncă datorită îmbătrânirii populației.
Conform lui Schultz educația este „izvorul principal” al creșterii economice.
În același context, Blaug pune accent pe legătura care există între educație și dezvoltarea economică, afirmând că educația este componenta de bază a capitalului uman, ea reprezentând „inima puternică” a teoriei capitalului uman.
Blaug vorbește despre faptul că locuitorii unei țări trebuie să aibă un nivel minim de educație pentru a fi consumatori inteligenți, respectiv pentru a putea profita de progresul tehnologic existent la un moment dat.
Însă, datorită faptului că investiția este continuă, fie prin extinderea capitalului uman prin educație, fie prin menținerea stocului existent de capital uman prin vizite regulate la medic, s-a impus ideea capitalului uman ca și investiție.
Putem afirma că educația permanentă este o condiție necesară pentru o dezvoltare sustenabilă, dar nu neapărat pentru generarea de schimbări tehnologice endogene. O țară cu o populație educată este, în general, mai productivă decât una cu niveluri reduse de educație, însă nu va fi în mod inevitabil un centru de progres tehnologic. Faptul că o țară are mai mulți absolvenți de studii superioare și mai multe centre de cercetare nu înseamnă că vor apărea mai multe inovații.
Formarea profesională determină creșterea productivității marginale a celor instruiți exact în aceeași măsură atât pentru firmele care asigură aceste programe, cât și pentru celelalte.
Cel mai adesea, calitatea forței de muncă este privită prin prisma nivelului educațional sau calificațional al populației active. În articolul publicat de R. Sollow în 1957, chiar dacă forța de muncă este privită ca un factor de producție omogen, se arată că „o parte importantă din ceea ce apare ca o modificare în cadrul funcției de producție reprezintă îmbunătățiri ale calității inputurilor de forță de muncă și implicit rezultatul formării unui capital de tip deosebit”.
Aceasta idee nu este cu totul nouă ea fiind abordată și de A. Smith în lucrarea „Avuția națiunilor” publicată în 1776, care afirma: „ un om educat cu prețul cheltuirii unei munci și a unei perioade de timp pentru orice ocupații, care necesită o extraordinară dexteritate și calificare, trebuie să fie comparat cu o mașină scumpă.
Munca pe care el o învață să o efectueze este de așteptat să fie remunerată peste salariile acordate pentru muncile obișnuite și astfel i se returnează nu numai totalitatea cheltuielilor efectuate pentru educație, ci și cel puțin un profit normal pentru o formă echivalentă de capital”.
Preocupările pentru un studiu mai atent al calității capitalului uman și în primul rând al rolului educației în asigurarea premiselor unei creșteri economice durabile au pornit de la constatarea făcută de G. Becker în lucrarea „Capitalul uman. O analiză teoretică și empirică cu referințe speciale în educație”, a cărei primă ediție a apărut în anul 1964, potrivit căreia foarte puține țări au putut avea perioade de dezvoltare economică susținută fără a fi investit sume considerabile pentru formarea profesională a forței de muncă.
Teoria capitalului uman introduce în analiză educația ca factor de creștere a productivității individuale a lucrătorilor. În mod implicit reiese că:
toate acțiunile educative (formale, informale și nonformale) furnizează indivizilor cărora le sunt adresate cunoștințe și aptitudini care ulterior pot fi utilizate în activități economico-sociale remunerate;
pentru participarea la activități educative este necesară mobilizarea de resurse rare (timp pentru pregătire, consum de materiale) și deci asumarea respectivelor acțiuni nu se justifică decât de un câștig salarial suplimentar.
În ceea ce privește legătura dintre diferențierea salariilor și cea a nivelului educațional se arată că nu există o corespondență perfectă, deoarece salariul poate reflecta nu numai nivelul educațional, ci și o recompensă pentru inteligența și devotamentul pus în slujba organizației, tradiții familiale sau credențialism. Din acest motiv se adoptă și o ipoteză, respectiv că doar 60% din diferențele salariale dintre segmentul lucrătorilor cu 8 ani de studii și celelalte segmente ale populației ocupate se datorează nivelului educațional.
Relația dintre numărul de ani de școală și sporul de venituri este pusă în evidență în cadrul unui model elaborat de Mincer și dezvoltat ulterior de Chiswick. În respectivul model se presupune că nivelul câștigului (W) depinde de numărul de ani de studiu (t), de costul unui an de studiu (C) și de randamentul investiției (r). Așadar:
Wt= Wt-1 +rCt
Se poate observa că educația fiind tratată ca o investiție, respectivului proces i se poate aplica metodologia-standard, adică se poate determina perioada de recuperare a costurilor educaționale sau influența ratelor de actualizare asupra mărimii perioadei de recuperare.
Dacă la aceasta se mai adaugă încă o ipoteză simplificatoare și anume că nivelul costurilor cu educația și pregătirea profesională este egal cu cel al venitului din anul următor, rezultă că venitul obținut după 5 ani de școlarizare (W5) este egal cu:
W5=W0(1+r)5
Unde:W0 = venitul care ar fi fost obținut dacă nu s-ar fi efectuat ciclul educațional respectiv.
Rezultă că orice prelungire a perioadei de școlarizare ar fi benefică sub aspectul nivelului veniturilor.
Experiențele practice din foarte multe țări arată că ipoteza existenței unei legături liniare între numărul de ani de școală și calitatea capitalului uman nu se verifică din mai multe motive și anume:
un an de școală suplimentar nu contribuie în mod egal la creșterea calității capitalului uman, aceasta fiind dependentă de modul de organizare a respectivei forme de pregătire. De asemenea, pot exista mari diferențe în ceea ce privește calitatea diferitelor forme de pregătire profesională, determinate nu numai de programele școlare utilizate, ci și de corelațiile care apar în procesul de învățare între cunoștințele predate, exigențele impuse procesului de pregătire și tradițiile locale;
calitatea capitalului uman este dependentă și de modul de testare a cunoștințelor la absolvirea unor forme inferioare de pregătire profesională, pe de o parte, și ratele de pasaj spre forme superioare de pregătire profesională, pe de altă parte. Astfel, studii empirice efectuate încă în cursul anilor 1970 au arătat că procesul de masificare rapidă a învățământului superior în țările occidentale a condus la scăderea calității capitalului uman individual.
Într-o economie de piață discordanța dintre structura profesională a ofertei și cea a cererii de forță de muncă are drept consecință apariția șomajului sau a penuriei de resurse umane pentru anumite ramuri sau activități, care la un moment dat nu au un status social care să stimuleze atragerea de noi valuri de persoane active. Sesizarea acestor dezechilibre pe piața forței de muncă are pe termen lung consecințe deloc neglijabile asupra raportului dintre cererea și oferta de învățământ.
Ca urmare a manifestării unui feed-back între situația de pe piața forței de muncă, ritmul estimat al inovării și introducerii de noi tehnologii în cadrul aparatului productiv, precum și a caracteristicilor aspirațiilor de realizare profesională și integrare socială, se pot identifica „cicluri ale cererii de învățământ”, în special în cazul profesiilor cu un grad ridicat de calificare.
O altă metodă de determinare a calității forței de muncă o poate reprezenta volumul cheltuielilor efectuate de autoritățile publice pentru educație sau procentajul din PIB sau PNB alocat pentru acest obiectiv.
Se pornește de la ipoteza că există un randament liniar al cheltuielilor destinate formării profesionale a forței de muncă, ceea ce poate să nu corespundă în totalitate cu realitățile economice și sociale. Tot pentru măsurarea calității inputurilor educaționale au mai fost propuși ca indicatori: numărul de elevi și studenți care revine la un profesor, salariul mediu al profesorilor sau lungimea anului de studiu.
Dar aceste cuantificări ale eforturilor (inputurilor) făcute pentru realizarea și consolidarea educației populației active nu determină automat o creștere a nivelului de cunoștințe și deprinderi profesionale.
Eficiența cu care sunt utilizate diferitele inputuri educaționale este determinată de un număr mare de factori, în special de natura instituțională, cum sunt: sistemul de examinare și atestare a cunoștințelor însușite, gradul de autonomie, intensitatea concurenței dintre instituțiile de învățământ.
Chiar dacă respectivele teste aduc un plus de cunoaștere în ceea ce privește competența profesională, ele nu înseamnă rezolvarea integrală a problemei. Utilizarea eficientă a capitalului uman este condiționată nu numai de nivelul de cunoaștere în domeniul științelor fundamentale, ci și de abilitățile practice sau spiritul antreprenorial.
Așadar, se poate arăta că prin ajustarea calitativă a forței de muncă se creează premisele relevării impactului pozitiv pe care diferitele forme de educație sau experiența dobândită în muncă le au pentru sporirea eficienței utlizării forței de muncă și adaptarea la modificările care apar în mediul economic. Însă, de multe ori indicatorii de determinare a calității capitalului uman au fost construiți pornindu-se „mai mult de la ceea ce se poate măsura și mai puțin de la ceea ce este dezirabil de a se cuantifica”.
Respectivii indicatori au avut o serie de efecte pozitive, dintre care menționăm:
stimularea interesului pentru absolvirea unei forme de pregătire profesională cât mai înaltă și în mod indirect procesele de mobilitate socială și sporirea respectului pentru mediul universitar și membrii corpului didactic;
se induce ideea că pentru a beneficia de binefacerile aduse de implementarea pe o scară tot mai extinsă a tehnologiilor informaționale este necesar un proces de învățare continuă.
Exigențele noii economii bazate pe cunoaștere au adus în prim-planul dezbaterilor științifice și politice, resursele umane în dubla lor calitate: creatoare și purtătoare de noi cunoștințe. În viziunea modernă, omul nu mai trebuie să fie receptor pasiv de informații, ci trebuie să devină un actor conștient, care să primească, să transforme și să retransmită cunoașterea aprofundată și extinsă.
Dobândirea unei poziții competitive și păstrarea forței concurențiale a unei economii, impun o continuă creștere a nivelului de calificare a resurselor umane disponibile și, în special, a celor din domeniile sciento-intensive și de cercetare-dezvoltare. Performanța economică a unei țări este o rezultantă directă a calității potențialului ei uman de cercetare- dezvoltare, iar experiențele țărilor dezvoltate ( SUA, Japonia ) au demonstrat că perfecționarea continuă a resurselor umane conduce în timp la creșterea capacității naționale de inovare și a competitivității economiei.
Formarea profesională trebuie să fie în concordanță cu conținutul muncii, indiferent dacă aceasta se referă la mijloace de muncă complexe, la norme și standarde de calitate foarte exacte, la operațiuni monotone sau complexe, la lucruri noi care trebuiesc cunoscute și la valorificarea propriilor idei la locurile de muncă.
