Finantarea Corporatiilor Transnationaledoc

=== Finantarea corporatiilor transnationale ===

Capitolul 6

Finanțarea corporațiilor transnaționale

6.1. Caracteristici ale finanțării afacerilor internaționale

Finanțarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor și a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele bănești necesare pentru realizarea unor activități economico-sociale, în particular, a afacerilor. Când în acest proces este implicat elementul de externalitate, este vorba de finanțare internațională.

Finanțarea constituie o condiție importantă a dezvoltării afacerilor economice internaționale și a creșterii competitivității acestora și cunoaște două accepțiuni:

– o accepțiune tradițională, corespunzător căreia problema finanțării este abordată din unghi bancar, monetar;

– o accepțiune largă, prin care se consideră că finanțarea este un ansamblu de modalități pentru asigurarea mijloacelor de plată în afacerile economice internaționale, variantă ce poate fi denumită finanțare reală.

Finanțarea afacerilor economice internaționale reprezintă mecanismul instituțional și funcțional prin care sunt asigurate mijloacele de plată necesare schimbului de bunuri și prestării de servicii internaționale.

In general, finanțarea afacerilor unei firme se poate realiza din două mari categorii de surse:

♦ surse proprii, respectiv cele constituite sau rezultate din activitatea economică a acesteia (autofinanțare);

♦ surse atrase, respectiv împrumuturile contractate pentru realizarea sau dezvoltarea afacerii.

Firmele epuizează adesea resursele financiare proprii, ceea ce determină apelul la diverse surse de finanțare exogene. Apelul la aceste surse este limitat în funcție de situația financiară a firmei, etapa de dezvoltare dar și de posibilitatea de acces pe piața de capital. Astfel, firmele care nu pot accesa resurse de pe piața de capital pentru a-și acoperi nevoile financiare, se vor îndrepta spre sistemul bancar pentru contractarea de credite. Comparativ cu finanțarea de pe piața financiară, creditarea bancară este mult mai complexă și mai limitativă.

Principiile generale care ghidează decizia de finanțare sunt aceleași pentru mediul internațional, ca și pentru mediul intern. Totuși, finanțarea internațională se distinge printr-o serie de elemente care-i măresc gradul de complexitate. Astfel, finanțarea tranzacțiilor internaționale implică utilizarea a doua sau mai multe monede naționale. Ca atare, un factor critic în decizia de finanțare internațională este cursul de schimb, respectiv nivelul și variațiile prețului monedei naționale în alte monede. De aici, rezultă necesitatea luării în considerare a riscului valutar și, implicit, a utilizării diferitelor clauze și metode de acoperire a cursului de schimb.

Practica internațională a dezvoltat în timp o serie de mecanisme de creditare mai mult sau mai puțin complexe, destinate mobilizării de fonduri necesare derulării operațiunilor comerciale internaționale sau finanțării unor proiecte de investiții. Tehnicile de finanțare internațională sunt adaptate diferitelor forme de realizare a tranzacțiilor internaționale. În acest sens putem vorbi de finanțarea exportului, a importului, a proiectelor de cooperare internațională, a investițiilor internaționale, a filialelor în străinătate. Astfel, există în prezent o multitudine de variante de creditare pe orizonturi diferite de timp care vizează importurile, exporturile sau operațiuni mai complexe, unele fiind utilizate în faza de inițiere, altele intervenind în faza de implementare.

Din punct de vedere al duratei finanțării, se deosebesc următoarele forme de finanțare:

– finanțare pe termen scurt (sub un an),

– finanțare pe termen mediu (1-7 ani);

– finanțare pe termen lung (peste 7 ani).

În principiu, în cazul operațiunilor de export și import prevalează tehnicile de finanțare pe termen scurt și mediu, în timp ce pentru investițiile internaționale și acțiunile de cooperare industrială sunt specifice finanțările pe termen mediu-lung.

6.2. Finanțarea pe termen scurt

Finanțarea pe termen scurt are drept scop asigurarea unor mijloace de plată pentru producătorii la export sau exportatorii care au vândut mărfuri pe credit urmând să recupereze de la importator contravaloarea exportului într-o perioadă de până la un an. Sursele de finanțare pe termen scurt pot îmbrăca următoarele forme: credite bancare pe termen scurt și finanțări nebancare pe termen scurt.

6.2.1. Creditele bancare pe termen scurt

Pe parcursul anului se pot înregistra decalaje între necesarul și existentul de disponibilități bănești, generate fie de diferența dintre imobilizările totale în activele firmei (mai mari) și fondurile proprii (mai mici), fie de dereglări în încasări, care determină un deficit de trezorerie.

Creditele bancare pe termen scurt pot avea un caracter de prefinanțare a operațiunilor, fiind legate de activitatea de producție-export a clientului băncii. Alte credite sunt legate strict de o operațiune de export și pot fi acordate producătorilor exportatori sau firmelor comerciale de export și import.

Creditele bancare pe termen scurt pot îmbrăca mai multe forme: credite de trezorerie; creditele pe bază de creanțe comerciale; creditele pentru activitatea de export.

A. Creditele de trezorerie cuprind:

► Liniile de credit (credite tip revolving) – reprezintă o modalitate de creditare a firmelor pentru completarea capitalului curent de lucru sau pentru finanțarea unor proiecte noi. Liniile de credit funcționează în sistem revolving, se pot efectua trageri și rambursări pe toata perioada de valabilitate a liniei de credit, cu condiția ca soldul zilnic să nu depășească volumul liniei de credit aprobat. Volumul liniei de credit, în cazul creditării de ansamblu a activității curente, se determină în funcție de cifra de afaceri aferentă perioadei de creditare și durata medie de încasare a clienților. Firmele care pot beneficia de linii de credit trebuie să înregistreze performanțe financiare corespunzătoare și să aibă un serviciu bun al datoriei, să aibă o evoluție ascendentă a indicatorilor de bonitate. Liniile de credit se pot acorda pe perioade de 180 de zile sau 360 de zile, cu posibilitatea prelungirii valabilității pe noi perioade. Rata dobânzii este revizuibilă, în funcție de costul resurselor de finanțare și serviciul datoriei.

► Creditele globale de exploatare – se acordă în limita unui nivel global de credit, care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare ale clienților care au desfacerea asigurată prin contracte și comenzi ferme. Perioada de acordare a acestor împrumuturi este, in general, de 90 de zile, cu posibilitatea de prelungire pe noi perioade de 90 de zile fiecare dar fără a depăși 12 luni de la acordarea primului credit, pe baza analizei fluxului de lichidități (cash-flow).

► Creditele pentru finanțarea stocurilor pot îmbrăca forma:

– creditelor pentru finanțarea stocurilor sezoniere se acordă în special firmelor care desfășoară activități sezoniere și are înregistrează decalaje între încasări și plăți,

– creditelor pentru finanțarea stocurilor temporare – se acordă în condițiile existenței unor cauze economice care au determinat formarea stocurilor și generarea cheltuielilor cu caracter temporar. Acordarea creditului se face prin cont separat de împrumut, ce se debitează pe măsura angajării creditului în limita plafonului aprobat.

► Creditul pentru facilități de cont se acordă pe perioade scurte și foarte scurte de timp de maxim 30 de zile calendaristice, firmelor care din anumite cauze, justificate economic, nu pot face temporar față plăților. Aceasta categorie de credite se poate acorda firmelor cu un standing financiar ridicat.

B. Creditele pe bază de creanțe comerciale cuprind:

♦ Creditele pe documente de plată aflate în curs de încasare pot îmbrăca forma:

– creditelor pe cecuri remise spre încasare, acordate pe baza prezentării documentelor remise spre încasare pentru produsele expediate, serviciile prestate, în baza contractelor existente între părți și existența certitudinii încasării acestora;

– creditelor pe ordine de plată; rambursarea creditelor se va efectua la scadență din sumele încasate prin ordinele de plată.

♦ Avansul bancar prin cesiunea de creanțe. În unele țări, băncile acordă facilități sub formă de avans exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceștia în livrări de mărfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creanțelor deținute asupra importatorilor străini. Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare. În baza acestuia pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea creanțelor de la importatori. Avansul acordat nu depășește, de regulă, 70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune din partea băncii o analiză de fond asupra solvabilității exportatorului.

Firmele pot apela și la unele tehnici speciale de finanțare în afacerile internaționale precum scontarea, factoringul sau forfetarea.

♦ Creditul de scont se acordă prin scontarea de către băncile comerciale a efectelor comerciale (cambie și bilet la ordin), ale firmei înainte de scadență în schimbul taxei de scont.

Băncile primesc la scontare titluri care trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

– posesorul titlului să fie client al băncii;

– titlul să fie acceptat la plată;

– intervalul de timp dintre momentul prezentării la scont și scadența titlului să nu depășească un an.

Derularea operațiunilor de scontare este următoarea (fig. nr. 6.1.):

1. încheierea contractului între vânzător și cumpărător cu clauze specifice privind emiterea biletului la ordin avalizat;

2. emiterea biletului la ordin de către cumpărător;

3. transmiterea biletului la ordin la bancă pentru verificarea autenticității semnăturilor;

4. prezentarea cererii de scontare a biletului la ordin băncii vânzătorului;

5. încheierea contractului de scontare concomitent cu girarea biletului la ordin de către vânzător către banca sa;

6. punerea la dispoziție a creditului de scont. Taxa scontului și comisioanele se percep din creditul pus la dispoziție de către bancă, nefiind necesare disponibilități suplimentare din partea clientului;

7. în situația în care la data scadenței, emitentul biletului la ordin nu dispune de sumele necesare rambursării creditului de scont, banca creditoare va iniția acțiune cambială de regres împotriva beneficiarului creditului de scont sau împotriva avalistului.

