DEFINIREA FAMILIEI
CAPITOLUL 1
DEFINIREA FAMILIEI
Familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme de asociere umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru individ și funcționalități pentru societate, problematica organizării acesteia constituind o preocupare a gânditorilor antici și renașcentiști și obiect de studiu absolut necesar în epoca modernă. Din cele mai vechi timpuri, oamenii și-au reglementat relațiile dintre sexe, dintre adulți și copii, dintre rudele de diferite grade (Voinea, 1996).
În efortul de definire a noțiunii familiei remarcăm faptul că mai mulți autori consacrați au oferit diferite puncte de vedere asupra acesteia, însă, cu toate acestea, ele tind în final nu să se contrazică una pe alta, ci să se completeze reciproc, realizând astfel o imagine completă și complexă a ceea ce reprezintă familia în prezent.
Așadar, familia reprezintă o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau pateme, realizând mai mult sau mai puțin latura biologică și/sau cea psihosocială (Mitrofan și Ciupercă, 1998).
Giddens A (2000, p.154) definește familia ca fiind „un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor. Legăturile de rudenie sunt relații între indivizi, stabilite fie prin căsătorie, fie prin descendență, care întemeiază legături de sânge (mamă, tată, copii, bunici etc.)”.
În concepția sociologului american Burgess (1963), următoarele caracteristici sunt comune familiei ca instituție în toate locurile și toate timpurile, făcând distincție între familie și celelalte grupuri sociale:
1. familia este compusă din oameni legați prin căsătorie, relație de sânge sau de adopție;
2. membrii familiei, de obicei, locuiesc sub același acoperiș și formează o singură gospodărie sau, dacă trăiesc separat, consideră gospodăria ca fiind căminul lor;
familia este compusă din persoane care interacționează și comunică unele cu altele în rolurile lor sociale, cum ar fi soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră.
Familia menține o cultură comună, derivată din cultura generală, însă fiecare familie are trăsături caracteristice.
Prin urmare, putem concluziona faptul că definițiile converg spre unele trăsături de bază ale familiei care este alcătuită din persoane unite prin căsătorie, între mebrii acesteia stabilindu-
se relații biologice, moral-afective, juridice, ș.a., din care decurg drepturi și obligații.
Definirea noțiunii de familie poate fi privită din multiple perspective, respectiv:
• din punct de vedere antropologic, familia este concepută ca formă de comunitate umană, ai cărei membri sunt legați prin locuirea în cadrul aceluiași teritoriu și prin relații sociale tradiționale și relativ constante, consolidate în timp. Familia este o formă complexă de relații biologice, sociale, spirituale și materiale între oameni legați prin sânge, căsătorie sau adopție; fiind un fenomen social se dezvoltă o dată cu comunitatea și se modifică în raport cu aceasta. Antropologul francez Claude Levi-Strauss (1965) definește familia ca fiind „un grup organizat, care își are originea în căsătorie, constând din soț, soție și copii născuți din unirea lor, deși, uneori, acestui grup restrâns, i se adaugă și alte rude. Grupul familial este unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale”;
• din punct de vedere sociologic, reprezintă grupul social constituit prin căsătorie, format din indivizi care desfășoară o activitate casnic-gospodărească comună, au un adăpost comun și sunt legați prin relații natural-fiziologice, psihologice, morale, juridice, economice, având responsabilități comune. Familia reprezintă grupul social fundamental care asigură menținerea continuității biologice a societății prin procrearea, îngrijirea și educarea copiilor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită.
I. Filipescu definește, în sens sociologic, familia ca fiind grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. Putem afirma astfel că familia este o realitate socială datorită faptului că între soți, între părinți și rude, există o comunitate de viață, familia reprezentând grupul în care se creează o rețea de relații inter-individuale determinate atât de personalitățile membrilor, cât și de fenomene independente de grupului. În opinia sociologului francez H. Mendras, aceste trăsături permit aprecierea familiei ca un exemplu tipic de grup primar (Voinea, 1996). Grupul primar are un număr redus de membri, ceea ce face dezirabilă comunicarea cu ceilalți, relațiile se realizează deschis, direct, nemediat;
din perspectivă psihologică, familia reprezintă instituția socială bazată pe sexualitate și pe tendințele materne și paterne, forma acestei structuri fiind variabilă în funcție de cultură. În societatea occidentală, familia are drept funcție esențială asigurarea securității membrilor săi și educarea copiilor. Prin jocul imitării și identificarea cu părinții, ei își formează personalitatea, își formează caracterul, trec de la egoism la altruism. De asemenea, coeziunea familiei este un factor important în evoluția ulterioară a membrilor săi;
• din punct de vedere juridic, „familia este un grup de persoane între care s-a instituit un set de drepturi și obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme se referă la modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc. Din perspectivă juridică, familia este un grup reglementat prin legi și alte acte normative” (Mihăilescu I., 2003, pag.157).Căsătoria este uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, în condițiile respectării legii, cu scopul întemeierii unei familii (monogamia este caracterul juridic obligatoriu).
Caracteristicile pe care le are familia ca grup și care nu se regăsesc la fiecare membru considerat individual reprezintă, per ansamblu, structura familiei, referindu-ne aici la elementele care compun familia și la relațiile dintre acestea; la talia, dimensiunile familiei, la caracteristica generațională (numărul de generații), la structura de status și de rol, la aspectul static și cel dinamic (dat de modul în care fiecare membru al familiei constituie la rândul său o nouă ramură a familiei, precum și de diviziunea rolurilor în familie și de modul de exercitare a autorității în cadrul acestui grup).
Familia se poate limita la soț, soție și copiii lor minori (familia nucleară) sau poate cuprinde un număr mare de rude de sânge (familia extinsă). În prezent, în majoritatea societăților din lume forma cea mai răspândită de familie este cea nucleară. Fiecare persoană face parte din alte două familii nucleare: familia părinților săi, sau familia de origine, în care el deține rolul de copil și familia pe care și-o constituie prin propria căsătorie numită și familia de procreație, în care acesta are rolul de soț sau soție.
Antropologii (spre exemplu, G.P. Murdock, 1949) au argumentat multă vreme că familia nucleară este universală, în condițiile în care permite realizarea a patru funcții fundamentale pentru viața socială umană, respectiv cea sexuală, economică, reproductivă și educațională sau socializatoare. Fără realizarea primei funcții și a celei reproductive, societatea s-ar stinge, fără a doua, viața ar înceta, iar fără a patra, cultura s-ar sfârși.
Utilitatea socială semnificativă a familiei nucleare îi conferă acesteia universalitatea. Cercetările antropologice și sociologice mai recente manifestă rețineri față de ideea universalității familiei nucleare, avansând chiar unele teorii contrare. În acest sens sunt invocate ca exemple societăți tradiționale care nu au cunoscut această formă de organizare familială sau exemplele unor forme de conviețuire de tip comunitar. Cu toate acestea, contra-argumentele la teoria aparținând lui Murdock nu sunt suficient de consistente pentru a respinge ideea universalității familiei nucleare sau, cel puțin, a considerării ei ca forma cea mai răspândită de viață familială.
Caracterul specific al familiei este conferit de funcțiile pe care aceasta le îndeplinește în cadrul unui sistem social, la acestea adăugându-se și sentimentele de dragoste care-i unesc pe soți, atașamentul emoțional dintre aceștia, solidaritatea și coeziunea grupului.
Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sistem de reglementare a relațiilor dintre bărbați și femeile de vârstă matură, dar și dintre aceștia și copii. Sistemele familiale pot fi foarte diferite de la o societate la alta, dar ele există peste tot. Sistemul familial se individualizează în raport cu alte grupuri sociale prin stilul propriu de viață practicat, prin normele, obiceiurile, valorile promovate și transmise de la o generație la alta. Familia s-a impus în toate societățile ca un grup specific și datorită faptului că este caracterizată printr-o puternică sudură internă menținută prin cooperarea și afecțiunea reciprocă a membrilor săi.
Studiul complex al familiei prin integrarea în specificul societății din care face parte este o sarcină a sociologilor, a specialiștilor interesați să stabilească cauzele evoluției familiei, a structurii și funcțiilor ei de-a lungul istoriei societății, dar și a psihologilor/pedagogilor, care identifică și stabilesc relațiile de cauzaliate între mediul familial și dezvoltarea copilului spre vârsta de adult și a reușitei sau eșecului școlar al elevului.
Cercetări diverse întreprinse de istorici, antropologi, sociologi, etnografi, atestă faptul că familia este, pretutindeni, o unitate dependentă de societatea în care există, că structura, funcțiile și caracteristicile ei se schimbă de la o treaptă de dezvoltare la alta și chiar de la o clasă la alta.
Pentru a putea diferenția sistemele familiale unele de altele, Ioan Mihăilescu propune utilizarea următoarelor criterii: mărimea familiei (gradul de cuprindere a grupului familial), forma de transmitere a moștenirii, modul de stabilire a rezidenței noilor cupluri, modul de exercitare a autorității în cadrul familiei și forma căsătoriei. La acestea se pot adăuga criteriul funcționalității și al îndeplinirii responsabilităților.
DIRECȚII DE ABORDARE CONCEPTUALĂ A FAMILIEI
În ultimele decenii, specialiștii în studierea familiei, în efortul de organizare a materialului empiric adunat sub forma unor concepte sau generalizări teoretice, au încercat să stabilească cele mai potrivite modalități de abordare teoretică a domeniului lor de studiu.
Necesitatea organizării conceptelor, a dezvoltării ipotezelor și enunțurilor, a corelării acestor propoziții, a fost indicată de eforturile cercetărilor de a-și concentra atenția asupra unei anumite direcții. Astfel, un cadru teoretic-ipotetic general pentru cercetarea schimbărilor în structura familiei, trebuie să aibă în vedere:
1. definirea locului instituției familiei în structura socială și în sistemul instituțiilor sociale;
2. cercetarea funcțiilor familiei tradiționale și ale familiei moderne;
3. determinarea schimbărilor structurale ce au loc în familia modernă.
