Extinderea Uniunii Europene

Universitatea Transilvania din Brașov

Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor

LUCRARE DE LICENȚA

Conducător științific: Tescasiu Bianca

Absolvent :

Boros Teodora – Elena

Brașov, 2016

Universitatea Transilvania din Brașov

Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

STUDIU PRIVIND STADIUL ACTUAL AL EXTINDERII

Conducător științific: Tescasiu Bianca

Absolvent :

Boros Teodora – Elena

Brașov, 2016

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL I

GENEZA SI EVOLUTIA UNIUNII EUROPENE

1.1.Conceptul de integrare europeana………………………………………………………………………….

1.2.Prima forma de integrare europeana………………………………………………………………………

1.3.Formarea Comunitatilor Europene………………………………………………………………………….

CAPITOLUL II

PARTICULARITATI ALE PROCESULUI DE EXTINDERE ALE UNIUNII EUROPENE

2.1.Procesul de cooperare si integrare al Uniunii Europene……………………………………………

2.2.Aspecte generale privind arhitectura institutionala a Uniunii Europene……………………….

2.3.Politici comunitare……………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL III

ANALIZA PRIVIN STADIUL ACTUAL AL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE

3.1.Consideratii generale privind extinderea Uniunii Europene………………………………………

3.2.Procesul de extindere : situatia la zi………………………………………………………………………

3.3.Viitoarele extinderi……………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL IV

CONCLUZII SI PROPUNERI……………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………..

INTRODUCERE

Uniunea Europeană este o uniune economica si politica dezvoltata in Europa , compusa din 28 state . Aceasta a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre.

Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre.

Tema prezentata in lucrare se bazeaza pe procesele introductive ale Uniunii Europene , pe infiintarea acesteia si cunoasterea personalitatilor care au ajutat la aceste procese ,dar si pe etapele extinderii Uniunii .

Momentan, Uniunea nu are un lider, dar există personalități importante la nivelul conducerii structurilor instituționale UE.

Viitorul Europei va depinde de abilitățile instituțiilor sale de a pregăti performanțe economice și politice, de a întări influență politică și forță militară, de a impune modelul social și cultural european, de a oferi soluții pentru contracararea crizelor, de a elimina decalajele, de a conserva identitățile naționale.

Scopul si obiectivele

Scopul este de a prezenta succesiv fiecare etapa de dezvoltare a Uniunii Europene , de la aparitia ideii de integrare economica europeana ,pana la infiintarea Uniunii Europene ,relatand istoria acesteia , tratatele si conventiile existente ,sistemul politic si cooperarea internațională intre membre .

Obiectivele sunt:

-intelegerea notiunii de integrare europeana

-prezentarea principalelor comunitati care au ajutat la formarea Uniunii Europene

-prezentarea si intelegerea strategiilor de dezvoltare

-procesul de extindere

-posibilitati de extindere pe viitor

I.GENEZA SI EVOLUTIA UNIUNII EUROPENE

1.1 Conceptul de integrare europeana

Cei care au creat conceptul de integrare economica europeana au fost Robert Schuman si Jean Monnet.Este necesar sa amintim contributiile acestora la integrarea economica in contextul interbelic,după cel de-al doilea război mondial.

Robert Schuman, a fost un om politic francez, cu profesie de jurist, ce s-a implicat în evoluția proceselor din Europa.A servit armata germană în timpul primului război mondial, iar in 1919 a fost ales membru al Parlamentului francez,mai apoi îndeplinind funcții de conducere în cadrul structurilor acestuia (a fost președinte al Comisiei pentru Alsacia și Lorena a Camerei Deputaților, în perioada 1928-1936; a fost numit președinte al Comisiei Parlamentare de Finanțe în 1940, după ce fusese membru al acesteia timp de 17 ani).

După al doilea război mondial, și-a format propriul guvern, însă a fost obligat să demisioneze, Schuman devenind ministru de externe în guvernul nou format. Cu aceste functii, Robert Schuman s-a evidențiat pe plan european în ceea ce privește viitorul continentului.

Prima sa inițiativa a fost aceea de a invita reprezentanții Franței, Angliei și Beneluxului la o conferință,pentru a le propune o colaborare pe plan european.

In timpul Blocadei Berlinului, Schuman și-a exprimat părerea conform căreia intelegerea franco-germană este un obiectiv foarte important și ar fi necesară o unificare graduală a Europei.

Contribuția lui Robert Schuman la viitoarea dezvoltare a Europei avea să atinga apogeul cu Declarația sa din 9 mai 1950 când, desi unii politicieni nu l-au aprobat, el a declarat că trebuie puse „bazele comune pentru o dezvoltare economică, ca un prim pas către federalizarea Europei.”1

Jean Monnet este considerat arhitectul și strategul Comunității europene în primii ani.

Dupa spusele lui, viitorul Europei depindea de următoarele aspecte:

– o poziție egală a Germaniei cu Franța în relațiile dintre ele

-excluderea Marii Britanii de la orice colaborare, atâta timp cât are o atitudine antiintegraționistă

-necesitatea unui experiment de tipul Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului, pe baza căreia să se gândească un proces de avansare pas cu pas

Tot lui Jean Monnet îi revine meritul, in evoluția de după crearea CECO , de a propune crearea Euratom, în aprilie 1955 . Imediat după această dată el a pus bazele înființării Comitetului de Acțiune pentru Statele Unite ale Europei, care a durat până în 1975, când, la cei 85 de ani ai sai, Jean Monnet l-a dizolvat.

Viziunea lui Jean Monnet asupra viitorului Europei a presupus și formularea unui plan care prezenta aspecte ale uniunii monetare, si a unui plan referitor la întâlnirile șefilor de state și guverne . Chiar dacă aceste planuri au fost doar idei, au fost preluate și aplicate în practică de către guvernele vest-europene.2

Ideea integrării europene nu este una nouă, prezența ei merită cunoscută și individualizată pentru că face parte din tezaurul gândirii privind viitorul Europei.

Unul dintre cei mai importanți gânditori interesati de crearea unei Europe unite a fost Victor Hugo. Ideile sale despre viitorul Europei nu pot fi considerate doctrine ale Uniunii, totuși el rămâne în istorie cel care a lansat sintagma de “Statele Unite ale Europei”.

Hugo aprecia într-o declarație că:

“…Eu reprezint un partid care nu există încă: Civilizația. Acest partid îl va face secolul douăzeci. Vor ieși din el, întâi Statele Unite ale Europei, și apoi Statele Unite ale Lumii”.1

Intemeierea unei Europe unite este un fenomen ce a devenit parte a contextului economic global. Mai intai sub formă de idei, ulterior prin cuceriri și împotriva voinței unor popoare, și, mai apoi prin cooperare, Europa unită este astăzi o realitate. Aceasta nu a apărut gata pregătită, a venit pe umerii trecutului.

De aceea, pentru a înțelege care sunt coordonatele instituționale după care s-a constituit Uniunea Europeană, este necesar să-i cunoaștem istoria și să-i înțelegem evoluțiile care i-au marcat progresul. Abordăm această istorie punctual, ca premisă necesara a analizei privind sistemul instituțional al UE.

Integrarea economică internațională reprezintă una dintre problemele istorice cele mai importante ale contemporaneității. Integrarea economică internațională este prezenta pe toate continentele și subcontinentele Terrei, formele sale fiind foarte variate ca amploare și adâncime,astfel ea a devenit motorul globalizării.

Prin aceste forme, globalizarea cuprinde treptat toate spațiile geografice ale lumii contemporane, inclusiv acele părți ale acestei lumi, unde tendințele conservatoare și antiglobalizare sunt sprijinite de anumite forțe politicoreligioase aflate la putere.

Marile fluxuri economice care leagă țările între ele au loc în mod prioritar între țările membre ale acestor forme de integrare. Unele țări fac parte chiar din două sau trei asemenea organizații.

Uniunea Europeană, reprezintă, în opinia noastră și cel mai important front al globalizării. Importanța ei din perspectiva globalizării este dublă: pe de o parte prin ponderea ei enormă în producția și în comerțul mondial si pe de altă parte prin modelul său organizatoric, instituțional și funcțional.

Făcând aceste aprecieri, nu ne gândim la o monedă unică și o piață unică mondială, fără frontiere naționale. Avem, însă, în vedere învățămintele pe care le oferă modelul Uniunii în câteva probleme de bază ale globalizării.

În primul rând, ne referim la modul în care Uniunea a rezolvat cele patru libertăți economice fundamentale: libera circulație a măfurilor și serviciilor, a capitalului și a forței de muncă.

În al doilea rând – și poate cel mai important – este modul în care UE a conceput și rezolvat problemele sociale ale populației sale.

Adoptând ca model economia socială de piață, UE a preluat componenta socială, o externalitate a modelului general de capitalism, și a internalizat-o, introducând-o în însuși sistemul economic ca atare.

În al treilea rând – am evidenția modul în care UE abordează și rezolvă decalajele economice moștenite de către unii membri ai săi.

Experiența comunitară în acest domeniu este realmente de importanță istorică, atât prin gândire cât și prin 5 soluționarea practică a problemei.

În concepția UE, decalajul economic apare la nivelul țărilor sau al unor regiuni ale acestora atunci când PIB /loc. al acestora este sub 70% din indicatorul mediu comunitar. Într-o asemenea situație se aflau inițial – adică în momentul aderării – Irlanda, Grecia, Portugalia și Spania precum și un număr de 10 regiuni din țările dezvoltate.

Spre deosebire de modelul capitalist și cel al globalizării în general, model care este însoțit de adâncirea decalajelor dintre Nord și Sud, în UE aceste decalaje cunosc, dimpotrivă, o diminuare continuă.