Formarea profesională cuprinde un set de cerințe în pregătirea teoretică și practică a individului în perspectiva sau în timpul exercitării profesiei.
Trebuie luat în considerare faptul că nevoile profesionale sunt stabilite atât în formarea inițială a elevilor sau studenților, cât și în formarea continuă a tinerilor și adulților (sunt reevaluate, adaptate în cadrul calificării, recalificării, reconversiei profesionale, perfecționării).
Floarea Voiculescu include necesitatea formării profesionale în cadrul nevoilor educative ale oamenilor (analizate în funcție de dimensiunile educației), considerând că ele se impun cel mai puternic deoarece acționează atât din interiorul școlii, dar și din exterior (la nivel de societate).
Formarea profesională este reevaluată în permanență, ea fiind modificată, adaptată sau chiar schimbată pe parcursul practicării profesiei, de-a lungul vieții, ca urmare a unor cerințe sociale, dar și ca urmare a demersurilor de învățare autoorganizată din cadrul autoeducației și autoperfecționării.
Calificarea concretizată în oferta de studii determină nivelul competențelor profesionale, competențele demonstrând în practică efectul învățării.
Câștigurile persoanelor cu un nivel superior al educației sunt, aproape întotdeauna, mult peste medie, deși avantajele sunt, de obicei, mai mari în țările mai puțin dezvoltate.
Educația și formarea profesională, în strânsă legătură cu politicile de ocupare a forței de muncă, reprezintă una dintre componentele prioritare ale politicilor și programelor UE.
Obiectivul Uniunii Europene de a deveni cea mai dinamică și competitivă economie din lume, solicită sistemelor educaționale și de formare din țara noastră adaptarea la cerințele societății cunoașterii și la cerințele pieței muncii. Direcțiile cheie sunt: creșterea adaptabilității forței de muncă, dezvoltarea antreprenoriatului, ca premisă pentru creșterea gradului de ocupare, formarea profesională continuă și învățarea pe parcursul întregii vieți, asigurarea accesului egal la educație și pe piața muncii, creșterea gradului de incluziune socială.
Au fost realizate mai multe analize empirice care au dovedit că există o corelație între creșterea economică și procesul de investiție în dezvoltarea resurselor umane: dezvoltarea unei economii de piață funcționale și competitive este condiționată de nivelul de pregătire a forței de muncă.
Așadar, putem afirma că formarea profesională are ca obiectiv asigurarea cunoștințelor și competențelor necesare persoanelor pentru ca acestea să aibă perspectiva unui loc de muncă și să-și dezvolte o carieră profesională proprie.
Având în vedere nevoia creșterii capacității de adaptare a persoanelor în condiții concurențiale ale pieței muncii, s-a creat cadrul legislativ și instituțional pentru reglementarea formării profesionale a adulților, prin care se promovează conceptul de formare pe tot parcursul vieții: OG 129/2000 privind formarea profesională a adulților, republicată și HG 522/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a acesteia, Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, și Legea nr. 40/2011 au creat premisele aplicării unor politici noi de abordare a activității de formare profesională și începutul alinierii la strategia europeană în domeniu.
În perioada 1 ianuarie 2014 – 31 ianuarie 2015 s-au implementat programe de formare profesională destinate persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, astfel 41.490 șomeri au participat la cursuri de instruire, din care 18.550 persoane au fost încadrate în muncă în termen de 12 luni de la data absolvirii. Complementar, din FSE a fost finanțată formarea profesională continuă (FPC) a lucrătorilor și promovarea culturii antreprenoriale, până la data de 12 februarie 2015, 148.477 persoane (din care 48.911 tineri) participând la programe de FPC.
Situația actuală în România demonstrează că țara noastră a făcut progrese în restructurarea sistemului de formare profesională continuă, una din direcțiile de acțiune fiind elaborarea politicilor de învățare pe tot parcursul vieții în corelare cu evoluțiile pieței muncii, prin consultarea partenerilor sociali, a mediului de afaceri, a celorlalte organizații implicate în sistem.
Educația reprezintă o preocupare permanentă a guvernelor din toate statele membre UE, însă structura sistemelor de educație diferă considerabil de la țară la țară.
În acest context UE este un forum util schimbului de idei și de bune practici însă nu are o politică comună în domeniul formării profesionale, ci dimpotrivă, rolul ei este de a crea un sistem de cooperare reală între statele membre prin menținerea dreptului fiecărui stat membru de a decide asupra conținutului și organizării sistemelor de educație și formare.
2.2. Strategii privind educația și formarea profesională pentru a crește gradul de ocupare a forței de muncă
2.2.1. Strategia de reducere a abandonului școlar timpuriu
Educația este principiul de armonizare, solidaritate și co-evoluție a individualizării și socializării, este „forța” care asigură coerența, orientarea și eficacitatea interacțiunii lor permanente, în simultaneitate și succesiune. Ea contribuie la înfăptuirea libertății și integrității omenești, la împlinirea individului în și prin societate.
Educația este de ajutor la ținerea pasului cu schimbările tehnologice și productivitatea avansată în sectoarele de producție și servicii. Studiile recente arată faptul că industriile care progresează mult mai rapid atrag în mod special lucrători mai bine educați și oferă o pregătire mai mare la locul de muncă.
Pe fondul adâncirii crizei economice globale, rata părăsirii timpurii a școlii (PTS) a crescut în perioada 2008 – 2010, a scăzut în anul 2011 și a stagnat în perioada 2011 – 2013, reluându-și însă tendința ascendentă în anul 2014. Astfel, rata părăsirii timpurii a școlii a fost de 18,4% în anul 2010, în creștere cu 1,8 p.p. față de anul 2009 (16,6%), însă în anul 2012 a scăzut cu un punct procentual, respectiv până la 17,4%, nivel aproximativ la fel cu cel din anul 2014 (17,3%).
Rata de părăsire timpurie a școlii rămâne la un nivel ridicat din cauza acordării unei atenții insuficiente acțiunilor de depistare și prevenire timpurie, a sărăciei și a unui grad scăzut de disponibilitate a programelor corective. Rata de părăsire timpurie a școlii este mult mai ridicată în rândul locuitorilor din mediul rural, al populației de etnie romă și al copiilor cu nevoi speciale. Sprijinul acordat părinților și profesorilor care lucrează cu elevi aflați în situații de risc ridicat este insuficient.
Tinerii care părăsesc timpuriu sistemul de educație sunt acei tineri care au finalizat doar învățământul preșcolar, primar, secundar inferior sau nu mai mult de doi ani din ciclul secundar superior (ISCED – Clasificarea Internațională Standard a Educației).
Nivelul actual al abandonului școlar timpuriu în România este rezultatul unui set complex de cauze.
Acestea sunt următoarele:
cauze structurale legate de situația socioeconomică a familiilor și a copiilor cu resurse limitate și de așteptările și atitudinile negative față de educație, în general;
cauze sistemice legate de disfuncționalități referitoare la modul în care este organizată și reglementată educația, care au ca rezultat eșecul în oferirea de sprijin;
cauze culturale întâlnite în cadrul sistemului de învățământ și în societate, în ansamblu.
În acest sens a fost realizat un cadru strategic pentru reducerea abandonului școlar timpuriu în România cu sprijinul Băncii Mondiale. Strategia are la bază practicile existente, acordând prioritate măsurilor de sprijin social.
Cu toate că strategia cuprinde o evaluare a politicilor și a măsurilor existente de combatere a abandonului școlar timpuriu, nu există dovezi clare care să indice dacă măsurile respective sunt eficiente sau nu.
Strategia se bazează pe patru piloni principali:
pilonul I: asigurarea faptului că toți copiii merg la școală și beneficiază de o educație de calitate;
pilonul II: asigurarea faptului că toți copiii finalizează învățământul obligatoriu;
pilonul III: măsuri pentru revenirea la cursuri a persoanelor care abandonează timpuriu școala;
pilonul IV: măsuri pentru dezvoltarea unui sprijin instituțional adecvat.
Fiecare pilon conține o serie de programe și măsuri, inclusiv un program privind educația copiiilor preșcolari.
Strategia include, de asemenea, priorități specifice privind incluziunea și capacitatea instituțională și sistemul de monitorizare, care se aplică și sunt stabilite în mod clar în cadrul fiecăruia dintre cei patru piloni.
În cadrul acestei strategii, abordarea următoarelor provocări este importantă:
a) Elaborarea unui sistem de colectare și de monitorizare a datelor relevante – există dificultăți în acoperirea întregului sistem școlar. Cauzele acestor dificultăți includ lipsa unor campanii de informare coerente, lipsa unei strategii de formare și lipsa stimulentelor pentru a transmite și raporta date.
Au fost luate o serie de măsuri importante în acest sens. Măsurile includ aducerea împreună a tuturor inițiativelor existente privind modul de proiectare a sistemelor de colectare a datelor pentru educație și planificarea unui sistem integrat de colectare și de analiză a datelor la nivel de țară, de județ și de școală. „Sistemul informatic integrat al învățământului din România” (SIIIR) a fost deja proiectat, pe baza unui nou set de indicatori naționali pentru educație, inclusiv abandonul școlar timpuriu.
Deși modulul pentru învățământul primar este deja funcțional, sistemul nu este încă pe deplin operațional și nu furnizează încă date sigure. De asemenea, există neconcordanțe semnificative în comparație cu alte sisteme de colectare a datelor aparținând Institutului Național de Statistică.
b) Consultarea și sensibilizarea părților interesate – pentru a determina personalul didactic și părțile interesate locale să susțină strategia, sunt necesare o strategie de formare și informare coerentă, precum și stimulente.
c) Sistem de finanțare la nivel central și la nivel de școală – pentru a pune în aplicare în mod eficient strategia privind abandonul școlar timpuriu, furnizarea de resurse financiare adecvate este esențială, în special pentru școlile cele mai defavorizate.
Cadrul strategic de reducere a abandonului școlar timpuriu oferă sprijin adecvat, cuprinzător și relevant pentru politicile viitoare în acest domeniu.
Instituirea mecanismelor instituționale și financiare necesare, în special, a unui sistem fiabil de colectare a datelor, este esențială pentru punerea în aplicare cu succes a strategiei.
O altă măsură care ar putea contribui la succesul strategiei este reforma formării inițiale a profesorilor.
2.2.2. Strategia 2020 în domeniul educației și formării profesionale
Oportunitățile pe care Uniunea Europeană le oferă cetățenilor săi pentru a trăi, a studia și a lucra în alte țări aduc o contribuție majoră la înțelegerea interculturală, dezvoltarea personală și realizarea potențialului economic deplin al UE.
