Factorii de Influență în Procesul de Luare a Deciziilor Publice

UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

2016

TEMA:Administrația publică și partenerii sociali.

Factorii de influență în procesul de luare a deciziilor publice

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZARE:POLITIE LOCALA

STUDENT:BILEA ANDREEA

PROFESOR COORDONATOR :CONF.UNIV.DR. C.IFTENE

Definirea principalelor concepte

Administrația publică: este organizația sau activitatea prin care sunt prestate servicii publice direct sau indirect.

Partenerii sociali: sunt reprezentați printr-o formă managerială în care se urmărește obținerea unei eficiențe sporite a administratiei publice și care ajută indirect la rezolvarea sarcinilor administrative.

Politizarea: reprezintă substituirea criteriilor bazate pe merit cu cele întemeiate pe considerente politice în procesul de selecție, retenție, promovare recompensare și penalizare a funcționarilor publici.

Legitimarea: este un element central în existența unui stat politic, ce se implică în autoritate, aprobare, obligație si sprijin, este finalul spre care este îndreptat procesul de formulare a politicii publice.

Decizia Publică: este rezultatul procesului prin care se realizează o alegere între două sau mai multe posibilități de acțiune disponibile în vederea îndeplinirii unui obiectiv. Întregul proces prin care se ajunge la această concluzie este cunoscut sub numele de ‘’Proces de luare a deciziei’’.

Noțiuni introductive

Secolul al XIX-lea a constituit pentru români un moment de cotitură, nu numai sub aspect juridic, dar si sub toate aspectele vieții sociale, politice și economice. Desprinderea treptată, mai întâi cea economică, apoi politica de Poartă, jalonată de evenimente importante ale istoriei politico-militare a Europei- Tratatele de la Adrianopol(1829) și Berlin(1878)- a deschis calea descoperirii unei identități proprii, românești. În ciuda acestor schimbări și a aparențelor, modernizarea administrației publice nu s-a facut ușor, fără a se întampina și anumite piedici normale ridicate de elementele conservatoare ale vremii.

Știința administrației își începe procesul identitar în a doua jumătate a secolului XX-lea când în viața științifică europeană s-a conturat o părere distinctă, referitoare la problemele administrative, punându-se astfel baza unei noi ramuri a științelor sociale- știința administrației de stat sau știința administrației.

Este necesară menționarea faptului că apariția științei administrației este semnalată încă din secolul XIX- lea, odata cu cea a dreptului administrativ, ‘’deși construcții teoretice pasagere există din antichitate’’.

Administrația , și aici, avem în vedere administrația publică, este prezentată ca fiind o organizare distinctă în cadrul acestei organizări speciale și ea reprezintă studiul acestei organizări specifice și unice într-un stat dat; cu alte cuvinte administrația este un fenomen organizațional,un ansamblu de structuri sociale.

Administrația publică, precizează Charles Debbasch, reprezintă aparatul de gestiune al problemelor publice. Deși administrația publică se ocupă de rezolvarea problemelor de natură publică, sarcinile lor depind de puterea politică. ‘’Sarcinile sistemului administrației publice au o pronunțata derivație politică, prin aceste sarcini realizandu-se politica statului.’’

Administrația publică se află în prezent în fața unor provocări majore, legate de fundamentele organizării și funcționării structurilor proprii. Numeroase presiuni legate de noile așteptari ale cetățenilor, sau de impactul noilor tehnologii sunt tot mai vizibile și imposibil de ignorat. Atenția tot mai mare acordată publicului dă naștere unor transformări importante în managementul public și duce la modificarea continuă în domeniul prestării de servicii în toate țările membre.

Astfel, calitatea de serviciu a administrației publice trebuie identificată ca și un factor important în determinarea valorii serviciilor publice prestate pentru cetățean. Inițiativele privind calitatea serviciilor, ridică probleme fundamentale în legatură cu relațiile dintre stat și cetățean. Deoarece aceste relații sunt diferite de la o țară la alta, în funcție de tradiția juridică și politică a acestora, același lucru se intamplă și cu percepția inițiativelor privind calitatea serviciilor.

