Filantropia In Istoria Bisericii Ortodoxe Romane

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOL 1 FILANTROPIA ÎN ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

1.1 ÎNCEPUTURILE FILANTROPIEI ÎN REPERELE ISTORICE

1.2 TEMEIURI BIBLICE ALE FILANTROPIEI CREȘTINE

1.3 FILANTROPIA ÎN PERIOADA PATRISTICĂ

1.4 FILANTROPIA ÎN ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

1.5 LITURGHIE EUHARISTICĂ ȘI FILANTROPIA SOCIALĂ DESFĂȘURATĂ ÎN ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS

1.6 DIFERENȚELE DINTRE FILANTROPIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

1.7 DIFERENȚA CALITATIVĂ DINTRE APROAPE ȘI ASISTAT SOCIAL

CAPITOL 2 MONOGRAFIA PAROHIEI SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE

CAPITOL 3 FILANTROPIA ÎN PAROHIA SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE

3.1 SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII

3.2 ASPECTELE LEGATE DE UNIVERSUL CERCETĂRII

PERIOADA ȘI LOCUL CERCETĂRII

POPULAȚIA CERCETATĂ

CONSIDERAȚII PRIVIND EȘANTIONAREA

STRUCTURA EȘANTIONULUI

3.3 ELEMENTE DE METODOLOGIE A CERCETĂRII

3.4 ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

PREZENTAREA SERVICIILOR SOCIALE ASIGURATE DE CĂTRE PAROHIA SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE

EVALUAREA GRADULUI DE SATISFACȚIE A BENEFICIARILOR

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să dezbată principalele aspecte, atât teoretice, cât și activitatea practică, ce vizează lucrarea misionar-filantropică desfășurată de parohia Sfântul Antonie cel Mare, din municipiul Brăila. Pe parcursul lucrării voi urmări să prezint anumite aspecte legate de rolul filantropic al bisericii în comunitate, rolul asistenței sociale, atât diferențele cât și asemănările dintre cei doi termeni: filantropie și asistență socială pentru că deși avem impresia că între cei doi termeni există o similitudine destul de mare, există totuși aspecte ce fac diferența între cele două domenii, care au însă la final același scop și anume ajutorarea semenului, aflat în nevoie, într-un anumit moment din viața sa. Mulți confundă filantropia Bisericii cu asistența socială, însă pe lângă asemănarea dintre cei doi termeni, există și un paralelism, deoarece se folosesc căi și mijloace diferite, pentru a ajunge în final la același rezultat, doar că filantropia desfășurată de Biserică se implică și pe latura duhovnicească. Eu tocmai aceasta voi încerca, să explic, să clarific și să concluzionez rolul celor două instituții în viața omului. Știm bine cu toții că Biserica a fost dintotdeauna lovită, din orice parte, fie a statului, fie a oamenilor care la un moment dat s-au îndoit de veridicitatea acesteia sau pur și simplu a fost lovită din exterior. Aceasta nu a fost privită niciodată cu ochi buni, nici ieri, nici azi și nici în societatea zilei de mâine nu va fi văzută într-un alt mod. Trăim într-o societate unde egocentrismul, secularizarea și mercantismul sunt la putere, fără să mai conteze sentimentul, libera decizie, credința și iubirea.

Societatea contemporană este într-o continuă schimbare, devenind din ce în ce mai rece, mai periculoasă și mai avidă după puterea de stăpânire, după dorința de manipulare a oamenilor, observând astfel că în loc să evoluăm, mai mult involuăm. Dintotdeauna sărăcia și diferențele dintre clasele sociale au fost o provocare atât pentru stat, pentru societate, dar mai ales pentru Biserică, fiecare încercând să găsească soluții pentru rezolvarea acestor probleme. Tocmai de aceea Biserica a încercat dintotdeauna să conlucreze cu statul pentru a veni în ajutorul oamenilor și pentru o mai bună evoluție a societății în care trăim. Biserica întotdeauna s-a implicat activ în problemele oamenilor din societate, indiferent de statut, de religie, de etnia pe care o au, ajutându-i de pe poziția de misiune ontologică pe care o are Biserica în slujirea aproapelui. Biserica nu s-a implicat de acum în problemele sociale de ieri de azi, ci ea a fost prezentă dintotdeauna în problemele cu care se confruntau oamenii într-o anumită perioadă. Putem spune că Biserica a fost cea care a pus bazele asistenței sociale plecând de la actul de filantropie. Ulterior s-a dezvoltat ca ansamblu de instituții, norme, programe, măsuri profesionale specializate cu rol în protejarea și ajutorarea omului aflat într-un moment dificil din viața sa.

Știm cu toții că un astfel de exemplu sunt vasiliadele Sfântului Vasile cel Mare din anul 370, cel care a organizat pentru prima dată asistența socială, în instituții și măsuri ce erau pregătite să ajute persoanele bolnave, săracii și orfanii. Aceste vasiliade aveau rolul de a disipa difențele enorme între clasele sociale, dar era totodată și un ajutor dat oamenilor ce nu aveau resursele necesare îngrijirii persoanle. Deci putem constata că asistența socială nu a fost făcută în cadrul unei instituții, ci din contra în cadrul Bisericii, unde s-au pus bazele în ajutorarea aproapelui. Perioada post-decembristă aduce totodată multe schimbări în rândul societății, schimbări ce priveau asistența socială, protecția copilului dar și rolul și misiunea Bisericii în societate. Epoca democrației, telecomunicațiile și comunicațiile ce erau într-o continuă dezvoltare, cadrul legislativ nou, relațiile dintre oameni, relațiile dintre diferitele instituții și multe alte schimbări ce au adus Biserica în punctul în care trebuia să se adapteze, încercând să dezvolte un nou rol misionar, pastoral și filantropic. Misiunea Bisericii are ca scop principal răspândirea creștinismului, prin Sfânta Evanghelie, refăcând trupul mistic al lui Hristos care e capul Bisericii, iar noi, mădularele vii ale trupului Său. Pe lângă răspândirea credinței rolul Bisericii este și acela de a aduce oamenii într-o comuniune unică cu singurul Dumnezeu.

În lucrarea de față voi prezenta rolul Bisericii în societate în comparație cu rolul instituțiilor de asistență socială ale statului, dezbătând tot ceea ce ține de implicarea socială a Bisericii, dintr-o dublă perspectivă: cea sociologică și cea teologică. Aducând argumente ce susțin că Biserica a fost dintotdeauna una slujitoare omului, că întotdeauna s-a implicat în actele benevole și că filantropia s-a născut o dată cu Întruparea Mântuitorului, care prin înfăptuirea minunilor a dat un alt sens facerii de bine. Biserica, pe lângă faptul că ajută oamenii, aceasta urmărește și să îi integreze în cadrul Bisericii, să se întoarcă din nou pe calea mântuirii și să fie într-o iubire permanentă cu Dumnezeu și cu aproapele.

CAPITOLUL 1

Filantropia în Istoria Bisericii Ortodoxe Române

1.1 Începuturile filantropiei

Cu toții știm că filantropia a apărut o dată cu Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat. Acesta este temeiul fundamental care stă la baza filantropiei creștine dintotdeauna și de pretutindeni. Evanghelia ne arată concret și sugestiv ceea ce ar trebui să înțelegem din actul de filantropie făcut de Mântuitorul Iisus Hristos. Actul suprem de iubire ne-a fost dăruit de Dumnezeu prin trimiterea Unicului Său Fiu „la plinirea vremii”( Galateni 4,4) în lume pentru a ne scăpa de robia păcatului și pentru a dobândi mântuirea vieții veșnice. Filantropia este cea mai clară și evidentă mărturie misionară adusă iubirii lui Dumnezeu față de oameni, iubire manifestată prin Iisus Hristos, actul filantropic ne învață să cultivăm valori morale precum: iubirea, iertarea, dăruirea, milostenia ce sunt necesare oricărui om pentru liniștea sa sufletească dar și pentru un echilibru între oameni în societate. Prin Întruparea Sa, Mântuitorul se face punte de legătură între Tatăl cel Ceresc și lume, fiind din nou fii ai lui Dumnezeu și frați ai Mântuitorului. Cel ce a făcut posibilă această iertare și acceptare a noastră de către Tatăl a fost Iisus Hristos, acceptându-ne din nou în sânul Său. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17).

Fie că vorbim de trimiterile din Noul Testament, de Sfinții Părinți, de Sfinții Apostoli sau de ucenicii Mântuitorului, ni se confirmă faptul că facerea de bine a aproapelui este o datorie morală a fiecăruia dintre noi. „Nimeni să nu caute ale sale, ci pe ale aproapelui” (1 Corinteni 10, 24). „Noul Testament evidențiază mereu faptul că creștinul trebuie să fie un om al comuniunii, al solidarității, că fiecare este dependent de aproapele său”. Fiecare mlădiță din trupul lui Hristos trebuie să înfăptuiască întâia poruncă dată oamenilor, aceea a iubirii desăvârșite „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Modelul desăvârșit pe care ar trebui să-l urmăm este Însuși Iisus Hristos care e iubire și bunătate absolută, este cel ce a îmbrăcat haina stricăcioasă a omenității pentru salvarea noastră, împletind propovăduirea Cuvântului Său cu săvârșirea faptelor bune și a minunilor. Mântuitorul cunoaște realitățile umane, suferințele oamenilor tocmai de aceea încearcă să-i ajute să înlăture neajunsurile lumești prin săvârșirea minunilor, neținând cont de statutul omului: fie că era sărac sau bogat, credincios sau păgân, Acesta însă fără judecăți înfăptuia binele din infinita iubire de oameni.

Caracteristica și temeiul fundamental pe care se întemeiază Noul Testament este acela al iubirii de aproape. Acestui temei i se consacră un nou termen, acela de agapă/agape, care este des folosit în scrierile nou-testamentare, arătându-le oamenilor că filantropia se făcea și pe timpul Mântuitorului doar că avea alte forme, de exemplu filantropia arătată aproapelui prin agape. Termenul de agape provine din grecescul agapă = iubire, dragoste. Aceste agape se țineau după ce se sfârșea Sfânta Liturghie și rugăciunile de mulțumire adresate lui Dumnezeu. Agapele sau masa frățească cum se mai numeau erau o reuniune în jurul mesei, unde credincioșii care participau la slujbă încheiau prin înfruptarea ofrandelor lăsate și binecuvântate de Dumnezeu, de obicei pește, vin, fructe etc. Rolul agapei era unul strict social-filantropic și nicidecum unul sacramental; având un rol foarte important în viața oricărui creștin prin ajutorul dat celor săraci și prin spiritul de comunitate în dragoste pe care îl întrețineau. Însuși Mântuitorul a îndemnat mulțimile de oameni în predica Sa de pe munte „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48) fiind îndemnați să ajungem la desăvârșirea cu Dumnezeu, această desăvârșire ajutându-ne în dobândirea vieții celei veșnice. Iubirea fiind cea mai mare între virtuți trebuie să oferim și celorlalți ajutorul nostru deoarece Însuși Iisus Hristos a ajutat oamenii prin minunile Sale, El fiind definiția iubirii iar noi fiind după chipul și asemănarea Sa suntem purtători ai iubirii celei veșnice.

