Familia Si Mediul Familial

Argument

Pornind de la premisa că educația este forma supremă de adaptare a omului la lumea înconjurătoare acceptăm implicit ideea că adaptarea se realizează printr-un proces de introspecție, ceea ce presupune raportări – evaluări în plan cognitiv, acțional și apreciativ-valorizator. Pentru a construi modelul interior al lumii cu ajutorul căruia gândim, acționăm și evaluăm trebuie să aparținem unui timp dat, de unde nevoia de sincronizare cu noile schimbări presupuse de revoluțiile tehnologice, sociale, culturale. Astfel educația adulților vine în întâmpinarea acestor nevoi aparente ca urmare a exercitării presiunilor atât din afară cât și dinlăuntrul nostru.

În lucrarea de față am încercat să subliniez si să susțin importanța educației familiei, rolul acesteia în procesul de socializare al copilului și pregătirea lui pentru a păși corect în viață. Primii ani din viață sunt foarte importanți pentru a se integra și adapta la mediul social și economic.

Ca pedagog și ca părinte mă preocupă în mod deosebit rolul familiei, modalitățile de educare a părinților, modul în care familia poate fi un bun mediu educativ, acționând nu empiric, ci conștient și sistematizat. Se știe că familia reprezintă prima școală a vieții, baza în formarea viitoarei familii, bază ce condiționeză soliditatea construcțiilor ulterioare. Dacă temelia oricărei construcții este solidă, se știe că poți înălța oricât și oricând, iar edificiul va fi indestructibil.

Consider că prin intermediul acestei lucrări pot să contribui și eu într-o mică măsură la procesul de conștientizare a societății asupra educației părinților. Chiar dacă ritmul de viață este foarte agitat, problemele de zi cu zi ne frământă, familia a fost, este și va fi locul de care noi trebuie să avem grijă și unde ne întoarcem ori de câte ori simțim nevoia.

CAPITOLUL I

Familia-prim mediu educogen

,,Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, el intră în civilizație” (Maria Montessori)

Dacă din punct de vedere al instrucției, școala este cea care îi asigură copilului pregătirea pentru activitatea sa profesională, în domeniul structurilor de bază ale personalității, fiecare individ evoluează pe baza moștenirii genetice,iar din punct de vedere formativ, în special, în domeniul moral, caracterul și conduita generală poartă amprenta climatului familial și a influențelor primare.

Studiile de pedagogie și psihologie, referitoare la contribuția părinților în devenirea copilului ca adult situează funcția biologică în prim plan, această concepție fiind pe deplin justificată. Știința a demonstrat valabilitatea acestei teze din două considerente la fel de importante.

În primul rând, din punct de vedere al perpetuării speciei, iar în al doilea rând din punct de vedere al calității potențialului biologic, ca prim factor determinant în procesul constituirii și organizării funcțiilor psihice. Particularitățile dezvoltării și ritmul în care se produce aceasta sunt determinate ereditar. Evoluția normală sau, dimpotrivă, aberantă se explică prin specificul elementelor primare de ordin biologic. Calitatea celor 23 de cromozomi din mediul biologic matern uniți cu cei 23 cromozomi din mediul biologic patern constituie materialul genetic al fiecărui individ. De asemenea, cele 15 miliarde de celule nervoase reprezintă principala „zestre” pe care părinții o dăruiesc copilului. Ritmul rapid în care sistemul nervos și cel muscular fac ca în numai în câteva luni de la nașterea copilului să poată fi definit deja ca ființă umană. (E. Vrăsmaș, 2002, p.56)

Cu toată această contribuție imensă a părinților la crearea ființei umane, a reduce rolul lor doar la asigurarea continuității biologice, ar fi cu totul eronat. Omul devine om doar sub influența mediului socio-cultural.

Determinarea socio-culturală a procesului hominizării prin adâncirea și ascensiunea construcției personalității, a modificat substanțial funcția reproductivă la om. Implantul valorilor culturale în structurarea tuturor funcțiilor biologice umane a ridicat funcția reproductivă din zona instinctuală, în cea a conștientului. Planing-ul familial a devenit azi un domeniu de mare importanță, în scopul de a pune de acord trebuințele biologice reproductive cu cele economico-sociale. Intercondiționarea factorilor ereditari cu cei de mediu extern, în special cu educația, pune în evidență și alte roluri și atribuții ale părinților. Iubirea părinților oricât ar fi de statornică nu este suficientă pentru creșterea și dezvoltarea copilului în bune condiții.

Raporturile părinți – copii au fost studiate de-a lungul timpului și majoritatea cercetătorilor admit că pe măsura evoluției societății aceste raporturi sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoțională și că interesul părinților pentru educația copiilor crește.

În cărțile de specialitate întâlnim mai multe definiții pentru familie, socializare, educație. Dolean (I.Dolean, 2002, p.89) sesizează că „familiile din societățile contemporane au suportat în ultimele decenii transformări profunde, atât de importante încât și termenul de „familie” a devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere azi realități diferite de cele caracteristice generațiilor precedente”. Dinamismul structurii și funcțiilor familiei poate părea multora surprinzător. Opinia curentă, preluată și în discursul politic și științific, afirmă că familia este cea mai fidelă păstrătoare a tradițiilor, a valorilor naționale. Contrar acestor opinii familia este mai puțin „depozitară” și mai curând „barometrul” schimbărilor sociale.

Definițiile date familiei au încercat să pună în evidență o serie de aspecte de ordin structural și funcțional: ”familia este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soț, soție și copii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga și alte rude ) pe care îi unesc drepturile și obligațiile morale, juridice, economice, religioase și sociale” – (C.I. Levi Strauss, 1972, p.34); „ familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiții, chiar inconștient, care aplică anumite reguli de educație, care creează o atmosferă” – R. Vincent; „familia este un grup social realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărire casnică în comun, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice”– (O. Badina, Fr. Mahler, 2000, p.89).

Familia reprezintă elementul fundamental, veriga cea mai veche și mai importantă în asigurarea continuității vieții pe acest pământ.

În sens larg, familia este reprezentată de un un grup social ai cărui membri sunt legați prin căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, sub raport economic și au grijă de copii, iar în sens restrâns – reprezintă un grup format dintr-un cuplu căsătorit și copii. Ea se diferențiază in funcție de anumite criterii: gradul de cuprindere a grupului familial, modul de exercitare a autorității, modul de stabilire a rezidenței.

În societatea românească, există urmatoarele tipuri de familii:

– nucleu;

– extinsă.

Familia nucleu (nucleară) este alcătuită din persoane de sex opus, împreună cu propriii lor copii sau adoptați.

Ea poate fi de două feluri:

– familia nucleară de orientare – familia în care ne naștem;

– familia nucleară de procreare: este familia creată prin căsătorie.

– familia extinsă (cosangvină) – alcătuită din două sau mai multe familii nucleare.

1.1 Structura familiei

De obicei structura familiei este formată din părinții și copiii lor. Există însă și cazuri în care apar și bunicii sau rudele apropiate (unchi, mătuși) care se implică prea mult în activitatea educativă.

De aceea este foarte bine ca educatorii, învățatorii, diriginții să cunoască cu exactitate structura familiilor, climatul educativ și afectiv.

În familiile normale, cea care începe educația este mama. Încă din primul an de viață, ea are un rol predominant nu numai în hrănirea copilului, ci și în realizarea celorlalte dimensiuni ale educației, printre care căldura afectivă și formarea deprinderilor elementare.

Odată cu creșterea copilului, tatăl preia atributele educației într-o mai mare măsură. De fapt, această împărțire a atribuțiilor este una relativă, căci și sexul copilului își spune cuvântul : fetele rămân în grija mamelor, iar băieții ramân cu tații.

Prezența bunicilor ar trebui să aibe influențe benefice în educație, și așa se întâmplă doar în familiile în care bunicii își înțeleg corect rolul de colaboratori . Când însă fac excese considerându-se în continuare părinții tuturor și tratându-și în continuare copiii ca pe niște copii, influența lor devine dăunătoare deoarece știrbesc din autoritatea părinților. Mai grave sunt situațiile în care rudele apropiate dau sfaturi, fără a fi în măsură s-o facă.

1.2 Sarcinile familiei în educația copilului

Familia joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea propriilor copii din următoarele puncte de vedere:

– fizic

– intelectual

– moral

– estetic

Fizic

Familia este preocupată de dezvoltarea fizică a copiilor, asigurăndu-le hrană, îmbrăcăminte, ferindu-i de pericole, le lasă timp să se joace, le creează condiții de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor, printr-un regim rațional de viață care nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării lor fizice. Tot în familie, copilul învață primele reguli de igienă personală și socială și se obișnuiește să utilizeze apa, aerul, soarele pentru bunăstarea organismului.

În perioada pubertății, schimbările fiziologice produse în organism ridică noi probleme în dezvoltarea fizică a acestuia. Prin sfaturi perseverente și afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la momentul oprtun.

Intelectual

În sânul familiei, copilul își însușește limbajul. Precizia vocabularului, volumul și corectitudinea exprimării depind de munca depusă de părinți în această direcție. Ca prim factor educativ, familia este cea care oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (explicații despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiceiuri casnice etc.) iar dezvoltarea proceselor intelectuale revin tot familiei, prin dezvoltarea spiritului de observație, memoriei și gândirii.. Părinții încearcă să explice copiilor fenomenele și sensul lor pentru a le putea înțelege. Cele mai multe întrebări apar în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții încearcă să răspundă cât mai corect și pe înțelesul lor.

În perioada școlară mică, familia încearcă să susțină și să dezvolte „gustul pentru citit” al elevilor prin stimularea curiozității, prin cumpărarea de cărți care să pună mai apoi bazele unei biblioteci.

În adolescență apare o deviere de la subiectele legate de școală sau specifice vârstei fragede, astfel că datoria părinților este acum de a îndruma copilul să citească ceea ce este specific vârstei sale. Dorința de lectură poate deveni uneori excesivă, copilul dorind să sacrifice orele de somn. Rezultate școlare apar în funcție de modul în care părinții sunt implicați în procesul de învățare. Ei sunt cei care trebuie să le asigure cele necesare studiului: rechizite, cărți, caiete, manuale cât și condiții adecvate de studiu: birou, computer.

Părinții trebuie să-și ajute copiii la învățătură, ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinții se vor limita la controlarea temelor și a carnetului de note. Deci atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc, să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

Educația morală

Familia este principala formatoare a deprinderilor de comportament: respect, politețe, cinste, sinceritate, decență în comportament, credință, ordine, cumpătare etc. În realizarea acestor sarcini modelul parental ajută cel mai mult: părintele este un exemplu pentru copil. El trebuie să îi spună ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportament. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.

1.3 Climatul educativ din familie

a) Familia care reprezintă un bun mediu educativ:

Pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil este necesară creșterea lui într-o familie în care relațiile dintre părinți să fie relativ de înțelegere și respect. Viața pe care o duc sa fie cinstită și onestă. Opiniile părinților referitoare la creșterea și educarea copiilor trebuie să fie consecvente, iar aceștia să reprezinte un bun exemplu, deoarece spiritul de imitație este foarte puternic la această vârstă.

Se știe că familiile cu mai mulți copii reprezintă un bun mediu educativ. Afecțiunea părinților este îndreptată asupra tuturor copiilor. Autoritatea asupra acestora nu trebuie obținută cu ajutorul bătăilor, a pedepselor sau a violenței dar nici printr-un exces de bunătate și satisfacerea oricărei dorințe.

Oscar Wilde afirma: „Copiii se dezvoltă cel mai bine când sunt fericiți.” Este foarte important ca fiecare copil să se simtă fericit, iubit, apreciat de familia lui și să se dezvolte normal prin dragoste și devotament. „Părinții care-și sărută copiii, îi laudă și-i stimulează să gândească încă de mici, nu riscă să-i îndepărteze și să piardă respectul lor. Nu trebuie să ne fie teamă că ne pierdem autoritatea, trebuie să ne fie teamă că ne pierdem copiii.” (Augusto Curry, 2007, p.121).

b) Familia care nu reprezintă un bun mediu educativ:

A) Familia descompusă – se formează în urma unui divorț sau a unui deces și nu este considerată un foarte bun mediu educativ. Totuși, condiția de viață a copilului orfan de un părinte depinde foarte mult de dragostea, atenția și afecțiunea primită de la cel rămas, care de cele mai multe ori compesează atenția și afecțiunea celui dispărut. Dacă în trecut divorțul era considerat extrem de rușinos și dăunător pentru copil, în ziua de astăzi cercetările ne arată faptul că un copil sau copiii (în cazul în care sunt mai mulți) se simt mai în siguranță și mult mai relaxați dacă părinții lor divorțează, decât să stea într-o atmosferă de violență (verbală sau fizică), amărăciune, ură.

B) Familia reconstituită este formată din doi părinți, din care unul aduce în această unitate nouă unul sau mai mulți copii dintr-o căsătorie anterioară. Apare astfel cuvântul de mamă vitregă/ tată vitreg. Provenind din familii diferite, fiecare dintre cei doi părinți își va proteja propriul copil. În acest context se pun întrebările: Care dintre părinți asigură liniștea și disciplina în familie? Dar educația?

Răspunsurile vor varia de la familie la familie.

C) Violența în familie – este un fenomen îngrijorător deeoarece se extinde tot mai mult și se accentuează o dată cu adâncirea problemelor financiare. Responsabili pentru acest fenomen sunt în general bărbații, ei maltratând deoarece și ei, la rândul lor, au fost maltratați în copilărie, perpetuându-se astfel fenomenul.

Copiii maltratați sunt frustrați de dragoste, pierd bucuria de dragoste și înțelegere a celor din jur, psihicul lor fiind instabil.

Alte cazuri în care familia nu este un bun mediu educativ:

– neînțelegerile dintre părinți cu privire la măsurile educative au urmări grave asupra educației;

– existența părinților care nu sunt cinstiți, spun tot timpul minciuni, aduc injurii , fură și îi mint pe cei din jurul lor.

Există de asemenea familii în care afectivitatea se manifestă exagerat, în sensul că ele își copleșesc copiii cu prea multă dragoste și supraprotecție. În foarte multe cazuri, mama este cea care determină aceste situații, ca mamă, dar și tatăl cade în acest păcat educativ. Acest comportament se răsfrânge în relațiile copiilor cu alți copii, profesori, rude.

Copilul ce provine din acest mediu este egoist și plin de sine, stabilind foarte greu relații de prietenie, socializare cu cei din jur. În procesul instructiv-educativ, nu este capabil de rezultate deosebite, rămânând mereu în urmă cu temele și învățatul, pentru ca mai apoi în viața de adolescent și apoi în cea de adult să se manifeste ca o persoană neajutorată.

La celălalt pol, întâlnim familiile în care climatul educativ autoritar este la rang de rege, în care tonul este dat de tată. În unele familii, sosirea tatălui de la serviciu reprezintă o adevărată provocare. Copilul trăiește cu frică, iar consecințele sun dezolante: copilul este timid, izolat, și scăpat sub teroarea rigidității, se va manifesta obraznic, indisciplinat, fiind dispus la harță și bătaie. Este „efectul arcului”, scăpat de sub controlul „șurubului” care se destinde la maximum. O asemenea atitudine se exprimă sub forma agresivității, revoltei, vagabondajului și furtului – consecințe ale severității exagerate a părinților.

Analizând situațiile în care se manifestă acțiunile educative în familie, identificăm urmatoarele tipuri de părinți:

Unii care înțeleg să-și armonizeze sistemul de acțiuni educative cu cele ale școlii, alții care nu conștientizează efectele negative ale strategiilor educative utilizate sau, mai grav, refuză să recunoască faptul că relațiile lor educaționale cu copiii sunt deficitare. De cele mai multe ori aceștia sunt convinși că eșecurile, rezultatele foarte slabe la învățătură, comportamentele inadecvate, sunt determinate de factori străini, ori necunoscuți.

Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt foarte bine intenționate, pot avea uneori efecte negative asupra propriilor copii, din cauza neadecvării lor, a particularităților de vârstă și individuale, la situații concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiilor etc.

CAPITOLUL II

Democratizarea educației și educația părinților

2.1 Educația părinților ca dimensiune a educației permanente

Educația părinților ca și educație, este necesară atât pentru creșterea și educarea tinerei generații, cât și o cale de emancipare atât spirituală cât și socială, ca un vector al democratizării societății de astăzi.

Evoluțiile rapide ele vieții generează o cerere de continuare a procesului de reînnoire a cunoștințelor, deprinderilor și a valorilor pe durata vieții. Din perspectiva unei analize sistemice, educația părinților apare ca o dimensiune a educației permanente și desigur a educației adulților. „Educația permanentă este un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți, a indivizilor, în scopul îmbunătățirii calității vieții, atât a individului, cât și a colectivității lor. Aceasta este o idee comprehensivă și unificatoare, care include învățarea formală, informală și nonformală pentru dobândirea și îmbogățirea unui orizont de cunoaștere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii și domenii ale vieții.” (Stern, H., 1972, p.150). Așa cum se precizează în aceeași lucrare, o etapă inițială a oricărei strategii, proiectată să împlinească aspirațiile educației permanente este „construirea unui pod de legătură” între „o varietate de elemente intereducaționale” (structuri, curriculum, pregătirea profesională) și „un număr considerabil de elemente extraeducaționale” (configurații personale, sociale, istorice, culturale ale indivizilor și societăților în medii locale, naționale și globale). Conceptul de educație permanentă este „în mod funcțional, bazat pe ideea că învățarea permanentă poate fi dobândită de către indivizi și societate în moduri diferite și că aceste modalități alternative sunt în stare să conducă spre atingerea celui mai înalt și cel mai bun nivel al calității vieții de către toți.” (Stern, H., 1972, p.150).

Deoarece educația părinților (cu excepția unor programe de promovare profesională) nu poate deveni obligatorie, trebuie să fie adaptată nevoilor acestora și să acorde celor ce studiază condiții liberale (de autoeducație și autoevaluare, de alegere a conținuturilor și metodelor, a locului și timpului de învățare). Un sistem de educație pentru adulți este bine organizat, funcțional, atunci când este întemeiat pe motivații și centrat pe obiective care rezolvă problemele indivizilor sau ale grupurilor de adulți. Trebuie să existe strategii întemeiate pe cunoașterea nevoilor reale, specifice educației pentru a stimula motivațiile lor de învățare și de participare la programe educative. Acestea presupun și un sistem de „autopurtare” a învățării – specific adulților – care se realizează atât prin apelul la educatori (formatori) specializați (profesori, medici, juriști etc.) cât și prin apelul la formatorii formați dintre adulții cuprinși în programele educaționale și care acționează ca adevărate „relee” într-o rețea.

Democrația, emanciparea femeilor, modificarea statutului copiilor, dispersia familiilor, încercarea de a restitui educației familiale prestigiul pe care l-a avut până la introducerea învățământului obligatoriu, progresele psihologiei și sociologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților. Astfel, misiunea școlii devine primordială:

„Deoarece axa directoare a civilizației occidentale este înaintarea persoanei spre mai multă libertate și fericire, înaintarea societăților spre mai multă înțelegere și justiție. Și dat fiind demisia unui număr mare de părinți și faptul că un număr crescând de copii vin din familii destrămate, fie din medii analfabete, iar comunicarea dintre părinți și copii nu se face întotdeauna foarte bine, pentru toate acestea, școala are o misiune suplimentară”. (Osterrieth, P., 1973, pag 72-72)

Au existat întotdeauna educatori excelenți și părinți iubitori care nu și-au pus probabilitatea problemei și totuși au reușit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai ușor într-o lume foarte statornică, în care tradiția avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generație sau două, relațiile dintre părinți și copii, dintre adulți și tineri, apare mai vădită în considerația pentru copil ce „are semnificația de recunoaștere intimă și profundă a valorii persoanei copilului și de încredere în potențialul lui de dezvoltare”. Sentimentul de siguranță – singurul care permite copilului să se emancipeze și să-și dobândească personalitatea, depinde de următoarele condiții: ” (Osterrieth, P., 1973, pag 72-72).

– protecția împotriva loviturilor din afară;

– satisfacția trebuințelor elementare;

– coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare;

– sentimentul de a fi acceptat de ai săi:

– ca membru al familiei, să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie și de mulțumire pentru adulți, să fie condus și îndrumat;

– ca ființă umană, să i se accepte caracteristicile individuale, să aibă posibilitatea de acțiune și experiență personală, să aibă asigurată o anumită arie de libertate.

S-ar putea spune că aceste condiții sunt constante indispensabile, dacă ele nu ar cere să fie satisfăcute într-un mod care diferă riguros de la o vârstă la alta.

În educația părinților există câteva puncte de reper și anume: modalitați de educare a viitorilor părinți (fie în școală sau în afara ei); educarea părinților care au copii mici; relația școală – familie; rolul mass-mediei în educația părinților; programe de formare a formatorilor în educația părinților.(Stern, H. H., 1972, p.78).

Pentru îndeplinirea funcției fundamentale – de securizare a copilului – și rolul său socializator, aculturant și individualizator, finalitatea definitorie a educației părinților devine formarea conștiinței educative, a necesității unui efort conștient pe măsura evoluției nevoilor (inclusiv de educație) ale copilului.

În școală, cea mai bună pregătire pentru îndatoririle părintești constă într-un sistem de învățământ armonios, care să pregătească elevii pentru învățarea continuă și colaborarea cu alții, iar cu privire la relația școală-familie, se impun deschideri oferite părinților privind aspectele școlare, psiho-pedagogice, pe lângă cele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai importante de organizare (instituționalizată) a educației părinților și a colaborării școală-familie:

– asociații, ale părinților (și profesorilor) care au o largă libertate de inițiativă (au apărut în SUA în secolul trecut);

– școli ale părinților (inițiate în Franța) și școli ale mamelor (inițiate în Germania);

– consilii de administrație școlară, având rol informațional, consultativ și decizional (ființează în Belgia, Olanda, Danemarca);

– comitete de părinți pe clase și școli, fără rol decizional, care sprijină școala în rezolvarea unor probleme (în țările est-europene). Pentru a valorifica avantajele mass-mediei de a se adresa unui public organizat, care are libertatea de a alege dacă își însușește sau nu experiența propusă, în majoritatea țărilor occidentale, dar nu numai, există reviste și programe radio-TV destinate educației părinților.

Se recomandă, în general, o restrângere a programului de educație a părinților pe probleme ce satisfac nevoile specifice (de regulă exprimate de părinți) îmbinându-se aspectele îngrijirii fizice, medicale, cu aspectele psihosociale și psihopedagogice. Programul trebuie să țină seama de rețeaua instituțiilor ce pot corela oferta cu cererea de educație exprimată – ceea ce impune întemeierea lui pe cercetări sistematice.

Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comuniunii Europene (Macbeth, Al., 1984, p.34) bazat pe cercetări comparative, documentare și empirice, prin ancheta de opinie cu chestionare aplicate pe un lot de 1744 de conducători de instituții școlare) enumeră patru motive pe care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:

– părinții sunt direct responsabili de educația copiilor lor (legislația reflectă astfel libertatea părinților de a-și crește copiii așa cum doresc; există diferențe între diferitele școli și cursuri pe care să le urmeze copiii lor, măsură în care părinții trebuie să fie consultați de responsabilii școlari etc.)

– învățământul nu este decât o parte din educația copilului, o bună parte a educației se petrece în afara școlii, cel mai mult în familie;

– cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala;

– grupurile sociale implicate în instituția școlară (în special părinții și profesorii au dreptul să influențeze gestiunea școlară).

2.2 Obstacolele relației școală-familie

Obstacolele relației școală-familie pot fi de ordin comportamental, subiectiv (ivindu-se atât din partea părinților cât și din partea profesorilor) sau de ordin material (relația școală-familie cere un surplus de efort material și de timp). Dificultățile de comunicare pot rezulta din ideile divergente privind:

– responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor;

– libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului;

– impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului;

– randamentul pedagogic și datoria parentală;

– participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară.

Ca și în cazul proiectării didactice, în domeniul colaborării școală-familie, punctul de plecare este cunoașterea probabilă a părinților de către învățător. Componenta socioculturală a părinților fiecărei generații de copii poate fi diversificată.

Sunt unii părinți care își propun să ajute școala atât moral cât și financiar, ajutându-se de fapt pe ei, cu condiția ca ei să cunoască foarte bine obiectivele educaționale ale școlii. Școala trebuie să-i informeze despre tipurile de comportamente realizabile într-o etapă dată și în același timp să le explice modul de acțiune pentru ca metodele de influențare să nu fie în contradicție cu cerințele pedagogice (Elvira Crețu, 1999, p.161).

O altă categorie de părinți este formată din cei care nu manifestă interesul necesar față de situația școlară a copilului, lăsând astfel toată grija în sarcina școlii. Învățătorul trebuie să cunoască dacă la acești părinți lipsa de interes este expresia unei indiferențe față de dezvoltarea copilului și din ce cauză. Și într-un caz și în celălalt, școala trebuie să-și asume obligația de a investiga și a cunoaște toate situațiile, ca factor cu rol conducător. Părinții trebuie chemați să fie alături de școală, prin diverse metode, determinându-i să se implice activ în viața școlară.

Sunt și învățători care critică sau minimalizează necesitatea colaborării cu familia în scopul informării și educării părinților, apreciind că este o supranormare profesională, că oricum, activitatea cu elevii este solicitantă și ca atare, nu li se mai poate pretinde să-i educe și pe părinți. „Or, s-a demonstrat că și educatorii mai au câte ceva de învățat de la părinți” (Macbeth, Al., 1984, p.67).

Trebuie subliniat faptul că și educatorii învață de la părinți, iar acest lucru intră în sfera experiențelor pedagogice necesare investigării mediului de proveniență a copilului. În fapt, părinții, indiferent de nivelul lor de cultură și educație sunt cei care trebuie să țină permanent legătura și să învețe de la educatorul copilului pentru a cunoaște direcția în care acesta merge.

Evoluția copilului de la un stadiu la altul este însoțită deseori de modificări și salturi neașteptate și, în unele cazuri, devieri care necesită intervenția promptă, conjugată.

În acest sens larg, tocmai schimbul de idei dintre educator și părinți poate fi echivalat cu educația părinților, iar produsul educațional este profitabil, atât pentru școală, cât și pentru elev și părinți. Formele de colaborare ale familiei cu școala sunt în general bine cunoscute și fiecare școală/educator are libertatea de a stabili acele modalități care se dovedesc eficiente.

În rezumat, iată câteva sugestii care pot fi considerate jaloane pentru un proiect de colaborare:

– părinții să cunoască specificul activităților școlii, obiectele de studiu, orarul, manualele, rechizitele și alte materiale necesare copilului/clasei;

– părinții să cunoască în mod curent progresul sau eșecul copilului;

– să cunoască schimbările care apar în evoluția copilului, și care sunt înregistrate în mod sistematic de către învățător, psiholog și medic;

– să le fie create condiții pentru a-și exprima nemulțumirile, opiniile, îngrijorările;

– să li se creeze condițiile pentru a-și cunoaște foarte bine învățătorul de la clasă și invers, învățătorul să-i cunoască pe părinți.

Reproșurile care li se fac părinților în colaborarea cu școala sunt:

– apatia (nu vin la ședințele anunțate);

– lipsa de responsabilitate (nu iau inițiative);

– timiditate (lipsa încrederii în sine);

– preocupările excesive pentru notele copilului;

– rolul parental slab definit (nu înțeleg corect funcțiile și rolurile în educația copilului);

– contactele limitate cu școala (numai cand apar situații extraordinare, în comportamentul copilului);

– conservatorism (reacții negative la idei noi).

Reproșurile pe care le primesc profesorii privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu identice), inclusiv privind:

– dificultate de a stabili relația cu adulți, implicit cu părintii;

– definirea imprecisă a rolului profesorului în viața elevului;

– lipsa pregătirii privind relația școală-familie.

Informarea și formarea părinților în ceea ce privește evoluția copilului, presupune cel puțin, ca fiecare părinte să cunoască:

– obligațiile legale cu privire la educația copilului;

– drepturile de care dispune pentru educația acestuia;

– importanța atitudinii lui pentru reușita școlară;

– metodele de colaborare cu școala.

Un rol deosebit îl joacă asociațiile de părinți a căror finalitate o reprezintă protecția copilului prin educație. Acestea pot fi constituite cu mai mute scopuri: fie ca grup de susținere a școlii (implicate în rezolvarea problemelor needucaționale) fie conștient, ca grup de cooperare (în care părinții și profesorii apar ca și parteneri; decizând împreună viitoarele proiecte) și nu în ultimul rând ca grup de apărare a părinților față de alte grupe.

De aceea au fost emise două teorii importante în ceea ce privește relația școală-familie:

– teoria profesionalismului (activitatea se organizează pornind de la ideea că un element esențial este serviciul făcut altora, fără a lua în calcul eventualele avantaje personale; criteriile după care se ghidează fiind: competența, servirea „clientului”, codul de etică profesională);

– teoria schimbului (consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră privilegii tradiționale ale profesorilor, un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă).

2.3 Etapele relației familie-școală

În evoluția relației familie-școală se pot evidenția trei mari etape:

1. etapa școlii autosuficiente –în care școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el.

Caracteristici:

– părinții merg pe ideea că nu au nimic de văzut și de auzit la școală;

– părinții nu participă la comisiile de administrație școlară;

– nu sunt încurajate asociațiile de părinți;

– relația între familie și școală este neglijată de formarea profesorilor.

2. etapa de incertitudine profesională:

În acest stadiu, părinții continuă să creadă că școala este insuficientă, în timp ce profesorii recunosc influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare.

Caracteristici:

– tendința de a crește acuzarea familiei pentru rezultatele școlare proaste;

– tendința administrației școlare de a conserva atitudinea din etapa anterioară;

– continuitatea contactelor formale, de rutină cu părinții;

– apariția organizațiilor voluntare de părinți;

– constituirea consiliilor de gestiune școlară în care participarea părinților joacă un rol minor;

– în formarea profesorilor, abordarea relației familie-școală apare o problemă de importanță secundară.

3. etapa de dezvoltare a încrederii mutuale:

Părinții și profesorii descoperă că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții.

Caracteristici:

– neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții;

– relația cu familia este din ce în ce mai încurajată de către școală;

– părinții sunt incluși în consiliul școlar, având rol decizional;

– în activitatea școlară ajung să fie acceptate și încurajate organizațiile de părinți;

– organizațiile de profesori recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinți;

– formarea profesorilor abordează problemele relațiilor cu familia, ca una dintre problemele importante;

– sunt organizate cursuri pentru profesori și părinți.

CAPITOLUL III Mijloace de educație a părinților

3.1 Necesitatea educării părinților

Este recunoscut faptul că educația și creșterea copiilor este principala îndatorire a părinților. Îndeplinirea acestei funcții a educației ține de esența familiei și desăvârșește existența acestui nucleu fundamental al societății omenești.

Dezvoltarea în mod armonios a personalității copilului apare atunci când el beneficiază de dragoste, înțelegere, de experiențe noi, de apreciere și de stimă, de responsabilitate și autonomie consideră Mia Kellmer Pringle.