În cele ce urmează, ne vom ocupa de câteva chestiuni importante care se află în strânsă legătură cu calitatea serviciului public, punând accentul în cea mai mare parte pe partenerii sociali ai administrației publice urmând ca în cea de-a doua parte să vorbim despre factori care pot influența procesul de luare a deciziilor și felul în care acestea sunt adoptate.

I. Relațiile politico-administrative

Politizarea, reprezintă substituirea criteriilor bazate pe merit cu cele întemeiate pe considerente politice în procesul de selecție, retenție, promovare recompensare și penalizare a funcționarilor publici.

Relațiile politico-administrative reprezintă unul dintre cele mai importante și în ultima perioadă cele mai studiate aspecte din domeniul administrației publice. În timp problema relațiilor dintre funcționarii publici si politicieni a fost abordată din perspectiva a două paradigme diferite. Mulți autori printre care și Woodrow Wilson, au afirnat că domeniile politic și administrativ ar trebui sa fie total separate, astfel încât politicienii să fie responsabili cu procesul de formulare a deciziilor în timp ce funcționarii trebuie să le implementeze. Din punct de vedere personal afirmația lui Woodrow Wilson este acceptabilă dat fiind faptul că în cazul în care un singur sector, fie el politic sau administrativ ar avea rolul suprem în luarea deciziilor și aplicarea programelor administrative, ar exista riscul favorizării unor anumite personaje din sectorul administrativ, sau chiar mai rău, ar crește gradul de coruptibilitate ceea ce ar duce în cele din urmă la apariția unor mari dezechilibre în acest sector.

Realizându-se această separare dintre politic și administrativ s-ar putea vorbi despre efectele pozitive și anume faptul că se poate realiza o modalitate de protejare a administrației în fața ilegalităților politicului, asigurându-se astfel profesionalism, imparțialitate, cât și neutralitate a administrației în raport cu mediul politic si cetățenii.

După una din numeroasele definiții, politica este definită ca fiind arta sau procesul prin care se ating scopuri colective. Ne putem da seama cu usurință că, practic orice activitate administrativă poate fi interpretată ca fiind politică.

În esență problema care reiese din această relație politico-administrativă, constă în asigurarea unei administrații loiale față de conducatorii politici, pentru a respecta principiul democratic, păstrându-se în același timp autonomia administrației publice față de mediul politic în vederea păstrării imparțialitătii și neutralității acesteia față de cetățeni.

II. Partenerii sociali

Într-o instituție și nu numai, partenerii au un rol foarte important și aceștia sunt de dorit pentru că ajută la perfecționarea profesională,la respectul față de alte culturi și față de alte tradiții, contribuie la folosirea corectă și eficientă a resurselor disponibile precum și la cresterea competitivității.

Partenerii sociali ai unei instituții, dacă ar fi să luăm în considerare doar acele grupuri la care organizația se raportează în mod direct, într-o companie distingem urmatoarele categorii cointeresate:

Acționarii

Clienții

Furnizorii

Distribuitorii

Angajații

Comunitățile locale

Lista aceasta poate fi extinsă la toate acele grupuri care pot afecta ori sunt afectate de activitățile unei companii:

Acționarii și investitorii

Parteneri de afaceri

Angajați

Agenții guvernamentale

Mass-media

Sindicatele

Patronatele

ONG-urile

Comunitățile

Dacă, însă ne referim la legatura între administrația publică și partenerii sociali, cei mai importanți dintre toți cei enumerați mai sus, sunt:

Patronatele

Sindicatele

ONG-urile

Mass-media

1.Patronatele

1.1.noțiunea de patron

Patronul, denumit in prezentul cod angajator, este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează și utilizează capitalul, indiferent de natura acestuia, în scopul obținerii de profit în condiții de concurență și care angajează munca salariată.