Fig nr. 6.1. Mecanismul de scontare

În afacerile internaționale, creditul de scont este utilizat în general de firma exportatoare care vinde pe credit pe termen scurt și se finanțează prin scontare. Relația de scontare poate să apară însă și între importator și banca exportatorului. Prin scontarea cambiei direct de importator, acesta asigură exportatorului plata mărfurilor integral până la livrare, el rămânând debitor față de banca exportatorului până la scadența cambiei și, bineînțeles, suportă costul scontării. De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, inițial, acceptarea de principiu a operațiunii de către banca exportatorului.

♦ Factoringul este operațiunea desfășurată pe baza contractului încheiat între factor – o instituție bancară specializată – și aderent (exportatorul), prin care factorul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanțele aderentului prin plata facturilor acestuia față de clienții săi (importatorii). În funcție de momentul in care se face această plată, se disting:

– factoringul clasic (engl. old line factoring), când factorul plătește facturile în momentul preluării acestora; practic, factorul acordă un credit aderentului până în momentul scadenței creditului furnizor acordat de exportator importatorului, pentru care reține o dobândă;

– factoringul la scadență (eng. maturity factoring), când factorul plătește creanțele aderentului în momentul exigibilității acestora, reținându-și comisionul pentru intermedierea operațiunilor de decontare;

– factoringul mixt, când factorul plătește o parte a contravalorii facturilor aderentului sub formă de avans iar diferența la o dată viitoare.

Factoringul internațional presupune existența a patru părți:

◘ aderentul – exportator;

◘ factorul de export – instituția bancară din țara exportatorului;

◘ factorul de import – instituția bancară din țara importatorului;

◘ clienții străini – adică importatorii.

Caracteristicile factoringului internațional sunt:

– factorul de export urmărește strict exportatorul iar factorul de import urmărește strict importatorul. Fiecare factor cunoaște piața locală și legislația din țara în care activează și colaborează pe baza unui cod de reguli privind factoringul internațional;

– mobilizarea creanței scadente la termen poate avea loc, de regulă, în orice valută, principiul fiind acela de respectare a valutei în care a fost emisă factura comercială;

– factoringul internațional este, de regulă, fără recurs asupra exportatorului. Pot fi și situații în care operațiunea de factoring are loc cu recurs asupra exportatorului;

– riscul de credit este preluat de către factorul de import, acesta stabilind limita de credit până la care preia riscul de neplată de către debitor;

– urmărirea plăților efectuate de către importator este obligația factorului de import care, după caz, solicită în scris importatorului achitarea datoriilor pe care le are;

– factorul de export este supus riscului fluctuațiilor valutare. Prin tehnici de hedging poate fi acoperit riscul valutar aferent activelor plasate în creanțele cumpărate prin factoring.

Factoringul este inițiat de către exportator, în momentul în care acesta remite factorului creanțele sale asupra cumpărătorilor sub formă de facturi cu diferite scadențe de plată provenite din exporturile sale. Factorul preia drepturile aderentului privind încasarea contravalorii acestor creanțe și plătește valoarea nominală a facturilor, mai puțin comisionul său. Prin operațiunile de factoring, aderentul transferă asupra factorului riscul de insolvabilitate al clienților săi, riscul de trezorerie precum și pe cel valutar.

Derularea operațiunii de factoring internațional presupune următoarele etape (fig. nr. 6.2):

→ operațiunea 1: exportatorul încheie un contract de vânzare cu importatorul;

→ operațiunea 2: exportatorul contactează factorul de export, solicitând efectuarea operațiunii de factoring;

→ operațiunea 3: factorul de export selectează un factor de import din țara importatorului, solicitându-i participarea la operațiunea de factoring și punându-i la dispoziție toate informațiile pentru a decide;

→ operațiunea 4: factorul de import corelează toate informațiile primite de la factorul de export cu cele din propria bază de date, stabilește limita de credit pentru importator;

→ operațiunea 5: exportatorul livrează bunul sau prestează serviciul conform prevederilor din contractul încheiat cu importatorul;

→ operațiunea 6: exportatorul prezintă factorului de export documentele comerciale care dovedesc efectuarea exportului, încheie cu acesta un contract de factoring, transmite drepturile de creanță aferente facturii comerciale printr-o scrisoare de cesiune consimțită;

→ operațiunea 7: factorul de export notifică factorul de import asupra transmiterii dreptului de proprietate asupra creanțelor cumpărate de la exportator;

→ operațiunea 8: factorul de import urmărește la data scadenței achitarea obligațiilor datorate de importator, remite în favoarea factorului de export sumele colectate de la importator;

→ operațiunea 9: factorul de export decontează exportatorului din suma transferată la scadență de către factorul de import diferența până la 100% din valoarea facturii, mai puțin valoarea taxelor, comisioanelor și/sau spezelor datorate de către exportator ca urmare a efectuării factoringului.

Costul operațiunii de factoring are două componente:

– dobânda de finanțare, corespunzătoare perioadei de credit la care se adaugă o marjă negociabilă, în funcție de valoarea exportului, valuta în care este exprimată creanța, riscul de țară al debitorului, tipul factoringului (cu sau fără recurs asupra exportatorului) etc.;

– comisionul de management al creanțelor, al cărui nivel variază în funcție de mărimea exportatorului (determinată după cifra de afaceri), numărul livrărilor, sectorul de activitate etc. Nivelul comisionului variază între 0,5% – 3% din valoarea facturilor finanțate.

Utilizarea factoringului prezintă o serie de avantaje datorită faptului că dă posibilitatea utilizării cambiei sau a acreditivului pentru efectuarea plății; înlătură neînțelegerile generate de necunoașterea legilor și a uzanțelor țării importatorului.

De asemenea, factoringul clasic asigura aderentului disponibilitățile financiare în avans față de scadența creditelor acordate importatorilor, dându-i posibilitatea de a da curs unor noi comenzi și îl pune la adăpost de riscul insolvabilității debitorilor săi. În plus, oferă posibilitatea acordării unor facilități de plată, deci este pentru exportator un mijloc de promovare a exporturilor.

♦ Forfetarea (engl. forfaiting) constă în transmiterea creanțelor provenite din operațiunile de comerț exterior efectuate pe credit, unei instituții financiare specializate, care le plătește imediat, urmând să se recupereze contravaloarea acestora la scadență, de la debitorul importator. Spre deosebire de scontare, această tehnică nu dă instituției financiare drept de recurs asupra vânzătorului creanței, în cazul unei imposibilități de plată a debitorului.

Specific forfetării este și faptul că se aplică nu numai creanțelor pe termen scurt, de până la 1 an, ci și celor provenind din exporturile pe credit cu scadență pe termene medii.

Pe baza informațiilor primite de la exportator privind natura tranzacției comerciale (livrare de bunuri sau prestare de servicii), metoda de plată a creanței (titluri de credit garantate sau nu la plată, acreditiv documentar sau scrisoare de garanție), finanțatorul redactează o ofertă de cumpărare a creanței prin care informează exportatorul asupra documentației necesare, condițiilor și termenilor de finalizare a operațiunii de forfetare.

Derularea unei operațiuni de forfetare pe piața primară implică, în principiu, doar două părți:

→ finanțatorul care stabilește, pe baza informațiilor primite de la exportator, dacă forfetarea se poate efectua și în ce condiții;

→ exportatorul trebuie să ofere informații specifice tranzacției comerciale (valoarea, perioada de credit, numărul ratelor de plată, instrumentul/modalitatea de plată etc.) și să prezinte documentele comerciale (factura, documentul de transport etc.) care atestă livrarea sau prestarea.

Pentru a iniția o operațiune de forfetare, exportatorii trebuie să cunoască elementele specifice fiecărei case de forfetare, cum sunt:

– titlurile de creanță acceptate ca documente pentru forfetare: cambii, bilete la ordin, acreditive, alte documente comerciale;

– instrumente de garantare solicitate de instituția de forfetare precum: avalizarea titlurilor de credit, scrisoarea de garanție bancară, acreditive irevocabile netransferabile;

– alte documente suplimentare: declarația exportatorului privind cesiunea, sau după caz, transferul drepturilor de încasare a creanțelor.

Forfetarea presupune următoarea succesiune de operațiuni (fig. nr. 6.3.):

→ operațiunea 1: încheierea contractului de vânzare- cumpărare internațională și acceptarea de către importator a instrumentelor financiare în schimbul livrărilor;

→ operațiunea 2: importatorul transmite băncii sale instrumentele financiare de plată spre analiză;

→ operațiunea 3: exportatorul notifică băncii sale operațiunea;

→ operațiunea 4: banca importatorului transmite unei terțe bănci instrumentele financiare analizate; aceasta notifică băncii exportatorului deținerea instrumentelor financiare;

→ operațiunea 5: exportatorul livrează mărfurile, prestează serviciile către importator;

→ operațiunea 6: banca terță transmite documentele de plată către banca exportatorului;

→ operațiunea 7: banca exportatorului transmite instrumentele financiare către clientul său;

→ operațiunea 8: exportatorul scontează instrumentele financiare la compania de forfetare;

→ operațiunea 9: compania de forfetare virează în contul exportatorului contravaloarea instrumentelor financiare, mai puțin taxa de forfetare.

Costul forfetarii este mai ridicat decât cel al scontării și constă într-o taxă de forfetare.

