Formarea Familiei Creștine

=== 1 ===

CAPITOLUL III

FAMILIA CREȘTINĂ, FORMATOAREA CREȘTINULUI IMPLICAT SOCIAL

3.1 Misiunea și datoria de educatori a părinților creștini

„Părinții au obligația foarte gravă și dreptul primar de a se îngriji, după puterile lor, de educația copiilor, atât fizică, socială și culturală, cât și morală și religioasă”. Educația constituie un proces unic în care comuniunea reciprocă a persoanelor are un sens bogat, devenind un adevărat apostolat. Este o transmitere de viață care nu numai că stabilește un raport profund între părinți și copii, educator și persoană de educat, dar îi face pe amândoi să participe la adevăr și la iubire. Paternitatea și maternitatea presupun coexistența și interacțiunea fiecărei persoane cu celălalt. Primele luni de prezență în sânul matern creează o legătură specială care îmbracă o valoare educativă. Tatăl nu ia parte în mod direct la legătura dintre mamă și prunc, însă trebuie să se angajeze în mod responsabil în a dărui atenția și grija sa față de soție și copil. Este esențial ca bărbatul să resimtă maternitatea femeii, soția sa, ca pe un dar, acest lucru având influență asupra întregului proces educativ.

„Educația este o dăruire liberă a firii omenești făcută de către cei doi părinți: ei își comunică împreună umanitatea adultă copilului care, la rândul său, le dăruiește noutatea și prospețimea umanității pe care o aduce în lume”. Iubirea conjugală are ca mijloc de exprimare în educație grija părinților față de copii și se transformă in iubire de părinți. La începutul drumului lor împreună, soțul și soția spun "noi" referindu-se la comuniunea care există între ei; după nașterea copiilor "noi" aparține familiei care își va continua tradiția prin generațiile următoare. Dând viață, părinții devin colaboratori cu Dumnezeu la lucrarea Sa creatoare; prin educație iau parte la pedagogia divină, care este atât maternă, cât și paternă.

Părinții sunt primii care realizează educația copiilor, ei au o competență fundamentală în acest domeniu. Misiunea lor educativă este împărțită cu alte persoane sau instituții, cum ar fi Biserica și statul. Acest aspect este reliefat și de declarația Gravissimum educationis: „Părinții, deoarece au dat viață copiilor lor, au obligația foarte gravă de a-i educa și de aceea trebuie considerați primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât acolo unde lipsește cu greu poate fi suplinită. Într-adevăr, este îndatorirea părinților să creeze o atmosferă familială însuflețită de iubire, de pietate față de Dumnezeu și respect față de oameni, care să favorizeze educația integrală, personală și socială a copiilor”.

Educarea copiilor este un drept al părinților. Cu toate acestea, statul și Biserica au și ele drepturi și obligații specifice în procesul educațional al copiilor. „Părinții au dreptul să-i educe pe fiii lor în conformitate cu convingerile morale și religioase, luând în considerare tradițiile culturale ale familiei care favorizează binele și demnitatea copilului; ei trebuie, pe lângă aceasta, să primească din partea societății ajutorul și asistența necesare pentru a desfășura în mod convenabil rolul educativ”.

Familia este chemată să îndeplinească sarcina sa educativă în Biserică, luând, astfel parte la viața și la misiunea eclezială. Biserica dorește să educe mai ales prin familie care e abilitată pentru aceasta prin sacramentul Căsătoriei, cu harul stării care decurge din acest sacrament și prin carisma specifică ce îi este proprie oricărei comunități familiale. În ce privește rolul statului în educație, acesta are obligația de a apăra libertățile cetățenești și de a acționa în așa fel încât părinții să aibă posibilitatea reală de a alege școala pe care să o frecventeze copilul într-un mod cu adevărat liber. Educația pe care părinții trebuie să o dea copiilor este umană (socială, culturală) și spirituală (morală, religioasă). În domeniul educației religioase familia este de neînlocuit, ea devenind Biserică familială. Educația religioasă situează familia în Biserică ca un adevărat subiect activ de evanghelizare și de apostolat, ea având ca principiu libertatea religioasă. Părinții au libertatea de a alege pentru copiii lor un model de educație religioasă și morală determinat de convingerile lor.

Funcția educativă a părinților este atât de importantă încât, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită. Părinții trebuie să creeze o atmosferă familială însuflețită de iubire, de pietate față de Dumnezeu și respect față de oameni care să favorizeze educația integrală a copiilor. În familie se învață a cunoaște iubirea și fidelitatea Domnului și necesitatea de a-i corespunde: copiii învață primele și cele mai decisive lecții ale înțelepciunii practice de care sunt legate virtuțile. De aceea, putem spune despre familie că este prima școală a virtuților sociale de care nicio societate nu se poate lipsi.

Educația trebuie să înceapă încă din primii ani de viață căci, fiind la o vârstă fragedă, copilul nu are un sistem de valori, nu și-a format propria personalitate și poate fi modelat cu ușurință de părinți. Un învățător foarte înțelept și bun cunoscător al sufletului uman, i-a dat într-o zi poruncă unui discipol de-al său să scoată din radăcini un copăcel tânăr care însă apucase rădăcini destul de puternice. Încercând zadarnic să ducă la îndeplinire sarcina primită, discipolul se întoarce la învățător și îi explică nereușita sa. Atunci învățătorul îi arată un alt copăcel mult mai mic și mai firav pe care discipolul a reușit să-l scoată fără prea mult efort. La fel este și în educația copiilor: atunci când aceștia sunt mai mari în vârstă părinții rămân aproape neputincioși în a schimba comportamentul lor, însă dacă educația a început din primii ani de viață reușita este mult mai sigură. „Ai feciori? Învață-i și pe ei și încovoaie din pruncie grumazul lor” (Ecclesiasticul 7,24).

Familia este prima micro-societate cu care copilul vine în contact, imitând mai întâi comportamentul părinților, urmând ca apoi să învețe să distingă între bine și rău, să asimileze valori și atitudini. Tocmai de aceea părinții trebuie să conștientizeze că exemplul propriu este cea mai grăitoare lecție de viață pe care o pot da propriilor copii. Toată educația trebuie să se facă cu dragoste, cu milă și cu veselie. Aici este vizibil un principiu al pedagogiei, adică principiul dragostei. În realizarea educației copiilor, atât rolul mamei, cât și rolul tatătului sunt deosebit de importante. Ambii părinți trebuie să lucreze împreună pentru împlinirea scopului: formarea unui adevărat creștin, dar și al unui cetățean responsabil. „Învață-l pe copil calea pe care trebuie să o urmeze și când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” ( Proverbe 22,6).

3.2 Educarea copiilor în spiritul virtuților teologale

Educarea noilor generații, printr-o alianță cu Înțelepciunea divină, la credință, iubire și speranță poate recupera sensul familiei și, implicit, al omenirii. Numai în fidelitate față de această alianță, familia de azi va fi în stare să influențeze pozitiv construirea unei lumi mai drepte și mai frățești.

Credința, iubirea și speranța sunt intim legate între ele: exprimă și actualizează răspunsul fundamental al omului la darul mântuirii pe care Dumnezeu îl oferă lumii în Isus Cristos. Părinții creștini, mai ales prin mărturia proprie, au misiunea de a le insufla copiilor aceste atitudini esențiale ale credinței și de a-i conduce la a-și exprima și actualiza în mod continuu răspunsul pe care trebuie să-l dea la darul mântuirii pe care l-au primit de la Dumnezeu.

Citim în Exortația apostolică, Familiaris consortio, că „familia creștină este prima comunitate care este chemată să vestească evanghelia persoanei umane în continuă dezvoltare și conduce această persoană, printr-o educație și cateheză progresivă la deplina maturizare umană și creștină”. De aici putem deduce rolul familiei de a fi prima comunitate evanghelizatoare și loc prin excelență de educație la credință; educație care se manifestă mai ales prin mărturia de credință a părinților și prin inițierea copiilor la rugăciune și sacramente.

În lumea contemporană, de multe ori străină și chiar ostilă credinței, familia creștină, în virtutea primordialități sale în evanghelizare, este chemată să devină un focar de credință vie și strălucitoare, mai ales că misiunea ei educativă este o adevărată slujire preoțească prin care este transmisă lumina evangheliei, astfel încât „însăși viața de familie devine un itinerar de credință, o inițiere creștină și școală a urmării lui Cristos”. Pentru aceasta, în sânul familiei creștine, părinții trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței. Aici, în familie, care este resursa decisivă educației la credință, are loc prima experiență de Biserică și, totodată, se împlinește chemarea la credință a fiecărui om prin rugăciune, prin primirea sacramentelor și prin mărturia unei vieți sfinte. Prin mărturia vieții lor, părinții sunt primii vestitori ai evangheliei față de copiii lor. Rugându-se împreună cu fiii lor, meditând cuvântul lui Dumnezeu și participând la sacramente, părinții devin pe deplin dătători de viață; viață care, prin reînnoirea Duhului Sfânt, izvorăște din crucea și învierea lui Cristos.

Responsabilitatea de a-i conduce pe copii la credință își are rațiunea în faptul că părinții, dând viață copiilor, iau parte la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, iar prin educație ei iau parte la pedagogia sa. Obligația educativă primește de la sacramentul Căsătoriei demnitatea și vocația de a fi cu adevărat mister al Bisericii pus spre edificarea membrilor ei. Astfel, părinții creștini au datoria de a-i introduce pe copii într-un raport vital cu Dumnezeu, prezentându-le, într-un mod simplu, adevărurile credinței creștine.