Termenul de filantropie a apărut destul de recent în istoria românilor, undeva prin secolul al XVIII-lea provenind din grecescul philos-prieten și termenul anhtropos-om, cuvântul „philostropos” traducându-se liber prin dragostea, iubirea față de oameni, de aproape. Mai târziu, termenului „filantropie” i s-a atribuit în cărțile de specialitate o definiție ce semnifică „acțiune de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci și al așezămintelor de binefacere”. Trebuie precizat faptul că filantropia creștină nu se rezumă doar la aspectul material-financiar, așa cum tind să creadă marea majoritate a oamenilor. Filantropia implică mult mai multe lucruri decât actul în sine de a ajuta cu un lucru material sau financiar. Pe lângă ajutorul propriu-zis dat aproapelui te implici și emoțional văzând suferința pe care o are acesta, încercând să-l încurajezi cu o vorbă bună, un sfat util, în încercarea de a-l ajuta să iasă dintr-o situație neplăcută. Chiar Mântuitorul Iisus Hristos într-una din predicile sale către mulțimile ce îl urmau le spune: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13) arătându-le oamenilor că ceea ce contează mai mult decât jertfa într-o relație dintre oameni este iubirea și sentimentul de milă, de compătimire manifestat către celălalt. Creștinii au înțeles din învățăturile Mântuitorului că prin slujirea aproapelui, îi slujesc și lui Dumnezeu care în toată complexitatea și autenticitatea sa formează în întregul înțeles, definiția filantropiei.

Doar în Ortodoxie găsim acest caracter profund divin al filantropiei, așa cum și în Evanghelie găsim că Fiul lui Dumnezeu „n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” ( Marcu 10, 45). Dacă toate acestea nu ar fi existat, oare de ce încă se păstrează tradițiile legate de pomenirea adormiților, tradiția de a oferi haine săracilor, organizarea agapelor după Sfânta Liturghie etc. în amintirea celor morți. Acest lucru demonstrează autenticitatea și unitatea noastră ca popor creștin prin cultivarea și păstrarea tradițiilor de secole întregi. Ne putem da seama astfel că toate aspectele ce țin de filantropie, se împart în mai multe categorii, în funcție de conținut: ajutorarea săracilor, la modul general, rămânând la asentimentul fiecăruia de la ajuta pe cel de lângă el, instituții medicale și sociale ce aveau rolul de a trata și îngriji pe cei bolnavi, dar și filantropia la nivel de spiritual. Putem observa astfel că au existat dintotdeauna acțiuni și instituții ce viza clasa săracă a societății, în oferirea de sprijin și ajutor material și sufletesc. După organizarea mitropoliilor și a statelor, aceste activități cu caracter social-filantropic au fost amplificate și intensificate, Biserica desfășurând din ce în ce mai multe acțiuni, deși multe dintre ele au fost reflectate parțial sau chiar deloc din cauza perioadei istorice.

Însă nu trebuie să confundăm lucrurile și să preschimbăm esența lor. Filantropia nu înseamnă doar milă, facerea de bine, ci este cu mult mai mult, este un cumul de stări și trăiri adunate la un loc. Filantropia înseamnă acea iubire desăvârșită față de aproape, acea transfigurare în locul celuilalt, fie că e bolnav, sărac, condamnat, orfan sau văduv și să-i preiei tu însuți grijile, fiindcă ești mai răspunzător în fața lui Dumnezeu pentru binele aproapelui tău. „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Adevărata dovadă a unei filantropii autentice e acolo unde se creează o comuniune între oameni, care prin iubire, o stare firească de altfel între persoanele umane, ajung să fie desăvârșite după chipul și asemănarea Creatorului. Putem afirma că prin filantropie găsim acel mijloc comun prin care fiecare credincios „se automodelează până la asemănarea cu Dumnezeu”. La această iubire desăvârșită pe care trebuie să o cultivăm față de Dumnezeu, dar și de aproape, ne sunt folositoare rugăciunea și Sfintele Taine. Rugăciunea ne vindecă și ne tămăduiește sufletul de stăpânirea răutăților. Tămăduirea sufletelor noastre se face doar în Biserică, ce este „un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om”. Prin practicarea Sfintelor Taine, omul are șansa de a se întoarce de pe drumul pierzaniei și de a recăpăta starea primordială pe care au avut-o și părinții noștri Adam și Eva înainte de ispitirea și căderea în păcat. Dumnezeu îi iartă și îi primește înapoi în Împărăția Sa pe toți cei ce au păcătuit deoarece este milostiv și mare iubitor de oameni astefel putem să îmbrăcăm din nou haina harului Duhului Sfânt.

Iisus Hristos în timpul propovăduirii Sale le-a relatat oamenilor parabola „oaia cea pierdută” spunând: „Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește? Și găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; și sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință”. Cu povestirea acestei parabole dată mulțimilor a vrut să arate principalul motiv pentru care a venit în lume și anume acela de a mântui pe cei păcătoși și nu pe cei drepți. Cu ajutorul Sfintelor Taine instituite de El, Hristos se coboară la oameni pentru ca noi să putem mai ușor urca la El. Sfânta Liturghie fiind cea mai cutremurătoare Taină deoarece cuprinde cel mai important moment din viața oricărui creștin: Învierea. Prin Sfânta Taină a Liturghiei Dumnezeu ni se descoperă ca un prezent continuu, El nefiind nici trecut și nici viitor, unde avem șansa ca azi să ne întoarcem la El. În cadrul Sfintei Liturghii, creștinii se roagă și sunt adunați în numele lui Iisus Hristos. El Însuși i-a îndemnat pe ucenicii săi: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26,41).

Putem spune că una din principala slujire a Bisericii a fost dintotdeauna cea a filantropiei, a milostivirii celui mai năpăstuit, o prioritate pe care Biserica a îmbinat-o cu slujirea dumnezeiască adusă lui Dumnezeu. Biserica nu se bazează pe „specialiștii” în filantropie, ci pe învățătorii spirituali care să-i conducă pe credincioși pe calea dreaptă a lui Hristos, ajutându-i pe toți să-și dobândească mântuirea sufletului. „Existența omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup și suflet atâta timp cât omul trăiește, deci între lucrarea harului asupra trupului și asupra sufletului”.

1.2 Temeiuri biblice ale filantropiei creștine

Biserica primelor veacuri a pus accentul foarte mult pe filantropie, pe egalitatea dintre creștini și pe solidaritatea dintre ei. Acțiunile de caritate aveau fie un caracter individual fie unul organizat foarte bine definit, îmbinându-se frumos cu propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, bazându-se pe iubirea de oameni. Grija pentru oamenii suferinzi, aflați în nevoie într-un anumit moment al vieții, a fost dintodeauna o prioritate pentru Biserică, care a încercat să înlăture aceste probleme de ordin social. O dată cu întemeierea primei Biserici creștină la Cincizecime, unde peste Apostoli s-a pogorât harul Duhului Sfânt, oamenii au înțeles rolul și necesitatea iubirii aproapelui. Cea mai mare poruncă dintre porunci, așa cum o arată și Sfânta Scriptură este: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37 – 39). Dar ce se întâmplă atunci când ne iubim prea mult pe noi înșine, oare mai încape în noi puterea de al iubi pe cel de lângă noi? Răspunsul îl găsim la Epistola către Timotei a Sfântului Apostol Pavel care spune „Iar ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică” (1 Timotei 1,5) arătând astfel că trebuie să avem o dragoste curată față de aproapele nostru, fiind lipsită de interese perfide și de egoism. Pentru a putea face acest lucru trebuie să lăsăm deoparte egoismul și răutatea din noi, să le înlocuim cu iubirea, iertarea și dăruirea, de abia atunci putem spune că suntem pe calea cea bună a asemănării noastre cu Dumnezeu. Mântuitorul găsește o cale ușoară de a învăța mulțimile ceea ce trebuia să facă dar și ceea ce-i era bineplăcut lui Dumnezeu. Un exemplu mai concret al iubirii, al iertării și al lepădării de sine nu există decât cel al Mântuitorului în momentul în care era răstignit pe cruce acesta se roagă Tatălui pentru iertarea păcatelor celor ce Îl răstigniseră „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Lepădarea de sine nu înseamnă ura de sine ci trebuie înțeleasă ca lepădarea de egoism, lepădarea de sine e să renunțăm la supremația cuvântului Eu înspre Tu, pentru a te putea întoarce din nou la acel sentiment de iubire, de frățietate, de egalitate manifestat semenului nostru. Hristos ne cheamă Să-l urmăm însă nu ne știrbește libertatea de a alege, dar ne condiționează cu un lucru și anume lepădarea de sine „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34), prin El devenim oameni mai buni, fiind supuși unei transformări sufkletești. Iisus Hristos este cel ce încurajează în practicarea binelui pentru a cunoaște calea cea dreaptă. Puțini sunt însă cei care își leapădă sinele pentru a-i urma lui Hristos și a-i sluji aproapelui, deoarece omul modern pune accent în viață mai mult pe reușita, succes și victorie în decât pe lepădarea de sine ce ar echivala doar cu vestirea eșecului. Deși filantropia s-a instituit pe jertfa supremă a iubirii dată de Dumnezeu oamenilor, Apostolii au avut și ei un rol extrem de important în transmiterea mai departe a învățăturilor dar și înfăptuirea binelui prin iubirea de oameni. Mântuitorul îndrepta oamenii către practicarea filantropiei sociale, pentru a putea intra în Împărăția lui Dumnezeu trebuiau să se îngrijească de cei flămânzi „Dați-le voi să mănânce”(Luca 9, 13) pe cei goi să-i îmbrace, pe cei bolnavi să-i cerceteze în spitale, iar pe cei singuri să-i viziteze în închisori, doar astefel pot moșteni Împărăția Cerurilor.

Filantropia creștină este o practică bună dar trebuie să izvorască dintr-o iubire adâncă de oameni și să se facă întotdeauna cu inima bună. Sfinții Apostoli au transmis mai departe ceea ce aceștia au învățat de la Mântuitorul în timpul vieții Sale, un exemplu este acela de a ne iubi între noi oamenii. „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri; Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt; pe cel ce-ți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa; Oricui îți cere, dă-i; și de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi”(Luca 6, 27-30). Apostolii au învățat oamenii în a-și iubi aproapele neîncetat, a-l ajuta și a-l binecuvânta în tot ceasul îndiferent de ceea ce ei ar fi primit în schimb, să facă precum voiau să le facă și lor oamenii. Mântuitorul învață așadar prin intermediul Evangheliei că trebuie să iertăm întotdeauna îndiferent de răspunsul pe care l-am fi primit înapoi, în acest mod ne iartă și nouă Dumnezeu păcatele. „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”( Matei 18, 22).

Încă din timpul Sfinților Apostoli filantropia începe să se dezvolte tot mai mult, cele mai răspândite forme de filantropie în acea vreme erau agapele despre care am amintit în capitolul anterior dar și organizarea de colecte pentru cei nevoiași, prin strângerea de bani, alimente sau îmbrăcăminte. Acest lucru îl vedem relatat în Faptele Apostolilor de-a lungul propovăduirii lor. Sfântul Apostol Pavel, în scrisoarea sa către corinteni îi îndeamna pe creștini ca „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” ( I Corinteni 10, 24), adică să trăiască tot timpul în duhul iubirii de oameni și al comuniunii. „Caută să sporești în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porțile învierii, pe porțile Împărăției Cerurilor”.

Sfântul Apostol Pavel este bucuros faptele ce se petreceau prin părțile Macedoniei și le trimite corintenilor o scrisoare unde avea la adresa lor numai cuvinte de laudă pentru binele înfăptuit semenilor: „Și vă fac cunoscut, fraților, harul lui Dumnezeu cel dăruit în Bisericile Macedoniei; Că în multa lor încercare de necaz, prisosul bucuriei lor și sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogoția dărniciei lor. Căci mărturisesc că de voia lor au dat, după putere și peste putere” ( II Corinteni 8, 1- 3), spunându-le că aceste lucruri tot spre folosul lor și pentru liniștea sufletului deoarece harul lui Dumnezeu e mare și le va fi de folos.