Iată și câteva date ilustrative în acest sens:

– Irlanda, în momentul aderării sale la Comunitate (1973) realiza un PIB/loc. de 1405 dolari, reprezentând aproape 40% din media indicatorului comunitar respectiv, iar în 2004 ea realizează aproape 90% din media amintită

– în cazul Greciei, datele exprimă următoarele niveluri: 33% inițial (1981) și, respectiv, 53,5% în 2004

– Portugalia și Spania având inițial (1986) 22,2%, respectiv, 47,8% au ajuns în 2004 la 50,8%, respectiv 73,4%.

Prin aceste tendințe, marcate de diminuarea continuă a decalajelor, este clar că UE, ca model social-economic se deosebește net de restul lumii capitaliste și a globalizării, unde decalajele nu încetează să se accentueze, urmând tendința lor istorică. Integrarea economică internațională are o istorie proprie.

La începutul anilor 1950 termenul a început să fie definit de către economiști prin crearea unor zone libere de comerț. Termenul desemnează, însă, mai mult decât atât.

El presupune desființarea barierelor între țări, nu doar cele cu privire la libera circulație a bunurilor , ci și a altor elemente, la „desființarea granițelor dintre cel puțin două state participante și stabilirea unor elemente certe de cooperare și coordonare între ele”.1

Din punct de vedere teoretic sunt recunoscute următoarele forme de integrare la nivel mondial 2 :

1. zona de comerț liber, caracterizată prin înlăturarea barierelor comerciale dintre țări, fiecare țară menținându-și, însă, entitatea sa comercială proprie față de terți

2. uniunea vamală care, față de zona de comerț liber presupune și o atitudine comună față de terți, prin adoptarea unui tarif vamal unic față de aceștia

3. piața comună, o formă de integrare mai complexă care presupune înlăturarea barierelor comerciale dintre țări, un tarif vamal unic, dar și libera circulație a persoanelor și a capitalurilor

4. uniunea economică, ce presupune pe lângă cele anterioare și unele politici armonizate

Există autori care văd existența unui grad de integrare superior uniunii economice, și anume integrarea totală, care presupune și realizarea uniunii politice.

Pe măsură ce avansează, gradul de integrare se mărește, cel mai profund grad de integrare fiind acela care presupune pe lângă aspecte de ordin economic și pe cele legate de politici comune și chiar guvernare politică comună, fiecare grad de integrare putând fi privit ca o evoluție a celui anterior.

1.2. Prima forma de integrare europeana

Din punct de vedere ideologic, Europa era împărțită, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în două blocuri: unul comunist, grupat în jurul URSS și altul capitalist, grupat în jurul Statelor Unite ale Americii.

Evoluția Europei a depins de unele fenomene și conjuncturi ulterioare, generate de Războiul Rece care a dominat întreaga perioadă postbelică până în 1990-1991.

La 5 iunie 1947 secretarul de stat al președintelui Truman, generalul George Marshall a prezentat The European Recovery Program, declarând în același timp că: „ este logic că SUA ar trebui să facă tot ceea ce poate pentru a asista la reînsănătoșirea economică a lumii, fără de care nu poate exista o stabilitate politică și nu poate fi asigurată pacea”1 .

Planul a fost aplicat între 1948-1951 și prin intermediul său 16 țări europene au primit un ajutor de cca 13 miliarde $.

Pentru gestionarea acestor fonduri a fost creată Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE), organizație cu caracter interguvernamental constituită prin semnarea în 1948 la Paris a Convenției Europene de Cooperare Economică. Așa cum declara Marshall, „…politica SUA nu este direcționată împotriva nici unei țări sau a unui sistem politic, ci împotriva foametei, sărăciei, disperării și haosului”2 .

În 1949 se instituie Blocada Berlinului, ceea ce a determinat SUA și unele țări vesteuropene să constituie bazele securității lor colective, semnând , la 4 aprilie 1949 Tratatul Atlanticului de Nord (NATO). Semnarea acestui tratat era cu atât mai importantă cu cât URSS experimentase bomba atomică, acest eveniment fiind unul din cele care au dus la instaurarea Războiului Rece. Ca replică la NATO, blocul comunist a constituit și el o structură militară proprie, prin semnarea în 1951 a Tratatului de la Varșovia.

Contextul european postbelic este întregit și de crearea Consiliului Europei. În mai 1948 s-a ținut la Haga Congresul Europei, având ca președinte de onoare pe Jean Monnet și ca președinte executiv pe Winston Churchill. Acesta a fost ales să prezideze congresul datorită opiniilor pe care le prezentase în perioada anterioară, opinii referitoare la viitorul continentului european.

La 19 septembrie 1946 W.Churchill afirmase la Zurich că: ”dacă suntem pentru a forma Statele Unite ale Europei, trebuie să începem acum”1 .

Această determinare a lui Churchill a fost apreciată la acea vreme, Coudenhove-Kalergi felicitându-l și apreciind că „ acum că ați ridicat problema Europei, guvernele nu o mai pot ignora”2

Interesantă de prezentat este și opinia scriitorului Salvador de Mariaga prezent la acest congres. Acesta afirma că „ Această Europă trebuie să se nască. Si așa va fi când spaniolii vor spune Chartres al nostru, englezii – Cracovia noastră, italienii – Copenhaga noastră, și germanii – Bruges al nostru. Această Europă va trăi” 4 .

La crearea organizației de integrare internațională CECO ,au stat, în opinia noastră, trei motive, toate de importanță istorică:

1. Franța și Germania au înțeles că problemele lor reciproce se pot regla nu prin războaie, ca până acum, ci prin înțelegere și concesii reciproce

2. față de ofensiva comunistă europeană a blocului sovietic, Occidentul european nu se putea apăra decât unindu-se

3. țările europene occidentale își puteau spori competitivitatea pe plan internațional nu separate între ele, ci unite într-o organizație integratoare proprie. Urmare a acestor împrejurări – și ele nu sunt singurele – s-a ajuns la transpunerea în fapt a ideilor și proiectelor de integrare. CECO este primul răspuns la aceste nevoi.

Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Considerentul economic cel mai relevant pentru crearea unei forme de colaborare economică la nivel european a fost unul pragmatic, și s-a conturat dintr-o criză în 1948-1949, criză generată de problemele referitoare la desființarea industriei de armament a Germaniei de către Aliați.

La 9 mai 1950 ministrul francez de externe Robert Schuman a anunțat un plan prin care se urmărea a se pune producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei sub conducerea unei Înalte Autorități. Planul Schuman, în a cărui realizare trebuie menționată și contribuția lui Jean Monnet, s-a bazat pe ideea că ostilitatea dintre Franța și Germania trebuie rezolvată prin înțelegere, și nu prin război. Guvernul francez a propus acest plan în ideea că orice alt stat european se poate alătura acestei organizații, deschizând, astfel, drumul uniunii economice.

Relația Franța-Germania a reprezentat o problemă–cheie a lumii capitaliste a cărei rezolvare se impunea ca o stringentă necesitate. Această relație a constituit o preocupare din timpuri mai vechi, ea reprezentând premisă pentru conflicte de-a lungul istoriei.

Victor Hugo, spre exemplu, amintea în 1842 că „ …Europa actuală se compune esențial din Franța și Germania”. Si tot el conchidea: „ Acest motiv de animozitate este malul stâng al Rinului care aparține de drept Franței…Pericolul crește din zi în zi. Un șanț profund s-a săpat.”1

Această problemă constituise o preocupare și pentru Winston Churchill. Robert Schuman însă a fost acela care a încercat să ofere o soluție pentru rezolvarea acestei probleme. Această contribuție se regăsește în istorica sa Declarație din 9 mai 1950 .

Iată principalele idei abordate în cadrul acesteia 2 :

– pentru prima dată nu mai este vorba doar de idei, concepte și teorii, ci de fapte concrete ce vor naște consecințe pe măsură

– Europa unită se va naște din acțiuni comune

– organizația proiectată va asigura fuzionarea piețelor și extinderea producției de cărbune și oțel

– obiectivele vor fi îndeplinite prin semnarea unui tratat între state

– Europa nu se va naște dintr-o dată, ci prin realizări concrete și solidare

În viziunea lui, Europa trebuie să își aducă contribuția la menținerea păcii. El amintește ideea conform căreia “… acțiunea întreprinsă trebuie să atingă în primul rând Franța și Germania.” Propunerea lui Schuman a vizat plasarea ansamblului producției de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună într-o organizație deschisă participării altor state ale Europei.

Scopul acestei propuneri era, în viziunea lui Schuman, crearea unei solidarități care să facă imposibil orice conflict între cele două țări.

A luat astfel naștere, prin semnarea Tratatului de la Paris la 18 aprilie 1951, Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO), considerată prima structură cu caracter integraționist la nivel european. Din ea au făcut parte Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg și conform Tratatului de constituire, ea rămânea deschisă oricărui stat care ar fi vrut să facă parte din ea.

Scopul creerii CECO a fost înființarea unei piețe comune pentru cărbune și oțel , prin abolirea barierelor tarifare și adoptarea unui tarif vamal comun pentru terți.
Constituirea CECO are cel puțin două merite importante:

1. ea reprezintă asumarea de către o autoritate comună a responsabilităților privind producția și distribuirea cărbunelui și oțelului a celor șase țări semnatare

2. a adus Republica Federală Germania în comunitate cu alte cinci state europene, incluzând-o în sfera conlucrării occidentale

De asemenea, a fost creat și un Comitet Consultativ al Înaltei Autorități, pentru a reprezenta producătorii și consumatorii, și o Curte de Justiție care să supravegheze legalitatea acțiunilor Înaltei Autorități.

Înalta Autoritate combina funcții administrative și politice, legate de luarea deciziilor.

Ea reprezenta “ interesul general “ al Comunității și i-a fost încredințată libertatea de a elabora politica CECO cu privire la probleme importante (cum ar fi determinarea taxelor percepute companiilor de oțel și cărbune).Activitatea acesteia a mai fost condiționată și de Adunarea Comună, prima adunare internațională în Europa cu puteri legislative.

Crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Tratatul de la Roma

Continuând drumul spre integrare, atenția țărilor europene occidentale s-a îndreptat în continuare spre sfera economică.

La 1-2 iunie 1955 reprezentanții statelor CECO s-au întâlnit la Messina, căutând să “inițieze o nouă fază pe calea construcției Europei”, așa cum aveau să declare participanții la reuniune.

Această nouă fază în viziunea lor urmărea integrarea în următoarele domenii: 1

-energie atomică

-transport

-armonizarea politicilor sociale

-înființarea unei bănci de investiții
De asemenea, s-a căzut de acord să se înființeze un comitet pentru a pregăti tratatele ce aveau să urmeze. Acest comitet s-a numit Comitetul Spaak si a ales să se concentreze asupra următoarelor probleme:

-crearea Comunității Economice Europene (CEE)

-crearea Comunității Economice a Energiei Atomice (EURATOM)
Comitetul a schițat aceste propuneri și în martie 1957 au fost semnate la Roma două Tratate – unul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) și celălalt, crearea Comunității Economice Europene. Cele două tratate au fost ratificate și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Odată cu semnarea și intrarea în vigoare a acestui tratat s-a creat baza juridică a activității comunitare. Prevederile acestui tratat aveau să fie completate ulterior de Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam care își vor fi adus contribuțiile lor la evoluția Uniunii Europene.

Spre deosebire de Tratatul de la Paris de constituire a CECO (ale cărui prevederi sunt valabile pe o perioadă de 50 de ani), Tratatul de la Roma are un caracter permanent, fiind încheiat pe o durată nelimitată.

Din punct de vedere al modalității concrete de realizare a integrării, tratatul a prevăzut măsuri care vizează integrarea negativă (desființarea barierelor interne) dar și măsuri care vizează integrarea pozitivă (crearea unor politici comune).

Scopul fundamental și obiectivele strategice ale Tratatului

Tratatul de la Roma are ca scop fundamental crearea Pieței Comune. Piața Comună reprezintă o uniune vamală în care sunt abolite restricțiile față de factorii de producție.1

Piața Comună prezintă două dimensiuni principale:

– o dimensiune internă – ce se referă la libera circulație a mărfurilor, a capitalului și a forței de muncă în interiorul Comunității

– o dimensiune externă – care presupune protecția produselor comunitare față de terți, materializată în principal într-un tarif vamal comun față de aceștia

În ceea ce privește obiectivele Tratatului, acestea se referă la următoarele:

1. crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Pieței Comune

2. promovarea unei dezvoltări economice, sociale și teritoriale armonioase a CEE

3. expansiunea economică durabilă – continuă, eficientă și echilibrată

4. stabilitatea economică și socială a țărilor membre și a CEE în ansamblul ei

5. lichidarea decalajelor economice interne ale țărilor membre, și a decalajelor dintre ele

6. relații economice strânse între membrii CEE, concretizate în: aprovizionarea prioritară a țărilor din cadrul CEE, solidaritatea financiară (politici și fonduri comune), libera circulație a bunurilor, serviciilor, forței de muncă și a capitalurilor, dezarmare vamală în interior și înarmare vamală în exterior

7. politici comune pentru agricultură, transport și comerț exterior, și politici coordonate pentru celelalte sectoare economice (mediu, energie, cercetare științifică, servicii publice-învățământ, sănătate)

8. crearea de instituții comune

9. crearea de fonduri comune (bugetare și extrabugetare)

10. ridicarea nivelului de trai material și spiritual al populației

1.3. Formarea Comunitatilor Europene

Obiectivul creerii unei piețe comune în cadrul CEE își are rădăcina, după cum am văzut, în Tratatul de la Roma.

Se poate evidenția faptul că, în primul rând, Comunitatea și-a propus ca între 1958 și 1969 să desființeze taxele vamale care restricționau comerțul între cele șase state membre. Odată cu extinderea acesteia, măsurile au fost aplicate, de asemenea, și noilor membri.

În același timp, Comunitatea a stabilit un Tarif Vamal Comun, care a fost aplicat la bunuri importate în orice stat membru din țările terțe.

Pe lângă barierele tarifare la comerțul din interiorul Comunității, mai existau, de asemenea, barierele netarifare. Aceste obstacole includeau diverse specificații tehnice naționale, standarde de sănătate și siguranță, regulamente în ceea ce privește mediul înconjurător, controale ale calității și diferențe de TVA între statele membre.

Integrarea completă a economiei europene combinată cu concurența internațională puternică a întărit ideea că politicile economice ale statelor membre ale CEE trebuie coordonate îndeaproape.

Comunitatea și-a propus, în cadrul Conferinței de la Haga din 1969, constituirea propriilor sale resurse bugetare.

Principala preocupare în perioada ulterioară a fost aceea de a crea Piața Unică, formă de integrare superioară Pieței Comune.

Pe lângă aspectele de natură economică, Comunitatea și-a exprimat interesul și pentru cele legate de uniunea monetară și politică.

Acesta s-a datorat mai multor cauze, din care putem enumera ca fiind mai importante următoarele :

– o stare de recesiune economică la nivel european datorată creșterii prețului petrolului între 1973-1979

– conflicte între statele comunitare, în principal legate de Politica Comună și de bugetul comunitar

– slăbiciunile sistemului decizional comunitar

În cadrul Summitului de la Paris din 9-10 decembrie 1974 șefii de state și guverne i-au cerut lui Leo Tindemans, primul ministru al Belgiei, să elaboreze un raport despre Comunitatea Europeană. Raportul a fost o combinație între elaborarea unui cadru general pentru integrare și planuri specifice.

Concluziile acestui raport au fost prezentate în 1976. Raportul a evidențiat necesitatea unei reforme instituționale, apreciind ca lipsite de funcționalitate unele elemente de organizare la nivelul instituțiilor. Spre exemplu, Tindemans a sugerat că pentru un mai eficient mecanism de decizie ar fi necesară introducerea votului majoritar.

De asemenea, Raportul s-a referit și la Politica Externă și de Securitate Comună, ca o preocupare nouă pe care ar trebui să o aibă Comunitatea.

Din punct de vedere instituțional poate fi apreciată ca un aspect de dezvoltare instituțională prima alegere directă a Parlamentului European din 1979.

Din punct de vedere al exercitării puterilor sale, Parlamentul a trebuit să aștepte să beneficieze de prevederile Actului Unic European pentru ca acestea să fie semnificativ sporite.

Un moment care a atras atenția asupra faptului că la nivel comunitar existau probleme dificile care trebuie rezolvate a fost Reuniunea de la Fontainbleu din anul 1984.

Fiind prezidată de președintele Franței, Francois Mitterand, reuniunea a avut drept cauză imediată clarificarea unor probleme existente deja de cca 5 ani, legate de contribuția Marii Britanii la 32 constituirea bugetului comunitar.

Primul ministru de atunci, Margaret Thatcher, a pretins că Marea Britanie „ a plătit prea mult și a primit prea puțin înapoi”.1

Importanța acestei reuniuni este dată de următoarele:

-participanții au încercat să rezolve probleme legate de dificultățile generate de Politica Agricolă Comună (problema surplusurilor din agricultură)

-țările membre și-au manifestat opțiunea pentru continua dezvoltare a Comunității.
Pentru atingerea acestui scop și adâncirea integrării au fost create comitete speciale care să aibă ca preocupare obiective specifice.

Este vorba de Comitetul Adonnino și Comitetul Dooge.

Primul a făcut recomandări cu privire la libera circulație a persoanelor ,iar cel de-al doilea a făcut recomandări cu privire la afacerile și securitatea externă, fiind cunoscut drept Comitetul Ad-hoc al Afacerilor Externe.

Cele două comitete au raportat Consiliului European de la Bruxelles în martie 1985.

De asemenea, Comitetul Dooge a sugerat stabilirea unei Conferințe Interguvernamentale care a fost fixată pentru iulie 1985 la Milano. Rezultatele acestei conferințe au fost raportate la Summitul de la Madrid din decembrie 1985 care a avut ca și finalitate semnarea Actului Unic European.

Fuziunea celor trei Comunități, CECO, CEE și EURATOM, și crearea Comunității Europene

Odată cu crearea CEE și Euratom în Europa au existat trei comunități cu structură instituțională similară. În mod firesc, s-a pus problema fuzionării acestor instituții separate pentru a se evita existența mai multor instituții de același tip pentru îndeplinirea unor obiective similare.

Această fuziune a avut loc în două faze.2

O convenție referitoare la instituții a fost încheiată simultan cu Tratatul de la Roma, stabilindu-se astfel, o singură Curte de Justiție și o singură Adunare Parlamentară care să servească interesele celor trei Comunități.

În acest sens, a fost semnat în mai 1965 și a intrat în vigoare în 1 iulie 1967 Tratatul de fuziune care a instituit o singură Comisie și un singur Consiliu, definitivând, astfel, fuziunea celor trei Comunități,care a format Comunitatea Europeană.

Transformarea Comunității Economice Europene și a Pieței Comune în Uniune Europeană și Piață Unică

1. Conceptele de Uniune Europeană și Piață Unică

Uniunea Europeană reprezintă forma superioară a integrării europene.

Obiectivele Uniunii Europene au fost fixate tot în cadrul acestui tratat și se referă la următoarele:2

– crearea unei piețe unice, transfrontaliere

– promovarea progresului economic și social pe baza unei dezvoltări durabile și competitive

– afirmarea Uniunii pe scena internațională

– întărirea și apărarea drepturilor cetățenilor UE

– dezvoltarea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne

Noțiunea de Piață Unică a amendat-o pe cea de Piață Comună. Originea înfăptuirii Pieței Unice se regăsește în cerințele creerii uniunii economice și monetare, fiind un însoțitor firesc al ei.

Crearea Pieței Unice a fost, însă, stimulată și de nevoia de a înlătura dificultățile Comunității din anii ’70 – ’80 si anume cu reale probleme generatoare de slabe creșteri economice și creștere a șomajului.