Elementele luate în calcul la determinarea taxei de forfetare sunt:

– rata dobânzii – acoperă costul resurselor financiare, riscul operațiunii și profitul finanțatorului. Este alcătuită din rata de bază a dobânzii pentru moneda în care are loc operațiunea de forfetare și marja – un procent variabil care se adaugă la nivelul ratei de bază;

– numărul de zile calendaristice, calculat ca diferență între data scadenței și data forfetării;

– numărul zilelor de grație, care se adaugă la numărul de zile calendaristice, în ideea că data plății la termen nu este sinonimă cu data scadenței menționate pe titlurile de credit sau cu data scadenței creanței plătibile printr-o metodă de plată asiguratorie;

– comisionul de angajament, procent perceput de finanțator în situația în care acesta se angajează față de exportator ca, în cadrul unei perioade determinate, să îi cumpere creanțele viitoare, scadente la termen, rezultate dintr-o tranzacție comercială;

– comisionul de opțiune, perceput de către finanțator pentru oferta de finanțare prin opțiune emisă în favoarea exportatorului.

Deși cele mai utilizate documente pentru forfetare sunt cambia și biletul la ordin, în ultimii ani s-a impus tot mai mult și acreditivul, în special acreditivul cu plata diferită în operațiunile de forfetare pe termen scurt – 180-360 de zile. Casele de forfetare accepta astfel de acreditive în următoarele condiții: să nu poarte clauza ”transferabil”; să nu existe o cambie trasă asupra băncii emitente; banca emitentă să fie de prim rang.

C. Creditele pentru activitatea de export sunt destinate să acopere necesarul solicitanților de finanțare pentru întregul circuit economico-financiar al activității de export. Prin finanțarea pe termen scurt se asigură mijloacele de plată pentru producătorul exportator sau pentru exportatorul care a vândut mărfuri pe credit, aceștia urmând să recupereze de la importatori contravaloarea exporturilor într-o perioadă de până la 1 an.

Principalele categorii de credite pentru export care pot fi acordate firmelor sunt creditele de prefinanțare a exportului și creditele de export.

► Creditele de prefinanțare a exportului se acordă pentru fabricarea și pregătirea pentru export a unui produs strict determinat, în general de valoare mare sau cu ciclu lung de fabricație și pot îmbrăca mai multe forme:

→ Creditele de prefinanțare specializate au în vedere susținerea financiară a exporturilor complexe (de valoare mare) prin acordarea unor credite producătorilor/exportatorilor de bunuri cu grad înalt de prelucrare (echipamente, utilaje).

Creditele de prefinanțare specializate au rolul de a acoperi necesarul de lichidități la producător atunci când avansul primit de la cumpărător la semnarea contractului nu este acoperitor sau când apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricație.

În cadrul creditelor de prefinanțare a exporturilor există următoarea succesiune a operațiunilor (fig. 6.4.):

– operațiunea 1: încheierea contractului de export cu o firmă;

– operațiunea 2: încheierea contractului de credit cu o bancă specializată;

– operațiunea 3: refinanțare de pe piața monetară locală sau de la o instituție financiară specializată

– operațiunea 4: rambursarea creditului.

Mărimea creditului este stabilită pe baza unui plan lunar de finanțare, în care se trec toate avansurile primite de exportator la semnarea contractului și în timpul perioadei de fabricație, ca și cheltuielile de producție ale bunurilor la export. Creditul poate ajunge până la 100% din descoperitul lunar astfel determinat iar durata coincide cu cea a descoperitului. Există situații în care acordarea creditului este condiționată de mărimea exportului, astfel încât producătorii-exportatori nu pot beneficia de aceste credite decât dacă valoarea bunurilor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bănci. Dacă procesul de fabricație presupune și participarea mai multor subfurnizori, aceștia, în cadrul creditului de prefinanțare specializat acordat producătorului-exportator titular, pot solicita, la rândul lor, credite de prefinanțare în sume proporționale cu ponderea activității ce le revine.

→ avansul în cont curent reprezintă o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor mari fluctuații periodice a soldului conturilor personale. În acest caz, se stabilește o limită până la care firmele pot trage cecuri asupra contului lor, indiferent dacă nu au disponibilități, banca onorându-le la plată. Asemenea acorduri sunt făcute de bănci cu clienți solvabili, cu o situație cunoscută și cu o anumita ritmicitate a încasărilor;

→ creditele de prospectare sunt acordate pe o perioadă de până la un an, direct exportatorilor de către instituții financiare specializate (guvernamentale), în vederea pătrunderii pe piețe noi și consolidării poziției pe aceste piețe. Mecanismul este asemănător creditelor de prefinanțare, această tehnică de finanțare putând fi considerată o formă de promovare a exporturilor.

► Creditele de export pot îmbrăca mai multe forme:

Creditul bancar direct presupune încheierea unui acord între exportator și banca sa privind acordarea unui credit pe termen scurt în anumite condiții referitoare la termen și rata dobânzii. Creditul este remis direct de către bancă în contul curent al exportatorului.

Creditul în cont deschis reprezintă o înțelegere între o bancă și un client (exportatorul), prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă anual, clientul să poată utiliza din contul curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai există disponibilități, dobânda urmând a se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite.

Creditul pentru mobilizarea creanțelor asupra clienților externi. Aceste creanțe oferă băncilor o garanție mai slabă decât în cadrul scontării, atunci când termenele de plată pentru exporturi sunt lungi. Pentru a favoriza exportul, banca centrală folosește procedura de mobilizare a creanțelor asupra partenerilor străini, stimulând băncile comerciale s-o utilizeze, prin faptul că este de acord să resconteze creanțele în condiții relativ avantajoase pentru bănci.

Spre deosebire de creditul de scont, acest fel de credit se poate acorda și pe o perioadă mai mare, mergând până la 18 luni. Costul este avantajos, stimulând exportatorii în desfășurarea activității lor economice, întrucât li se oferă posibilitatea de a intra rapid în posesia resurselor financiare imobilizate temporar pe durata exportului.

Creditul de accept constituie o modalitate frecvent utilizată în finanțarea exporturilor pe termen scurt, asemănătoare în principiu cu tehnica creditelor de scont. Acest tip de credit poate fi acordat în favoarea exportatorului sau a importatorului.

Creditul de accept în favoarea exportatorului apare deoarece partenerul de contract nu acceptă utilizarea titlurilor de credit. Exportatorul are posibilitatea de a trage o cambie asupra băncii sale (denumită și cambie bleu, după culoarea ce o distinge de celelalte cambii). Banca acceptă cambia pentru o scadență ce nu depășește, de regulă, 180 de zile. Acordarea creditului se face pe baza verificării documentelor comerciale și financiare care atestă că exportatorul, într-un interval de timp dat, urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. În cazul în care plata mărfurilor are loc mai devreme, banca blochează sumele într-un cont de acoperire până la scadența cambiei. Costul creditului de accept include taxa scontului și un comision de acceptare.

Creditul de accept acordat importatorului apare în situația în care banca acceptantă, în conformitate cu condițiile stipulate în convenția de credit, acceptă cambii trase asupra sa în favoarea importatorului, destinate achitării exportatorului. În acest caz, exportatorul este plătit la vedere iar importatorul rămâne debitor față de bancă, suportând costul creditului de accept.

Avansul în valută este o tehnică de finanțare pe termen scurt dar și o metodă de protecție împotriva riscului valutar. Prin acest tip de credit banca acordă un împrumut în valută firmei exportatoare în baza creanțelor acesteia față de clientul său din străinătate, creanță nevalorificată în moneda națională.

Operațiunea de finanțare se desfășoară în trei faze. Mai întâi, exportatorul împrumută de la banca sa o sumă în valută, corespunzând creanței pe care o are asupra partenerului, având ca termen scadența creanței. Avansul se acordă pe baza prezentării de către exportator a documentelor justificative privind expediția și vămuirea mărfii. După aprobarea finanțării, banca fie creditează contul valutar al exportatorului, fie vinde valută la vedere pentru a oferi clientului său suma în moneda națională, ceea ce îi permite acestuia să-și asigure necesarul de lichidități. Rata dobânzii depinde de rata dobânzii pe piața de refinanțare a eurovalutelor și de marja băncii.

Avansul pe documente de mărfuri. Se acordă de către bănci pe baza unor documente care atestă existența mărfurilor pregătite pentru export. Valoarea creditului este proporțională cu mărfurile astfel gajate dar nu depășește 80% din valoarea acestora.

O formă a acestui credit este creditul pe bază de warrant, prin care firma exportatoare dă băncii un înscris (warrant) care este un titlu de proprietate asupra mărfurilor și este negociabil. Firma care dorește să obțină creditul depune stocurile gajate în anumite depozite generale sau antrepozite, gestionate de societăți private, pentru care i se eliberează o “recipisă warrant“, care pe lângă faptul că atestă proprietatea asupra stocurilor respective, este și un titlu de credit. Acest efect comercial se scontează la o bancă comercială, obținându-se un credit pe termen scurt. Băncile comerciale au posibilitatea să resconteze, ulterior, warrantul la banca centrală sau la o bancă mai puternică, pentru refinanțare.

Alegerea unuia sau a altuia dintre tipurile de credite destinate finanțării activității de comerț exterior este o decizie a firmei. Decizia este îngreunată de multitudinea de credite cu trăsături caracteristice diferite, dar și de faptul că întreprinderile nu se informează complet asupra politicii de credit practicate de bănci. Criteriile principale de alegere a celui mai convenabil tip de credit sunt:

– facilitățile de acces – de exemplu, creditul în cont curent se obține mult mai greu decât creditele de mobilizare;

– suplețea creditului – reflectă posibilitatea creditului de a se adapta sumei și duratei necesităților de lichidități ale întreprinderii. Creditul în cont curent este cel mai suplu, adaptându-se rapid nevoilor de lichidități, pe când cele de mobilizare nu au această caracteristică, volumul lor depinzând de existența portofoliului de creanțe, de termenele de scadență;

– costul creditului – care este strâns corelat cu suplețea sa: cu cât crește suplețea, cu atât crește costul și invers. Costul are ca element de bază dobânda, la care se adaugă diverse comisioane percepute de bancă, ce pot fi legate de natura creditului sau de diverse servicii efectuate de bancă debitorilor, dar și de un anumit număr de zile în plus față de termenul creditului.