Așa cum Iisus Hristos a fost bogat și a sărăcit pentru oameni pentru a-i scăpa din ghearele morții și noi trebuie să sărăcim în această viața pentru a ne îmbogăți sufletește când vom ajunge în Împărăția Tatălui. Tot Sfântul Apostol Pavel, într-una din scrisorile sale, îndreptată către Romani de această dată spune: „Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăție; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluiește, să miluiască cu voie bună”(Romani 12, 8)!

În săvârșirea filantropiei trebuie să gasim o finalitate, iar acel rezultat este mântuirea noastră și a celorlalți. Mântuitorul este exemplul cel mai sugestiv deoarece din iubirea Sa de oameni infinită s-a răstignit pentru noi, iar cea mai mare bucurie a fost aceea că a Învierii, arătându-ne în acest fel că moartea noastră nu va fi în zadar. Sfântul Ioan Evanghelistul „denumește dragostea poruncă veche și nouă (I Ioan 2, 7-8). Dragostea divină vine la noi în mod divin, în persoana Fiului lui Dumnezeu, al Cărui nume este Iubire. Căci „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem” (I Ioan 4, 9-10). Iar aceasta nu este numai afirmația apostolului Ioan, ci însăși porunca pe care Dumnezeu Tatăl o rostește în momentul botezul Domnului. În Iisus Dumnezeu a pus întreaga Sa iubire”(Marcu 1, 11; Matei 17, 5).

Slujirea filantropică este o taină, deoarece prin ea putem săvârși fapte bune îndreptate către aproapele nostru însă dacă nu o vom înțelege, filantropia nu va putea exista. Filantropia trebuie făcută în taină, ca nimeni să nu știe ceea ce faci, pentru a-i putea da Slavă Tatălui celui din Ceruri „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta; Ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”(Matei 6, 3-4) și fără a aștepta nimic în schimb „Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi”(Luca 6, 35), nu faci bine pentru a primi în schimb mai mult bine. Gestul în sine al filantropiei este o taină, este o transformare reală a darului de slujire a oamenilor, neputincioasă și săracă, în iubirea și slujirea dumnezeiască. De abia acolo se împlinește cuvântul Mântuitorului, iar slujirea filantropică are o finalitate: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”(Matei 25, 40), deoarece Hristos se regăsește în fiecare dintre noi și slujindu-le oamenilor, îi slujim lui Hristos, cale prin care să moștenim Împărăția Cerurilor: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine”(Matei 25, 35-36).

Toate faptele de milostenie pe care le facem trebuie să aibă ca scop proslăvirea Tatălui și nicidecum a noastră, fiindcă meritele nu ne aparțin nouă. Filantropia noastră este de fapt filantropia lui Dumnezeu, iar biruința noastră este biruința Lui, fiindcă prin Fiul Său lumea s-a mântuit, iar noi nu am fi putut birui și a învinge păcatul fără ajutorul lui Dumnezeu. Hristos a fost primul care și-a acceptat jertfa pentru a salva omenirea și ne-a arătat până unde ar trebui să meargă filantropia, până în punctul în care moartea se întâlnește cu viața veșnică. Iisus Hristos nu doar a promis cele propovăduite, ci a înfăptuit cu smerenie și iubire cele ce I S-au dat de la Tatăl. Așa Sfântul Apostol Ioan spune în epistola sa sobornicească „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul”( I Ioan 3, 18) arătând importanța faptelor față de vorbe.

Mântuitorul este iubitor de oameni de aceea a acceptat să săvârșească El jertfa lumii și de ar fi fost o singură persoană s-ar fi jertfit pentru ea căci iubește fiecare om în parte așa cum iubește lumea întreagă, iar noi suntem purtători ai iubirii Lui pe care suntem nevoiți să o împărțim și cu ceilalți. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Și-a pus sufletul Său pentru noi, și noi datori suntem să ne punem sufletele pentru frați”( I Ioan 3, 16). De ce mărturie mai avem nevoie pentru a crede în iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru lume decât Însuși fapta pe care a făcut-o Mântuitorul. Credința și iubirea față de Dumnezeu se manifestă prin solidaritate față de semeni, iar solidaritatea devine o comuniune de viață veșnică trăită cu Dumnezeu și oamenii. Cultul liturgic nu poate fi însă separat de împăcarea cu aproapele: „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tă și apoi, venind, adu darul tău”(Matei 5, 24).

Dacă unui om îi porți ură darul tău în fața lui Dumnezeu nu are nici o valoare, deoarece fiecare om este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea celor ce le-a vindecat neputințele trupești le cere credință, nădejde și dragoste manifestată către aproapele, Mântuitorul întărea întotdeauna Cuvintele Evangheliei prin săvârșirea de minuni vindecând orbi, șchiopi, ologi, demonizați etc. tocmai pentru a crede în El. Prin spălarea picioarelor ucenicilor Săi, Mântuitorul pune accent pe slujirea aproapelui indiferent de statul pe care îl ai, prin acest gest Mântuitorul îndeamnă la smerenie și la lepădarea de sine în favoarea slujirii semenului.

Pe lângă practicarea filantropiei sociale avem nevoie și de filantropia duhovnicească, cea Euharistică a unirii cu Dumnezeu, însă ea trebuie însoțită întotdeauna de hrana sufletului, vedem deci o preocupare a Apostolilor care îi îndrumau pe oameni ca pe lângă trebuințele lumești să nu uite de cele dumnezeiești care sunt necesare mântuirii. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Tesaloniceni îl auzim spunând: „Rugați-vă neîncetat”! ( I Ep a Sf Apostol Pavel 5, 17) ceea ce arată că rugăciunea trebuie să fie una din principalele datorii morale ale omului creștin pentru mântuirea sufletului său dar și a aproapelui și nu trebuie să lipsească din ritualul nostru zilnic.

Rugăciunea este liantul dintre cer și pământ, o comuniune neîncetată între noi și Dumnezeu. ’’Comuniunea e ajutată în mod deosebit de rugăciunile unora pentru alții. Nimeni nu se mântuiește singur, nimeni nu face bucurie lui Dumnezeu dacă se prezintă Lui numai cu rugăciunile pentru sine. El ne vrea uniți întreolaltă, mai ales când vrem să ne prezentăm în fața Lui, dat fiind că El este Dumnezeul iubirii și vrea să ne adune pe toți în Sine. De aceea, în această silință de a ne uni unii cu alții, arătată mai ales în rugăciune, este El însuși lucrător. Numai în iubirea față de altul arătată prin rugăciune ne desăvârșim fiecare. Căci numai cerând rugăciunea altora ne smerim, eliberându-ne de mândrie, precum în rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia care nu se bucură de binele altuia. De aceea, numai rugându-ne unii pentru alții, ne răspunde Dumnezeu cu împlinirea rugăciunilor noastre”. Rugăciunea fiind indispensabilă pentru existența noastră spirituală, deoarece cu ajutorul ei putem dobândi Împărăția, tot așa cum avem nevoie de aer pentru a trăi, așa și creștinii au nevoie de rugăciune pentru o bună viață duhovnicească. Rugăciunea fiind și ea tot o formă de filantropie îndreptată către semenul nostru unde ne rugăm pentru bunăstarea sa și liniștea sufletească. Prin rugăciune ne înlăturăm toate gândurile rele despre cel ce ne-a greșit cândva și cerem binecuvântarea lui de la Dumnezeu. „Evanghelia poruncește să ne rugăm pentru vrăjmași, să binecuvântăm pe cei care ne blesteamă, să facem bine celor ce ne urăsc, să iertăm aproapelui tot ce ar face împotriva noastră”. Însă cea mai importantă filantropie care ne-a fost dată în dar de către Dumnezeu este Sfânta Euharistie, care a fost ridicată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la treapta de Taină. Însă această Taină trebuie să fie continuată și în afara Bisericii fiind împletită cu filantropia socială sau „Taina Fratelui” cum se mai numește, având o continuitate permanentă. Taina Sfintei Euharistii în concepția părintelui Dumitru Stăniloae este asemuită „ca un locaș al bunătăților infinite, sau ca o cămară a unirii culminante a tuturor întreolaltă și cu Hristos vede și o rugăciune dinainte de Sfânta Împărtașanie trupul lui Hristos; ca un locaș, sau ca un sân de iubire caldă, în care se adună toți ca niște frați în inima fratelui mai mare. E cămara de nuntă a fiecăruia cu Mirele Hristos în care trebuie să intrăm cu haina sufletului curată”.

Așadar sensul principal al Bisericii a fost dintotdeuna legătura dintre viața spirituală a creștinului și viața și activitatea socială, rugăciunea fiind împletită cu generozitatea. Ajungem la concluzia că dimensiunea Euharistică a omului cu Dumnezeu trebuie să fie un izvor permanent al iubirii omului față de semenii săi. În acest sens, faptele noastre bune trebuie să fie izvorâte din iubire de oameni, din milostenie și smerenie, dintr-o iubire generoasă și dezinteresată, să nu urmărească cele personale, acea faptă ce „poartă în ea o lumină cerească și devine o comoară a sufletului pentru eternitate”.

Filantropia în perioada patristică

Marii scriitori bisericești, teologi și apologeți ai vremii au lăsat scrieri frumoase în urma lor, unde vorbeau despre frumusețea îngrijirii aproapelui, satisfacția personală pe care o aveau în urma manifestării dragostei arătată celor din jurul lor și cum îndemnau poporul să facă bine aproapelui. Pentru lumea păgână, exemplul dat de creștini celor bolnavi, prin grija pe care le-o arăta acestora, a avut un impact mare, impresionându-i, mulți dintre ei convertindu-se la creștinism.

Deși Apostolii au fost temelia filantropiei, aceasta a avut nevoie de o dezvoltare tot mai mare și de o îngrijire tot mai atentă a nevoilor oamenilor. Mă voi opri la observarea filantropiei creștine la trei Sfinți Părinți ce au adus o contribuție uriașă în rândul activității sociale, omul vizat fiind cel sărman și necăjit: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Simeon Noul Teolog. Puțini sfinți care pe lângă lucrarea spirituală au fost interesați și de activitatea social-filantropică, desfășurând o practică asiduă și dinamică în comunitățile lor. Dacă pe timpul Mântuitorului și a Sfinților Apostoli se săvârșeau minuni pentru întărirea credinței și a dinamizării oamenilor cu privire la ajutorul celorlalți, vremurile s-au schimbat și au evoluat iar Sfinții Părinți ai vremurilor mai noi au organizat filantropia în instituții ce acordau servicii sociale și servicii medicale.

În secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare a avut un impact puternic asupra creștinismului și a societății de atunci, prin numeroasele sale lucrări sociale și filantropice. Sfântul Vasile cel Mare, a fost născut în anul 330, trăind în vremea Împăratului Constantin cel Mare, provenind dintr-o familie de părinți cu frică de Dumnezeu, ajungând să-i slujească Domnului, fiind și unul din aprigii apărători ai Creștinismului. Sfântul Vasile cel Mare își pune amprenta atât în viața monahală, cât și în viața de familie și cea socială, lăsând în urmă numeroase mărturii, dar și fapte valoroase ce au avut ca scop ajutarea omului în facerea de bine și dobândirea mântuirii. Grija pentru starea de sănătate a oamenilor din Cezareea Capadociei a constituit o latură importantă a activității filantropice a Bisericii din acea perioadă. „Sfântul Vasile a mai făcut o nouă împărțire a averii sale la săraci, a averii pe care o moștenise la moartea mamei sale; A adunat la un loc pe cei bântuiți de foamete- că erau unii care de abia își trăgeau sufletul- bărbați și femei, copii și bătrâni, pe nenorociții de orice vârstă; Apoi a imitat slujirea lui Hristos, Care încins cu un șorț nu S-a sfiit să spele piciorele ucenicilor Săi; tot așa și Vasile de-a valma cu slugile, care-i erau colaboratori, ingrijea de trupurile celor care aveau nevoie de ajutor, dat totodată și de sufletul lor, dându-le odată cu hrana și cinstea cuvenită, ajutându-i, cu alte cuvinte, din două părți…”.