Deseori, însă, această obligație este neglijată, chiar și de părinții creștini practicanți, fie din lipsă de timp, fie din lipsa pregătirii, lăsând această obligație doar pe seama Bisericii și a școlii. Fără îndoială, prezența copiilor la orele de religie și la catehezele parohiale le este de un real folos, pentru că astfel ei au posibilitatea de a afla, de a-și însuși anumite cunoștințe și atitudini din sfera religioasă. Totuși, dacă în sânul familiei Dumnezeu nu prezintă nicio importanță, dacă Isus Cristos nu este un punct de referință, dacă valorile creștine nu sunt luate în serios, credința copiilor va fi mereu fragilă, iar copiii nu vor avea posibilitatea de a asimila și interioriza conținutul credinței. De asemenea, dacă în familie copiii intră în contact numai cu preocupările părinților care se concentrează asupra problemelor economice și administrative, cunoștințele însușite la Biserică și școală nu vor determina ca sentimentul credinței să prindă rădăcini profunde în sufletul copiilor și, în timp, vor dispărea cu desăvârșire din viața lor.

Exemplul părinților, după cum spuneam, are un rol decisiv în formarea deprinderilor religioase ale copiilor. Prin intermediul propriei trăiri, părinții transmit copiilor o anumită imagine despre Dumnezeu. Experiența părinților autoritari, de temut, va facilita apariția în mintea celor mici a imaginii unui Dumnezeu legiuitor, judecător, care pedepsește. În același timp, experiența părinților pasivi, care permit copiilor totul, transmite imaginea unui Dumnezeu aproape inexistent. Însă, dacă acasă copiii experimentează o viață bazată pe iubire, încredere, comunicare, înțelegere, și imaginea lor despre Dumnezeu va fi mult mai profundă și mai aproape de realitate. Așadar, în transmiterea credinței este determinant exemplul personal al părinților, întrucât, în familie, copiii tind să găsească „modele” cu care să se identifice.

Părinții sunt mijlocul prin care Întruparea și Răscumpărarea trebuie să se prelungească și, de aceea, rolul lor este acela de a-i educa pe copii în învățătura creștină și în virtuțile evanghelice; de a transmite mai degrabă o experiență de viață religioasă, decât o doctrină; de a-i învăța pe cei mici cum să trăiască valorile creștine, decât o simplă supunere la exigențele credinței creștine; de a-i introduce în sânul unei comunități creștine, decât să dezvolte în ei un individualism religios; de a cultiva în inima și sufletul copiilor o adeziune iubitoare la Cristos, decât să știe să răspundă la îndoielile care apar pe drumul credinței.

Putem să conchidem că părinții trebuie să înceapă educația la credință a copiilor încă de la o vârstă fragedă, insuflându-le, prin exemplul lor, o credință vie, concretizată într-un climat de iubire existent în familie, un exemplu de rugăciune și de participare la sacramente, cu alte cuvinte o viață conformă cu evanghelia, iar pe parcurs, prin cuvânt și mărturie, părinții sunt chemați să desfășoare slujirea lor educativă și să pună în act carismele lor, ca să-i ajute pe copii să trăiască în credință, în diferitele etape ale creșterii lor, învățându-i, în același timp, că ucenicii lui Cristos nu trebuie să păstreze credința și să o trăiască, ci să o și profeseze, să-i dea mărturie cu îndrăzneală și să o răspândească.

Educația la iubire depinde de experiența de iubire a soților. Comunitatea familială, se construiește pe iubirea conjugală, de unde iradiază toate funcțiile inerente cuplului: procrearea, educarea, responsabilitățile sociale, apostolatul. Iubindu-se, soții realizează prima mărturie radicală, care nu poate fi substituită; pentru că dacă există această mărturie vor exista și toate celelalte, dar dacă nu există această mărturie, nu mai există nimic. Iubirea adevărată la care trebuie să ajungă toți oamenii cere ca persoanele care vor să o comunice și altora, părinții în cazul nostru, trebuie să o experimenteze în viața proprie. În iubirea adevărată, fiecare persoană se deschide altora, dând la o parte egoismul, respectând și valorizând demnitatea și calitatea celeilalte persoane, contribuind cu generozitate la binele reciproc. E o exigență pe care soții o experimentează ca pe o capacitate care le califică iubirea să devină izvor al educației.

Misiunea familiei în lume este aceea de a răspunde chemării la iubirea lui Dumnezeu care se rezumă în cuvintele lui Isus din Evanghelia după sfântul Matei: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 22,37-39).

La nivelul experienței umane, această misiune trebuie trăită în mod profund, în așa fel încât iubirea să iradieze în fiecare cămin familial. Trebuie subliniat faptul că nu este vorba despre o iubire oarecare, ci de iubirea adevărată, o iubire care este în corelație cu credința adevărată, lipsită de ipocrizie, definită de apostolul Paul ca fiind o iubire care împinge la a-l iubi pe Dumnezeu, adică garantează și purifică în noi capacitatea umană de a iubi, ridicând-o la perfecțiunea iubirii divine. O iubire atât de puternică, atât de gingașă în același timp, care suportă toate, care nu vrea să se apere, dar care este mereu gata să sufere până la sfârșit. Este o iubire care permite, determină, ba mai mult obligă la iertarea reciprocă. Este vorba despre o iubire care, pentru alții, este gata să uite totul; nu poate fi invidioasă; fiecare elogiu o umilește, nu este niciodată orgolioasă (cf. 1Cor 13,4-7).

Doar o viață ancorată într-o astfel de iubire poate transmite și celorlalți iubirea adevărată. Pentru părinți, doar o viață trăită în iubire îi poate abilita să-i formeze cu adevărat pe fiii lor la iubirea adevărată. Mai ales astăzi când „într-o societate zdruncinată și dezmembrată de tensiuni și conflicte din cauza ciocnirilor evidente ale curentelor individualiste și egoiste, fiii trebuie să se îmbogățească nu numai în sensul adevăratei dreptăți, care singură conduce la respectarea demnității personale a fiecăruia, dar mai ales în iubirea adevărată, înțeleasă ca grijă sinceră și serviciu dezinteresat față de alții”.

În tot acest itinerar al iubirii, Cristos este punctul de plecare, dar și de sosire, deoarece el a oferit sacrificiul său pentru toată omenirea fără a aștepta nimic în schimb. El este modelul iubirii desăvârșite, de aceea părinții în misiunea lor educativă trebuie să-l pună pe Cristos în centrul vieții familiale. Astfel, asumarea modelului iubirii lui Cristos va permite părinților să împărtășească fiilor iubirea adevărată ca dăruire de sine.

Părinții creștini își asumă modelul iubirii lui Cristos și ajung să fie o mărturie a iubirii în fața propriilor copii atunci când îi asistă cu iubire și dăruire; când își consumă cu iubire timpul lor, capacitățile și puterile lor pentru a-i ajuta să se dezvolte ca persoane și să crească mereu ca fii ai lui Dumnezeu.

De asemenea, părinții creștini constituie o mărturie a iubirii pentru copiii lor atunci când știu să le fie prieteni, găsind timp pentru a se juca cu ei și pentru a-i face să se simtă iubiți în căminul familial. Asemenea părinți, conștienți de misiunea lor, vor ști să-i mustre pe copii la timpul cuvenit și într-un mod cu totul delicat; vor ști să încheie cu ei un dialog familial cât mai plăcut; vor ști să le arate distincția dintre bine și rău, realități care se prezintă ca alternative permanente în viața umană și să le insufle o voință puternică, care va ști să aleagă mereu binele; vor ști să-i inițieze la rugăciune și sacramente și le vor insufla adevărurile de credință.

Când viața reciprocă a soților are ca fundament o iubire sinceră, aceștia vor avea mereu capacitatea să înțeleagă căderile din viața de cuplu, ceea ce îi va determina să ierte cu ușurință orice greșeală a celuilalt. Atare comportament îi va influența pe copii să-i ierte pe toți oamenii și să se împace cu ei. Dăruirea și solidaritatea cu care părinții își asumă responsabilitățile familiale îi vor învăța pe copiii lor să fie solidari cu cei care suferă și cu cei care sunt lipsiți de putere.

Soții creștini constituie un model de asumare a iubirii adevărate, atunci când își îngrijesc copiii în momentele în care aceștia sunt bolnavi și atunci când îi ajută să treacă cu credință peste toate dificultățile care apar inevitabil în viață.

Părinții creștini constituie mărturii ale iubirii atunci când își ajută copiii să se dezvolte ca persoane, încredințându-le responsabilitatea libertății și permițându-le să se bucure de ea; atunci când, la fel ca în parabola tatălui milostiv, se află în fața ușii casei așteptând întoarcerea fiului pierdut; atunci când îi ajută să descopere planul pe care Dumnezeu îl are cu ei și nu se vor opune vocației lor personale, chiar dacă aceasta nu se identifică cu cea pe care ei, ca părinți, au sperat-o pentru fiii lor; atunci când își vor da acceptul ca fiii lor să înceapă viața de adulți prin formarea unui cămin familial propriu. Și în sfârșit, vor constitui mărturii ale iubirii atunci când le vor demonstra propriilor copii, prin fapte, că întotdeauna, până la moarte, vor putea conta pe ajutorul și suportul părinților, așa cum și Dumnezeu se îngrijește necondiționat de copiii săi.

Cu siguranță, o atare trăire a iubirii îi va determina pe copii să imite exemplul părinților și, la rândul lor, vor deveni modele și în același timp educatori ai iubirii adevărate, care îl are în centru pe Cristos, modelul suprem de iubire a Tatălui, care s-a dat pe sine pentru ca oamenii să aibă viață.

Se știe că omul nu se naște deja cu capacitatea de a iubi. Această capacitate de a iubi, în planul natural, este rodul unui proces de creștere și maturizare și se fundamentează pe o încredere originară dezvoltată în copilărie, în ambientul unei familii unită în iubire, în care copiii se deschid în mod spontan iubirii altora și iubirii divine, a cărei prezență milostivă este experimentată în iubirea gratuită a părinților. Părinților le revine misiunea de a dezvolta această capacitate în copii, ajutându-i să experimenteze iubirea adevărată, în virtutea căreia copiii vor fi capabili să încheie cu toți oamenii relații umane de iubire și dreptate.