În plus, fiecare firmă trebuie să găsească varianta optimă de credit în funcție de relațiile statornicite cu banca, de negocierea condițiilor de acordare și rambursare, precum și de garanțiile de care dispune.

6.2.2. Finanțări nebancare pe termen scurt

În afara creditelor bancare, companiile pot beneficia și de alte finanțări nebancare pe termen scurt precum: creditul comercial, emisiunea de bonuri de casa sau bilete de trezorerie, avansurile primite de la clienți, etc.

Creditul comercial reprezintă cel mai important instrument de finanțare nebancară pe termen scurt și se pot deosebi două situații.

Astfel, o firmă care nu poate recurge la finanțare bancară poate să primească credit comercial (efectele comerciale de plătit) datorită faptului că vânzătorul s-a familiarizat cu cumpărătorul și știe că prezintă încredere. Deoarece vânzătorul cunoaște practicile comerciale din ramura economică respectivă, are posibilitatea să analizeze capacitatea de plată a clientului său și gradul de risc pe care și-l asumă în urma vânzării pe credit.

Suma creditului comercial variază proporțional cu valoarea bunurilor achiziționate și face obiectul oricăror limitări de credit care se pot opera. Cu toate că, în unele cazuri, creditul comercial poate fi singura posibilitate de finanțare pentru cumpărător, există și unii cumpărători care ar putea obține fonduri și din alte surse și care, totuși, recurg la creditul comercial, pentru că nu realizează cât este de scump. În astfel de situații, o analiză financiară amănunțită poate duce la înlocuirea creditului comercial cu alte forme de finanțare.

Creditul comercial reprezintă un fel de subvenție sau un instrument promoțional pentru vânzător. Însă cumpărătorul trebuie să se asigure că nu plătește, de fapt, un cost ascuns de finanțare sub forma unor prețuri ale bunurilor mai mari decât cele care s-ar obține de la alți furnizori. Acordarea de credit comercial implică un cost care trebuie suportat de către vânzător, iar acesta ar putea majora prețurile produselor sale.

De multe ori, furnizorul oferă clientului posibilitatea de a alege între un credit comercial pe o anumită perioadă de timp și o bonificație calculată asupra livrărilor în situația în care clientul este de acord să plătească cash. În același timp, firmele pot acorda clienților lor facilitatea financiară de a încasa după o anumită perioadă de timp contravaloarea bunurilor vândute.

Creditul comercial acordat (efecte comerciale de primit) reprezintă o imobilizare care încetinește viteza de rotație a fondurilor și micșorează lichiditatea financiară. Efectele nefavorabile resimțite de firmele care acordă credite clienților nu pot fi înlăturate prin sistarea radicală a acestor credite, întrucât s-ar prejudicia realizarea cifrei de afaceri. Nu toți clienții pot plăti cash, ceea ce nu înseamnă că n-au capacitate de plată sau că nu au solvabilitate financiară.

Pe piața internațională, vânzarea pe credit comercial pe termen scurt a devenit o practică generalizată, existând chiar și o luptă de concurență pe linia acordării de facilități de plată clienților.

În aceste condiții, gestiunea creditului comercial acordat constă în luarea de măsuri care să permită minimizarea creditului și costurilor legate de plata efectivă, precum și limitarea riscului de nerecuperare a creditului.

Minimizarea creditului comercial acordat se poate obține prin diverse procedee practice, cum ar fi:

alegerea unor modalități de plată convenabile și rapide, și înscrierea lor în contract,

facturarea operativă a loturilor de mărfuri expediate clienților,

înscrierea în contract a tuturor condițiilor de plată care să înlăture interpretările diferite.

Toate aceste procedee urmăresc, în final, apariția mai rapidă în cont a contravalorii încasărilor.

Gestiunea creditului comercial acordat se întemeiază pe respectarea unor principii financiare și este un instrument al politicii comerciale. Într-un fel, constituie un aspect bancar al activității financiare din firmă, presupunând tratarea diferențiată a clienților mici și, separat, a clienților cu pondere mare și, mai cu seamă a celor externi.

În relațiile comerciale internaționale minimizarea riscului ce decurge din amânarea încasării creanțelor externe se poate realiza atât prin măsuri preventive, cât și prin controlul ulterior. Ca măsuri preventive se pot enumera:

selectarea clienților cărora li se acordă creditul;

stabilirea unor plafoane până la care se poate ridica creditul acordat unui client sau plafonul total pe firmă în funcție de cifra de afaceri;

rezervarea prin contract a dreptului de proprietate asupra stocurilor vândute pe credit;

garanții cambiare;

diverse asigurări împotriva riscului de neplată, mergând până la factoring și forfetare.

Ulterior se impun o supraveghere și un control continuu al evoluției riscului pe baza unor indicatori care să exprime raportul dintre creditele efective și plafonul stabilit, coeficientul de rotație a creditului către clienți, supravegherea bonității acestora.

Creditul pe bază de bonuri de casă sau bilete de trezorerie se obține de către firme prin emiterea și plasarea în public a acestor titluri de valoare.

Bonurile de casă sunt titluri de credit pe termen scurt (de regulă, scadența este până la 3 luni), emise de către firme sau bănci și subscrise de diverse firme.

Biletele de trezorerie sunt titluri de credit pe termen scurt, negociabile, emise de firme mari, care au cel puțin 2 ani de funcționare și două bilanțuri aprobate. Scadența se stabilește, de regulă, pentru perioade de 13, 26 sau 52 de săptămâni cu posibilitatea de a se putea extinde.

Un aspect important al gestiunii pe termen scurt îl reprezintă calcularea de către firme a costului acestor modalități de finanțare. Suma dobânzii se antecalculează astfel încât la cumpărare se achită valoarea creditului diminuată cu suma dobânzii, iar la scadență se restituie valoarea creditului.

Valoarea anuală a dobânzii se determină astfel:

în care:

C – valoarea creditului;

d – rata anuală a dobânzii;

t – perioada de rambursare a creditului;

Capitalul efectiv utilizat pentru achiziționarea titlului (K) este prețul plătit în momentul încheierii contractului și se determină astfel:

K = C – D = = C x ()

La scadență, investitorul primește capitalul final care va fi egal cu valoarea nominală totală aferentă bonurilor de casă.

Avansurile primite de la clienți sunt o formă de finanțare pe termen scurt care constă în acordarea de avansuri de către clienți în scopul achiziționării materiilor prime și materialelor necesare începerii fabricației produsului, într-un procent convenit din prețul negociat în contract.

6.3. Finanțarea pe termen mediu și lung

Finanțarea pe termen mediu și lung este specifică exporturilor complexe, de mare valoare, ca și unor forme de cooperare industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare – creditul furnizor și creditul cumpărător – precum și emisiunile de titluri financiare (acțiuni, obligațiuni) sau prin tehnici moderne, cum sunt: leasingul, creditul consorțial și cofinanțarea.

6.3.1. Creditul bancar pe termen mediu și lung

Creditele pe termen mediu și lung se acordă, de regulă, de către băncile comerciale pentru un interval de timp cuprins între 1 și 25 de ani. Ofertele de credite acordate de bănci s-au diversificat iar tendințele actuale sunt de a personaliza aceste instrumente pentru a răspunde mai bine nevoilor specifice de finanțare ale firmelor care le solicită.

Costul creditului internațional reprezintă elementul determinant în mecanismul pieței creditului. El este constituit din dobânzi (percepute de creditor și care reprezintă ponderea principală), prime de asigurare și diverse comisioane și speze bancare.

Dobânda pe care debitorul o plătește creditorului se exprimă ca procent la valoarea creditului acordat pe timp de un an. Mărimea ei se stabilește în funcție de nivelul dobânzii de refinanțare a băncii centrale din țara creditorului (taxa scontului), în cazul creditelor internaționale, respectiv de nivelul-reper al pieței, în cazul eurocreditelor.

Rambursarea creditului sau restituirea acestuia de către beneficiar comportă doua perioade: perioada de grație, în care nu se restituie nimic, și perioada efectivă de rambursare. Aceasta din urmă se poate calcula ca perioadă medie de rambursare, în care se iau în considerare perioada de grație, intervalul dintre prima și ultima rambursare și intervalul dintre doua rate de rambursare succesive, toate exprimate în ani sau luni.

Un rol important în tehnica de creditare revine sistemului de asigurare și de garantare a creditelor de export.

Asigurarea creditelor constă în asumarea de către o instituție specializată a obligației de a rambursa furnizorului autohton creditul acordat de acesta beneficiarului străin, în cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat din diverse cauze.

Tranzacțiile comerciale internaționale se caracterizează printr-o intensitate aparte a riscului contractual, care se manifestă în egală măsură pentru exportator, cât și pentru importator. Prin urmare, pe de o parte, cumpărătorul de mărfuri și servicii este interesat să se acopere împotriva riscului de neexecutare sau executare necorespunzatoare a obligației pe care și-o asumă prin contract vânzătorul, prin solicitarea unei garanții de prestații din partea unei bănci. Pe de alta parte, vânzătorul va solicita o garanție de securitate a plății, pentru acoperirea riscului de neefectuare a plății de către cumpărător, atunci când modalitatea de plată utilizată nu oferă, ea însăși, o astfel acoperire.