Desigur că aceste direcții de abordare nu diminuează afluența de concepte și, mai ales, folosirea acestora prin adaptare de la un nivel la altul. În literatura de specialitate, familia este privită tot mai mult ca un obiect al cunoașterii cu totul special, deoarece prezintă două fațete care se întrepătrund: familia integrată în societate și familia aparținând sferei private. Pentru a putea analiza articulațiile ansamblului social cu personalitatea, G. Mitrea, consideră necesară abordarea domeniului prin prisma mai multor niveluri, fiecare dintre acestea putând fl studiate pe rând și nu în același timp, conform principiului complementarității:
1. societal – instituțional. Familia răspunde, în baza unei funcții externe pe care o are, așteptărilor sociale derivate din tradiții, reguli, norme, valori;
2. interacțional de grup. Ceea ce se întâmplă în familie corespunde propriilor așteptări, scopuri, tendințelor pe care grupul familial constituit le are;
3. psihologic – individual. Membrii familiei, indivizii, au particularități de dezvoltare psihică ce vor determina și ele, într-o oarecare măsură, evoluția grupului familial.
Direcțiile privind abordarea teoretică a familiei oferă un cadru general care nu confirmă stabilirea unor sisteme conceptuale care să satisfacă necesitatea de organizare a conceptelor, schemelor conceptuale, cadrelor de referință sau teoriilor vehiculate asupra familiei. Pornind de la această necesitate, Ruben Hill și David Hansen (apud. Stănoiu și Voinea, 1983, pp. 57-68) au identificat o serie de orientări relativ independente denumite „conceptual frameworks”, cărora li se adaugă o serie de investigații sociologice:
a) Orientarea instituțională abordează familia ca pe o instituție care stabilește normele și practicile prin care societatea controlează asocierea sexelor în căsătorie și reglementează reproducerea și socializarea generațiilor umane;
b) Orientarea structural-funcțională studiază familia numai în accepțiunea de familie nucleară, adică familia alcătuită din soț, soție și eventual copiii acestora, urmărind dezvăluirea relațiilor, interacțiunilor dintre familie și societatea externă ei, a raporturilor reciproce dintre familie ca grup și personalitatea membrilor ei;
c) Abordarea interacționistă, având un caracter mai curând psihologic decât sociologic, surprinde fenomenul familial prin prisma rolurilor membrilor acesteia, al relațiilor de status între ei, al comunicării dintre aceștia etc.;
d) Abordarea situațională, considerată ca o simplă fotografiere, analizează familia ca o unitate de personalități în interacțiune și ca subiect al acțiunii mai multor stimuli externi care influențează comportamentul membrilor acesteia;
e) Abordarea evolutiv – ontogenetică, considerând familia ca un sistem semiînchis față de societatea externă, ca o unitate de personalități în interacțiune aflată sub influența dimensiunii- timp. Specific acestei abordări este accentul pe analiza schimbării familiei în timp, pe baza ciclului de viață familială, stadiile de dezvoltare prin care trec familia și membrii săi. Astfel, familia trece printr-o serie de stadii caracteristice în ceea ce privește mărimea și structura, și stadii între formare și disoluție. Aceste stadii includ căsătoria, formarea gospodăriei proprii, nașterea și creșterea copiilor, căsătoria ultimului copil și despărțirea lui de familie și ultimii ani înainte ca familia să se dizolve.
3. STRUCTURA ȘI TIPOLOGIA FAMILIEI. CRITERII DE CLASIFICARE
Prin conceptul de „structură a familiei” se înțeleg „acele caracteristici permanente ale familiei ca întreg, care reprezintă proprietățile grupului, nefiind întâlnite la fiecare membru individual” (Stănoiu și Voinea, 1983). Pentru a analiza acest domeniu al formelor de organizare, vom distinge două accepțiuni ale structurii familiei, care la rândul lor, cuprind mai multe elemente comportamentale. Astfel, o primă accepție are în vedere următoarele aspecte: componența numerică, structura pe generații, calitatea celor care compun familia (soț, soția, mamă, tată, copii). A doua semnificație se referă la diviziunea rolurilor între membrii familiei (soț-soție, părinți-copii, părinți-bunici, bunici-nepoți) și la exercitarea autorității.
Pornind de la faptul că prin studierea familiei se pot desemna mai multe situații în care se află familiile în realitate, profesorul Henry Stahl (apud. Stănoiu și Voinea, 1983, p.84-86) a stabilit o tipologie a structurilor familiale care este valoaroasă atât prin faptul că reprezintă rezultatul unor cercetări științifice profunde, cât mai ales prin faptul că se remarcă prin claritate în sistematizare conceptelor.
Familia formată din soți reprezintă din punct de vedere structural tipul de familie conjugală. Acest cuplu, împreună cu copiii săi, formează o familie simplă.
Familia compusă este formată din soți și copii proveniți dintr-o căsătorie anterioară a unuia dintre parteneri sau o amândurora. Familia compusă în care întâlnim părinț vitregi și frați vitregi, se poate complica prin procrearea altor copii.
Aceste tipuri de familii pot fi întâlnire atât la familiile constituie legal, cât și la cele aflate în concubinaj. O situația cu totul specială o reprezintă familiile cu deficiențe structurale sau care pun probleme deosebite atât în interiorul grupului, cât și în ceea ce privește integraea lui în contextul social mai larg. Exemple de situații de acest gen pot fi familiile în care tatăl se îngrijește în exclusivitate de copii, în care o mamă își crește singură copilul/copiii, copii fără ambii părinți, bătrânii singuri, fără rude.
Prezentul impune și tinde să generealizeze variante tipuri de relații bărbați-femei. Putem fi căsătoriți, divorțați, văduvi, celibatari, putem trăi „împreună cu cineva”, „pe lângă cineva” sau „printre relațiile cuiva”. Putem alege un stil de viață fără copii sau putem rămâne cu copilul, renunțând la soț(ie).
Prin urmare, se pare că societatea contemporană „favorizează” declinul familiei nucleae, oferind în loc o largă varietate de alternative, care mai de care mai diverse. Tipuri constitutive de familii, celibatul, cuplul fără descendenți, concubinajul, familia monoparenteală, căsnicia deschisă, familia reconstituită, familia reorganizată.
Cauzele unor familii cu o structură incompletă sau descompletată pot fi: divorțul, decesul, abandonul, etc.
Urmărind componanța numerică, talia familiei variază de la tipul larg al familiei extinse (unde sunt reunite 30-40 persoane într-o singură unitate familială) la tipul restrâns-nuclear,m alcătuit din 3-4 persoane. În mod asemănător; dimensiunea generațională a structurii variază de la tipul extins la cel restrâns, cu luarea în considerare a unor factori biologici cum ar fi: durata medie de viață, vârsta la căsătorie, perioada necesară procreării, etc. În multe studii întâlnim opinii după care unor națiuni, popoare, le sunt caracterisrice tipul extinss de familie (țările africane, China) sau, dimpotrivă, tipul conjugal, restrâns (spre exemplu, SUA).
Mendras consideră familia ca „un exemplu tipic de grup primar”, în interiorul căruia se realizează relații puternice, în funcție de care, Mitrofan și Ciupercă (1998) au stabilit următoarele tipologii de familie:
după exercitarea autorității se disting familii patriarhale, matriarhale și egalitare.
Familia patrairhală este acel tip de familie în care bărbatul cel mai vârstnic conduce, ca în familia extinsă, sau soțul, ca în familia nucleară. Familia matriarhală este condusă de femeia cea mai în vârstă în cazul familiei extinse sau de soție în cazul cuplului. În familiile egalitare are loc o distribuție a autorității între cei doi soți;
– după gradul de extindere asupra grupului familial se disting: familia nucleară, formată din soț, soție și copii și familia extinsă, în care, în afara cuplului, pot trăi rude ce aparțin altor generații;
– după tipul de relații care se stabilesc între membrii familiei, există familii consangvine, cum este cazul familiei de origine din care provine din rudenie (căsătorie), cum este familia de procreare.
Evoluția în timp a condițiilor social-economice și-a pus amprenta asupra familiei, determinând diversificarea tipurilor sale, ca structură și funcții. Noile familii sunt rezultatul întregului complex de factori din etapa actuală și au apărut ca o reacție firească de realizare a unei concordanțe între grupul de indivizi, aflați într-o continuă dinamică, și mediul ambiant.
Familia a suferit, după anul 1950, numeroase schimbări structurale, ca număr și ca șabloane comportamentale. În contextul social actual, se disting o pluralitate de tipuri de familie, dintre care vom menționa următoarele:
– familia nucleară;
– familia lărgită;
– familia monoparentală;
– concubinajul;
– familia formată dintr-un singur membru (celibatul);
– familia reîntregită (familia vitregă);
– familia homosexuală.
FUNCȚIILE FAMILIEI
Ca orice altă structură instituțională și familia își are funcțiile ei, funcții care de-a lungul timpului s-au manifestat în mod diferit, având nuanțe proprii și intensități distincte.
Fiecare societate și-a format modele proprii cu privire la familie, folosind drept coordonate esențiale definirea structurii și funcțiilor existente în perioada de timp respectivă. Analizarea funcțiilor familiei relevă varietatea semnificațiilor întâlnite în descifrarea mecanismului complex al familiei, oferindu-ne continuitate în înțelegerea evoluției formelor istorice de organizare a familiei.
Familia îndeplinește o serie de funcții pe care alte grupuri nu le pot satisface, departajându-se de acestea, asigurându-și specificitatea, durabilitatea și universatilitatea ca formă de comunitate. Familia, prin funcțiile sale complexe, asigură membrilor săi satisfacerea unor trebuințe și aspirații multiple, răspunzând în același timp și cerințelor generale ale societății.
În opinia lui Parson, funcțiile fundamentale și exclusiviste ale familiei sunt cea de socializare primară a descendenților cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate și de asigurare a securității adulților.
