Fenomenul Administrativ

Capitolul I

Fenomenul administrativ

Sectiunea 1 . Dreptul administrativ

Subsectiunea 1.1 Definitie. Obiect

Definirea dreptului administrativ

Dreptul administrativ se poate defini ca fiind totalitatea acelor norme juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administrației publice, activitate ce este îndeplinită conform normelor juridice de organele administrației publice . Rezultă deci , că dreptul administrativ cuprinde două categorii sau două elemente. Primul element constă în aceea că dreptul administrativ este constituit dintr-o totalitate de norme juridice. Acest prim element constituie un sistem de norme proprii administrației publice făcând parte din categoria normelor de drept public.

Al doilea element al definiției dreptului administrativ constă în aceea că normele juridice care constituie dreptul administrativ sunt numai acelea care reglementează o anumită categorie de raporturi sociale, respectiv acele raporturi care formează obiectul administrației publice realizată conform normelor juridice de autoritățile administrației publice .

În opinia Prof. univ. dr. Verginia Vedinaș, dreptul administrativ reprezintă ,, ramura dreptului public care reglementează raporturile din sfera administrației publice active, raporturile acesteia cu celelalte autorități publice, cu particularii, cele care privesc organizarea și funcționarea ei, precum și pe cele de natură conflictuală, dintre administrație, pe de o parte, și cei vătămați în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”.

Obiectul dreptului administrativ

În general, obiectul dreptului administrativ se aseamănă cu cel al administrației publice, dar nu se confundă cu el. Administrația publică constă în organizarea executării în concret a legilor și celorlalte acte ale autorităților de stat bazate pe lege. În principiu această activitate este îndeplinită aproape în întregime de autoritățile administrației publice. Cu toate acestea și celelalte categorii de autorități ale statului, respectiv autoritățile judecătorești care realizează fiecare formă deosebită a puterii de stat, pot îndeplini o activitate administrativă dar numai în măsura realizării activității lor specifice. Chiar autoritățile legislative ( Senat și Camera Deputaților) pot îndeplini forme ale activității administrative, cum ar fi spre exemplu comisiile de anchetă ale Parlamentului sau activitatea președinților de instanțe cu privire la funcționarea instanțelor de judecată în special în ceea ce privește atribuțiile lor de supraveghere a organelor administrative de pe lângă instanța respectivă.

În consecință, nu există o suprapunere perfectă între activitatea administrativă a statului și activitatea desfășurată de autoritățile administrative, deoarece prima are o sferă mult mai largă.

Dreptul administrativ reglementează unele raporturi sociale care ar putea face obiectul și altor forme de activitate a statului cum ar fi de exemplu soluționarea actelor administrative jurisdicționale care prin procedural or pot face și obiectul activității justiției .

Se poate spune deci, că raporturile sociale care formează obiectul dreptului administrativ sunt acele raporturi care constituie obiectul administrației publice înfăptuită potrivit normelor juridice de către autoritățile administrației publice .

Subsectiunea 1.2 Normele de drept administrativ

Norma de drept administrativ este ,,regula de conduită general-obligatorie al cărei scop este acela de a organiza executarea și de a executa concret legile, de a asigura ordinea publica și de a satisface nevoile de interes general, regulă care poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin constrângere’’ .

În ceea ce privește o clasificare a normelor de drept administrativ, avem:

-norme de drept material și norme de drept procedural, în funcție de obiectul de reglementare;

– norme imperative și norme permisive, din punct de vedere al caracterului normelor;

– norme cuprinse în Constituție, în legi organice și ordinare ș.m.d, din punct de vedere al izvoarelor de drept care le consacră.

Normele juridice de drept administrativ reglementează, în scopul de a ordona și de a organiza raporturile sociale care constituie obiectul activității administrative a statului și a colectivităților locale, cu excepția raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activității financiare .

În ceea ce privește sancțiunea normei de drept administrativ, ea reprezintă consecințele, respectiv urmările care intervin în situația nerespectării dispoziției normei juridice. De specificat faptul că aceste măsuri care se iau împotriva celui care nu a respectat norma, nu presupun întotdeauna intervenția forței de constrângere statală.

Exemple de sancțiuni privind obietul la care face referire:

sancțiuni cu privire la acte juridice (anulări, suspendări);

sancțiuni cu privire la personae, insituții ( amendă, avertisment);

sancțiuni cu privire la bunuri (demolarea unei construcții ilegale);

sancțiuni mixte ( destituirea și anularea actului emis de un organ public).

Exemple de sancțiuni privind temeiul obiectiv:

sancțiuni administrativ-disciplinare;

sancțiuni administrativ-contravenționale;

sancțiuni administrativ-patrimoniale.

Subsectiunea 1.3 Raportul de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt relații sociale care se formează, în principal, în legătură cu organizarea și exercitarea competenței de către alcătuirile sociale care formează administrația publică, relații sociale care sunt supuse reglementării prin norme de drept administrativ .

În funcție de subiectele care participă la raportul de drept administrativ pot fi identificate mai multe tipuri de astfel de raporturi, pentru că un raport de drept administrativ se poate stabili între:

două entități din administrația publică;

o entitate din administrația publică și o altă antitate publică( cu observația că raporturile dintre Parlament și administrația publică sunt, de regulă, raporturi de drept constituțional) ;

o entitate din administrația publică și un organism neguvernamental;

o entitate din administrația publică și o persoană fizică .

Definițiile care sunt formulate în literatura juridică din România, deși diferite ca formă, în fond nu pot exprima decât aceeași părere, anume că într-un raport de drept administrativ cel puțin unul din subiecți este o autoritate, o instituție sau un serviciu public, sau un serviciu de interes public. De asemenea, raporturile de drept administrativ sunt relații sociale ce se formează în legătură cu organizarea și exercitarea competenței organelor administrației publice, relații sociale ce sunt supuse reglementării normelor dreptului administrativ”. Mai recent aceste raporturi au fost definite ca fiind „tocmai relațiile sociale care au fost reglementate, direct sau indirect, adică prin intervenția unor fapte juridice, de către normele dreptului administrativ”.

Sectiunea 2. Stiinta administratiei

Subsectiunea 2.1 Definitie. Obiect

Definirea științei administrației

Literatura de specialitate reținea că „știința administrației cercetează fenomenul administrativ în întreaga să complexitate” , este o știință nejuridică, de sinteză, autonomă, cu obiect și principii, metode specifice de cercetare recunoscută la nivel științific internațional”, concluzionează profesorul Antonie Iorgovan, încă din anul 1980.