Riscurile de natură comercială și politică nu sunt acoperite integral de asigurare, furnizorul preluând astfel o parte din risc. Instituția care asigură creditul primește o primă de asigurare din parte celui care a cerut asigurarea.

Având în vedere riscurile pe care și le asumă băncile prin acordarea creditelor, condițiile de eligibilitate ale firmelor care vor obține o astfel de finanțare sunt stricte și se bazează pe existența unor garanții temeinice.

Garanțiile pot îmbrăca diverse forme: scrisori de garanție, cauțiuni, instituirea de ipoteci sau gajuri, etc.

Scrisoarea de garanție bancară este un angajament scris asumat de o bancă în favoarea unei firme, denumită beneficiar, de a plăti acesteia o sumă de bani, în cazul în care o altă firmă, denumită ordonator, în contul căreia se emite garanția, nu a onorat o anumită obligație asumată printr-un contract față de beneficiarul garanției. Obligația garantată de bancă se poate referi la livrarea de marfă, prestarea de servicii sau efectuarea de plăți.

Scrisoarea de garanție bancară exprimă un angajament ferm al băncii emitente, independent de relația contractuală dintre exportator și importator. În momentul în care constituie garanția, banca se angajează să efectueze plata la prima cerere, dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate în garanție.

Solicitarea unei garanții bancare presupune plata unui comision, care variază de la țară la țară, de la bancă la bancă. Dintre toate formele asiguratorii, garanția bancară este cea mai sigură, dar și cea mai scumpă.

Cauțiunea este o formă de garanție prin care, pe bază de contract, un terț garant se angajează față de creditorul unei obligații să execute el însuși acea obligație dacă debitorul principal nu va fi în măsură să o facă. Cauțiunea este un angajament auxiliar, care nu poate exista decât pe baza unei datorii principale și depinde de aceasta. Numai neexecutarea uneia din clauzele stipulate în contractul principal poate determina exercitarea cauțiunii.

Garanția de participare la licitații este necesară în cazul participării la licitații. Ea asigură fermitatea ofertei și seriozitatea ofertantului; fiind, în același timp, și o condiție a participării sale la licitație. Banca garantă se angajează la plata unei sume în situația în care ofertantul își retrage oferta înainte de adjudecare sau, câștigând licitația, nu mai încheie contractul. Valoarea garanției este de 1-5% din valoarea ofertei, iar termenul de valabilitate curge până la semnarea contractului sau furnizarea unei garanții de bună execuție.

Garanția de bună execuție (engl. performance bond) asigură îndeplinirea obligațiilor contractuale de către furnizor. Ea prezintă câteva variante:

garanția de bună executare a contractului, caz în care banca garantează îndeplinirea obligației exportatorului de a livra marfa în conformitate cu condițiile – calitate, cantitate, termen – stipulate în contract. Valoarea ei, stabilită ca pondere din valoarea mărfii, este destinată să acopere eventualele prejudicii ale importatorului;

garanția de bună funcționare se referă la exporturile complexe. Emisă înainte de începerea derulării contractului, ea rămâne valabilă până la expirarea perioadei de garanție tehnică. Valoarea ei este destinată să acopere riscul provenit din neîndeplinirea de către furnizor a obligațiilor sale în perioada garanției tehnice;

garanția de bună executare și funcționare îmbină cele două variante anterioare și se aplică la exporturile complexe, construirea de obiective prin cooperare etc. Valoarea garanției este de regulă de 10% din valoarea contractului, iar termenul de valabilitate, pentru întreaga sumă, curge până în momentul executării complete a contractului.

Garanția de restituire a avansului (engl. advance payment guarantee) acoperă obligația vânzătorului de a restitui, în caz de neexecutare a contractului, suma sau sumele plătite în avans de către cumpărător.

Garanția de efectuare a plății are ca obiect acoperirea obligației cumpărătorului de a plăti prețul contractual stabilit pentru mărfurile sau serviciile primite.

Garanția poate avea ca obiect plata completă a unei livrări de mărfuri sau a unei prestări de servicii. Beneficiarul invocă, în caz de neplată, garanția primită, declarând în scris că a furnizat marfa, însă nu a primit plata la scadență. O alta variantă constă în garantarea parțială a unui contract pe o durată de un an, cu livrări periodice (lunare) plătibile prin prezentarea facturii. Garanția pentru neplată poate să acopere între 1 si 3 livrări lunare.

Exista, totodată, o gamă largă de garanții speciale, care răspund naturii specifice a unor tranzacții comerciale internaționale sau condițiilor în care acestea se derulează. Printre acestea se numără:

garanția de realizare a obligației de contrapartidă, care urmărește să asigure partenerul care face primul livrările că, dacă celălalt partener nu livrează marfa în compensație, banca îi va plăti marfa livrată;

garanția de transfer valutar, prin care garantul asigură transferul fondurilor din țara debitorului în străinătate;

garanții privind cărțile de credit;

garanții pentru o linie de credit acordată de o bancă terță în favoarea unei firme etc.

Creditele bancare pe termen mediu și lung pot îmbrăca forma creditului furnizor și a creditului cumpărător.

► Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului (furnizorului) atunci când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operațiunea presupune doua relații distincte de creditare:

– un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plății la un anumit termen de livrare;

– un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanțarea operațiunii de export.

Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanțeze, să-și întregească fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituție specializată în finanțarea exporturilor din țara lor.

Creditul furnizor are la bază considerentul că, deși valoarea mărfii livrate este mare, resursele financiare ale exportatorului permit vânzarea ei pe credit. Creditul furnizor nu depășește 80-90% din valoarea mărfii, diferența fiind achitată de importator sub forma avansului sau plății la livrare.

Băncile comerciale condiționează acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o instituție de asigurare. Polița de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată de acesta băncii care a finanțat exportul. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de exportator, este întotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidențierea ei separată în contract, fie indirect prin includerea în prețul mărfii.

Creditul furnizor presupune trei documente (fig nr. 6.5):

– contractul comercial internațional (exportator- importator);

– convenția de creditare (exportator-bancă)

– polița de asigurare (exportator-instituția de asigurare).

Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte resurse, creditul furnizor este mai scump, de regulă, decât creditul cumpărător. Exportatorii includ în prețul de ofertare și costul propriei finanțări, precum și alte speze și comisioane bancare.

► Creditul cumpărător este o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din țara exportatorului pentru a-i permite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituții specializate în finanțarea exporturilor din țara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenție de credit între importator (sau banca sa) și banca exportatorului.

Dacă în cazul creditului furnizor exportatorul trebuie sa se preocupe de încasarea creanțelor sale de la o bancă, în cazul creditului cumpărător exportatorul este exonerat complet de cerințele mobilizării fondurilor, el fiind plătit pe loc de către importator.

Valoarea creditului se situează, de regulă, între 75-90% din valoarea mărfii, diferența fiind suportată sub formă de avans sau plată suportata sub forma de avans sau plată la livrare, de către importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul este, practic, plătit integral la livrarea mărfii.

Băncile care acordă credite cumpărător își reîntregesc fondurile de la banca centrală sau de la o instituție de finanțare a exporturilor prin rescontare.

Asigurarea creditelor se realizează de către banca exportatorului la o instituție de asigurare din țara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator.

Deci și în cazul creditului cumpărător apar trei documente (fig nr. 6.6.):

– contractul comercial internațional (exportator-importator);

– convenția de credit (importator-banca exportatorului);

– polița de asigurare (banca exportatorului-instituția de asigurare ).

În cele doua cazuri (credit furnizor și credit cumpărător) relația de creditare prezintă o serie de elemente comune dar și deosebiri (tabelul nr. 6.1.).

Tabelul nr. 6.1. Comparație între creditul furnizor și

creditul cumpărător

Astfel, creditul furnizor este caracteristic contractelor de valoare mai redusă, pe perioadă mai scurte iar costul este mai ridicat pentru exportator. Creditul cumpărător este specific contractelor de valoare mai ridicată, pe perioade mai îndelungate de timp iar riscul este mai redus pentru exportator.

6.3.2. Emisiunea de acțiuni

Orice decizie de achiziție de noi active necesită obținerea de capital suplimentar și, în general, activele pe termen lung sunt finanțate cu capital pe termen lung. Finanțarea prin fonduri proprii este prima sursă de fonduri pentru o firmă nouă și capitalurile proprii asigură baza pentru împrumuturile firmelor existente.

Creșterile de capital reprezintă un mijloc de finanțare prin fonduri proprii, ca și autofinanțarea. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce autofinanțarea este, practic, o finanțare internă, realizată prin efortul propriu al firmei, respectiv capitalizarea unei părți a beneficiului, creșterea de capital reprezintă o finanțare externă, prin fonduri proprii aduse din afară, de către acționari.

Acțiunea reprezintă un titlu de valoare care conferă deținătorului calitatea de coproprietar a unei părți din capitalul social al firmei emitente, dându-i dreptul la distribuirea beneficiilor sub formă de dividende.

Acțiunea se definește prin următoarele caracteristici:

♦ este un titlu de finanțare pe durată nelimitată;

♦ reprezintă o modalitate de creare și sporire a capitalului social;

♦ remunerarea acțiunii nu este fixată în avans și este dependentă de rezultatul firmei, deci de buna sa gestionare;

♦ caracterul aleator al remunerației face ca acțiunile să aibă un grad mai mare de risc;

♦ conferă un drept de conducere și control care este atașat deținerii de acțiuni; în măsura în care acționarul este beneficiarul rezultatului net, acesta este cel mai motivat pentru a veghea asupra bunei gestionări și funcționări a firmei.