Prin crearea Pieței Unice s-au desființat practic peste 16 000 km de frontiere naționale dintre membrii Uniunii, deschizându-se, astfel, drum liber circulației mărfurilor, capitalului și forței de muncă.

Formarea Uniunii Europene și a Pieței Unice

În vederea realizării acesteia, primul obiectiv propus a fost crearea Pieței Unice.

Trecerea de la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană a presupus parcurgerea unor pași, legați de stadiile de integrare specifice acestor structuri, plecându-se de la următoarele premise:

Comunitatea Europeană este o structură integraționistă care a presupus:

-o comunitate la nivel european

-o Piață Comună ca stadiu de integrare, adică o organizație bazată pe două tipuri de politici: politici comune și politici de cooperare, armonizate

Uniunea Europeană presupune următoarele structuri integratoare:

Uniunea economică concretizată în politici comune, și anume:

– politică industrială

– politică în domeniul concurenței

– politică agricolă

– politică a mediului

– politică regională

Uniunea monetară

– crearea Institutului Monetar European și adoptarea unei singure monede

– crearea unei Bănci Centrale Europene și a unui sistem bancar european

– transformarea ECU în Euro

– criteriile convergenței nominale și reale 1.3.uniunea politică

– politică externă

– problematica securității

Etapele formării Uniunii Europene sunt:

-Înființarea la 9 mai 1950, a Comunițății Europene a Cărbunelui și Oțelului(CECO),

a. Fondatorii ei sunt: Robert Schuman(ministru de externe) și Jean Monet(industriaș)

b. Semnarea declarației Schuman s-a făcut la 26-28 august 1951

c. Statele fondatoare sunt în număr de șase țări: belgia, franța, germania, italia, luxemburg și olanda

-Înființarea la 25 martie 1957, a Comunițății Economice Europene (CCE),

a. a luat ființă prin tratatele de la Roma, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958

b. tratatul de instituie a Comunițății Europene a Energiei Atomice(Euratom)

c. obiectivele ei sunt: crearea unei piețe comune și armonizarea politicilor economice

Transformarea CEE în Uniunea Europeană:

-Tratatul de la Maastricht(localitate olandeză)-adoptat la 9-10 decembrie 1991, semnat la 2 februarie 1992 de minștrii de externe, apropbat de Parlamentul European

-Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993

Valuriile de aderare și condițiile de aderare la UE sunt:

1973: cele șase state fondatoare al CECO, la care se adaugă Danemarca, Irlanda și Marea Britanie

1981-Grecia ,10 state

1986-Portugalia și Spania ,12 state

1994-Austria, Finlanda și Suedia ,15 state

2004-Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria ,25 state

2007-România și Bulgaria ,27 state

2013-Croatia ,28 state

Condițiile de aderare:

-identitate

-criterii economice

-capacitate de asumare a obligațiilor

-capacitate de subscriere la obiectivele politice, economice și monetare

-cadru administrativ și juridic adecvat

Obiectivele Uniuni Europene

-crearea unei uniuni vamale

-crearea unor politici comune: agricolă, comercială, concurențială, a energiei, de transporturi

-crearea unei piețe unice

-crearea unei uniuni economice și monetare

-funcționarea celor patru libertăți:

-libera circulație a bunurilor

-libera circulație a forței de muncă

-libera circulație a serviciilor

-libera circulație a capitalului

II. PARTICULARITATI ALE PROCESULUI DE EXTINDERE ALE UE

2.1.Procesul de cooperare si integrare al UE

Uniunea Europeana este fondată pe principiile democrației, libertăților fundamentale de drept și pe respectarea identității naționale a statelor membre.

-oferă spațiu de securitate, justiție și libertate în interiorul căruia să funcționeze o piață liberă

-contribuie la consolidarea democrației;

-usurează circulația mărfurilor;

-asigură pacea;

-asigură șanse egale de dezvoltare tuturor statelor membre;

-este liberă circulația persoanelor;

-persoanele pot munci și studia în orice țară membră;

-se desființează taxele vamale;

-crește bunăstarea cetațenilor UE;

-fiecare țară membră își păstrează limba,obiceiurile, tradițiile, cultura, credința și simbolurile naționale

2.2. ASPECTE GENERALE PRIVIND ARHITECTURA INSTITUTIONALA A UE

Pentru crearea și dezvoltarea ei, Comunitatea avea nevoie de un cadru instituțional propriu. Tratatele programatice ale Uniunii au creat diverse instituții,de mai multe categorii: deliberative, executive, consultative sau jurisdicționale.
În analiza rolului și funcțiilor instituțiilor trebuie ținut cont de relația regional – național – supranațional care determină activitatea acestor instituții.

Ele trebuie să răspundă la două mari categorii de interese:

a) interese comunitare (căci au fost create la acest nivel)

b) interese naționale.

Astfel, instituțiile primesc și ipostaza de elemente de constrângere, care impun limite, fixează obiective. Odată create, instituțiile devin, astfel, actori economici, sociali și politici de drept, străduindu-se să-și îndeplinească obiectivele printr-o diversitate de mijloace atât formale cât și informale.

Revenid la UE, aceasta fiind o structură integraționistă europeană, nu poate exista și funcționa fără un sistem instituțional propriu nevoilor sale.

Aceste nevoi sunt multiple: decizionale și executive, legislative și de control, economice, sociale și politice, de reprezentare în relațiile internaționale, etc.

Pentru crearea și dezvoltarea ei, Uniunea Europeană și-a creat un cadru instituțional propriu.

Unele instituții au fost create de Tratatul de la Roma (așa cum s-a menționat), altele de celelalte tratate programatice.

Instituțiile europene sunt de mai multe categorii: deliberative, executive, consultative și jurisdicționale. Există, la nivel comunitar, unele controverse legate de tipologia instituțiilor, de modul în care ar trebui guvernată Comunitatea.

Unele state susțin o orientare interguvernamentalistă, iar altele sunt adeptele instituțiilor supranaționale. Interguvernamentalismul se referă la supremația guvernărilor naționale în defavoarea celor supranaționale.

Există două concepte cu privire la posibilele tipuri de instituții:

-instituțiile interguvernamentaliste – putând include în această categorie Consiliul European și Consiliul de Miniștri

-instituțiile supranaționale – incluzând aici Parlamentul European și Comisia Europeana

Instituții comunitare și funcții exercitate

FUNCȚIA DECIZIONALĂ

Consiliul European – este organul decizional suprem al Comunității

Consiliul de Miniștri – decide prin modalități de vot specifice

Parlamentul European – decide împreună cu Consiliul, în cadrul procedurii de co-decizie

FUNCȚIA LEGISLATIVĂ

Consiliul de Miniștri – adoptă acte normative

Parlamentul European – intervine prin proceduri legislative specifice
FUNCȚIA EXECUTIVĂ

Comisia Europeană – are rol central, prin competențe proprii sau delegate de Consiliu
FUNCȚIA DE CONTROL

Parlamentul European – control politic asupra Comisiei și Consiliului de Miniștri

Comisia Europeană, Parlamentul European, instituțiile jurisdicționale – control juridic
FUNCȚIA INTERNAȚIONALĂ

Comisia Europeană – inițiativa și negocierea tratatelor internaționale

Parlamentul European – intervine prin aviz conform și consultare

Arhitectura instituțională a Uniunii Europene reprezintă unul din cele mai importante elemente de suport ale îndeplinirii obiectivelor sale.

Sistemul instituțional al Uniunii Europene este unic în lume. El se bazează pe delegarea de către statele membre a suveranității. Ca urmare, ele devin organisme independente și reprezintă interesele atât ale Uniunii Europene ca întreg, cât și ale statelor membre și ale cetățenilor acestor state.

Consiliul European, autoritatea supremă a Uniunii Europene

Este necesar să facem observația că, la nivel european, termenul “Consiliu” poate fi utilizat pentru definirea mai multor structuri și instituții europene:

1. Consiliul Europei – organism creat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ca expresie a menținerii păcii pe continentul european

2. Consiliul European – autoritate politică a Uniunii, reprezentată de șefii de state și guverne ale statelor membre

3. Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, compus din miniștri de externe, ai finanțelor, ai agriculturii, șa, din statele membre, cu rol în decizie

Triunghiul decizional

1. Parlamentul European, instituția legislativă a Uniunii Parlamentul European este singura instituție a Uniunii ai cărei membri sunt aleși. De asemenea, el este singura adunare parlamentară internațională cu membri aleși. Originile Parlamentului European se află în Tratatul de constituire a CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), ce a stabilit necesitatea înființării unei Adunări care să supravegheze activitatea Înaltei Autorități.

În ceea ce privește numărul de membri, acesta s-a modificat odată cu lărgirea Comunității, astfel3 :

– 72 de membri în Adunarea Comună a CECO

– 142 de membri în Adunarea Parlamentară a celor trei Comunități (“Cei 6”)

– 198 de membri – Parlamentul după prima extindere (“Cei 9”)

– 434 de membri – Parlamentul după cea de-a doua extindere ( “Cei 10”)

– 518 de membri – Parlamentul după cea de-a treia extindere (“ Cei 12”)

– 626 de membri – Parlamentul după cea de-a patra extindere (“Cei 15”)

– 732 de membri – Parlamentul după cea de-a cincea extindere (“Cei 25”)

– 782 de membri – Parlamentul după cea de-a șasea extindere (“Cei 27”)

– 751 de membri – Parlamentul după cea de-a șaptea extindere (“Cei 28”)

Gruparea membrilor PE se face după orientarea politică. Un grup politic poate fi alcătuit din 12 membri (dacă aceștia provin din minimum trei state-membre), din 18 membri (dacă aceștia provin din două state – membre) și 23 de membri din același stat.1

2. Comisia Europeană, puterea executivă a Uniunii Comisia Europeană își are originea în Înalta Autoritate, instituție căreia Tratatul de constituire a CECO i-a atribuit rolul de a coordona și supraveghea producția de cărbune și oțel a celor șase țări semnatare. Ea reprezintă organismul executiv al Comunității. Ca instituție a Uniunii Europene, Comisia este chemată să reprezinte “interesul general al Comunității”, membrii ei “oferind toate garanțiile de independență”.2

3.Consiliul de Miniștri, instituția de decizie a Uniunii

Originile Consiliului de Miniștri se află în Tratatul de constituire a CECO. Conform acestuia, Consiliul de Miniștri era reprezentantul guvernelor statelor-membre.