Filantropia pentru creștinii din perioada primară era o virtute extrem de importantă și era privită ca fiind o expresie a iubirii de aproape. Aceste acțiuni de milostenie erau îndreptate de obicei către cei fără familii și cei aflați în nevoi, cum erau: orfanii, văduvele, călătorii, cerșetorii etc. Întemeind vasiliadele prin anul 370, Sfântul Vasile cel Mare vroia să acorde ajutor unui număr cât mai mare a persoanelor aflate în necaz. Vasiliadele erau construite în suburbiile Cezareei Capadociei sub forma unui complex de edificii. „Acest mănunchi de chilii monastice și clădiri filantropice erau puse sub ascultarea unui singur stareț. Sfântul Vasile cel Mare folosea termenul "ptocheion" (azil pentru săraci) pentru a descrie Vasiliada, în timp ce Sfântul Grigorie de Nazianz o descria drept un oraș. Putem presupune că majoritatea oamenilor ce locuiau acolo erau cei în nevoi, de vreme ce comunitățile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare nu erau foarte mari, maximum 30 de persoane. Vasile angaja doctori și infirmieri pentru spital, în timp ce însuși cerceta pe cei bolnavi și le îngrijea rănile”. Sfântul Vasile cel Mare le vorbea oamenilor deseori despre importanța dragostei de aproape care izvorăște din dragostea de Dumnezeu. Sfântul Vasile ne atrage atenția însă asupra unui lucru, aceea a iubirii necondiționate a aproapelui, dându-l exemplu pe Moise, care a renunțat la a-i fi scris numele în cartea lui Dumnezeu, pentru ca poporului să i se ierte păcatul, acest lucru arătând un altruism și o dragoste profundă a lui Moise față de oamenii săi. „Ca să împlinească cea mai mare dintre porunci și că, pentru aceasta, va primi mult mai mult decât a dat”. Drept dovadă stau mărturiile sfinților care au putut înfăptui binele și acea iubire nemărginită a lui Dumnezeu arătată prin iubirea aproapelui.

Însă nu numai Sfântul Vasile cel Mare s-a preocupat de grijile lumești ale aproapelui, au fost mulți episcopi și oameni înstăriți care au înfăptuit milostenie și nu se mulțumeau să fie doar doctori sau vindecători spirituali, vroiau să concretizeze aceste lucruri în fapte reale. Sfântul Ioan Gură de Aur este unul din acești oameni care s-a pus în slujba celor sărmani, a fost pe departe o mare personalitate a Bisericii, acesta fiind venerat atât de Biserica Răsăriteană, cât și de cea Apuseană datorită graiului cu care a fost înzestrat de a vorbi oamenilor despre Dumnezeu. Sfântul Ioan Hrisostom afirmă că toate darurile sunt ale lui Dumnezeu insuflate la Botez, mai puțin faptele bune, deoarece acestea aparțin în întregime omului, Dumnezeu lăsând omului libertatea de alege, neintervenind în deciziile acestuia. „Orice face omul credincios, trebuie să aibă ca scop reînnoirea lăuntrică în Hristos. De aceea el trebuie să acționeze ca fiu al lui Dumnezeu, găsindu-se astfel în comuniune de iubire cu întreaga Sfântă Treime, dovedind-o prin fapte bune, căci fără existența lor nu poate fi înțeleasă adevărata iubire în Hristos”. De aceea pentru a arăta adevărata iubire în Hristos, acesta a construit o serie de spitale în Constantinopol, având personal specializat, ce îi trata pe cei bolnavi. Sfântul Ioan Gură de Aur le spunea oamenilor că oricine poate înfăptui binele doar dacă există bunăvoință de a face bine. „Să-i miluim pe alții, ca să aflăm și noi milă de la Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos”.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată cât de importantă este milostenia în dobândirea vieții celei veșnice și mai ales ce fel este văzută înaintea lui Dumnezeu dacă facem o faptă bună din toată inima. Să ne îndreptăm gândul la văduva din Evanghelie, care venind la templu a dat ultimii săi doi bănuți pentru cei care erau mai necăjiți ca ea, deși acei doi bănuți nu aveau nici o valoare, aceasta ia dat din toată inima, fără a avea vreun pic de regret. În felul acesta ea și-a dat toata averea sa, dobândind Împărăția Cerurilor. Degeaba dai zeciuială și faci milostenie dacă o faci de ochii lumii, așa cum fariseul îndeplinea Legea și Poruncile Dumnezeiești. „Să fim milostivi unii către alții, îndurați și blânzi, răbdători, iubitori de bine, iubindu-ne, și ajutându-ne și suferindu-ne unii cu alții! Și să ne iertăm unii pe alții, să ne îndreptăm și să ne învățăm unii pe alții, ca să scăpăm și de pedeapsa muncilor ce am zis mai-nainte”, așa sună cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie, cuvinte ce sunt ca niște giuvaiere pentru orice om. Milostenia trebuie făcută cu voință liberă și din dragoste față de Dumnezeu și de aproape, că altfel se transformă într-o batjocură îndreptată către Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur „Și când zic milă, nu înțeleg acea milă unită cu lăcomie sau avariție, căci aceasta nu e milă. Nu defăima milostenia și să nu o faci astfel ca ea să fie acuzată de toți. Că, dacă de aceea răpești avutul unuia, ca să faci milostenia altuia, nimic nu poate fi mai rău ca o astfel de milostenie”. Rolul milosteniei este extrem de important, deoarece în viziunea Sfântului Ioan aceasta lucrează neîncetat în răscumpărarea sufletului nostru care este acoperit de negura păcatelor.

Un alt sfânt cu dragoste de Dumnezeu și de oameni a fost Sfântul Simeon Noul Teolog, ce a avut o contribuție enormă asupra vieții morale religioase a Bisericii. Sfântul Simeon Noul Teolog este unul din marii Sfinți Părinți care a îmbrățișat iubirea de aproape, a filantropiei, scriind în acest sens „Cateheze” în număr de 34, unde explică rolul educației creștinului în Hristos, pentru desăvârșirea vieții morale.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne explică foarte frumos rolul faptelor bune și al milosteniei în viața oricărui credincios, spunând că „faptele bune stau la baza procesului moral și duhovnicesc, de fortificare a puterilor noastre sufletești, care se înscriu astfel în adevăratele lor dimensiuni, dobândind iarăși acea sensibilitate spirituală, ca să intre în contact cu energia harică necreată”.

Pentru a ne putea întări în Hristos și a dobândi energia harică a Sfântului Duh, trebuie să stăruim în a face bine și al repeta tot timpul, astfel această acțiune de săvârșire a binelui față de aproapele nostru, să fie ca un mod de viață, însă a fi cu băgare de seamă să nu cădem într-o plictiseală a vieții, fie o mândrie din care cu greu te mai ridici. Să facem milostenie din iubire și nu din datorie, să ajutăm că vrem și nu că trebuie. Acest lucru de a persista în înfăptuirea lucrurilor bune, ne fortifică sufletul și ne duce în dimensiunea reală a lui Dumnezeu pe care orice om și-o dorește, căpătând o sensibilitate spirituală, de care avem nevoie și de care ne vorbește și Sfântul Simeon. Încă din prima Cateheză, Sfântul Simeon vorbește de mersul pe o cale comună tuturor, acea cale fiind poruncile lui Hristos, care ne duc spre Împărăția Cerurilor. Deși plecăm din locuri diferite, sfârșitul drumului este același pentru toți, având un scop comun: dobândirea Împărăției veșnice. Pentru că, spune Sfântul Simeon „cu cât sufletul e mai cinstit decât trupul, pe atât e mai trebuincioasă hrana cea duhovnicească decât cea trupească. Și mie mi se pare că mai ales despre aceasta zice Domnul: „Am flămânzit și nu Mi-ați dat să mănânc, am însetat și nu Mi-ați dat să beau” (Matei 25, 42), decât despre cea trupească și care se strică. În adevăr El însetează și flămânzește de mântuirea fiecăruia dintre noi”. Mântuirea o putem dobândi doar prin înfrânarea de la păcat, să ne depărtăm tot mai mult de el deoarece ne întunecă sufletul, însă acest lucru e cu neputință dacă nu lucrăm cu faptele bune și fără a împlini poruncile Stăpânului nostru Dumnezeu și Domnul a toate. Simeon spune că „mântuirea este dată omului prin biruința asupra diavolului, dobândită de către Însuși Creatorul nostru care S-a făcut asemenea omului. Ea este expresia iubirii lui Dumnezeu față de oameni”.

1.4 Filantropia în Istoria Bisericii Ortodoxe Române

Vedem că, de-a lungul timpului, aceasta problemă a înfăptuirii binelui a fost intens dezbătută de popoare. Aceste preocupări ale oamenilor de a asigura nevoile zilei de mâine dar și a dobândirii vieții veșnice au făcut să apară tot felul de probleme și întrebări la care oamenii simpli nu-și găseau răspuns. Tocmai de aceea Biserica Ortodoxă Română s-a implicat întotdeauna sub multe feluri și sub aspecte diferite în domeniul social, desfășurând încă din primele secole activități de caritate în folosul comunității și a omului. Acțiunea filantropică a Bisericii face parte din domeniul slujirii aproapelui și constituie unul din importantele aspecte ale teologiei creștine moderne, având implicații tot mai mai profunde și variate. „Poate de aceea nu e de prisos să evidențiem încă o dată faptul că lucrarea filantropică este un aspect fundamental al misiunii Bisericii, de la care aceasta nu se poate sustrage și nici abate”.

În primul rând, Biserica acordă o mare importanță pastorației, însă propovăduirea Evangheliei este împletită cu apostolatul social. Filantropia la început s-a dezvoltat prin împrejurul Bisericii, la fel ca și învățământul, având un caracter bisericesc foarte pronunțat, neputând fi separată de aceasta. Filantropia Bisericii nu poate fi confundată sau asociată cu alte ideologii moderne ale vremii, ce au caracter de dreptate socială, deoarece ea implică și un act teologic profund. Importanța preotului este una majoră în realizarea coeziunii dintre oameni și societate, căutând tot timpul modalități actuale. Dacă putem spune așa, Biserica este singura care are putere atât teoretică, cât și practică în ceea ce privește acțiunile filantropice și sociale în societate. Nici o organizație cu experință în domeniu nu poate contesta sau suplini ethosul milenar filantropic desfășurat de Biserică și nici nu poate diminua importanța Sfintei Liturghii în viața socială creștină. Mulți teologi creștini sunt de părere că în antichitate, oamenii acordau o importanță mult mai mare slujirii lui Dumnezeu decât slujirii omului. Însă o dată cu trecerea timpului, aceștia au înțeles că păstrează vie comuniunea cu Dumnezeu, prin slujirea celuilalt. De fapt, slujind aproapelui, slujești lui Dumnezeu. Termenul cel mai potrivit a fi întrebuințat Bisericii este acela de „slujitoare”și nu termeni precum „luptătoare” sau „triumfătoare” așa cum se obișnuia în trecut a fi definită Biserica, deoarece aceasta nu fost trimisă în lume pentru sine, ci pentru a face tot și toate pentru ceilalți. Acest termen de „slujire” arată o acțiune voluntară inteprinsă de cineva și nu este decât consecința morală a datului ontologic. Biserica Ortodoxă Română a adoptat dintotdeauna o atitudine realistă, naturală și teologică cu privire la apostolatul social. Acest termen sintetizează slujirea practică a Bisericii în viața socială, bazată pe mandatul său divin. „Prin apostolat social, se înțelege preocuparea Bisericii de viața socială a membrilor săi, slujirea aspirațiilor societății umane. Deși misiunea esențială a Bisericii este mântuirea, ea s-a preocupat întotdeauna și de problemele vieții pământești a credincioșilor ei, pentru că creștinul înaintează spre mântuire, și crește în desăvârșire prin faptele sale concrete față de semeni. Deci, apostolatul social este o actualizare, pe planul pastorației și al vieții morale, a mesajului Evangheliei”. Vedem însă, că Biserica Ortodoxă Română este singura care la baza sa are o doctrină socială veche de peste 2000 de ani, fiind singurul popor născut creștin. Aceasta s-a implicat mereu împreună cu clerul și credincioșii săi în probleme ale vieții sociale. În vechime, filantropia Bisericii Ortodoxe Române se manifesta prin acordarea milosteniei în cadrul diferitelor slujbe de sărbătoare: la hramuri, târnosirile de biserici, însă cel mai frecvent era la praznice. O dată cu trecerea timpului și a organizării Țărilor Române, filantropia începe să prindă tot mai mult contur, luând naștere astfel primele așezăminte ce ofereau diferite servicii oamenilor. Spre exemplu, primele spitale, ospicii sau orfelinate au fost construite în cadrul mănăstirilor sau pe lângă parohii. În zilele nostre, aproape că nu există Biserică în care să nu auzim îndemnul de al ajuta pe cel de lângă noi, să facem bine indiferent de diferențele care ne despart de cel din fața noastră, să cultivăm tot timpul iubirea cu ceilalți, așa cum Iisus Hristos a fost cel a instituit taina iubirii. Să imităm întotdeauna prototipul lui Dumnezeu. Modelul desăvârșit al acestei filantropii a fost Hristos, care S-a pogorât și S-a întrupat la starea de exmplu concret,practic, viu și personal pentru fiecare dintre noi.