În fiecare an, peste un milion de cetățeni ai UE de toate vârstele beneficiază de programe educaționale, profesionale și de consolidare a cetățeniei finanțate de UE.
Obiectivele prevăzute în Strategia 2020 referitoare la educație și formarea profesională la nivelul UE sunt:
Cel puțin 95% din copiii cu vârsta cuprinsă între patru ani și vârsta pentru începerea învățământului primar obligatoriu ar trebui să participe la educația preșcolară;
Ponderea persoanelor care părăsesc timpuriu educația și formarea profesională ar trebui să fie mai mică de 10%;
Ponderea tinerilor cu vârsta de 15 ani cu un nivel scăzut la citire, matematică și științe exacte ar trebui să fie mai mică de 15%;
Ponderea tinerilor cu vârsta de 30-34 de ani cu un nivel de educație terțiară ar trebui să fie de cel puțin 40%;
O medie de cel puțin 15% dintre adulți cu vârsta cuprinsă între 25-64 ar trebui să participe la învățarea pe tot parcursul vieții.
Aceasta strategie vizează îmbunătățirea competențelor tinerilor și a forței de muncă, în vederea adaptării permanente a nevoilor, intereselor și abilităților individuale la cerințele aferente pieței muncii.
În ceea ce privește educația, o provocare importantă este reprezentată de creșterea calității educației, alături de părăsirea timpurie a școlii. România trebuie să implementeze reformele într-un ritm mai rapid, simultan cu dezvoltarea capacității sale administrative.
Educația terțiară ar trebui să fie aliniată cu nevoile pieței muncii și să se remedieze accesul persoanelor dezavantajate.
Obiectivele din domeniul educației și formării profesionale pe care România trebuie să le îndeplinească pentru orizontul 2020 sunt:
Scăderea ratei de părăsire timpurie a școlii la un nivel sub 11,3% (ținta UE 10,0%);
Atingerea unui procent de cel puțin 26,7% de tineri cu vârste între 30-34 ani care au un nivel de educație terțiar (ținta UE: 40%);
Promovarea învățării permanente și creșterea ratei de participare a populației la formarea profesională continuă până la 10%(ținta UE: 15%).
Obiectivele generale impuse de acestă strategie sunt:
Promovarea accesului egal la educație de calitate (educația timpurie, învățământul primar și secundar) și scăderea ratei de părăsire timpurie a școlii;
Optimizarea calității și eficienței învățământului terțiar, în scopul creșterii ponderii absolvenților de învățământ terțiar;
Încurajarea și creșterea participării la învățarea pe tot parcursul vieții, îmbunătățirea competențelor forței de muncă, precum și îmbunătățirea calității educației și a sistemelor de formare profesională pentru piața forței de muncă;
Îmbunătățirea accesului la educație de calitate prin dezvoltarea infrastructurii educației și formării profesionale, inclusiv la nivelul instituțiilor culturale cu rol educativ.
Principalele direcții de acțiune pentru România 2020 sunt următoarele:
Creșterea participării, accesibilității și calității educației pentru copii cu vârsta de 0-6 ani, cu accent pe educația antepreșcolară (0-3 ani);
Prevenirea și corectarea părăsirii timpurii a școlii (programe remediale, rute flexibile, căi alternative de educație, „a doua șansă", etc.), cu un accent special în mediul rural și populația de etnie romă;
Politici de incluziune și practici inclusive în învățământul preuniversitar;
Integrarea copiilor și tinerilor cu nevoi speciale de educație în sistemul de învățământ și facilitarea integrării acestora pe piața muncii;
Creșterea atractivității sistemului de educație și formare profesională (campanii de informare, orientare și consiliere, concursuri profesionale de competențe, oportunități de carieră), cu accent special pe tinerii din mediul rural și cei de etnie romă;
Sisteme de asigurare a calității în educație și formare profesională, în conformitate cu Cadrul European de Referință pentru Asigurarea Calității;
Politici bazate pe date de cercetare cu privire la acces și participare la educație de calitate, cu scopul de a reduce părăsirea timpurie a școlii, cu accent special pe tinerii din mediul rural și cei de etnie romă;
Îmbunătățirea competențelor și a sistemelor de formare a profesorilor, formatorilor, managerilor, personalului școlii, formatorilor și a personalului de specialitate care își desfășoară activitatea în sistemul de educație și de formare profesională;
Dezvoltarea de conținut educațional, inclusiv în format digital, promovarea creativității și combaterea stereotipurilor în educație și formare profesională.
La nivelul UE, diminuarea numărului de tineri care renunță prematur la studii reprezintă unul dintre cele cinci obiective fundamentale ale strategiei Europa 2020 de stimulare a creșterii economice și creare a locurilor de muncă.
2.2.3. Regândirea educației
În anul 2012, Comisia Europeană a lansat strategia "Regândirea educației: investiții în competențe pentru rezultate socio-economice mai bune", o inițiativă care să încurajeze statele membre ale UE să se asigure că tinerii dezvoltă abilitățile și competențele necesare pe piața muncii.
Prin intermediul inițiativei „Regândirea educației”, instituțiilor de învățământ li se oferă posibilitatea de a-și analiza modelele organizaționale și de a vedea ce schimbări se impun pentru a putea transforma provocările în oportunități.
Strategia se focalizează pe ce poate fi făcut pentru a ne asigura că investiția în educație și formare profesionala este inteligentă, focalizată și eficace.
Strategia ia în considerare toate ariile de intervenție relevante pentru dezvoltarea unui sistem de învățare pe parcursul întregii vieți ce sprijină în mod eficace competitivitatea și inovarea, si anume:
Dezvoltarea unui sistem performant de educație profesională și tehnologică, ce oferă absolvenților deprinderile necesare pentru a se insera cu succes pe piața muncii globalizată;
Promovarea învățării la locul de muncă și susținerea activă a tranziției absolvenților de la parcursul educațional la activitatea profesională;
Întărirea ofertei pentru competențe transversale relevante pentru creșterea angajabilității, precum inițiative antreprenoriale, deprinderi digitale sau limbi străine;
Reducerea numărului adulților care au un nivel redus de calificare și atragerea companiilor în programe de formare continuă, validarea competențelor dobândite în contexte non-formale și informale și promovarea unor puncte de acces care integrează diferite servicii personalizate precum validarea competențelor sau orientarea în carieră;
Promovarea parteneriatelor instituțiilor de educație și formare cu mediul de afaceri și a mobilității tinerilor și adulților în cadrul parteneriatelor la nivel European.
Regândirea educației dar și rezultatele activităților grupului de lucru New Skills for New Jobs orientează, de asemenea, atenția pe care statele membre trebuie să o acorde procesului de dezvoltare profesională a resurselor umane implicate în promovarea învățării pe parcursul întregii vieți. Noi abordări în învățare și formare, inclusiv în educația adulților, pot maximiza eficacitatea și eficiența politicilor curente și pot crea noi sinergii cu inițiativele din domenii relevante (economic, protecție socială).
Inițiativa „Regândirea educației ” a fost lansată cu scopul de a reduce șomajul și de a reforma sistemele de învățământ din UE pentru a le ajuta să facă față creșterii cererii de competențe mai bune.
Inițiativa se concentrează pe trei aspecte ale educației care trebuie reformate:
calitatea;
accesibilitatea;
finanțarea.
Reformele trebuie să urmărească:
ridicarea nivelului competențelor de bază;
promovarea stagiilor de ucenicie;
promovarea competențelor antreprenoriale;
îmbunătățirea competențelor lingvistice.
Această strategie stabilește metoda prin care sistemele de educație și de formare profesională pot asigura competențe relevante pe piața muncii și pot asista populația în vederea asigurării viitorului economic și a incluziunii sociale.
Comunicarea privind regândirea educației identifică metode prin care statele membre îi pot ajuta pe adulți să își îmbunătățească competențele și să se angajeze în învățarea pe tot parcursul vieții, precum și pe tineri în obținerea competențelor de care au nevoie pentru a intra pe piața muncii sau pentru a-și înființa o companie proprie.
Aceasta încurajează părțile interesate, inclusiv angajatorii, sindicatele și alte entități, să se implice suplimentar în procesul de reformă. Pentru a promova creșterea economică și inovația, Uniunea Europeana trebuie să investească mai mult în oameni și în competențele lor. Într-o perioadă în care rata șomajului este ridicată în rândul tinerilor și există 2 milioane de oferte de locuri de muncă în Uniunea Europeană, statelor membre li se solicită să nu reducă bugetele destinate educației, ci să sporească eficiența concomitent cu asigurarea echității și a incluziunii.
De ce este nevoie de această reformă? Până în 2020, se estimează că procentul de locuri de muncă din UE care necesită niveluri mai mari de calificare va crește la 34% , alături de o scădere a numărului de locuri de muncă ce necesită niveluri reduse de calificare.
Din ce în ce mai mulți europeni se vor bucura de o carieră în schimbare și variată, în cursul căreia este de așteptat ca ei să gândească în mod critic, să preia inițiativa, să rezolve probleme și să colaboreze în cadrul unei echipe. Sistemele de educație și de formare profesională trebuie să se preocupe de acest nou tip de viață profesională.
Strategia de regândire a educației vine în sprijinul statelor membre deoarece stabilește o viziune clară pentru consolidarea importanței competențelor necesare tuturor locurilor de muncă, în special competențele digitale, antreprenoriale și lingvistice.
Pune accentul pe importanța programelor de ucenicie, un spațiu european al competențelor și calificărilor și potențialul TIC și al resurselor educaționale accesibile permanent și gratuit pentru învățare, precum și pe un nivel mai ridicat de asistență (inclusiv financiară) acordată parteneriatelor.
Prin utilizarea obiectivelor și criteriilor de referință europene, fiecare stat membru își poate evalua progresul în anumite sectoare cheie, precum și identifică acele aspecte care ar necesita investirea unui efort suplimentar.
2.3. Evoluții ale pieței muncii în România. Dinamica ocupării resurselor de muncă.
În România, piața forței de muncă este caracterizată de durabilitatea unei rate de ocupare reduse și a unor rate de inactivitate crescute, la care se adaugă scăderea populației în vârstă de lucru, datorită emigrației și îmbătrânirii populației, precum și a subocupării în sectorul agricol.
Între resursele de muncă și populația ocupată există deosebiri cantitative și calitative.
Din punct de vedere cantitativ, populația ocupată reprezintă un număr mai mic decât resursele de muncă. Din punct de vedere calitativ, resursele de muncă reprezintă forța de muncă în stare latentă care se poate transforma în populație ocupată în anumite condiții social-economice, care determină atât nivelul, cât și eficiența folosirii resurselor de muncă.