Autoarea amintită recomandă 10 comandamente legate de educarea unui copil (citată de J.P. Deschamps, 1981, p.81):

1. “Oferiți copilului îngrijiri permanente, coerente, iubitoare, ceea ce este de o importanță fundamentală pentru sănătatea spiritului, la fel cum alimentația corectă este esențială pentru sănătatea copilului

2. Oferiți copilului a mare parte din timpul și din înțelegerea dumneavoastră: – jocul cu copilul, lectura sunt mult mai importante decât un menaj bine făcut

3. Copilul are nevoie de experiențe noi și de comunicare permanentă, ceea ce îi asigură dezvoltarea spirituală

4. Copilul va fi stimulat să se joace singur sau cu alți copii, ceea ce îi asigură dezvoltarea spirituală

5. Atunci când eforturile copilului sunt încununate de succes, el trebuie felicitat, apreciat

6. Părinții trebuie să-i dea copilului responsabilități din ce în ce mai mari, deoarece simțul responsabilității se dezvoltă doar prin activități practice

7. Fiecare copil este unic în felul lui, astfel că părinții trebuie să-și adapteze comportamentul la caracteristicile acestuia

8. Atunci când nu suntem de acord cu comportamentul copilului, manifestarea dezaprobării trebuie să țină cont de temperament, vârstă și capacitatea de înțelegere a copilului

9. Copilul nu trebuie amenințat cu pierderea dragostei sau cu abandonul; părinții pot respinge comportamentul copilului, dar nu-și pot respinge propriul copil

10. Părinții nu trebuie să aștepte recunoștință, deoarece copilul nu și-a solicitat nașterea”.

Schimbările socio-economice din societatea noastră au consecințe grave asupra situației copiilor deoarece părinții sunt mult prea preocupați de satisfacerea nevoilor materiale ale vieții și nu mai au timp să ofere suficient timp copilului – element atât de necesar dezvoltării armonioase.

Una din modalitățile de ameliorare a acestor efecte este educarea părinților.

Educarea părinților are în vedere acțiunile îndreptate spre a exersa funcția educativă și a dezvolta practici eficiente de comunicare și interacționare în familie.

Aceste acțiuni conduc la:

– cunoașterea și acceptarea propriului copil;

– abordarea pozitivă a trăsăturilor personalității copilului;

– înțelegerea comportamentului copilului;

– influențe pozitive în dezvoltarea competențelor sociale ale copiilor;

– cunoașterea etapelor dezvoltării în timp a copilului;

– procesul de educație a copilului;

– crearea unui echilibru între factorii familiali de educație a copilului– rolul egal al ambilor părinți;

– modalități non-violente de rezolvare a conflictelor în familie.

Educând părinții se încearcă o schimbare în mentalitatea părinților despre proprii copii. Ei trebuie să fie informați și trebuie să accepte că orice copil:

– este o persoană unică, specială, diferită, în concordanță cu gradul de dezvoltare;

– are drepturi egale care trebuie recunoscute și respectate de către societate și în special de către părinți;

– copilul este o personalitate.

Atunci când vorbim de asistența psihopedagogică a elevilor trebuie să ne referim la dimensiunile competențelor profesionale ale educatorilor. Astfel, competențele psihopedagogice sunt rezultantele următoarelor capacități:

– capacitatea de a cunoaște elevii și de a lua în considerare particularitățile lor de vârstă și individuale atunci cand sunt proiectate activitățile instructiv-educative;

– capacitatea de a comunica ușor cu elevii; de a-i influența și motiva pentru activitatea de învățare, în general și pentru învățarea unei anumite discipline de studiu, în particular;

– capacitatea de a proiecta și de a realiza optim activități instructiv-educative (prezentarea obiectivelor didactice, selecționarea conținuturilor esențiale, elaborarea strategiilor de instruire, crearea unor situații de învățare adecvate, stabilirea corespunzătoare a formelor, metodelor și instrumentelor de evaluare.

– capacitatea de a evalua obiectiv programe și activități de instruire, pregătirea elevilor, precum și a șanselor lor de reușită;

– capacitatea de a-i pregăti pe elevi pentru autoinstruire și autoeducație.

Datorită unor neglijențe din familie, se poate observa:

a. Atitudinea emoțională negativă a copilului față de școală poate să depindă de atitudini incorecte preluate de la cei din jur sau experiențele negative trăite în timpul unui antrenament de învățare prematur, defectuos.

Atitudinea emoțională negativă poate apare și față de anumite discipline școlare. O materie la care au apărut dificultăți de învățare, la care capacitatea lui de înțelegere este redusă, poate genera o stare de teamă. Atitudinea neînțelegătoare a profesorului, refuzul de a-l sprijini și îndruma pentru a depăși obstacolele, îl va îndepărta pe elev.

„Atitudinea negativă față de școală poate fi simptomul unor tulburări afectiv-emoționale mai profunde și mai generalizate.” (H.Stern H., 1972, p.54).

b. Părinții dovedesc și ei uneori atitudini nepotrivite față de situația la învățătură a copiilor. Cercetările psihopedagogice au diferențiat trei atitudini greșite ale părinților:

Atitudinea de teamă – teama părinților în legătură cu cariera școlară a copiilor este transmisă și lor, generând neliniște, lipsă de încredere în forțele proprii, vulnerabilitate.

Atitudinea agresivă – părinții uneori își îndreaptă agresiunea fie împotriva copilului (fizică sau psihică) fie împotriva școlii, diminuând autoritatea acesteia și a cadrelor didactice;

Atitudinea de indiferență a părinților (bagatelizarea școlii).

Ca o concluzie, putem spune că toate aceste atitudini greșite ale părinților au consecințe foarte grave care se reflectă în educația școlarului și anume:

– rămânerea în urmă la învățătură;

– eșecul școlar.

1) Rămânerea în urmă la învățătură – formă a eșecului școlar – în plan pedagogic

Rămânerea în urmă la învățătură care poate fi:

– episodică, atunci când lacunele fac referire la o singură temă sau un singur capitol dintr-o disciplină de învățământ;

– la nivelul unui semestru – lacunele privesc o serie de teme sau capitole dintr-o disciplină sau mai multe de învățământ; insuficiențele se manifestă prin nepriceperea de a folosi rațional operațiile mentale, activitatea de învățare a elevului este scăzută.

2) Repetenția – se caracterizează prin insucces persistent, lacune la trei sau mai multe discipline, deprinderi de lucru și autocontrol slab dezvoltate, atitudine negativă față de învățătură.

Forme ale eșecului școlar, în plan social:

– abandonul școlar;

– excluderea socială și profesională;

– analfabetismul.

Forme de manifestare:

Rămânerea în urmă la învățătură este un proces care cuprinde mai multe faze:

Faza inițială sau faza premergătoare – se caracterizează prin apariția primelor diminuări ale prestației școlare, față de exigențele formulate de învățători.

Faza de derapaj propriu-zisă – se caracterizează prin lacune mari, evitarea eforturilor de studiu individual, acompaniate de aversiunea față de învățătură, de învățători, de autoritatea școlară în general.

Faza eșecului școlar formal (repetenția) are consecințe negative, virtual-profunde în dezvoltarea personalității și integrare socială.

Cauzele eșecului școlar

Cunoașterea condițiilor determinante ale nereușitei școlare orientează atât activitățile învățătorilor, cât și ale elevilor. Pentru eliminarea efectelor negative ale rămânerii în urmă la învățătură este necesară cunoașterea cauzelor care au produs-o. Acestea pot fi grupate după natura lor în:

– cauze fiziologice care se referă la tulburări somatice, neurologice și endocrine sau patologice;

– cauze de ordin psihic ce se exprimă prin registrul insuficiențelor elaborării intelectuale, inteligență la limită sau sub limită, tulburări de comportament;

– cauze de ordin social-familial care pot fi grupate astfel:

– cauze generate de structura restrânsă sau lărgită a cadrului familial;

– relații intrafamiliale negative;

– tare psihocomportamentale;

– insuficiențe material-financiare și de habitat;

– nivel cultural coborât în cadrul familiei;

– condiții igienico-sanitare precare.

– cauze de ordin pedagogic ce vizează toate componentele câmpului educațional, de la politica învățământului la deficiențele de pregătire profesională, formele de organizare a procesului instructiv-educativ, proiectarea curriculară, relațiile educator-elev, activitatea de consiliere pedagogică, gradul de implicare al familiei și al comunității locale în viața școlii.

Modalități de remediere

Varietatea formelor de manifestare și complexitatea cauzelor insuccesului școlar impun conceperea și aplicarea strategiilor de profilaxie, identificare și ameliorare ale acestui fenomen. Se detașează astfel două direcții complementare:

– strategiile de tratare diferențiată și individualizată a elevilor;

– globalitatea și concomitența demersurilor de stimulare a succesului școlar și eliminare a eșecului. Strategiile trebuie concepute unitar și aplicate concomitent sau corelate temporal la nivelele:

a) macrosistemului de învățământ – identificarea elevilor cu nevoi speciale, asigurarea resurselor umane, informaționale, materiale, organizarea învățământului preșcolar, perfecționarea manualelor, formarea și perfecționarea cadrelor didactice;

b) unităților școlare – organizarea rețelei de consiliere psihopedagogică, colaborarea școlii cu alți factori educativi, sensibilizarea/conștientizarea cadrelor didactice asupra importanței și complexității demersului de stimulare a succesului școlar și, în revers, de limitare a insuccesului, identificarea și aplicarea unor acțiuni concrete, adaptate realităților din fiecare școală;

c) claselor școlare – adaptarea metodelor și mijloacelor utilizate la specificul vârstei, clasei, disciplinei, evitarea surmenajului și a supraîncărcării, folosirea capacității de acțiune creativă a elevilor, evitarea memorării excesive, formarea deprinderilor de muncă intelectuală, crearea unor „situații speciale de succes”, individualizarea sarcinilor de învățare, proiectarea unor trasee curriculare, recuperatorii, deprindere elevilor cu practicarea unor tehnici de valorificare a timpului de studiu, crearea unei atmosfere stimulative.

Eșecul școlar- Reușita școlară a tuturor elevilor se apreciază în funcție de atingerea unui nivel de performanțe standard minimal. Când unii elevi nu pot atinge acest nivel – concretizat în discrepanța dintre competențele precizate în curriculum școlar și rezultatele înregistrate de elev e apreciază că există situația de insucces (eșec școlar).

În prevenirea și combaterea eșecului școlar trebuie să avem în vedere faptul că motivele pentru care elevii părăsesc școala înainte de a-și finaliza educația și formarea sunt individuale.

Fenomenul rămânerii în urmă la învățătură cuprinde două aspecte:

– apariția precoce și rapidă: primele manifestări se profilează la sfârșitul clasei a II-a când un număr de elevi (cca 10%) nu mai reușesc să atingă performanțele școlare minimal-acceptabile în raport cu programele școlare;

– profunzimea – de-a lungul școlarității, a fenomenului rămânerii în urmă la învățătură cunoaște o creștere cantitativă dar și una de ordin calitativ: elevul acumulează tot mai multe și mai profunde lacune instrucționale care se repercutează negativ, în primul rând asupra capacității lui de a înțelege noile cunoștințe.

Cauzele care duc la eșecul școlar se diferențiază după natura factorilor care le determină, astfel:

– de natură subiectivă: starea psihofiziologică a elevului, respectiv nivelul de pregătire pentru începerea școlii, nivelul motivației (aspirații, idealuri) și al voinței;

– de natură instituțională: nivel de pregătire al cadrelor didactice, cunoașterea și aplicarea unor principii didactice și metodice adecvate, organizarea activității și a regimului școlii, baza didactico-materială, precum și sprijin calificat (pedagog, consilier social, consilier);

– de natură socio-economică: nivelul intelectual al părinților, starea materială a familiei, mediul ambiant nemijlocit în care trăiește, normele, valorile și credințele comunității din care face parte.

Factorii enumerați se împletesc între ei, din acest motiv, acțiunea lor este de cele mai multe ori complexă și poate duce la dereglări în viața emoțională și volitivă, la deformări de caracter, la afecțiuni neuro sau la psihopatie.

3.2 Activități socio-educative cu părinții

3.2.1 Activități socio-educative cu părinții organizate de școală

Trăim într-o lume bulversată de informații și de contactul cu prea multe adevăruri, din care nu știi ce să alegi. Totuși, și așa, copilul îi are ca principale modele de viață pe părinții săi. De aceea, părinții, pe umerii cărora apasă o imensă responsabilitate, resimt din plin nevoia de ajutor, de consiliere, pentru a face față cu brio rolului părintesc. Deoarece, foarte mult timp ei au fost lăsați să-și exercite această „funcție” doar pe seama experienței empirice a fiecăruia sau a slabei autoinformări, mai mulți psihologi au recomandat apariția și frecventarea unor cursuri, consiliați fiind de medici, psihologi, pedagogi, asistenți sociali, preoți. Însă, orice sistem de educație rămâne neputincios, dacă se izbește de indiferența sau opoziția potențialilor educabili (părinții). De aceea, s-a ajuns la concluzia că școala însăși trebuie să aibă o misiune suplimentară de educare a acestora.

Educarea acestora trebuie formată pe trepte:

– a viitorilor părinți;

– a părinților cu copii mici;

– relația școală-familie;

– rolul mass-mediei în educarea părinților;

– formarea formatorilor pentru educația părinților.

Cum am putea dezvolta o colaborare reală între școală și familie?

Referitor la această întrebare, făcând un studiu pe bază de chestionare aplicat la clasele IV-VIII am ajuns la concluzia că avem de a face cu un paradox. Întrebându-i pe părinți „Care este rolul școlii în viața propriilor copii?” aceștia au răspuns că îi ajută să învețe lucruri noi, să învețe o meserie, să comunice. Dar, făcând o analiză a răspunsurilor date de elevi referitor la ce îi interesează pe părinții lor legat de activitatea lor școlară, am observat că majoritatea părinților sunt interesați în special de note și îi presează „să învețe și să ia note bune”. De aceea, comunicarea cu copiii, referitor la activitatea lor la școală, comunicarea cu profesorii referitor la abilitatea și aptitudinile pe care le au copiii, la posibilitatea și modalitățile de dezvoltare a acestora și implicarea în activități, sunt pași de parcurs în relația școală-familie, pentru buna dezvoltare a personalității copiilor.

Printre formele de activități socio-educative pe care școala trebuie să le organizeze cu părinții elevilor sugerăm:

– ședințe lunare cu aceștia, consultații bilunare, ori de câte ori se ivesc probleme deosebite;

– consultațiile cu părinții;

– vizite la domiciliul lor;

– corespondența cu părinții;

– lectoratele pedagogice organizate pe cicluri de învățământ sau pe seriile aceleași clase, în cazul claselor paralele.

Ședințele cu părinții

Ședințele cu părinții se organizează de obicei lunar și în cadrul acestora, se informează părinții în legătură cu următoarele probleme:

– Alegerea comitetului de părinți

– Regulamentul de ordine interioară al școlii

– Cadrele didactice care predau la clasă

– Programul de formare pe semestrul respectiv

– Orarul și spațiile de desfășurare a activităților

– Evenimentele importante din cadrul școlii, al clasei și eventual a unor grupuri de copii

– Nivelul clasei și rezultatele obținute

– Nevoile clasei și ale școlii și modul de satisfacere a acestora (inclusiv găsirea unor fonduri, organizarea unor ateliere pentru părinți pentru confecționarea diferitelor materiale necesare clasei etc.)

– Alte probleme deosebite apărute la nivelul clasei.