Bolnavii, cei săraci și neajutorați, au existat de când lumea și pământul, însă tot de atunci a existat și ajutorul reciproc sau iubirea frățească, vedem încă din scrierile vechitestamentare ca oamenii cultivau spiritul filantropic. Filantropia și acțiunile de ajutorare a semenilor au existat dintotdeauna, însă cu dezvoltarea societății, dar și a oamenilor, acestea au îmbrăcat diferite forme din perioada patristică și până în zilele noastre.

În secolul al XVII-lea unul din importanții sfinți ai Creștinismului, Sfântul Antim Ivireanul, pe care îl cinstim în acest an pentru dragostea sa față de oameni și de Dumnezeu. Printre numeroasele sale scrieri care le-a lăsat pentru Biserica Ortodoxă Română, se numără și „Didahiile” unde găsim învățături morale creștine privitoare la diferitele aspecte ale vieții creștine. Sfântul Antim Ivireanul în toate lucrările și scrierile sale pune mare accent și învață despre credința adevărată care e lucrătoare prin iubire dar și prin fapte bune. Așa cum Iisus învăța mulțimile „să dea Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), așa și Sfântul Antim învață că înaintea lui Dumnezeu „cu fapte bune să face omul lăudat și sfânt, iară nu cu fapte rele”. Acest îndemn este spus la prima Cazanie a Sfântului Nicolae, care și-a arătat și și-a dovedit credința în Dumnezeu prin săvârșirea faptelor bune pentru oamenii săraci. Mitropolitul dând îndemn credincioșilor că cu cât mai multe fapte bune săvârșesc, cu atât mai mult își dovedesc credința vie și nădejdea mântuirii într-unul Dumnezeul Nostru. Sfântul Antim și-a dat toată silința pentru a ajuta în slujirea și ridicarea Țării Românești atât pe scară culturală, dar și a o ajuta de sub eliberarea dominației otomane, țară adoptivă ce îi devenise ca o a două mamă. „Și nimeni să nu socotească în mintea lui cum că cu credință singură să va mântui, de nu va face și fapte bune, că va greși. Și iată că v-am spus, cu puține cuvinte, puterea credinții”. Deci puterea credinței noastre nu stă numai în simplul fapt că noi credem în Hristos, ne rugăm și mergem la Sfânta Biserică, ci această credință trebuie desăvârșită prin facerea și săvârșirea de lucruri bune. Așa cum și Sfântul Apostol Pavel spunea „Credința fără fapte, moartă este”! Acest lucru îl vedem și la Sfântul Antim care după ce este ales episcop al Râmnicului deschide o „școală de pomană”, adică gratuită pentru toți copii, unde aduce un dascăl renumit pe „ardeleanul Ivan Făgărășeanul”, urmând ca atunci când acesta va ajunge mitropolit să mai deschidă o altă școală tot gratuită în care avea să predea același dascăl. În timpul său acesta a ridicat trei școli gratuite pentru copii, unde aceștia aveau norocul de a învăța carte. Putem aminti că pe plan filantropic și social, Sfântul Antim a fost cel care a pus bazele învățământului școlar gratuit în țara noastră, fiind unul din meritele cuvenite mitropolitului Antim Ivireanul. Acesta „se smerea pentru marea sa chemare în fața lui Dumnezeu, dar ținea să atragă atenția celor de față ce datorie le revenea, fără menajamente, față de el, ca arhiereu al lui Hristos”. Om al lui Dumnezeu smerit și înțelept, era un patriot înflăcărat, ce păstra în suflet o recunoștință vie, atât pentru țara sa adoptivă, Țara Românească care l-a primit cu mare dragoste și căldură, cât și pentru țara sa natală Iviria, pe care nu a uitat-o niciodată.

Slujind cu demnitate și cu o dragoste sinceră celor două țări, pentru a le scoate de sub jugul dominației turcești, mitropolitul învăța poporul astfel: „Și dumneavoastră încă aveți datorie, cele ce veț cunoaște că vă învăț, făr de fățărie și făr de vicleșug, vă îndemn să le primiț și să le faceț, pentru folosul cel sufletesc al dumneavoastră și să vă supuneți ascultării, că acea ascultare ce o faceți mie, o faceți lui Hristos..”.

Trebuie să luăm aminte la aceste acte de jertfire de sine pentru binele poporului și aproapelui, făcând totul în numele lui Dumnezeu, având exemple precum Sfântul Antim Ivireanul, om smerit, curat cu inima, blând care s-a pus în slujba lui Hristos, tocmai prin slujirea aproapelui. Am ales să-l dau ca exemplu pe mitropolitul Antim, deoarece în acest an îl comemorăm pentru toate lucrurile pe care le-a făcut pentru popor și Țara Românească în numele lui Iisus, însă astfel de exemple pot continua la nesfârșit. Așa cum domnitorul Constantin Brâncoveanu îl sprijinea și îl susținea pe mitropolitul Antim în toate demersurile sale de a ajuta oamenii, așa au existat regi, domnitori, boieri ce erau cu frică de Dumnezeu ajutau mănăstirile și bisericile prin donații ce le dădeau în sprijinirea acestora. Pe teritoriul Țării Românești de-a lungul istoriei s-au dezvoltat din ce în ce mai multe așezăminte sociale, cunoscând o evoluție extraordinară mai ales până în secolul al XIX-lea când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a pus la punct sistemul sanitar. Deși perioada comunistă aduce tot felul de restricții, Biserica este constrânsă să-și potrivească normele de ajutorare a săracilor, cu regulile vremii actuale, însă aceasta nu s-a dat înlături în a-și desfășura activitatea în continuare. Hristos, care este exemplul cel mai concret al filantropiei a fost, este și va fi același în veci, însă doar societatea și oamenii se schimbă. Însă o dată cu înlăturarea comunismului, Biserica revine cu forțe proaspete în spațiul social pentru a relua tradiția mai veche de secole întregi și pentru a redeveni ceea ce a fost cândva. De aceea Biserica are nevoie de preoți în: armată, spitale, penitenciare, orfelinate etc deoarece aceasta se ocupă de latura spiritual-duhovnicească și nu numai de cea material-economică.

Asta presupune filantropia, deoarece Iisus Hristos este Însuși izvorul iubirii, iar noi suntem capabili de a manifesta sentimente de iubire și trebuie să o exteriorizăm prin gesturi materiale, dar și sufletești.

Deși societatea actuală impune tot mai multe limite și reguli în privința serviciilor sociale, acestea pot fi depășite doar printr-un proces amplu de profesionalizare în domeniu. Acum rolul comunității în viața socială este esențială pentru bunăstarea individului. Biserica Ortodoxă Română întotdeauna a fost criticată din exterior, că nu are o doctrină socială, și anume să se preocupe de problemele reale cu care se confruntă omul în zilele noatre: rata crescută a somajului, drepturile femeii și victimizarea ei în toate formele actuale, emigrațiile, ridicarea nivelului de securitate socială etc. Da putem spune că nu există o doctrină socială așa cum este ea înțeleasă în marea ei majoritate, dar asta nu înseamnă că Biserica nu se preocupă de problemele și interesele omului, că nu încearcă să ajungă la o rezolvare a lor. Cu alte cuvinte, din punctul meu de vedere acolo unde există Iisus în case și în inimi, unde viața bisericească a omului e trăită după învățăturile Evangheliei, acolo cu siguranță există și viața socială, deci în acest sens putem spune că există o doctrină socială a Bisericii.

După 1990, s-au reluat la toate nivelurile activitățile social-caritabile, deoarece perioada comunistă a îngrădit libertatea omului. Tocmai de aceea după căderea regimului comunist au fost reluate activitățile sau reorganizate instituțile, cu rol în oferirea de servicii sociale, ce ajutau la îmbunătățirea vieții umane. Vedem astăzi că acolo unde este o Biersică, găsim fie o cantină socială, fie un centru de zi, fie un cămin, într-un cuvânt un așezământ. Aceste centre s-au ridicat în urma nevoilor tot mai mari ale oamenilor.

1.5 Liturghie Euharistică și Filantropie Socială desfășurată în Arhiepiscopia Dunării de Jos

Cu toate piedicile puse de societate și de oamenii rău intenționați, religia continuă să joace un rol important în viața tuturor oamenilor oferind explicații ale scopului ultim al vieții-mântuirea. Biserica a fost singura care s-a implicat în oferirea suportului fizic și moral, atunci când s-a pus problema de insecuritatea vieții existențiale, marcând trecerea prin cele mai importante etape ale omului, precum nașterea, căsătoria sau moartea. Multe aspecte ale religiei sunt net superioare gândirii omului pentru a putea fi explicate sau definite în diverse concepte. „Viața creștinului ortodox este o viață trăită cu Hristos și în Hristos, o trăire în întregime a lui Hristos. Duhul Sfânt face ca Hristos să fie prezent în Sfintele Taine și în cei ce se împărtășesc de ele. Se poate afirma că importanța și valoarea Sfintelor Taine nu pot fi relevate în mod deplin prin mijlocirea cuvintelor, ci prin împărtășirea de harul divin ce se revarsă din ele”. De când ÎnaltPreasfințitul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos a fost instalat canonic de către Părintele Patriarh Teoctist, vrednic de pomenire în scaunul de episcop titular al Eparhiei Dunării de Jos în anul 1994, eparhia a înflorit din nou, progresând spre mai bine, ca mai apoi

Pentru societatea de astăzi, Biserica nu mai este ceea ce a fost o dată. Este lovită din toate părțile, de oamenii cu gândirea meschină, ce urmăresc scopurile umile ale lumii și nu pe cele divine ale lui Dumnezeu. Un rol important pentru societate îl joacă credința, ce are datoria de-a ține Biserica unită, într-un singur trup și într-o singură suflare, având pe Mântuitorul Iisus Hristos capul Bisericii, care a plătit cu moartea sa pentru păcatele noastre și ne-a răscumpărat cu Învierea Sa din morți. „Când omul pierde prin căderea în păcat haina de lumină a harului și rămâne cu „hainele de piele”, puterile sufletului său scad și filantropia este înlocuită tot mai mult cu înțelesul egoist pentru propria persoană și considerarea celuilalt ca fiind doar un mijloc de satisfacere a nevoilor proprii”. Pentru a-i apropria mai mult pe oameni de Dumnezeu, în primul rând trebui să-i ascultăm și să îi ajutăm. Deoarece asta cere Hristos în permanență de la noi, să ne iubim unii pe alții. „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 34-36).