La nivelul structurii și funcțiilor familiei au apărut modificări determinate de schimbările din mediul social, care expiră refuzul familiei nucleare. În acest context, Voinea (1996, p.27), sintetizează fenomenele și procesele sociale obiective, considerate răspunzătoare de aceste modificări:
angajarea masivă a femeilor în activități extrafamiliale care influențează nivelul fertilității, funcțiile economice și de socializare ale familiei, rata divorțului și diminuează autoritatea masculină;
un proces intens de mobilitate teritorială, în sensul unei migrații definitive sau temporare, care contribuie la „spargerea” modelelor tradiționale de viață familială. Impactul asupra familiei este semnificativ, în condițiile în care multe persoane care locuiau în mediul rural au abandonat solidaritatea familială, ca trăsătură esențială a culturii tradiționale, pentru a merge spre micile sau marile centre urbane. (Smaranda Mezei, 1994, apud Mitrofan și Ciupercă, 1997, p.27);
procesele de urbanizare și modernizare care au contribuit la interferarea modelelor familiale urbane și rurale tradiționale și au generat apariția unor noi tipuri de asociere între sexe, uniuni consensuale hetero și homosexuale, căsătorii de probă, etc.;
creșterea gradului de școlarizare a populației, ridicarea nivelului de instrucție a femeilor, care au antrenat o serie de modificări cu privire la: vârsta căsătoriei (în sensul creșterii acesteia), distribuția rolurilor și autorității, atitudinea față de căsătorie, maternitate, planning familial, etc.
Funcțiile familiei asigură declanșarea mecanismului vieții de familie, sunt complexe, existând în literatura de specialitate o mulțime de clasificări a acestora. H. Stahl, membru marcant al Școlii Sociologice de la București, clasifică funcțiile familiei in doua mari categorii:
• funcții interne – care contribuie la crearea unui regim de viață intimă menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecție și afecțiune;
• funcții externe – care asigură, în principal, dezvoltarea firească a personalității fiecărui membru al grupului, socializarea și integrarea sa corespunzătoare în viața socială. Acestea reprezintă o continuare, o prelungire a funcțiilor interne, cu efecte pe termen lung asupra instituției familiei.
Funcțiile interne sunt:
1. funcții biologice și sanitare constând în satisfacerea cerințelor și necesităților sexuale ale partenerilor cuplului conjugal, procreerea copiilor;
2. funcții economice care constau în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun;
3. funcții de solidaritate familială incluzând ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între părinți și copii, între frați și surori, față de bătrânii din familie sau față de bolnavi și infirmi;
4. funcții pedagogico-educative vizând asigurarea educației și învățământului copiilor, socializarea primară a acestora.
În cazul familiilor monoparentale, conform clasificării de mai sus, unele din aceste funcții dispar sau sunt reduse. Importanța fiecăreia dintre funcții devine evidentă prin lipsa ei sau prin manifestarea incompletă și ineficientă. Deci, modul de îndeplinire a unei funcții este influențat de felul cum se realizează celelalte funcții, deoarece perturbările într-o direcție antrenează alte disfuncții și pot determina disoluția familiei.
Pentru ea familia să-și mențină funcțiile sale este nevoie de stabilirea unui echilibru între ceea ce este exterior și interior. Acest echilibru se obține totusi greu din cauza schimbărilor rapide și repetate, ca de exemplu: vârsta, condițiile de muncă, condițiile de locuit, integrarea socială ș.a.
Mulți sociologi consideră că familia este un sistem social în cadrul căruia au loc interacțiuni multiple, deoarece ea reprezintă caracteristici specifice sistemelor:
membrii familiei ocupă poziții diferite care se găsesc în interdependență; acesta se explică prin faptul că modificarea comportamentului unuia dintre membrii ei duce la o modificare a comportamentului celorlalți;
familia se prezintă ca o unitate relativ închisă care își conservă limitele;
familia își caută echilibrul și încearcă să se adapteze cât mai bine la noile situații apărute;
familia este o unitate ce îndeplinește sarcini unitare răspunzând atât cerințelor factorilor externi, cât și cerințelor factorilor interni reprezentate de necesitățile și „revendicările” membrilor săi.
Modul în care familia încearcă să se adapteze la noile sarcini, la situații noi, menținerea echilibrului, o face să se diferențieze de celelalte sisteme sociale. Atunci când s-a stabilit un oarecare echilibru, acesta poate să se destrame din cauza modificărilor structurale și a vârstei membrilor săi. Toate acestea fac ca vechea structură să nu mai fie valabilă. De asemenea, atunci când se naște un copil, ansamblul de relații se schimbă prin introducerea unor noi drepturi și îndatoriri pentru părinți.
Trecerea de la echilibrul vechi la noul echilibru se datorează în principal unor factori ce acționează în timp. Fiind considerată un sistem de interdependență, familia dezvoltă de-a lungul timpului o rețea de interacțiune în conformitate cu normele și structurile pe care societatea le adoptă. Datorită faptului că familia nu este un sistem izolat, ci se află în interacțiune cu societatea în general și cu celelalte sisteme în special, asupra ei se exercită presiuni – în cazul în care echilibrul a suferit diverse modificări – pentru redefinirea rolurilor sau pentru crearea unor noi legături.
În condițiile actuale, se structurează un nou tip de familie, diferit de familia tradițională din cauza modificărilor survenite în toate domeniile de activitate. De asemenea, noua condiție a femeii, care nu mai este doar casnică, ci integrată socioprofesional, face ca rolurile să se modifice într-o anumită măsură. Putem spune că principalele caracteristici ale familiei actuale sunt:
apariția unei funcții universale prin care elementul social îl domină pe cel biologic. Un rol important îl are educația copiilor. Dacă celelalte funcții, și anume funcția de procreare, cea de protecție și de creștere a copiilor și funcția economică se întâlnesc într-o anumită măsura și la animale, funcția culturală, respectiv cea educativă sunt specifice umanității;
2. are loc o pronunțată transformare în sfera funcțiilor economice ale familiei, aceasta datorându-se în primul rând faptului că femeia este implicată în activități profesionale și extraprofesionale;
3. înlăturarea diviziunii muncii în cadrul familiei după criterii biologice și reconsiderarea autorității în cadrul familiei.
4.1. FUNCȚIA BIOLOGICĂ
Dimensiunea biologică a vieții de familie cuprinde: satisfacerea necesităților și cerințelor sexuale ale partenerilor cuplului conjugal, procreerea și asigurarea descendenței și a necesităților igienico-sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor familiei.
Cele două componente au anumite particularități care permit departajarea omului sub aspectul comportamentului sexual de alte specii. La om, satisfacerea instinctelor fiind însoțită de dragoste, afecțiune, încredere între parteneri, asigură individului o anumită securitate emoțională, un anumit confort, relaxare.
Componenta procreativă sau funcția demografică a familiei constituie o consecință firească și previzibilă a existenței și manifestării componentei sexuale, având o importanță majoră atât pentru individ și familie, cât și pentru societate. În prezent, unii autori vorbesc despre o explozie a sexualității determinată atât de factori obiectivi (maturizarea mult mai timpurie a generațiilor actuale), cât și subiectivi (evidențierea caracteristicilor sexuale prin îmbrăcăminte).
În ce privește funcția de reproducere, într-un timp relativ scurt s-a trecut de la familia extinsă din punct de vedere numeric la cea restrânsă, numărul de copii scăzând până la 1-2 în sociologia contemporană. Mai mult, se conturează o tendință tot mai accentuată a cuplurilor de a renunța la conceperea de copii, marcând trecerea la familia axată pe adulți.
Funcția biologică îndeplinește și subfuncția de îngrijire sau protecție fizică, constând, în esență, în asigurarea cerințelor de igienă și de sănătate pentru toți membrii familiei. Nerespectarea acestor cerințe, din considerente subiective sau obiective, generează o continuă stare de stres în cadrul cuplului conjugal, cu repercusiuni negative asupra copiilor, amplificând riscul de maltratare sau de abuzare al acestora.
Se poate spune că dimensiunea biologică nu satisface cazul familiei cu un singur părinte, însă componenta igienico-sanitară se păstrează, permițând asigurarea stării de sănătate a indivizilor, exercitarea sarcinilor în familie, asigurarea climatului corespunzător unei vieți armonioase și echilibrate, chiar dacă este vorba de familia uniparentală.
4.2. FUNCȚIA ECONOMICĂ A FAMILIEI
De-a lungul evoluției instituției familiei s-au înregistrat modificări importante în ceea ce privește funcția economică în general, dar și fiecare dimensiune a acesteia. Sociologia contemporană, bazată pe diviziunea muncii între membrii săi și pe specializarea acestora, a diminuat componentele tradiționale ale vieții economice.
Această funcție reprezintă indicatorul principal al echilibrului în cadrul unei familii, întrucât rezolvarea problemelor de ordin economic contribuie, implicit, la menținerea unei familii organizate, cu posibilități reale de rezolvare a tuturor obligațiilor, atât față de ea însăși, cât și față de societate.
Fiind dependentă de tipul de societate și de nivelul de dezvoltare social-economică a acesteia, funcția economică s-a modificat considerabil de-a lungul timpurilor. Prin trecerea de la familia extinsă la familia nucleară sau la alte forme atipice, componentele funcției economice s-au redimensionat, atât în ceea ce privește producerea de bunuri (familia nu mai este o unitate productivă autosuficientă, membrii ei fiind dependenți de veniturile câștigate în afara gospodăriei), cât și al pregătirii profesionale a descendenților sau al administrării bugetului de venituri și de cheltuieli. Transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii se regăsește din ce în ce mai rar din cauza deplasării locului de muncă al individului din interiorul familiei în exterior, în mediul profesional (Iluț, 1995, apud Mitrofan și Ciupercă, 1998, p. 172).
Funcția economică se realizează prin acumularea unor venituri pentru întregul grup familial și organizarea unor gospodării pe baza bugetului comun, asigurând totodată cadrul material indispensabil vieții, achiziționarea unor bunuri și valori. Familia actuală poate fi caracterizată de un venit dezechilibrat, din cauza surselor sporadice de venit și/sau cheltuieli exagerate într-o anumită direcție (de obicei, cheltuielile de subzistență).