Prin populație ocupată înțelegem persoanele ocupate în ramurile economiei naționale, care depun în mod obișnuit o activitate în vederea realizării unui venit, indiferent de ponderea venitului care rezultă din această activitate pentru existența lor. Populația ocupată reprezintă forța de muncă efectivă, punerea în funcțiune a capacității de muncă pentru crearea bunurilor materiale și serviciilor necesare societății.
Componenta de bază a dezvoltării umane, și anume ocuparea forței de muncă rămâne una din zonele cele mai tensionate ale economiei României.
Ocuparea forței de muncă reprezintă transformarea populației în vârstă de muncă și aptă de muncă în populație ocupată.
Piața muncii se spijină pe trei piloni importanți:
parteneriat în gestionarea resurselor de muncă;
descentralizare a serviciului de ocupare și deschiderea acestuia spre colaborare pe baze contractuale și competitive cu serviciile private de ocupare;
subsidiaritate la toate nivelurile pieței muncii.
Rata ocupării este un indicator complet deoarece surprinde într-un mod mai complex dinamica forței de muncă, comparativ cu rata șomajului care „ne poate induce în eroare cu nivelul său scăzut și cu trendul său descendent. Șomajul în România nu este deloc unic. El este doar ascuns în mediul rural, în străinătate și în statistica oficială”.
Forța de muncă reprezintă unul dintre factorii de producție esențiali pentru declanșarea și sprijinirea proceselor de creștere economică și dezvoltare socială. Însă în funcție de caracteristicile cadrului instituțional național, a modului de organizare a producției și a muncii precum și ale mediului internațional, rolul capitalului uman în susținerea dezvoltării economice și sociale se modifică de la o etapă la alta.
Conform Balanței Forței de Muncă la 1 ianuarie 2015, populația activă civilă reprezenta 44.9% din populația totală a țării. Din totalul persoanelor active, 53.4% erau de sex masculin, iar 46.6% erau de sex feminin.
Populația ocupată civilă înregistra 8431.7 mii persoane, din care salariați 4900.7 mii persoane. Majoritatea salariaților lucrau în sectorul serviciilor (3014.5 mii persoane) iar în industrie și construcții erau ocupate 1772.4 mii persoane. În agricultură, silvicultură și piscicultură erau ocupate 113.8 mii persoane. În trimestrul al III lea 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 63.2% având valori mai mari pentru bărbați (71.6% comparativ cu 54.6% în cazul femeilor).
Din punct de vedere administrativ, cele 8 regiuni ale României prezintă anumite particularități în ceea ce privește structura lor economică, ceea ce face ca anumite sectoare să joace un rol decisiv în dezvoltarea acestora. În ceea ce privește regiunile Nord-Est și Sud-Vest o pondere semnificativă a populației este ocupată în activități agricole. Populația civilă este ocupată în cea mai mare parte în industrie și construcții în regiunile Vest și Centru iar în servicii, în regiunile Centru, Vest și București-Ilfov.
La sfârșitul lunii decembrie 2015, regiunile care au avut cele mai ridicate rate ale șomajului au fost Sud-Vest (7.9%) și Sud-Muntenia (6.8%). Regiunile cu cele mai scăzute rate ale ratei șomajului au fost București (1.6%) și Vest (3.4%).
Până în anul 2060, ponderea populației de 65 de ani și peste se va dubla de la 15 procente la 30 de procente, existând probabilitatea de a exercita o presiune puternică în ceea ce privește costurile aferente pensiilor, serviciilor medicale și serviciilor de îngrijire de lungă durată.
În ceea ce privește sistemul educațional din România, evoluțiile demografice din ultimii ani au determinat scăderea populației școlare din majoritatea nivelurilor educaționale.
România se confruntă cu o criză a ocupării forței de muncă, care s-a instalat pe termen lung și exercită un impact puternic asupra vieții sociale. Așadar piața muncii a devenit o permanentă zonă de acumulare a unor stări conflictuale purtătoare de amenințări pentru coeziunea socială.
Criza ocupării, ca sursă de inegalitate economică și socială, s-a manifestat sub diferite forme:
Reducerea populației ocupate, rata de ocupare și rata de înlocuire a forței de muncă se află în scădere, iar rata de dependență economică se află în creștere.
Precarizarea ocupării și accentuarea proceselor de subocupare a forței de muncă. Ocuparea cu timp parțial de muncă este departe de a asigura veniturile necesare pentru un standard decent de viață.
Sporirea numărului persoanelor care desfășoară o activitate secundară, deși poate avea și unele conotații pozitive. Aceasta măsură este legată de insuficiența venitului din activitatea de bază, pentru satisfacerea nevoilor proprii și ale familiei.
Apariția și cronicizarea unei categorii de forță de muncă exclusă de pe piața muncii, respectiv a persoanelor descurajate, care practic nu mai pot fi considerate ca resurse potențiale de muncă.
Structura populației ocupate se modifică sensibil, iar procesul este departe de a fi încheiat.
Cele mai importante schimbări din structura ocupării în funcție de statutul profesional al lucrătorilor reflectă continuarea procesului de reducere a numărului și ponderii salariaților în favoarea celorlalte categorii socioprofesionale, cum ar fi lucrătorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați.
Salariații au continuat să dețină partea principală a populației ocupate, dar ponderea și importanța lor în economie s-au redus continuu.
Economiile moderne sunt acele economii în care relația economică dominantă este deținută de capital-muncă salariată; cu cât este mai avansată o economie, cu atât populația salariată este mai numeroasă și își mărește ponderea în totalul populației ocupate.
Fenomenul invers, manifestat în țara noastră, în loc să ducă la o „economie de servicii” ne plasează spre o economie de tip natural (pentru consum), care se extinde și are slabe legături cu piața. Este o schimbare cu impact puternic asupra securității venitului din muncă salariată ce tensionează bugetul asigurărilor sociale.
Involuțiile din economie, dublate o bună perioadă de politicile pasive pe piața muncii, au generat explozia și cronicizarea șomajului de lungă durată, apariția și menținerea unor categorii de forță de muncă defavorizate.
Așadar, una din problemele cele mai sensibile ale României și ale dezvoltării umane o reprezintă angajarea în muncă, deoarece piața muncii s-a restrâns, atrăgând după sine nesiguranță și insecuritate în privința locurilor de muncă.
De asemenea, o presiune adițională este exercitată de excluziunea romilor de pe piața muncii, care este unul dintre grupurile minoritare cele mai mari și cu creșterea cea mai dinamică.
Modul în care evoluează situația din zonele rurale va pune în pericol îndeplinirea obiectivelor României pentru anul 2020 în ceea ce privește sărăcia și ridică întrebarea privind modul în care va fi abordat riscul de sărăcie la vârstă înaintată. Deja se poate observa faptul că există un interes crescut în cariere îndelungate din partea femeilor, a persoanelor cu educație ridicată și a persoanelor care întâmpină dificultăți în a-și plăti facturile.
Rata de ocupare a forței de muncă este deosebit de scăzută în rândul tinerilor și ea scade abrupt în rândul persoanelor în vârstă de peste 55 de ani, în timp ce ratele de activitate în rândul femeilor se reduc începând cu vârsta de 50 de ani. Ocuparea persoanelor vârstnice este afectată de retragerea timpurie din câmpul muncii, durata medie a încadrării în muncă fiind de 32 de ani (față de 35,1 în UE, în 2013).
Deci, putem afirma faptul că problema ocupării forței de muncă se va accentua. În mod cert, ramurile, sectoarele, categoriile de forță de muncă și bazinele de ocupare vor fi afectate diferit. Pot să apară diferențe de proporții diferite, dar tabloul general al defavorizării nu își va diminua intensitatea.
Diminuarea efectelor negative ale pieței muncii necesită orientarea consecventă spre politici active și reconsiderarea dimensiunilor umane ale reformei. Problemele ocupării nu vor putea fi soluționate fără o creștere economică sănătoasă și durabilă, care să asigure dezvoltarea umană.
Este necesară „formarea și reconversia profesională în funcție de necesitățile pieței muncii, dar și al rentabilizării forței de muncă la nivel de întreprindere, acordarea unei atenții mai mari asupra investiției în capitalul uman. Stimularea angajatorilor care încadrează în muncă absolvenți și persoane care fac parte din categoriile defavorizate”.
Creșterea ocupării nu înseamnă atingerea ocupării depline deoarece suntem foarte departe de acest nivel deoarece 4 din 10 români nu lucrează. Nivelul ocupării este ușor sub 60% în prezent.
Dacă reușim să facem 1 din acești 4 români să se angajeze ar fi un impact uriaș (1 milion din 4 milioane) și ar fi în spiritul țintei europene. Asta înseamnă mai mulți oameni care produc valoare adăugată, care plătesc taxe, care consumă și economisesc.
Structura pe ramuri de activitate a populației ocupate și în cadrul său a personalului salariat, detaliază concluziile cu privire la schimbările care au survenit în structurile ocupării forței de muncă și dacă aceste transformări se înscriu, mai repede sau mai dificil, pe tendințele de restructurare ale economiei naționale.
Cea mai notabilă schimbare pe care tabelul 2.1. o reliefează este faptul că începând cu anul 2012 ponderea populației ocupate în agricultură a înregistrat o scădere constantă, în timp ce în industrie observăm opusul, și anume o creștere de la an la an.
În anul 2014, comparativ cu anul 2013, a avut loc o scădere a populației ocupate în ramurile: agricultură, industria extractivă, construcții, comerț cu ridicata și cu amănuntul, transport și depozitare, asigurări, tranzacții imobiliare și învățământ.
Totodată, prin extinderea activităților ce condiționează dezvoltarea întregii societăți, a crescut ponderea populației ocupate în: industrie, industria prelucrătoare, hoteluri și restaurante, informații și comunicații, activități profesionale, activități de servicii administrative, sănătate și asistență socială, activități de spectacole, culturale și recreative.
În țara noastră, numărul celor care lucrează în agricultură se va menține la un nivel ridicat înregistrând în anul 2014, 2304.1 persoane reprezentând cea mai mare pondere a populației ocupate.
Agricultura este supradimensionată în privința numărului de persoane ocupate pe care o deține, în condițiile în care, tendința europeană este de restrângere a proporției populației ocupate în raport cu celelalte ramuri.
Avem în vedere faptul că între ramurile economiei naționale există deosebiri în ceea ce privește gradul de calificare și de utilizare a forței de muncă; în aceeași unitate de timp, forța de muncă utilizată rațional și cu o calificare mai înaltă creează o valoare mai mare decât forța de muncă folosită incomplet și care are un grad de pregătire inferior.