1.2 noțiunea de patronat

Patronatele sunt organizații ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Acestea se pot constitui în uniuni, federații, confederații patronale sau în alte structuri asociative.

1.3 atribuțiile patronatelor

Patronatele reprezintă, susțin și apără interesele membrilor lor in relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice, în raport cu obiectul și scopul lor de activitate, potrivit propriilor statute în acord cu prevederile legii. La cererea membrilor lor, patronatele îi pot reprezenta pe aceștia în cazul conflictelor de drepturi.

2. Sindicatele

2.1. noțiunea de sindicat

Sindicatele sunt personae juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării și promovării drepturilor colective și individuale, precum și a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor.

2.2. regim juridic

Organizațiile sindicale au dreptul de a-și reglementa prin statutele proprii modul de organizare, asociere și gestiune, cu condiția ca statutele să fie adoptate printr-o procedură democratică, în condițiile legii.

2.3. atribuțiile sindicatelor

Sindicatele participă prin reprezentanți proprii, în condițiile legii, la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă, la tratative sau acorduri cu autoritățile publice și cu patronatele, precum și în structuri specifice dialogului social.

Sindicatele sunt parteneri sociali în relațiile colective de muncă, participând, prin reprezentanți proprii, la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă, la tratative și acorduri cu autoritățile publice, cu sindicatele, precum și în structurile specifice dialogului social. Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii. Sindicatele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor

3. ONG-urile

3.1 noțiunea de ONG

O organizație non-guvernamentală (abreviat ONG) este o instituție care lucrează independent față de activitatea guvernului, deși unele ONG-uri sunt parțial sau integral finanțate de acesta

3.2. domenii de activitate

Conform datelor statistice publicate în Catalogul Asociațiilor și Fundațiilor 1999, domeniile de activitate ale ONG sunt:

Cultură și recreere 26%

Servicii sociale 18%

Educație, învățământ și cercetare 16%

Sănătate 8%

Drepturile omului 7%

Protecția mediului 5%

Dezvoltare socială și economică 5%

Asociații profesionale 4%

Cooperare internațională 3%

Filantropie și voluntariat 3%

Religie 3%

Altele 2%

3.3. atribuțiile ONG-urilor

Sectorul ONG are un rol important si extrem de mare în România, începând de la dezvoltarea serviciilor pe care statul nu le poate oferi și până la facilitarea dialogului dintre cetățean și stat.

4. Mass-media

4.1. noțiunea de mass-media

Mass-media este reprezentată de toate sursele de informații publice, ca de exemplu televiziune, radio, internet, presă inclusiv aparițiile periodice ca ziare, reviste sau foiletoane.

4.2. rolul mass-mediei

Cel mai important rol pe care aceasta o are este acela de a informa cetățenii cu prvire la anumite aspecte. Este cel mai important canal de comunicare între stat și cetățean.

4.3. atribuții ale mass-media

Două dintre cele mai importante atribuții sunt informarea și consultarea cetățenilor.

Ceea ce reiese din această prezentare a partenerilor sociali este faptul că aceștia în colaborare cu administrația publică constituie o soluție obligatorie pentru rezolvarea unor nevoi sociale, împreună, în acord cu prevederile legale, fiind obligați să apere inetresele membrilor lor in relațiile cu alte persoane fizice și juridice.

Putem vorbi însă și despre avantajele și dezavantajele operaționale cu care administrația se confruntă in raport cu partenerii sociali ai acesteia.

Un prim avantaj ar fi legat de dispariția monopolului pentru anumite servicii oferite polulației, astfel că cetățenii vor putea să aleagă între mai mulți furnizori de servicii, populația beneficiind în acest fel de produse mai bune și mai ieftine.

Un alt avantaj evident de care beneficiază instituțiile publice în urma unor astfel de parteneriate este legat de cheltuielelile cu calificarea personalului. Se poate observa așadar că prin soluția parteneriatului problema este transferată companiilor private. Însă utilizarea acestor companii private reprezintă totodată și dezavantaje în relația cu administrația publică. Un prim dezavantaj este legat de controlul nemijlocit al autorităților publice asupra modului în care sunt prestate diferitele servicii fapt ce poate fi demonstrat mai dificil în situații de acest gen.