În mod tradițional, funcția economică a cuprins trei dimensiuni importante:
• componenta productivă – care vizează producerea în gospodărie a bunurilor și serviciilor necesare traiului familiei;
• componenta de pregătire profesională a descendenților, transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii;
• componenta financiară, constând în administrarea unui buget pentru acoperirea nevoilor familiei și realizării unor economii, sursă a dobândirii unor bunuri și valori (Stănoiu și Voinea, 1983).
În relație directă cu funcția economică a familiei sau, mai exact, cu latura sa financiar-contabilă, este deținerea unei locuințe adecvate în care se desfășoară întreaga activitate a familiei, lipsa acesteia conducând, adesea, la destrămarea familiei.
În familia contemporană funcția economică și-a redus importanța și în ceea ce privește profesionalizarea descendenței, chiar dacă unii copii îmbrățișează profesiile părinților, formarea lor profesională este asigurată de instituțiile educaționale exterioare familiei. În perioadele și în societățile cu o puternică mobilitate profesională și socială, familia nici nu este capabilă să asigure profesionalizarea descendenților. Concluzionând, societatea modernă a restructurat funcția economică, diminuând latura ei productivă, dar păstrând generarea și gestionarea unui buget comun, deși a crescut independența economică a soților.
4.3. FUNCȚIA DE SOLIDARITATE
Funcția de solidaritate a familiei include ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între părinți și copii, între frați și surori, față de bătrâni și bolnavi.
Condiția de bază a coeziunii familiale o constituie convergența acțiunii tuturor membrilor grupului în realizarea unui scop comun: desfășurarea armonioasă a vieții de grup.
Structura de autoritate presupune relații de subordonare, exercitate pe verticală – între generații diferite –, sau pe orizontală, între partenerii cuplului conjugal sau între copii. În funcție de modul de exercitare a autorității, întâlnim în literatura de specialitate următoarele două tipuri de familie: familia autoritar-absolutistă – cu tată dominator, care își exercită autoritatea asupra tuturor membrilor – și familia autoritar-egalitară (democratică), bazată pe cooperare și pe o diviziunea autorității între mai mulți membri ai familiei.
Solidaritatea se manifestă pe trei niveluri:
1. solidaritate conjugală: se conturează și consolidează treptat în decursul interacțiunii și intercunoașterii mutuale și depinde de o anumită complementaritate în planul ideilor, concepțiilor, al comunicării, al comportamentului erotico-sexual. Pentru E. Durkheim solidaritatea conjugală se consolidează ca urmare a impunerii unor reguli juridice asupra fiecăruia dintre soți, determinând atât o recunoaștere reciprocă, cât și atașament și fidelitate;
2. solidaritatea parentală vizează modul de relaționare cu copiii, strategiile educaționale utilizate, precum și mijloacele și metodele folosite în creșterea și educarea copiilor;
3. solidaritatea fraternală implică ansamblul relațiilor interpersonale dintre copiii care aparțin aceleiași familii;
De-a lungul timpului funcția de solidaritate a cunoscut o diminuare, din cauza mobilității sociale, care face ca locul de muncă să difere de cel rezidențial, separarea fizică și afectivă influențând negativ solidaritatea familială.
4.4. FUNCȚIA PEDAGOGICO-EDUCATIVĂ ȘI DE SOCIALIZARE
Mediul familial se constituie din relațiile diverse ce se stabilesc între membrii familiei și valorile culturale ce se transmit prin intermediul lor. Influențele educative au un caracter potențial. Acțiunea educativă însă se exercită de către un membru al familiei în mod intenționat, folosind metode adecvate în acest sens. Mediul familial oferă cadrul în care se desfășoară acțiunea educativă a familiei.
4.4. 1. Educația familială
Educația familială, scrie P. Durning, desemnează acțiunea de a crește și educa unul sau mai mulți copii, desfășurată cel mai adesea în grupuri familiale de către adulți, părinții copiilor respectivi (P. Duming, apud E. Stănciulescu, 1997, p.27).
Expresia de stil educativ este utilizată într-un sens relațional: ea vizează natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ, fiind adesea înlocuită în literatura de specialitate cu termeni ca „atmosferă familială”, „climat educativ (familial)”, „tehnici de influență”. Dacă diferitele familii transmit valori, atitudini, cunoștințe etc. diferite, o fac apelând la stiluri, la metode și tehnici diferite, care sunt adaptate, de regulă, obiectivelor care contribuie la întărirea conținuturilor transmise (E. Stănciulescu, 1997, p.91).
Diana Baumrind (1980) având drept criterii de analiză controlul și suportul parental, identifică trei modele de acțiune parentală: permisiv, autoritarist și autoritar. Modelul permisiv se caracterizează prin nivelul scăzut al controlului, asociat identificării părintelui cu stările emoționale ale copilului. Puține norme de conduită și responsabilități îi sunt impuse acestuia, iar modul în care răspunde așteptărilor parentale este supus unui control slab. Părinții încearcă să înțeleagă și să răspundă nevoilor copilului.
Modelul autoritarist asociază un nivel mai înalt al controlului cu o slabă susținere a activității copilului; acestuia i se impun principii și reguli de conduită inviolabile; autoritatea, tradiția, munca, ordinea, disciplina sunt valorile pe care părinții le transmit sistematic.
Modelul autoritar îmbină controlul sistematic cu un nivel înalt al suportului parental. Părinții formulează reguli și controlează respectarea lor, dar nu le impun, ci sunt deschiși la schimburi verbale cu copiii, explicându-le rațiunile pentru care regula trebuie respectată și în care ea se explică și stimulând gândirea.
În 1966, P. Bourdieu distinge în societatea franceză trei modele educative caracteristice pentru trei grupuri sociale: clasele superioare practică un model educativ „lax”, care permite dezvoltarea liberă a personalității copiilor și manifestarea autonomiei lor; la polul opus clasele populare practică un model educativ caracterizat printr-o atitudine laisser-faire, aparent similară „laxismului” claselor superioare, dar diferită de aceasta prin aceea că exprimă mai degrabă un fel de indiferență, absența proiectelor educative; clasele mijlocii sunt adepte ale „rigorismului” educativ.
Acțiunea educativă a familiei poate fi compartimentată și ea în funcție de celelalte laturi ale educației, răsfrângându-se asupra tuturor componentelor personalității copilului.
În ceea ce privește dezvoltarea intelectuală, familia contribuie la organizarea vieții psihice a copilului, stimulând procesul de maturizare și dezvoltare a componentelor sale. În primul an de viață al copilului, aportul familiei este substanțial, cât și în timpul pubertății. Educația intelectuală în familie cuprinde și formarea de percepții, reprezentări, dezvoltarea gustului pentru citit, dar și pentru educația științifică, formarea unui stil de muncă individuală, viziunea asupra fenomenelor naturale și sociale.
O altă problemă importantă care privește educația familială o reprezintă procesul complex al formării conștiinței morale. Pe linia educației morale remarcăm faptul că în familie se formează primele deprinderi și obișnuințe de comportare morală, se respectă reguli de comportament, se pun bazele conștiinței și conduitei patriotice. Un rol semnificativ în acest sens revine valorilor și atitudinilor promovate în cadrul familiei.
Tot în cadrul familiei se formează atitudinea față de muncă, se conturează orizontul profesional al copilului. Acțiunea educativă a familiei în privința educației estetice este îndreptată asupra formării culturii și sensibilității estetice, a dezvoltării aptitudinilor artistice ale copiilor.
Una din cele mai importante funcții ale familiei este educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viata și activitatea societății. Cuplul conjugal prin întreg sistemul său de acte comportamentale constituie un veritabil model social, care, fiind primul în ordinea influențelor din partea modelelor sociale existente, are o influență hotărâtoare asupra copiilor, privind formarea conceptului lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Scopul oricărei societăți este acela de a-și menține echilibrul, ordinea socială și normativă. Pentru realizarea acestui scop este necesar să se asigure funcționarea optimă a elementelor structurii sociale, a grupurilor, colectivităților și instituțiilor și integrarea armonioasă a indivizilor în diverse sfere ale societății. Societatea și-a creat mecanisme specifice de socializare și integrare socială.
4.4.2. Socializarea în familie: definire, mecanismele socializării, evenimente cu rol socializator
a) Definirea socializării
I. Drăgan definește socializarea ca fiind un proces social fundamental prin care orice societate își proiectează, reproduce și realizează conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ și cultural (Drăgan, I., 1985).
Conform dicționarului de sociologie, „socializarea este procesul psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane” (Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (coord.) Dicționar de sociologie. București: Ed. Babel, 1998, p. 546).
În dicționarul de pedagogie socializarea este descrisă ca fiind „un proces de durată, prin care individul ajunge, ca urmare a unei reglări specific culturale, la satisfacerea necesităților cotidiene, la relații echilibrate cu membrii familiei sau cu alte persoane și la un comportament cât mai potrivit, dobândind mijloacele esențiale de înțelegere, un repertoriu atitudinal și modele comportamentale. În procesul de socializare, individul nu este obiect al influențelor socioculturale, ci mai mult, este încă de la început un subiect activ al structurării personalității sale socioculturale”.
Conceptul de socializare definește procesele, mecanismele și instituțiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalității umane care îi este specifică în anumite trăsături de comportament, care, la rândul său, răspunde așteptărilor și prescripțiilor sociale.
„Socializarea este un proces în care tot ceea ce nu e înnăscut trebuie asimilat prin învățare. Educația este conduita conștientă a acestui proces de învățare în care subiectul devine conștient de relațiile sociale, asimilează normele și rolurile ce-i vor permite să se insereze în societatea adulților” (E. Păun, 1982).