Alte instituții comunitare :

1. Comitetul Economic și Social (CES)

2. Comitetul Regiunilor (CR)

3. Curtea Auditorilor (Curtea de Conturi)

4. Banca Centrală Europeană

5. Ombudsman-ul european

6. Agenții instituționale specializate ale Uniunii

2.3. Politici comunitare

Așa cum s-a arătat, noțiunea de Piață Unică desemnează un stadiu de integrare specific Uniunii Europene, stadiu superior Pieței Comune. Introdus prin Tratatul de la Maastricht din 1992, conceptul de Piață Unică se caracterizează prin ceea ce este cunoscut prin sintagma Cele patru libertăți fundamentale: libertatea de circulație a bunurilor ,libertatea de circulație a serviciilor,libertatea de circulație a capitalului si libertatea de circulație a muncii.

Politicile comune au ca și principale caracteristici atât obiective comune cât și căi comune de realizare a acestor obiective. În ceea ce privește piața mai sus menționată, politicile comune au vizat în principal atenuarea eșecurilor mecanismelor pieței, prin combaterea unor neajunsuri ale politicilor naționale.

Patru politici comune au contribuit la integrarea pieței bunurilor: 1

a) politica comercială,

b) politica concurenței,

c) politica agricolă

d) o politică comună în domeniul cărbunelui și oțelului

Integrarea pieței factorilor de producție a presupus integrarea următoarelor componente de piață:

integrarea pieței capitalurilor – prevăzută a se realiza încă din Tratatul de la Roma, fără însă a specifica în mod concret decât ideea că Piața Unică presupune libertatea de circulație a factorilor de producție

integrarea pieței forței de muncă – ce s-a dovedit destul de difícil de realizat, în special din perspective existenței unor discriminări pe criterii naționale din partea unor state.

Politici comunitare

1. Politica Agricolă Comună Unul din domeniile economice la care se face referire încă din Tratatul de la Roma este agricultura. Problema agriculturii a fost în atenția Comunității, pentru includerea ei în cadrul politicilor comune existând divergențe de idei, argumente pro și contra. Decizia creerii unei Politici Agricole Comune (PAC) s-a axat, în principal, pe următoarele argumente1 : disparitățile structurale și randamentele scăzute în agriculturile europene atât între țările membre cât și față de principalii concurenți de pe piața mondială, diversitatea politicilor agricole naționale, importanța politică a agricultorilor și contextul internațional.

2. Politica Comercială Comună Această politică a fost una din primele politici comune instituite de către Comunitate. Obiectivele ei au fost stabilite încă din timpul Tratatului de la Roma, care, în articolele 110- 116 a menționat următoarele: – Articolul 110 stabilește necesitatea unei politici comune comerciale – Articolul 112 evidențiază necesitatea unei atitudini uniforme a măsurilor comerciale cu terții – Articolul 113 atribuie Comisiei și Consiliului de Miniștri responsabilitatea supravegherii interne și externe a acestei politici – Articolul 115 cere statelor membre să respecte restricțiile la importul din afara Comunității, și acordă Comisiei autoritatea de a institui măsuri protecționiste Stabilirea politicii comerciale comune s-a înscris în ideea că aceasta, ca strucutură componentă a uniunii vamale, va putea conduce la realizarea Pieței Comune. Tratatul a specificat că aceasta este o condiție absolut necesară dacă statele europene vor să-și creeze o asemenea piață.

3.Politica Transporturilor

Politica în domeniul transporturilor reprezintă una din primele politici comunitare, fiind instituită prin Tratatul de la Roma. Tratatul de la Roma a stabilit prin articolele 3e și 74- 84 instituirea unei politici comune pentru transporturi. Aceasta a avut ca principală motivație transportul de bunuri și servicii, ca și condiție a realizării uniunii vamale. În viziunea statelor membre ale Comunității o politică comună pentru transporturi este importantă din următoarele motive1 :

– contribuie la formarea Pieței Unice

– reprezintă un sector semnificativ ( cca 7% din PNB, creșterea pieței fiind de cca 2,3% anual pentru mărfuri și 3,1% pentru pasageri) Obiectivele acestei politici, conform Tratatului se refereau la: stabilirea de reguli comune pentru transport, eliminarea discriminărilor de preț, armonizarea orarelor de zbor.

4.Politica energetică a UE

Politica energetică a Uniunii a plecat de la câteva premise specifice precum:

– asigurarea unui suport pentru o bună funcționăre a economiei comunitare

– diminuarea dependenței economiei europene de surse de energie extra-europene

– crearea unei piețe unice a resurselor energetice

– creșterea securității aprovizionării cu energie

5. Politica mediului înconjurător

Politica de mediu a apărut mai târziu în evoluția Comunității, ca urmare a preocupărilor privind siguranța și sănătatea populației. In 1972 șefii de state și guverne au propus creare și implementarea unui program special de mediu. A luat, astfel, naștere Primul Program de Mediu (1973-1980). Acesta a fost urmat și de alte programe similare.

6. Politica monetară a UE

Deși a existat ca idee încă de pe vremea lui Jean Monnet, concretizarea unei politici monetare avea să apară mai târziu. Anii 80 au fost ani de regres al ideii de integrare europeană, și, la sfârșitul acestei perioade din stale membre de la acea vreme s-a desprins un grup de state care au dorit o revigorare a acestei idei. În 1995, Jacques Delors a preluat președenția Comisiei, propunându-și relansarea Comunității în sensul adâncirii integrării. Pentru aceasta, trebuia ca noi obiective să contribuie la adâncirea fenomenului integraționist european. Agenda sa în această calitate a cuprins un număr redus de obiective (conform principiului să faci mai puțin dar mai bine), și anume: problema unei noi extinderi a Comunității, Conferința Interguvernamentală pentru revizuirea Tratatului Uniunii Europene de la Maastricht și uniunea monetară. Se poate aprecia că uniunea monetară începuse odată cu crearea unui sistem monetar propriu – Sistemul Monetar European ce se baza pe folosirea unui etalon monetar comun, ECU (European Currency Unit).

Perspectiva financiară reflectă viziunea asupra obiectivelor comunitare și mijloacele pentru a le transforma în realitate prin politici, programe, acțiuni și resurse. Conform documentului „Agenda 2000” care a fixat pentru prima dată prioritățile financiare într-o perspectivă financiară (2000-2006), obiectivele stabilite, au vizat următoarele componente ale bugetului:

Componenta „venituri” s-a caracterizat prin următoarele:

1. Veniturile proprii tradiționale se constituie din două categorii de resurse: – taxe la import de produse agricole și zahăr (introduse în 1962) – taxe vamale (introduse în 1968) Aceste taxe sunt percepute de statele-membre în contul Uniunii Europene, conform Tarifului Vamal Comun. Statele-membre păstrează 25% din sume pentru compensarea propriilor cheltuieli de colectare.

2. Resursa TVA a fost introdusă ca resursă ulterior primei resurse menționate și în dorința de a o completa pe aceasta, întrucât resursele existente nu erau suficiente pentru finanțarea Comunității. Statele-membre au contribuit la constituirea resurselor comunitare printr-un procent aplicat la baza TVA. Procentul a fost diferit de-a lungul timpului:

3. Cota din VNB introdusă ca resursă în 1988 reprezintă un venit variabil, stabilit anual, completând celelalte resurse până la o limită de 1,24 din PNB comunitar.

4. Celelalte venituri comunitare se constituie din: dobânzi și penalități, impozite pe salariile funcționarilor din instituțiile UE, venituri din operații administrative, surplusuri din anii anteriori.

5. Împrumuturile și creditele comunitare completează veniturile bugetare. 84 Încă de la crearea CECO s-au acordat împrumuturi pentru modernizarea de întreprinderi și reconversia regiunilor afectate de declinul industrial. Uniunea dispune de instituții financiare proprii: Banca Europeană de Investiții, Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare. Situația veniturilor bugetare poate fi evidențiată pornind de la următoarele:

Analiza datelor ne îngăduie să tragem cel puțin două concluzii: prima legată de dinamica surselor bugetare, și o a doua, legată de schimbările structurale ale resurselor. În ceea ce privește dinamica resurselor bugetare se poate observa o creștere semnificativă a acestor resurse. Mai importantă, însă, găsim mutația structurală a acestora, mutație ce ne arată o creștere semnificativă a procentului deținut de cota din VNB, ceea ce relevă o tendință actuală în ceea ce privește constituirea resurselor bugetare, tendință ce relevă creșterea ponderii resurselor proprii în defavoarea contribuțiilor statelor-membre. Această tendință este consecința unor încercări pemanente de „remaniere bugetară”, ca urmare a discuțiilor conflictuale, cauzatoare de crize politice. A rămas celebră în istoria Comunității „criza scaunelor goale”, generată de Franța în 1965 prin neparticiparea acestui stat la activitățile instituțiilor europene, până în 1966.

Componenta „cheltuieli” a bugetului comunitar a fost constituită din1 :

1. cheltuieli în sectorul agriculturii

2. cheltuieli legate de operațiunile structurale

3. cheltuieli legate de alte politici interne – pescuit, mediu, afaceri sociale, acțiuni culturale, învățământ, etc.