O caracteristică a ocupării în țările dezvoltate o constituie ponderea mare a populației ocupate în sectorul serviciilor. Contribuția ramurilor sectorului de servicii la creșterea volumului ocupării a fost posibilă datorită majorării productivității muncii sociale în sfera producției de bunuri materiale.
Caracteristica esențială a ocupării forței de muncă în sectorul terțiar o constituie ponderea mare a serviciilor publice: învățământ, sănătate, asistență socială, cultură, bănci, asigurări etc.
Rata de ocupare a urmat o tendință de creștere în ultimii 10 ani, însă rămâne sub media UE și sub obiectivul-țintă național din cadrul Strategiei Europa 2020 (ambele de 70 %).
Creșterea ocupării forței de muncă se concentrează în special în sectoarele cu o valoare adăugată ridicată. În 2015, cele mai mari creșteri ale ocupării forței de muncă s-au înregistrat în domeniul TIC și al activităților profesionale, științifice și tehnice, precum și în industrie și construcții.
Se preconizează că ponderea persoanelor cu înaltă calificare în forța de muncă activă va crește în mod considerabil, și anume cu 44 % până în 2025; aceasta reprezintă cea mai mare creștere din UE. În schimb, agricultura și industria reprezintă 29 % și respectiv, 21 % din ocuparea forței de muncă, acestea reducându-se în ultimii ani (a se vedea figura 2.1.)
Figura 2.1.: Creșterea ocupării forței de muncă în sectoarele selectate
În contextul procesului de tranziție economică, piața muncii din România a trecut prin transformări importante în ceea ce privește volumul și structura principalilor indicatori de forță de muncă. Acest proces s-a caracterizat prin scăderea populației active și a populației ocupate, prin menținerea la valori constante a ratei șomajului.
Structura pe vârste a populației ocupate condiționează eficiența activității sociale și economice. Se manifestă un oarecare echilibru al acestor trei mari structuri ale populației ocupate, ceea ce semnifică faptul că există condiții avantajoase pentru desfășurarea cu eficiență a activităților economico-sociale.
Detalierea datelor din tabelul 2.2. permite determinarea structurii populației din România pe sexe unde se poate observa că rata de ocupare a femeilor este în scădere atingând 57,2% în 2015.
Atragerea și menținerea femeilor pe piața muncii s-a datorat unor factori diverși, cum ar fi: dezvoltarea sectorului serviciilor care, prin specificul muncii și prin ușurarea sarcinilor gospodărești, a favorizat participarea femeilor la diverse activități economice; introducerea progresului tehnic, care a acționat atât în sensul ușurării muncii, cât și al eliberării unei părți a forței de muncă feminine; necesitatea economică a femeilor de a obține venituri salariale.
Însă, conform datelor statistice se observă că rata de ocupare a femeilor se află sub nivelul ratei de ocupare a bărbaților care în anul 2015 a înregistrat 74,4%.
Semnificativ este faptul că într-un sondaj realizat în octombrie – noiembrie 2010 de CNCD(Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) este evidențiată prezența și persistența modelului patriarhal în societatea românească centrat pe credința că principala responsabilitate a femeii este de a se îngriji de familie și de gospodărie.
Atât majoritatea bărbaților, cât și a femeilor respondente au fost de acord cu afirmații precum: „bărbatul este capul familiei”, „este mai mult datoria bărbaților să aducă bani în casă”, „este mai mult datoria femeilor să se ocupe de treburile casei”.
Necesitatea de intervenție prin politici și strategii, subliniată la oricare dintre scalele de referință ( global, regional, național, local) se lovește așadar de modele de gândire și acțiune bine conturate și cu o capacitate substanțială de fixare, reproducere și menținere în rândul populațiilor și al instituțiilor cărora li se adresează.
Se preconizează că ocuparea forței de muncă va crește în 2016 și 2017, alături de o creștere economică susținută – a se vedea Figura 2.2.
Figura 2.2.: Indicatori cheie privind ocuparea forței de muncă
Scăderea din 2014 a contribuției la asigurările sociale a sprijinit limitarea, până acum, a costurilor unitare ale muncii, însă creșterile salariale pot să depășească, în viitor, productivitatea muncii.
Rata tinerilor care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare este de 17 % din populație, ceea ce este cu mult peste media UE.
Persistă dificultăți în ceea ce privește creșterea nivelului mediu de calificare a forței de muncă, abordarea problemei pe care o reprezintă rata ridicată a părăsirii timpurii a școlii și consolidarea capacității instituțiilor de pe piața muncii.
Ținându-se seama de starea actuală a eficienței muncii în România, comparativ cu țările avansate economic, în mod deosebit, comparative cu țările UE, se impune concluzia necestății unor eforturi susținute, bine fundamentate și promovate, pentru a spori substantial productivitatea muncii la toate nivelurile de manifestare a acesteia (loc de munca, întreprindere, ramură economică, sectoare social-economice și, în ultima instanță, economie națională).
Piața forței de muncă și provocările sociale sunt interconectate și există mari decalaje între zonele rurale și cele urbane. România se confruntă cu riscuri foarte mari de sărăcie, de excluziune socială și de inegalități în materie de venituri.
Toți acești factori frânează potențialul de creștere al economiei.
2.4. Piața muncii și dinamica ocupării în țările Uniunii Europene
Cadrul strategic actual la nivel comunitar – Strategia 2020
2.4.1. Analiza comparativă a ocupării forței de muncă în țările UE
Din punct de vedere al forței de muncă, Uniunea Europeană înregistrează aproximativ 240 de milioane de persoane, din care 70% reprezintă gradul de ocupare în servicii, 25% în industrie și 5% în agricultură.
În 2015 rata de ocupare a forței de muncă din UE-28 în ceea ce privește persoanele cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani, a fost de 65,6 %. Rata de ocupare a forței de muncă din UE-28 a atins un nivel record de 65,7 % în 2008 și a scăzut în mod succesiv până în 2010 când a atins un nivel de 64 %.
Această scădere survenită în contextul crizei financiare și economice mondiale – un total de 1,7 puncte procentuale, a fost urmată de o perioadă de stabilitate între 2010 și 2013 când rata de ocupare a forței de muncă din UE-28, a fost de 64,1 % si 64.2% .
În 2015, rata de ocupare a revenit la trendul ascendent observat înainte de criză, în creștere cu 0.7 puncte procentuale, comparativ cu 2014, ajungând la 65.6% – a se vedea tabelul 2.3 din Anexe.
Dintre statele membre ale UE, ratele de ocupare a forței de muncă din 2015 au atins printre cele mai înalte cote în Austria, Estonia, Marea Britanie, Danemarca, Germania și Țările de Jos, fiind cuprinse între 71 % și 75 %, nivelul maxim de 75,5 % fiind înregistrat în Suedia.
La cealaltă extremitate, ratele de ocupare a forței de muncă s-au situat sub nivelul de 60 % în 4 dintre statele membre din UE-28, cea mai scăzută valoare fiind înregistrată în Grecia (50,8 %) – a se vedea figura 2.3.
Figura 2.3: Rata ocupării forței de muncă, categoria de vârstă cuprinsă
între 15 și 64 de ani, anul 2015
Sursa: http://ec.europa.eu/eurostat/data/database
De la începutul crizei financiare și economice până în 2015, au existat diferențe semnificative în ceea ce privește realizările de pe fiecare piață a muncii. Rata generală a ocupării forței de muncă pentru UE-28 a crescut în 2015 cu 1,5 puncte procentuale față de nivelul înregistrat în 2010, 11 state membre ale UE au raportat o creștere a ratelor respective.
Cele mai mari creșteri s-au înregistrat în Malta (până la 7,7 puncte procentuale) și Ungaria (8,9 puncte), în timp ce Bulgaria și Germania au raportat creșteri de peste 3 puncte procentuale. În schimb, rata de ocupare a forței de muncă a scăzut în Grecia de la 59,1 % în 2010 la puțin sub 50 % în 2014 și 2015.
Au existat, de asemenea, scăderi semnificative, care au variat între 1-6 puncte procentuale între 2010 și 2015 ale ratelor de ocupare a forței de muncă din Spania, Cipru, Croația, Portugalia și Slovenia, cea mai mare scădere fiind în Cipru.
Ratele de ocupare a forței de muncă sunt în general mai scăzute în rândul femeilor și al lucrătorilor în vârstă. În 2015, rata de ocupare a bărbaților a atins 70.9 % în UE-28, în comparație cu 60,4 % la femei.
Dar, o comparație pe termen lung arată că, în timp ce rata de ocupare a bărbaților în 2015 s-a situat la un nivel asemănător cu cel înregistrat cu 4 ani în urmă (70 % în 2011), a existat o creștere semnificativă a procentului de femei angajate – de 2 puncte procentuale, de la 58,4 % în 2011 – a se vedea tabelul 2.4 din Anexe.
Ratele de ocupare în cazul bărbaților au fost în mod constant mai ridicate decât cele de ocupare a femeilor, în toate statele membre ale UE în 2015. Cu toate acestea, au existat disparități considerabile, deoarece diferența dintre ratele de ocupare a forței de muncă în funcție de sex s-a ridicat la 25,2 puncte procentuale în Malta – unde s-a înregistrat una din cele mai scăzute rate de ocupare a femeilor (51 %). Grecia, Italia si Republica Cehă au raportat o diferență cu puțin sub 18 puncte procentuale, Grecia raportând cea mai scăzută rată de ocupare a femeilor (42,5 %), în timp ce ratele de ocupare a femeilor au fost, de asemenea, mai mici de 50 % și în Italia.
Diferența dintre ratele de ocupare a forței de muncă în funcție de sex a fost aproape inexistentă în Lituania, unde procentul înregistrat de femei (66,5 %) a fost cu numai 1,5 puncte procentuale mai mic decât cel înregistrat de bărbați; diferența a fost, de asemenea, relativ mică în Finlanda (1,6 puncte procentuale), Suedia (3 puncte) și Letonia (3,5 puncte); Portugalia a înregistrat, de asemenea, o diferență relativ mică dintre ratele de ocupare a forței de muncă în funcție de sex (5,8 puncte), conform tabelului 2.4. din Anexe.
Populația ocupată reprezenta la sfârșitul anului 2014 la nivelul UE 65,9% din populația totală – a se vedea tabelul 2.5 din Anexe. Comparativ cu anul 2013, în anul 2014 s-a înregistrat o creștere de 2 procente, având un trend ascendent încă din 2011.
Femeile manifestă o tendință ridicată de participare la viața economică, în perioada 2011-2014 datorită politicii de integrare în muncă.
Atragerea femeilor pe piața muncii este evidentă pe plan mondial. Astfel, ponderea acestora este, în aproape toate regiunile lumii, în creștere iar rata lor de activitate este, în cea mai mare parte a cazurilor în expansiune, înregistrând în 2014 ponderea de 57,5%.