Educația la iubire în familie este necesară, deoarece părinții au responsabilitatea de a-i forma pe copii în așa fel încât să experimenteze iubirea adevărată și să le inspire un proiect de viață care să fie văzut ca un serviciu în favoarea fraților, creând astfel o atmosferă însuflețită de iubire care va favoriza educația completă a fiilor în sens personal și social. Familia, întemeiată și însuflețită de iubire, este în cele din urmă o comunitate de persoane în care scopul ultim este iubirea. Fără această iubire care se dăruie familia nu este o comunitate de persoane; totodată fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate crește și nu se poate perfecționa ca și comunitate de persoane.

Fiind sufletul oricărei trăiri a persoanei umane, iubirea adevărată, care îl descoperă omului pe om, este un sentiment care nu izvorăște din zonele obscure ale instinctului sau ale pasiunilor, ci își are rădăcina în voința spirituală, care îi face pe oameni să se iubească nu pentru ceea ce au sau pentru ceea ce pot să dea, ci pentru ceea ce sunt, pentru valoarea pe care o au ca persoane. La această iubire care dorește binele persoanei, înțeleasă ca grijă sinceră și serviciu dezinteresat față de alții, în special față de cei săraci și lipsiți, trebuie educați copiii în familia creștină.

Familia creștină este chemată, în virtutea sacramentului Căsătoriei, să fie în Biserică și în lume un semn de speranță. Este o chemare de har: Dumnezeul promisiunii, în Isus Cristos, își face simțită prezența în comunitatea familială pentru a-i propune în mod continuu viitorul său, în care speranțele umane să se împlinească în speranța credinței.

În societatea și în cultura actuală nu este ușor pentru familia creștină să trăiască în speranță: pe de o parte, prevalează în special suspiciunea, deziluzia și resemnarea, care contrazic nu numai marea speranță a credinței, ci și acele mici speranțe care apar în legătură cu proiectele vieții cotidiene; iar pe de altă parte, așteptările legate de îmbunătățirea vieții se concentrează asupra științei și tehnicii, deci asupra puterilor și descoperirilor omului, ca și cum de la acestea ar veni soluția problemelor. Însă nu știința și tehnica, ci iubirea a răscumpărat omul.

Familia este o comunitate care speră; nici nu poate fi altfel, deoarece specificul ei cel mai profund și misiunea este aceea de a fi comunitate de iubire: iubirea și viața sunt realități în mod esențial deschise spre viitor și în mod dinamic orientate spre a se împlini în perfecțiune. Speranța este prezentă astfel în fiecare familie ca o forță care susține și stimulează soții creștini de a se dezvolta, zi de zi, până la împlinirea plină de valorile și exigențele propriei vieți și iubiri, care la rândul lor transmit această speranță generațiilor viitoare prin copiii lor. Mai mult decât atât, părinții creștini trebuie să se pregătească pentru a mărturisi prin fapte speranța care este în ei.

Așa se întâmplă în familia sfințită în sacramentul Căsătoriei: nu doar pentru că ea împărtășește experiența cotidiană a speranței, ci și pentru că Dumnezeul promisiunii o cheamă să trăiască o speranță nouă. Dumnezeul creștinilor este în mod esențial Dumnezeul speranței, așa cum spune și sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: „Dumnezeul speranței să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, ca să prisosiți în speranță prin puterea Duhului Sfânt” (Rom 15,13). Este vorba despre Dumnezeul cel viu care se revelează și se comunică omului ca Dumnezeul speranței. Primindu-l pe Dumnezeul speranței înseamnă același lucru cu a avea inima plină de speranță; dimpotrivă, a fi fără speranță este același lucru cu a fi fără Dumnezeu, cum e cazul păgânilor, care sunt fără speranță și fără Dumnezeu (cf. Ef 2,12).

Chemată de Dumnezeu la speranță, familia creștină poate împlini planurile lui Dumnezeu doar printr-o exigență de speranță implementată în căminul domestic. Însă pentru a înțelege speranța conjugală și familială este necesar ca aceasta să fie inserată într-un context mai amplu: acela al speranței poporului lui Dumnezeu, care nu și-a găsit liniștea decât în gloria Ierusalimului ceresc. În mod sigur, familia creștină este o comunitate și semn de speranță, dar este așa pentru că este inserată în Biserică.

Fiind inserată în Biserică, totuși, familia creștină trăiește în lume. Asumând speranța creștină, familia nu evadează din lume, nu fuge de responsabilitățile temporare, nu se resemnează în fața nedreptăților și limitelor prezentului. Sperând în Cristos, familia creștină nu se raportează la realitate așa cum este ea, ci o privește în perspectiva speranței creștine, care transformă viața omului, adică o confruntă cu realitatea adevărurilor revelate. Astfel speranța, fiind înrădăcinată în Cristos cel înviat și în prezența activă a Duhului Sfânt, devine forță pentru familia creștină în misiunea pe care o are de la Dumnezeu, aceea de a forma oameni ai speranței.

Acesta pare să fie chipul speranței creștine, pe care părinții creștini trebuie să-l imprime în viața copiilor: vine de la Dumnezeu; este legată de cuvântul său care promite; este orientată spre mântuire; se împlinește în Cristos cel înviat și în darul Duhului Sfânt; susține dezvoltarea poporului lui Dumnezeu și pune pe toți oamenii în fața unei alegeri fundamentale. Totodată, „virtutea speranței răspunde aspirației la fericire care este pusă de Dumnezeu în inima fiecărui om; ea asumă așteptările care inspiră activitățile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăția cerurilor; apără de descurajare; susține în toate momentele de părăsire; lărgește inima în așteptarea fericii veșnice; elanul speranței ne ferește de egoism și ne călăuzește la fericirea iubirii”.

Speranța creștină nu este o iluzie asemenea iluziilor deșarte ale acestei lumi, care cuceresc din ce în ce mai multe suflete, iar părinții trebuie să știe să facă distincție între speranța adevărată, care se fundamentează pe Cristos, și iluziile deșarte ale timpurilor noastre, pentru a putea să le inducă fiilor speranța adevărată, care își are punctul de plecare și de sosire în Cristos cel înviat.

Desigur, speranța creștină îl pune pe om în fața unei alegeri fundamentale: aceea de a aștepta de la Dumnezeu acea împlinire a mântuirii pe care el o oferă în alianța sa de iubire. Este vorba despre o alegere care-l determină pe om să renunțe la toate speranțele iluzorii ale acestei lumi, pentru a se abandona total speranței oferite de Dumnezeu.

Tentația de a se refugia în speranțele umane, care nu sunt altceva decât proiecte idealizate ale visurilor și ambițiilor umane, este constantă și extrem de fascinantă în timpurile noastre. De aceea, copiii și tinerii pot cădea cel mai ușor în această tentație, însă părinții au misiunea de a le arăta că doar cuvântul lui Dumnezeu este mereu viu, mereu gata să conteste și să combată toate aceste speranțe false; mai mult decât atât, acest cuvânt stimulează și susține omul la a se converti la speranța lui Dumnezeu, care este adevărata și marea speranță a omului care rezistă în pofida tuturor dezamăgirilor.

Putem să privim cu seninătate și siguranță la viitor dacă familia, locul natural al așteptării și primirii unei noi vieți, cea a copiilor, rod al iubirii părintești, se reînnoiește pe sine, reînnoiește Biserica și societatea, prin nașterea și educarea copiilor la speranță. În timp ce copiii încep să simtă că sunt iubiți, dobândind astfel conștiința de a exista, de a fi cineva, un subiect, o persoană, care constituie darul prin excelență oferit de Dumnezeu celor pe care i-a făcut colaboratori ai săi în dăruirea vieții, părinții descoperă în copii un dar, cel mai prețios dar, care constituie speranța propriei și reciprocei dăruiri.

Chemarea Papei Ioan Paul al II-lea la generația iubirii, în care copiii să ocupe într-adevăr locul care li se cuvine, este cea mai bună demonstrație de speranță a familiei, a Bisericii și a societății, în viitorul omului. Este speranța manifestată de papa la Adunarea Generală a Națiunilor Unite din anul 1979, de care amintește și în Exortația apostolică Familiaris consortio: „voiesc să îmi exprim bucuria că, pentru fiecare dintre noi, copiii sunt primăvara vieții, anticiparea istoriei viitoare a fiecăreia dintre patriile pământului. Nicio țară din lume, niciun sistem politic nu se poate gândi la viitorul națiunilor lor fără imaginea acestor noi generații care vor primi de la părinții lor patrimoniul complex al valorilor și aspirațiilor națiunii din care fac parte și pe acela al întregii umanități. Grija pentru copii, chiar înainte ca ei să vadă lumina zilei, din prima clipă a conceperii și urmând în anii copilăriei și adolescenței, este valorificarea cea dintâi și fundamentală a relației de la om la om”.

Într-adevăr, copiii constituie primăvara vieții și speranța familiei atunci când părinții își asumă obligațiile pe care le au față de copii în virtutea misiunii lor. De asemenea, copiii constituie primăvara vieții și speranța Bisericii, atunci când Biserica, inima acestei lumi, proclamă cu tărie demnitatea sacră a fiecărui copil și drepturile și obligațiile familiei.

Și, în sfârșit, copiii constituie primăvara vieții și speranța societății care continuă să înflorească, atunci când toate națiunile, guvernanții și legislatorii vor decide să creadă în adevărul și demnitatea omului, să le apere și să le respecte, iar legile nedrepte care atentează la viața umană vor fi înlocuite cu legi care să fie în serviciul vieții și al familiei, pentru ca darul și binele cel mai prețios al umanității, copiii, să fie iubit, apărat și respectat ca pe o comoară, întrucât constituie viitorul umanității și al societății.

Astfel, „pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generațiilor de mâine rațiuni de a trăi și a spera”.

Misiunea educativă a familiei devine cu atât mai rodnică cu cât soții creștini își însușesc la nivel personal, dar și comunitar, atitudinile esențiale ale vieții creștine: credința, iubirea și speranța. Prin aceasta, familia este o comunitate capabilă să fie semn eficace de credință, iubire și speranță în mijlocul unei lumi care neagă valorile și absolutul și promovează efemerul și relativul.