În al doilea rând, activitățile publice pe care le prestează, companiile particulare pot să angajeze direct relații cu cetațenii, însă în cele mai multe cazuri relațiile sunt cu instituția publică. În această situație are loc o relație de la transferul public spre cel privat, transfer care poate genera acte de corupție.

Ceea ce însă este considerat ca fiind unul dintre cele mai mari dezavantaje este posibiliatea apariției discriminării cetățenilor. Dat fiind faptul că firmele particulare urmăresc în activitatea lor profitul, acestea vor evita să presteze activități nerentabile, astfel încat cetățenii care locuiesc in zone neatractive sunt expuși la pericolul de a rămâne fără anumite servicii.

Ca și soluții ce ar trebui aplicate în funcție de situație ar trebui vorbit despre păstrarea serviciului public în primul rând, apoi să se acorde subvenționări activităților firmelor private pentru ca serviciile prestate să devină cât mai rentabile. Însă cea mai probabilă și poate cea mai avantajoasă rezolvare a situațiilor de acest gen ar fi colaborarea sectorului administrativ cu organizațiile guvernamentale dat fiind faptul că de obicei în acest sector gradul de coruptibilitate dar și de abatere este cel mai scăzut.

III. Factori de influență în procesul de luare a deciziilor publice

1. Legitimarea programelor

Prin legitimare se oferă forța legală unui program, se autorizează programul, astfel că acesta reprezintă un element central în cadrul unui stat politic, implicând autoritate, aprobare, obligație, sprijin. Legitimarea se poate măsura prin analizarea sprijinului disponibil pentru guvern si pentru ce face acesta. Exista o distincție importantă între două tipuri de sprijin: focusat si difuz. Sprijinul focusat vine dinspre atitudinile favorabile din predispozițiile stimulate de rezultate care sunt percepute de membrii ca împlinind cererile lor pe masură ce apar sau chiar anticipându-le. Așadar, acesta este asociat cu ceea ce am identificat ca aprobare și va fi tratată în consecință. Sprijinul difuz se referă la ‘’rezerva de atitudini favorabile sau la bunăvoința care îi ajută pe membrii să accepte sau să tolereze rezultatele la care ei se opun sau la efectele pe care ei le văd ca fiind dăunatoare dorințelor lor. Astfel, este o rezervă de sprijin care va oferi sprijin guvernului în codiții atât favorabile cât si nefavorabile, în baza considerentului unei încrederi într-un anumit guvern. Între legitimitatea unui sistem și aprobarea programelor se poate vorbi despre o relație dinamică. În cadrul acestei etape a elaborării de politici publice intervin în principal acea categorie de ‘’factori de luare a deciziei’’- ce pot fi alcătuiți din Parlament, Președinte, instituțiile guvernamentale, grupuri de interes. Realizarea de politici publice poate fi vazută ca și un proces de negociere, competiție, sau compromis între grupuri de interes și oficiali guvernamentali în opinia celor mai mulți dintre autori.

2. Decizia

Deciziile fac parte din viața de zi cu zi a unui manager. A lua o decizie presupune un proces complet prin care se asumă angajarea față de un anumit curs de acțiune referitor la o problemă anume ce poate exista într-o organizație. În plus orice hotărâre finală trebuie justificată în funcție de anumite criterii de tipul: eficiență, eficacitate, constrângeri legale, imagine publică, etc. În timp ce managementul situat la înălțime se concentrează pe utilizarea în scop strategic a acestor informații, nivelele intermediare de conducere se concentrează pe utilizrea lor operațională.