Aproape la toți indicatorii ocupării și, în esență, în toate domeniile care presupun participarea femeilor în viața economică și socială, acestea se află pe o poziție inferioară celei pe care le-o oferă ponderea lor în totalul populației și al resurselor de muncă. De asemenea, poziția lor este inferioară în comparație cu forța de muncă masculină.
Discriminările dintre bărbat și femeie s-au constituit istoric, iar lichidarea lor a devenit unul din obiectivele majore ale societății contemporane.
Gradul de ocupare al femeilor continuă să fie ridicat, dar o proporție mare a femeilor activează în sectoarele marginale cum ar fi: lucrător familial neremunerat (în special femeile din mediul rural), activitățile care aduc venituri mici și neacoperite cu sistemul de asigurări sociale și medicale. O proporție semnificativă a femeilor lucrează în zona gri a economiei, cu salarii mici, neprotejate de contracte de muncă și în afara sistemului de asigurări sociale.
Deosebit de critică este situația mamelor singure cu copii.
Piața muncii este rigidă și imperfectă deoarece aceasta acționează selectiv asupra diferitelor segmente ale forței de muncă. De regulă, categoriile de forță de muncă defavorizate de fenomenele și mecanismele pieței muncii este reprezentată de femei și de persoanele cu vârsta cuprinsă între 55 și 64 de ani care au înregistrat o rată a ocupării de doar 43% în anul 2014.
În Uniunea Europeană, există în prezent preocupări serioase, atât de ordin economic, dar și social, legate de creșterea gradului de ocupare în grupele de populație vârstnică. În acest sens, se consideră că există încă mari rezerve pentru menținerea pentru o perioadă cât mai lungă a populației în activități economice.
Aceasta ar avea efecte benefice atât în planul creșterii producției și al veniturilor realizate de către populație din munca prestată, cât și al degrevării bugetelor naționale de cheltuieli suplimentare pentru pensii, asigurări sociale și asistență.
Numărul absolvenților de învățământ terțiar a înregistrat o evoluție ascendentă până în 2013 dupa care a început să scadă, reprezentând în 2014 un procent de 22.3%.
Contribuția sectorului de servicii la ocuparea forței de muncă la nivelul UE a crescut progresiv, acesta a angajat peste 73,1% din forța de muncă în anul 2014 (a se vedea tabelul 2.6. din Anexe).
Aceasta a înregistrat o creștere comparativ cu anul 2010 de 1,3 puncte procentuale, în timp ce rata de ocupare în sectorul industrial precum și cea referitoare la cei care desfășoară o activitate independentă a înregistrat o scădere permanentă, începând cu anul 2010.
Din informațiile privind economia mondială rezultă că, un fenomen prezent în toate țările este creșterea ponderii forței de muncă ocupată în domeniul serviciilor, fenomen manifestat cu o mai mare intensitate în țările dezvoltate, deoarece cu cât o țară are un nivel de dezvoltare mai ridicat, cu atât sectorul terțiar (serviciile) deține o parte mai semnificativă din totalul forței de muncă. În țările dezvoltate ale lumii, peste 2/3 din forța de muncă este angajată în sfera serviciilor. Astfel, în țări precum SUA, Germania, Marea Britanie, Franța, Belgia, Danemarca, Elveția, Austria, Olanda și Suedia, ponderea populației ocupată în domeniul serviciilor depășește 70%.
Ratele de ocupare variază în mod semnificativ și în funcție de nivelul de studii: pentru statisticile privind acest aspect, ratele de ocupare a forței de muncă se bazează pe categoria de vârstă cuprinsă între 20 și 64 de ani, nu pe cea cuprinsă între 15 și 64 de ani.
În 2015, rata de ocupare a persoanelor care au absolvit o instituție de învățământ terțiar (învățământ terțiar cu ciclu scurt, studii de licență sau echivalent, master sau echivalent și studii doctorale sau echivalent), în UE-28 în ansamblu, a fost de 34 % (a se vedea tabelul 2.7.), mult mai ridicată decât rata de ocupare a persoanelor care au absolvit cel mult o instituție de învățământ primar sau secundar inferior (17,1 %).
Rata de ocupare a persoanelor cu un nivel de studii secundar superior sau postliceal neuniversitar a fost de 48,6 % în UE-28. Cele mai pronunțate scăderi ale ratelor de ocupare a forței de muncă de la începutul crizei financiare și economice (conform comparației între anii 2008 și 2014) au fost înregistrate în cazul persoanelor care au absolvit o instituție de învățământ primar sau secundar inferior (în scădere cu 3.9 puncte procentuale), iar cele mai mici scăderi au fost înregistrate în cazul persoanelor care au absolvit o instituție de învățământ terțiar (în scădere cu 1.4 puncte procentuale).
Structura populației ocupate după nivelul de educație devine tot mai importantă în ultima vreme, când instruirea se constituie în unul din factorii esențiali ai progresului unei națiuni.
Pentru estimarea structurii populației ocupate după nivelul studiilor se consideră trei grupe convenționale: nivelul primar, care include studiile preprimare, primare și educația secundară de nivel redus; nivelul secundar, care include educația secundară superioară și postsecundară neterțiară și educația terțiară.
2.4.2. Strategia 2020 în domeniul ocupării forței de muncă
În prezent aproape 16% din populația Uniunii Europene este amenințată de sărăcie. În acest context, UE trebuie să găsească soluții pentru a inversa tendințele atât în plan economic și social.
Din acest punct de vedere, în anul 2010 a fost lansată Strategia pentru creștere economică a Europei (Strategia Europa 2020). Obiectivul fundamental îl reprezintă crearea mai multor locuri de muncă și asigurarea unor condiții mai bune de viață.
Strategia cuprinde direcții de acțiune și obiective comune, astfel încât Uniunea Europeană să dezvolte o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. În acest scop, au fost trasate 5 obiective:
1. creșterea ratei de ocupare a forței de muncă la 75% în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani;
2. alocarea a 3% din PIB-ul Uniunii Europene pentru cercetare și dezvoltare;
3. scăderea cu cel puțin 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (comparativ cu nivelurile înregistrate în anul 1990), creșterea ponderii surselor de energie regenerabilă până la 20%, creșterea cu 20% a eficienței energetice;
4. reducerea abandonului școlar sub 10%, creșterea la peste 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației cu vârsta de 30-34 de ani;
5. scăderea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale.
Trebuie menționat faptul că aceste obiective sunt interdependente și se susțin una pe cealaltă; progresele înregistrate în unul dintre ele ajută și la îndeplinirea celorlalte domenii de acțiune. De exemplu:
progresele înregistrate în planul educațional duc la îmbunătățirea perspectivelor profesionale și la reducerea sărăciei;
mai multă cercetare și dezvoltare, dar și o utilizare mai eficientă a resurselor, conduce la apariția unor condiții avantajoase creării de noi locuri de muncă;
diminuarea numărului persoanelor care suferă de sărăcie și excluziune socială avantajează accesul la educație al grupurilor vulnerabile, dar și încadrarea lor în câmpul muncii.
Obiectivele Strategiei Europa 2020 sunt transpuse în obiective naționale, astfel putând fi supravegheată atât evoluția Uniunii Europene în ansamblu, precum și a fiecărui stat membru. Statele UE s-au angajat să adopte măsurile necesare pe plan național în vederea atingerii celor 5 obiective Europa 2020 și să își coordoneze politicile naționale economice, bugetare și sociale.
Comisia Europeană supraveghează progresele înregistrate de statele membre și le sprijină prin lansarea a 7 acțiuni majore, al căror scop este crearea unui cadru avantajos pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii ( 3 priorități majore).
Rolul celor trei priorități este de a ajuta UE și implicit statele membre să obțină un nivel ridicat al ocupării forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială. Mai mult decât atât, cele cinci obiective europene pentru 2020 (din care trei sunt în strânsă legătură cu dezvoltarea resurselor umane) sunt transpuse și în obiective naționale, pentru ca fiecare stat membru să își poată urmări evoluția.
Considerându-se unul dintre elementele de bază în viitoarea dezvoltare a economiei UE, creșterea ocupării este totodată strâns legată de celelalte obiective strategice, în special de cele din zona educației și a reducerii sărăciei și excluziunii.
În acord cu specificul economiei naționale, cu potențialul său real de implementare a unor măsuri eficace pentru atingerea țintelor, în cazul României, comparativ cu valorile la nivel european, țintele sunt mai reduse pentru rata de ocupare (cu cinci puncte procentuale), pentru ponderea în PIB a investițiilor în cercetare-dezvoltare (cu un punct procentual), pentru creșterea eficienței energetice (cu un punct procentual) și pentru rata populației cu vârsta de 30-34 ani absolventă a unei forme de educație terțiară (cu 13,3 puncte procentuale).
Tot sub media europeană se plasează ținta privind reducerea numărului persoanelor cu risc de sărăcie și excluziune socială, cu 1,3 puncte procentuale (cele 580 mii persoane reprezintă în cazul României aproximativ 2,7% din totalul populației, în vreme ce ținta de 20 milioane la nivelul UE echivalează cu aproximativ 4% din totalul populației). În schimb, în cazul ponderii energiei din surse regenerabile în consumul final brut și al ratei părăsirii timpurii a școlii țintele naționale au valori mai ridicate (cu patru puncte procentuale și respectiv cu 1,3 puncte procentuale).
Din păcate, criza economică și financiară a determinat pierderea a 5,6 milioane de locuri de muncă, într-o perioadă în care Europa era presată și de provocările demografice, deoarece în ultimii ani, populația de vârstă activă se află în proces de scădere, iar rata scăzută de participare pe piața muncii pune în pericol sustenabilitatea sistemelor de asistență socială din Uniunea Europeană.
2.4.3. Măsuri pentru stimularea ocupării și creșterea capitalului uman
În domeniul ocupării, fundamentală este realizarea obiectivului prevăzut în Strategia Europa 2020 și anume o rată de 75% pentru grupa de vârstă 20-64 ani, la orizontul anului 2020.
Pentru aceasta se impune un set de măsuri pentru creșterea gradului de ocupare a populației, dintre care menționăm:
reforma cadrului legal privind stimularea ocupării forței de muncă și formarea profesională continuă;
investiții în formarea profesională continuă, incluzând printre altele operaționalizarea comitetelor sectoriale, formarea profesională a angajaților, cu accent special pe aceea a persoanelor din grupuri vulnerabile (zonele rurale și persoanele inactive), realizarea de studii privind corelarea cererii cu oferta pe piața muncii și estimarea necesarului de calificări;
măsuri de susținere a tranziției din șomaj sau inactivitate în starea de ocupare;
îmbunătățirea cadrului legislativ și a stimulării prelungirii vieții active;
consolidarea dialogului social;
flexibilizarea cadrului legal privind relațiile de muncă în contextul implementării principiului flexisecurității;
măsuri în domeniul migrației forței de muncă;
modernizarea sectorului agricol și extinderea activităților economice în mediul rural (serviciile și mica industrie).