Susținem ideea de știință a administrației, ca știință de sinteză ce reunește și utilizează creator bogăția de idei din totalitatea „științelor administrative”, înțelegând prin acest termen științe ca: filozofia administrației, sociologia administrației,psihologia administrației, tehnica administrației, politica administrației, istoria administrației etc., cu precizarea că toate aceste științe sunt nejuridice. Deci, știința administrației o înțelegem ca pe o știință socială nejuridică, de sinteză, care valorifică bogăția, personalul component, principiile de organizare și funcționare, funcția administrativă, ca și aspectele tehnice privitoare la funcționarea administrației.

Tocmai de aceea, unii autori din doctrina definesc stiința administrației ca fiind ”stiința care cercetează activitatea si structura autoritaților administrative in vederea perfecționarii lor continue, in funcție de valorile politice si cerințele socio-economice, in scopul realizării eficiente a sarcinilor sale si a nevoilor si intereselor generale ale cetățeanului” .

Obiectul științei administrației

Într-adevăr, în cursurile tradiționale de drept administrativ, relația administrație de stat-drept se reducea la cercetarea problematicii dreptului administrativ, de regulă, spunându-se că obiectul administrației publice, în sensul de sferă de relații sociale, coincide cu obiectul dreptului administrativ .

În literatura franceză de la sfârșitul secolului XX, sunt cunoscute studii ale unor autori consacrați în drept administrativ care recunosc necesitatea delimitării celor două științe: drept administrativ și știința administrației, tocmai luând în considerare obiectul acestora de studiu .

În lucrarea „Traite des sciences administrative” din 1966, autorii Pierre Bandet și Lucien Mehl definesc ca obiect al șiinței administrației „Faptul administrativ”.

Subsectiunea 2.2 Reglementarea juridica in administratie

Adminitrația publică, luată ca fenomen (fapt) social, implicit ca specie a activității publice, se află, ca orice complex de relații sociale, sub incidența unor norme juridice. Ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale ce formează obiectul administrației publice reprezintă dreptul aplicabil administrației publice.

Este nesemnificativ să spunem că administrația este supusă unei reglementări juridice- remarcă un autor contemporan- deoarece greu poate fi altfel. ,, Din moment ce există instituții administrative diferențiate- ceea ce este probabil inerent naturii însăși a statului- este de neconceput ca ele să nu comporte un minimum de reglementare juridică, atât pentru a defini structurile, cât și pentru a stabili principiile și modalitățile subordonărilor față de puterea politică: o administrație nonjuridică ar fi un nonsens’’.

O regulă elementară de cunoaștere a naturii umane ne îndeamnă să credem că o formă organizatorică pentru realizarea unei anumite comenzi chiar și numai în ceea ce privește aprovizionarea grupului uman a existat. Această minimă formă de organizare, de realizare a comenzii sociale era necesară pentru coeziunea grupurilor sociale .

Capitolul II

Sectiunea 1 Evolutia stiintei administratiei

Subsectiunea 1.1 Originea si evolutia stiintei administratiei

Așa cum se arată și în literatura de specialitate , în literatura juridică românească, asemeni celor petrecute în întreaga Europă de Est după cel de-al doilea război mondial și până la 1989, discuțiile cu privire la noțiunea de administrație de stat au fost concentrate pe următoarele direcții principale:

a) corelația dintre formele fundamentale de realizare a puterii de stat și categoriile de organe de stat;

b) calificarea activității economice (implicit a structurilor care o realizează) în raport cu activitatea administrativă;

c) raportul dintre caracterul de activitate juridică al administrației de stat și caracterul acesteia de activitate politică;

d) obiectul de cercetare al dreptului administrativ, respectiv al științeiadministrației.

Termenul administrație, într-o opinie, era definit prin „totalitatea organelor administrative ale unui stat” sau „secție a unei instituții însărcinată cu administrarea acelei instituții”. Deși definiția este cuprinsă într-un dicționar apărut în Editura Academiei, sintagma „administrație publică” nu este definită (deși literatura juridică din perioada interbelică și cea din perioada de după cel de-al doilea război mondial a tratat pe larg semnificațiile acestei noțiuni), ci singura noțiune căreia i se încearcă o definire este aceea de „administrație de stat”. Prin acest concept, dicționarul recomanda cititorilor să înțeleagă o „formă de activitate (executivă sau de dispoziție) a statului pentru realizarea funcțiilor sale” sau „totalitatea organelor de stat prin care se desfășoară această activitate” .

Henri Fayol, inginer, creatorul termenului de doctrină administrativă, a considerat că știința administrației este știința conducerii întreprinderilor, unde prin a administra se înțelegea a prevedea, în sensul de a aprecia evoluțiile viitoare și a elabora programe de acțiune, a organiza, adică a constitui structura materială și socială a întreprinderii, a comanda și a controla, în sensul de a veghea să fie respectate ordinele date și regulamentele stabilite . Această concepție izvora din optica lui Henri Fayol care considera că în orice întreprindere au loc șase categorii de operațiuni:

– operațiuni tehnice (producție, fabricație, transformare);

– operațiuni comerciale (cumpărări, vânzări, schimburi);

– operațiuni financiare (căutarea și girarea capitalurilor);

– operațiuni de securitate (protecția oamenilor și a persoanelor);

– operațiuni de contabilitate (inventar, bilanț, statistică);

– operațiuni administrative (prevedere, organizare, comandament, coordonare și control) .

În S.U.A., știința administrației, întâlnită sub denumirea „Public administration”, s-a impus încă de la începutul secolului al XX-lea, ca disciplină didactică, trecând prin diverse etape de evoluție, etape caracterizate de diverse curente de gândire.

Fondatorul acestei științe în Statele Unite ale Americii este considerat profesorul Woodrow Wilson, care a publicat în 1887 „The Study of Administration”.

În România, știința administrației s-a dezvoltat paralel și în strânsă legătură cu dreptul administrativ. Profesorul Constantin C. Dissescu, profesor de drept public, este primul autor român care se referă la obiectul științei administrației și la delimitarea acesteia față de știința dreptului administrative .

Subsectiunea 1.2 Știința administrației în perioada interbelică

În perioada interbelică se poate vorbi despre o Școală românească de știința administrației, al cărei conducător era profesorul Paul Negulescu, care în Tratatul de drept administrative din 1906 face primele considerații cu privire la știința administrației, arătând că aceasta se ocupă cu organizarea diferitelor autorități administrative, cu atribuțiile și modul lor de funcționare, cu ierarhia în cadrul acestora, în timp ce dreptul administrativ reprezintă totalitatea regulilor ce „guvernează drepturile și datoriile reciproce ale administrației și ale administraților” .

