Experiența DE Integrare Europeană A Țărilor Baltice Pentru Etapa DE Preaderare A Republicii Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
FACULTATEA RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL RELAȚII INTERNAȚIONALE
ERIMIA VALERIU
EXPERIENȚA DE INTEGRARE EUROPEANĂ A ȚĂRILOR BALTICE PENTRU ETAPA DE PREADERARE A REPUBLICII MOLDOVA
Teză de licență
Șef Departament ______________ Teosa Valentina, profesor universitar
(semnătura)
Conducător științific: _____________ Enachi Andrei, lector universitar
(semnătura)
Autorul: ______________
(semnătura)
Chișinău, 2016
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR
ADNOTARE (în română, rusă și engleză)……………………………………………………………………………
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………..
Capitolul I. Astecte teoretice privind procesul de integrare europeană…………
Procesul de integrare europeană: delimitări conceptuale………………………
Etapele întegrării europene………………………………………………….
Concluzii la capitolul I…………………………………………………………..
Capitolul II. Experiența statelor baltice în procesul de integrare europeană…..
2.1 Evoluția procesului de integrare europeană a statelor baltice…………………… 2.2 Rezultatele aderării Țărilor Baltice………………………………………
2.3 Concluzii la capitolul II………………………………………………………….
Capitolul III. Procesul de integrare europeană a RM…………………………….
3.1 Etapele parcurse de RM în procesul de integrare europeană……………………. 3.2 Lecții învățate din experiența statelor baltice…………………………………… 3.3 Concluzii la capitolul III…………………………………………………………
ÎNCHEIERE…………………………………………………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………
ANEXE………………………………………………………………………………………………………………………….
Anexa 1. Denumirea ………………………………………………………………………………………………………….
Anexa 2. Denumirea ………………………………………………………………………………………………………….
INTRODUCERE
Lumea se confruntată, astăzi, cu probleme din cele mai diverse, în primul rând de natură economică. Datorită agravării problemelor pe fondul creșterii demografice, limitării unor resurse, acutizării crizelor, fiecare stat este obligat să depună o intensă activitate diplomatică pe plan extern în domeniul economic. Rezultatele depind însă de locul ocupat de către statul respectiv în economia regională sau mondială, de capacitatea sa de influențare atât în domeniul economic cât și în celelalte domenii. O influență deosebită este realizată în lume de către superputeri. Pe plan diplomatic, acest lucru este cel mai vizibil, așa cum se evidențiază în literatura de specialitate, prin politica de tip imperial, concretizată în expresii, cum ar fii: „coaliția americană”, „consensul european” și „consultarea chineză”. Alături de cele trei „imperii” sunt și alte state ce se găsesc într-o puternică luptă de concurență de competiție, într-o arenă internațională tot mai globalizată. Diplomația economică și politica economică alcătuiesc un tot unitar și se presupun reciproc. Politica economică externă înseamnă obiective, principii, norme, procedee și instrumente care permit derularea relațiilor economice externe.
Actualitatea și importanța temei. Rolul statelor începe să se modifice și, în mod implicit rolul diplomației în general și al diplomației economice în special trebuie reconsiderat. Actuala criză globală, dar și alte realității contemporane acreditează ideea unei Mari Schimbări. Ea va viza politica mondială, mecanismul economiei mondiale, componentele și principiile funcționale ale capitalismului etc. Cu toate acestea, ne-am permite să apreciem că lumea de mâine în schimbare va arăta în mare măsură aproximativ la fel. Arta diplomației economice este de a face din cooperarea economică internațională un factor complementar al creșterii economice al progresului economic și social al fiecărei țări. Ea conferă posibilitatea de a armoniza interesele diferitelor state pe baza principiului avantajului reciproc.
Încheierea de tratate și convenții economice bilaterale și multilaterale este precedată întotdeauna de contacte preliminare care au loc prin intermediul misiunilor diplomatice și agențiilor comerciale prin vizite reciproce sau schimburi de scrisori și note. Se oferă astfel posibilitatea ca asupra tuturor problemelor majore și de detaliu să se poată realiza un raport preliminar, semnarea tratatului fiind de asemenea o formalitate. Cooperarea economică internațională este realizată adesea prin intermediul diplomației ad-hoc, prin delegațiile trimise din țară la reuniunile organizațiilor internaționale.