4. cheltuieli pentru acțiuni externe

5. cheltuieli pentru funcționarea instituțiilor și administrației comunitare

6. cheltuieli privind ajutorul de pre-aderare

7. rezerve și garanții

8. Politica regională a UE Uniunea Europeană reprezintă o structură de integrare aparte. Acest caracter este dat de unele aspecte specifice, unul dintre acestea fiind legat de obiectivul Comunității de diminuare a decalajelor dintre state sau regiuni.

Odată cu cel de-al doilea val de extindere, Uniunea Europeană a primit în rândul său și țări mai puțin dezvoltate, țări care au contribuit la o modificare a problemei regionale și la o reorientare geografică a priorităților regionale comunitare. În UE există un număr de 20 de regiuni, din care 10 sunt considerate regiuni dezvoltate (cu un PIB/loc. de peste 75% din media indicatorului comunitar). Cele mai dezvoltate regiuni comunitare sunt: Frankfurt – cu un venit pe locuitor de 71,476 €, Paris – 68,989 €, și zona limitrofă a Londrei – cu 7,798€ . Cele mai sărace trei regiuni din UE sunt din Romania, (județele: Vaslui – 3,690 €/loc, Botoșani – 4,115 €/loc și Giurgiu – 4,277 €/loc). Toate regiunile slab dezvoltate se bucură de un sprijin financiar consistent din partea UE, mai ales prin Fondul de Dezvoltare Regională, cu obiectivul de diminuare a decalajelor economice sau chiar înlăturarea lor (ca în cazul Irlandei). Problematica regională îmbracă la nivelul UE mai multe forme:

1. regiuni întârziate, adică regiuni al căror PIB/loc este sub 75% din media indicatorului comunitar

2. zone de producție în declin

3. unele regiuni rurale

4. unele regiuni cu populație redusă din zonele sub-arctice (Finlanda și Suedia)

9. Politica de concurență

Politica de concurență este una din politicile importante ale Uniunii Europene, întrucât concurența este un fenomen indispensabil în economia de piață, în general, și, deci, implicit în economia Pieței Unice. Scopul unei asemenea politici este acela de a crea și a menține un sistem economic european care să se bazeze pe elementele de referință ale conceptului de piață (cerere, ofertă, preț și concurență). În Uniunea Europeană sunt acceptate toate formele pieței cu concurență imperfectă, cu condiția ca acestea să se supună principiului de consumator-rege, deci să fie în beneficiul consumatorului. În acest sens, pot fi menționate unele reguli în mediul concurențial european, și internațional:1

1) Reguli ce pot fi aplicate întreprinderilor

a) interzicerea în principiu a înțelegerilor (Tratatul de la Roma), cum ar fi: fixarea directă sau indirectă a unui preț de vânzare, limitarea sau controlarea producției sau livrărilor, împărțirea piețelor sau a surselor de aprovizionare, condiții inegale pentru prestări similare

b) sunt interzise abuzurile de firmă dominantă (Tratatul de la Roma), această poziție referindu-se fie la un stat comunitar, fie la un stat terț

c) concentrarea (ulterior Tratatului de la Roma), ca o exploatare abuzivă a poziției dominante

2) Reguli cu privire la intervenția statelor

a) evitarea unor privilegii, chiar și în ceea ce privește serviciile de interes general

b) încercarea de rezolvare a situațiilor de monopol, în special pentru prestatorii de electricitate, apă, transporturi, telecomunicații

c) chiar dacă nu cu titlul de interzicere, evitarea pe cât posibil a subvențiilor publice

III. ANALIZA PRIVIND STADIUL ACTUAL AL EXTINDERII UE

3.1. Consideratii generale privind extinderea UE

Extinderea Uniunii reprezintă un proces deosebit de complex. Necesitatea extinderii este multidimensională – economică, socială și politică , atât pentru Uniune cât și pentru noii aderenți.

Din punct de vedere economic, implicația esențială a extinderii se leagă de premisele de progres pe care le oferă crearea unei piețe europene mai mari și mai puternice, cu o economie competitivă pe plan internațional, capabilă să concureze cu succes marile puteri economice mondiale.

Prin paneuropenizarea Europei, țările membre capătă posibilități mai mari pentru a asigura dezvoltarea durabilă a economiilor lor și pentru a înlătura decalajele economice existente.

Din punct de vedere social, Uniunea Europeană este o structură cu obiective sociale clare, internalizate în chiar sistemul economiei de piață, delimitate în Politica Socială Comună. Comunitatea și-a propus, încă de la formarea sa, obiective cu caracter social. Dacă este să privim în retrospectivă, încă de la Tratatul de la Roma a fost creat un fond, Fondul Social European, care să susțină financiar obiectivele legate de acest aspect. Eforturile legate de domeniul social s-au concretizat pe tot parcursul evoluției Uniunii. Comunitatea este preocupată de îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă a populației sale, de crearea de locuri de muncă, dezvoltarea regiunilor mai slab dezvoltate, de promovarea dialogului social.

Țelul final al extinderii îl constituie crearea unei Europe Unite, într-un stadiu de integrare profund, care să poată fi considerată cel mai reprezentativ model de integrare la nivel mondial.

Nutrim convingerea, ca și alți analiști ai problemei1 , că procesul integrării europene are un aspect tridimensional:

1. integrare în profunzime, determinată de creșterea gradului de integrare a țărilor membre

2. integrare prin extindere, determinată de aderarea de noi state membre, până la nivel paneuropean

3. perfecționarea cadrului instituțional, generată de faptul că instituțiile sunt cele care răspund de realizarea obiectivelor legate de funcționarea Comunității .

In ceea ce privește primul aspect, drumul parcurs de Uniune a marcat o creștere evidentă a gradului de integrare, ritmul acestei creșteri fiind impus de condiții și factori specifici fiecărei etape. Chiar dacă la început au existat tentative de creștere mai rapidă a gradului de integrare , Comunitatea nu a fost capabilă totdeauna să asimileze rapid obiectivele sale cu privire la acestea. Se poate remarca o mai mare ușurință de îndeplinire a obiectivelor de natură economică (spre exemplu, cele mai multe prevederi ale Tratatului de la Roma au fost îndeplinite înainte de termenul propus), și o oarecare dificultate în ceea ce privește obiectivele mai complexe, cum sunt, de pildă, cele legate de uniunea politică (așa cum se întâmplă acum cu unele prevederi ale Constituției).

În ceea ce privește procesul integrării prin extindere, reținem faptul că, încă de la începuturile sale, actuala Uniune a fost concepută ca o structură deschisă spre exterior.

În 1969, cele șase state ale Comunității Economice Europene au hotărât la Haga să inițieze negocierile de aderare cu trei țări europene: Marea Britanie, Norvegia și Danemarca.

Extinderea Comunității s-a dovedit a fi chiar din acel moment o responsabilitate deosebit de importantă pentru aceasta. Așa cum s-a specificat anterior, încă de la crearea CECO s-a conturat clar ideea că acestă structură este deschisă oricărei alte țări care își manifestă dorința de a participa la ea.

Această idee, evidențiată în Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, și reluată, mai apoi, în Tratatul de la Roma prevede că “orice stat european poate solicita a deveni membu al Comunității”1 .

Pentru Comunitate, extinderile sale au avut impact și pozitiv și negativ. Din prima categorie, putem evidenția creșterea forței economice a Comunității și a pieței sale interne (prin creșterea numărului populației, a suprafeței geografice, a PIB-ului comunitar), iar din cea de-a doua – scăderea PIB/locuitor (din cauza nivelului mai scăzut de dezvoltare al unor țări).

Experiențe concrete ale Uniunii în ceea ce privește extinderea

1.Prima mare extindere a Comunității: 1973-1995.

Perioada istorică a primei mari extinderi a Uniunii este reprezentată de patru valuri succesive care au avut loc pe parcursul a două decenii, începând cu anul 1973 și până în 1995.

1) Primul val de extindere a Uniunii a avut loc în anul 1973. Una din țările care au aderat atunci la Comunitate a fost Marea Britanie. Aceasta, în ciuda contribuției sale la ideea de “Europă unită” (să nu uităm că Winston Churchill fusese cel care la Congresul Europei, în cuvântarea sa a adus în discuție sintagma de “Statele Unite ale Europei”), nu se implică în începutul unificării europene. În 1963 Marea Britanie, Danemarca și Irlanda și-au manifestat opțiunea de aderare, cererea lor fiind blocată de către Franța, condusă la vremea respectivă de Charles de Gaulle. În 1967, opțiunea lor de aderare a fost reexprimată, acesteia adăugându-i-se și Norvegia, rezultatul fiind același. Abia în 1969, după demisia lui Charles de Gaulle, cererile celor patru state au fost luate în considerare, astfel încât, în 1973, după ratificarea tratatelor de aderare, Marea Britanie, Danemarca și Irlanda au devenit membre ale Comunității. Norvegia nu a devenit stat membru, întrucât populația norvegiană a respins prin referendum tratatul de aderare.

2) Al doilea val de extindere a Uniunii a avut loc în 1981, ea fiind cunoscută ca o primă etapă în ceea ce a reprezentat “extinderea mediteraneană a Uniunii”. Această etapă este marcată de aderarea Greciei. Amintim că Grecia încheiase un acord de asociere cu Comunitatea încă din 1961, dar probleme legate de neexistența unui sistem democratic în această țară i-au permis abia după 1974 să aibă șanse reale de a adera la Uniune. După 20 de ani de asociere, Grecia devine membru al CEE la 1 ianuarie 1981.

3) Al treilea val de extindere a avut loc în 1986, prin aderarea Spaniei și Portugaliei. Pentru aceste țări, aderarea la Comunitate a însemnat sfârșitul unei izolări și revenirea lor în Europa. Cele două țări și-au manifestat intenția de aderare în 1975, Spania urmărind să se alăture din nou țărilor europene, ieșind din izolarea sa de până atunci, iar Portugalia căutându-și un loc printre țările europene dezvoltate, chiar dacă nu mai era o putere colonială.