Aceste ședințe durează de obicei 1-2 ore, se desfășoară în general în sala de clasă și sunt coordonate de învățătorul sau dirigintele clasei. Prin contactul dintre familiile elevilor dintr-o clasă, se determină unificarea atitudinilor și a acțiunilor educative ale părinților, înfiriparea unor relații de colaborare între aceștia și exercitarea unei mai corecte influențe educative benefice.

Prin prezența simultană în școală a unui număr mare de părinți, apare posibilitatea schimbului de experiență, a confruntării opiniilor și căutării unor soluții viabile pentru practica muncii educative. Ele se axează pe o tematică precisă, clară, corespunzătoare problemelor educative ale clasei sau ale școlii.

Cu toate aceste argumente care demonstrează puternica valoare a adunării părinților, în practica școlii noastre apar uneori aspecte deficitare în organizarea și desfășurarea lor, făcând să scadă astfel efectele pozitive care ar putea decurge pentru activitatea școlii și a familiei.

Cele mai frecvente lipsuri în această direcție sunt:

– se programează foarte puține ședințe;

– nu se mobilizează un număr corespunzător de părinți;

– de multe ori tematica nu decurge din problematica generală a activității instructiv-educative;

– de obicei, la aceste ședințe vin părinții a căror copii au note foarte bune și un comportament bun și lipsesc părinții a căror elevi au „probleme”;

– învățătorul sau dirigintele care trebuie să prezinte referatul sau tema discuției nu se pregătește temeinic;

– participarea părinților la discuție este foarte redusă și nu constituie un real schimb de experiență;

– ședința (adunarea) nu este integrată în sistemul muncii educative; efectele ei pozitive (în cazul în care există) nu sunt urmărite și valorificate.

Desigur există și alte deficiențe, cum ar fi de pildă lipsa de tact a cadrelor didactice și a părinților, generatoare de conflicte etc.

La aceste ședințe, participă în general mamele (80% din cazuri), în timp ce tații participă în proporție de cca 10-11% din cazuri (aplicat la clasa mea).

A apărut de asemenea ideea foarte interesantă a ședințelor cu întregul colectiv de cadre didactice al clasei respective deoarece părinții de multe ori ajung să-i cunoască numai pe profesorii diriginți și să nu aibă contact cu restul cadrelor, chiar dacă copiii lor pot întâmpina probleme la diferite materii sau pot avea probleme de comunicare și relaționare cu orice cadru didactic. O mai bună cunoaștere reciprocă este dezirabilă.

Nevoia de informare a unor părinți se regăsește și în nevoia de întâlnire a acestora cu specialiști din diverse domenii: medici, psihologi, consilieri școlari, asistenți sociali, juriști, preoți etc.

În decursul unui ciclu de învățământ, am observat că părinții cu studii primare și mediii, optează în general pentru ședințele cu părinții (peste 60%), ceea ce evidențiază un conformism în relația cu școala, dat de propriul lor parcurs școlar, de propria experiență, în timp ce părinții cu studii superioare, optează pentru întâlnirile periodice cu specialiștii (30%).

b. O altă formă de educare a părinților o reprezintă consultațiile cu părinții. Acestea sunt întâlniri stabilite de cadrele didactice și părinți, de comun acord, în care, sunt discutate, individual sau în grupuri mici, situații speciale, cum ar fi cele comportamentale, performanțele școlare, situațiile conflictuale ale copiilor cu colegii lor sau cu cadrele didactice din școală. Ele sunt foarte importante deoarece este individualizată în relația școlii cu familia și privește copilul global, iar procesul educațional ca pe un continuum, pe care copilul îl parcurge în egală măsură la școală, ca și acasă. Rolul acestora este cunoașterea copilului, comunicarea, susținerea învățării și soluționarea de conflicte.

Cele mai eficiente și cunoscute metode utilizate în programele de educație parentală descrise de E. Vrășmaș (2002, p.53) din perspectiva experienței unor asemenea programe sunt:

– observarea și discutarea în grup mic a comportamentelor parentale cotidiene și particulare, în situații deosebite;

– discutarea, față în față, a problemelor;

– informații asupra activității copilului, asupra dezvoltării și problemelor care pot interveni, prezentate în forme didactice și ludice;

– tehnicile autoscopiei, care implică analiza propriilor experiențe sociale și reflecția asupra lor;

– crearea de povești pentru copii pornind de la propria experiență;

– tehnica incidentelor critice, care folosește analiza evenimentelor și a situațiilor problemă prin prisma soluțiilor găsite;

– ateliere de creație în care părinții își exprimă personalitatea și în același timp găsesc soluții pentru a se implica mai mult în creșterea și educarea propriilor copii.

Lectoratele cu părinții

Lectoratul pedagogic este forma cea mai reușită de a dezbate în fața părinților probleme de educație a copilului în familie și școală. Aceste întruniri se organizează lunar după un grafic dinainte stabilit și o tematică bine precizată. Acestora li se poate imprima un caracter mai nonformal (pe lângă cel informal) prin prezentarea (după dezbatere) a unui scurt program artistic susținut de elevii clasei respective, invitarea unui rapsod de muzică populară, audierea unui bun povestitor, unui instrumentist sau a unui artist care spune glume pe tema educației copilului.

O altă abordare a lectoratelor ar fi prezentarea unui grupaj de interviuri luate instantaneu unor părinți în prealabil, pe o temă educativă și dezbătute apoi cu specialiști din diferite domenii (medici, preoți, asistenți maternali, juriști etc.).

Pentru prezentarea temelor abordate, se pot aplica celor prezenți chestionare pe care să le completeze acasă, reflectând în liniște asupra răspunsurilor și dezbătute la o următoare întâlnire (după ce au fost centralizate și interpretate statistic). Pe baza acestora, ne putem da seama cât de mult sunt implicați părinții în educația propriilor copii.

Dar la aceste lectorate pot participa pe lângă părinți și copiii. Pot fi dezbătute teme cum ar fi: „Cum îi ajută părinții pe elevi în rezolvarea sarcinilor școlare” sau „Autoritatea părinților și cumințenia copiilor” sau pot fi invitați lucrători din cadrul poliției să prezinte diferite abateri de la conduita civilizată la grave infracțiuni ce duc la delincvență juvenilă. De asemenea, se vor prezenta diferite filmulețe realizate de poliția rutieră cu privire la respectarea regulilor de circulație.

Vizitele efectuate de cadrele didactice la părinții elevilor

Specificul acestei forme de colaborare între școală și familie îl constituie contactul nemijlocit al cadrelor didactice cu condițiile concrete de viață și educație ale copilului în familie. Tocmai acest specific oferă vizitării elevilor o importanță deosebită.

De foarte multe ori imaginea pe care o avem despre un elev în școală diferă de cea formată cu prilejul surprinderii lui, chiar într-un singur moment acasă, în sânul familiei, tocmai pentru că asupra atitudinii și comportării generale a copilului se reflectă și influențează în mod puternic ambianța în care se găsește. Ar fi greșit deci, să atribuie unui elev anumite trăsături, numai pe baza a ceea ce surprinde la el în școală, fără a-l vedea și acasă. Vizita acasă ne poate furniza adesea incomparabil mai mult material decât studierea lui în procesul de învățământ. S-a observat că elevii manifestă un atașament mai puternic față de învățător după vizitarea familiei și se comportă ca și cum ar fi contractat noi obligații, în afara celor școlare, obligații ce decurg tocmai din faptul că se consideră mai legați de învățător.

Mai putem adăuga și faptul că aceste vizite marchează pași mari în direcția stabilirii și consolidării relațiilor școlii cu părinții. Este adevărat că, pentru învățător poate fi mai comod să discute cu părinții în școală, dar vizitele la domiciliu, pe lângă avantajele dezvăluirii unor aspecte de nesesizat în afara casei părintești, conferă un caracter de intimitate, de apropiere, mai greu de realizat între zidurile școlii.

Rezultatele fiecărei vizite (constatările) sunt discutate de învățător împreună cu părinții pentru a se stabili de comun acord măsurile ce trebuie luate pentru îndreptarea situației școlare sau a conduitei de comportament.

Iată de ce, cu toată greutatea de a cuprinde în planul de vizite pe toți elevii clasei, și chiar de a reprograma anumite vizite, se impune acordarea unei atenții deosebite acestei legături cu părinții elevilor.

Planificarea vizitelor se realizează după anumite criterii:

– frecvența vizitelor să fie mai mare la începutul anului școlar, pentru o primă cunoaștere a condițiilor de viață în familie și în etapele de efort maxim în munca de școlar (încheierea semestrelor), pentru urmărirea respectării regimului zilnic al elevului în familie;

– se vizitează acasă toți elevii, nu numai cei „cu probleme” diferă doar ordinea programării vizitelor; mai repede sau mai târziu, în funcție de aceste probleme;

– nu în toate vizitele învățătorul discută aceleași probleme;

– în sistematizarea programării vizitelor, pot surveni schimbări determinate de nevoia repetării (o dată sau de mai multe ori) a vizitelor la unii copii.

Vizitele pot fi: – anunțate

– neanunțate;

Se va ține seama de regimul elevilor, de timpul optim pentru a găsi părinții acasă.

În general, vizitele sunt anunțate din timp, dar când vizita are drept scop activitatea elevului, acestea pot fi inopinate.

Înaintea fiecărei vizite învățătorul trebuie să se pregătească atât pentru acele elemente generale întâlnite în familiile elevilor săi, cât și pentru ce va urmări să constate în mod expres în cazul amintit. Datorită acestor aspecte, voi prezenta un plan cu obiectivele specifice:

– condițiile de locuit (dacă elevul are camera lui, masa lui de lucru, curățenia, ordinea);

– observații asupra activității elevului (învățătura, organizarea timpului liber, munca în gospodărie), dacă este respectat regimul zilnic indicat de școală;

– relațiile existente între copil-părinți-frați, atitudinea generală a copilului din timpul vizitei; atitudinea părinților sau a altor membri din familie față de învățătură;

– problemele noi ce apar în legătură cu elevul în timpul vizitei.

Între modalitățile de legătură cu părinții se înregistrează și corespondența cu părinții, (scrisorile sau însemnările pe carnetul de elev).

Deși aceste forme de corespondență sunt regăsite foarte rar în menținerea legăturii dintre familie și școală, frecvența și complexitatea lor sunt diferite, în funcție de școală și de specificul etapei.

Scrisorile sunt necesare ca mijloc operativ, comod, în condițiile în care cadrele didactice nu au posibilitatea unor întâlniri directe cu părinții elevilor. În ele pot fi comunicate fie notele sfârșitului de semestru, de an, fie felicitări adresate părinților ai căror copii au obținut rezultate deosebite la învățătură. În cazul în care părinții nu înțeleg să păstreze legătura cu școala, li se trimit scrisori care-i avertizează asupra unor abateri serioase, repetate ale copiilor, indicându-li-se măsurile care se impun.

Mai frecvent folosite ca mijloc de corespondență între școală și familie, sunt însemnările scrise în carnetele elevilor, observațiile făcute în caietele lor de lucrări, de care se presupune că iau cunoștință părinții; în unele cazuri se cere chiar ca elevii să aducă la școală caietele semnate de către aceștia (părinți) ca dovadă că au luat la cunoștință și sunt la curent cu cele notate de profesor sau învățător.

3.2.1 Activități socio-educative cu părinții înafara școlii

Un element deosebit de important în procesul de cunoaștere și înțelegere al specificului educației adulților îl reprezintă luarea în considerare a caracterului de participare, implicare directă conștientă și responsabilă a fiecărui individ în propria lui devenire, transformare și conservare. Vorbim astfel despre o educație ce vizează indivizi/populații caracterizate prin participarea fiecăruia individ aflat pe diferite trepte de dezvoltare socială, profesională și care operează cu anumite simboluri și semnificații științifice, culturale religioase.

Eficientizarea educației adulților este o problemă nu doar națională, ci una care preocupă largi comunități în plan european și mondial. Astfel, la nivelul Comisiei Europene din 2007, Planul de Acțiune asupra Educației Adulților intitulat „Întotdeauna este un moment potrivit pentru a învăța” a identificat cinci sectoare cheie pentru a acționa în domeniul educației și formării adulților:

– analizarea efectului reformelor în toate sectoarele educației și formării adulților;

– ameliorarea calității prevederilor din nivelul de educație a adulților,

– creșterea oportunitățile adulților de a obține o calificare cu cel puțin un nivel decât cea anterioară („a evolua”);

– eficientizarea procesului de evaluare a capacităților și competențelor cât și validarea și recunoașterea lor în termeni de rezultate educaționale;

– îmbunătățirea monitorizării nivelului de învățământ al adulților.

Prioritățile vizate prin educația adulților sunt reprezentate de dezvoltarea de abilități în planul creativității, a capacității de integrare a noilor cunoștințe, priceperi și deprinderi în ansambluri cognitive și comportamentale dezirabile și eficiente, de formare a competențelor multidimensionale (competențe profesionale/specifice, competențe sociale, competențe metodologice, competențe personale – cf. Gnahs, 2007, după Strauch, Julten, Mania, E., 2010). Prin urmare, educația adulților nu presupune doar adăugare de cunoștințe, restructurări și reorganizări cognitive, maximizări în valorificarea atitudinilor, sporirea gradului de adaptabilitate la situații noi. De precizat în acest context este faptul că, cercetările în domeniul psiho-educațional au evidențiat o degradare aproape totală, după aproximativ 5-6 ani a informațiilor asimilate în școală dar neutilizate în activitatea profesională sau socială. De aceea, pentru evitarea unor efecte negative se impun intervenții privind reactualizarea informației sau asimilarea alteia noi.

În țara noastră, au apărut în ultimul timp tentative timide, dar fructuoase în ceea ce privește modalitățile de educație a părinților, prin preluarea unor metode occidentale, prin înființarea de instituții, asociații sau fundații care vin în sprijinul rezolvării problemelor de educație a copiilor.

Ca puncte de reper în educația părinților se pune accent pe: educarea viitorilor părinți atât în școală cât și în afara acesteia, educarea părinților cu copii mici, relația școală-familie, rolul mass-media în educarea părinților, programe de formare a formatorilor pentru educația părinților.

Fundația „Copiii Noștri” este prima organizație care a abordat într-un mod concret tema educației părinților ca modalitate de sporire a bunăstării copilului în familie prin inițierea, în anul 1998 a Programului Național de Educație a Părinților având la bază metoda „Educați Așa”.

Acest program se desfășoară în parteneriat cu Ministerul Educației și Inspectoratele Școlare, cu asistență tehnică și financiară din partea reprezentanței UNICEF în România și a Institutului Olandez pentru Îngrijiri și Bunăstare (Utrecht) în cadrul social Transition Program in Central and Estern Europe (MATRA) desfășurat de Ministerul Afacerilor din Olanda.

Pornind de la faptul că până nu demult România nu dispunea de specialiști în domeniul educației părinților și că această activitate era încă necunoscută în țara noastră, scopul programului are ca scop pregătirea de specialiști români în domeniul educației adulților prin formarea și abilitarea personalului din grădinițe și școli primare de a organiza cursuri (lecții) cu părinții, precum și schimbarea mentalității părinților cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor.