3.3 Implicarea socială a creștinului matur

Omul matur este omul capabil să ia decizii singur, cu responsabilitate și în timp util. A vorbi despre o maturitate creștină pentru practicarea carității sociale presupune existența unei maturități umane, atât fizice, cât și psihice, care reprezintă premisa maturității creștine. Din această perspectivă, educația pe care părinții o oferă în familie copiilor este punctul de plecare pentru realizarea maturității creștine. Copiii trebuie să cunoască învățătura creștină, să distingă adevăratele valori umane și creștine, dar nu numai atât, ci să le și pună în practică. De aceea, exemplul de viață al părinților este temelia pentru a putea forma adevărați creștini care să practice caritatea socială.

Caritatea implică slujirea aproapelui din iubire față de acesta și față de Dumnezeu. „Afirmarea iubirii lui Dumnezeu devine o minciună dacă omul se închide în fața nevoilor aproapelui său ori, mai mult, dacă îl urăște. Trebuie mai degrabă să interpretăm versetul Sf. Ioan în sensul că iubirea aproapelui este un drum de întâlnire și a lui Dumnezeu, iar închiderea ochilor în fața aproapelui înseamnă să devii orb în fața lui Dumnezeu”. Caritatea este o iubire dezinteresată, care nu este motivată decât de valoarea ființei căreia îi este dăruită. Ea este întotdeauna necesară, chiar și în societatea cea mai dreaptă; se extinde la cei marginalizați, la cei săraci, lipsiți, chiar și la dușmani, și nu așteaptă un răspuns. Această exigență vine de la Dumnezeu întrucât el este cel care ne cere să-i iubim până și pe dușmanii noștri, să ne facem aproapele celui îndepărtat și să-i iubim pe copii și pe săraci ca pe El însuși. Conform Exortației apostolice Familiaris consortio, această caritate se manifestă la diferite niveluri: de la iubirea în folosul soților în familie, sfera se lărgește mai mult în sânul comunității ecleziale pentru ca în cele din urmă, iubirea să descopere în fiecare om chipul lui Cristos și un frate pe care să îl iubească și să îl slujească.

Creștinul crescut și educat în spiritul iubirii, al credinței și al speranței creștine se poate angaja în orice sector social, politic, administrativ, artistic, cultural, liturgic pentru promovarea demnității persoanei, apărarea dreptului la viață, apărarea drepturilor familiei, angajarea pentru binele comun, implicarea în viața economică și socială, evanghelizarea culturii omului, implicarea în mass-media; participarea în consilii parohiale, ajutorarea săracilor. Porunca de a merge, de a învăța și de a da mărturie a dat-o Isus nu numai apostolilor, ci tuturor celor care cred într-însul (cf Mt 28,18-20). Caritatea se diferențiază de generozitate prin simplul fapt că anulează elementul de milă darnică. Supranaturalul carității stă în faptul că este accesibilă chiar și celui sărac, celui care aparent nu are nimic de dăruit.

Caritatea socială înseamnă și ca laicii să se implice în acțiuni precum: opere misionare; în acțiuni caritative ce aparțin unor organizații, asociații, instituții; în consiliul parohial; în animarea liturghiei prin citirea lecturilor, pregătirea rugăciunii credincioșilor, în oferirea darurilor, în corul liturgic, în recitarea breviarului, rozariului, adorație euharistică; oferirea darurilor la ofertoriu; în cateheză; în pregătirea copiilor pentru întâia Împărtășanie, pregătire pentru Sfântul Mir; în predarea religiei în școală; în campusuri; vizitarea bolnavilor, orfanilor, bătrânilor; voluntariat în școli, spitale, azile, centre de plasament; organizarea de pelerinaje la locurile sfinte; întâlniri formative la nivel parohial; susținerea de conferințe pe diverse teme; concursuri pentru copii și tineri; excursii; concerte pentru obținere de fonduri de într-ajutorare a celor mai săraci dintre săraci; înregistrări audio cu scop caritativ; precum și oriunde este sărăcie și suferință și este nevoie de ajutor competent făcut cu disponibilitate și caritate creștină.

Familia creștină trăiește responsabilitatea sa în ceea ce privește slujirea carității astfel: cultivând raporturi de comuniune autentică între toți, de acceptare și recunoaștere a fiecăruia, de reînnoită socializare cu oricare și manifestând o atenție specială față de membrii săi mai slabi; în raporturile mai ample interfamiliale, sociale și ecleziale, prin intermediul unui util stil de solidaritate, de deschidere și de acceptare, care exprimă plenitudinea sacramentului Căsătoriei cum ar fi: promovarea și apărarea vieții, apropierea discretă și concretă de familiile aflate în dificultate, disponibilitatea de adopție.

Adevărata caritate socială trebuie să transforme persoana din interior spre exterior. Dacă caritatea nu dă un nou sens vieții, de reînnoire și prospețime înseamnă că ea nu a fost dezinteresată, ci interesată, nu a fost suficientă și eficientă. Caritatea face persoana senină, veselă, capabilă să dea la rândul său caritate. Nu contează atât cantitatea, ci calitatea cu care se face caritatea. Pentru ca o comunitate creștină să trăiască în mod eficient caritatea, fie ca o comuniune fraternă, fie ca ajutor pentru cel sărac, și prin ea să evanghelizeze, este necesară o formare eficientă. În fiecare creștin trebuie să fie cultivată conștiința implicării fundamentale la edificarea unei comunități de iubire fraternă față de cei săraci.

În domeniul acțiunii carității sociale, pentru formarea și implicarea credincioșilor în acest sens, fiecare comunitate creștină trebuie să îndeplinească următoarele:

a) să pună accent deosebit pe promovarea carității și pe raporturile fraterne dintre membrii săi, conștientă că misiunea sa evanghelizatoare se înfăptuiește, mai întâi de toate, prin comuniune;

b) să încurajeze anumite forme de slujire, solidaritate și comuniune cu cei slabi, trăite atât în interiorul, cât și în afara ei, ca pe niște instrumente privilegiate pentru o autentică evanghelizare;

c) să susțină și să valorifice potențialul tuturor acelor persoane care sunt implicate în slujirea de caritate;

d) să continue trăirea sacramentală, implicându-se prin opere de caritate, în așa fel încât să mărturisească în fapte misterul de iubire la care participă în credință.

Toate formele de caritate au o orientare specială pentru cel sărac, adică față de persoana care se află în stare de nevoie, în lipsa bunurilor, atât materiale, cât și spirituale, cauze ce afectează într-o oarecare măsură demnitatea sa. Caritatea față de săraci este o activitate individuală a credincioșilor, în același timp o funcție a comunității. O asemenea funcție, atestată amplu de tradiția creștină a tuturor timpurilor, își află începtele și temelia în practica de odinioară a comunității apostolice. Slujirea Bisericii în favoarea săracilor, dovedită de către Noul Testament, este în mod constant înfăptuită în decursul istoriei Bisericii și rămâne și astăzi o slujire fundamentală a comunității creștine. Caritatea față de cel sărac trebuie să-l ducă pe creștin la săvârșirea unor fapte în folosul celui sărac (cf. Iac 2,14-18), aceasta implicând ajutor material: procurarea hranei, îmbrăcămintei, locuinței, loc de muncă, dar, mult mai important, ajutor spiritual: alinare în durere, prezență în singurătate, sfat la îndoială, răbdare în a-l asista și asculta, iertare în ofense nedorite. Într-un mod cu totul special, iubirea exercitată față de cel sărac este de a-l accepta, întâi de toate ca persoană, integrându-l într-o comunitate de viață și de afecțiune.

Caritatea cere mai multă implicare decât binefacerea ocazională, prima implică și creează o legătură, cea de-a doua se mulțumește doar cu un gest. Când facem caritate, trebuie să punem în centru persoana umană în demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu. Slujirea în favoarea săracilor ridică, în zilele noastre, probleme complexe, majore, legate de raporturile modificate dintre Biserică și comunitatea civilă. Roadele carității sunt bucuria, pacea și milostivirea. Caritatea fraternă de ajutorare a celor aflați în nevoie presupune două aspecte: ajutorul imediat care poate fi acordat celor care suferă, celor săraci și marginalizați, însă este necesar și a le procura mijloace necesare pentru a se ajuta singuri (loc de muncă, cultură, libertate etc.). De asemenea, caritatea înseamnă răbdare, dăruire pentru ceilalți, acceptare a slăbiciunilor și a eșecurilor.

3.4.Biserica – sprijin pentru familiile aflate în dificultate

„Prin însăși instituirea sa, Biserica este chemata să fie apărătoarea fidelă a demnității umane, mama celor oprimați și marginalizați, comunitatea celor slabi și a celor săraci. Ea intenționează să trăiască tot adevărul conținut în Fericirile evanghelice, mai ales în prima: Fericiți cei săraci cu duhul”. Conștientă de misiunea sa, Biserica se implică în viața popoarelor, în problemele lor, în nevoile lor și este solidară cu întreaga omenire, împărtășindu-i dificultățile. De aceea, Biserica denunță tot ceea ce îl ofensează pe om în demnitatea și în drepturile sale fundamentale, vestește totalitatea și integritatea credinței, are și administrează plinătatea mijloacelor de mântuire, este trimisă în misiune la toate popoarele din orice timp, indiferent cărei culturi îi aparțin.

Isus continuă să inspire în Biserică o cultură a vieții în care nevoia fraților o provoacă să îi însoțească și să-i îngrijească printr-o mare generozitate. Pentru aceasta istoria înregistrează o lungă teorie a sfinților în apostolatul ajutorării și asistenței celor bolnavi, a celor săraci, persecutați, a străinilor, celor mici, vârstnici, handicapați, nenăscuți. Biserica încearcă să înlocuiască distrugătoarea cultură a egoismului și a morții printr-o cultură de apropiere și de solidaritate pentru că ea își „manifestă bucuria pentru o viață care se naște, față de respectul și apărarea oricărei existențe umane, grija pentru cel care suferă sau se află în nevoi, apropierea față de vârstnic sau muribund, împărtășirea durerii celor în doliu, speranța și dorința de nemurire”.