4) Al patrulea val de extindere a avut loc în 1995, prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei. În 1993 au demarat negocierile de aderare Austria, Finlanda, Suedia și Norvegia. Până la căderea sistemului comunist, Finlanda, care aparținuse Rusiei până în 1917 și a devenit independentă, a practicat o politică de bună vecinătate cu URSS, participând ca observator și la lucrările CAER. În același timp, însă, ea a stabilit relații de colaborare strânsă și cu statele occidentale.

2. A doua mare extindere a Uniunii Europene, spre centrul și estul Europei.

La sfârșitul anilor ’80 Uniunea Europeană și-a manifestat deschiderea și către statele provenind din această regiune. Primul pas făcut în acest sens a fost cel al asocierii acestor țări la UE. Apoi, Consiliul European de la Copenhaga (1993) a decis ca „țările partenere din Europa Centrală și de Est să devină membre ale Uniunii Europene. 98 Accesiunea va avea loc de îndată ce o țară parteneră va putea să-și asume obligațiile de membru, îndeplinind condițiile de ordin economic și politic cerute.” 1

În cadrul acestui summit a fost stabilit un set de criterii, numite criterii de aderare.

Acestea se referă la următoarele:

1. criteriul politic: stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul și protecția minorităților

2. criteriul economic: existența unei economii de piață funcționale, capacitatea de a face față presiunii competitive și forțelor pieței în cadrul UE

3. criteriile instituționale: capacitatea de a îndeplini obligațiile care îi revin ca membru UE, inclusiv aderarea la scopurile politice, economice și monetare, respectiv, preluarea acquis-ului UE și capacitatea administrativă de a aplica acquis-ul și de a asigura respectarea lui prin structurile administrative și judiciare corespunzătoare

După 1992 un număr de 12 state au statutul de țări asociate, urmare a expresiei dorinței lor de a adera la Comunitate. Aceste țări sunt: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru.

România și Bulgaria parcurgeau tranzițiile cele mai grele, Cipru și Malta aveau și ele probleme economice dificile, în special Cipru, din cauza divizării sale între greci și turci. Eventualele probleme privind extinderea au venit nu doar din partea țărilor candidate, ci și din partea țărilor membre ale UE.

Disputele au venit în special în ceea ce privește finanțarea din partea Uniunii, țările candidate urmând să primească o cotă mai mare din fondurile structurale în defavoarea unor țări membre care sunt principalele beneficiare ale acestor fonduri.

Comunitatea a realizat, însă, că o nouă extindere ar aduce pentru Uniunea Europeană importante beneficii, ca cele spațiale, geografice, noi valori culturale și spirituale, o piață europeană lărgită, etc.

Schematic, cele două mari valuri de extindere a Uniunii poate fi reprezentat astfel:

Evident, în urma acestor extinderi, Uniunea Europeană nu-și închide porțile. Dimpotrivă, ea rămâne în continuare deschisă celorlaltor țări europene din Balcani: Albania, Croația, Bosnia-Herțegovina, Macedonia, Muntenegru, Serbia, precum și Turciei.

3.2. Procesul de extindere : situatia la zi

La 1 iulie 2013, Croația a devenit cel de al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. Aderarea Croației, care a urmat celor ale României și Bulgariei de la 1 ianuarie 2007, a marcat cea de a șasea extindere.

Au fost inițiate negocieri cu Islanda, Muntenegru, Serbia și Turcia. Albania și fosta Republică iugoslavă a Macedoniei sunt de asemenea țări candidate, în timp ce Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate.

OBIECTIVE

Politica de extindere a UE are drept scop să unească țările europene într-un proiect politic și economic comun.

Călăuzită de valorile Uniunii și fiind supusă unor condiții stricte, extinderea sa dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru promovarea reformelor politice, economice și sociale și pentru consolidarea păcii, a stabilității și a democrației pe întregul continent.

Politica de extindere consolidează, de asemenea, prezența UE pe scena mondială.

CONTEXT

A. Condițiile de aderare

Orice stat european care respectă valorile comune ale statelor membre și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii .

Criteriile de la Copenhaga, stabilite de Consiliul European din 1993 de la Copenhaga, sunt esențiale în orice proces de integrare în UE a unei țări candidate sau potențial candidate.

Acestea includ:

— stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților;

— o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii;

— capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru, inclusiv de a adera la obiectivele uniunii politice, economice și monetare și de a adopta normele, standardele și politicile comune care constituie corpusul dreptului UE (acquisul comunitar).

B. Capacitatea de integrare a UE: dispoziții instituționale

Extinderile succesive au constituit o parte substanțială a negocierilor instituționale care au dus la adoptarea Tratatului de la Lisabona.

UE a trebuit să-și adapteze instituțiile și procesele decizionale la sosirea noilor state membre și să facă în așa fel încât extinderea să nu-i afecteze eficiența și responsabilitatea în elaborarea politicilor.

Tratatul de la Lisabona a introdus schimbări majore privind structura și activitatea principalelor instituții ale UE. Unele dintre aceste schimbări au reflectat necesitatea unui set de reglementări sustenabile care să nu presupună efectuarea de noi modificări o dată cu fiecare val de extindere.

Sistemul de vot al Consiliului a fost reformat: sistemul de voturi ponderate, în care statele membre au un număr de voturi proporțional cu populația lor, a fost înlocuit de un sistem cu dublă majoritate, care este utilizat de la 1 noiembrie 2014. În plus, numărul de deputați în Parlamentul European, care a crescut după fiecare nouă extindere, a fost limitat la 751.

Începând cu a opta legislatură, fiecare stat membru are nu mai puțin de 6 locuri și nu mai mult de 96, aplicânduse principiul proporționalității degresive. Cu toate că tratatul a redus și numărul de comisari europeni (în prezent, unul pentru fiecare stat membru), această modificare a fost amânată. Acest aspect va fi reexaminat la sfârșitul mandatului actual al Comisiei sau atunci când numărul de state membre ajunge la 30.

C. Procesul

O țară care îndeplinește condițiile de aderare și dorește să adere la Uniunea Europeană adresează o cerere Consiliului, care solicită Comisiei să emită un aviz.

Parlamentul European trebuie notificat în legătură cu această cerere. În cazul în care avizul Comisiei este favorabil, Consiliul European poate decide ,în unanimitate ,acordarea statutului de țară candidată.

În acel moment, Comisia emite o recomandare privind începerea sau neînceperea negocierilor de aderare. Consiliul decide apoi, în unanimitate, dacă ar trebui să se deschidă negocierile.

Legislația UE (acquis-ul comunitar) este împărțită în 35 de capitole de politici. Înainte de a începe negocierile propriu-zise, Comisia întocmește un raport de „screening” (verificare) pentru fiecare capitol, prin care fie recomandă deschiderea negocierilor pentru capitolul respectiv, fie stabilește condițiile pe care țara candidată trebuie să le îndeplinească în prealabil. Pe baza recomandării Comisiei, Consiliul decide în unanimitate dacă deschide sau nu un nou capitol de negocieri. Ori de câte ori progresele sunt considerate satisfăcătoare, Comisia poate recomanda „închiderea” provizorie a unui capitol. Din nou, Consiliul decide în unanimitate.

După ce negocierile privind toate capitolele au fost încheiate, termenii și condițiile sunt încorporate într-un tratat de aderare între statele membre ale UE și țara candidată. Pentru ca tratatul să fie semnat, sunt necesare aprobarea Parlamentului European și acordul unanim al Consiliului. Odată semnat, tratatul este supus ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu propriile cerințe constituționale (ratificare în parlament sau referendum).

3.3. Viitoarele extinderi

A. Balcanii de Vest

Relațiile cu țările din Balcanii de Vest se desfășoară în cadrul procesului de stabilizare și asociere, lansat în 1999.

Bazat pe acordurile bilaterale de stabilizare și de asociere, acest proces a anticipat aderarea la UE a țărilor din regiune .Aderarea Croației la UE, la 1 iulie 2013, constituie un stimulent important pentru alte țări din regiune.

Pe baza experienței cu Croația, Comisia a propus în „Strategia de extindere” din 2011-2012 noi îmbunătățiri ale abordării negocierilor, inclusiv acordarea unei atenții mai mari chestiunilor legate de statul de drept.

Acest fapt impune abordarea de către Comisie a capitolelor de negocieri privind reforma sistemului judiciar și drepturile fundamentale și privind justiția, libertatea și securitatea încă din fazele inițiale ale tuturor negocierilor viitoare.

Negocierile cu Serbia au fost deschise oficial la 21 ianuarie 2014 și unul sau mai multe capitole ar putea fi deschise până la sfârșitul anului 2015. Procesul de integrare în UE în cazul altor țări din Balcanii de Vest este neuniform.

Fosta Republică iugoslavă a Macedoniei a primit statutul de candidat UE în 2005, dar negocierile nu au fost încă deschise, în principal din cauza litigiului cu Grecia legat de folosirea numelui de „Macedonia” și – mai recent – a tensiunilor cu Bulgaria.

După anul 2009 Comisia a recomandat în mod constant deschiderea negocierilor.

Totuși, în raportul din 2015, Comisia a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu condiția continuării punerii în aplicare a acordului politic din iunie/iulie 2015 și a unui progres substanțial în punerea în aplicare a priorităților de reformă urgente.

Albaniei i s-a conferit statutul de candidat în iunie 2014 și trebuie să obțină rezultate concrete în cinci domenii prioritare pentru a putea deschide negocierile.

Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate. Pentru Bosnia și Herțegovina, care a avansat lent în ultimii ani, UE a pus în aplicare recent o nouă abordare, cu accent special pe guvernanța economică, ceea ce a permis intrarea în vigoare a Acordului de stabilizare și de asociere (ASA) cu UE la 1 iunie 2015.