Fiind un proces complex care cuprinde educația fără să se rezume la ea, socializarea se manifestă pe parcursul vieții individului implicând forme și mijloace specifice de realizare. Cele mai semnificative aspecte referitoare la socializare sunt că aceasta:
• formează stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societatea respectivă;
• insuflă aspirații și năzuințe în vederea obținerii unor lucruri sau calități, a unui prestigiu;
• permite transmiterea unor cunoștințe și posibilitatea satisfacerii unor roluri;
• asigură o calificare profesională și alte calități necesare în viață (Voinea, 1993).
Importanța procesului de socializare se reflectă în faptul că formează personalitatea omului și-l adaptează la viața în colectiv, îl orientează în alegerea și realizarea unor acțiuni necesare atingerii scopurilor propuse.
E. Păun deosebește două funcții esențiale ale socializării funcția de integrare și cea de diferențiere a indivizilor.
Funcția de integrare asigură asimilarea unor valori, modele, abilități, simboluri sociale și norme de conduită, acele similitudini esențiale de care vorbea E. Durkheim. Prin această instrumentare socială a individului se obține o anume omogenizare și standardizare a indivizilor. Această formă de socializare se poate realiza de cele mai multe ori prin conformism social.
Funcția de diferențiere este determinată de modul specific în care fiecare individ reacționează, primește și interacționează cu modelele sociale prin intermediul premiselor sale psihologice. Condițiile interne, psiho-individuale fac ca influențele socioculturale comune să se traducă în comportamente individuale particulare, care au anumite caracteristici diferențiatoare, originale uneori (E. Păun, 1982, p.83).
În cadrul societății există mai multe instanțe de socializare, deci există mai multe modele de socializare specifice fiecăreia dintre aceste instituții (de exemplu, familia realizează socializarea într-un anumit climat afectiv, promovând un anumit stil educativ, școala cu modalitățile și mijloacele ei de socializare, etc.). La nivelul fiecăreia dintre aceste instituții sociale există modele educaționale diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ și cultural al societății, altele divergente.
În orice societate „familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare”. (Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M. Adolescenții și familia. București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987).
Socializarea copilului și constituirea personalității adultului constituie după Parsons, două coordonate esențiale ale familiei conjugale moderne.
În familie se realizează socializarea de bază, care are mai multe componente:
• cea normativă, prin care se transmit copilului principalele norme și reguli sociale;
• cognitivă – prin care copilul dobândește deprinderi și cunoștințele necesare acțiunii de adult;
• creativă, prin care se formează capacitatea de gândire creatoare;
• psihologică, prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaționării cu părinții, cu viitorul partener, cu proprii copii și cu alte persoane.
Familia constituie cadrul de realizare a sociabilității, premisa deprinderii normelor dezirabile, a normelor de conduită așteptate. În cadrul familiei, individul stabilește primele contacte în înțelegerea noțiunilor de responsabilitate și raționalitate primele confruntări cu situații supuse prescripțiilor, interdicțiilor, evaluărilor normelor și idealurilor grupului social larg. Funcția pedagogico-educativă vizează asigurarea educației și socializării primare a copiilor.
Funcția de socializare a familiei se realizează în patru situații specifice (Voinea, 1996):
1. Situații de „educație morală” având la bază relațiile de autoritate prin intermediul cărora i se furnizează copilului regulile morale.
Unele familii practică un stil educativ deficitar, lipsit de valențe morale, care acordă o atitudine tolerantă și permisivă față de conduitele deviante ale tinerilor. Există familii care își îndeplinesc sarcinile educative, realizând în fapt o subsocializare morală, privând astfel pe tânăr de un model valoric și cultural adecvat.
Sunt familii care practică un stil despotic (autoritar) privându-l pe tânăr de afecțiune emoțională paternă, ceea ce duce la tendințe de evaziune din familie, acte de violență și agresivitate.
Enumerând aceste tipuri de familie (unele organizate, altele nu) care desfășoară diverse tipuri de socializare morală, devine evidentă imposibilitatea realizării unui consens educațional favorabil integrării sociale a multor tineri.
2. Situațiile de „învățare cognitivă”, prin care copilul își însușește sistemul de cunoștințe, aptitudini, deprinderi necesare conviețuirii în societate.
3. Situațiile care implică invenția și imaginația prin intermediul cărora se dezvoltă capacități creatoare și gândirea „participativă”.
4. Situații de comunicare psihologică care dezvoltă afectivitatea umană cu un rol deosebit de important în echilibrul moral și psihologic al individului.
O dificultate în cadrul procesului de socializare morală se referă la identificarea criteriilor de evaluare, a gradului de eficiență a diferitelor acțiuni educative. În prezent, nu dispunem de criterii în funcție de care putem stabili dacă un anumit adolescent este socializat sau integrat adecvat. De aceea, tinerii provenind din familii organizate caracterizate printr-un climat moral și afectiv corespunzător și care obțin rezultate bune la învățătură, frecvență și disciplină erau caracterizați ca elevi buni, conștiincioși și integrați în familie și școală. Dimpotrivă, tinerii care aparțin unor familii dezorganizate și disociate social, având rezultate școlare necorespunzătoare erau considerați nesocializați, neintegrați, fiind caracterizați ca „elevi problemă”. Această paradigmă utilizată până acum a trebuit să fie abandonată pentru că investigațiile sociologice și criminologice utilizate în ultimul deceniu au evidențiat un procent ridicat de minori delicvenți care proveneau din familiile organizate, având un status profesional și cultural ridicat.
Se impune deci o analiză diferențiată a analizei educative a fiecărei instituții sociale (spre exemplu, familia) pentru a identifica atât contextul social pozitiv, dar și cel negativ în care s-a desfășurat socializarea tânărului. Se impun investigate și condițiile concrete care au condus, ca și circumstanțe socio-economice și culturale asemănătoare, unii tineri tind să comită acte de delincvență, iar alții nu.
Procesul de socializare îmbracă mai multe forme:
a) socializarea primară;
b) socializarea secundară;
c) socializarea pozitivă;
d) socializarea negativă.
Procesul de socializare începe din timpul copilăriei când intervin primele contacte sociale și experiențe de viață (socializarea primară) și se continuă pe întreg parcursul vieții individului, odată cu dobândirea de către acesta a unor status-uri și roluri succesive (socializarea continuă).
Socializarea primară este etapa procesului de socializare care orientează evoluția copilului în primii 7-8 ani din viață. Socializarea primară permite deprinderea regulilor de comportare, a normelor și valorilor ce pot fi asimilate la vârste mici și care constituie bagajul informațional și afectiv al fiecărui individ. În familie se construiesc modelele pentru toate relațiile umane fundamentale, cum ar fi apărarea drepturilor proprii și respectarea drepturilor altora. Socializarea primară contribuie la formarea structurilor individuale de personalitate, iar în plan macrosocial, la cristalizarea personalității de bază ca produs al unei anumite societăți, definite prin modele culturale specifice.
Socializarea secundară, etapă care urmează celei primare, constă în dobândirea de către tânăr și adult a unor statusuri și roluri succesive, prin integrarea în diverse structuri instituționale, prin satisfacerea cerințelor impuse de acestea. Ea are loc în cadrul unor instituții de învățământ sau profesionale, în grupuri și structuri formale, intervine în viața adultului, pe măsură ce acesta își schimbă reperul valorilor și opiniile, atitudinile, comportamentele.
Socializarea pozitivă (normală) se realizează potrivit modelului socio-normativ dominant în societatea sau comunitatea respectivă. Socializarea negativă este realizată în grupurile marginale prin încălcarea unor norme. Familia este pentru copil grupul de referință ale cărui valori, norme și practici le adoptă și la care se raportează în evaluarea comportamentului. Este evident că familia este răspunzătoare în mare măsură de comportamentele copiilor, de lipsa de socializare sau de o eventuală socializare negativă. Socializarea negativă se realizează, de obicei, în grupurile marginale și se urmărește promovarea altor valori decât cele acceptate de societate.
În procesul de socializare primară relațiile părinți-copii au un loc foarte important; de modul în care se realizează aceste relații, de atmosfera familială depinde în mare măsură dobândirea unor comportament dezirabil. Poziția familiei în comunitate afectează și maturitatea copiilor deoarece prin naștere, familia îl plasează pe copil în societate încă înainte de a desfășura activități independente. Această poziție va determina o formă de socializare a copilului, mecanismele și agenții socializării. Astfel mama apare ca prim agent socializator. În timp ce mama este răspunzătoare de suportul emoțional și îngrijire, tatăl este angajat în stimularea fizică și în relația de joacă a copilului. Numărul copiilor existenți într-o familie influențează procesul de socializare. Cea mai puternică influență asupra procesului de socializare o realizează structura și funcționalitatea familiei.
Ca rezultat al socializării, individul manifestă puternice tendințe de adeziune la normele și valorile grupului care l-a socializat. Această tendință a comportamentului uman de a fi în concordanță cu regulile prescrise ale grupului și așteptările acestuia se numește conformitate, iar opusul ei este devianța (Voinea, 1994).