Diplomația economică se afirmă totodată, în cadrul organizațiilor de integrare sau de cooperare economică. Se utilizează conceptul de diplomație economică integrată sau comunitară. Diplomația Economică constituie una din componentele principale ale politicii externe a Republicii Moldova și are scopul de a apăra și promova interesele economice naționale peste hotarele țării, astfel contribuind la asigurarea creșterii economice și prosperării Republicii Moldova. În contextul globalizării și a dinamicii accelerate a proceselor internaționale, prioritatea de bază a diplomației economice a Republicii Moldova este sprijinul dezvoltării economice a statului, prin prisma integrării economiei țării în sistemul internațional de relații economice.
Gradul de investigație a temei. La etapa actuală diplomația economică ocupă un rol important în rândul mecanismelor a intereselor statale și din acest motiv este pe larg abordată în lucrările autorilor străini dar și a celor autohtoni. Aspectele definitorii ale diplomației economice și aparatul său categorial au fost supuse studiului în lucrările lui D.Kunz, R. Kolkowicz, A. Eckes, L. Goodrich, P. Baranoi.
Cu privire la cadrul instituțional al diplomației economice, acesta a fost tratat pe larg în cadrul studiilor autorilor ruși L.Kapița, T. Zonova. la fel a celor francezi K. Karier,… În rândurile cercetătorilor autohtoni subiectul diplomației economice ca mecanism de promovare a intereselor statului a fost abordat de așa cercetători precum O.Tărâță, A.Ilasciuc,
Problema de cercetare. Problema supusă cercetării este rolul diplomației economice în politica externă a statelor, în particular în Republica Moldova.
Obiectul de cercetare. Obiectul de studiu îl constituie rolul și locul diplomației economice în procesul de realizare a politicii externe a statelor la etapa actuală, precum și fenomenul diplomației economice în Republica Moldova
Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetării este depistarea funcției pe care o îndeplinește diplomația economică în politica externă a statelor în sens larg, dar și în special pentru situația din Republica Moldova. În conformitate cu scopul propus, au fost elaborate următoarele obiective :
Analizarea istoriografică a fenomenului diplomației economice și de politică externă.
Cercetarea teoretico-conceptuală a termenilor de diplomație economică și politica externă.
Determinarea și analizarea directiilor principale prin care diplomatia economica influenteaza politica externa a statelor.
Evaluare rolului rolului instituțiilor precum MAEIE și Ministerul Economiei în promovarea diplomației economice a Republicii Moldova.
PROCESUL DE ÎNTEGRARE EUROPEANĂ: DELIMITARI CONCEPTUALE
De- a lungul secolelor ideea unei Europe unite a fost susținută de impărați și intelectuali deopotrivă dar doar după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională cu competențe în domenii specifice cum ar fi:Organizația pentru Cooperare Economică Europeană(OCCE),Organizația Tratatului Atlanticului de Nord(NATO),Uniunea Europei Occidentale(UEO).Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai stranse între statele europene,dar incă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperării interguvernamentale.
Inceputul procesului de integrare europeană – caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene -poate fi considerat anul 1950 , când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului.
În 1951 , negocierile desfășurate între șase tări – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg – au condus la semnarea Tratatului de la Paris , prin care se înființa Comunitatea Europeană a Caărbunelui și Oțelului (CECO ). Comparativ cu alte organizații internaționale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranațional al acestei Comunități, reprezentat de transferul de competențe catre o institutțe (Înalta Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre.
O altă inițiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunitati Europene de Apărare (CEA), initiativă care a eșuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent – semnat in 1952 – nu a fost niciodată ratificat de catre Parlamentul Franței.
O relansare în forta a "inițiativei europene" a avut loc în anul 1955 , în cadrul conferinței de la Messina, la care miniștrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înființării unei uniuni economice bazată pe o piață comună și asupra creării unei organizații pentru energia atomică. O comisie de experți condusă de Paul – Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957 , a celor doua Tratate de la Roma – cel prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (CEE)si tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM) .