Obiectivele propuse sunt:

1. Asigurarea unui climat corespunzător de dezvoltare armonioasă a copilului în familie prin accesul părinților la cunoștințe referitoare la dezvoltarea acestuia, încurajarea rolului primordial pe care îl joacă părinții, crearea și susținerea personalității copilului și pregătirea lui corespunzătoare pentru viață

2. Realizarea ( prin activități concrete, cât și prin mijloace mass-media) schimbării mentalității privind copilul cu deficiențe, arătând efectele benefice pe care acceptarea și integrarea lui le au asupra familiei și a celorlalți membri din societate

3. Încercarea de schimbare a mentalităților referitoare la metodele „tradiționale” de educație , punându-se un un accent deosebit pe eliminarea pedepselor fizice, a abuzului fizic și psihic

4. Apărarea și respectarea statutului copilului în societate, conform „Convenției Drepturilor Copilului” și hotărârea ca prin activitatea și prin programele sale să facă o propagandă constructivă acestor principii în rândul familiilor, populației, personalului și specialiștilor care lucrează în orice domeniu cu copiii

5. Să se creeze un spirit de întrajutorare între familiile sărace și cele cu o situație materială mult mai bună, pe baza unor principii de prietenie și înțelegere reciprocă, inițiindu-se „fraternizări” de familii și grupuri în scopuri umanitare

6. Perfecționarea personalului de specialitate în domeniul educației părinților și crearea de formatori în acest domeniu prin promovarea celor mai moderne metode de educație

7. Să-i informeze și să le ofere părinților cunoștințe și abilități necesare pentru a asigura copilului, in fiecare etapă de dezvoltare a vieții sale, o educație eficientă, care să fie în concordanță cu nevoile de dezvoltare ale acestuia

8. Să susțină și să participe activ la elaborarea și promovarea legislației referitoare la Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului, semnată de România în septembrie 1990, îndeosebi aplicarea art. nr. 3, 5, 18, 19, 28, 29, articole pe care le va face cunoscute atât părinților (familiilor), cât și a personalului didactic

9. Să formeze specialiști în domeniul educației părinților, ca activitate de sine stătătoare și continuă în instituțiile de învățământ, în centre de asistență socială, organizații neguvernamentale și organe locale de protecție a copilului etc.

10. Să creeze un sistem unitar și complex de educație a părinților pe plan național, fiind integrat în strategia generală de restructurare a educației copilului în România

11. Încurajarea schimbărilor în mediul social prin îmbunătățirea relațiilor dintre părinți și copii, asumarea rolului activ și pozitiv al părinților în educația copilului

12 Să dezvolte atitudini stimulative în rândul personalului didactic față de părinți, să cunoască și să promoveze drepturile copilului.

Acest program s-a extins în multe județe ale țării, cuprinzând zone dezvoltate geografic, economic și social, atât în mediul urban cât și în cel rural.

Istoricul programului „Educația Așa”

Acest program își are originile în Canada, fiind aplicat pentru prima dată în taberele de refugiați în anii 70. În ultimii 20 de ani, Carolyn Webster-Stratton împreună cu colegii de la Universitatea din Washington au cercetat problemele de comportament ale copiilor cu vârste cuprinse între 3 și 8 ani, dezvoltând pe lângă concluziile științifice, programul de trening care a avut un foarte mare succes. Cercetătorii au punctat faptul că, persoanele care au tulburări de comportament la vârsta adultă, au fost agresați în perioada preșcolară și școlară, impunându-se astfel o intervenție timpurie asupra problemelor comportamentale.

Întreaga echipă a fost puternic influențată în munca ei de cercetare, de teoriile lui Gerald R. Patterson privind agresivitatea asupra copiilor.

Acesta accentuează importanța familiei și a pedagogilor în procesul de socializare, mai ales când este vorba de copii.

Educația părinților, ca activitate organizată și sistematică poate fi abordată pe mai multe căi:

1. Schimbarea mentalității părinților cu privire la nivelul de dezvoltare a copilului:

– copilul este o persoană cu caracteristici speciale, în concordanță cu gradul de dezvoltare;

– copilul are drepturi care trebuie recunoscute de către societate și care trebuie respectate de toți adulții, în special de către părinți;

– copilul are o personalitate distinctă individualizată care diferă de la individ la individ;

2. Părinții sau adulții care joacă rolul părinților au influența cea mai mare asupra modelării psihicului copilului, fie că sunt conștienți sau nu. Se imune o informare a părinților asupra:

– cunoașterii și acceptării propriului copil;

– abordării pozitive a trăsăturilor personalității copilului;

– înțelegerii comportamentului copilului.

3. Necesitatea unui proces de autoeducație și educație permanentă.

Principiile de bază ale metodei:

– responsabilitatea pe care o au părinții pentru dezvoltarea timpurie a copilului;

– este necesară o implicare directă a părinților; de aceea se impune stabilirea unor relații pozitive în interiorul familiei;

– este posibilă revenirea unor probleme și disfuncții în educarea copilului;

– metoda presupune organizarea sistematică, consecutivă și unitară a unor lecții cu părinții, fiecare din acestea abordând o temă de interes în educația copilului în familie.

Temele și abilitățile acestui curs sunt următoarele:

„Acordarea atenției”:

– să-i facă pe părinți să înțeleagă că dacă acordă atenție comportamentului pozitiv acesta se va repeta;

– părinții trebuie să înțeleagă că atenția poate fi oferită într-o manieră pozitivă sau negativă;

– părinții să învețe să acorde în special atenție pozitivă dacă vor să fie stimulat comportamentul pozitiv al copilului.

„Aprecierea”:

– să-i convingă pe părinți că laudele îi pot ajuta pe copii să se comporte mai des într-un anume fel ;

– să-i stimuleze pe părinți să-și laude copilul pentru fiecare faptă bună, iar dacă atmosfera din casă este mult mai plăcută, oferă copilului o imagine pozitivă față de sine însuși;

– părinții învață cum să formuleze o apreciere pozitivă;

– părinții trebuie să îi explice copilului motivul pentru care a fost lăudat.

„Stabilirea limitelor”:

– părinții să înțeleagă că în orice situație există diverse limite pentru comportamentul copilului și că ei sunt aceia care vor alege care este cea mai potrivită modalitate;

– părinții trebuie să înțeleagă că în orice caz există și alte modalități decât pedepsele și abuzul fizic și că aproape toate celelalte sunt mai indicate decât pedeapsa fizică;

– părinții învață care manieră are efect față de un anumit comportament nedorit;

– părinții să înțeleagă că stabilirea temelor este de o mare importanță și să fie cât mai clari, consecvenți și totodată atenți la limbajul folosit în formularea acestora;

– părinții să înțeleagă diferența dintre „respingerea unui copil” și respingerea unui comportament inadmisibil al unui copil;

– părinții învață cum să fixeze limitele, cum reacționează atunci când copii nu ascultă;

– părinții trebuie să înțeleagă că își ating scopul mult mai ușor atunci când reacționează pozitiv, decât atunci când reacționează negativ față de încălcările de reguli.

„A spune NU și a interzice”:

– părinții învață să fixeze limite între un comportament acceptabil și unul inacceptabil;

– părinții învață cum să formuleze cât mai clar o interdicție, să rămână fermi și consecvenți în hotărârea luată.

„Ignorarea”:

– părinții trebuie să înțeleagă în care situație trebuie „pus la colț” – izolat copilul;

– părinții să cunoască „regulile jocului”: nu mai mult de 5 min., să nu mai discute despre incident, să-l considere terminat odată cu terminarea pedepsei;

– să știe că locul în care este izolat copilul nu trebuie să fie întunecat, periculos sau să-i ofere posibilitatea de a se distra.

„Pedepsirea”:

– părinții să înțeleagă că pedeapsa trebuie să fie pe măsura faptei, să nu exagereze, să nu înspăimânte copilul;

– părinții să știe că există multe posibilități de pedepsire și să excludă pedeapsa corporală, agresivitatea.

Acest curs se desfășoară în cadru restrâns, participând între 8-10 persoane. Aici, fiecare membru are dreptul să-și spună opinia, să fie ascultat. Fiecare problemă este dezbătută, se caută soluții și nu se dau „rețete”. Părintele își alege singur ceea ce consideră că i se potrivește copilului său.

Copiii de astăzi sunt adulții de mâine; educarea lor este o sarcină a părinților, a educatorilor, dar nici societatea nu este absolvită de această responsabilitate. Pentru ca părinții să facă față cu succes acestei sarcini ei trebuie sprijiniți atât de educatori cât și de întreaga comunitate. Creșterea și dezvoltarea tinerei generații, integrarea socială a acesteia este obiectivul primordial atât al familiei cât și al societății.

Un alt program axat pe intervenții asupra dimensiunilor interrelaționale, este programul „Părinți eficace”, realizat în anul 1980 de către Fh. Gordon. Scopul acestuia este rezolvarea problemelor de comunicare între părinți și copii, iar ca obiective menționăm: formarea unor insight-uri în cazul părinților, a capacității de conștientizare a anumitor situații și de formare a unor abilități necesare pentru a crește copiii în mod responsabil, dezvoltarea unor relații intrafamiliale, satisfăcătoare.

Durata programului este de 24 de ore, repartizate în sesiuni de 3 ore (opt week-end-uri). Se lucrează pe grupe formate din 10-25 părinți, iar ca metode se folosesc lectura cărții „Părinți Eficace”, jocul de rol, exercițiile pentru acasă. Se insistă foarte mult asupra ascultării active, utilizării formulei „EU” și metodelor de rezolvare a conflictelor, prin identificarea unor soluții satisfăcătoare pentru părinți și copii.

Pentru modelarea abilităților și pentru a ajuta părinții să depășească rezistența la schimbări, este nevoie de prezența unui instructor competent.

Acest program se distinge de altele prin faptul că:

– reprezintă un model educativ, diferit de modelul medical;

– este mai puțin costisitor decât ședințele de terapie;

– se adresează mai mult taților decât mamelor;

– se poate aplica ușor în orice comunitate culturală.

AVANTAJE:

– încurajează o mai bună susținere comunitară;

– contribuie la diminuarea problemelor de comportament la copii și adolescenți;

– determină creșterea performanțelor școlare;

– insistă asupra dezvoltării cooperării între familie și școală;

– dezvoltă încrederea în abilitățile lor educative, înțelegând mai bine comportamentul copiilor;

– în cazul elevilor cu dificultăți școlare, contribuie la îmbunătățirea rezultatelor școlare, la diminuarea comportamentelor perturbatorii, la creșterea încrederii în forțele proprii.

Programul „Intervenției precoce” este un program axat pe abordarea cognitivă, utilizând în egală măsură abordările umanistă și cea axată pe modificări ale comportamentului. El a fost realizat în Canada, de B. Terrisse și G. Boutin în anul 1983.

Programul cuprinde două secțiuni: una adresată copiilor și alta părinților. Activitățile pentru copii se realizau fie în grup, pentru cei cu dificultăți de învățare și adaptare, fie individual, pentru cei care manifestau retard în plan cognitiv, psihomotor, socio-afectiv sau în dezvoltarea limbajului.

Întâlnirile pentru părinți se desfășurau sub forma atelierelor de formare și informare, iar conținutul se referea, fie la activități realizate de copii la domiciliu, fie pe bază de teme, cum ar fi: dezvoltarea psihologică a copilului de 0-6 ani, socializarea limbajului, psihomotricitatea, pregătirea pentru grădiniță.

Evaluarea s-a realizat cu ajutorul unor chestionare pentru părinți, constatându-se ameliorări în planul socializării, dezvoltării limbajului, modalități de comunicare cu copilul (în proporție de 90%). Programul le-a permis părinților să identifice nevoile copiilor și să conștientizeze importanța rolului parental.

Se consideră că educația poate reuși cu condiția ca familia să o pregătească și să o susțină. În cadrul unor programe eficiente de consiliere se impune depășirea rolului pasiv al părinților în relația cu școala, implicarea activă a acestora în luarea unor decizii privind viitorul copiilor și sprijinirea lor în rezolvarea dificultăților familiale.

CAPITOLUL IV

Stilurile parentale – factor pozitiv în educația părinților

Educația parentală este prima formă de educație pe care copilul o primește. De aici derivă rolul decisiv al acesteia în formarea și dezvoltarea copilului. Maniera în care părintele își educă copilul este unică, originală, reflectând nivelul de cunoștințe pe care îl posedă, atitudinile și concepția despre educație pe care acesta o are. Copilul devine treptat centrul, universul familiei sale: familia patrimonială este înlocuită de familia centrată pe copil, în jurul femeii căreia îi revine sarcina educării lui.

Familia poate constitui atât un factor pozitiv cât și unul negativ în/pentru educația copilului. Ideal ar fi ca scopul familiei să fie cel de intensificare a sentimentelor pozitive și de reducere, cât mai mult cu putință a celor negative. Deoarece achizițiile din perioada copilăriei se păstrează pe tot parcursul vieții, familia reprezintă factorul esențial care contribuie la structurarea componentelor de bază ale personalității copilului, datorită bogăției și diversității relațiilor interpersonale și a modelelor comportamentale pe care le furnizează.

Încercându-se explicarea mecanismului prin care se produce această influență parentală asupra dezvoltării psihice a copilului, se constată că interacțiunile adulților, faptele, viața de zi cu zi sunt receptate, învățate și chiar „copiate” de către copii. Maniera în care părinții răspund nevoilor copilului, reprezintă un alt factor determinant.

Birch (2000) subliniază importanța securizării efective a copilului de către mamă, a stabilirii unei puternice legături afective între cei doi, punându-se astfel bazele conduitei sociale de mai târziu, prin preluarea de către copil a gesturilor, mișcărilor, expresiilor faciale, structurilor verbale, atitudinilor și comportamentelor sociale. Autoarea afirmă că „de la o vârstă fragedă, copiii își orientează atenția mai ales către fizionomiile și vocile umane.”(Birch, 2000, pag 38).

Un aspect care nu trebuie pierdut din vedere este sensul interacțiunii părinți-copii. Dacă de-a lungul timpului, influența educațională a fost concepută într-o manieră unidirecțională, de la părinți înspre copii, cu timpul s-a recunoscut și influența copilului asupra părintelui. Noțiunea de „interacțiune” indică reciprocitatea influenței dintre părinți și copii. Intensitatea relației dintre părinte și copil variază cu vârsta ambilor. Menținerea raporturilor dezirabile presupune racordarea continuă a atitudinilor și practicilor parentale la nivelul de dezvoltare psihică atins de copil. Este vorba de necesitatea unei adaptări permanente a stilului parental la particularitățile de vârstă ale copilului.

În societatea contemporană, în general, sarcina educării copilului revine de obicei ambilor părinți. Rolul educativ este legat de apariția sentimentului copilăriei. Dezvoltarea sentimentului familiei începând cu sec. al XVI-lea, a avut ca bază progresul vieții private, al intimității domestice. Sentimentalizarea relației părinți-copii a fost mult timp identificată numai la clasele superioare al căror acces la educația școlară a fost mai timpurie în timp ce la familiile sărace, sentimentul familiei și al copilăriei s-a constituit mult mai lent.

Deoarece în unele culturi, interesele economice, politice, normele sociale erau mai importante, întemeierea familiei era decisă de părinți, fără ca viitorii soți să se cunoască sau să-și exprime acordul sau dezacordul. Modelele culturale pe care familia le poate transmite, diferă de la o societate la alta, împreună cu normele și regulile referitoare la familie. De aceea, în mintea noastră, apare întrebarea: Ce ne oferă familia? Din păcate, nu conștientizăm întotdeauna rolul și beneficiile acesteia. Ea ne oferă: SIGURANȚĂ, PROTECȚIE, AFECȚIUNE, INTERACȚIUNE SOCIALĂ, COMPANIE, EDUCAȚIE.

„Meseria” de părinte este una dintre cele mai dificile, deoarece nu există școală pentru aceasta. Există doar reguli ale iubirii părintești (nescrise) și ale atașamentului față de copilul care tocmai a apărut: a fi părinte este o experiență complexă, unitară, solicitantă dar și generatoare de satisfacții. Să crești un copil este o responsabilitate uriașă deoarece el trebuie să devină o persoană sănătoasă, care va trebui să-și ocupe locul în generația viitoare, așa cum spunea Abraham Lincoln: „Viitorul lumii se află în mâinile oamenilor care vor ieși din copiii noștri.”