Procesul de socializare, desfășurat de fapt pe întreaga durată de viață a individului, oferă șansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoțional, menținerii integrității personalității, integrării sale în viața socială. În concluzie, familia este în mare măsură răspunzătoare de comportamentele copiilor, de lipsa lor de socializare sau de socializare negativă.
b) Mecanismele socializării
Învățarea socială este considerată cel mai important mecanism al socializării. Unii cercetători consideră că învățarea socială este un proces individual de însușire a experienței socio-culturale acumulate – modele, norme, valori, obiceiuri, idealuri, aspirații, roluri etc. După cum remarcă A. Tucicov-Bogdan, învățarea socială este învățare de roluri, de statuturi și de comportamente sociale, de atitudini, de criterii și de relații reciproce, de norme sociale. Învățarea socială îi permite individului să asimileze anumite comportamente grupale și, deși rămâne un proces individual, este socială, prin conținutul său. În același timp, ea nu poate fi definită numai prin conținutul său, ci și prin contextul în care se desfășoară. În cadrul familiei, învățarea socială și asimilarea, asumarea de roluri au un caracter specific. O altă formă importantă de învățare socială, care se manifestă în toate perioadele socializării, dar cu precădere la vârsta copilăriei, este asimilarea de roluri. Prin intermediul acestei modalități de socializare, copilul își însușește în mare măsură „ereditatea socială”, efectul cel mai semnificativ al acestui proces fiind structurarea celei de-a doua naturi a individului. Rolul reprezintă un set de comportamente considerate potrivite pentru cineva într-o poziție socială particulară (Shaw & Constanzo, 1970); este un produs al normelor sociale. Meritul de a fi introdus și folosit conceptul de rol în literatura sociologică îi este atribuit lui R. Linton, rolurile și statusurile au suportat analize psihologice și sociologice în sensul înțelegerii în mod legitim și instituțional pentru oricare dintre subiecții acțiunilor sociale. Rolul este „un mod structurat de participare la viața socială”, iar asimilarea de roluri constituie una din căile fundamentale de integrare socială a copilului. ,,Aceste asumări de roluri, adăugate la rolul propriu al copilului, au mare importanță în socializarea și inculturația lui, pentru cerințele vieții de adult” (Allport, Gordon W. Structura și dezvoltarea personalității, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1991, p.188). Rolul devine pentru copil un sistem de referință. Ipoteza socializării anticipative, a rolului pe care îl au grupurile de apartenență și de referință, a stimulat numeroase cercetări (inclusiv în România), din care unele de tip longitudinal nu au confirmat-o. R.K. Merton introduce, însă, o serie de concepte (set de statusuri, set de roluri, gradații de rol) care permit o înțelegere mai nuanțată a mobilității tânărului prin statusuri sociale succesive: rolul valorilor internalizate și al grupurilor sociale cu care se află în interacțiune. Tânărul este supus, mai mult sau mai puțin continuu, evaluărilor celorlalți cu privire la gradul de satisfacere a cerințelor rolului.
O primă abordare a sex-rolurilor o întâlnim la E. Durkheim, care vede delimitarea între activitățile celor doi soți determinată de diferențele de sex – care impun ideea diviziunii sexuale, a muncii în familie, dar care asigură realizarea și motivarea solidarității conjugale. În timp ce îndeplinește propriul său rol, copilul învață rolurile tatălui, al mamei, ale fraților. Adoptarea unor comportamente specifice sexului este un scop dezirabil al socializării și un fapt crucial pentru o bună adaptare în viața adultă. Rolurile sexuale, promovate social, își lasă amprenta încă din copilărie asupra comportamentului nostru. Rolul psihosexual implică expectații în legătură cu comportamentul unei persoane, bazate numai pe sexul persoanei (spre exempli, așteptăm de la o femeie să spele, să calce, să gătească și de la un bărbat să repare mașina, să urmărească meciurile de fotbal, etc.). Asumarea și asimilarea de roluri are o mare contribuție la formarea imaginii de sine. După Kohlberg (1966), odată ce și-a recunoscut gender-ul și faptul că este o trăsătură permanentă, copilul caută în mod activ informații despre modul cum femeile bărbații trebuie să se poarte. Copiii sunt, astfel, mai mult decât niște receptori pasivi ai socializării prin modelare și întărire, ei implicându-se activ în propria lor socializare.
Un alt factor important în procesul asimilării de roluri este limbajul. Prin conținutul sociocultural vehiculat, limbajul este foarte important în procesul de socializare. În același timp, el este un instrument de lărgire a modalității de comunicare. Un alt mecanism esențial al învățării sociale la debutul său este imitația. Prin imitația adulților se realizează contactul cu diferite roluri. La copii există tendința de a imita modelele de același sex, în mai mare măsură decât pe cele de sex opus (fetițele își imită mamele și se joacă cu păpuși, iar băieții copiază comportamentul taților și se joacă cu mașinuțe). Specialiștii consideră că imitația diferențială are loc din două motive:
– copiii sunt mai tentați să imite pe cineva perceput ca fiind similar cu ei. După Freud, atitudinile și comportamentele specifice sexului sunt adoptate în același fel cu alte norme sociale și rezultă din identificarea cu părintele de același sex, în perioada copilăriei;
– fetele sunt supuse în mai mare măsură unor modele feminine, iar băieții unor modele masculine.
Această plăcere de a imita este recunoscută și utilizată și de specialiștii din domeniul jocului. Efectele socializatoare ale jocului pot fi amplificate prin dirijarea copiilor în organizarea și desfășurarea lor, astfel încât, progresiv, ele să treacă de la spontan spre dirijat. Părinții nu trebuie să fie indiferenți față de jocul copiilor, ci dimpotrivă, să participe la ele atât în mod direct, cât și în mod indirect, ținând seama de efectele lor psihologice și mai ales de cele sociale care contribuie la dezvoltarea personajului social.
Procesul de socializare implică în primul rând învățarea modului de exercitare a rolurilor sociale de bază în perioada copilăriei. Părinții, prin exercitarea rolului de mamă și a celui de tată, au o influență hotărâtoare asupra procesului de învățare socială a copilului. Activitatea părinților este completă și aprofundată de către ceilalți membri ai grupului familial: bunici, grupul de frați, mătuși, unchi, etc.
Rolul mamei are prioritate în fața celorlalte roluri datorită funcțiilor fundamentale pe care le îndeplinește. Funcția mamei este aceea de a reprezenta un principiu de duioșie, indulgență și milă. Sentimentul de contopire totală cu mama este un tip de relație cu totul unic.
Copilul se instalează în mediul fizic și social prin mamă, care îi asigură gestația morală ca și pe cea fizică. Ea declanșează mecanismele de cunoaștere și învățare. În mod normal raportul interpersonal mamă-copil se caracterizează prin interdependență și constituie o sursă de satisfacție pentru ambii parteneri.
Mama este pentru copil prototip și model. Legată de toate deprinderile și achizițiile fundamentale, personalitatea mamei contribuie la determinarea elementelor statornice din comportamentul copilului. Un alt aspect al rolului matern este acela că îi oferă copilului imaginea fundamentală a feminității. Ea apare ca model și prototip pentru o fată și ca imagine de contrast pentru un băiat. Imaginea ei contribuie la constituirea conștiinței de sex. Despre contribuția mamei la socializarea copilului se poate spune că este nu atât o chestiune de competență, cât o chestiune de dragoste, de capacitate de a iubi.
Rolul tatălui se rezumă la acela de a reprezenta un principiu de autoritate. Tatăl apare ca un punct de referință prin care copilul își evaluează propriul său comportament. Acest personaj plin de prestigiu, de autoritate și de forță inspiră teamă, dar și atracție. Copilul este mândru de tatăl său și dorește să-i semene. Tatăl aduce elementul social în viața familiei. Spre deosebire de rolul mamei, care este direct, rolul tatălui apare și sub forme difuze, directe, în primul rând prin influența pe care o exercită asupra mamei.
Rolul tatălui se manifestă la început în bună parte indirect, dar asta nu îi știrbește cu nimic caracterul său esențial. Pe lângă acest rol secundar, tatăl are de jucat un rol direct, care nu e secundar decât în aparență.
Tatăl este cel care-l face pe copil să iasă din starea de nediferențiere cu mama, conducând astfel primele lui trăsături de individualizate, și care, prin prezența sa, îl orientează dincolo de acel univers imediat format din sfera maternă. Una din componentele esențiale ale rolului patern este caracterul intermitent al prezenței paterne. El este „omul de duminică”, acela care e de față atunci când toate activitățile familiale se abat de la rutina obișnuită. Absența îl valorizează considerabil și contribuie la sporirea prestigiului său. Acest prestigiu este subliniat considerabil prin forța imaginii paterne de ordin moral și economic. Tatăl ocupă o poziție importantă la baza idealurilor și sistemelor de valori pe care copilul și le constituie puțin câte puțin. La copil carența paternală se traduce mai ales printr-o carență morală. Băieții sunt atrași de activitățile specifice tatălui, dar acestea sunt puține în interiorul locuinței în comparație cu cele din exteriorul acesteia. Mai multe exteriorizări ale rolului tatălui sunt surprinse și preluate de către copil din ceea ce face tatăl pe plan profesional, ocupațional, relațional, social, decât în interiorul locuinței. Dominante sunt activitățile sociale, relațiile cu prietenii, activitățile din timpul liber față de cele de întreținere și efectuarea curățeniei sau de menaj care sunt sporadice.
Prin prezența sa în cămin, tatăl provoacă oarecum pe băiat să fie masculin și pe fată să fie feminină. Tatăl, ca și mama, are pentru copil o valoare, de exemplu, în ceea ce privește calitatea sa de soț. Familia este un mecanism prin care fiecare element joacă un rol diferit, dar poartă răspunderea egală de funcționare a ansamblului. Rolul tatălui și al mamei trebuie integrate în prestația părintească de fiecare din părinți: fermitatea tatălui, pentru a nu cădea în asprime și rigiditate, trebuie să fie afectuoasă; afecțiunea mamei pentru a evita indulgența excesivă cere fermitate.
Cercetările care au încercat să surprindă modul de transmitere a unor roluri parentale au constatat:
– familiile din mediul rural continuă în mare parte modelul tradițional în transmiterea rolurilor parentale în mod dominant în interiorul familiei, cât și în exteriorul acesteia, atât la fete, cât și la băieți;
– în familiile din mediul urban diversitatea condițiilor își pune amprenta pe întregul comportament familial.
În socializarea primară un rol important îl au, de asemenea, acolo unde există, frații și surorile. Copiii de vârste diferite își aduc unii altora mai multe foloase decât copiii de aceeași vârstă. Chiar prezența celor mici reprezintă pentru cei mari o experiență necesară. Imaginile părintești sunt relativizate, părinții nu mai sunt singurele modele posibile și valide. Relațiile cu părinții sunt reglate de principiul autorității și de sentimentul de dependentă la copil, iar relațiile fraterne sunt reglate de principiul egalității și pot fi considerate ca relații de complementaritate. Unii specialiști din domeniu le-au numit pe cele dintâi verticale, iar pe cele din urmă orizontale. Pentru ca grupul de frați și surori să-și poată exploata integral potențialul educativ, el trebuie să întrunească un minimum de condiții cât mai reprezentative pentru perspectivele de conviețuire socială pe care le are în fața copilului. Aceste condiții privesc: numărul de frați din care se compune grupul, varietatea de vârste și roluri, compoziția pe sexe.