Dupa prima experiență sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizație supranațională – adica o organizație creată prin transferul de suveranitate de la Statele Membre la "Comunitate". În acest context, transferul de suveranitate inseamna o delegare – de la membrii fondatori ai Comunității către anumite instituții comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democrației și statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru instituțional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor Statelor Membre, a interesului general al Comunității, precum și a intereselor cetațenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma , semnat la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei "piețe comune" si de abordarea progresivă a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai stranse intre Statele Membre.
Crearea unei piețe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulații a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piața comună înseamnă și liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulație a persoanelor, serviciilor si capitalului) și stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerț, transport si concurență) pentru crearea unor condiții omogene în vederea creșterii performanței activităților economice. Astfel, în 1968 , CEE avea deja încheiată uniunea vamală și avea o piața agricolă comună.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderari succesive – cat și din punctul de vedere al dezvoltării de politici si structuri instituționale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu șase membri, în momentul de fata s-a ajuns la o uniune politică a 25 de țări (cu negocieri în plină desfasurare pentru admiterea de noi membri) și care va avea în curand o noua Constituție.
Procesul de integrare s-a desfășurat sub aspectul extinderii integrării europene care înseamnă extinderea geografică si constă în aderarea de noi membri la CEE.Etapele integrării geografice sunt urmatoarele:
Membri fondatori : 1957 – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg;
Prima extindere : 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
A doua extindere : 1981 – Grecia;
A treia extindere : 1986 – Portugalia, Spania;
A patra extindere : 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;
A cincea extindere : 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria
ADÂNCIREA ÎNTEGRĂRII EUROPENE
Procesul de adâncire a intregrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat in anii '50 și are în vedere următoarele aspecte:
a) creșterea progresivă a obiectivelor comune, pe care SM decid să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
b) întărirea caracterului supranațional al Comunității, prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naționale ale fiecarui SM, precum și prin întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentați cetațenii europeni).
Tratatul CEE a fost amendat de cateva ori și suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituție (aflată încă în stadiul de proiect, finalizat în iulie 2003 și urmând a fi rediscutat în octombrie 2003).
Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord și pe amânarea acelor chestiuni care nu sunt înca în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 si ratificat la 1 iulie 1987.
În urma unui preambul ce exprima intenția statelor membre de a transforma Comunitatea Economică într-o Uniune Politică (intenție care se va concretiza cațiva ani mai tarziu, prin Tratatul de la Maastricht), au fost introduse urmatoarele inovații:
• instituționalizarea formala a Consiliului European (format din șefii de stat sau de guvern și de președintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcțiilor de dezvoltare ale Comunitații;
• introducerea sistemului de vot al majorității calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieței interne, politică socială, coeziunea economică și socială și politicii cercetării;
• întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare și a necesității acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM și acordurile de asociere;
• înființarea Tribunalului Primei Instanțe , alături de Curtea Europeană de Justiție (CEJ);
• creșterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare stiințifică, coeziune economică si socială;
• stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieței interne (notiunea de "piață internă" fiind mai puternică decât cea de "piață comună", implicând nu numai realizarea celor patru libertăți – libera circulație a bunurilor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a persoanelor și libera circulație a capitalului – ci si implementarea a noi politici si a coeziunii economice și sociale).
Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunității Europene, în direcția creării unei uniuni politice și a uniunii economice și monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht , semnat la 7 februarie 1992 și ratificat la 1 nov 1993 . Uniunea Europeana (UE) înseamnă, pe de o parte menținerea și extinderea acquis -ului Comunității Europene și, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe si de Securitate Comună (PESC) și al Justiției și Afacerilor Interne (JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcție cu trei piloni, care va fi menținută și dezvoltată continuu.
PRIMUL PILON
Dimensiunea comunitară
Cetățenia europeană
Libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului
Politici comunitare
Uniunea economică și monetară
AL DOILEA PILON
Politica Externă și de Securitate Comună (PESC)
AL TREILEA PILON
Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI)
Primul pilon
Primul pilon acoperă sectoarele, regulile și procedurile de decizie referitoare la CEE, CECO și Euratom.
Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE și creează Comunitatea
Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depășește marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:
continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE își împarte prerogativele cu Consiliul);
continuarea extinderii gamei politicilor comune (educația și formarea profesională, rețelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecția consumatorului) și întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
crearea cetățeniei europene: toți cetățenii SM pot circula și se pot stabili în alte SM; dreptul de a alege și de a participa în alegerile municipale și pentru PE în SM de rezidență, indiferent de naționalitate; protecție diplomatică și consulară din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat terț și în care SM național nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiții PE și de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european);
instituirea uniunii economice și monetare: convergența politicilor economică și monetară a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) și la înființarea Băncii Centrale Europene (BCE).
Al doilea pilon
Odată cu instituirea celui de–al doilea pilon, cooperarea politică dintre SM este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituțional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe și de securitate și se pun bazele unei cooperări sistematice între SM. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acțiuni comune, desfășurate pe de consensși care limitează SM în politica lor externă. PESC este gestionată de aceleași instituții care operează sub primul pilon, dar care au puteri și proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest doemniu este de importanță strategică pentru SM și este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului).
Al treilea pilon
Tratatul de la Maastricht stabilește și o formă sistematică de cooperare între SM, în domeniul justiției și afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfășura pe bază de acorduri internaționale ocazionale ( un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimității). Aspectele acoperite de această politică și reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigrația, lupta împotriva fraudei și dependenței de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile și penale, cooperarea vamalăși a poliției pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaționale.
Următorul moment cheie în direcția adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinței Inter-guvernamemtale (CIG) inițiate la Torino în 1997 și prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât și Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt:
instituționalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări (existentă în unele SM) cu nevoia respectării dorinței altor SM de a nu fi implicate în anumite politici comune (în domeniul cărora vor să își păstreze suveranitatea națională); acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu următoarele condiții: să aibă în vedere promovare obiectivelor UE și să fie aplicat ca o ultimă variantă; • să nu pună în pericol “acquis-ul comunitar” sau drepturile, obligațiile și interesele SM neparticipante; • să se refere la majoritatea SM și să fie deschis tuturor celorlate SM, în orice moment.
Acest principiu al unei Europe „cu două viteze” a fost aplicat încă dinaintea dobândirii unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnării: 1) Acordului Schengen (în 1985, numai de către Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda), 2) Cartei Sociale (Marea Britanie refuzând semnarea, în 1993, a angajamentului de armonizare a politicilofr sociale, însă fiind incluse reguli cu caracter relativ și obligatorii pentru celelate SM), 3) uniunii economice și monetare (la care nu au aderat Danemarca, Suedia și Marea Britanie).
Primul pilon – dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele aspecte:
• crearea de politici comune de ocupare a forței de muncă: SM vor considera promovarea ocupării forței de muncă drept o chestiune de interes comun și își vor coordona acțiunile în cadrul Consiliului –acesta din urmă elaborând anual un set „Direcții de ocupare a forței de muncă 13, ce vor fi urmărite de guvernele SM în adoptarea politicilor naționale de ocupare a forței de muncă; mai mult, Consiliul poate emite recomandări guvernelor naționale prin majoritate calificată și poate adopta – în co-decizie cu Parlamentul – măsuri de promovare a acțiunilor inovatoare în doemniul ocupării;
• integrarea conținutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către Marea Britanie;
• extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei);
• extinderea listei drepturilor civice ale cetățenilor europeni;
• întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate și a politicii de protecție a consumatorului.
Al doilea pilon: sistemul PESC a fost întărit cu privire la:
• posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acțiunile de politica externă ale SM;
• introducerea principiului „abținerii constructive”, prin care se permite unui SM să se abțină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă; astfel, respectivul SM nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte “Employment Guidelines” 13 obligativitatea acesteia pentru Uniune și trebuie să se abțină de la orice acțiune ce poate veni în conflict cu acțiunile UE bazate pe decizia în cauză;
• înființarea unei Unități de Planificare și Avertizare responsabilă cu monitorizarea evoluțiilor externe și cu avertizarea referitoare la evenimente și situații ce pot afecta securitatea UE;
• oferirea poziției de „Înalt Reprezentant pentru probleme de PESC” Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Președenției
Uniunii în probleme referitoare la PESC și pentru sprijin în formularea, pregătirea și implementarea deciziilor politice de către Consiliu; „Înaltul Reprezentant” poate purta discuții politice cu părți terțe, în numele Consiliului și la cererea Președenței;
• includerea „misiunilor Petersberg în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia căla baza priorităților de acțiune ale UE stă dorința comună de a apăra securitatea europeană prin acțiuni de ajutor umanitar și de restaurare a păcii.
Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viză și de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulație a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie – de la metoda inter-guvernamentală la metoda comunitară(comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiție și Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară și polițienească în domeniul criminalității”.
Tratatul de la Amsterdam, ca și Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferință Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituționale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la pregătirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa sunt:
schimbările instituționale din cadrul procesului de extindere: deși, pentru noile SM, numărul de locuri în PE, numărul voturilor alocate în cadrul Consiliului și pragurile aplicabile în cadrul procedurii majorității calificate vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabilește noi reguli, ce au în vedere o Uniune cu 27 de membri;
două inovații majore privind procesul de decizie:
• extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificată în cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens (de exemplu, facilitarea libertății de circulație a persoanelor, cooperarea judiciară pe probleme civile, încheierea de acorduri internaționale în domeniile comerțului, serviciilor și aspectelor comerciale ale proprietății individuale – cu unele excepții, etc.);
• extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru combaterea discriminării, cooperarea judiciară pe probleme civile, măsuri specifice de sprijin industrial, acțiuni de coeziune desfășurate în afara Fondurilor Structurale, statutul partidelor politice europene și aspecte legate de imigrație, de acordarea de vize și de azil;
revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor modificări:
• numărul minim de SM necesare pentru propunerea unei clauze întărite de cooperare este 8, ceea ce înseamnă că după a cincea extindere nu va reprezenta majoritatea SM;
• înlăturarea posibilității utilizării dreptului de veto cu privire la cooperarea strânsă în domeniile aflate sub incidența primului și celui de-al treilea pilon și înlocuirea acesteia cu dreptul SM de a supune problema Consiliului European, care poate decide prin majoritate calificată (mai mult, dacă problema aparține unuia din domeniile în care se aplică procedura co-deciziei, este necesar acordul PE);
• introducerea posibilității de stabilire a unei „cooperări strânse” în domeniul PESC, în scopul implementării de acțiuni sau poziții comune (dar exceptând chestiunile cu implicații militare sau care țin de problema securității);
introducerea unui instrument de prevenire în cadrul procedurii – procedură ce deja permite Consiliului European să facă publică orice încălcare serioasă și persistentă a drepturilor fundamentale de către un SM – instrument ce dă posibilitatea suspendării unor drepturi ale statului în cauză;
dezvoltarea capacității militare a UE, prin crearea unor structuri politice și militare permanente și prin încorporarea, în cadrul Uniunii, a atribuțiilor de management al crizei corespunzătoare Uniunii Europei Occidentale. Comitetul Politic și de Apărare este organismul ce poate primi autorizare din partea Consiliului pentru a lua deciziile potrivite în cadrul pilonului al doilea, în vederea asigurării controlului politic și conducerii strategice a operațiunilor de management al crizei.
înființarea „Eurojust” în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate; Eurojust reprezintă o unitate formată din magistrați, a căror sarcină este de a contribui la coordonarea autorităților naționale responsabile cu procedurile din domeniu;
extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru acțiunile SM din domeniile politicii sociale, a educației și formării profesionale; este vorba despre lupta împotriva excluziunii sociale și reforma sistemelor de protecție socială. Pe lângă acestea, a fost inființat un Comitet de Protecție Socială
– organ consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea între SM și Comisia Europeană.
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declarație asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii și care implica atât SM, cât și statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declarație sunt: delimitarea responsabilităților între UE și SM, statutul Cartei drepturilor fundamentalea UE, simplificarea tratatelor și rolul parlamentelor naționale în cadrul instituțional al UE. În urma aprobării Declarației de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotărât înființarea unei Convenții Europene, care să pregătească procesul de reformă a UE. A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni și la care au participat reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor naționale ale SM și ale țărilor candidate, Parlamentul european, Comisia Europeană, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizațiile interesate (și participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constituției europene.
Principalele reforme ale Uniunii Europene pot fi grupate în trei categorii:
1. Structură
Consolidarea diverselor tratate existente într-un singur document: Constituția Europeană;
UE dobândește personalitate juridică;
Carta drepturilor fundamentale este încorporată în Constituție.