Profesorul Paul Negulecu, la fel ca toți autorii români de drept public din perioada interbelică, a aceeptat divizarea dreptului în public și privat , precizând că ,, dreptul administrativ se ocupă de activitatea unei puteri a statului. Or, statul este o colectivitate așezată pe un anumit teritoriu, organizat sub formă de guvernanți și guvernați” .

Subesctiunea 1.3 Știința administrației în perioada 1944-1989

La o analiză sintetică și profundă privind evoluția științei administrației, profesorul Antonie Iorgovan a apreciat că aceasta cuprinde patru mari etape:

– prima etapă, cuprinsă între anii 1944-1948, este consacrată, cu prioritate, continuării cercetărilor sub conducerea Institutului de Științe Administrative, prin eforturile căruia, se publică și multe lucrări, studii, privind aplicarea științei administrației la realitățile practice din țara noastră;

– a doua etapă, este aceea în care cercetările capătă tot mai pronunțat character juridic, fiind marcată chiar de înființarea, în anul 1954, a Institutului de Cercetări Juridice;

– etapa a treia este cuprinsă între anii 1968-1989 și se caracterizează printr-o revigorare a activității de cercetare și aprofundare a fenomenului administrativ din perspectiva științei administrației;

a patra etapă, cuprinde evoluția de după anul 1990.

La 30 iunie 1925, Paul Negulescu înființează, ,, fără niciun sprijin official sau subvenție din partea statului” , Institutul de Științe Administrative al României, al cărui coordonator a fost până la sfârșitul vieții (1946), deși formal, a deținut doar funcția de ,, Secretar general” .

Prin anul 1948, Institutul de Științe Administrative își încetează activitatea( este vorba de încetarea în fapt a activității, deoarece actul normative de desființare expresă a Institutului a fost adoptat în 1950), efect al orientărilor ideologice din acei ani, orientări care au avut consecințe negative în foarte multe sfere ale cercetării științifice, ale culturii în general. Este suficient să reamintim că operele unor oameni de mare forță spirituală, adevărați clasici, au fost interzise( ca să ne referim numai la literatură, amintim pe O. Goga, T. Arghezi și L. Blaga), iar reforma învățământului din 1948 a lăsat fără catedre universitare o serie de mari oameni de știință și de cultură, alții au fost înlăturați fizic, cum a fost cazul Prof. George Alexianu, iar alții închiși in beciuri, lagăre sau pușcării. Toate acestea au avut un efect catastrofal asupra Institutului de Științe Administrative, ducând nu numai la desființarea în fapt, apoi în drept a acestuia, dar, și mai grav, la distrugerea imensei sale biblioteci, una din cele mai valoroase din lume .

Subsectiunea 1.4 Știința administrației, după anul 1990

Una dintre primele măsuri privind învățământul din România după Decembrie 1989 a fost desființarea faimoasei Academii ,, Ștefan Gheorghiu’’, care ținea direct de conducerea superioară a fostului PCR. În felul acesta, s-a deschis posibilitatea regândirii învățământului din sfera științelor sociale, între care și invățământul administrativ, dincolo de ideologii și programe ale vreunui partid politic. Primul pas se face prin H.G. nr. 183/1991 privind organizarea Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative , ca instituție de învățătmânt postuniversitar de 2 ani. Este de menționat că în perioada 1990-1991 se reorganizează, sub forma de învățământ universitar, și fosta școală de pregătire a ofițerilor de interne, apărând Academia de Politie ,,Alexandru Ioan Cuza’’; ulterior a fost înființat și un institut academic pentru viitorii ofițeri din serviciile de informații ale statului .

Tot în această perioadă, la o serie de facultăți din învățământul de stat, mai ales nou înființate, s-a reintrodus vechea specializare ,, Drept economic administrativ’’ în cadrul profilului juridic, între acestea și la Facultatea de Științe Juridice de la Sibiu. Adoptarea legilor privind exercitarea profesiei de avocat , respectiv de notar public , grație unor decizii ale Curții Constituționale , a pus capăt disputei bolnăvicioase cu privire la statutul absolvenților specializării în administrația publică din cadrul profilului juridic, acestora stabilindu-li-se aceleași drepturi ca la ceilalți absolvenți din cadrul profilului juridic. Se poate spune că cele două acte normative, așa cum au fost acceptate ca fiind constituționale prin deciziile Curții mai sus citate, au reprezentat un moment de clarificare nu numai legislativă și jurisprudențială, dar și teoretico-conceptuală.

Prin H.G. nr. 542/1995 se reorganizează Școala Națională de Studii Politice și Administrative, care absoarbe Institutul Român de Management- din subordinea Ministerului Muncii și Protecției Sociale- și centrul de perfecționare a funcționarilor din administrația publică locală, din ubordinea Departamentului pentru Administrație Publică Locală, integrându-se în sfera cursurilor postuniversitare , la care s-au mai adăugat cursurile universitare de lungă și de scurtă durată. Astfel, se înființează Facultatea de Științe Politice și Facultatea de Administrație Publică (cu durata de 4 ani), precum și un număr de cinci Colegii de Administrație Publica (cu durata de 3 ani), în București, Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Craiova .

Această hotărâre de Guvern, care simbolizează triumful spiritului științific asupra dogmatismului, asupra mentalității de tipul vechiului activist cu probleme de cadre, nu ar fi apărut niciodată dacă ,,echipa” ce a format Școala Națională de Studii Politice și Administrative nu ar fi avut renumele de echipă de elită, multe dintre aceste cadre didactice au devenit, ulterior, demnitari în funcții cheie ( de exemplu Ion Alexandru, Mircea Pascu) .

O data ,,breșa” creată, a urmat ,, o avalanșă de facultăți și secții de administrație publică în noul profil științe administrative, adevărat însă, toate sunt supuse procedurii Legii nr. 88/1993, privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor .

Dacă la aceste structuri din învățământul de stat le mai adăugăm și pe cele din învățământul privat, ne formăm o imagine clară asupra schimbării de mentalitate care s-a produs dupa Decembrie 1989. Desigur, simpla existență a centrelor, a colegiilor, a facultăților sau a departamentelor de studii aprofundate nu înseamna și o mai buna adminitrașie, dar măcar sunt create premise în acest sens. Mai ales, dacă avem în vedere că, în anul 2001, s-a înființat, în subordinea Ministerului Administrației Publice, Institutul Național de Administrație .