Se admite că numărul minim de copii care poate asigură aceste condiții este de trei.
Relațiile fraternale pot fi considerate drept primii pași pe care îi face copilul în terenul realității sociale, dat fiind faptul că zona cea mai largă este constituită din relații complementare. Grupul de frați asigură satisfacerea unor aspirații naturale esențiale ale copilului: trebuința de a sta alături de alte ființe umane, părinții nefiind oricând disponibili; de a avea parteneri de joc; nevoia de a se defini pe sine în raport cu alții de vârsta apropiată; trebuința de a-și orienta în mai multe direcții încărcatura afectivă, spre a nu se fixa asupra părinților. Rivalitatea caracterizează relații între frați și acesta este aspectul sub care grupul de frați, oricât de frustrant ar fi, aduce copilului serviciile cele mai neprețuite, întrucât este inevitabilă, normală, necesară și chiar binefăcătoare, fără să fie accentuată, prin măsuri nedrepte și preferințe jignitoare. În cadrul familiilor cu mai multe generații, ca roluri substitutive si compensatorii, amintim rolul bunicilor, al unchilor, mătușilor și verilor. Rolul bunicilor este substitutiv și în același timp complementar, situându-se la baza conviețuirii familiale. Se afirmă chiar că bunicii exercită o mare influență asupra copiilor datorită faptului că la vârstă înaintată, identificarea propriei copilării cu aceea pe care o au în fața lor este mult mai ușoară și chiar mai ispititoare decât la vârsta medie. Rolul „bunicilor” a fost cercetat sub toate aspectele și cu realism de către psihologul belgian Paul Osterrieth. Prezența acestora, în majoritatea cazurilor, este utilă atât copiilor, cât și părinților, mai ales când aceștia sunt angajați într-o activitate remuneratoare. Bunicii susțin prestația educativă părintească și uneori chiar o înlocuiesc. Ei apar în ochii copiilor ca personificări ale trecutului, ei introduc în perspectiva spirituală a celor mici noțiunea de „altădată”, dar în același timp și pe cea de continuare a vieții, de înlănțuire a generațiilor. Bunicii contribuie la socializarea și umanizarea copiilor și într-o oarecare măsură la securizarea lor. Bunicilor le revine rolul de a relativiza atotputernicia părinților. Bunicii amintesc că există mai multe modalități de a gândi, de a face ceva și nu numai modalitatea pe care o adoptă mama sau tatăl, arătând că părinții nu sunt singurii adulți care contează și că aceștia înșiși au fost și ei odată copii care comiteau greșeli și erau obligați să asculte. În prezent, tot mai multe familii sunt nevoite, datorită anumitor constângeri sociale, să încredințeze pentru perioade tot mai lungi, bunicilor educația copiilor lor. Unchii, mătușile și verii au un rol mai complex, care include și caracterul substitutiv. Se susține că în majoritatea cazurilor unchii și mătușile exercită, în majoritatea cazurilor, o influență pozitivă. Atitudinea lor este mai puțin încărcată de afectivitate.
Aceasta le permite să vadă mai clar calitățile și defectele copilului și depistează mai ușor carențele de personalitate care solicită o asistență educativă mai intensă.
Verii ocupă o poziție intermediară între frații și prietenii copilului. Practica demostrează disponibilitatea verilor de a asimila roluri ce pot fi identificate ce cele susținute în grupul de frați și surori.
Rolul parental se evidențiază mai consistent în îngrijirea și educarea copiilor. În multe discuții este pusă problema modului cum părinții își manifestă rolul educațional în familie (direcțiile pe care le vor avea în vedere acești părinți când rolul parental depășește îngrijirea în scopul creșterii copilului, ajungând la educare în scopul socializării acestuia).
Copilul va prelua acele modele comportamentale specifice claselor sociale din care părinții lor fac parte, datorită capitalului cultural pe care-l dețin, îl oferă și îl impun copiilor, acele conduite de viață care convin cel mai mult apartenenței lor profesionale.
Tații, cu o poziție profesional-ocupațională scăzută, își propun să orienteze copiii spre aprecieri și spre conduite cu tendințe extrinseci care vizează: nivelul veniturilor, beneficiile obținute, timpul de muncă, nivelul de libertate ocupațională și securitate socială.
Destul de clar sunt evidențiate influențele părinților în preluarea de către copii a unor roluri profesionale, atât în mod practic – atribuindu-și anumite roluri ocupațional-profesionale, cât și în procesul de socializare a acestora. Transmiterea unei profesii și/sau ocupații din tată-n fiu a fost pentru o perioadă o problemă de primă importanță pentru orice familie, dar odată cu modernizarea societății, dar și a familiei, a trecut pe un plan secund.
Aceste tendințe pot fi observate și în sensul receptării unor asemenea predispoziții în funcție de sexul copiilor în raport de dependență de sexul părinților – tatăl transmițând rolul profesional fiilor și mama – fiicelor.
c) Evenimente cu caracter socializator
În perioada 0-3 ani copilul se află într-o dependență totală față de adult, iar comunicarea sa este de natură afectivă. În această perioadă zâmbetul are un rol esențial de organizator al sociabilității copilului. El probează faptul că relațiile copilului cu mediul înconjurător sunt predominant de natură afectivă. Emotivitatea primează emoției, ceea ce face să se manifeste numeroase instabilități de exprimare, într-o gamă de conduite uneori opuse – de la surâs la plâns, de la plăcerea prezenței adulților la anxietate și agresivitate (P. Osterrieth, 1976, p.45).
Interacțiunea mamă-copil la acestă etapă este relația cu cel mai semnificativ impact socializator. Specialiștii sunt de părere că această relație „constituie prototipul relațiilor de mai târziu”, iar formele și mecanismele acestei interacțiuni sunt eminamente socio-culturale. Mama și interacțiunea sa cu copilul constituie un instrument esențial de modelare a comportamentelor sociale ale copilului. Acest proces se realizează atât pe linia comportamentelor active, cât și a celor verbale. Iar „… limbajul apare ca un element esențial de socializare, nu numai prin schimburile pe care le prilejuiește, dar și prin înseși noțiunile pe care le exprimă și le vehiculează a căror natură este esențial culturală” (P. Osterrieth, 1976, p. 72). Achiziționarea mesajului are nu numai o importanță psiho-fiziologică (ca tendință și posibilitate înnăscută pentru învățarea limbii), ci și o semnificație socio-culturală de mijlocitor al contactelor și acomodărilor reciproce ale copilului cu mediul său. Aceasta constituie o etapă calitativ nouă în procesul de structurare a schemelor acționale și este un bun prilej de lărgire a câmpului de cunoaștere și de asimilare a realității de către copil. Achiziționarea limbajului de către copil la vârsta primei copilării constituie evenimentul socializator cel mai semnificativ prin amploarea și profunzimea efectelor sale. Acest proces va continua, cu manifestări specifice, și la etapele ulterioare, dar în perioada 0-3 ani sunt puse bazele de care depind perfecționările ce vor urma. Cercetările lui Bernstein despre codurile lingvistice atestă în mod convingător faptul că limbajul este dependent atât de sintaxa gramaticală, cât și de cea culturală, de aceea procesul de achiziționare a limbajului trebuie îndrumat sistematic.
E. Sapir este de părere că popoarele ce vorbesc limbi diferite trăiesc în diferite lumi ale realității, întrucât limbile pe care le vorbesc afectează profund atât percepția lor senzorială, cât și modul lor de a gândi (Bernstein, 1978, p.57).
Limbajul fiind purtătorul „genelor sociale” este principalul mijloc de transmitere a culturii și de integrare a copilului în cultura și societatea căror aparțin, diferențiindu-l în același timp de cei ce aparțin altor culturi. ,,De fapt, lumea reală este într-o mare măsură o construcție bazată – într-un mod inconștient – pe obiceiurile lingvistice ale grupului” (B.Bernstein, 1978, p.57).
Tot în această perioadă (0-3 ani) are loc și achiziționarea mersului. La un an și șase luni mersul se îmbunătățește foarte mult și se poate realiza cu variații. În jurul a doi ani mersul este bine însușit și copilului îi face o deosebită plăcere să meargă în toate felurile și oriunde. Cercetătorii au numit antepreșcolaritatea „stadiul țopăielii”. Copilul se deplasează în cele mai neașteptate locuri și, lipsindu-i experiența și reglajele, poate fi în pericol și, de aceea, adultul trebuie să-i supravegheze continuu. Plăcându-i să se deplaseze, începe să alerge și cade frecvent, de aceea este și vârsta „genunchilor rupți”.
Către 3 ani mersul se cucerește din ce în ce mai bine, la fel alergatul și menținerea echilibrului. Alături de mers se dezvoltă și mișcările mâinilor, care permit apucarea și manipularea diverselor obiecte (Tinca, C. Psihologia vârstelor, București, Ed. Credis, 2001, pp. 127-128).
Dezvoltarea motrică are consecințe ample asupra psihismului infantil: lărgește câmpul de explorare a lumii, el putându-se deplasa în diverse locuri, permite satisfacerea independentă a unor trebuințe, dezvoltarea manualității este o cale de cunoaștere a funcționalității lucrurilor, prilejuiește experimentarea motorie amplă în explorarea lumii și, mai ales în jocuri; valorizarea posibilităților proprii senzoriale și motrice prin manifestări active în toate împrejurările.
A doua perioadă de socializare cuprinde vârsta de 3-6 ani. Ea marchează un salt în achiziționarea treptată a autonomiei corporale, iar la baza ei stă capacitatea copilului de a se delimita și distinge pe sine de cei din jur. În această perioadă, copilul se manifestă prin dorința de a face totul singur, de a-și încerca posibilitățile. La vârsta de aproximativ 3-4 ani, are loc „interiorizarea imaginii parentale” – un proces fundamental cu implicații esențiale în socializare. „Nu încape îndoială că această importantă achiziție este de cea mai mare valoare, întrucât ea permite copilului să se conformeze exigențelor cadrului social: de altfel, ea constituie efectiv fundamentul moralității sale viitoare” (P. Osterrieth, 1976, p.96).