Ce poate fi mai clar de atât decât Evanghelia după Matei unde ni relatează concret ceea ce trebuie să facem pentru a fi de-a dreapta Tatălui în Împărăția Sa. Iar evanghelistul Matei continuă în scrierea sa, cu vorbele Mântuitorului „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

„ În aceste vremuri în care relațiile dintre oameni se deteriorează din ce în ce mai mult și civilizația tehnică a sfârșitului de mileniu duce la depersonalizare, căderea în individualism și desconsiderarea iubirii de Dumnezeu și a filantropiei, Biserica noastră încearcă tot mai mult să reactiveze dorința de dăruire, jertfire, care reprezintă sensul viețuirii creștine”. Trebuie să facem bine aproapelui nostru, în tot timpul și în tot ceasul deoarece asta ne-a făcut și nouă Mântuitorul Iisus Hristos prin Întruparea, Moartea și Învierea Sa. O filantropie bună și curată față de semeni, este aceea care are ca temelie și este bine ancorată în iubirea de Dumnezeu. Mila creștină arătată semenilor, care izvorăște dintr-o iubire sinceră de oameni și de Dumnezeu, aceea se poate numi filantropia adevărată, care are un scop final: mântuirea noastră, „Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui”.

„Misiunea socială a Bisericii este, așadar, o prelungire a vieții liturgice a acesteia, își are rădăcinile și primește putere din viața spirituală a Bisericii. Nu putem concepe Liturghie fără filantropie, nici filantropie fără Liturghie”.

Slujitorii Bisericii încearcă să aducă oamenii la Hristos, prin iubire și prin ajutor, refăcând comuniunea cu Dumnezeu. „Realizarea misiunii Bisericii comportă o triplă actualizare a sa, astfel: 1. liturgic sacramentală; 2. mistico-ascetică; 3. social-comunitară. Aceste aspecte sunt corelative și se întrepătrund reciproc, păstrându-și fiecare dintre ele specificul său propriu și utilitatea sa ”.

De aceea preotul se află într-o continuă permanență între obligația de a sluji comunitatea care i-a fost încredințată și de-ai aduce adorare și închinare lui Dumnezeu. Preotul având astfel mai multe sarcini: cea de păstor, de învățător, dar și de slujitor. Activitatea socială ține de preotul ce păstorește comunitatea sa, făcându-se astfel cunoscută. Preoția este un dar dat de la Dumnezeu, nu oricine poate îndeplini această misiune de a fi învățător și slujitor a sute, poate mii de oameni.

Sfinții ne arată și ne dovedesc totodată că filantropia și diaconia se pot învăța, oricine putând să practice cultul filantropiei, având pe Mântuitorul ca Învățător, care ne îndrumă la orice pas să săvârșim milostenie. Milostenia este o lucrare ascunsă și tainică în inimile fiecăruia dintre noi, care adesea poate răsturna treptele omenești. Se întâmplă adeseori „să fii mărinimos, fiind sărac și bogat fiind, să fii mână zgârcită”. Așa cum învață Biserica, adevăratul îndreptar al nostru este milostenia, că vom fi întrebați la Judecata de Apoi, de Dreptul Judecător de toate câte am făcut în viața aceasta și cei bogați și cei săraci și drepții dar și păcătoșii, pentru toți va pleda un singur avocat: milostenia. „Biserica a fost și este prezentă totdeauna în viața socială. Mărturia ei, prin preot, este benefică, uneori salutară în școli, spitale, armată, penitenciare, azile și orfelinate. Biserica hrănește spiritual, alină suferințe, dă răspunsuri, oferă limanuri salvatoare, dăruiește celor sărmani pâinea cea de toate zilele. Taina acestei cuprinderi sociale este darul Bisericii de a primi de la săraci și a da la săraci, după exemplul evanghelic al minunatei înmulțiri a pâinilor”.

În istoria Arhiepiscopiei Dunării de Jos, s-au ținut un lung șir de acțiuni cu caracter filantropic, ce au avut rolul de-al apropria pe om mai mult de Biserică și de Dumnezeu, dar totodată și de a-l ajuta să depășească mai ușor obstacolele vieții cotidiene, probleme ce îl îndepărtează tot mai mult de dobândirea vieții veșnice. Biserica ajută societatea din simplul fapt că toți oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind creați după chipul și asemănarea lui ce este Viață, Iubire și Bunătate nesfârșită. Însă, Biserica intervine și atunci când oamenii trec prin momente critice în viața, încercând să-i ajute, într-un fel sau altul, arătându-le că împreună pot trece mai ușor, susținându-i pentru a nu-și pierde nădejdea în Dumnezeu.

După căderea comunismului în anii `89, Biserica a fost zguduită puternic din toate părțile, încercând să fie discreditată în fața poporului și încercând să o facă să renunțe la luptă pe care a avut-o dintotdeauna cu legile și cu sistemul. Regimul comunist a limitat accesul la orice drept fundamental omului, inclusiv libertatea acestuia. Politicile sociale de protecție au fost excluse cu desăvârșire din viața omului și din societate. Dacă am putea fi realiști și nu idealiști, am putea observa că Biserica a fost singura, cea care a rămas constantă și „trează” de-a lungul vremii, fiind și singurul pion principal în societate, aceasta unind și nu dezbinând. Întotdeauna a încercat să găsească un loc de mai bine, cooperând cu statul și instituțiile acestuia, dar și cu organizații non-guvernamentale (ONG).

Astfel, după faptele istorice petrecute în 1989, oamenii și-au dobândit atât libertatea morală, cât și cea spirituală. Înainte de toate am fost un popor de creștini și mai apoi de români. De altfel, aceste lucruri s-au făcut și în Arhiepiscopia Dunării de Jos, unde s-a reușit să se adune la un loc toate mlădițele vii ale Bisericii. Filantropia în Arhiepiscopia Dunării de Jos, este destul de veche și bogată, încercând în fiecare an să aducă un suflu nou Bisericii, fructificând toate posibilitățile de a progresa. Această mărturie stă sub ochii noștri, putând fi probată, este o dovadă palpabilă, unde an de an, se construiesc tot mai multe centre sociale, cantine, centre medicale etc., unde fondurile cresc în funcție de necesitățile oamenilor, în ideea de a acoperi o gamă cât mai largă a persoanelor fără ajutor, susținându-le fie financiar, material sau psihologic.

Aceste acțiuni înfloresc pe zi ce trece tot mai mult din dorința de a ajuta oamenii, frați ai noștri și din nestemata dragoste de Hristos, care cu ajutorul lui vom dobândi Împărăția Cerurilor. An de an în Arhiepiscopia Dunării de Jos, programele social-filantropice se înmulțesc și se îmbunătățesc, fapt ce arată un interes crescut din partea ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian, a preoților și a mirenilor pentru ca dragostea față de Dumnezeu să fie fructificată prin ajutorarea celor nevoiași și prin alinarea durerilor sufletești. „Astfel că, misiunea preotului în parohie, alături de credincioșii pe care îi păstorește, cu binecuvântarea arhiereului, nu are un caracter restrictiv și limitat, ci ea privește întreaga dimensiune slujitoare”.

1.6 Diferențele dintre filantropie și asistență socială

Asistența socială reprezintă un ansamblu de instituții, reguli, măsuri, norme, legi date și administrate de stat și reprezentate de autoritățile administrației publice centrale și locale, dar și de către societatea civilă, ce vin în ajutorul persoanei, familiei sau grupului, pentru ca aceștia să nu devină persoane ale excluziunii sociale sau ale marginalizării. Prin toate aceste acțiuni desfășurate de serviciile competente ale statului, asistența socială vine în sprijinul individului având ca scop dezvoltarea capacităților individuale sau de grup pentru a-și asigura nevoile sociale și pentru a-și crește calitatea și îmbunătăți calitatea vieții și pentru a-și promova principiile de coeziune și incluziune socială. Asistarea empirică a fost la început o formă de filantropie deoarece se baza doar pe experiență și nu avea o bază teoretică, ajungând mai târziu să progreseze atât de mult încât transformându-se mai apoi în asistența socială profesionalizată fiind „sistematic reașezată și repoziționată structural în cadrul statului bunăstării, astfel încât a trebuit să accepte mereu compromisiuni”. Știm bine că asistența socială a avut un drum destul de lung și anevoios, însă cu pași siguri, deoarece a plecat de la modalități simple de acordare a ajutorului, având la bază compasiunea față de oameni asemeni filantropiei, ajungând în prezent la modalități complexe și specializate în intervenție pentru fiecare individ în parte, o dată cu globalizarea și polarizarea socială. Spre deosebire de asistența socială, filantropia creștină a fost practicată dintotdeauna de Biserică, pe lângă rolul misionar-pastoral a oamenilor de a avea o viață demnă, cinstită, cu dragoste față de oameni și cu credință de Dumnezeu. Biserica s-a preocupat și de latura materială a celor aflați în impas într-un anumit moment din viață, a copiilor orfani, a celor bolnavi, îngrijindu-se în permanență de problemele oamenilor din prisma divină, precum Biserica ne învață că „binele făcut oamenilor noștri ajută la purificarea sufletelor noastre, la înălțarea pe treptele Dumnezeirii”, îngrijindu-se nu numai de credincioșii săi, ci de întreaga făptură omenească, contribuind la alinarea suferințelor sufletești și cele trupești. Biserica a fot prima ocrotitoare a celor oropsiți de soartă, înfăptuind acțiuni în cadrul religios, având scop religios dar și social.

O dată cu trecerea timpului și a evoluției lumii, asistența socială s-a dezvoltat mult mai mult, plecând inițial de la filantropia empirică, a ajuns să fie profesională fiind organizată și funcționând după un set de norme, legi, principii date de stat. Filantropia a rămas însă și este însă un act benevol față de semeni, făcut din dragostea față de Dumnezeu „Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” ( Fapte 20, 35), pe când asistența socială are la bază o metodologie bine definită. Știm bine și ne este foarte cunoscut faptul că „asistența socială funcționează într-un context social, economic, politic și cultural dat”, între contextul actual a societății și asistența socială existând o relație directă. Contextul socio-politic al țării dar și cel economic influențează direct scopurile, prioritățile, obiectivele profesiei de asistent social. „Elementele structurale ale sistemului de asistență socială influețează în sensul bunăstării sociale contextul existent la un moment dat”. Din aceste motive, putem spune că misiunea asistenței sociale este una destul de grea din prisma faptului că trebuie să contribuie pozitiv la reforma și justiția socială, conferindu-i astfel o identitate aparte în sfera știinților sociale. Pe cealaltă parte rolul filantropiei în viața socială este extrem de vitală umanității deoarece Biserica pe lângă cele necesare firii trupești, aceasta se îngrijește de partea sufletească și morală, care este necesară dobândirii vieții veșnice și a salvării sufletului. „Căci omul este creat pentru viața de veci, ca viață de veșnică relație iubitoare cu Dumnezeu ca Tată și ca Frate în Duhul cel Sfânt, care ne unește cu El în iubire și ne umple de viața Lui. Fiecare om e creat spre viața de veci, pentru că fiecare este unic în modul său de a înțelege existența, de a o trăi și de a se comunica prin iubire lui Dumnezeu cel veșnic și semenilor săi, ca și de a primi comunicarea vieții de la ei”.