Cum se iau deciziile în sectorul public? Acestea se iau strict pe criterii juridice. Deciziile reprezintă o componentă de bază a activității zilnice, a managerilor din zilele noastre atât în domeniul public cât și în cel privat. O mare parte a activității managerilor din administrația publică constă în elaborareea și luarea deciziilor astfel că adoptarea acestora constă în a alege între diferite alternative și mijloace de îndeplinire ale acestora care se consideră că ar trebui urmate de o organizație.

O condiție esențială pentru modelul managerial de luare a deciziei este dată de competența tehnică a factorilor de decizie, de a lua decizii raționale.

Se consideră că următoarele etape sunt caracteristice pentru modelul rațional comprehensiv:

– stabilirea obiectivelor de rezolvare a unei anumite probleme;

– prevederea tuturor consecințelor semnificative ale fiecărei strategii alternative și estimarea probabilitățiilor acestor consecințe;

– explorarea și listarea tuturor strategiilor alternative de rezolvare a problemei;

– alegerea strategiei care rezolvă problema cu costul cel mai redus sau rezolvă problema aproape în totalitate.

La baza acestui model rațional stau teoriile raționaliste care își au originea în raționalismul iluminist și în pozitivism, curente ce promovau modalități de cunoaștere obiectivă dar și neutră a societății umane. La baza acestora stă ideea conform căreia problemele societății umane trebuie și pot fi rezolvate într-o manieră rațională și științifică prin colectarea întregii cantități de informație ce se găsește în problema respectivă, urmând apoi prelucrarea ei, și obținerea, urmată de aplicarea celei mai eficiente soluții din punctul de vedere al costurilor.

Se consideră totodată că acest model rațional de luare a deciziei în administrația publică, a adus îmbunătățiri importante pentru funcționarea structurilor administrative.

Totuși există prezumția că acest model să nu fie întotdeauna respectat în practică, prin faptul că eficiența, eficacitatea și economia nu sunt neapărat valori predominante în sectorul public. Așadar există și valori precum protejarea interesului public. Dat fiind faptul că obiectivele politicilor guvernamentale nu sunt întotdeuna clare se poate observa faptul că se impun și o serie de piedici prin însuși funcționarea instituțiilor publice.

De cele mai multe ori, tind sa cred că este dificilă identificarea unei singure soluții, nicidecum a soluțiilor posibile pentru rezolvarea unei anumite probleme.

Dificultatea evaluării costurilor totale poate fi o altă piedică, dat fiind faptul că întotdeauna vor exista costuri indirecte care să fie apoi transferate asupra altor domenii sau programe și care uneori ar apăsa greu la calcularea costurilor finale sau pur și simplu ar fi foarte greu de estimat.

Ca urmare a acestor chestiuni modelul rațional de luare a decizilor, bazându-se într-o măsură foarte mare pe teorie și expertiză abstractă poate duce la decizii care nu pot fi aplicate în practică sau chiar dacă se aplică pot duce la posibile aberații.

Un alt model de luare a deciziilor și anume cel incremental se bazează pe un set de strategii care se susțin reciproc urmărind simplificarea și concentrarea problemelor și care poate fi organizat conform următoarelor etape:

– limitarea analizei la câteva alternative oarecum similare;

– o împletire a analizei obiectivelor urmărite și a altor valori cu aspecte empirice ale problemei (nu există cerința stabilirii în prealabil a avalorilor urmând ca apoi să fie găsite mijloacele necesare pentru promovarea lor);

– o preocupare analitică orientată spre revederea problemelor existente care urmărește căutarea îndeplinirii obiectivelor pozitive;

– o analiză care explorează doar câteva dintre consecințele importante și posibile ale unei alternative luată în considerare;
– fragmentarea muncii de analiză între mulți participanți în procesul de elaborare a politicilor publice (fiecare parte se ocupă de partea ce-i revine din cadrul ansamblului).

Metodele prin care se iau aici deciziile tind să fie standardizate și stabilite în avans îngreunând astfel creativitatea și inovația în găsirea alternativelor familiare.