Având în vedere implicarea autorităților locale din județul Sibiu, problema reînființării Institutului de Științe Administrative al României s-a pus la Simpozionul național ,, Constituționalitate și legalitate în administrația locală și județeană” din 21-22 octombrie 1994, organizat de Univesitatea Sibiu prin Facultatea de Științe Juridice, împreună cu Prefectura și Consiliu județean. În comunicatul Simpozionului s-a reținut hotărârea participanților de a se reînființa Institutul de Științe Administrative al României, ca instituție independentă, neguvernamentală și apolitică, sub patronajul științific al Facultăților de Drept din București și Sibiu, iar primul Consiliu Știintific să fie desemnat de către consiliile celor două facultăți. Acest Consiliu științific provizoriu s-a constituit cam în 3 săptămâni de la Simpozion, trecând imediat la întocmirea Statutului și la declanșarea procedurii de înregistrare legală a Institutului ca asociație, în baza Legii nr. 21/1924, așa cum a făcut, altfel, și Paul Negulescu cu ceilalți în anul 1925 .

Autentificarea la Notariatul de stat județean Sibiu s-a făcut prin Încheierea nr. 19380 din 23 decembrie 1994, pe data de 3 februarie 1995 s-a obtinut avizul Ministerului Cercetării și Tehnologiei, iar pe data de 16 februarie 1995 s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1260/ 1995 a Judecătoriei Sibiu .

Comitetul Executiv al Institutului Internațional de Științe Administrative, cu ocazia Congresului de la Dubai, pe baza documentelor care i-au fost prezentate de delegația României, a hotărât ca Institutul de la Sibiu să fie recunoscut ca secție națională a Institutului Internațional de la Bruxelles, intrând, astfel, în circuitul official al mișcării mondiale de idei cu privire la doctrina administrativă, la doctrina juridică privind statul și administrația publică .

La Congresul Jubiliar din 27-28 octombrie 1995 al Institutului s-a hotărât ca la numele său tradițional să se mai adauge și ,, Paul Negulescu”, spre a cinsti memoria primului fondator .

Din anul 1999, Institutul a adăugat publicației sale de tradiție, Revista de Drept Public, o publicație anuală, care reunește lucrările științifice prezentate în cadrul sesiunilor sale științifice. Sub titulatura Caietele Științifice, editate pe secțiuni .

În perioada 2001-2002, în colaborare cu Univeritatea ,, Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Româno- Germană din Sibiu, Consiliul județean și Prefectura Sibiu, Universitatea Eberhardt- Karls din Tuebingen ( Germania) și Rennes I ( Franța) , Institutul a realizat un proiect European, intitulat Centru de instruire prin cicluri de scurtă durată a funcționarilor publici .

Anul 2004 a marcat recunoașterea oficială a importanței activităților științifice desfășurate în sfera administrației publice și a dreptului public din România de către Institutul de Științe Administrative ,, Paul Negulescu”, în primul deceniu al existenței sale cu sediul la Sibiu. Astfel, prin H.G. nr. 1323/2004 se conferă Institutului statutul de asociație de utilitate publică . Primul raport anual al activităților I.S.A. ,,Paul Negulescu” în virtutea statutului său consolidate a fost publicat în Monitorul Oficial al României în anul 2005.

Sectiunea 2. Evolutia dreptului administrativ

Dreptul administrativ este o știință relativ nouă, formată alături de administrație în procesul apariției societății moderne. Dreptul administrativ datează de la revoluția franceză din anul 1789.

Dreptul administrativ modern a apărut ca urmare a aplicării principiului separației puterilor în stat, în specia în ceea ce privește separarea autorității executive(administrative) de cea judiciară. Acest principiu a apărut în Franța, prin Legea de organizare judiciară din 16/24 august 1790 ( art. 13).

În concluzie, nașterea dreptului administrativ este considerată odată cu apariția statului modern și instaurarea democrației, care, dupa 1789, are la bază principii de valoare universala, cum sunt: principiul suveranității naționale, principiul drepturilor și libertăților fundamentale și principiul legalității.

Potrivit principiilor ce guvernează statul de drept, toate autoritățile și instituțiile publice și toți particularii persoane fizice sau persoane morale, trebuie să se supună legilor, ordinii juridice din societate. Există o egalitate de tratament pentru orice subiect de drept în fața legii. Autoritățile administrației publice, în realizarea sarcinilor ce le sunt atribuite prin acte normative trebuie să acționeze numai în limitele legilor, nimănui nu îi este permis să încalce legea. Administrația publică, prin intermediul diferitelor autorități, organe, instituții ori servicii publice, trebuie să acționeze numai conform legii, pentru că încălcarea legii, a normelor juridice în general, atrage ineficiența actelor pe care le emite administrația, acestea neavând o bază legală, pentru că întreaga acțiune a administrației trebuie să fie subsecventă legii. În același timp, activitatea administrației contrară legii și ordinii de drept atrage aproape instantaneu răspunderea juridică, politică sau morală a administrației. Spunem „aproape instantaneu”, ținând seama de faptul că întregul ansamblu de organe, autorități și instituții ale Statului, deși au competențe proprii, autonome, de cele mai multe ori, se găsesc într-o interdependență, o conexitate organică, logică și necesară, ca părți ale unui întreg, care este Statul. Administrația publică, având prerogativa acțiunilor sale în regim de putere publică, rezultă că dreptul aplicabil administrației publice, este un drept special, derogator de la dreptul comun aplicabil particularilor, că administrația publică trebuie să beneficieze de un cadru legal clar, stabil, care să dea coerență acțiunilor sale, să nu lase loc ambiguităților și arbitrariului .