Afectivitatea pe care acesta o primește încă de la naștere are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice ulterioare. În primii ani de viață, copilul răspunde prin reacții emotive la tot ceea ce se întâmplă în jurul său, iar acestea vor determina direcționarea activităților și atitudinilor de mai târziu. În cadrul familiei copilul învață limbajul și comportamentul social, se pun bazele formării caracterului, aptitudinilor, sentimentelor.

În cazul în care, există între părinți certuri, violență fizică sau verbală, copilul va suferi emoțional și psihic pe termen lung. De aceea, trebuie evitate aceste comportamente inadecvate în fața copilului pentru a nu-l stresa și pentru a nu „copia” și pune în practică ceea ce a văzut acasă atunci când va avea propria familie.

Un om cu un caracter echilibrat va fi întotdeauna un părinte bun, un exemplu pentru copiii lui. El nu va fi nevoit să ceară acestora respect deoarece prin felul lui de a fi îl va câștiga. Un părinte bun este și un prieten bun, un „frate” bun, un om de încredere care va fi aproape de copil mereu, oferindu-i dragoste, timp, atenție, înțelegere și sprijin.

Un lucru important de subliniat este faptul că părintele nu este în slujba copilului și nici copilul nu este în posesia părintelui, ci acesta trebuie să ofere întotdeauna sprijin în limita resurselor sale. Respectul reciproc este una dintre condițiile cerute de o creștere armonioasă și sănătoasă a copilului și a relației părinte-copil. O educație adecvată primită încă din familie, îl va determina pe copil să devină un exemplu pentru societate, un om frumos, cu idealuri înalte, vise și speranțe îndrăznețe.

Stilurile parentale influențează în mod diferit dezvoltarea copiilor și chiar dacă ele nu funcționează întotdeauna coerent, se pot observa efectele în timp atât asupra personalității, asupra nivelului și a calității aspirațiilor, asupra eforturilor și rezultatelor tinerilor. Eficacitatea acestora depinde și de contextul socio-economic și cultural al familiei astfel încât, în anumite zone, cu grad crescut de risc, unde pericolul devianței și al delicvenței este mai mare, stilul mai impunător, autoritar, contribuie într-o mare măsură la protecția copiilor și mai departe a viitorilor adolescenți.

Stiluri parentale – clasificare

1. Stilul indulgent

2. Stilul autoritar

3. Stilul indiferent

4. Stilul protector

5. Stilul democratic

Stilul indulgent

Stilul indulgent se caracterizează prin aceea că părintele îi permite copilului să se manifeste cum crede el, fără a-i impune anumite restricții sau reguli. Filosofia de viață a părintelui în acest caz este că „copiii înfloresc singuri la momentul potrivit” și cea mai mare valoare o reprezintă pentru el libertatea lor de expresie.

Părintele indulgent manifestă o mare sensibilitate la drepturile altora, se consultă cu copilul atunci când apare o problemă mai deosebită sau când ia o decizie, manifestă interes în tot ceea ce face copilul său și-l pedepsește foarte rar atunci când greșește. Acest tip de atitudine îi dă posibilitatea copilului să-și dezvolte o identitate proprie, să aibă o personalitate distinctă, marcantă, originală. Totodată, se simte important, special, fapt ce determină creșterea nivelului stimei de sine. Stilul parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativității și capacității de a lua decizii.

La polul opus, copilului crescut într-o manieră indulgentă îi va fi greu să înțeleagă rolul limitelor, regulilor, și să țină cont de ele când situația o imune. În acest caz, copilul poate fi considerat obraznic sau copil-problemă. Părinții se pot aștepta ca în curând el să preia „controlul familiei” în sensul că nu va mai face decât ceea ce vrea el iar părinții vor fi depășiți.

Stilul autoritar

Stilul autoritar este stilul parental în care predomină severitatea excesivă, cu rigiditate și interdicții, părinții aplică un tip de dominare cu comenzi ferme, nelipsite uneori de brutalitate. Relația cu părinții nu are caracterul unui dialog, copilul fiind lipsit de inițiativă. Părinții sunt cei care iau decizii și impun totul fără a accepta alte puncte de vedere. Copiii sunt solicitați să execute repede și corect un volum de sarcini care corespund aspirațiilor părinților și recurg adeseori la pedepse, știrbind astfel demnitatea viitorului adult.

De obicei, părintele autoritar este rece și detașat față de copil, impunând respectul muncii și al efortului. Deși atașați afectiv de copii, aceștia își manifestă foarte rar afecțiunea, fiind adepții zicalei „Copilul nu se sărută decât atunci când doarme.” Acest stil îl învață pe copil să fie ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică, îi dezvoltă simțul critic și îl învață să fie perfecționist.

DEZAVANTAJE:

Părinții autoritari nu au o intenție rea în educarea copiilor, dar maniera în care procedează își lasă amprenta foarte puternic asupra personalității copilului. Se limitează astfel bucuriile celor mici, instalându-se deseori oboseala ca urmare a epuizării neraționale a energiei și scăderea factorilor motivaționali.

Stilul sever modifică o dimensiune a personalității, cea atitudinal-relațională, producând stări de apatie, indiferență față de activități și relații sociale, protest, revoltă ca urmare a frustrațiilor acumulate în timp.

Crește ostilitatea și agresivitatea, producând tensiuni și conflicte, iar imitarea modelului parental predomină la copii, atitudinea aspră a părinților producând un comportament inacceptabil social. Personalitatea tânărului este înăbușită, renunță la propriile idealuri, nevoi și dorințe, se revoltă împotriva părinților în special în adolescență când el se simte puternic și are curajul de a riposta, iar în acest caz, datorită condițiilor de educație, revolta este considerată ca fiind un lucru normal.

Stilul indiferent

Părintele indiferent își neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui și nici nu manifestă frecvent trăiri emoționale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înțeles că acesta este „în plus”, reprezentând chiar o povară de care se poate lipsi ușor.

Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent învață încă de mic că părerea lui nu contează prea mult, simțindu-se lipsit de importanță, absolvit uneori de orice responsabilitate. Stima de sine devine astfel foarte scăzută, poate deveni timorat și urmărit în permanență de un puternic complex de inferioritate. Spre deosebire de copilul crescut autoritar, copilul crescut indiferent se bazează doar pe experiența lui de viață. De aceea, când ajunge adult și se va pune problema primirii de sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-și educe copilul, de ce ar trebui să se ferească, el nu va fi dispus să asculte.

Din cauza lipsei de afecțiune, copilul crescut indiferent, insensibil, apatic devine pragmatic. Cei din jur îl etichetează ca fiind un copil „fără suflet”, „de gheață”, fără să bănuiască că lipsa afectivității pe care o resimte îl determină să aplice principiul „iubirea te face vulnerabil, mai slab”.

Stilul protector

Părintele protector este în aparență unul model, fiind extrem de atent la nevoile copilului, dedicându-se cu toată ființa sa meseriei de părinte. Grija primordială este să ofere securitate copilului, deoarece este conștient de fragilitatea lui, de nevoia, în permanență, de protecție și de sprijin. Educația pe care i-o acordă copilului are ca deviză, zicala „nu tot ce zboară se mănâncă” și grija lui este să-l învețe pe copil să fie precaut și rezervat față de tot ceea ce vine din afara sferei familiei.

Dar, din păcate, uneori protecția acordată copilului este exagerată, părinții devenind veșnic îngrijorați, văzând catastrofe la tot pasul. Când își văd copilul plângând, devin agitați, creând astfel mult mai multă tensiune în jurul lui.

În momentul în care apare o problemă, părinții devin veșnic îngrijorați, căutând vinovați, țin morală, fapt ce duce la neputunța învățării unor reguli de disciplină. Asemenea părinților autoritari, le este greu să accepte momentul în care copilul începe să devină independent, nu generează conflicte ci se panichează și se consumă.

Dezavantajele acestui stil parental pot apărea încă de când copiii sunt mici, prin tulburări ale somnului, stări de frică și tulburări ale regimului alimentar. Crescând, copilul se simte din ce în ce mai sufocat, apărând astfel tendința de a se îndepărta de părinți, considerând că este foarte dificil să comunice cu ei despre problemele personale. Astfel, copilul va avea o viață secretă, personală, nebănuită, va învăța să ascundă informații.

Stilul democratic

Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie tot timpul respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent și urmate de toți membrii familiei. Impunerea acestor reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el omul este pe primul loc și nu legea. Principiul după care se ghidează părintele în acest caz este „toți suntem egali în fața lui Dumnezeu” și se împotrivește ideii „unii sunt mai egali decât alții”.

Părintele ce îmbrățișează acest stil este flexibil, indulgent și deschis pentru nou, acceptând tot ce ar putea duce la ameliorarea vieții copilului și a familiei, dar în același timp este și autoritar, impunând o disciplină riguroasă, învățându-l pe copil să respecte reguli, să îndeplinească cu succes sarcinile primite.

Pe de altă parte, el este foarte protector, oferindu-i copilului siguranța de care are nevoie și sprijinindu-l atunci când este nevoie, dar este destul de înțelegător și încrezător în capacitatea copilului de a lua decizii. Întotdeauna îi respectă opiniile, independența și personalitatea, manifestând căldură față de acesta, apreciindu-l, considerându-l un membru al familiei. Datorită acestor atitudini, copilul își va dezvolta un echilibru emoțional ce va duce la dezvoltarea personalității, va manifesta creativitate, inițiativă, autonomie. În urma încurajărilor și a încrederii acordate, copilului îi va crește stima de sine, permițându-i astfel să fie eficient în acțiunile întreprinse.

Cultivarea respectului pentru om, în stil democratic, îl va învăța pe acesta să accepte și opinia celor din jur, să accepte observațiile făcute de cei din jurul său, având totodată curajul să-și exprime propria opinie. Independența care i s-a acordat de mic îl va ajuta să-și descopere propriile aptitudini și să-și aleagă meseria pe care el și-o dorește, îndeplinindu-și propriile vise și nu pe cele ale părinților. Chiar dacă, în aparență, acest stil are numai avantaje, este bine de menționat faptul că un copil crescut sub influența stilului democratic se va adapta mai greu stilului autoritar pe care-l va întâlni în decursul vieții.

Stilurile parentale au avantajele și dezavantajele lor, mai mult decât atât, în timp ce unii părinți consideră că independența sau exprimarea liberă constituie calități alții le consideră defecte. De aceea este greu să oferim soluții cu valoare universal valabilă privind stilul adoptat.

CAPITOLUL V

Studiul privind implicarea familiei în educația copiilor și relația acestora cu școala

În studiul de față abordăm o problemă foarte importantă – modul în care se implică familia în activitatea școlară, relația acesteia cu școală și implicit cu învățătorul/ dirigintele clasei.

Se știe că învățătorii sunt principalii responsabili pentru calitatea educației elevilor, însă mulți părinți își neglijează rolul important pe care îl au în educația copiilor. Considerăm că se impune studierea amănunțită a modului în care aceștia se implică, cât și relația cu școala, care trebuie să fie una activă, de respect reciproc și de colaborare.

5.1 OBIECTIVELE CERCETĂRII :

a) GENERALE:

1. Conștientizarea rolului de beneficiar al educației ce se desfășoară în școală de către părinte

2. Asumarea sarcinilor referitoare la educația elevului în familie

3. Colaborarea strânsă cu școala în vederea realizării progresului școlar al elevului

4. Armonizarea triunghiului: cadru didactic – părinte – elev cu efect în formarea și dezvoltarea personalității școlarului

b) OBIECTIVELE SPECIFICE ALE CERCETĂRII:

– cunoașterea opiniei părinților privind educația copilului în școală și a gradului de implicare a acestora în procesul de învățământ;

– urmărirea concordanței dintre opiniile formulate de părinți privind relația familie-școală și implicarea copiilor lor în activitatea școlară;

– realizarea unor activități de formare a părinților, în vederea conștientizării rolului școlii;

– responsabilizarea părinților prin contribuții la elaborarea semnarea de către profesori – părinți – elevi a unui „Pact pentru educație”;

– participarea părinților la activități organizate în cadrul școlii;

– antrenarea colectivului de părinți în desfășurarea de proiecte educative;

– studierea posibilităților de comunicare școală – familie, care să înlesnească procesul de colaborare între acești factori;

– înlăturarea unor blocaje, bariere și dificultăți ce pot apărea între factorii implicați în educație prin strategii moderne de soluționare a conflictelor;

– stabilirea rolului și importanței educației în viața familiei elevilor în scopul optimizării acesteia;

– stabilirea concluziilor generale aferente lucrării.

5.2 Ipoteza cercetării

Interesul părinților față de școală și față de educația pe care o primesc copiii lor se manifestă și în interesul copilului pentru școală, de aceea dacă părinții sunt implicați mai mult în relația cu școala, atunci vor conștientiza importanța acesteia și copiii lor vor fi influențați pozitiv.

Variabila independentă:

realizarea unui program de formare a părinților

Variabile dependente:

– gradul de manifestare a unei comunicări eficiente între cele două părți: părinți-școală;

– nivelul de conștientizare a importanței implicării părinților în relația cu școala;

– gradul de influențare pozitivă a copiilor, în situația unei relații strânse familie- școală.

5.3 Metodologia cercetării

a) Descrierea designului cercetării

Pentru a cerceta caracteristicile educației parentale, am parcurs următoarele etape:

– selectarea materialului teoretic pentru fundamentarea științifică a temei;

– alegerea faptelor de conținut relevante pentru demersul cercetării;

– selectarea strategiilor cercetării;

– aplicarea strategiilor în contexte diferite și notarea rezultatelor obținute;

– analiza și interpretarea datelor, elaborarea conținuturilor, tabelelor, schemelor, graficelor, studiului de caz;

– consemnarea datelor cercetării; elaborarea lucrării și a concluziilor ce se impun.

b) Descrierea metodelor de cercetare

Principalele metode de cercetare au fost ancheta pe bază de chestionar (utilizată în etapele preexperimentală și postexperimentală) și experimentul psihopedagogic. S-au mai folosit: observația și convorbirea.

Experimentul pedagogic, metoda principală utilizată, înseamnă o inovație, o modalitate nouă, menită să optimizeze procesul educațional, deoarece acesta se organizează pentru a proba sau testa ipoteza (ideea) propusă. În același timp, experimentul presupune controlul situației nu în forma globală, ci într-o manieră analitică precisă, fiind vorba de fapt de controlul factorilor care participă la actul pedagogic și de înregistrarea obiectivă a rezultatelor.

,,Metoda experimentală constă în primul rând, în introducerea sau suprimarea unuia sau mai multor factori bine determinați într-o situație cunoscută, în vederea verificării rezultatului acestei intervenții. (Planchard, E., an 1972, pag.20 – 30).

Experimentul este ,,cercetarea unui fenomen modificat de cercetator’’ el ,,nu reprezintă de fapt decat o observație provocată’’, ,,experimentul se mai numește și metoda observației provocate. (Didilescu, I. Pavelcu, V., an 1976, pag. 142).

Intervenția cercetatorului se întemeiază pe presupunerea (ipoteza) că inovația ne va conduce în mod inevitabil la obținerea unui randament mai bun în urma desfășurării acțiunii respective.

,,Observatorul ascultă natura, experimentatorul o interoghează și o forțează să se descopere’’ (Cuvier, după I. Comănescu, 1998, pag. 118).

Experimentarea pedagogică se desfașoară, de regulă, în trei etape: o primă etapă cu caracter de constatare, urmează o fază fundamentală care cuprinde experimentul propriu-zis și apoi o etapă finală de control. Experimentarea pe teme educative este destul de dificilă tocmai datorită faptului ca nu se poate separa exact variabila principală și efectele ei, care sunt întotdeauna într-un context mai larg.