O problemă prioritară în cadrul Uniunii Europene, dar și în cazul României, o reprezintă creșterea ocupării în rândul tinerilor, a reducerii șomajului pentru această grupă de populație, știut fiind că rata șomajului în cazul lor este peste medie. Printre acțiunile pe termen scurt și mediu care pot stimula creșterea ocupării în cazul tinerilor se numără:
sprijinirea pentru obținerea primului loc de muncă și începerea unei cariere prin aplicarea unor măsuri de stimulare a angajatorilor în vederea încadrării în muncă a absolvenților de învățământ;
acordarea de stimulente fiscale pentru întreprinderile care utilizează contracte cu durată nedeterminată sau pentru convertirea contractelor temporare în contracte cu durată nedeterminată;
consolidarea cursurilor de formare profesională, consultanță pentru înființarea de mici afaceri;
acordarea de sprijin pentru crearea și dezvoltarea de micro-întreprinderi de către tineri urmărindu-se consolidarea antreprenoriatului în rândul tinerilor;
promovarea acțiunilor pentru integrarea pe piața muncii a tinerilor și a șomerilor tineri, care vor fi finanțate și din Fondul Social European;
promovarea unor stagii de calitate în cadrul programelor de educație și formare profesională și/sau a programelor de ocupare a forței de muncă;
promovarea de oportunități profesionale și de formare profesională pentru tineri dincolo de frontierele naționale, inclusiv familiarizarea de timpuriu a tinerilor cu mediul de muncă.
Cea mai mare parte a noilor locuri de muncă sunt create în sectorul serviciilor din sectorul privat, în care se va angaja mai mult de o treime din forța de muncă la nivel mondial în următorii cinci ani.
Serviciile publice din domeniul sănătății, educației și din administrație vor înregistra creșteri mai mici, atingând nu mai mult de 12 procente din totalul locurilor de muncă.
În contrast, ocuparea forței de muncă în domeniul industriilor este de așteptat să se stabilizeze la puțin sub 22% din totalul locurilor de muncă, determinată în principal de o creștere continuă a ocupării forței de muncă în construcții întrucât industriile producătoare continuă să-și piardă locurile de muncă.
În general, ocuparea forței de muncă în industrie nu este de natură să contribuie puternic la redresarea ocupării forței de muncă, în ciuda rolului său important în transformarea structurală, în special în economiile emergente.
CONCLUZII
Tema abordată se referă la o problemă de maximă importanță și actualitate în contextul dinamicii specifice economiei mondiale.
Deoarece dezvoltarea unei economii de piață funcționale și competitive este condiționată de nivelul de pregătire a forței de muncă, am acordat o atenție specială formării profesionale, ca modalitate de creștere a gradului de ocupare a resurselor de muncă.
În conformitate cu tendințele manifestate pe plan mondial, cunoașterea devine componenta numărul unu a dezvoltării economico-sociale. De altfel, economiile țărilor dezvoltate evoluează rapid spre economii post-industriale, denumite de unii autori economii de cunoaștere.
În acest context, singura sursă reală de putere în lume va fi crearea și difuzarea de noi cunoștințe, principala forță a competiției mondiale devenind calitatea forței de muncă.
Spre deosebire de societățile preindustriale și industriale în care cunoașterea era acumulată în special prin experiență, în economia cunoașterii oamenii trebuie să învețe atât înainte de a pătrunde pe piața muncii, la școală, parcurgând diferitele niveluri de instruire specifice sistemului formării profesionale, cât și după aceea, adaptându-se prin educație permanentă cerințelor tot mai complexe ale dinamicii mondiale.
Trebuie menționat faptul că, modernizarea societăților și dezvoltarea tehnologică realizate în ultimele decenii, toate au fost descoperite de oameni prin viziunea și abilitățile lor. Pentru ca acest progres să evolueze, completat de o abordare responsabilă, este necesar un capital uman cât mai dezvoltat, care să aibă cunoștințe și abilități relevante pentru domeniul în care activează. Pentru aceasta, formarea inițială nu este suficientă, ea trebuie completată cu formarea profesională continuă, un proces care ar trebui să se deruleze pe tot parcursul vieții.
În UE formarea profesională continuă este considerată un motor al dezvoltării societății bazate pe cunoaștere și inovare, drept pentru care are parte de o atenție sporită din partea factorilor de decizie, făcând obiectul multor documente strategice, politici, priorități de dezvoltare.
Participarea scăzută la programele de formare profesională continuă influențează în mod negativ calitatea capitalului uman, care, la rândul său, influențează productivitatea companiilor, fapt care rezultă într-o competitivitate redusă a economiilor. Aceasta este de fapt o reacție în lanț cu impact pe termen lung care stingherește progresul societăților, căreia trebuie să i se acorde o atenție sporită în sensul adoptării unor mecanisme funcționale de contracarare a efectelor negative asupra populațiilor.
Modificările produse în economia României au determinat schimbări seminficative în structura ocupațională a țării: au apărut ocupații noi, iar pe de altă parte, conținutul altora a suferit modificări. O parte numeroasă a populației trebuie să se reorienteze pentru a acumula noi cunoștințe, noi aptitudini care să fie de folos în noile condiții de muncă și de viață. Acestea impun persoanelor adulte un efort continuu de învățare pe tot parcursul vieții pentru a se putea adapta noilor cerințe.
Deși în România, formarea profesională continuă a început să se dezvolte încă din 1990, ea continuă să aibă rate de participare foarte scăzute, o posibilă explicație fiind faptul că oamenii percep formarea profesională ca pe un cost, nu o investiție în propria lor dezvoltare.
Criza economică din ultimii ani a fost un alt factor de influență negativă, pentru că a determinat oamenii și companiile să-și reducă bugetele alocate formării. Acest lucru nu s-a întâmplat doar în România, ci în majoritatea statelor UE.
Rata ocupării forței de muncă din România a crescut în ultimii ani, însă aceasta este mai mică decât media UE.
Pornind de la un adevăr incontestabil și anume că piața muncii este o piață aflată în dezechilibru, deoarece un echilibru pe această piață ar însemna o ocupare deplină, lucru greu de realizat în orice țară a lumii, în cadrul celui de-al doilea capitol am analizat contextul evoluțiilor actuale din România și din UE.
Piața forței de muncă din România se află încă la o distanță considerabilă de piețele muncii europene, una din cauze fiind și politicile și instituțiile de pe piața muncii din țara noastră.
Deși au mers în direcția bună (reforma sistemului de pensii pentru a amâna ieșirea de pe piața muncii, reforma sistemului de învățământ pentru a adapta mai bine pregătirea la cerințele pieței muncii, flexibilizarea Codului Muncii) implementarea acestora nu a fost întotdeauna urmărită cu mare atenție, iar partenerii sociali nu au acceptat cu ușurință modificările propuse.
Consider că sunt necesare în continuare o serie de reforme ce vizează:
Integrarea politicii de ocupare în mediul rural în cadrul politicii pentru agricultură și dezvoltare rurală;
Reorientarea politicii de ocupare a forței de muncă dinspre politicile pasive (de asigurare a unui venit în timpul șomajului) către cele active cum sunt diversificarea serviciilor de ocupare, reconversia profesională, medierea locurilor de muncă, granturi pentru mobilitate și subvenții pentru relocare;
Acordarea Agențiilor Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă a unui spațiu de manevră mai larg care să le permită mai multă inovație, flexibilitate dar și responsabilitate;
Reforma educației (centrată pe competențe) și noi metode de predare care să fie practicate inclusiv în zonele rurale sărace, de unde provin cei slab calificați și care au un risc crescut de muncă informală sau de ocupare în agricultura de subzistență;
Continuarea flexibilizării Codului Muncii, la intrarea în activitate, dar și reducerea barierelor la reintrarea pe piața muncii.
Creșterea vârstei standard de pensionare trebuie să conducă la o creștere a vârstei reale de pensionare (care în prezent oscilează în jurul vârstei de 55 de ani din cauza numeroaselor excepții și a lacunelor legii) astfel încât să se reducă rata de dependență a sistemului. Ar fi utilă introducerea stimulentelor pentru a continua activitatea după vârsta de pensionare, cum ar fi beneficii mai mari pentru perioadele contributive de după vârsta standard.
Reforma sistemului de pensii trebuie însoțită de o politică a ocupării destinată cu precădere lucrătorilor în vârstă, deoarece înăsprirea normelor de pensionare nu vor fi suficiente dacă piața nu oferă oportunități de angajare. Apare astfel rolul determinant pe care învățarea pe tot parcursul vieții trebuie să-l joace și importanța care trebuie să se acorde calității cursurilor de calificare și recalificare destinate adulților.
Îmbunătățirea calității sistemelor de sprijinire a întreprinderilor și de sprijin financiar, inclusiv pentru antreprenoriatul social.
Sprijinirea mobilității geografice și profesionale și intensificarea cooperării între angajatori și serviciile de ocupare a forței de muncă astfel încât să fie evitate situațiile în care locurile de muncă disponibile rămân vacante din cauza deficitului de forță de muncă și a neconcordanței dintre calificări și oferta de locuri de muncă.
Ținând seama de rolul principal al factorului uman în dezvoltarea social-economică de pretutindeni și dintotdeauna și, mai ales, de rolul acesteia în societatea bazată pe cunoștințe, progresul României în direcția asumată de întreg poporul român de a ieși din subdezvoltarea economică și de a intra într-o nouă modernitate nu poate fi susținut decât prin transformarea procesului instructiv-educativ într-un factor de antrenare a celorlalți factori în direcția arătată.
Vremurile sunt foarte complexe și dinamice. Formarea, instrucția și educația oamenilor trebuie să se afle cel puțin cu un pas înaintea realităților social-economice.
Analiza efectuată relevă faptul că, criza economică a avut efecte negative pe piața forței de muncă din țările UE, însă trebuie să ținem cont de faptul că modificările ocupării forței de muncă variază considerabil de la o țară la alta datorită diferențelor de șocuri și importanței politicilor în domeniul pieței forței de muncă.
La nivelul UE provocările în ceea ce privește ocuparea forței de muncă sunt:
accelerarea procesului de îmbătrânire a populației;
reducerea ocupării în general, dar și deteriorarea situației tinerilor și persoanelor cu nivel scăzut de calificare;
creșterea disparităților privind veniturile din ocupare între diferite regiuni și state membre.