După drepturile pe care le generează, acțiunile se grupează în:

– acțiuni ordinare care conferă drepturi egale deținătorilor lor și reprezintă dovada participării la capitalul social;

– acțiuni preferențiale care conferă posesorului lor calitatea de coproprietar și asigură o rentabilitate minimă pe baza unui dividend fix care, de regulă, se plătește înaintea dividendelor la acțiunile ordinare.

Emisiunea de acțiuni stă la baza formării și sporirii capitalului propriu dar generează și anumite costuri. Costul procurării capitalului prin emisiunea de acțiuni (Cea) se determină astfel:

în care:

D – dividendul pe acțiune plătit de firmă;

Pu – prețul unitar de vânzare al acțiunilor;

Ch – cheltuielile aferente emisiunii de acțiuni.

Creșterea capitalului social prin emisiunea de noi acțiuni reprezintă o decizie financiară strategică, luată de conducerea firmei, în caz de dezvoltare a activității, de pătrundere pe piețele internaționale sau de adoptare a unor proiecte noi, care urmăresc o creștere economică cu scopul multiplicării rentabilității. Creșterea capitalului social marchează viabilitatea firmei, faptul că lucrează rentabil și are un efect pozitiv asupra terților (bănci, parteneri de afaceri), crescând încrederea acestora în companie. Creșterile de capital prin aporturi noi în numerar conduc la sporirea mijloacelor bănești ale societăților comerciale, la creșterea lichidității financiare, la întărirea fondului de rulment și a echilibrului financiar.

În cazul investițiilor internaționale, firmele se adresează unui sindicat de intermediari financiari (mai multe instituții specializate reunite pentru a împărți între ele riscul tranzacției) și se pot deosebi două tipuri de angajamente financiare:

– "best efforts arrangement" (aranjamentul celor mai bune eforturi), caz în care intermediarul nu garantează un preț minim pentru acțiunile corporației emitente, dar se angajează să obțină un preț cât mai mic;

– "unwritten arrangement" (aranjamentul pe bază de contract ferm), caz în care intermediarul cumpără titlurile pentru a le revinde apoi pe piețele secundare.

6.3.3. Emisiunea de obligațiuni

De multe ori, capitalul propriu este nesatisfăcător iar majorarea acestuia prezintă greutăți, atât sub aspectul condițiilor juridice, cât mai ales, ca urmare a reticenței subscriitorilor, determinată de existența riscului de pierdere a controlului de către conducătorii firmei sau de către acționarii majoritari. Pe de altă parte, finanțarea prin credite bancare se dovedește adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat și a condițiilor restrictive cerute de bănci. Acești factori determină firmele să recurgă la împrumuturi obligatare.

Obligațiunile sunt titluri de valoare care exprimă, pe de o parte, creanța deținătorilor lor asupra activelor emitentului, iar pe de altă parte, angajamentul emitentului de a plăti o remunerație (dobândă) și de a rambursa împrumutul.

Obligațiunile se caracterizează printr-o serie de elemente tehnice:

→ valoarea nominală reprezintă suma împrumutată pe care emitentul se angajează să o plătească investitorului la scadență; aceasta este înscrisă pe obligațiune și în funcție de ea se calculează dobânda;

→ prețul de emisiune reprezintă suma plătită de cel care subscrie la emisiunea de obligațiuni. De regulă, valoarea de subscriere este mai mică decât valoarea nominală, asigurându-se astfel atractivitatea investiției. Diferența o reprezintă prima de emisiune (Pre):

Pre = Vn – Pe

în care:

Vn – valoarea nominală a obligațiunii;

Pe – prețul de emisiune.

→ dobânda care poate fi fixă sau variabilă se calculează pentru fiecare obligațiune aplicând rata dobânzii la valoarea nominală a titlului și se plătește deținătorului din acel moment al titlului, pe baza unui cupon detașat de obligațiune:

D = d x Vn

în care:

d – rata dobânzii aferentă obligațiunii;

→ rambursarea: arată modul în care se va face amortizarea împrumutului obligatar. Cele mai uzuale forme de rambursare sunt:

prin serii egale: emitentul va răscumpăra obligațiunile în mod egal pe toată perioada împrumutului;

prin anuități egale: emitentul va plăti anuități constante în fiecare an;

prin tranșă finală: emitentul va plăti un cupon anual sau semianual, iar răscumpărarea obligațiunilor se va face integral la scadență;

→ costul rambursării (prețul de rambursare) este determinat de nivelul primei de rambursare deoarece rambursarea se realizează la o valoare cel puțin egală cu valoarea nominală a obligațiunii. Diferența reprezintă prima de rambursare și se determină astfel:

Pr = PR – Vn

în care:

Pr – prima de rambursare

PR – prețul de rambursare;

Vn – valoarea nominală a obligațiunii;

→ anuitatea reprezintă suma totală plătită (suma de rambursat și dobânda) pe o perioadă de un an creditorului obligatar și se determină astfel:

At = Rt + Ct

în care:

At – anuitatea plătită în anul "t";

Rt – rata de credit rambursată în anul "t";

Ct – cuponul (dobânda) plătit în anul "t";

→ termenul de rambursare reprezintă intervalul de timp dintre momentul subscrierii și cel al răscumpărării obligațiunii.

Ca și în cazul acțiunilor, pentru obligațiuni există posibilitatea negocierii lor pe piață secundară la o valoare de piață, care diferă de cea nominală, prețul variind în funcție de cererea și oferta pentru titlul respectiv.

Pentru a spori atractivitatea obligațiunilor și pentru a elimina riscurile veniturilor viitoare, s-a procedat la o diversificare a acestora. Astfel, pe lângă obligațiunile clasice au apărut o mare varietate de obligațiuni, cu caracteristici diferite pentru a putea pătrunde pe cele mai diverse segmente ale pieței de capital:

obligațiuni convertibile în acțiuni – conferă dreptul posesorului lor de a-și transforma, într-un interval de timp determinat, creanța într-o acțiune la o paritate stabilită în momentul emisiunii.;

obligațiunile indexate sunt obligațiunile la care dobânda, prețul de rambursare sau amândouă variază în funcție de un indice determinat de evoluția volumului producției, cifrei de afaceri, productivității muncii și nu de modificarea valorii monedei;

obligațiunile participative – sunt obligațiunile la care se determină o dobândă suplimentară sau o primă de rambursare care se majorează în funcție de evoluția profitului întreprinderii;

obligațiunile cu cupon zero sunt obligațiunile fără dobândă dar cu o primă de rambursare care este dată de diferența între prețul de emisiune (mai mic) și valoarea nominală a obligațiunii.

Emisiunea de obligațiuni este o modalitate de formare a capitalului de împrumut, deci firma care se finanțează prin emisiune de obligațiuni trebuie să suporte dobânda care se plătește periodic, sub formă de cupoane dar și costurile de emisiune, reprezentate de comisioanele datorate grupului de bănci de investiții prin care se realizează subscrierea și care trebuie să acopere cheltuielile de distribuție și marketing. Prin urmare, costul capitalului obținut prin emisiune de obligațiuni se determină astfel:

în care:

Ceo – costul capitalului obținut prin emisiunea de obligațiuni;

Do – dobânda;

Pu – prețul unitar al obligațiunii;

Ch – cheltuielile aferente emisiunii de obligațiuni;

T – cota de impozit pe profit aplicabil în țara în care se realizează profitul (dacă dobânzile sunt deductibile).

Costurile de emisiune sunt mai mari la emisiunile mici de obligațiuni decât la cele mari, deoarece distribuția de titluri implică anumite cheltuieli fixe (analiza de subscriere, pregătirea prospectelor, etc.), al căror procent devine mai mare la emisiunile mici.

Comparativ cu emisiunea de acțiuni, emisiunea de obligațiuni prezintă avantaje dar și unele dezavantaje. Ca avantaje se pot menționa:

♦ emisiunea de obligațiuni nu implică diluarea dreptului de proprietate asupra societății și nici posibile imixtiuni și dezechilibre în structura acționariatului;

♦ emitenții de obligațiuni își pot corela perioada datoriei cu necesitățile interne de finanțare pe care le au la un moment dat;

♦ obligațiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al controlului ratelor dobânzilor, fapt ce exercită presiunea de a menține ratele “controlate“ apropiate de cele de piață.

♦ costurile de emisiune sunt mai mici în cazul emisiunii obligațiunilor decât a acțiunilor datorită riscului de subscriere implicat în emisiune și complexității distribuției. Obligațiunile sunt cumpărate în blocuri mari, relativ de puțini investitori, în timp ce acțiunile sunt cumpărate de un număr mare de persoane iar cheltuielile de emisiune sunt mai mari;

♦ în cazul lichidării firmei emitente, obligatarii nu sunt afectați în aceeași măsură ca și acționarii, având dreptul la rambursarea împrumutului la valoarea nominală. Acționarii primesc doar diferența rămasă după plata tuturor creanțelor prevăzute de lege pentru a fi onorate;

♦ creditul obligatar conferă și un avantaj fiscal, în sensul că dobânzile plătite micșorează baza impozabilă, ceea ce nu se întâmplă în cazul dividendelor;

♦ emisiunea de obligațiuni este hotărâtă de adunarea extraordinară a acționarilor și nu de conducerea firmei, ca o măsură suplimentară de protecție a subscriitorilor de obligațiuni contra societăților comerciale care nu oferă toate garanțiile necesare rambursării împrumutului. Tot în avantajul obligatarilor este și procedura de garantare a obligațiunilor cu anumite active.