Deci în etapa pregătitoare sunt studiate condițiile în care se va desfășura experimentul, se stabilește inovația ce se va introduce (factorul experimental) și se precizează strategia aplicării lui.

Cea de-a doua etapă de efectuare constă în desfașurarea propriu-zisă a experimentului. Temporal este mai lungă, având în vedere că într-un experiment inovația nu poate fi aplicată instantaneu, iar apariția rezultatelor nu este o consecință inedită.

În etapa de evaluare se înregistrează și se măsoară rezultatele experimentului. Pe baza lor se stabilesc diferențele dintre eșantioane (experimental și de control) între datele înregistrate în etapa pregătitoare și cele consemnate în finalul experimentului.

Observația- reprezintă înregistrarea datelor și constatărilor așa cum se prezintă.

Convorbirea reprezintă un mijloc de a cunoaște motivația intimă a actelor săvârșite, a preferințelor, stărilor emoționale, a nivelului de informație. Corecta desfășurare a conversației presupune o anumită legătură între persoanele angajate în comunicare: încredere, apreciere, intimitate, după cum necesită și un anumit cadru în care să se desfășoare.            

Majoritatea abaterilor comportamentale în clasǎ sunt datorate unor tulburǎri adaptatative și de comportament. Efectele posibile ale tulburǎrilor sau abaterilor comportamentale ale elevilor în clasǎ sunt eșecurile privind adaptarea și integrarea școlarǎ.

Pentru cunoașterea și adoptarea măsurilor de remediere este necesară comunicarea cu părinții elevilor, colaborarea strânsă cu aceștia, ei fiind cei mai interesați în optimizarea comportamentelor copiilor, transformării comportamentelor indezirabile în comportamente dezirabile pentru o atitudine adecvată față de sarcinile școlare în scopul obținerii performanței, formării personalității armonioase.

Copiii cu probleme de integrare școlarǎ se caracterizeazǎ prin: insubordonare în raport cu regulile și normele școlare; lipsa de interes fațǎ de cerințele și obligațiile școlare; absenteismul, repetenția, conduita agresivǎ.

Gestionând eficient situațiile dificile, educatorul va crea un mediu propice de învǎțare și o relație de încredere cu elevii, prevenindu-se totodatǎ apariția situațiilor problematice. Acestea pot fi prevenite printr-o comunicare adecvată cu părinții elevilor care trebuie să conștientizeze faptul că este obligația lor morală să furnizeze date reale privitoare la aspecte concrete de dezvoltare, evoluție și manifestare a copilului.

Neglijarea aspectelor de management al clasei de elevi poate sǎ conducă la carențe în formarea personalității elevului și să prejudicieze eficiența la clasǎ a cadrului didactic. Odatǎ cu emanciparea colectivelor de elevi problemele se vor amplifica, ducând la apariția crizei educaționale.

Cadrul didactic trebuie sǎ fie pregǎtit-atât teoretic, cât și practic, social-relațional, dar și individual-psihologic să interacționeze pozitiv cu mediul familial în scopul eficientizării măsurilor pe care le va lua pentru închegarea colectivului de elevi, crearea cadrului optim de desfășurare a învățării.

Eficiența acțiunilor acestuia în a oferi soluții concrete, privind: identificarea situației, stabilirea soluției, procedeele de acțiune pentru eradicarea cauzelor și înfăptuirea de comportamente dezirabile, este hotărâtoare pentru crearea unui climat de promovare a comportamentului pozitiv, prin tehnici combinate de promovare a acestuia, optim dezvoltării capacităților elevilor și valorificării potențialităților lor, în plan instructiv – formativ.

Este de dorit ca școlile să-și dezvolte modele proprii de intervenție cu privire la dificultățile de comportament semnalate în colaborare cu consilieri școlari pentru a se asigura eficiența acțiunilor întreprinse prin extincția comportamentelor problematice.

Acțiunile desfășurate cu părinții elevilor trebuie să-i mobilizeze pe aceștia în relaționarea armonioasă la toate nivelele, să-i transforme în factori activi ai formării personalității copiilor.

Identificarea principalelor cauze ale unei comunicări ineficiente cu părinții

Acestea sunt:

– probleme de ascultare;

– lipsa conexiunii inverse;

– falsa conexiune inversă;

– rezistența la critică;

– percepția selectivă și subiectivitatea;

-obținerea informației prin manipulare discretă;

– ascultarea afectivă;

– inadvertențe de limbaj;

– bariere culturale etc.

Pentru o bună comunicare învățătorul trebuie să se pregătească pentru contactul cu părinții – fie spontan, fie în cadrul activităților anunțate: ședințe, lectorate, acțiuni educative, instructiv- formative – participări la demersuri didactice demonstrative, activități extracurriculare etc, oferind acestora date reale asupra evoluției copilului, să poarte discuții constructive, reale, în urma cărora să se realizeze înțelegerea cauzelor comportamentelor elevului pentru ca măsurile ameliorative să se adreseze antecedentelor în scopul eradicării consecințelor.

Pentru înlocuirea comportamentelor indezirabile se vor desfășura activități specifice, pe înțelesul părinților, cooptându-i în echipă pentru realizarea tematicii.

Tematica de bază trebuie să includă: disciplinarea pozitivă și metode de gestionare- modificare a comportamentelor problematice; elemente de psihologia dezvoltării; abilitățile sociale și emoționale ale copiilor; managementul furiei sau a altor emoții negative intense; comunicarea eficientă și relaționarea în familie.

Structura programului de disciplinare pozitivă trebuie să răspundă părintelui la următoarele întrebări:

CUM SĂ ÎNȚELEGEM COMPORTAMENTUL COPILULUI?

CUM INFLUENȚEAZĂ PĂRINTELE DEZVOLTAREA COPILULUI?

DE CE SE COMPORTĂ COPILUL MEU ASTFEL?

Se structurează tematica pe ședințe astfel:

Ședința 1 : Introducere

Ședința 2 : Cum sprijinim dezvoltarea copilului?

Ședința 3: Ce sunt comportamentele problematice?

Ședința 4 :Monitorizarea comportamentelor problematice

Ședința 5: Cum identificãm cauzele comportamentelor problematice?

Ședința 6 : Managementul comportamentelor problematice

Ședința 7: Dezvoltare de abilitãți – rezolvarea de probleme

Ședința 8 :Planificarea pentru situații cu grad ridicat de risc

Ședința 9: Evaluarea progresului și menținerea schimbãrilor – I

Ședința 10 :Evaluarea progresului și menținerea schimbãrilor – II

Încheierea programului

O metodă eficientă de relevarea antecedentelor comportamentale, manifestărilor precoce ale copiilor, alături de conversație, povestire, expunere etc, este interviul.

●Întrebǎri care pot fi adresate adulților:

-În ce contexte observați apariția comportamentului?

-Existǎ contexte sau situații în care comportamentul nu apare?

-Cine este prezent atunci când apare comportamentul?

-Ce interacțiuni sau activitǎți au loc chiar înainte sǎ aparǎ comportamentul?

-Ce se întâmplǎ imediat dupǎ ce apare comportamentul?

-Puteți numi un comportament adecvat care îl poate înlocui pe cel problematic în acest context specific?

În introducere, părinții sunt informați asupra tematicii căutând, pe înțelesul acestora, să se explice terminologia și sensul demersurilor ce urmează a fi înfăptuite: Exemplu:

Cuvântul „disciplină” este înrudit cu cuvântul discipol și înseamnă a învăța, ceea ce înseamnă că disciplinarea eficientă are ca și reper central achiziția unor comportamente sănătoase. Copiii învață încă de când sunt mici ce trebuie să facă pentru a obține ceea ce își doresc și cum pot controla acțiunile celorlalți prin observarea efectelor pe care îl are comportamentul lor; dacă plâng, vine cineva și îi ia în brațe. Prin urmare, orice comportament al copilului are o anumită funcție, adică un anumit motiv pentru care se manifestă la un moment dat. Acest lucru se întâmplă deoarece învățăm să facem lucruri dacă ele ne aduc un beneficiu sau dacă prin acele comportamente putem evita anumite consecințele neplăcute. Modul în care se exprimă comportamentul depinde de abilitățile pe care le are copilul în repertoriul său comportamental. De exemplu, toți copiii sunt furioși din când în când, dar își descarcă furia prin mai multe moduri: plâns, trântit, ridicat tonul, în funcție de cum au fost învățați să exprime furia.

Metodele prezentate sunt specifice pentru următoarele trei categorii de situații:

– când copilul învață unui comportament nou;

– când dorim să consolidăm un comportament;

– când copilul nu este motivat, deci “nu vrea” să facă un anumit comportament.

A. CÂND COPILUL ÎNVAȚĂ UN COMPORTAMENT

1) Modelarea

VÂRSTE DE LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

2) Învățarea

VÂRSTE DE LA CARE SE APLICĂ: 2-10/11 ani

În realizarea cu succes a acestei metode este esențială observarea micilor progrese, care, chiar dacă par nesemnificative, trebuie mai întâi recompensate, iar apoi consolidate! Țineți minte că învățarea presupune efort și muncă repetată!

B. CÂND DORIM SĂ CONSOLIDĂM UN COMPORTAMENT

După ce ne-am asigurat că un comportament a fost învățat, e necesar să aplicăm tehnici care duc la persistența comportamentului în timp: (1) recompensa și (2) controlul mediului.

1) Recompensa

VÂRSTE DE LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

Când doriți să creșteți frecvența sau durata unui comportament, folosiți metoda bazată pe recompensă. Recompensa este o consecință a comportamentului care crește probabilitatea acestuia de a se repeta.

Recomandări pentru aplicarea recompensei

Gândiți-vă la lucruri simple, pe care le aveți la îndemână și sunt atractive pentru copil (ex. buline, steluțe).

Cu cât sunt mai naturale recompensele pe care le utilizăm, cu atât e mai mare șansa consolidării și persistenței comportamentului țintă.

Dacă îi dați mereu copilului aceeași recompensă s-ar putea ca la un moment dat să se plictisească de ea, și să nu mai aibă efectul pe care l-a avut la început. Cu cât i-a lipsit mai mult acel lucru cu atât va avea un efect mai mare ca și recompensă. Prin urmare, în alegerea recompenselor să aveți în vedere acest lucru.

2) Controlul mediului

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

Această tehnică o puteți folosi atunci când copilul a învățat deja un comportament și doriți să favorizați apariția lui.

Mediul în care trăim influențează modul de manifestare a comportamentului. Poate că ați observat și dumneavoastră că un comportament al copilului apare doar într-un anumit mediu sau în prezența anumitor persoane.

C. CÂND COPILUL „NU VREA”

Uneori, deși copilul știe ce așteptați dumneavoastră de la el, totuși nu vrea să facă acel lucru. În astfel de situații puteți folosi metodele descrise mai jos: metoda consecințelor logice și naturale, extincția, excluderea, contractul comportamental și stabilirea regulilor.

1) Distragerea atenției

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-3/4 ani

2) Metoda consecințelor logice și naturale

3) Extincția

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

Atunci când dorim să eliminăm sau să reducem frecvența, durata sau intensitatea unui comportament al copilului (adică să facem să apară mai rar, mai puțin intens sau să dureze mai puțin timp), folosim extincția. De exemplu, dacă copilul se bucură deoarece primește atenție din partea profesorului când aruncă lucrurile pe jos, extincția înseamnă a ignora, a nu da atenție copilului când se comportă astfel.

4) Excluderea (engl. „time –out”)

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 2-10/11 ani

Există momente când copiii sau dumneavoastră sunteți prea agitat, nervos sau iritat pentru a rezolva eficient o problemă. Uneori apar accesele de furie (engl. „temper tantrum”).

În aceste momente, copiii încearcă să își exprime nevoia de independență sau o anumită frustrare. Când copilul are un acces de furie, îi este imposibil să mai gândească rațional; prin urmare, va reacționa negativ la orice îi veți spune.

4) Stabilirea regulilor

VÂRSTA LA CARE SE APLICĂ: 2-18 ani

Regulile sunt expresii verbale ale unor relații între antecedente-comportament-consecințe.

5) Contractul comportamental

VÂRSTE LA CARE SE APLICĂ: 10/11 – 18 ani

Copiii și adulții așteaptă unii de la alții să facă o serie de comportamente ca și condiție pentru a face la rândul lor comportamentele dorite de celălalt.

Un contract comportamental este o înțelegere între părinte și copil, “certificată” de o terță persoană – care are o poziție neutră față de situație.

Cercetările arată că acest gen de angajament verbal motivează persoana pentru a face comportamentul pe care și l-a propus.

Această metodă este folosită mai ales cu preadolescenții și adolescenții, atunci când între ei și părinți apar dificultăți în a ajunge la un consens. Prin faptul că ei negociază împreună cu părinții comportamentele dorite, contractul comportamental le dă copiilor sentimentul că părerea lor este importantă. Faceți mici compromisuri – acceptați unele argumente ale copilului. În acest fel veți avea mai multe șanse ca părerea dumneavoastră să fie ascultată în discuții mai importante.

CE ÎNSEAMNĂ SĂ PEDEPSESC?

Pedeapsă înseamnă exercitarea unui control exterior, prin forță, asupra copiilor cu scopul de a le modifica un comportament problematic și constă în manifsetarea unor forme de abuz:

Abuz fizic: provocarea durerii prin pălmuire, lovire, bătăi grave

Abuz emoțional:

– atacuri personale, cum ar fi pronunțarea numelui copilului cu tonalități negative, etichetare, poreclirea, ridiculizarea, insultele, umiliere, intimidare, adresarea cu un ton ridicat.

– suferința impusă prin reținerea mâncării, închiderea într-o cameră întunecată (de exemplu în pivniță sau în baie), etc.

– penalizări care nu au nici o legătură cu comportamentul inacceptabil (ex. copilul nu are voie să iasă la joacă toată săptămâna, pentru că a spart o farfurie sau a stricat o jucărie)

Abuz sexual

Asistarea la o formă de abuz: violența parentală

DE CE PEDEPSESC PĂRINȚII?

Deși adultul nu dorește să recurgă la astfel de metode, pentru că nu par a fi cele mai potrivite. Totuși, de cele mai multe ori părinții aleg să disciplineze în acest fel din mai multe motive:

1) Au primit ei înșiși același „tratament” când au fost copii

2) Nu cunosc nici o altă metodă prin care să obțină rezultatul așteptat

3) Cred în eficiența pedepsei

Apariția imediată a efectului pedepsei poate funcționa ca o recompensă pentru cel care o folosește (în cazul nostru părintele) și, prin urmare, poate duce la utilizarea ei abuzivă. De exemplu, dacă îl pedepsește pe copil punându-l la colț pentru că se juca prea gălăgios, părintele obține ca beneficiu imediat încetarea gălăgiei. Fără să-și dea seama, părintele nu mai caută alte soluții la o situație nedorită, fiind tentat să o rezolve rapid prin pedepsirea celui care a produs-o. Pedeapsa poate modela comportamentul celui pedepsit. O serie de studii au evidențiat, în mod repetat, că acei copii care au fost martorii sau ținta unor pedepse excesive tind să recurgă ei înșiși la pedepsirea oamenilor din jurul lor. Uneori, exprimarea pedepsei poate fi amânată până când devin ei înșiși adulți și intră în rolul de părinți.

CONSECINȚELE PEDEPSEI ASUPRA PĂRINTELUI

De multe ori acesta se simte vinovat după ce pedepsește copilul, mai ales dacă l-a pedepsit prea aspru, „la mânie”; va regreta ulterior că a folosit o metodă care a avut efecte negative asupra copilului și nu a fost eficientă în schimbarea comportamentului. De asemenea, relația dintre părinte și copil va avea de suferit: copilul va fi mai puțin comunicativ cu părintele, va căuta afecțiune în altă parte, își va pierde încrederea în părinte, va ascunde unele lucruri față de el etc.