Darul cel mai prețios pe care-l poate oferi Biserica lumii acestor timpuri, dezorientată și neliniștită, este acela de a forma creștini autentici care să nu se lasă pradă deznădejdii sau tentațiilor materiale și să rămână fericiți în mod umil în credința lor. Valoarea noastră este dată de valoarea deciziilor noastre; fie ele mici sau mari, doar prin deciziile noastre suntem oameni cu adevărat. Omul care ascultă de indicațiile Magisterului Bisericii se află pe calea cea dreaptă care duce la împlinirea scopului său, la mântuirea sa pentru că Biserica este foarte atentă la vocația sa proprie, de a apăra viața omului, împotriva a tuturor acelora care încearcă să distrugă viața. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, de aceea nu există om care să nu fie frate cu Cristos, de aceea toți oamenii sunt chemați să devină creștini și să primească de la Cristos mesajul salvării. Două sunt diferențele dintre Cristos și noi. Prima este că ceea ce este El, noi trebuie să devenim; faptul de a nu fi ca El din clipa conceperii noastre, ci de a trebui să devenim ca El de-a lungul întregii noastre vieți, este suficient ca să stabilim între el și noi o diferență infinită ce va dura pentru întreaga veșnicie. Cea de-a doua diferență este că prin El și numai prin El devenim Dumnezeu. Omul pe care trebuie să-l construim este Cristos, modelul absolut, simbolul umanizării împlinite. Devenim oameni doar prin puterea lui.

Anunțul Evangheliei asupra sensului vieții umane nu este doar o propunere ideală făcută de Dumnezeu, dar și o denunțare făcută omului: e o „judecată” care penetrează inima, invadează și zdruncină conștiința descoperind distanța culpabilă care, în atâtea situații concrete, există între idealul divin și răspunsul uman, iar aceasta o vedem, de exemplu, în atâtea forme de „instrumentalizare” ale persoanelor, al refuzului respectului, încălcarea dreptului omului și, în particular, al dreptului fundamental la existență proprie oricărei ființe concepute.

Scopul realizării unei pastorații autentice a structurilor ecleziale pentru practicarea carității trebuie să țină cont de următoarele:

– să cultive conștiința apartenenței la unica Biserică, mai ales în cazul asociațiilor, grupurilor și mișcărilor ecleziale;

– asociațiile, grupurile, mișcările și serviciile de asistență socială să participe la pastorația obișnuită a parohiilor și decanatelor, iar acestea, să favorizeze în toate modurile o deplină integrare a multiplelor realități în aceeași pastorație;

– asociațiile, grupurile și mișcările să-și cunoască reciproc obiectivele, respectând diversitățile, ducând fiecăruia bogăția propriei carisme, animați de caritate fraternă și de deschidere prntru colaborare;

– păstorii să fie martorii unității și promotorii gesturilor pastorale, mai ales consiliile pastorale și Caritas-urile;

– parohiile, decanatele și celelalte structuri ecleziale să intensifice schimburile interpersonale, utilizând mijloacele de informare și mijloacele de într-ajutorare.

Grija Bisericii față de omul aflat în nevoie trebuie să fie manifestată, înainte de toate, la nivel de parohie, ca formă de comunitate creștină, ușor accesibilă fiecărei persoane și fiecărei familii în parte. Parohia oferă oportunități specifice de cunoaștere a situațiilor din familiile aflate în nevoie, de stabilire a unor raporturi personale cu acestea, de integrare a persoanei defavorizate, bolnave, în vârstă, a unui minor cu probleme, de adaptare în cadrul contextului social în care aceasta trăiește. Fiecare parohie trebuie să aibă mijloacele necesare de a identifica situațiile precare existente pe teritoriul propriu, în scopul punerii în practică de inițiative continue, și nu doar ocazionale, până când familia reușește să se stabilizeze în starea optimă de viață.

Biserica nu trebuie să lase impresia unei instituții de distribuire a bunurilor materiale, ea este în primul rând salvatoare de suflete, dar prin învățătura sa poate conduce pe fiecare pentru o solidaritate fraternă a membrilor ei. Pentru edificarea unei comunități ecleziale unite în caritate și în adevărul lui Cristos, este fundamentală mărturia și misiunea familiei creștine. Familiei creștine, întemeiată pe sacramentul Căsătoriei, îi este încredințată misiunea de a păzi, revela și transmite iubirea care să reflecte participarea vie și adevărată a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate și a iubirii lui Cristos Domnul pentru Mireasa sa, Biserica. Prin familie se întrupează legătura strânsă care există între caritate și vestirea evangheliei, ea este instrument de/prin și pentru caritate în cadrul și în jurul ei.

Comuniunea fraternă constituie expresia prioritară și esențială a unei carități care evanghelizează, dincolo de raporturile individuale dintre creștini. În lumea modernă există tendința de a-l reduce pe om la dimensiunea lui orizontală. Dar ce devine omul fără deschidere către Absolut? Răspunsul se află în experiența fiecărui om, dar este înscris și în istoria mântuirii, în sângele vărsat în numele unor ideologii și al unor regimuri politice care au voit să construiască o „omenire nouă” fără Dumnezeu. A voi binele comun și a lucra pentru el este o exigență de dreptate și de caritate.

Astăzi, Biserica continuă să-i însoțească pe cei care trăiesc o existență într-un fel „diminuată”, acestora Biserica le repropune iubirea lui Isus Cristos față de viață, considerată ca dar prețios al lui Dumnezeu. Creștinii au datoria de a pune în perspectiva lui Cristos viața și demnitatea omului, precum și apărarea vieții, care înainte de toate este o problemă de iubire ce poate da omenirii contemporane sensul și voința iubirii, înțelese nu ca sentiment sau ca dorință, dar ca slujire, atitudine de dăruire de sine, de disponibilitate față de celălalt care cere depășirea propriului egoism și propriilor închideri și temeri.

Biserica propune cu putere legătura dintre etica vieții și etica socială, având conștiința că nu poate „avea baze solide o societate care – în timp ce afirmă valori cum ar fi demnitatea persoanei, dreptatea și pacea – se contrazice radical, acceptând și tolerând cele mai diferite forme de dispreț și de încălcare a vieții umane, mai ales dacă este slabă și marginalizată”.

=== 2 ===

CAPITOLUL I

Formarea familiei creștine

1.1 Căsătoria în ambianța socială actuală

Căsătoria „comunitatea intimă de viață și iubire conjugală a fost întemeiată de Creator și înzestrată de El cu legi proprii. Dumnezeu însuși este Autorul căsătoriei”. Prin urmare, căsătoria a fost rânduită ca un mediu de manifestare a iubirii soților, dar și leagăn al vieții. Chiar și legile civile prevăd faptul că familia este celula de bază a societății și că ea trebuie ocrotită și sprijinită.

Epoca post-modernă stă sub semnul schimbărilor foarte rapide, a inovațiilor, a tentației de a înlătura valori care până nu demult erau socotite veșnice și a le înlocui cu altele care par mult mai atrăgătoare și mai comode. Familia și căsătoria se numără printre acele realități cărora nu li se mai acordă importanța cuvenită. Astfel, nu se mai vorbește despre familie, ci despre "cuplu", prin acest termen înțelegându-se atât unirile dintre persoane de sex diferit, dar și între persoane de același sex, fiind invocate drepturile omului pentru a le acorda legitimitate; monogamia ca singură cale a comuniunii dintre bărbat și femei este considerată depașită, apar tot mai des "căsătoriile de probă", iar tinerii sunt sfătuiți, nu neapărat direct, dar mai ales indirect, să-și înceapă viața sexuală înainte de căsătorie.

În societatea actuală se pare că tot mai mulți oameni pierd din vedere faptul că nu omul, ci Dumnezeu a întemeiat căsătoria, uită care sunt finalitățile acesteia și valorile pe care se bazează. Omul, în atotsuficiența sa, încurajat de o laicizare excesivă și ,uneori, prost înțeleasă, consideră că poate schimba perspectiva asupra instituției căsătoriei, că poate propune o soluție mult mai bună și adaptată timpurilor actuale care să-i asigure un confort interior în conformitate cu propria conștiință pervertită. Consumismul, egocentrismul, materialismul, egoismul par a fi devenit noile valori( de fapt, nonvalori) ale societății moderne. De fapt, ele îl determină pe om să evite căsătoria, considerând-o un fapt mai puțin important, alegând unirile libere în detrimentul sacramentului căsătoriei.

Originea familiei stă în natura socială a omului și în voința divină exprimată la crearea omului: „Și Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin și de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: «Fiți roditori, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ»”. Familia se întemeiază prin căsătorie, având ca scop stabilirea unei stări desăvârșite în dragostea dintre soți, ca să se împlinească reciproc, transmițând unul altuia calitățile și darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc și formându-se reciproc, lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia. „Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea statului” (Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.16). Familia, ca unitate de bază a societății și ca mediu natural destinat creșterii și bunăstării tuturor membrilor săi, în special a copiilor, trebuie să constituie un mediu de fericire, dragoste și înțelegere. 

În contextul actual se pune în discuție abolirea instituției căsătoriei, poate și din cauza mișcării feministe, dar și pentru că societatea a căzut într-o oarecare depravare morală. Familia devine un laborator în care creștinismul trebuie să intervină în permanență pentru redescoperirea valorii acestei instituții și repunerea ei acolo unde îi este locul, adică în centrul societății. Familia reprezintă unul dintre suporturile creștinismului si poate deveni încă mai puternică dacă toți creștinii ar decide să-și întemeieze propria familie pornind de la principiile predicate de Cristos. Observăm cum una dintre cele mai importante datorii ale societății- educarea copiilor- a fost încredințată către două persoane care se iubesc, dar care nu sunt cu adevărat pregătite pentru a-și îndeplini acest scop. Desigur, a fi părinte nu este o meserie, căci o meserie se poate învăța, ci un dar de la Dumnezeu. Biserica nu se poate întări fără a pune accent pe importanța familiei. Familia îi aparține lui Dumnezeu: El a institutit-o și i-a stabilit scopul și finalitățile. O familie creștină este o familie care trăiește avându-l ca partener și pe Dumnezeu; nu putem vorbi de o familie adevărată dacă Dumnezeu este exclus din mediul familial.