Principalele dezavantaje ale emisiunii de obligațiuni pentru firma emitentă constau în:

◙ obligațiunile comportă un risc mai mare pentru firmă, aceasta trebuind să plătească dobânzi periodic, cu caracter obligatoriu, în timp ce plata dividendelor, chiar în cazul acțiunilor preferențiale, nu este obligatorie în fiecare an;

◙ în ceea ce privește gestiunea firmei, deținătorii de obligațiuni nu au dreptul de a participa la deciziile din cadrul firmei (obligatarii nu au drept de vot) în timp ce acționarii au drept de vot în adunarea generală. Totuși, deținătorii de obligațiuni se pot întruni în adunarea generală a obligatarilor, pentru a delibera asupra intereselor lor;

◙ societatea emitentă este obligată să ramburseze împrumuturile obligatare, ceea ce conduce la micșorarea lichidităților, în timp ce finanțarea prin acțiuni nu trebuie restituită. În caz de recesiune economică, societatea finanțată prin obligațiuni va avea greutăți mai mari pentru efectuarea plăților decât în cazul finanțării prin emisiune de acțiuni.

În principiu, obligațiunea exprimă, ca și creditele pe termen lung, un plasament durabil de fonduri. Există cauze multiple care influențează pozitiv dezvoltarea împrumuturilor obligatare în țările cu economie de piață. Concurența dintre emitenții de obligațiuni conduce la condiții de emisiune atrăgătoare pentru subscriitori. Apariția unor organisme de plasament colectiv a valorilor mobiliare, instituții mari, importante, dar care reprezintă și operează în contul unei multitudini de mici subscriitori, face posibilă apelarea la împrumuturi obligatare și de către firmele mai mici. Reducerea, în anumite perioade, a dobânzii la plasamentele pe termen scurt favorizează, de asemenea, orientarea subscriitorilor către plasamente pe termen lung. În plus, obligațiunile pot fi vândute unor terți pe piața secundară, ceea ce permite refinanțarea deținătorului acestora.

6.3.4. Leasingul

Leasingul este operațiunea prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing.

Leasingul presupune, in principiu, doua contracte:

– un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, și societatea de leasing, care creditează operațiunea de leasing în calitate de cumpărător;

– un contract de locație încheiat între societatea de leasing și un terț beneficiar.

Operațiunea este inițiată de firma care dorește închirierea produsului și care se adresează în acest sens societății de leasing cu o cerere de ofertă. Societatea de leasing, în urma acceptării cererii, procedează la stabilirea contractului cu producătorul bunului solicitat, în vederea achiziționării acestuia; în acest proces este implicat direct și viitorul beneficiar. Urmează încheierea contractului de leasing și cumpărarea bunului de către societatea de leasing în vederea punerii lui la dispoziția beneficiarului.

Pentru utilizarea bunului, beneficiarul va plăti societății de leasing costul, sub formă de rate eșalonate pe perioada de valabilitate a contractului. De regulă, la sfârșitul perioadei de închiriere, beneficiarul are o tripla opțiune: să prelungească contractul; să cumpere bunul la valoarea reziduală; să înceteze raporturile contractuale.

În tranzacțiile internaționale se cunosc mai multe forme ale leasing-ului:

a) Dacă se ia în considerare poziția furnizorului în contractul de leasing, se disting următoarele forme:

– leasing direct, realizat prin încheierea contractului între producătorul exportator și utilizatorul bunului care face obiectul operațiunii, finanțarea fiind făcută de către furnizor;

– leasing indirect, ce presupune existenta societăților specializate de leasing, care preiau funcția de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum și asumarea riscurilor ce decurg din aceste operațiuni.

b) În funcție de conținutul ratei de leasing raportată la prețul de export, în practică s-au individualizat operațiunile de leasing financiar și cele de leasing operațional (funcțional).

Leasingul financiar (engl. financial leasing) presupune că în perioada de închiriere de bază să se realizeze întregul preț de vânzare al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum și un beneficiu. Corespunzător unor practici utilizate pe plan internațional, contractul de leasing financiar se încheie pentru perioada de bază, care, de regulă, este mai scurtă decât durata de folosință a obiectului de închiriat și nu poate fi reziliat de nici una din părți. Deci, leasingul financiar nu furnizează servicii de întreținere, este nereziliabil și este complet amortizabil.

Leasingul operațional (engl. operational leasing) este un contract de leasing încheiat între locator și locatar, pe perioade mai scurte decât durata de funcționare așteptată (bunul nu se amortizează complet), și prin care, de regulă, locatorul se obligă să asigure întreținerea și service-ul bunului contra unor costuri cuprinse în chirie sau facturate separat.

Se practică, de regulă, pentru automobile, calculatoare și copiatoare, după expirarea contractului acestea fiind reînchiriate de locator altor utilizatori. In cazul leasingului operațional, chiria se stabilește prin acordul părților.

c) În funcție de tipul ratelor de leasing, se pot distinge:

– leasing brut, care cuprinde în ratele sale, pe lângă prețul de vânzare al mărfii (în totalitate sau parțial), și cheltuielile de întreținere, service și reparații;

– leasing net, în care ratele conțin numai prețul de vânzare al obiectului de închiriat.

d) Având în vedere particularitățile tehnicii de realizare există unele forme speciale de leasing, astfel:

Sale and lease-back (vânzare și lease-back), prin care o firmă care deține pământ, clădiri sau echipamente vinde proprietatea asupra acestora societății de leasing și, simultan, încheie un contract de închiriere a respectivei proprietăți pentru o perioadă de timp determinată, beneficiind, în continuare, de dreptul de folosință asupra acelei proprietăți contra plății chiriei (rata de leasing).

Time-shering s-a adoptat în practică din considerente de rentabilitate economica, cum ar fi, de exemplu, costul ridicat al unor utilaje (echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport) și uzura morală extrem de rapidă a acestora.

Leasingul experimental se folosește în principal, în scopul promovării vânzărilor.

Derularea operațiunilor de leasing se desfășoară astfel (fig. nr. 6.7):

1. Utilizatorul prezintă oferta de bunuri, eventual denumirea furnizorului, se încheie contractul de leasing și se achită avansul;

2. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu furnizorul;

3. Încheierea contractului de creditare cu banca;

4. Plata avansului către furnizor;

5. Livrarea bunului către utilizator și încheierea procesului verbal de recepție și punere în funcțiune;

6. Angajarea creditului de locator (societatea de leasing);

7. Plata totală către furnizor;

8. Asigurarea bunului la o societate de asigurare;

9. Transmiterea dreptului de folosință către utilizator;

10. Transferarea dreptului de dispoziție.

Dezvoltarea pe plan internațional a leasingului a fost impulsionată de avantajele pe care acesta le oferă părților implicate în operațiune.

Astfel, beneficiarul beneficiază de următoarele avantaje:

– poate exploata un echipament la un cost mai mic decât achiziționarea acestuia sau decât cumpărarea acestuia pe credit,

– beneficiază de consultanță, service și reparații,

– are la dispoziție trei opțiuni la încheierea contractului,

– are posibilitate să achiziționeze tehnologie de ultimă oră,

– deschide posibilitatea de acces la anumite utilaje sau echipamente care fie că nu le sunt necesare decât sporadic, fie sunt supuse restricțiilor de licență,

– nu este supus riscurilor provocate de uzura morală a utilajelor folosite.

Fig. nr. 6.7. Derularea operațiunilor de leasing

La rândul său, societatea de leasing câștigă din chiria percepută beneficiarului (aceasta poate fi mai mare decât rata dobânzii oferită de bănci), nu necesită un personal numeros și nici o baza materiala importantă (clădiri, depozite).

Pentru furnizor, leasingul este o metodă de promovare a vânzărilor, de lărgire a cercului de clienți și a ariei de desfacere, de a face față concurenței, de a obține câștiguri suplimentare peste prețul de export.

Vânzătorul are, practic, la dispoziție o modalitate de transformare a unei livrări cash într-una pe credit, în mod direct sau prin serviciile societății de leasing. Așa se explică faptul că leasingul se practică în mod deosebit în domeniul exporturilor de bunuri de echipament, în general de bunuri durabile și de valoare ridicată.

Este de remarcat faptul că leasingul indirect permite și transferul obligațiilor și al riscurilor legate de export de la exportator la noul proprietar, societatea de leasing.

Pentru finanțarea operațiunii asigurată de societatea de leasing – leasingul este o alternativă la finanțarea prin credit bancar, care prezintă un grad ridicat de siguranță: garanția oferită de dreptul de proprietate al societății respective asupra bunului dat în folosință beneficiarului.

6.3.5. Alte forme moderne de finanțare pe

termen mediu și lung

În afara modalităților clasice de finanțare, firmele pot beneficia și de unele forme moderne de finanțare precum creditul consorțial, creditul revolving, cofinanțatarea, etc.

Creditul consorțial (sindicalizat) reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridica, numită consorțiu, unui beneficiar dintr-o țară terță.

Consorțiul este format dintr-o bancă principală (engl. Lead manager) și câteva bănci participante din țări diferite (grupul de management), care se obligă să asocieze un număr de bănci terțe la acordarea creditului.

În cazul creditului consorțial responsabilitatea pentru întreaga operațiune și-o asumă grupul de management. În plus banca lider și grupul de management vor subscrie pentru mai mult de jumătate din masa totală a creditului (maxim 60 %).

Pentru restul fondurilor solicitate, grupul de management va constitui un grup de bănci participate care va întocmi un memorandum de plasament (un fel de cerere de ofertă) adresat băncilor comerciale ce acționează pe piața financiară internațională. Dacă vor fi de acord cu condițiile stipulate în memorandumul de acord, aceste bănci vor intra în creditul consorțial obligându-se să procure și să remită fondurile pentru care au subscris.