Copilul dispune acum de capacitatea de a-și reprezenta părinții în absența lor. Se constituie în acest fel o „conștiință morală” primară, asigurând pe de o parte, reglarea conduitelor, iar pe de altă parte, o anumită securitate afectivă a copilului. Aceasta este prima fază în constituirea conștiinței morale bazate pe achiziționarea unui sistem de norme și de valori morale. La această vârstă evoluția comportamentelor sociale este în mare măsură reglată și comandată de egocentrismul care-l caracterizează pe copil. J.Piaget definește conceptul de egocentrism arătând că el are mai degrabă o semnificație epistemică și reprezintă încapacitatea copiluli de a ieși din propriul punct de vedere, „dificultatea de a fi capabil de decentrare” (J. Piaget Judecata morală la copil, București, Ed, Didactică și Pedagogică, 1980, p.100).
Evoluția raporturilor spontane cu covârsnicii este subdivizată de P. Osterrieth, în patru mari etape:
– etapa activității solidare (până la 3 ani);
– jocul paralel (3-4 ani);
– jocul asociativ (5-6 ani);
– organizarea activității colective(6-7ani) (p. Osterrieth, 1976, p.101).
În perioada 3-6 ani are loc trecerea de la atitudinea „fiecare pentru sine” și de spectator al activității altuia la interacțiuni sociale active cu cei de o vârstă. În același timp, se realizează și un intens proces de socializare a limbajului. Ca și gândirea, limbajul trece de la egocentrism la socio-centrism și apoi la logo-centrism.
Perioada 6-7 ani debutează printr-o criză afectivă. Copilul devine mai excitabil, mai impulsiv, excesiv de sensibil la orice atitudine, are tendința să dramatizeze orice. Este o perioadă de învățare intensă, de integrare socială. Se structurează un nou echilibru, o stabilizare comportamentală care favorizează începutul activității școlare. În această perioadă are loc degajarea afectivă de adult, ceea ce favorizează inserția socială a copilului.
Prin urmare, adaptarea la mediul școlar înseamnă: integrarea în programul școlar și în activitățile sale specifice; realizarea unei relații noi cu învățătoarea care este o altfel de persoană decât educatoarea; stabilirea unor relații cu cei care îi devin colegi și cu care se va confrunta mereu, și se va compara mai ales, după criteriul calității prestației școlare.
Rolurile cu caracter socializator din cadrul familiei nu mai au o frecvență majoră în familia modernă, pentru că, spun specialiștii, lucrurile s-au schimbat. Schimbările majore sunt înregistrate în îndeplinirea rolului matern și patern. În contextul actual, prezența maternă a devenit și ea intermitentă prin angajarea femeii pe piața forței de muncă. Desele absențe ale ambilor părinți sau prezența alternativă a acestora oferă copilului o altă viziune asupra autorității, de cele mai multe ori aceasta lipsind. La nivel național, în numeroase familii remarcăm instituționalizarea rolului bunicii, ca factor compensator al acestor modificări.
Disfuncțiile din cadrul familiei au consecințe asupra soților, asupra copiilor, asupra relațiilor familiei cu exteriorul,acestea devenind evidente în condițiile separării partenerilor (separare în fapt sau divorț), abandonului familial, violenței domestice sau în condițiile delincvenței juvenile. Disoluția vizibilă a familiei este o etapă foarte avansată a manifestării unor disfuncționalității ntrafamiliale” (Mihăilescu I., 2003, pag.165).
5. TENDINȚE ÎN EVOLUȚIA FAMILIEI ROMÂNEȘTI
În urmă cu o sută de ani sociologii se întrebau de unde vine familia; astăzi se întreabă încotro se îndreaptă. Mass-media, dar și o bună parte din studiile referitoare la familii repetă o serie de clișee de genul: dispariția familiei, familie destrămată, accentuând asocierea dintre familie și criză.
Dacă debutul secolului XX a marcat generalizarea sistemului familiei nucleare, deceniul al 8-lea consemna regresul acesteia. Începând cu anii '80 tema crizei a fost reluată în contextul dinamicii alarmante a noilor structuri familiale, răspândire a cuplurilor consensuale, extinderea celibatului, diminuarea descendenței familiale, reducerea căsătoriilor.
Transformările vieții economice, sociale, politice, morale suferite în țara noastră începând cu decembrie 1989 au avut efecte puternice, atât asupra familiei, a structurii și funcțiilor ei, cât și în ceea ce privește implicarea statului în asigurarea protecției familiei. În perioada dictaturii, ca urmare a unei legislații abuzive vizând problematica divorțului, a interzicerii avortului, concomitent cu absența și interzicerea avortului, cu absența și interzicerea utilizării măsurilor contraceptive, ca și pe fondul unei progresive deteriorări a nivelului de viață și a condițiilor materiale, familia românească a fost supusă unui stres de dezvoltare, unor restricții, care i-au crescut anxietatea și i-au zdruncinat stabilitatea emoțională. În consecință au apărut „reacții nevrotice familiale și comportamente aberante de tip familial” (Mitrofan. L, Mitrofan, N. Dialog familial în „Cabinet de psihologie”, București, 1992).
Din cauza acestor dificultăți au apărut o serie de simptome ale disfuncționa1ității familiale, relevante pentru starea de criză familială. Dintre acestea, cele mai importante sunt conflictul conjugal, violența familială, abandonul copilului, divorțul emoțional corelat cu infidelitatea uni sau bilaterală, apariția unor mari deficiențe în raporturile părinți – copii prin defectuoasa exercitare a rolurilor parentale, creșterea riscului de fragilitate în dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor ca urmare a confruntărilor cu părinți multipli sau prin abandon. În timp, această situație va alimenta opțiunile tinerilor pentru forme alternative de familie. Noile modele familiale prezintă o serie de particularități psihosociale, care vizează, printre altele: redistribuirea statusurilor și rolurilor familiale în funcție de modelul structural acceptat; transferarea unor responsabilități familiale altor instituții, un sistem specific de comunicare; criza unor valori morale tradiționale legate de căsnicie, familie, copii.
Schimbările cele mai semnificative în societatea românească post-revoluționară au antrenat apariția unor sentimente contradictorii și fenomene care nu pot fi ignorate și care nu pot decât să îngrijoreze previziunile ulterioare:
• Sentimentul acut al insecurității economico-sociale, cu creșterea anxietății în relație, a suspiciunii și conflictualității familiale, a diminuării autocontrolului vieții instinctuale. În directă legătură cu acestea, fenomenul violului și al abuzului sexual al copilului au început să se manifeste ca o tristă realitate în etapa actuală.
• Proliferarea fenomenului „copiii străzii” – victime ale abandonului și dezorganizării familiale, sărăcirii și prăbușirii morale.
• Existența unei rezistențe psihologice a femeilor de peste 30 ani și a cuplurilor în general, ca urmare a unor carențe educaționale și inerții psihologice, față de utilizarea mijloacelor contraceptive, practicându-se abuziv avorturile.
• Neînțelegeri familiale, tensiuni și disfuncții ale cuplului tânăr a cărui durată de viață este în scădere.
• Numeroase cupluri tinere preferă formele de conviețuire nelegiferate – uniuni libere în cadrul cărora nivelul comunicării afectiv – sexuale liber consimțită este crescut, dar cu o respingere a funcției de procreare, copiii fiind nedoriți de către cei mai mulți. Statisticile au evidențiat că o proporție de 10-20% din populația adultă este reprezentată de familiile fără copii, frecvența mai mare înregistrându-se în mediul urban. Acest fapt este determinat de schimbarea, în societatea modernă, a percepției despre familie a rolului copiilor, axa centrală a acestui tip de familie fiind reprezentată de cuplu, nu de copii, care trăiește pentru satisfacerea propriilor nevoi.
• Cuplurile de vârstă medie, de obicei familii cu 1-3 copii, prezintă o tendință de responsabilizare a grijii față de vârstnici (familiile de origine), raporturile cu aceștia fiind resimțite tot mai frecvent ca împovărătoare și tensionate.
• Actualele modificări legislative cu privire la proprietatea privată și drepturile de moștenire au conferit, pe lângă speranța și mobilizarea benefică a persoanelor și o creștere a tensiunilor și conflictelor părinți – copii și, în special, a celor fratene la adulți.
O problemă deosebită prin consecințele viitoare par să o ridice raporturile părinților cu adolescenții. Conform unei mentalități educaționale specifice poporului român, părinții își orientează, susțin și fac eforturi materiale deosebite pentru un nivel de școlarizare și culturalizare înalt, aspirația către o pregătire universitară fiind unanim exprimată și resimțită ca un factor de autorealizare deplină. Acestei mentalități tradiționale i se opune actualmente o atitudine pragmatică a adolescenților, adaptată noilor condiții economice și spectrului șomajului, care devalorizează pregătirea cultural-informațională, aceștia trăind iluzia posibilității unei reușite materiale facile prin învățarea doar a unor strategii de orientare inteligentă speculativă, cu efort productiv minim și cu efect material maxim.
Școala, familia prin reprezentanții ei – profesori, părinți – nu au fost pregătiți să răspundă noilor nevoi ale tinerilor. Comunitatea educativă formată din instituțiile culturale, Internet, mass-media înregistrează prăbușirea valorică a reperelor societății, dar acționează slab și în general ineficient pentru coeziunea valorică a generațiilor.
Societatea informațională accesul la informații al tinerilor, oferă un nivel de cunoaștere care depășește, la cote fără precedent pe cel al predecesorilor, la aceeași vârstă. În această nouă lume, părinții sunt cei care trebuie să învețe de la tineri, influențele pe verticală au scăzut în favoarea celor pe orizontală.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: DEFINIREA FAMILIEI (ID: 115424)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.