Astăzi se vorbește tot mai mult despre criză: economică, financiară, morală. Am putea spune că există, însă, și o criză a familiei. Încercând să analizăm situația actuală cu cât mai multă încredere și speranță, ne putem încrede că acest moment din istoria familiei creștine, deși negativ, va produce o transformare pozitivă a familiei, o va ajuta să crească, așa cum toate dificultățile din perioada adolescenței pe care tânărul le întâlnește îl ajută să se dezvolte și să se formeze ca om.

Abordând cu spirit critic contextul actual ne putem întreba ce mai reprezintă familia pentru omul secolului nostru și, în încercarea de a oferi un răspuns la această întrebare, sesizăm că pentru unii familia este sensul mântuirii pe care Cristos o desăvârșește în lume, iar pentru alții familia este sensul refuzului pe care omul îl opune dragostei lui Dumnezeu. „Situația istorică în care trăiește familia se prezintă, deci, ca un amestec de lumini și umbre, în care istoria nu este un simplu progres necesar către mai bine, ci un efect al libertății; mai mult, o luptă între libertăți care se lovesc între ele: adică un conflict între atâtea credințe, atâtea speranțe și, în cele din urmă, între două iubiri: iubirea de Dumnezeu, împinsă până la disprețul de sine, și iubirea de sine însuși, împinsă până la disprețul lui Dumnezeu”.

Exortația apostolică Familiaris consortio pune în discuție câteva dintre fenomenele îngrijorătoare ale timpului nostru care afectează căsătoria. Astfel, putem vorbi despre:

răspândirea divorțului și încheierea unei alte căsătorii;

refuzul căsătoriei religioase, alegându-se doar căsătoria civilă;

celebrarea căsătoriei religioase, însă fără o credință vie, ci având alte motive la bază;

respingerea normelor morale care promovează exercițiul uman și creștin al sexualității în căsătorie.

Rata crescută a divorțurilor( în România, în prima lună a anului 2012 rata nupțialității a fost de 2,1/ 1000 de locuitori, iar rata divorțialității de 0,67/ 1000 de locuitori), nașterea copiilor în afara căsătoriei, uniunile între persoane de același sex și unirile libere, toate denaturează adevăratul sens al căsătoriei, văzută ca sacrament. De asemenea, excluderea, de cele mai multe ori, a căsătoriei din viața oamenilor, afectează într-o manieră severă și formarea copiilor, aceștia fiind primii afectați de instabilitatea relației dintre părinți, de lipsa unei consecvențe în educație, de lipsa unei educații cu adevărat creștine, bazată pe valori morale solide.

Pentru a reda instituției căsătoriei importanța și valoarea pe care o are, omul trebuie să redescopere sensul acestui sacrament și să înțeleagă că Dumnezeu este cel care l-a instituit și cel care ar trebui să se afle în centrul familiei creștine.

1.2 Situația existențială a familiei creștine

Uitându-ne cu atenție în jurul nostru și analizând societatea actuală, observăm că familia este supusă unor forțe care încearcă s-o distrugă sau s-o deformeze. Mass-media (cinema, televiziune, presa scrisă) duce o adevărată campanie contra familiei tradiționale susținând că așa cum societatea este în continuă schimbare, la fel și perspectiva asupra familiei trebuie modificată, înlocuind familia tradițională cu alte forme de conviețuire. Se pierde din vedere aspectul sacramental al căsătoriei, Dumnezeu este exclus din viața de familie, iar iubirea dintre soți, angajarea lor pentru toată viața pare ceva desuet, totul reducându-se la egocentrism. Bărbatul și femeia sunt atrași, seduși prin prezentarea unor viziuni care compromit adevărul și demnitatea persoanei umane. În acest sens, Biserica intervine și, cu sprijinul celor conștienți de pericolele care pândesc familia, se pune în slujba adevărului, a libertății și a demnității fiecărui bărbat și a fiecărei femei.

În enciclica sa, Spe salvi, Papa Benedict al XVI-lea oferă o explicație a ceea se întâmplă astăzi:„ un progres adiționabil este posibil numai în domeniul material. Aici, în cunoașterea crescândă a structurilor materiei și în legătură cu invențiile cele mai avansate, există în mod clar o continuitate a progresului spre o stăpânire tot mai mare a naturii. În schimb, în domeniul conștiinței etice și al deciziei morale nu există o asemenea posibilitate de adiționare din cauza motivului simplu că libertatea omului este mereu nouă și trebuie mereu din nou să ia decizii[…] Libertatea presupune ca în deciziile fundamentale fiecare om, fiecare generație să fie un nou început. Desigur, noile generații pot construi pe cunoștințele și pe experiențele celor care au fost înaintea lor, după cum pot să scoată din tezaurul moral al întregii omeniri. Dar pot și să-l refuze, pentru că el nu poate avea aceeași claritate a invențiilor morale".

Acest nou început despre care vorbește Papa Benedict al XVI-lea este posibil numai prin întoarcerea la experiența de iubire, pentru a descoperi adevărata sa natură. Numai această experiență poate fi un adecvat punct de plecare pentru a ajunge din interiorul ei la valoarea propunerii lui Cristos de iubire între cei doi miri. Sfântul Apostol Paul, în imnul închinat iubirii, spune: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură”. Avem de a face, așadar, cu o iubire exigentă, însă, prin ea se construiește adevăratul bine al omului. Această iubire este astăzi amenințată, mai ales prin egoism, atât cel individual, cât și cel al cuplului. Altruismul (atitudine morală sau dispoziție sufletească a celui care acționează dezinteresat în favoarea altora), antiteza egoismului, îl face pe om să se gândească mai puțin la binele propriei persoane și mai mult la cum să vină în ajutorul aproapelui. În cadrul familiei, această dăruire a fiecăruia dintre soți este motorul ei și trebuie să fie o dăruire dezinteresată, având în minte cuvintele lui Isus: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi”. Omul este creat pentru comuniune, binele său nefiind singurătatea, căci, la facerea lumii, Dumnezeu i-a dat “un ajutor pe măsura lui”; prin urmare se poate spune că omul există doar atunci când se raportează la ceilalți și când se pune în slujba celorlalți. Creștinul trebuie să treacă de la egocentrism la intersubiectivitate, să reziste la ispita individualismului pentru a promova comuniunea; toate acestea nu se pot realiza însă fără iubire. În iubire și prin iubire persoana descoperă că modul său de a fi este o existență „pentru” și „cu”. „A fi pentru” înseamnă a te implica, a fi disponibil, a te angaja în slujba iubirii creatoare a lui Dumnezeu în lume, într-un cuvânt înseamnă a dărui. „A fi cu” presupune ieșirea din izolare pentru a comunica, a interrelaționa cu ceilalți, a trăi împreună.

Iubirea de aproapele nu este doar un drum spre desăvârșire, de renunțare în favoarea aproapelui, ci este și o frumoasă manifestare a naturii noastre sociale. Virtutea cea mai importantă este, după Sf. Paul, iubirea, exigența fundamentală a Evangheliei, chintesența mesajului lui Cristos. Căci, pentru om, desăvârșirea înseamnă înaintarea pe drumul de la chip la asemănarea cu Dumnezeu, adică la încercarea de a fi pe cât este posibil mai aproape de Modelul după care a fost creat. Deoarece Dumnezeu este iubire și omul, creat de el, este iubire, iar principiul iubirii are o importanță covârșitoare în procesul de desăvârșire, de transformare a omului din ceea ce este în ceea ce trebuie să fie, după chipul Tatălui din cer. Din punct de vedere al participării puterilor ființei omenești, iubirea este un exercițiu al întregii ființe, este o stare a voinței, a afectelor și a minții, fără să fie o reacție automată, pentru că ea este o victorie asupra propriului eu. Iubirea lui Cristos este modelul relațiilor interpersonale creștine și forța dinamică a vieții, adevărat drum spre îndumnezeire. Atmosfera vieții creștinului este iubirea pentru că ea îmbracă viața cotidiană a acestuia, oferindu-i cea mai mare motivație. Prin căsătorie, cei doi soți decid să pășească împreună spre fericire. Cum își stabilesc raportul lor, relația dintre ei, cum o gândesc, depinde de imaginea pe care fiecare dintre ei o are despre propria viață, despre realizarea de sine. „Problema raportului corect dintre bărbat și femeie își are rădăcinile în esența cea mai profundă a ființei umane și poate găsi răspuns doar plecând de la ea. Cu alte cuvinte, nu poate fi separată de întrebarea antică și mereu nouă pe care și-o pune omul despre sine însuși: cine sunt? ce este omul?. Iar această întrebare, la rândul său, nu poate fi separată de interogațiile despre Dumnezeu: există Dumnezeu? cine este Dumnezeu?”. Prin urmare, primul ajutor care poate fi oferit celor care vor să întemeieze o familie este conștientizarea ființei lor umane. Dacă oamenii ar înțelege natura propriei persoane, ar putea fi evitate toate deziluziile, certurile, neîmplinirile cu care se confruntă în raportul matrimonial și care provin din concepția greșită: tu mă poți face fericit pe mine. Fiecare dintre soți ar trebui nu să se aștepte de la celălalt să-l facă fericit, căci atunci când aceasta nu se întâmplă apare dezamăgirea, ci să se descopere pe sine însuși, să se pună în slujba familiei, să se dăruiască dezinteresat pentru binele familiei pe care a întemeiat-o și care are ca fundament iubirea.