Acest drept derogator de la dreptul comun care dă naștere unei poziții de inegalitate juridică a părților într-un raport juridic, se numește drept administrativ. Când ne referim la administrația publică evident avem în vedere Statul cu puterile sale, cu atributele suveranității exclusive. Exercitând puterea executivă, administrația publică trebuie să beneficieze de puterea de a impune un anumit comportament în primul rând particularilor, cei administrați, dar nu numai. Avem în vedere și faptul că în practica tuturor statelor democratice sau nedemocratice, structurile, „organizațiile” prin care se realizează în concret sarcinile administrației nu pot funcționa disparat ci pe de o parte fiecare își îndeplinește propria competență ce i-a fost atribuită, iar pe de altă parte, într-o măsură mai mare ori mai restrânsă, acțiunile fiecăreia depind de acțiunile altei structuri sau contribuie la realizarea de către o altă structură a competenței acesteia din urmă. Mai mult, dreptul administrativ ca ramură a dreptului public, are elemente comune, se interferează cu alte ramuri ale dreptului. 1 Ion Corbeanu, Drept administrativ, Centrul ASE, 2001, pag. 9. 28 De altfel, în majoritatea cursurilor de drept se obișnuiește să se facă o corelare dintre ramura de drept ce face obiectul cursului respectiv și celelalte ramuri de drept pure, că dreptul este unitar, iar această unitate este constituită dintr-o diversitate de reglementări, de norme juridice care reglementează relații și manifestări sociale. 2. Dreptul aplicabil administrației în alte state Fiecare stat are un anumit specific în ceea ce privește reglementarea relațiilor din sfera administrației publice. Un rol important în acest specific îl are și sistemul de drept consacrat de care este strâns legat un stat sau altul. Astfel, în lume sunt recunoscute mai multe mari sisteme de drept precum: dreptul anglosaxon, dreptul romano-germanic, dreptul musulman. a) Sistemul de drept anglo-saxon. Specific acestui sistem este faptul că dreptul aplicabil administrației este dreptul comun (common law), iar litigiile administrative sunt date spre soluționare în competența instanțelor judiciare de drept comun, neexistând instanțe speciale de contencios administrativ1 . Cu toate acestea, la începutul secolului XX s-au creat și jurisdicții administrative particulare. Astfel de jurisdicții administrative există și în prezent într-un număr destul de mare, peste 2000 pe diferite domenii cum ar fi: asigurări sociale, litigii de muncă etc., ale căror decizii sunt supuse unui control judiciar public, diferențiat. Astfel de jurisdicții particulare ar putea fi comparate cu un anumit tip de arbitraj instituționalizat. Cel puțin în Anglia, problema dreptului administrativ, ca ramură de drept este discutabilă, deși studiul administrației sau al dreptului aplicabil administrației se realizează prin norme comune sub denumirea „Constitutional and Administrative Law”, unde aspecte legate de administrația publică, privind guvernământul local, corporațiile publice, legislația delegată, jurisdicția administrativă și controlul judiciar asupra administrației publice2 . Nu trebuie să surprindă această situație specială din dreptul englez cât timp Regatul Unit este aproape solitar între statele lumii, fără o Constituție scrisă. b) Dreptul administrativ american. Deși între legislația americană și cea engleză există multe asemănări, în condițiile în care SUA are una din cele mai vechi constituții din lume, totuși în doctrina americană se apreciază că există un drept administrativ ca știință și ramură a dreptului public, căruia i se aplică un regim juridic derogativ dreptului comun. Noțiunea centrală a dreptului administrativ american este aceea de „agency”3 , care desemnează un organ administrativ în general, organ ce poate fi denumit comisie, departament, autoritate, birou, funcționar, administrator, corporație, divizie. Denumirea acestei structuri este aleatorie de cele mai multe ori, neexistând reguli juridice care să impună o anumită formulare condiționată. Există agenții de reglementare, agenții de executare sau de jurisdicție. Conflictele de competența uneia dintre agenții se soluționează de 1 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediția a 4-a, Ed. All Beck, 2005, pag. 96. 2 A. Iorgovan, op.cit., pag. 100-101. 3 Idem, pag. 101. 29 regulă pe cale administrativă putându-se ajunge și la Curtea de Justiție în cele din urmă. În ceea ce privește controlul asupra agențiilor direct de către Curțile de Justiție acesta are caracter limitat la verificarea conformității activității agenției cu statutul de reglementare, cu legea, dacă activitățile agenției se regăsesc printre atribuțiile autorizate prin statut, dacă acțiunile au fost „corecte” adică conforme cu legea și practica în domeniu, și alte aspecte1 . Deși practicile administrative nord-americane se aseamănă în multe privințe cu cele britanice, de unde-și au sorgintea, totuși spiritul pragmatic este împletit cu legalitatea și formalismul astfel că în SUA există un veritabil drept administrativ, „nu numai pentru administrația activă ci și pentru cea contencioasă (jurisdicțională)”2 . c) Dreptul administrativ în Franța. Din punctul de vedere al dreptului public și în particular al dreptului administrativ, Franța se situează, de departe pe prima poziție. Mai întâi pentru că după Revoluția de la 1789 când a abolit regimul polițienesc absolut, a dat naștere unui drept exorbitant, aplicabil administrației publice. În al doilea rând pentru că, în principiu, dreptul modern s-a inspirat sau a fost preluat după Codurile franceze. Revoluția franceză a creat premisele separației puterilor, ceea ce a condus, din perspectiva obiectului nostru de abordare, la o conturare deplină a ramurii dreptului administrativ. Administrația se desfășoară după reguli de drept speciale, potrivit cărora administrația dispune și impune un anumit comportament, iar particularii sunt obligați să se supună acestor dispoziții, creându-se prin astfel de norme juridice veritabile raporturi juridice de subordonare. De asemenea, existența Consiliului de Stat care acționează ca o Curte de primă și de ultimă instanță. Există și situații când Consiliul de Stat acționează ca instanță de apel soluționând contestațiile introduse împotriva deciziilor pronunțate de Curțile de Apel3 . În Franța, la temelia funcționării administrației și a existenței dreptului administrativ ca ramură de drept stau normele constituționale. La majoritatea autorilor francezi vom găsi în cursurile sau studiile despre administrație capitole rezervate cercetării constituționalității dreptului administrativ4 . Preocuparea deosebită a puterii politice pentru buna funcționare a administrației publice o regăsim și în constituirea unui executiv puternic, cu o poziție decizională deosebită în care se împletește natura eligibilă a Președintelui – ales prin sufragiu universal, și guvernul condus de primul-ministru; dar Președintele are o putere preeminentă asupra Guvernului. Guvernul are o serie de competențe putând emite ordonanțe ce tind spre o reglementare primară a relațiilor sociale. Întreaga activitate a autorităților administrative este supusă controlului judiciar prin Tribunale administrative, iar Consiliul de Stat are și competența de a verifica legalitatea ordonanțelor emise de Guvern. 1 Pentru detalii, vezi în A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediția a 4-a, București, Ed. All Beck, pag. 101 și urm. 2 Idem, pag. 103. 3 Pentru detalii, Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Ed. Lumina Lex, 2000, pag. 194 și urm. 4 Georges Vedel, Pierre Delvolve, Droit administratif, vol. I, edition 11, 1990, pag. 25 și urm. 30 Constituționalitatea legilor adoptate de Parlament revine în competența Consiliului Constituțional. d) În Germania, stat federal și democratic, organizarea administrației are baza legală atât în Constituția federală din 23 mai 1949, cât și în alte legi adoptate pe baza Constituției. Fiind stat federal este necesară o corelare între organizarea administrativă a landurilor cu cea federală, landurile germane având puteri mai reduse în comparație cu statele federate din SUA. Există un drept administrativ german, puternic, bine conturat, există Curți administrative ale landurilor și curți locale, dar și o Curte Administrativă Federală. e) În Italia. Organizarea administrației are un temei constituțional, legal, Guvernul este împuternicit să adopte decrete-legi și legi delegate. Parlamentul, atunci când reglementează prin lege, a dobândit practica de a face reglementări în detaliu, ceea ce conduce la o interferență permanentă a legislativului cu executivul, scăzând într-o oarecare măsură atribuțiile executivului central. Cum Republica Italiană este organizată administrativ –pe regiuni, acestea au primit în ultimul timp puteri delegate de a adopta propriile legi pentru ceea ce este specific zonei (regiunii) din dorința unei descentralizări reale și a eficientizării acțiunii administrative. Nu trebuie omis faptul că actuala formă și structură a Italiei s-a constituit prin unirea micilor state republici sau provincii caracterizate prin specificități pronunțat diferențiate, iar procesul de descentralizare are ca scop principal menținerea unității republicii într-o diversitate normală, tradițională și necesară în același timp. Existența unei reglementări fundamentale și subsecvente privitoare la organizarea și funcționarea autorităților administrației a condus la crearea unui drept administrativ ca ramură a dreptului public și ca știință juridică. Situații similare întâlnim și în celelalte state ale Uniunii Europene1 , cu privire la organizarea și funcționarea autorităților administrative, soluționarea litigiilor născute între administrație și cei administrați sau controlul asupra activității acestor autorități administrative. De asemenea, în multe state comunitare întâlnim instituția Avocatul Poporului (Ombustman) cu o competență de control informal asupra activității administrației, de recomandare și nu de decizie. Se observă în principiu existența unui drept derogator de la dreptul comun, care se aplică administrației publice, fapt corect, pentru că orice activitate statală este generată și însoțită de existența puterii publice necesare. Altfel, statul nu și-ar mai putea aduce la îndeplinire misiunea încredințată de societate.