1.7 Diferența calitativă dintre aproape și asistat social

Principalul lucru calitativ dintre filantropie și asistența socială, este acela că pe aproape încercăm să-l aducem pe calea ce bună, la Biserică, iubindu-L și slujindu-I din nou lui Dumnezeu, pe când asistatul social este ajutat de către profesionaliști să fie reintegrat în mediul său, în comunitate dar și în societate, să nu se simtă exclus și neacceptat de către aceasta. Deși din exterior diferențele par enorme între aproape și asistatul social, în fapt realitatea este alta, linia dintre cele două fiind foarte subțire, ambele plecând de la un punct comun, cea a vulnerabilității. Ceea ce îi face pe oameni să ajungă într-o cădere continuă a unei etape din viața lor, este vulnerabilitatea. Oamenii trebuie să înțeleagă acest lips pe care îl au la un moment dat și să încerce să-l schime într-un lucru benefic lor și celor din jur. Acest lucru este arătat și de lege, unde vulnerabilitatea este un principiu important în baza cărora oamenii beneficiază de ajutor: „solidaritatea socială, potrivit căreia întreaga comunitate participă la sprijinirea persoanelor vulnerabile care necesită suport și măsuri de protecție socială pentru depășirea sau limitarea unor situații de dificultate, în scopul asigurării incluziunii sociale a acestei categorii de populație”.

Nu trebuie să confundăm cei doi termeni, dar nici să-i separăm, deoarece au în egală măsură aceeași importanță în viața socială. Așa cum Hristos ne învață parabola Bunului Samaritean, că un creștin are datoria și trebuie să ajute orice om nevoiaș, indiferent de religie, sex, etnie, deoarece este tot fratele nostru și fiul lui Dumnezeu. Trebuie să luăm evaluăm în actul filantropic desfășurat eficacitatea rezolvării problemei și impactul pe care acesta îl are asupra aproapelui și nu să vedem latura fizico-materială, aceea a timpului și a resurselor cheltuite.

Asistatul social este încadrat în anumite tipare, fiind supus legilor pentru a-i fi acceptată vulnerabilitatea și nevoia de ajutor. Însă pe aproapele nostru îl ajutăm continuu, cel puțin din punct de vedere sufletesc, dându-i sfaturi pentru a-l ajuta să treacă mai ușor peste greutățile vieții. Acest lucru îl facem în primul rând din credința religioasă pe care o avem, fiind una din principalele motive, pentru care un om se hotărăște să ofere celui care are mai puțin. Sunt astfel de citate care subliniază ideea bogăției produsă de generozitate, cu cât vei oferi mai mult, cu atât vei primi mai mult. Însuși Hristos îndeamnă oamenii să facă bine: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide”( Matei 7, 7). O altă deosebire între cei doi termeni este de ordin emoțional. Atunci când îți ajuți aproapele simți o bucurie imensă și te poți implica emoțional, te simți de folos că ai putut ajuta pe fratele tău ce se afla în necaz. Ești mult mai împlinit spiritual atunci când oferi și ajuți pe cineva, decât atunci când primești ceva. Spre deosebire de asistența socială, unde profesioniștii doar își fac datoria, neputând să se implice subiectiv în cazurile în care îi ajută pe cei celor asistați social. În concluzie „Săvârșește tu mai întâi fapte bune și așa treci la purtarea de grijă a celorlalți! Pentru asta a pus Domnul săvârșirea faptelor bune înaintea învățării pe alții, arătând că așa mai cu seamă vei putea învăța și pe alții; altfel nicidecum, ci vei auzi: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți”! (Luca 4, 23). Că mulți îl vor batjocori pe cel ce nu poate să se învețe pe sine, dar încearcă să îndrepte pe alții; dar, mai bine spus, unul ca acesta nici nu va putea să învețe, că faptele vor vorbi împotrivă. Dacă împlinește, însă, desăvârșit și pe una și pe alta, mare se va chema în împărăția cerurilor”.

CAPITOLUL 3

Filantropia în parohia Sfântul Antonie cel Mare

3.1 Scopul și obiectivele cercetării

Cercetarea desfășurată în parohia Sfântului Antonie cel Mare a avut ca obiectiv intervievarea beneficiarilor din cadrul parohiei, ce beneficiază săptămânal, de o masă caldă în cadrul cantinei bisericii. Scopul cercetării a fost unul precis și anume observarea și analizarea celor mai importante nevoi ale beneficiarilor, dar și gradul de satisfacție pe care îl au în prezent față de serviciile oferite de biserică. Împreună cu preotul paroh al Bisericii Sfântul Antonie cel Mare, am hotărât ca în vara anului 2015 să aplic câte un chestionar de tip interviu celor peste 30 de familii, pentru a putea analiza mai bine situația fiecărei persoane/familie în parte.

3.2 Aspecte legate de universul cercetării

Perioada și locul cercetării

În calitate de voluntar din partea bisericii, în vara anului 2015, în perioada 11.07- 25.09, din cele peste 30 de familii care sunt trecute în evidența bisericii, am intervievat 17 persoane. Oamenii mi-au răspuns deschis și majoritatea cu sinceritate la întrebările pe care eu le-am adresat. Locul de desfășurare a cercetării noatre a fost în curtea bisercii, doar în weekend, deoarece atunci îi găsim pe marea majoritate a beneficiarilor, la cantină, pentru a servi masa.

Populația cercetată

Datele culese în cercetare a fost pe baza unui eșantion de 17 persoane, de ambele sexe, persoane cuprinse între vârsta 13-68 ani, media de vârstă a eșantionului e de 38 de ani, o medie destul de tânără. Această medie a vârstei, este una destul de tânără, fapt ce ne arătă că beneficiarii serviciilor sociale ale cantinei primesc un ajutor, din cauza situației economice precare pe care majoritatea o au în familie. Beneficiarii care se bucură de acest ajutor oferit de către parohie, fie au grave probleme de sănătate, fie lipsa unui loc de muncă stabil datorat lipsei de experiență sau a nivelului scăzut de educație. Toate persoanele intervievate sunt din mediul urban, mai mult de jumătate din cele chestionate fac parte din parohia Sfântul Antonie cel Mare, iar ceilalți provin din alte parohii sau cartiere deoarece celelalte cantine ale bisericilor nu au program de weekend pentru serviciile sociale, tocmai de aceea mulți dintre aceștia sunt luați în evidență pe lista cu cei care primesc săptămânal o masă caldă.

Considerații privind eșantionarea

Structura eșantionului

Eșantionul ales a fost făcut pe beneficiarii Bisericii Sfântul Antonie cel Mare, având vârste cuprinse între 13-68 ani. Eșantionarea a fost una sistematică, interviul aplicându-se doar persoanelor care beneficiază de serviciile sociale ale cantinei.

3.3 Elemente de metodologie a cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în perioada 11.07 – 25.09 la parohia Sfântul Antonie cel Mare având drept scop evaluarea gradului de satisfacție a beneficiarilor cu privire la serviciile sociale oferite de către Biserică pe care aceștia le primesc dar și obținerea de informații cu privire la situația economico-materială și socială a acestora. Din punctul de vedere al problematicii studiate s-a realizat o cercetare practic-aplicativă. Metodologia utilizată în cercetare a fost una observațională, având un caracter descriptiv. Identificarea temei de discuție a cercetării a fost formulată în urma unor discuții cu preotul paroh al Bisericii, pentru a afla cu ce situații se confruntă oamenii zi de zi, dar și pentru a vedea un rezultat în tot ceea ce s-a demarat până acum în cadrul Bisericii. Metoda de colectare a datelor a fost făcută prin folosirea unui interviu, dar și cu observația cercetătorului asupra celor intervievați, fiind atent la comportamentul non-verbal și cel paraverbal: gesturi, ton, mimică. Sistemul de măsurare a datelor privind cercetarea „Activitatea socială desfășurată de parohia Sfântul Antonie cel Mare” a fost cel de numărătoare. În ceea ce privește chestionarea beneficiarilor, interviul a fost de tip structurat, dându-mi posibilitatea de a analiza și compara răspunsurile respondenților. Interviul a fost structurat pe 4 părți: prima parte este alcătuită din datele generale ce visează beneficiarul, a doua parte fiind alcătuită dintr-un set de 17 întrebări, atât generale pentru a se putea acomoda intervievatul, dar și întrebări personale, ce țin de istoricul familiei, pentru a observa situația acestuia. Urmând ca în a treia rubrică să scriu nevoile fiecărui beneficiar în parte și în încheiere să notez observațiile pe care le-am văzut pe toată perioada desfășurării interviului.

3.4 Analiza și interpretarea datelor

I. DATE GENERALE

În această rubrică am luat de la fiecare intervievat datele generale cu privire la: nume, adresă, date de contact, studii, starea civilă, etnia, ocupația, religia și numărul de membri. Date ce au rolul de a identifica persoana și de a-mi putea contura o idee generală cu privire la fiecare intervievat în parte.

II. DATE PRIVIND SITUAȚIA FAMILIEI (SOCIALĂ, MEDICALĂ, MATERIALĂ ETC).

Întrebarea nr. 1: „Sunteți o persoană credincioasă? Dar familia”?

La această întrebare toți beneficiarii au dat un răspuns afirmativ: „Da, cred în Dumnezeu”, însă unii dintre ei au răspuns că familiile lor nu sunt credincioase sau mai grav este că unele dintre familiile acestora nu cred în Dumnezeu, ceea ce arată o îndepărtare sau răceală a lor față de Biserică și de Dumnezeu.

Întrebarea nr.2: „Veniți des la Biserică”?

O mare parte din cei chestionați au dat un răspuns favorabil și anume că vin destul de des la Biserică. Însă ceilalți au răspuns că vin numai în ziua de sâmbătă atunci când li se dă masa caldă, fie când au timp, acest lucru arătând că pentru cei ce au răspuns că vin doar la cantină sâmbătă au un singur interes și anume asigurarea nevoilor fundamentale: hrana, neavând contact în rest cu Biserica.

Întrebarea nr.3: „Vă implicați în activitățile Bisericii”?

La această întrebare sunt foarte puțini cei care se implică în activitățile Bisericii. De obicei cei care se implică în aceste activități, sunt persoane de încredere și fidele Bisericii. Pe acești beneficiari îi găsești cam tot timpul la Biserică, ajutând în diverse treburi, făcând această treabă din plăcere și din propria bunăvoință. Dar restul persoanelor pe care le-am chestionat mi-au răspuns în felul următor: „Aș veni, dar nu m-au chemat”, dându-mi seama că o mare parte din aceștia așteaptă să fie chemați și implicați în activitățile Bisericii, fiind impinși de la spate, așteptând probabil și ceva în schimbul prestării muncii lor.

Întrebarea nr.4: „Cum v-a ajutat pe dvs. și familia dvs. faptul că Biserica vă oferă săptămânal o masă caldă în cadrul cantinei”?

Nu cred că există vreo persoană interogată, care să-mi fi răspuns la această întrebare că nu sunt mulțumiți de ceea ce primesc. Din contră sunt încântați că preotul paroh a avut această idee, de a oferi o masă caldă beneficiarilor, deoarece mai scutesc din cheltuielile date pentru asigurarea hranei. Însă au fost făcută și o remarcă, din partea mai multor persoane gen: „Este bine că ne dă o masă caldă săptămânal, însă era mai bine dacă ne dădea zilnic, deoarece nu mai mergeam la două cantine”. Fapt ce arată că mulți dintre aceștia nu vin nici măcar duminica la Sfânta Liturghie, ci vin doar sâmbăta pentru a lua mâncare.