Familia are o însemnată funcție educativă. Ea este prima instituție de educație morală, iar pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelență. Familia este cea mai necesară școală de omenie. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenților și a minorilor din instituțiile de corecție au fost lipsiți de o reală asistență din partea familiei. În cadrul familial se învață disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității, dreptății, iubirii, respectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului, toate acestea fiind elemente de bază ale vieții sociale. Familia este o școală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduința de a dori, a vrea și a înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ?”. Cultivată în familie, iubirea aproapelui se va putea mai ușor extinde și în afara familiei. Importanța familiei ca un cadru firesc de viață socială reiese și din atenția deosebită pe care i-a acordat-o Mântuitorul Isus Cristos. Astfel, deși S-a născut din Sfânta Fecioară Maria pe cale supranaturală de la Duhul Sfânt și fiind și Dumnezeu, s-ar fi putut dispensa de asistența familiei, totuși ca om și spre a ne da exemplul unei vieți depline, S-a născut și a trăit până la 30 de ani în sânul familiei părinților Săi, în supunere și ascultare față de Iosif și Maria.  Tot Isus acordă o deosebită importantă familiei prin minunea din Cana Galileii. Familia constituie cel mai important factor ce acționează asupra copilului, formându-i acestuia deprinderile și caracterul din cea mai fragedă vârstă și face aceasta prin puterea dragostei, a exemplului, a conduitei morale a părinților.

Importanța socială și morală a familiei este aceea că în ea se trăiesc, pe plan restrâns, toate formele vieții sociale și de aceea se cultivă în ea toate virtuțile necesare pentru o viață creștină autentică, atât pe latura materială, cât și pe cea sufletească-morală. Familia este școala pregătitoare pentru conduita morală și socială corectă, pentru implicare socială.

Observăm, deci, că pentru ca familia de astăzi să reziste în fața asaltului care încearcă să-i submineze importanța, este necesar „ca toți să recupereze conștiința primatului valorilor morale, care sunt valorile persoanei umane ca atare”.

1.3 Sacramentul Căsătoriei, darul lui Cristos

Noțiunea de căsătorie implică multe aspecte de ordin dogmatic, moral, spiritual, de aceea nu se poate formula o definiție a acesteia, chiar și în dreptul canonic regăsindu-se doar o descriere a căsătoriei, amintită și de Catehismul Bisericii Catolice, care are ca punct de plecare concluziile formulate la Conciliul al II-lea din Vatican: „Legământul matrimonial, prin care un bărbat și o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieți, rânduit prin caracterul său naturalspre binele soților și spre nașterea și educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, între cei botezați, la demnitatea de sacrament”. Existența creștină este motivată în botez, ca “a fi în Cristos”; nu există nimic în viața celui botezat care să rămână exclus din această nouă semnificație a ființei sale. Ca botezați nu ne mai aparținem nouă înșine, ci cu toate impulsurile noastre vitale suntem ai Domnului. Raportul reciproc ce se stabilește între bărbat și femeie trebuie să se inspire din ascultarea iubirii, din fidelitatea și dăruirea pe care Cristos ne-a dovedit-o în relațiile sale cu Biserica: “Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este capul femeii așa cum Cristos este capul Bisericii, trupul său, al cărui Mântuitor și este. Și cum Biserica se supune lui Cristos, tot așa și femeile să fie supuse bărbaților în toate. Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinți, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să și-o prezinte sieși ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă și neprihănită. Tot așa și bărbații trebuie să-și iubească soțiile ca pe trupul propriu. Cine își iubește soția se iubește pe sine”.

Prin legământul matrimonial, se stabilește între cei doi soți o comunitate a întregii vieți, deci căsătoria nu înseamnă doar conviețuirea pe toată durata vieții a celor doi, dar curpinde și alte implicații: interacțiunea dintre soți în cadrul familiei, dar și aspectele externe ale vieții lor, procesele afective ale soților și toate actele pe care le săvârșesc în viață. Papa Paul al VI-lea atrage atenția asupra acestui aspect atunci când vorbește despre iubirea conjugală în enciclica Humanae Vitae. Astfel, considerăm că iubirea conjugală nu este doar o pornire a instinctului sau a sentimentelor, ci este un act de voință specific ființei umane, prin care soții pot atinge perfecțiunea umană și devin un singur trup și un singur suflet. Acest tip de iubire implică dăruire gratuită din partea celor doi soți, fără rezerve nejustificate și calcule egoiste. Viețile celor doi, luați ca indivizi singulari, devin prin comuniunea căsătoriei o singură viață, împărtășind aceeași soartă, iar principiile acestei comuniuni sunt dăruirea și acceptarea reciprocă și dezinteresată. Căsătoria a fost descrisă de Conciliul al II-lea din Vatican ca fiind “o comunitate intimă de viață și iubire conjugală, întemeiată de Creator și înzestrată de El cu legi proprii, care se fundamentează pe alianța dintre soți sau, altfel spus, pe consimțământul lor personal și irevocabil”. Prin urmare, aceasta nu este o creație a omului, nu este rezultatul unei experiențe istorice, dar a fost instituită de însuși Dumnezeu care a înzestrat-o cu diferite valori și scopuri. Nu multitudinea de întâmplări din istoria omenirii a determinat apariția căsătoriei, ci Dumnezeu, care astfel își realizează planul său de iubire. Acest aspect principal al căsătoriei, instituirea divină, pornește din Geneză, unde Dumnezeu, Creatorul bărbatului și al femeii, stabilește deosebirea dintre cei doi, principiile care stau la baza atractivității dintre ei și care le reglementează: „Și Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin și de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: Fiți roditori, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l”. Esența căsătoriei este iubirea conjugală, ca act al voinței libere și dezinteresate de sine, dar care nu se identifică cu consimțământul conjugal. Pentru că nu este vorba doar de instincte și sentimente, ci de voință, iubirea conjugală ține de cauza intrinsecă și esența căsătoriei; și consimțământul soților poate fi interpretat tot ca act de iubire prin care cei doi acceptă dăruirea generoasă în favoarea celuilalt.

Încă din momentul creației Dumnezeu a orânduit căsătoria. Conform relatării din cartea Genezei căsătoria are ca scop să scoată ființa umană din singurătatea în care se află. Bărbatul este orânduit unei ființe egale cu el care, spre deosebire de toate celelalte creaturi, este de același fel cu el și se bucură de aceeași demnitate, ceea ce o face în măsură să-i garanteze comuniunea ce-i lipsește. Imaginea coastei exprimă unitatea nouă și de nedepășit care se stabilește între cei doi; această unitate implică și unirea fizică, iar căsătoria devine expresia naturală a armoniei stabilite. În relatarea sacerdotală a creației apare ideea care se regăsește pe tot parcursul Vechiului Testament: scopul căsătoriei este atât procrearea, precum și comuniunea de viață ce se stabilește între bărbat și femeie: „Creșteți și vă înmulțiți!”.

Venit pe pământ pentru a vindeca rănile păcatului, Isus Cristos a restaurat căsătoria, readucând-o la starea de perfecțiune inițială. Provocat de farisei în problema divorțului, Isus face trimitere la căsătoria dintru început: „Nu ați citit că de la început Creatorul i-a făcut bărbat și femeie?…De aceea omul își va lăsa tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup”. Cristos a înălțat căsătoria, care are rădăcina în ordinea naturală stabilită de Creator, la demnitatea de sacrament. „Din iubirea nupțiala a lui Cristos față de Biserică, iubire care își arată plinătatea în jertfa de pe cruce, provine caracterul sacramental al căsătoriei. Harul acestui sacrament face iubirea soților asemenea cu iubirea lui Cristos față de Biserică. Ca sacrament, căsătoria este legământul dintre un bărbat și o femeie încheiat în iubire”.

În Ef 5,21-33 dualitatea bărbat -femeie este situată în raportul salvific ce se recunoaște între Cristos și Biserică și îi reflectă în mod simbolic alianța. Dăruirea bărbatului femeii vrea să exprime dăruirea lui Cristos pentru Biserica Sa, iar dăruirea femeii pentru bărbatul său o exprimă pe cea a Bisericii pentru Cristos. Căsătoria este repropunerea actuală a raportului lui Cristos cu Biserica, unde nu numai voința creatoare a lui Dumnezeu, ci și iubirea răscumpărătoare a lui Cristos pentru Biserică devine prezență reproductivă; căsătoria este locul unde se concretizează și se realizează mântuirea.

Opiniile sfinților părinți ai Bisericii referitor la valoarea și sensul căsătoriei converg către același punct: căsătoria, ca semn salvific, participă la acel sacrament care este istoria mântuirii. Sf. Augustin face distincție între căsătoria patriarhilor veterotestamentari și căsătoria Noului Testament. Poligamia din Vechiul Testament trimit la numeroasele popoare și unitatea lor în Cristos. În noua alianță, căsătoria monogamă face referință la Biserică, cea care îl urmează pe Cristos. Așa cum legătura dintre Cristos și Biserica nu poate fi desfăcută, la fel și căsătoria capătă caracterul de indisolubilitate.

Conform Sf. Bonaventura căsătoria a fost instituită la începutul creației „quale officium”; ceea ce era cerut de faptul că omenirea trebuie să se dezvolte și numărul celor care îl caută pe Dumnezeu să crească. Instituirea sacramentului căsătoriei nu este urmarea unui cuvânt exterior al lui Dumnezeu: Adam a recunoscut-o pe Eva ca soție a sa prin intuiție. După căderea în păcat căsătoria devine posibilitate de aflare a unui remediu „împotriva ignoranței, pentru că arată împietrirea inimii, și împotriva concupiscenței, pentru că, fiind ea mijloc de mântuire, o temperează”. Astfel, căsătoria care la începuturi provenea din acel instinctu naturae devine apoi ajutor oferit oamenilor. Pentru Sf. Bonaventura semnul exterior al sacramentului Căsătoriei este contractul și comuniunea conjugală care derivă din acesta. Este vorba, într-un prim aspect, de armonia dintre soți, care este de ordin natural și, pe de altă parte, de legătura lui Cristos cu Biserica, aspect care derivă din tradiția biblică și din credință. În motivarea în cheie neotestamentară și în aprofundarea sacramentalității căsătoriei în lumina ordinii creației, Sf. Bonaventura se sprijină pe ideea de bază că Noul Testament este timpul harului, astfel încât a doua instituire în noua alianță nu face altceva decât să confirme caracterul căsătoriei ca instrument de har.