Apariția statului a generat apariția formei executive de manifestare a acestuia, administrația statului, care a evoluat sau involuat odată cu statul, cu condițiile istorice, politice sau economice, regimul politic sau alte elemente ori factori determinanți. Cum dreptul în forma scrisă modernă a apărut mult mai târziu după apariția statului se înțelege că mai întâi el s-a manifestat sub forma cutumelor agreate de stat în anumite limite. Aceste cutume după cum se afirmă în literatura de specialitate priveau atât relațiile private cât și pe cele publice, ele având incidență directă asupra organizării diferitelor structuri de putere, a organizării administrative, obligații fiscale, militare, edilitare etc. Se vorbește chiar de existența unui „veritabil drept administrativ încă din perioada istorică a Daciei romane”1 , datorat în bună parte dreptului roman impus de Imperiu care a constituit în cele din urmă, „un puternic factor de unificare a provinciei cucerite pe care a inclus-o, sub raport social, economic, financiar și administrativ-politic, în marea familie romană”2 . Dar odată cu retragerea romană (271 d.Ch.) organizarea administrației locale în provinciile românești a continuat să existe sub forme diferite decât cele din perioada ocupației romane, putând vorbi chiar de nașterea unui adevărat drept românesc pentru fiecare provincie (stat) românească. Secolul XIX va aduce clarificări și evoluții substanțiale cu privire la administrația publică și dreptul aplicabil acesteia mai ales începând cu Regulamentele Organice. Rolul Regulamentelor Organice în apariția și dezvoltarea dreptului administrativ român. Asupra semnificației și impactului produs de Regulamentele organice printre primii autori români semnalăm pe prof. Anibal Teodorescu, care în studiul „Noțiuni de drept administrativ”, partea I, București, 1912, Tipografia Eminescu arată că Regulamentele organice, au constituit principalul izvor al dreptului administrativ din Țările Române, ele rămânând în vigoare până la adoptarea primei Constituții moderne, la 1866. De altfel, au existat voci autorizate în secolul XIX care au considerat Regulamentele organice ca reprezentând și prima Constituție scrisă a Principatelor române (Constantin G. Disescu). Cu toate aceste puncte de vedere dualiste – apreciem că teza potrivit căreia „Regulamentul Organic a constituit un act complex, politic și administrativ…”3 este cea mai corectă. De altfel, un „stat care nu are suveranitate deplină, nu poate avea nici o constituție veritabilă, în accepțiunea modernă4 .

Dar Regulamentele au constituit începutul unei transformări fundamentale din societatea română, ele au creat bazele unui adevărat „Guvern” în sensul modern al termenului. Dreptul administrativ a dobândit o autonomie sporită în rândul ramurilor de drept. Ulterior Regulamentelor organice, dar înainte de adoptarea Constituției de la 1866, au fost adoptate o serie de acte normative foarte importante printre care Legea de înființare a Consiliului de Stat din 1864, legile de organizare a comunelor și județelor și alte legi foarte importante. Cât privește aspectele doctrinare românești este de remarcat faptul că doctrina avut o contribuție deosebită la dezvoltarea dreptului administrativ. Constantin G. Disescu este primul autor de prestigiu, care a redactat un curs de drept administrativ1 , în care se oprește asupra organizării administrative a țării și încearcă să contureze principiile ce guvernează dreptul administrativ român. Însă principiile generale ale dreptului administrativ român sunt formulate de prof. Paul Negulescu. În același sens s-au situat Anibal Teodorescu, Constantin G. Rarincescu, Erast Diti Tarangul2 .

CAPITOLUL IV

Relatia dintre dreptul administrative și știința administrației

Sectiunea 1. Notiunea relației dintre dreptul administrativ și știința administrației

,,Reinstaurarea statului de drept, afirmarea principiilor democrației și crearea cadrului legislativ pentru materializarea acestora au determinat multe schimbări în plan social, economic, politic, schimbări cu puternice efecte în planul psihologiei individului și psihologiei maselor astfel încat tot mai multe concepte, noțiuni necesită clarificări și chiar redefiniri.”

,,Complexitatea fenomenului administrativ a făcut ca din secolul al XVIII-lea și în special al XIX-lea să apară din ce în ce mai necesară structurarea unei științe cu obiect și metode proprii de studiu în măsură să aprofundeze acest fenomen.’’

,,Din acest motiv în majoritatea statelor cu tradiție în studiul fenomenului administrativ se observa o abordare a acestui fenomen prin prisma a două științe : pe de o parte, știința dreptului administrativ ca o știință juridică chemată să facă o abordare a fenomenului din punct de vedere al dreptului public cu aplicare în special asupra drepturilor și obligațiilor, asupra raporturilor juridice specifice dintre administratori și administrați și asupra răspunderii administrative a acestora, iar pe de altă parte, știința administrației ca o stiință socială.”

,,De remarcat este faptul că și una și alta, din punct de vedere al obiectului de studiu, își propun să examineze și să clarifice fenomenul administrativ, să stabilească participanții la raporturile administrative și efectele acestora, principiile care guvernează raporturile dintre guvernanți și guvernați etc.”