Se poate observa deci că avantajele majore ale modelului incremental constă în reprezentativitatea pe care o asigură diferitelor interese și în răspunsul prompt pe care îl poate asigura nevoilor cetățeanului. Instituțiile publice trebuie să reacționeze în felul acesta datorită nevoii de suport public. Totuși există și aici o serie de dezavantaje cel puțin la fel de mari care rezultă la aplicarea acestui model.

În cadrul acesteia obiectivul urmărit este minimizarea pierderii suportului politic prin evitarea cât mai posibilă a a schimbărilor radicale din diferite programe pentru a nu aduce nemulțumiri diferitelor grupuri electorale. Acestea din urmă urmărindu-și propriile interese vor încerca să-și obțină propriul purtător de cuvânt. Ceea ce rezultă de aici este faptul că se crează tot mai multe agenții interministeriale, astfel că nevoia de coordonare între acestea crește direct proporțional cu misiunile care trebuie îndeplinite. Evitarea și rezolvarea conflictelor vor fi puternic accentuate iar bătălia cea mare se va da pe definirea domeniilor jurisdicționale. Rezultă de aici faptul că decizia se poate concentra ân mâna câtorva din persoanele cu funcții înalte, pierzându-se tocmai o caracteristică importantă a acestui model, și anume asigurarea reprezentativității părților interesate.

Din cauza urmăririi de obiective pe termen scurt se pierd din vedere obiectivele finale, și astfel, greșeli trecute pot fi repetate fără a se observa, pierzându-se astfel perspectiva de ansamblu asupra problemelor.

Însă problema majoră este că modelul incremental nu se poate aplica pentru deciziile de schimbare majoră pe plan social, fiind mai potrivit deci modelul rațional de luare a deciziei atunci când schimbărilor care trebuie coordonate pe plan social sunt majore.

Știind că activitatea instituțiilor publice se desfășoară sub influența mediului exterior, managerii nu doar că nu pot avea control absolut asupra factorilor de mediu, dar nici respectarea unui reper anume, luarea deciziilor nu poate garanta succesul în atingerea obiectivului urmărit.

Problemele cu care se confruntă instituțiile publice sunt foarte diverse, putând fi statice sau dinamice, structurate sau nestructurate, manifeste sau latente. Ca și primă condiție pentru rezolvarea lor se impune existența unui set de informații suficiente, pentru ca apoi să fie necesară pregătirea managementului pentru utilizarea eficientă și eficace a acestor informații.

Procesul strategic de luare a deciziei se structurează pe direcția unui ciclu continuu format din următoarele etape: Diagnoză – Propunere – Implementare. Etapa diagnozei constă în identificarea stării de fapt în vederea înțelegerii necesității schimbării. Etapa propunerii constă în crearea unei recomandări, a unei soluții, pentru a răspunde necesității de schimbare identificată în etapa precedentă. În final etapa implementării se ocupă de aplicarea măsurilor necesare pentru a face posibilă schimbarea. Acest proces strategic de luare a deciziei se desfășoară în mod continuu și are loc la toate nivelele organizației.

Cum ne putem da seama dacă o decizie luată este cea corectă?

Nu există o relație univocă între decizia luată și consecințele ei; o decizie luată la un moment dat v-a suferi întotdeauna transformări la aplicarea ei în practică. În consecință, evaluarea unui proces de decizie în funcție de consecințele sale este o abordare greșită, tocmai datorită faptului că se neglijează impactul factorilor de mediu asupra întregului proces.

Ceea ce nu s-a luat în considerare de către majoritatea abordărilor a fost influența factorului uman asupra diferitelor procese. Atât informația cât și computerele sunt de fapt factorii exogeni; deciziile sunt luate de către manageri aceștia fiind supuși influențelor subiective, diverselor valori pe care le acordă lucrurilor din jurul lor sau preferințelor pentru soluțiile propuse. De aceea putem vorbi de o necesitate în care să se acorde o atenție sporită felului în care gândim atunci când luăm deciziile, precum și asupra felului în care cei din jur gândesc atunci când iau deciziile.