Experiența acumulată la nivel internațional arată că țările vest-europene cu economie de piață consolidată au avut, comparativ cu țările central-europene performanțe mai bune, atât în ceea ce privește ritmul de creștere al ocupării forței de muncă, cât și în majorarea ponderii profesiilor cu calificare superioară.
Important este faptul că, majoritatea țărilor UE au luat măsuri pentru a consolida și a extinde politicile în domeniul forței de muncă, astfel unele țări s-au axat pe susținerea ocupării forței de muncă și alte țări pe sprijinirea șomerilor sau oferirea de pregătire profesională.
Este foarte important să se ia în considerare efectele procesului de extindere a Uniunii Europene asupra pieței muncii din România, cum ar fi: creșterea migrației forței de muncă spre țările UE, creșterea cerințelor pentru o forță de muncă mai calificată, utilizarea în mai mare măsură a tehnologiilor informaționale, nevoia creării unei forțe de muncă mai flexibile, care să participe la formarea profesională continuă etc.
Toate acestea impun acordarea unei atenții deosebite sistemului educațional, precum și elaborării unor politici ale ocupării care să vizeze ocuparea deplină și eficientă a forței de muncă, în acord cu tendințele existente la nivelul UE.
Prin asumarea învățământului de toate gradele ca prioritate națională, prin punerea în valoare a virtuților piețelor și prin consolidarea statului de drept puternic, ne putem aștepta, în sfârșit, la trecerea României de la starea actuală a unei țări sărace la starea uneia cu o populație instruită superior și bine educată, generatoare de inteligență, creatoare și producătoare eficientă de bogăție și bunăstare materială și spirituală.
BIBLIOGRAFIE
Cărți
1. Aceleanu Mirela, Dobrotă Niță – Ocuparea resurselor de muncă în România, Ed. Economică, București, 2007.
2. Balogh Balint – Capitalul uman și resursele de muncă din România, Cluj-Napoca, 2013.
3.Băbeanu Marin, Moldoveanu Adriana – Sănătatea populației, capitalul uman și dezvoltarea umană durabilă în România, Ed. Universitaria, Craiova, 2004.
4. Berar Ioan – Repere psiho-socio-pedagogice în formarea profesională, Centrul de științe sociale, Cluj Napoca,1989.
5. Blaug M., – Introduction to the economics of education, Harmondsworth: Penguin, London, 1972.
6. Bobircă Ana – Serviciile în economia dematerializată, Ed. Economică, București, 2012.
7. Bucur Ion – Echilibrul economic și ocuparea resurselor de muncă în România, Ed. Bucura Mond, București,1997.
8. Călin M. – Filosofia educației, Ed. Aramis, București, 2001.
9. Cârcea Ileana, Introducere în pedagogie, Ed. „Gh. Asachi” Iași, 2001.
10. Ciucur D., Popescu C., – Tranziția la economia umană, Ed. Economică, București,1996.
11.Dave R.H. – Fundamentele educației permanente, Ed. Didactică și Pedagogică, București,1991.
12.Diaconu N., Marcu V. – Drept comunitar, Partea specială, Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 2003.
13. Eicher J.C., Levy L.,Garboua – Economique de l education, Ed. Economică, Paris, 1979
14. Gary S. Becker, Capitalul uman. O analiză teoretică și empirică cu referire specială la educație, Ed. All, București, 1997.
15. Lazăr L. – Evaluarea capitalului uman – Strategii de ocupare a forței de muncă. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2005.
16. Marinescu C – Educația: perspectivă economică, Ed. Economică, București, 2001.
17. Măciuc Irina – Pedagogie, Ed. Sitech, Craiova, 2006.
18. Măciuc Irina – Școala democrației și formarea profesorilor, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2005.
19. Mihai I., Rușeț V. – Oportunități de formare în Europa Centrală și de Est. Rezultatele analizei nevoii de formare, Ed. Politehnică, Timișoara, 2009.
20. Pavelescu Florin – Capitalul uman și performanța economică, Ed. Expert, București, 2007.
21. Popescu Mihaela – Formarea psihopedagogică a profesorului, Ed. Sitech, Craiova, 2013
22.Vaideanu G. – Educația la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, București,1988.
23.Voiculescu F. – Analiza resurse-nevoi și managementul strategic în învățământ, Ed. Aramis, Bcurești, 2004.
24.Voinea Liviu – Sfârșitul economiei iluziei, Ed. Publică, București, 2009.
Articole
25.Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Instituto de Formación Integral, Situația femeii – perspectiva socio-profesională, 2011.
26. Barro R.J., Lee J.W., International Measures of Schooling Years ad Schooling Quality, in:American Economic Review, no.86,1996.
27. Barro R.J., Martin I., Economic Growth, McGraw-Hill Company, New York,1995.
28.Casanova F., Vocational Training and Labor Relations, Montevideo: Cinferfor, 2003.
29.Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Comisia Europeană, Strasbourg, 2012.
30.Chiswick B.R., Interpreting the Coefficients of Schooling in the Human Capital Earning Function, in:Journal of Educational Planning and Administration, no.12, 1998.
31.Gill Indermit, Technological Change, Education, and Obsolescenc of Human Capital: Some Evidence for the U.S.,University of Chicago, 1989.
32. Human capital investment.An international comparison, OECD, Paris,1998.
33.McConnell C.R., Brue S.L., Contemporary Labor Economics, McGraw-Hill Company, New York, 1986.
34.Mastacan Cristina, Strategia Europa 2020, Centrul de Informare „Europe Direct Centras”, București, 2012.
35.Mihai Iris, Formarea profesională continuă, motor al dezvoltării economice și sociale, Colloquium politicum, Anul II, nr. 1, ianuarie-iunie 2011.
36. Mincer J., Schooling,Experience and Earnings, NBER, New York, 1974.
37.O”Mahony M., Eu productivity and competitiveness: an industry perspective, European Commission, 2003.
38. Parlamentul European, „Reducing Early School Leaving in the EU (Reducerea ratei de părăsire timpurie a școlii în UE)”, Comitetul Educației și Culturii, 2011.
39. Popescu Delia, Formarea resurselor umane, Tribuna Economică, nr.10/2003.
40. Programul Național de Reformă 2015, București, 2015 .
41. Schultz T.W., Investment in Human Capital, in American Economic Review, March, 1961.
42.Schultz Th., Investment in Human Capital, The Role of Education and of Research. The Free Press, Division of The Macmillan Company, New York, 1971.
43.World employment and social outlook, International Labour Office, Geneva, 2015.
44.Wossman L., Schooling and the Quality of Human Capital, Springer Verlag, Berlin, 2002
Internet
45. http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat Tratatul de la Maastricht, Partea a treia, Titlul XI – “Politica sociala,educatie, formare profesionala si tineret”, Capitolul 3 – “Educatie, formare profesionala si tineret”.Art .149, Alin.1.
46.http://wwwwds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2014/03/04/000350881_20140304103607/Rendered/PDF/843240v10ROMAN0ompetitive0Raport0RO.pdf
47. http://ec.europa.eu/education/tools/docs/2015/monitor2015-romania_ro.pdf
48.http://ec.europa.eu/eurostat/statisticsexplained/index.php/Education_and_training_statistics_int roduced#Europe_2020_strategy
49. http://www.isj-db.ro/static/files/acces_la_educatei/Anexe_Strategie_PTS.pdf
http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Munca/2014-DOES/2014-01 50.31_Anexa1_Strategia_de_Ocupare.pdf
51. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/ALL/?uri=CELEX:52012DC0669
52. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:52009XG0528(01)
53. http://ec.europa.eu/education/policy/strategic-framework/education-technology_ro.htm
http://ec.europa.eu/languages/policy/strategic-framework/documents/rethinking-leaflet/romania-rethinking-060913_ro.pdf
54.https://ec.europa.eu/eures/main.jsp?catId=9545&countryId=RO&acro=lmi&lang=ro®ionId=RO0&nuts2Code=%20&nuts3Code=®ionName=National%20Level
55. Promovarea îmbătrânirii active în România, Banca Mondială, Iunie 2014
56.http://www.seniorinet.ro/library/files/raport_banca_mondiala_viata_lunga,_activa_si_in_forta.pdf
57.http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/cr2015_romania_ro.pdf
58. Cedefop, EU Skills Panorama. Analytical highlight („Panorama competențelor în UE – Analiză”),2015:http://skillspanorama.cedefop.europa.eu/sites/default/files/EUSP_AH_Romania_0.pdf.
59.Infolegal, 15 decembrie 2010: http://www.infolegal.ro/cncd-raport-asupra-fenomenului-discriminarii-in-romania/2010/12/15/.
60.http://www.revistadestatistica.ro/supliment/wpcontent/uploads/2015/05/03_2015_03_08.pdf
61.http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Employment_statistics
62.http://europedirect.centras.ro/assets/editor/file/BROSURA%20EUROPA%202020/STRATEGIA%20EUROPA.pdf
63. www.ueb.ro/dppd/sociologia_educatiei_suport_de_curs.pdf
ANEXE
Tabelul 2.1. Populația ocupată pe activități ale economiei naționale
Sursa: http://statistici.insse.ro/shop/
Tabelul 2.2. : Rata de ocupare a resurselor de muncă pe sexe în România, categoria de vârstă cuprinsă între 20 și 64 de ani (în procente)
Sursa: http://statistici.insse.ro/shop/
Tabelul 2.3. : Rata ocupării forței de muncă, categoria de vârstă cuprinsă între 15 și 64 de ani, 2010–2015 (în procente)
Sursa:http://ec.europa.eu/eurostat/statisticsexplained/index.php/Employment_statistics/ro#Publica.C8.9Bii
Tabelul 2.4.: Rata ocupării forței de muncă pentru anumite categorii de populație,
2011–2015 (în procente)
Sursa: http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/submitViewTableAction.do
Tabelul 2.5. : Indicatori ai pieței muncii și indicatori sociali (în procente)
Sursa: Comisia Europeană (EU Labour Force Survey – „Anchetă privind forța de muncă în UE” și conturile naționale europene)
Tabelul 2.6. : Rata de ocupare a populției în funcție de domeniul de activitate, la nivelul UE-28, între anii 2010-2014 (în procente)
Sursa: http://ec.europa.eu/eurostat/data/database
Tabelul 2.7. : Rata ocupării forței de muncă în funcție de cel mai înalt nivel de studii, categoria de vârstă cuprinsă între 20 și 64 de ani, anul 2015 (în procente)
Sursa: http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Formarea Profesională Si Ocuparea ÎN România Si Uniunea Europeană (ID: 115642)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.