Întrebarea nr.5: „Aveți o legătură strânsă/ apropiată cu duhovnicul dvs. (vă spovediți, vă împărtășiți etc.) ”?

Mulți dintre cei chestionați, mi-au răspuns că au o legătură apropiată cu duhovnicul doar din prisma faptului că aceștia îl cunosc ca preot, nicidecum nu au înțeles în totalitate întrebarea. Neștiind și probabil neavând un duhovnic cu care să vorbească despre stările lui sufletești. Sunt foarte puține persoane care se spovedesc și se împărtășesc, cam aceleași persoane care se implică în activitățile Bisericii. Restul nevenind la Biserică, doar din cauza faptului că nu sunt cununate și trăiesc în concubinaj, cred că nu au voie să vină la Biserică sau să se spovedească. O mare parte din ei își aduc la Biserică doar copiii de îi împărtășesc, spunându-mi: „Pentru copiii fac lucrul ăsta”, pentru ei nefiind un lucru atât de prioritar.

Întrebarea nr.6: „Copiii merg la școală/grădiniță”?

Din totalul numărului de persoane chestionate, doar 9 familii au copii la școală și la grădiniță. Nu am întâlnit nici o persoană care să-mi spună că copiii acestuia/acesteia nu merg la școală/gradiniță. Acest lucru arătă un interes crescut pentru educație și o dorință uriașă ca să-și trimită copiii la școală/grădiniță, chiar dacă în familie există o situație financiară mai grea. Unii dintre ei mi-au spus „Chiar dacă ne chinuim, nu există să nu meargă la școală, deoarece învață pentru ei să ajungă ceva în viață”.

Întrebarea nr.7: „Câți membri are familia dvs? Și câți dintre aceștia locuiesc în locuință”?

La această întrebare adresată intervievaților am observat că marea majoritate a familiilor au în componența sa între 4-6 membrii, fiind formate din părinți și copii. Ceea ce am mai observat este faptul că puține sunt persoanele care stau singure în propria locuința, multe dintre acestea locuiesc fie cu chirie, fie cu una din rudele din partea lor sau a soțului, ceea ce ne arată o situație grea în achiziționarea unei locuințe proprii sau a unei decizii de a fi independenți de familiile acestora.

Întrebarea nr.8: „Care sunt veniturile în medie a familiei dvs”?

Venitul mediu pe familiei se ridică undeva la suma de 356 lei. Un venit mult prea mic, mult sub venitul mediu pe economie. Trebuie ținut cont și de faptul că din aceste persoane interogate foarte puține muncesc, restul se întrețin fie din venituri ocazionale, fie au alocațiile copiilor și mai grav este că sunt destul de multe persoane care nu au venit, deși ar putea să se încadreze pentru un ajutor social. Acest lucru este destul de îngrijorător dacă ne gândim că în vara anului trecut salariul minim pe economie era de 1.050 lei, iar media veniturilor persoanelor beneficiare este de 356 lei, o sumă infimă.

Întrebarea nr.9: „Primiți vreun ajutor social din partea Primăriei sau a altor Instituții”?

Ceea ce mă surprinde pe mine personal, este faptul că din toate persoanele chestionate nici măcar una singură nu primește ajutor social de la Primărie, deși mulți dintre ei nu au un venit sau au un venit foarte mic, cu care nu poate trăi o familie cu copiii deoarece sunt multe nevoi. Mulți dintre aceștia nu știau că au posibilitatea de a obține un ajutor social din partea Primăriei dacă se încadrează în anumite condiții. Însă mai există și posibilitatea ca persoanele chestionate să-mi fi dat un răspuns negativ tocmai din prisma faptului că le era teamă să nu fie respinse de la cantina Bisericii, pentru a nu mai primi acea masă caldă săptămânal.

Întrebarea nr.10: „Dacă sunteți casnic/ă ați încercat să vă căutați un loc de muncă”?

Un alt lucru alarmant este acela că deși mulți din ei sunt persoane tinere, aceștia nu au un loc de muncă, din cauză că fie nu și-au dat interesul prea mult să încerce să caute să se angajeze, fie mi-au spus „Da am încercat, însă nu mă primesc”, excluzându-i pe cei care starea de sănătate nu le permite acest lucru. Văzând din nou că lipsa educației și a experinței în domeniul muncii este un impediment în găsirea unui loc de muncă, care să le ofere posibilitatea de a avea un venit lunar stabil.

Întrebarea nr.11: „Familia dvs vă ajută în vreun fel anume (mâncare, bani, casa în care locuiți)”?

Familiile persoanelor chestionate, nu prea le oferă ajutor acestora în nici un fel și aici ma refer la familia extinsă nu la cea nucleară. Deoarece la mijloc există mai multe cauze; fie ele de natură economică, deoarece nici acestea nu-și permit pentru a le ajuta, fie de natură socială, deoarece au intervenit între ele conflicte, certuri, invidie etc. În principiu sunt câteva familii care au în componența sa și copii și care sunt ajutate ocazional de părinții sau socrii acestora cu mâncare sau haine.

Întrebarea nr.12: „Sunteți o persoană fumătoar/e”?

Din cele 17 persoane chestionate, 9 sunt persoane fumător/oare fie numai soțul sau soția, fie ambii parteneri. Deși știu că nu este bine pentru sănătatea lor și nici pentru cei din jurul lor, chiar dacă acest viciu costă, totuși continuă să-l întrețină indiferent de veniturile pe care le au. Mi s-a răspuns la un moment dat: „Fumez așa ocazional la o cafea cu vecina, din plictiseală”. Deși marea majoritate a persoanelor mi-au spus că fumează foarte rar sau ocazional, tind să nu cred acest lucru pe deplin, deoarece când ai un viciu acesta nu te întreabă dacă ai bani sau nu, pentru a-ți satisface anumite plăceri.

Întrebarea nr.13: „Consumați băuturi alcoolice frecvent”?

La această întrebare persoanele intervievate de sex feminin mi-au relatat faptul că nu consumă atât de des băuturi alcoolice, însă soții lor consumă frecvent sau ocazional băuturi alcoolice. Ceea ce am observat pe parcusul chestionării a fost faptul că am întâlnit persoane care doar ce consumaseră alcool, însă au putut a-mi răspunde la ele, deși nu știu veridicitatea celor mărturisite de aceștia.

Întrebarea nr.14: „Este un mediu tensionat în familia dvs.existând certuri, acte de violență de pe urma cărora copiii ar putea avea de suferit pe plan psihologic”?

Mulți dintre aceștia mi-au mărturisit ca în orice familie există și certuri sau contraziceri însă nu atât de dese încât să-i afecteze pe copii. Dar am întâlnit și persoane care se ceartă cu soțul/soția atât de des încât nu mai rezistă din cauza presiunii asupra lor, a geloziei și a actelor de violență pe care acestea le mai încasează din „n” motive sau chiar a alcoolului. Una din beneficiare mi-a mărturisit că nu mai suportă ea această atmosferă care se întâlnește în casă, dar copii nici atât.

Întrebarea nr.15: „Sunteți o persoană sociabilă cu vecinii dvs, prietenii, familia sau sunteți excluși de comunitatea din care faceți parte”?

Din răspunsurile primite de la beneficiari cu privire la această întrebare, am observat că aceștia se înțeleg foarte bine cu vecinii, prietenii, comunitatea din care fac parte, însă mai puțin cu familia. Aceștia au o relație foarte bună cu vecinii/prietenii deoarece sunt deseori ajutați cu mâncare, haine pentru ei sau copiii acestora și uneori chiar și cu bani, în schimbul acestor beneficii îi ajută la treabă ocazional pe cei ce le cer ajutorul. Am văzut că familia foarte puțin este bine văzută de beneficiari, deoarece mulți fie nu vor să îi ajute, fie chiar le pune bețe-n roate existând invidia la mijloc etc.

Întrebarea nr.16: „Starea de sănătate a dvs sau a familiei este una bună sau întâmpinați probleme? Dacă întâmpinați probleme în acest sens ați făcut vreun demers spre a rezolva problema”?

Trăim într-un secol din ce în ce mai bolnav din cauza alimentației, a neglijării, a lipsei de igienă sau fie din cauza eredității. Toate persoanele întervievate cu privire la această problemă mi-au mărturisit că deși sunt bolnavi ei sau unul din membrii familiei nu le mai ajung banii pentru a-și cumpăra medicamente sau pentru a merge la un consult pentru a-și menține starea de sănătate sub observație, prioritar fiind pentru aceștia achiziționarea alimententelor. Am întâlnit persoane care se confruntă cu o simplă răceală și până la boli mai grave precum: alergii, boli psihice, boli ortopedice, boli oftalmologice, epileptice etc.

Întrebarea nr.17: „Locuința în care locuiți are resursele minime necesare unui trai decent pentru familia dvs (curent electric, canalizare, apă curentă)”?

Această întrebare a fost pusă beneficiarilor cu scopul de a observa condițiile minime pe care aceștia le au în locuință. Am fost îngrozită când am auzit că mulți din ei aduc apă de prin vecini, stau seara la lumina lumânării sau își țin mâncarea afară pe timpul iernii cât este frig, ținând cont că suntem în secolul XXI, secol al tehnologiei și suntem un stat membru al Uniunii Europene. Mi-e foarte greu să cred aceste lucruri, de parcă oamenii aceștia stau în cu totul altă lume. O altă problemă constatată a fost aceea a lipsei unei locuințe proprii, mulți dintre aceștia stau fie pe la rude, cu chirie sau în cămine de nefamiliști, numărul celor care au o casă a lor fiind foarte mic. Din spusele lor, am constatat că cel mai greu din acest punct de vedere este pentru familiile cu copiii, fiind nevoiți să locuiască câte 5-6 persoane într-o cameră, iar acest lucru se datorează lipsei unui loc de muncă. Un alt lucru pe care l-am observat este acela că sunt persoane care își doresc să muncească iar impedimentul care intervine este acela al educației, nefiind acceptați din cauza studiilor, fiindu-le foarte greu să se descurce cu banii.

III. NEVOILE BENEFICIARULUI

Această rubrică am realizat-o pentru a vedea de ce au nevoie beneficiarii. 90% dintre aceștia au spus că își doresc haine și mâncare deoarece se descurcă greu mai ales dacă aceștia nu au venituri sau sunt foarte mici, acolo și unde sunt și copiii situația fiind mai dificilă. Am avut persoane care au spus că își doresc un loc de muncă dar din cauza actelor persoanale pe care le aveau fie pierdute, fie expirate, nu am cum să se angajeaze sau nu își pot face dosar pentru un ajutor social, o pensie. O altă femeie mi-a spus că ar vrea din tot sufletul ei dacă ar ajutat-o cineva cu niște materiale de construcții pentru a-și repara camera în care aceasta locuiește cu soțul și cele 3 fete, cameră ce stă să cadă. Probleme banale pentru unii pentru noi, dar pentru alții constatăm că sunt probleme cu prioritate, fiind unele de viață și de moarte.

IV CONCLUZII

La concluzii am descris tot ceea ce mi s-a părut relevant pentru a mă ajuta în final la analizarea datelor, tot ceea ce ține de mimică, gestică, atitudine, poziție, ton etc. Mulți dintre ei mi-au prezentat detaliile din viața lor voalat, iar ceilalți dimpotrivă mi-au spus foarte multe detalii fără a le fi rușine sau teamă, fiind foarte deschiși. Din ceea ce observam la ei constatam că nu se potrivește cu ceea ce-mi răspundeam la întrebări.

Prezentarea serviciilor sociale asigurate de către parohia Sfântul Antonie cel Mare

Evaluarea gradului de satisfacție a beneficiarilor