Un Acord de stabilizare și de asociere (ASA) între UE și Kosovo, care nu este recunoscut ca stat independent de către cinci state membre ale UE, a fost semnat la 27 octombrie 2015 și ar putea intra în vigoare la începutul anului 2016, după ratificarea sa de către Parlamentul European (aprobare). Kosovo poartă, de asemenea, un dialog cu Serbia în scopul normalizării relațiilor.

B. Turcia

Turcia a depus o cerere de aderare în 1987 și a fost declarată țară candidată în 1999. Negocierile au fost deschise în 2005.

Opt capitole sunt blocate și niciun capitol nu va fi închis provizoriu până când Turcia nu aplică „Protocolul adițional la Acordul de asociere de la Ankara” în relațiile cu Cipru. Unele state membre ale UE s-au opus deschiderii de noi capitole.

În mai 2012, Comisia a lansat o „agendă pozitivă” cu Turcia pentru a consolida relațiile bilaterale, sprijinind eforturile țării de a se alinia la acquis-ul UE.

După o stagnare de peste trei ani, a fost deschis un nou capitol de negociere – privind politica regională și coordonarea instrumentelor structurale – în noiembrie 2013. În decembrie 2013 UE a semnat un acord de readmisie cu Turcia.

Părerile sunt împărțite în legătură cu oportunitatea depunerii unor eforturi pentru deschiderea capitolelor cheie 23 și 24, care au legătură cu multe chestiuni spinoase în relațiile dintre UE și Turcia.

C. Islanda

Islanda a solicitat aderarea la UE în iulie 2009, iar negocierile au fost deschise în iunie 2010. Fiind o democrație consolidată și un membru al Spațiului Economic European (SEE), Islanda a înregistrat progrese rapide în negocierile cu UE.

În ciuda acestui fapt, alegerile generale din 2013 au adus la putere un nou guvern, care a înghețat negocierile de aderare.

Rezoluțiile Parlamentului referitoare la strategia de extindere a UE contribuie, de asemenea, la definirea politicii. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, Parlamentul menține relații bilaterale regulate cu parlamentele țărilor candidate și potențial candidate prin intermediul delegațiilor sale, care discută cu omologii lor chestiuni relevante pentru procesul de aderare la UE.

André De Munter 11/2015

IV.CONCLUZII SI PROPUNERI

Extinderea Uniunii Europene spre țările central și est europene reprezintă, alături de unificarea monetară, cele mai dure provocări din istoria procesului de integrare în Europa și cu implicații majore asupra viitorului continentului european. Europa are astăzi o șansă unică să devină o forță în competiția globală și să întoarcă definitiv spatele conflictelor care i-au zbuciumat destinul.

Uniunea Europeană, ca motor al integrării, dar și statele asociate, sunt obligate să-și asume această responsabilitate cu realism și să adopte strategii subordonate obiectivelor pe termen lung.

Trebuie reamintit că nu orice integrare aduce beneficii și că, pentru ca aceasta să aibă un impact net pozitiv, țările participante trebuie să fie concurențiale și potențial complementare , cu nivelele de dezvoltare economică apropiate.

Între Uniunea Europeană și marea majoritate a țărilor din Europa Centrală și de Est există decalaje importante.România, care nu se plasează printre frunțasele plutonului de țări candidate nu este pregătită să facă față provocărilor pe care le presupune o admitere în scurt timp la UE.

Integrarea economică nu trebuie privită nici ca un scop în sine și nici ca un panaceu, ci ca pe un pachet de instrumente de maximizare a bunăstării. Relația României cu Uniunea Europeană și începerea negocierelor de aderare pot să reprezinte un imbold major, acel pas in fata care ar putea ajuta în reducerea decalajelor economice față de țările europene avansate.

Impactul economic si politic al aderarii este semnificativ. Uniunea Europeana a devenit cea mai importanta putere economica, in termeni de produs intern brut, ca urmare a largirii spre Est.

Este insa de asteptat nu numai ca beneficiile complete ale integrarii sa difere calitativ de la o tara la alta sau de la o regiune la alta, dar si in timp si intensitate. Cele mai multe dintre studiile academice sugereaza efectul pozitiv pe care urmeaza sa il aiba largirea spre est asupra cresterii economice mai ales prin adancirea competitiei si cresterea activitatii pe pietele financiare.

Impactul direct al extinderii spre est asupra vechilor state membre ale Uniunii Europene a fost marginal.

Procesul de largire a UE a dus la cresterea presiunii competitive asupra mai vechilor state membre si se pare ca acest fenomen va fi resimtit si in viitor. Asa cum mediul de afaceri arata, acest lucru este exact ceea ce era necesar pentru a impulsiona economiile cu ritm anevoios de crestere din Zona Euro.

Performantele economice solide ale noilor membri au adaugat poate un oarecare grad de dinamism economiei europene, dar din moment ce noile 10 state membre conteaza in masura a numai 5% din PIB-ul Uniunii Europene (sau 10%, daca este sa masuram la paritatea puterii de cumparare), acestea sunt prea mici pentru a actiona din postura de motor al economiei europene.

In cele ce urmeaza vor fi mentionate cateva din punctele tari ale impactului favorabil avut de extindere asupra UE2:

• Cresterea populatiei cu 74,1 milioane persoane (19,4%) la nivelul de 456,8 milioane persoane;

• Cresterea activitatii de productie si servicii, a productivitatii si a progresului tehnologic;

• Dezvoltarea infrastructurii;

• Sporirea investitiilor directe a UE-15 in noile state membre;

• Intensificarea comertului intra-european;

• Exod redus de forta de munca din noile tari membre, contrar asteptarilor.

Dintre oportunitatile care sunt prevazute a se contura in 2005-2006, pot fi mentionate cateva mai importante:

• Cresterea rolului UE pe plan international: tarile membre UE-25 au depasit usor in 2004 contributia SUA la PNB mondial (30,4% comparativ cu 30,0%);

• Largirea UE poate sa mareasca PNB din UE-15 cu 0,5-0,7% anual in perioada 2005-2009;

• Pe termen mediu, cresterea economica si crearea de noi locuri de munca in UE-25 s-ar putea realiza prin cresterea competitivitatii UE pe scena globala. In acest sens, Planul global de aplicare a strategiei de la Lisabona, prezentat de Comisia Europeana in 2005, cu 98 actiuni concrete in opt domenii prioritare, ar putea inversa tendintele actuale manifestate pe plan mondial;

• Domeniile prioritate ale planului de actiune elaborat de Comisia Europeana in 2005 sunt: sprijinirea inovarii si cunoasterii; reforma politicii ajutoarelor de stat; imbunatatirea si simplificarea legislatiei europene ce reglementeaza activitatea intreprinderilor; finalizarea Pietei Interne a serviciilor; incheierea unui acord „ambitios pentru UE” in Runda Doha, de negocieri comerciale multilaterale; eliminarea obstacolelor privind mobilitatea fortei de munca; dezvoltarea unei abordari comune a migratiei economice; sprijinirea angajatilor afectati de restructurari.

Acest plan de actiune va fi completat cu cele 25 de planuri nationale de reforma pe care le pregatesc toate statele membre.

• Economia noilor tari membre va genera 300.000 de noi locuri de munca;

• Largirea va intensifica schimburile comerciale intre noile si vechile state membre;

• Accelerarea cresterii economice in noile state membre determina cresterea nevoii acestora pentru bunuri de investitii si cresterea importului din UE-15;

• Importul de materii prime si semifabricate din tarile noi membre va contribui la cresterea competitivitatii producatorilor si exportatorilor din UE-15;

• Va creste exportul de servicii de afaceri, financiare si comerciale ale tarilor UE-15, importandu-se servicii mai ieftine datorita costurilor reduse de pe piata muncii din noile tari membre;

• Migratia fortei de munca din noile tari membre in UE-15 se va diminua, odata cu echilibrarea diferentelor de venit pe locuitor. In primii ani dupa largire, migratia este estimata la 200-300 mii de persoane pe an, care nu va determina tulburari pe pietele UE.

In termeni economici, extinderea acestor zece state a fost comparativ echivalenta cu adaugarea unei singure economii de marimea celei olandeze la o piata unica cu 380 de milioane de consumatori si la un PIB de nivelul a 10.000 de miliarde de euro.

Orice alta crestere viitoare ce s-ar putea inregistra la nivelul schimburilor comerciale va depinde de cererea existenta pe marile piete europene si de evolutiile noilor membri.

Anticipand faptul ca noile state membre isi vor pastra actualele rate de crestere a productivitatii (adica vor reusi sa ramana competitive), atunci exporturile lor vor continua sa se dezvolte in ritmul actualelor rate de crestere, care se prezinta a fi destul de ridicate .

ALINA BUZAIANU – Cercetator, Institutul Roman de Studii Internationale.

Extinderile succesive au jucat un rol esențial în garantarea democrației și asigurarea stabilității în Europa. Acest lucru a fost evidențiat de membrii comitetului care a acordat Uniunii Europene Premiul Nobel pentru Pace în 2012.

Astăzi, politica de extindere continuă să aibă un efect stabilizator în Balcanii de Vest și constituie un punct de sprijin pentru reformele democratice din Turcia. Această transformare politică determină schimbări reale pe teren.

Aderarea Croației este cel mai bun exemplu în acest sens: sfâșiată de conflict cu numai două decenii în urmă, această țară este astăzi o democrație stabilă, capabilă să își asume obligațiile de stat membru al UE și să se conformeze normelor europene.

Desigur, aderarea la UE nu are loc automat: procesul de aderare se bazează pe condiții stricte și fiecare pas înainte pe progresele reale înregistrate pe teren și confirmate de toate părțile implicate. Acestea sunt menite să garanteze că țara candidată este într-adevăr pregătită să adere la Uniune.

Reformele legate de aderarea la UE nu înseamnă doar alinierea legislației locale la normele UE. Respectarea statului de drept, a principiilor democratice și a drepturilor omului rămâne elementul esențial al procesului de extindere.

BIBLIOGRAFIE