,,Indiferent că din punct de vedere al succesiunii temporale sau în funcție de sistemul social în care ne propunem să o examinăm, știința administrației sau știința dreptului administrativ au fost abordate una cu prioritate față de cealaltă sau una în lipsa alteia, ambele științe și-au manifestat întotdeauna utilitatea și oportunitatea în contextul sistemului de drept în care au aparut și au evoluat. Întrepătrunderea acestor două științe a condus în anumite țări la dizolvarea uneia în alta cu toate că au unghiuri de abordare a obiectului de studiu și metode, respectiv domenii distincte de cercetare.”

,,De altfel, cele prezentate nu exclud posibilitatea de a folosi și termenul de ,,științe administrative,, dar cu un alt sens sau altă accepțiune.”

,,Astfel, Jerzy Starosciak, arăta că termenul ,,științe administrative’’ poate desemna întregul grup de științe care studiază ansamblul organizării și activității organelor administrative, adică grupul de stiințe care cuprinde întreaga problematică a dreptului administrativ și teoria lui, întreaga problematică a diferitelor ramuri ale politicii administrative, întreaga știință a administrației, precum și capitolele corespunzatoare ale sociologiei, psihologiei…”

,,Cu alte cuvinte, această denumire ar cuprinde cercul larg al stiințelor privitoare la administrare. Acest cerc de stiințe este atât de larg, încat ar fi greu sa i se stabilească în mod precis limitele.”

,,Dintr-o analiză comparativă a mai multor sisteme de drept din Europa și a celui din SUA se poate observa că raportul dintre cele două științe- a administrației și a dreptului administrativ- este un raport de complementaritate. Ambele stiințe examinează prin metode proprii fenomenul administrativ, organele administrației, competența acestora, principiile de organizare și funcționare și problemele de eficiență a activității executive. Toate acestea conduc la concluzia că diferența dintre cele două științe nu este dată de obiectul de studiu , care îl reperezintă administrația, ci ,,de optica diferită a cercetării’’.”

,,Aceste două științe nu se opun, dimpotrivă, chiar privite din perspectiva că una este o știință juridică, iar cealaltă o știință socială, vom avea imaginea de ce ele nu pot exista una fără cealaltă. Orice activitate examinată din punct de vedere al condițiilor de eficiență sau de organizare și funcționare a organelor administrației, din punct de vedere al competenței acestora nu poate fi ruptă sau independentă de principiile de drept sau de reglementarile legale care determiă cadrul de funcționare.”

,,Așadar, știința administrației este cea care oferă științei dreptului administrativ principiile de bază și permite individualizarea particularităților acestei ramuri de drept. Totodată, cercetarea strict juridicaă a activității administrative nu poate fi realizată izolat de mediul social, economic, politic în care aceasta se desfasoară, fără înțelegerea modului de exprimare la un moment dat. Aceste două ramuri ale științei se completează reciproc, prin urmare sarcina fundamentală a științei administrației , spre deosebire de aceea a științei dreputului administrativ, constă în ,, a raspunde la întrebarea de ce raporturile juridice din sfera administrativă trebuie să se prezinte tocmai așa cum se prezintă și nu altfel, și de a indica în ce fel să fie folosite posibilitățile pe care le creează dreptul în vederea obținerii unor efecte economice sau sociale optime’’.”

,,Privit dintr-o perspective istorică, raportul dintre cele două științe ne permite a distinge două orientări:

o tendință potrivit căreia suntem în fața a două științe cu obiect de studiu diferit(pe de o parte, cea care studiază raportul dintre stat și cetățean, iar pe de altă parte știința administrației redusă doar la o simplă știință ce studiază sarcinile administrației). Această tendință caracterizează perioada cuprinsă înainte de al doilea război mondial.

cea de a doua tendință, resimțită mai ales după al doilea război mondial sub influența ideologică Americană, se axa în studiile sale pe problema eficienței organizării activității executive, recunoscând coexistența celor două științe cu obiect și metode proprii de studiu care, așa cum preciza Charles Debbasch, ,,coexistă rațional’’.”

,,În România primul care a realizat o delimitare a celor două științe a fost profesorul Constantin Dissescu. Acest autor a apreciat că ,,știința administrației stabilește principiile raționalizării administrației de stat având un caracter dinamic în permanență evoluție și căutând soluții noi pentru viitor, precum și un caracter larg cercetând diferite domenii de activități sociale, pe când dreptul administrativ formează numai o parte a științei administrației’’.”

,,Continuator al acestuia, Paul Negulescu și-a dedicat toată activitatea didactică demonstrării trăiniciei celor două științe, necesității creării unei orientări proprii, unitare în România și a unui învățământ de specialitate, respectiv a unui Institut de cercetare. Potrivit științelor politice, cu caracter practic,care tinde mai mult să formeze administratori, pe când dreptul administrativ, studiind, normele după care se conduce activitatea administrativă degajă în mod științific principiile care guvernează raporturile dintre administrație și administratori.”

,,Chiar înainte de începutul acestui secol școala românească se înscria între cele mai progresiste curente ideologice și doctrinare ale vremii îmbogâțind teoria cunoașterii cu ideile sale privind necesitatea recunoașterii celor două științe interdependente cu obiect și metode proprii de cercetare, dar indisolubil legate prin fenomenul socio-juridic analizat, respectiv fenomenul (faptul) administrativ.”

,,Așa cum se arată în literatura de specialitate,, Știința dreptului administrativ este, în anumite situații , ,,închisă’’ în obiectul științei administrației, iar în alte situații știința administrației este ,,închisă’’ în obiectul dreptului administrativ. În alți termeni, între aceste două ramuri ale științelor sociale are loc o permanentă inversare de roluri, ele completându-se reciproc, dar păstrându-și fiecare propria sa fizionomie și autonomie: știința dreptului administrativ de ramură a științei juridice, iar știința administrației de știința socială de sinteză ce nu are, ca esență caracter juridic’’.”

,,Complementaritatea dintre cele două știinte se observă și practic în necesitatea ca specialistul în știința administrației și funcționării din administrația publică să aibă o formație profesională preponederent juridică.”