CONSECINȚELE PEDEPSEI ASUPRA COPILULUI

Învață un model agresiv de disciplină

Modelul oferit de către părinți are uneori un impact mai mare asupra copilului, decât orice alte metode folosite în disciplinarea lui. Copilul învață cel mai bine imitând, uneori inconștient, exemplul care îi este oferit de către părinte. Adolescenții care au fost loviți aprobă folosirea pedepsei corporale și sunt mai probabil să o folosească atunci când vor avea copii. Învață un model agresiv de gândire și relaționare.

Copiii care sunt agresați fizic sau verbal manifestă comporamente agresive în familie cu frații, bunicii, părinții precum și cu copiii de aceeași vârstă, la grădiniță sau la școală. Cercetările arată că acei copii care au fost pedepsiți fizic au mai multe manifestări ostile față de comportamentul ambiguu al colegilor lor, produc mai puține soluții într-o situație de rezolvare de probleme și aleg variante mai ostile (Dietz, 2000 apud Hart, Ladd & Burleson, 1990; Haskett, 1990; Trickett, 1993; Weiss et al., 1992), dezvoltă probleme emoționale și comportamentale.

Cercetările au arătat că abuzul emoțional este mult mai puternic asociat cu problemele psihologice decât abuzul fizic sever (Clausen și Crittenden, 1991; Forth și Chamberland, 1995). Lindahl (1998) arată în urma unui studiu că „ordinele” date de părinți și constrângerile asupra copiilor au discriminat între băieții cu comportament disruptiv și cei fără probleme de comportament. În concluzie, un nivel ridicat al controlului este asociat cu apariția unui număr crescut de comportamente disruptive.

Programul de înlocuire a comportamentelor problematice ale copiilor desfășurat cu părinții va fi considerat ca fiind finalizat prin redactarea de către părinți a unei biografii a copilului cuprinzând aspectele de comportament problematic, reacțiile, măsurile, comportamentele cu care au căutat să le contracareze și rezultatele pe care cred că le-au obținut, vor preciza expectanțele lor față de mediul școlar și măsurile ameliorative pe care le-au discutat cu cadrul didactic, modul în care înțeleg să conlucreze în programul de măsuri stabilit de către profesor pentru extincția faptelor de comportament problematic.

Majoritatea părinților au participat la activitățile din proiect, dar nu la toate temele. Astfel, 73% au participat la toate acțiunile, 18% au participat sporadic iar restul a absentat întrucât „copilul a necesitat supraveghere continuă, fiind bolnav”, „părinții au fost spitalizați”, „ne-am instalat într-o nouă locuință”.

Părinții au redactat toți biografia copilului, chiar dacă au lipsit, prin informarea realizată de la cei prezenți. Evident, unele biografii sunt părtinitoare, romanțate, aduc scuze sau caută motive pentru comportamentele manifestate de copil. Totuși, problema fiind supusă atenției, sunt create auspiciile rezolvării carențelor.

Pentru responsabilizarea părinților și elevilor și pentru conștientizarea de către aceștia a importanței școlii în viața socială, s-a semnat Pactul pentru educație. Acesta a fost dezbătut cu colectivul de părinți, a fost aprobat și apoi semnat de către părinte, învățător, copil.

Acest demers s-a realizat după derularea proiectului „Managementul comportamentelor problematice”, în ședința cu părinții din luna noiembrie. În această ședință s-a mai dezbătut tema „Violența în școală”. S-au analizat comportamente ale elevilor din clasă, s-au dezbătut aspecte de atitudine față de școală și fată de activitatea de învățare. S-a hotărât că semnarea Pactului pentru educație reprezintă o soluție pentru optimizarea educării copilului în școală, familie, societate.

Interpretarea rezultatelor:

Răspunsurile părinților reprezintă fie așteptări ale acestora, fie certitudini pe care le au deja din informațiile care le-au parvenit dat fiind interesul lor pentru această etapă din viața copilului. Studiind aceste răspunsuri înțelegem încă o dată că demersul didactic trebuie să-și axeze accentul de pe informare pe formare, prin aplicarea metodelor moderne de lucru, iar părinții să mențină un contact permanent cu școala, implicându-se activ în procesul didactic.

Astfel, se observă că:

– familia (părinții) discută zilnic despre activitatea școlară;

– în cele mai multe cazuri, atitudinea față de copil este în concordanță cu cea a cadrului didactic, dar sunt și cazuri în care această atitudine este diferită;

– de obicei, părinții au o atitudine responsabilă față de participarea la ședințe; țin cont de părerea cadrului didactic aproape în toate cazurile, acționând în consecință;

– toți părinții au o atitudine constructivă față de școală și consideră că este important să meargă periodic la școală pentru a se interesa de situația școlară;

– ședințele cu părinții reprezintă una dintre cele mai bune metode alături de telefoane, lectorate, bilete prin intermediul cărora părinții sunt informați permanent de ceea ce se întâmplă la școală;

– părinții văd în cadrul didactic un îndrumător al procesului instructiv-educativ deoarece are competențele necesare de specialist în educație;

– se consideră că participarea la lectorate asigură cunoștințele necesare părinților pentru ca aceștia să se implice în educația propriilor copii;

– majoritatea participanților la chestionar consideră că nu toate problemele ivite trebuie anunțate cadrului didactic deoarece nu afectează educația copilului;

– activitatea școlară a copilului este verificată de părinți, ei fiind conștienți de importanța acesteia;

– s-a observat că, în general, mama este responsabilă de educația copilului/ copiilor, tata implicându-se mai puțin sau în unele cazuri deloc. Dar, familie înseamnă MAMA și TATA deci, ambii trebuie să se implice în mod egal în procesul educației;

– se manifestă responsabilitate din partea părinților față de educația copiilor, aceștia participând la acțiunile inițiate de școală;

– în opinia părinților, seriozitatea și autoritatea cadrului didactic sunt principalele atuuri ale acestuia în educația copilului;

– școala, alături de familie, este percepută ca o instituție care trebuie să le asigure elevilor cunoștințele și pregătirea necesară pentru formarea lor ca viitori adulți.

A șaptea întrebare dă indicii despre reușita activităților din programul de formare al părinților prin ședințe, lectorate, proiecte, activități diverse. Se observă că un număr mare de părinți (6) consideră că relația lor cu școala nu s-a îmbunătățit; un număr mare, (10), reușesc mai bine să înțeleagă problemele copilului și să se implice în rezolvarea acestora; 4 consideră că lectoratele le-au îmbunătățit relația cu cadrul didactic; și nicio persoană nu consideră că prezența la lectorate i-a format deprinderea de a ține legătura cu școala. Analizând aceste aspecte constatăm că cei 6 părinți care consideră că relația lor cu școala nu s-a îmbunătățit sunt în majoritate dintre aceia a căror colaborare era promptă, nu trebuia îmbunătățită. Faptul că niciun părinte nu consideră că lectoratele i-au format deprinderea de a ține legătura cu școala nu este un minus al cercetării deoarece lectoratele au avut rolul de informare, formare în direcția optimizării educației în familie, în munca cu copilul și, la acest capitol, iată, majoritatea părinților afirmă că reușesc mai bine să înțeleagă problemele copilului și să-l sprijine în activitate. Evident, este de dorit să căutăm mereu metode, mijloace de stimulare în vederea optimizării legăturii dintre școală și familie.

Concluzii

Educația părinților constituie o ramură a educației adulților și a educației permanente. Ea are drept scop formarea conștiinței educative a părinților în vederea îndrumării, îngrijirii și educării copiilor. Educarea lor nu este un lucru greu dacă este înțeleasă ca o relație bine statuată, ca o relație între părinți și copii, profesor și elevi, care să-i ofere copilului rezolvarea necesităților fundamentale în această lume: iubire, timp, posibilitatea de expresie, reguli, dezvoltarea forțelor și aptitudinilor.

Copiii sunt atât de diferiți, încât ar trebui să descoperim și să elaborăm un program educațional adecvat fiecăruia în parte. Copilul trebuie antrenat pentru adaptarea la situațiile pe care le va avea de depășit în viața de zi cu zi, iar părinții trebuie să fie mereu alături de școală. Din slujba de părinte nu se demisionează și nici nu se pleacă în vacanță. De aceea, încercăm să elaborăm câteva „legi”, „norme” pentru părinți, profesori și părinți și profesori.

Părinții:

– să pregătească copiii pentru școală, prezentându-le școala ca fiind interesantă și importantă în formarea lor ca viitori adulți;

– să stea de vorba cu cu profesorii lor, stabilindu-se astfel o relație de respect si colaborare;

– să se discute zinic cu copilul despre ceea ce a făcut în ziua respectivă la școală, punându-i întrebări și dându-i sfaturi atunci cand este cazul;

– să petreacă cat mai mult timp cu el acasă, să facă temele împreună, să joace cat mai multe jocuri educative, limitând astfel accesul la TV , internet și jocurile video;

– să cunoască cercul de prieteni și colegi ai copilului pentru a-și forma o părere asupra anturajului acestuia;

– să se intereseze în permanență de rezultatele obținute la învățătură;

– să ceară și să ofere informații utile profesorilor deoarece știu mai multe despre dezvoltarea acestuia;

– să facă voluntariat, implicându-se în activitățile organizațiilor existente în școală.

Părinții și profesorii împreună este necesar:

– să-i laude pe copii;

– să le formeze obiceiuri bune de învățare și să-i ajute în planificarea activităților școlare;

– să poarte discuții permanente unii cu alții, deoarece, dacă apare o situație mai dificilă să o discute și să o rezolve în timp util;

– să discute personal sau să trimită notă scrisă în cazul în care există probleme deosebite;

– să stabilească locuri de întâlnire convenabile ambelor părți, dacă nu este posibil să se întâlnească la școală.

Deoarece profesorii și părinții au cea mai mare influență asupra tinerilor, fiecare trebuie să încerce să ofere noi oportunități de învățare și să colaboreze eficient în procesul educării tinerei generații.

Profesorii trebuie:

– să-i facă pe părinți să înțeleagă că întotdeauna vor fi bine primiți dacă doresc să afle informații despre copii sau să-i vadă pe aceștia la lucru, în clasă;

– să mențină fluxul comunicațional pozitiv; să caute oportunități pentru informarea corectă a părinților;

– să cunoască cultura, modul de viață și locul de muncă al celor din familie pentru a realiza un feed-back educațional propice;

– să explice, pe înțelesul părinților, modul de atribuire a temelor sau de stabilire a regulilor clasei;

– să descrie părinților felul în care vor fi îndeplinite obiectivele educative propuse;

– să informeze fiecare părinte despre ceea ce are special copilul său astfel încât acesta să înțeleagă motivele care vor duce la succesul elevului;

– să-i informeze pe părinții copilului în legătură cu problemele ce apar și să le explice structura consiliului școlii și politicile școlare;

– să-i ajute pe părinți să înțeleagă importanța sprijinului lor, să mulțumească acestora pentru implicare și să le explice avantajele acțiunii lor pentru copii și pentru școală.

În concluzie, copiii de astăzi sunt adulții de mâine. Educarea lor este o sarcină a părinților, a educatorilor, dar nici societatea nu este absolvită de această mare responsabilitate. Pentru ca părinții să facă față cu succes acestor sarcini, ei trebuie să fie sprijiniți de comunitate, de întreaga societate. Creșterea și dezvoltarea tinerei generații, integrarea socială a acesteia este obiectivul primordial al familiei și al școlii.

Concluzii finale

Rolul de părinte este unul complex. El necesită foarte multe cunoștințe și abilități necesare zilnic, cu care nu ne naștem și pe care nici nu le dobândim în momentul în care devenim părinți. În foarte multe cazuri, aceștia își pun anumite întrebări la care nu au răspunsuri sau observă anumite comportamente ale copilului lor la care nu știu cum să reacționeze.

În ziua de astăzi, familiile se confruntă zilnic cu probleme de ordin economic, financiar, ceea ce îi face pe oameni să lucreze din ce în ce mai mult, limitând astfel timpul pe care ar trebui să-l petreacă cu copiii lor. Deoarece se observă o tendință mai mare a mamelor de a se afirma în carieră, se încearcă transferul autorității și a controlului copilului către tată.

Oportunitățile de învățare ale adulților sunt esențiale pentru asigurarea progresului social și economic, dar și pentru dezvoltarea personală, individuală. Educația adulților fiind strâns legată de răspunsuri în ceea ce privește îmbunătățirea calității vieții personale, identificarea de noi sensuri existențiale, sporirea participării civice, se constituie într-o prioritate a sistemului educațional în plan național și mondial.

Realizarea programului de formare al părinților prin obiectul prezentei cercetări a condus la o comunicare eficientă între școală și familie, ridicând nivelul de conștientizare a implicării părinților în activitatea ce se desfășoară în școală. Prin aceasta, a crescut nivelul de influențare pozitivă a copiilor, s-au armonizat cerințele deoarece acționarea în consens în direcția formulării unitare a cerințelor conduce la succes în activitatea de educare a tinerei generații.

Prin aceste rezultate pozitive obținute în urma desfășurării experimentului se demonstrează că s-a verificat ipoteza formulată în lucrare, conform căreia interesul părinților față de școală și față de educația primită de către copii se răsfrânge direct în interesul crescut al copilului pentru școală iar implicarea directă a părinților, ca factori activi, influențează pozitiv copiii.

Cercetarea întreprinsă constituie un pas în direcția realizării unei educații de tip european, ne conștientizează asupra necesității concentrării eforturilor tuturor factorilor pentru realizarea unei educații centrate pe elev, pe formarea personalității sale.

BIBLIOGRAFIE

Birch, A., (2000), Psihologia dezvoltării, București, Editura Tehnică

Cerghit, I. (1980), „Metode de învățământ”, E.D.P., București

Crețu Elvira, (1999), „Pedagogia școlară pentru învățământ primar”

Crețu, I., (1994), Psihologia vârstelor, București, Editura Universitară

Curry Augusto (2007), Parinti straluciti, Edit.For you

Comănescu, I (1998) „Prelegeri de pegagogie”, E. Imprimeriei de vest, Oradea

Dave, R.H., (1991) Fundamentele educației permanente, Editura D. și P, București

Dolean, I., Dolean (2002), Meseria de părinte, București, Editura Aramis

Domenach, Jean-Marie., (1989) « Ce qu'il faudrait enseigner » În: L'école des parents. nr. 10, Paris

Deschamps et al., (1981) « Recherches sur les differenciations interindividuelles et inter-groupes” Deschamps et Lorenzi

Joița Elena, (1994) “Didactica aplicată” partea I Învățământul primar, Editura: Gheorghe Alexandru

Macbeth, Al., (1984) (coordonator) si colaboratorii, « L'enfant entre l'école et sa famille”. Rapport sur les relations entre l'école et la famille dans les pays des Communautés Européennes. Bruxelles, Comisia comunitatilor europene, Colectia Studii, Seria Educatie, nr. 13, 1984.

Osterrieth, P., (1973), “Copilul si familia”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Planchard, E (1972) „Cercetarea în pedagogie”, E.D.P. București

Stern, H. H., (1972), “Educarea părinților în lume”, Editura: D.P.

Stoian Stanciu , (1971) „Educație și societate”, Editura Politică

Șincan Eugenia, (1993) “Școala și familia. Editura: Gheorghe Cartu Alexandru.

Vrășmaș, E., (2002), „Consilierea și educarea părinților”, Aramis, București

www.ro referate internet