Ideea de sacramentalitate a căsătoriei este expusă și în Catehismul Bisericii Catolice: „Întreaga viață creștină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos și Biserică (…). Căsătoria creștină devine, la rândul ei, semn eficient, sacrament al legământului dintre Cristos și Biserică. Deoarece, semnifică și împărtășește harul acestui legământ căsătoria dintre creștini este un adevărat sacrament al Noului Legământ”.

În Lumen Gentium 11 sunt folosite trei concepte pentru a descrie semnificația ecleziologică și valoarea căsătoriei:

cu puterea sa simbolică, sacramentală, legământul conjugal atestă misterul iubirii lui Cristos față de Biserică. Iubirea lui Cristos este "forma" care caracterizează unirea dintre soți;

obligațiile pe care soții sunt chemați să le împlinească unul față de celălalt și fiecare față de copiii lor ne fac să conchidem că ei se sfințesc reciproc, „trăind pur și simplu , ca soți”, primind copiii și educându-i;

din legământul conjugal apare familia, celula societății și a Bisericii.

Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, sintetizează învățătura Bisericii privind sacramentalitatea căsătoriei: „Cristos Domnul a copleșit cu binecuvântări această iubire cu multe aspecte, născută din izvorul divin al dragostei și constituită după modelul unirii Lui cu Biserica. Într-adevăr, după cum Dumnezeu i-a ieșit odinioară în întimpinare poporului Său cu un legământ de iubire și fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor și Mirele Bisericii iese în întimpinarea soților creștini prin sacramentul căsătoriei. Mai mult, El rămâne cu ei pentru ca, așa cum El însuși a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, tot astfel și soții, prin dăruire reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă. (…) Soții creștini sunt întăriți și, într-un fel, consacrați printr-un sacrament special în vederea îndatoririlor și a demnității lor; îndeplinindu-și prin puterea acestuia misiunea conjugală și familială, pătrunși de spiritul lui Cristos, prin care întreaga lor viață este străbătută de credință, speranță și iubire, ei se aproprie tot mai mult de propria desăvârșire și de sfințirea reciprocă, contribuind astfel împreună la preamărirea lui Dumnezeu”.

Legământul care îi unește pe bărbat și femeie în raportul matrimonial este superior oricărui alt legământ interuman, chiar și aceluia cu părinții: „De aceea va lasa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de soția sa și ei vor deveni un singur trup”.

Odată oferit și acceptat legământul prin intermediul consimțământului, iubirea dintre soți devine conjugală și nu mai pierde niciodată acest caracter. De aici derivă fidelitatea în iubire care își are rădăcina în obligațiile liber asumate. Soții devin o unitatea naturală unindu-și trupurile și sufletele lor și împart un destin comun, trăindu-și viața în comuniune unul cu celălalt.

1.4 Soții creștini, protagoniștii familiei creștine

Soții creștini, prin legământul matrimonial, devin „semn și instrument al iubirii lui Cristos în lume”. În căsătorie, bărbatul și femeia își gasesc unul în altul integrarea și împlinirea. Soții realizează nu numai o unire, o societate, dar și o unitate. Una dintre finalitățile căsătoriei este binele comun al soților, iar cuvintele consimțământului matrimonial sunt cele ce definesc acest bine comun: iubirea, fidelitatea, respectul, durata unirii lor până la moarte, în toate zilele vieții. „Binele amândurora, care e în același timp binele fiecăruia, trebuie să devină apoi binele copiilor. Binele comun, prin natura sa, unind persoanele asigură totodată adevăratul bine al fiecăruia”.

Iubirea conjugală „nu e o simplă pornire a instinctului și a sentimentului, ci este în primul rând un act al voinței libere, destinat să se mențină și să crească în bucuriile și durerile vieții cotidiene, astfel încât soții să devină o singură inimă și un singur suflet și să atingă perfecțiunea lor umană”. Soții, prin trăirea iubirii conjugale, devin capabili de cea mai mare dăruire, putând fi colaboratori cu Dumnezeu la darul unei noi vieți. Astfel soții, dăruindu-se unul altuia, dincolo de ei înșiși, dăruiesc realitatea fiilor lor, reflex viu al iubirii lor, semn permanent al unității conjugale și sinteza vie și indisolubilă a ființei lor de tată și de mamă. Iubirea conjugală și fecunditatea sunt două realități care, în planul Creatorului, nu se pot separa.

Creând pe bărbat și pe femeie după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu a încununat opera Sa creatoare: El îi cheamă pe soți să fie părtași în chip special la iubirea și puterea de Creator Tată, prin cooperarea liberă și reponsabilă a bărbatului și a femeii la transmiterea darului vieții umane: «Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: creșteți și vă înmulțiți…» (Gen 1,22). Fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soților care trebuie să fie dispuși să coopereze cu iubirea Creatorului și a Mântuitorului, care prin ei își înmulțește mereu și își îmbogățește mereu familia Sa.

Cristos iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul Căsătoriei, așa cum Dumnezeu a ieșit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire și fidelitate. Cristos a vrut ca un sacrament anume să fie legat de iubirea soțului și a soției pentru a fi un har special care să permită aluatului celui bun al harului să fie întotdeauna biruitor asupra opacității aluatului uman (omul condus deseori de instincte, pasiune sau prea multă rațiune). Prin sacrament, harul divin permite iubirii soțului și a soției să triumfe asupra concupiscenței carnale, a închiderii în sine sau a egocentrismului, ajutând la dăruirea de sine pentru celălalt.

Soții creștini, prin puterea sacramentului Căsătoriei, prin care ei semnifică misterul unității și dragostei rodnice dintre Cristos și Biserică și participă la el (cf. Ef 5,32), se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală precum și în acceptarea și educarea copiilor. Prin aceasta, în starea și felul lor de viață, au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu. Din această unire provine familia, în care se nasc noi membri ai societății umane, care, prin harul Duhului Sfânt, sunt ridicați prin Botez la starea de fii ai lui Dumnezeu, pentru a perpetua de-a lungul veacurilor poporul lui Dumnezeu. În ceea ce s-ar putea numi Biserica familială, părinții trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței.

Canonul 1135 din Codul de drept canonic spune că „ambii soți au drepturi și îndatoriri egale cu privire la tot ceea ce ține de comunitatea vieții conjugale”. Întrucât sunt persoane, atât soțul, cât și soția se bucură de egalitate deplină. Natura impune însă fiecăruia obligații diferite pe care, îndeplinindu-le, soții se completează reciproc pentru binele copiilor și armonia în familie. În Geneză se vorbește despre crearea femeii pentru a fi „un ajutor asemenea lui (bărbatului)”. Imaginea biblică reliefează ideea că femeia are aceeași natură ca și bărbatul, ambii fiind lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Egalitatea de natură dintre bărbat și femeie pe care o găsim în primele pagini ale Bibliei este confirmată de Evanghelie; dar la această egalitate naturală se adaugă și una supranaturală. Soții, egali din natură, înturcât ambii au fost creați de Dumnezeu, sunt egali și în har deoarece amândoi au fost răscumpărați de Cristos. Forma de manifestare a egalității bărbatului și femeii este dăruirea ambilor soți între ei si pentru copii. Creând pe om "bărbat și femeie", Dumnezeu dă demnitate personală, în mod egal, bărbatului și femeii, înzestrându-i cu drepturi și responsabilități proprii persoanei umane.

Una dintre responsabilitățile părinților este aceea de a oferi copiilor educație, atât fizică, socială și culturală, cât și morală și religioasă. Educația constituie un proces unic în care comuniunea reciprocă a persoanelor are un sens bogat, devenind un adevărat apostolat. Este o transmitere de viață care nu numai că stabilește un raport profund între părinți și copii, educator și persoană de educat, dar îi face pe amândoi să participe la adevăr și la iubire. Paternitatea și maternitatea presupun coexistența și interacțiunea fiecărei persoane cu celălalt. Primele luni de prezență în sânul matern creează o legătură specială care îmbracă o valoare educativă. Tatăl nu ia parte în mod direct la legătura dintre mamă și prunc, însă trebuie să se angajeze în mod responsabil în a dărui atenția și grija sa față de soție și copil. Este esențial ca bărbatul să resimtă maternitatea femeii, soția sa, ca pe un dar, acest lucru având influență asupra întregului proces educativ.

„Educația este o dăruire liberă a firii omenești făcută de către cei doi părinți: ei își comunică împreună umanitatea adultă copilului care, la rândul său, le dăruiește noutatea și prospețimea umanității pe care o aduce în lume”. Iubirea conjugală are ca mijloc de exprimare în educație grija părinților față de copii și se transformă in iubire de părinți. La începutul drumului lor împreună, soțul și soția spun "noi" referindu-se la comuniunea care există între ei; după nașterea copiilor "noi" aparține familiei care își va continua tradiția prin generațiile următoare.Dând viață, părinții devin colaboratori cu Dumnezeu la lucrarea Sa creatoare; prin educație iau parte la pedagogia divină, care este atât maternă, cât și paternă.

Părinții sunt primii care realizează educația copiilor, ei au o competență fundamentală în acest domeniu. Misiunea lor educativă este împărțită cu alte persoane sau instituții, cum ar fi Biserica și statul. Acest aspect este reliefat și de declarația Gravissimum educationis: „Părinții, deoarece au dat viață copiilor lor, au obligația foarte gravă de a-i educa și de aceea trebuie considerați primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât acolo unde lipsește cu greu poate fi suplinită. Într-adevăr, este îndatorirea părinților să creeze o atmosferă familială însuflețită de iubire, de pietate față de Dumnezeu și respect față de oameni, care să favorizeze educația integrală, personală și socială a copiilor”.