Modul în care adoptăm deciziile poate fi analizat, discutat, testat și înțeles reprezentând o etapă crucială pentru îmbunătățirea luării deciziilor, mai ales în contextul instituțiilor publice românești, sector care interesează în mod deosebit acum.

Însa o problemă destul de mare aparentă în cazul costului incremental se referă la faptul ca nu se poate aplica pentru deciziile de schimbare majoră pe plan social. În ciuda limitărilor sale, modelul rațional comprehensiv de luare a deciziei este mai potrivit atunci cand schimbările care trebuie coordonate pe plan social sunt majore. Incrementalismul presupune un nivel ridicat de subtilitate a societății, de cultură a negocierii și de maturitate a nivelului clasei politice și a cetățenilor.

IV. Concluzie

Pe măsura dezvoltării societății românești, administrația publică locală și-a dovedit viabilitatea, iar mai apoi și-a impus tot mai mult prezența și necesitatea sa, în rândul societății.

Chiar dacă provocările numeroase au constituit așa-zise piedici în vederea dezvoltării administrației, de cele mai multe ori acestea au dus și la efectuarea de pasuri reușite în ceea ce privește îmbunătățirea funcționării serviciilor. În activitatea ei de a furniza servicii publice, există domenii care sunt prea costisitoare pentru instituțiile publice.

Pe de altă parte, în aceste domenii, partenerii sociali, se dovedesc a fi de cele mai multe ori cei care facilitează sitemul administrativ de funcționare, de regulă prin furnizarea de servicii în interes social și totodată dând naștere unei competitivități între aceștia, care din punct de vedere personal constituie un avantaj în evoluția acestui sistem.

Cât despre modul de luare a deciziilor în administratie, este evident faptul că nu putem să înmânăm această atribuție doar spectrului politic sau celui administrativ prin simplul fapt că puterea de control ar fi doar o chestiune fictivă, adică ar exista riscuri foarte ridicate de abuz de putere din partea sectorului care ar avea rolul decizional și executiv in același timp. Este așadar normal ca rolul decizional să fie împărțit ambelor spectre.

În final, între procesul de luare a deciziilor și factorii politici ar trebui să stea la bază de cele mai multe ori factorul uman, adică societatea în sine deoarece orice decizie luată la nivel politico-administrativ afectează prima dată în mod direct sau indirect cetățenii, și abia apoi nivelul superior și anume cel politico-administrativ.

Bibliografie

1. A. Molitor, Les science socials dans l’enseignement superior, Administration publique,Paris, U.N.E.S., C.O.1958

2. Alexandru Negoita, Drept administrative si stiinta administratiei, ed Atlas Lex,1993

3. Antonie Iorgovan, , Tratat de drept administrativ, vol I, editia a III-a , ed All Beck, 2001

4. Catalogul Asociatiilor si Fundatiilor din Romania,1999

5. Charles Debbasch, Science Adminitrative, Administration Publiquei, Dalloz, 1971

6 . ***Codul muncii, sectiunea VII, capitolul 2 sindicatele

7. *** Constitutia Romaniei, art.9

.8. . David Easton, Luarea deciziilor, Politici Publice, Suport de curs, 2008

9. Guy B. Peters, Jon Pierre, Politicization of Civil Serivice in Comparative Perspective, Routledge, London, 2004

10. Ilie Iovanas, Dreptul administrative si elemente de stiinta administratiei, ed Didactica Pedagogica, Bucuresti,1977

11. Jay M. Shafritz, E.W. Russell, Introduction Public Administration, Longman, New York, 1997

12. ***Legea nr.54/2003, art. 28 alin.(1)

13. Liviu Radu, Administrație publică comparată, Suport de curs, 2006-2007

Routledge, London, 2004

14. Manuel Guțan, Istoria administrației publice locale în statul român modern, ed All Beck, Bucuresti 2005

15. Politici Publice, Suport de curs, 2008

16. Veronica Junjan, Decizia in Administrația publică, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2001