În final, sumele solicitate vor fi acoperite integral (fig nr. 6.8).

Deoarece riscurile și responsabilitățile sunt distribuite între mai multe bănci și pentru că o mare parte din masa creditului este acordată direct de băncile din consorțiu bancar, creditul sindicalizat este uneori mai puțin riscant și mai ieftin decât eurocreditele.

În condițiile instabilității accentuate a pieței financiare s-au impus tehnici specifice de acordare a creditului, care vizează în special atenuarea riscului de rată a dobânzii. Astfel, a apărut creditul revolving, care permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile.

Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rata flotantă a dobânzii (engl. roll-over), care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobândă care este revizuită periodic, în general la 3 luni, pentru a se ține seama de rata dobânzii pe termen scurt.

În acest caz, băncile participante la consorțiu, care își împart între ele riscurile legate de finanțare, stabilesc costul creditului ca o rata fixă (engl. spread) peste LIBOR, astfel încât să se asigure atât recuperarea costurilor și obținerea profitului bancar, cât și acoperirea riscurilor estimate.

Cofinanțarea este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanțarea de noi proiecte economice de anvergură și de necesitatea asigurării unei garanții superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituții de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de împrumuturi țărilor membre.

În cazul cofinanțării poate fi realizată:

– o finanțare mixtă, când fondurile sunt asigurate de părți pentru ansamblul proiectului economic;

– o finanțare paralelă, când Banca Mondială și ceilalți creditori finanțează diferite bunuri și servicii sau diferite părți ale proiectului.

Avantajul cofinanțării constă în faptul că, prin componenta ”publică“ (credite ale BIRD sau ale unor organisme publice pe termen foarte lung – peste 20 de ani – și cu o dobândă redusă), să asigure exportatorilor obținerea unor finanțări la un cost inferior celui al pieței. Ele sunt de obicei utilizate pentru favorizarea exporturilor dinspre țările în curs de dezvoltare.

6.4. Finanțarea pe europiețe

Eurocreditele sunt creditele obținute de pe piața financiară internațională, denominate în altă monedă decât cea a țării de emisiune, de regulă cu scadențe între 3 și 8 ani.

Eurocreditele sunt acordate de un grup de bănci constituite într-un consorțiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare (engl. lead manager). Aceasta din urma încheie contractul cu beneficiarul, organizează și coordonează consorțiul și acționează ca mandatar al acestuia. În general, consorțiul este internațional, dar banca lead manager este, de regulă, din țara beneficiarului.

În jurul lead managerului se constituie un grup de coordonare (engl. managing group), care reprezintă nucleul propriu-zis al consorțiului, membrii lui asumându-și obligația de a asigura fiecare o anumita cotă din valoarea totală a creditului solicitat; pentru aceasta ei primesc un comision de management, care se adaugă la costul creditului.

Se disting două categorii de eurocredite în funcție de variabilitatea dobânzii: eurocreditele cu dobândă fixă și cu dobândă variabilă.

Eurocreditele cu dobândă fixă se caracterizează prin faptul că valuta utilizată, scadența și rata dobânzii sunt stabilite de părți în mod definitiv. Se stabilește o dobândă bazată pe LIBOR (London Interbank Offered Rate), respectiv rata dobânzii la creditele pe termen scurt de pe piața interbancară londoneză.

Eurocreditele cu dobândă fixă sunt utilizate în special pentru finanțarea tranzacțiilor comerciale internaționale și îmbracă mai multe forme: linii de credit; avansuri în valută folosite în special în finanțarea importurilor și exporturilor; credite lombard (overdraft) care permit clientului să utilizeze o anumită sumă în valută, chiar dacă nu are disponibilități în cont, pentru o perioadă determinată.

În ultima perioadă o mare extindere au căpătat eurocreditele cu dobândă variabilă cunoscute sub denumirea de “roll-over credits”. Creditul roll-over reprezintă, de fapt, un avans pe termen scurt în valută, reînnoibil pentru un termen fix cu o rată a dobânzii variabilă. Deși acest tip de credite elimină dezavantajele eurocreditelor cu dobândă fixă și prezintă o mare flexibilitate, totuși nu este lipsit de riscuri deoarece variabilitatea ratei dobânzii poate genera o incertitudine în ceea ce privește calculul sarcinilor financiare și cuantumul dobânzilor care trebuie plătite.

Mecanismul mobilizării creditelor constă, în principal, în următoarele etape (fig. nr. 6.9):

● stabilirea contactului între beneficiarul creditului și banca lead manager care coordonează operațiunea;

● organizarea de către banca lead manager a consorțiului bancar care va acorda împrumutul;

● constituirea grupului de coordonare și stabilirea cotelor de credit între băncile consorțiului; pe aceasta bază se încheie contractul de credit;

● stabilirea condițiilor creditului, respectiv volumul creditului, costul, moneda în care se face creditarea, scadența;

● atragerea de fonduri de către băncile ce constituie consorțiul pentru acoperirea cotelor lor;

● finalizarea operațiunii prin remiterea efectivă a fondurilor către beneficiar.

Eurocreditele devin active ale băncilor care au participat la acordarea împrumutului, deci, băncile se obligă să acorde efectiv o parte din împrumutul total.

Euro-obligațiunile reprezintă titluri de credit pe termen mediu și lung exprimate în eurovalute și plasate pe una sau mai multe piețe naționale de capital, din afara țării debitoare, de către un consorțiu bancar internațional.

Elementele ce definesc euro-obligațiunile sunt:

♦ sindicatul bancar internațional de emisiune și plasare;

♦ moneda utilizată este, o monedă străină atât pentru emitent, cât și pentru creditul cumpărător;

♦ scutirea de impozit la bază în țara emitentă.

♦ scadența la care sunt răscumpărate de către emitent este, de regulă, de 5 până la 15 ani, deci emisiunea de euro-obligațiuni este o formă de mobilizare a creditului pe termen lung.

Emisiunea de euro-obligațiuni se realizează în mai multe etape, și anume:

a) pregătirea emisiunii;

b) constituirea sindicatului de garantare și de plasament;

c) plasarea euro-obligațiunilor.

Pregătirea emisiunii

Beneficiarul ia legătura cu o bancă sau instituție financiară coordonatoare a împrumutului. Aceasta va asigura organizarea lansării obligațiunilor, scop în care se asociază cu un grup de co-manageri (format din 10-15 bănci puternice) formând grupul de coordonare sau garantare, care va asigura mobilizarea împrumutului prin emisiune, contra unui comision de management.

Managementul grupului contractează o serie de bănci și instituții financiare și constituie grupul de plasament garantat (engl. underwriting group). Acesta se angajează să distribuie cea mai mare parte a împrumutului (de obicei minimum 75% din totalul emisiunii).

O altă categorie de bănci participante o constituie grupul de plasament al obligațiunilor (engl. selling group); participanții la acest grup își asumă responsabilitatea de a găsi clienți pentru obligațiunile în vânzare. Acest grup se angajează față de managing group și nu are nici o legătură cu beneficiarul.

Drepturile și obligațiile ce decurg din momentul emisiunii obligațiunilor până când acestea ajung pe piața secundară sunt stabilite prin contract. În practică, există două modalități de garantare a emisiunii:

– metoda engleză (în prezent larg utilizată de băncile din Europa) potrivit căreia grupul de garanție acționează ca principal, cumpărând obligațiunile de la emitent;

– metoda americană, caz în care grupul de coordonare acționează ca agent, deci numai în contul băncilor care subscriu emisiunea și care cumpără titlurile de la emitent.

b) Grupul coordonator va stabili programul emisiunii care va include condițiile acesteia:

– valoarea emisiunii, în funcție de nevoia de credit a beneficiarului. Cum întotdeauna fondul are o anumita destinație, valoarea emisiunii va fi apreciată în funcție de documentele de fundamentare a investiției ce urmează a fi finanțată prin emisiune;

– cuponul a cărei mărime depinde de :

condițiile pieței financiare (nivelul LIBOR are un rol de reper pe piața eurovalutelor, pe piața americană acest rol îl are prime rate, respectiv rata oferită de băncile americane clienților preferențiali);

credibilitatea emitentului; cu cât aceasta este mai mică, cu atât marja peste LIBOR este mai mare;

rata inflației în momentul emisiunii și în perspectivă;

domeniul de activitate al firmei;

moneda în care este cerut împrumutul, prin cupon acoperindu-se și gradul de depreciere monetară;

prețul emisiunii, care depinde de valoarea nominala a acestora și de numărul lor.

Pentru stabilirea prețului emisiunii se pot utiliza două variante:

– prima variantă o constituie emisiunea ad pari, deci la valoarea nominală, caz în care comisioanele sunt incluse în marja care se adaugă în calculul cuponului;

– a doua variantă constă în emisiunea sub pari pentru participanții la subscriere, cărora li se acordă astfel comisionul.

c) După testarea pieței se va face lansarea emisiunii, etapă în care un rol important îl are alocarea cotelor de către grupul de coordonare; având în vedere faptul că există riscul ca unii participanți să cumpere titluri pentru a le revinde imediat pe piața secundară, ceea ce ar conduce la o creștere bruscă a ofertei, rolul grupului este de a cumpără ce se oferă ca surplus pentru a menține credibilitatea operațiunii.

La sfârșitul acestei etape, grupul de coordonare cunoaște exact dimensiunea cererii pentru titluri. Dacă suma subscrisă este considerabil mai mare decât cea oferită, cauza ar putea fi dimensionarea greșită a cuponului.

Finanțarea prin emisiune de euro-obligațiuni constituie o formă complexă și eficientă de finanțare internațională, asigurând mobilizarea și circulația unui volum important de resurse financiare.