Este unanim recunoscut că activitatea administrației este una complexă și neîntreruptă. Administrația trebuie să acționeze planificat sau provocat neîncetat, timpul fiind de multe ori un element extrem de important. Se afirmă că datorită presiunilor în care administrația trebuie să acționeze, de multe este benefic să ia o decizie chiar incompletă și criticabilă decât să nu acționeze. Decizia imperfectă poate fi retușată, modificată, amendată dar inacțiunea poate deveni extrem de păgubitoare interesului general. 3 Mihai T. Oroveanu, Tratat de știința administrației, Ed. Cerna, București, 1996, pag. 29; Ion Corbanu, op.cit., pag. 21. 4 Pentru detalii: Iancu St. Toma, Introducere în știința administrației, Institutul de științe administrative al României, 1947, pag. 37 și urm.; Mihai T. Oroveanu, op.cit., pag. 19 și urm. 23 Știința administrației pornește de la realitatea socială și instituțională pe care o cercetează. Are în vedere factorii sociali generali, locali, economici, demografici etc., structurile administrative deja existente cărora trebuie să le analizeze competențele și modul de organizare. Cum competența este totdeauna legală, adică stabilită prin lege, fără îndoială că se impune cercetat și mediul juridic în care acționează administrația. Studiul dreptului administrativ nu poate nesocoti elementele sociologice, istorice, demografice etc., însă aceste realități trebuie privite critic și aceasta se poate realiza printr-o reală și continuă conlucrare dintre dreptul administrativ și știința administrației. Privirea critică este extrem de importantă atunci când se studiază mai ales domenii sau realități ce sunt consacrate ca elemente de studiu ale altor științe. Spre exemplu, anterior anului 1990, economia României era o economie supracentralizată, proprietatea de stat fiind aproape exclusivă în orice sector al vieții sociale. În aceste condiții era mai puțin important ce se producea și cât se producea, ca volum, nu conta mărimea stocurilor de produse nevandabile. Odată cu modificările de esență produse în societate și trecerea la economia de piață, auzim destul de des, la unii factori de decizie maximă, că economia noastră de piață nu a reușit încă, după 15 ani de la Revoluție, să atingă nivelul anului 1989, ultimul an de economie centralizat. O asemenea abordare în decizia administrativă este total greșită. Normele juridice și politicile guvernamentale care se promovează nu pot fi eficiente dacă ele se fundamentează pe elemente comparative de acest fel. Apreciem că o comparație în studiul administrației trebuie făcută prin raportare la celelalte state vecine care au avut tot economie centralizată până în anul 1990 și care ulterior au trecut la economia de piață. Trebuie vizată, analizată și eventual compatibilizată legislația acestor state cu legislația românească. Trecând peste acest exemplu dureros trebuie arătat că dreptul administrativ, oferă științei administrației posibilitatea unei mai bune înțelegeri a instituțiilor, o metodă pentru studierea competențelor și o serie de precizări în studierea activităților administrative . „Dreptul administrativ furnizează științei administrației un aparat metodologic care îi permite să evite o orientare exclusiv sociologică sau psihologică” . Dreptul administrativ nu poate cuprinde întreaga activitate a administrației, cum ar fi problemele ce țin de previziune, de organizare rațională și eficientă, de oportunitate, metode de lucru, politici globale și politice sectoriale, evidențe financiare etc. Cum aceste probleme sunt strict în sarcina științei administrației se poate trage concluzia că știința administrației și dreptul administrativ sunt două discipline autonome și necesare studiului administrației, fiecare are un obiect propriu și metode diferite de cercetare; chiar dacă obiectul fiecăreia se circumscrie aceluiași fenomen social, fenomenul administrativ.

Sectiunea I Aplicarea normelor in activitatea administrativa a statului

Următoarele spețe reflectă modalitățile de aplicare a normelor de drept administrative, astfel ieșind în evidență și relația dintre dreptul administrativ și știința administrației:

CAP VI . Concluzii

Cu privire la relația dintre dreptul administrativ și știința administrației reținem următoarele aspecte:

atât știința administrației cât și dreptul administrativ își propun examinarea fenomenul administrativ.

dreptul administrativ reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administrației publice, activitate ce este îndeplinită conform normelor juridice de organele administrației publice, pe când știința administrației, pe când știința administrației o văd ca pe o știință socială nejuridică, de sinteză, care valorifică personalul component, principiile de organizare și funcționare, funcția administrativă, cat și aspectele tehnice privitoare la funcționarea administrației.

raporturile sociale formează obiectul dreptului administrativ constituind obiectul administrației publice formată potrivit normelor juridice de către autoritățile administrației publice, pe când obiectul științei administrației este ,,faptul administrativ”.

În orice sisteme de guvernare, pentru o bună desfășurare a activităților sociale, pe care orice societate le incumbă este necesară o formă de organizare.

Consider ca societatea omenească organizată în stat suveran are interesul ca între persoanele fizice și juridice să fie ordine, să păzească granițele țării și statul, asigurarea veniturilor bănești necesare acoperirii cheltuielilor funcționării organelor sale și alte necesități pentru buna funcționare a unui stat.

De asemenea, știința administrației este cea care oferă științei dreptului administrativ anumite principii de bază și permite individualizarea particularităților acestei ramuri de drept, ceea ce duce la existența unui echilibru perfect între ceea ce trebuie și poate realiza administrația.

Spețele prezentate reflectă relația dintre dreptul adminitrativ și știința administrației, ceea ce presupune că una fără cealaltă nu pot exista, întrucât lipsa unor reguli ar duce la haos, iar noțiunea de stat, guvernare, ordine, echilibru ar dispărea,astfel societatea care este formată din indivizi care nu pot conviețui fără reguli, nu s-ar mai dezvolta, totul ar fi intr-o continuă decădere.

Știința administrației are în vedere factorii sociali generali, locali, economici etc., structurile administrative deja existente cărora trebuie să le analizeze competențele cât și modul de organizare. Cum competența este stabilită prin lege, fără îndoială ca se impune cercetat și mediul juridic în care acționează administrația. Studiul dreptului administrativ nu poate desconsidera elementele sociologice, istorice, demografice etc., însă aceste lucruri trebuie privite critic și aceasta se poate realiza printr-o reală și continuă conlucrare dintre dreptul administrativ și știința administrației.

Preocupări în ceea ce privește studiul administrației, cum am mai menționat au apărut înainte de Prima Mare Unire de la 1859. În cele două Țări românești: Moldova și Muntenia erau cursuri de drept administrativ, la instituțiile de învățământ existente. Știința administrației s-a dezvoltat în paralel cu dreptul administrativ, ca și opinie personal cele două neputâdu-se crea și pune în practică una fără cealaltă.

Administrația publică este comună tuturor țărilor, indiferent de ce sistem economic au (feudalism, capitalism, socialism) și de forma de guvernare (monarhie, republică, dictatură). Se practică la nivelul administrațiilor centrale și locale, provinciilor, statelor etc.

Indiferent de poziția de pe care a fost abordată, știința administrației trebuie să țină contactul cu realitatea socială și cu normele juridice care le reglementează, astfel urmărind creșterea eficienței fiecărei activități în sectorul public, unde pe prim plan trebuie pusă servirea interesului societății.