2. Cadru instituțional
Stabilirea unui Președinte al Consiliului European, în scopul de a asigura continuitatea, vizibilitatea și coerența reprezentării UE atât pe plan intern, cât și pe plan extern;
Reducerea numărului comisionarilor europeni, în scopul de a permite operaționalitatea Comisiei într-o Uniune cu 25 de SM (sau chiar mai multe);
Introducerea funcției de Ministru de Externe al UE;“Social Protection Committee”
Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc în caz de dezastre sau atacuri teroriste;
Recunoașterea „Eurogrup” ca un organism independent, cu dreptul de a își alege președintele („Dl. Euro”) pe o perioadă de doi ani.
3. Procesul de decizieUtilizarea sistemului de vot cu majoritate calificată ca procedură standard de decizie în cadrul Consiliului și simplificarea sa;
Adoptarea procedurii co-decizie ca procedură legislativă standard. Se urmărește intrarea în vigoare a Constituției în martie 2005, însă unele prevederi ale sale se vor aplica numai începând cu 2009.
Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unica euro si Ziua Europei, 9 mai. (Art. I-8, Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa )
Steagul, cu cele 12 stele, asezate in cerc, pe un fond albastru, inseamna unitatea si identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezinta solidaritatea si armonia, iar stelele, in numar de 12, reprezinta perfectiunea (si nu numarul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului incepe in 1955. Intai, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizatie internationala aparatoare a drepturilor omului si valorilor culturale europene. In anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunitatilor Europene (CEE), incepand cu 1986 el este utilizat de catre toate institutiile Uniunii Europene.
Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, in 1972, ca "Oda bucuriei" (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) sa devina imnul sau, iar in 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, si ele, ca imn oficial al Uniunii Europene.
Uniunea Europeana nu a urmarit, prin aceasta decizie, sa inlocuiasca imnurile nationale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniaza aspiratia spre valorile comune, unitatea in diversitate si idealurile de libertate, pace si solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.
"Unitate in diversitate" este deviza Uniunii Europene. A fost folosita pentru prima data in 2000 (cu aproximatie) si a fost pentru prima data mentionata oficial in Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa , incheiat in 2004. Articolul I – 8 enumera simbolurile UE. Semnificatia devizei este ca, prin Uniunea Europeana, europenii isi unesc eforturile pentru a lucra impreuna pentru mentinerea pacii si pentru prosperitate, si ca numeroasele culturi, traditii si limbi diferite care coexista in Europa sunt un atu pentru continentul nostru. Deviza apare in cele 20 de limbi oficiale in postere publicate cu ocazia zilei de 9 mai, Ziua Europei.
La originea conceptului de moneda unica se afla tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara ca piata comuna este unul dintre obiectivele Comunitatii Europene ce va contribui la o "uniune mai stransa intre popoarele Europei". Tratatul Uniunii Europene (1992 – Maastricht) introduce Uniunea Economica si Monetara si pune bazele monedei unice. Iar in decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unica sa poarte numele de "euro".
Incepand cu 1 ianuarie 2002 , Euro a intrat propriu-zis in circulatie si in buzunarele cetatenilor europeni. In acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alaturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele si bancnotele nationale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulatie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafica a monedei unice a fost inspirata de litera greceasca epsilon, ea trebuind sa faca legatura atat cu leaganul civilizatiei si democratiei europene, cat si cu prima litera din cuvantul "Europa". Cele doua linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilitatii euro.
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas catre crearea a ceea ce este astazi Uniunea Europeana.
In acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Frantei, Robert Schuman, a citit presei internationale o declaratie prin care chema Franta, Germania si celelalte popoare ale Europei sa isi uneasca productiile de otel si carbune, ca "prima fundatie concreta a unei federatii europene".
Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunitati in cadrul careia membrii sa isi puna sub control comun productia de otel si carbune – ca baza a puterii lor militare -, in scopul evitarii izbucnirii unui nou razboi. Tarile carora li se adresa in primul rand aceasta provocare – Franta si Germania – fusesera in razboi timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea razboi mondial aproape ca le distrusese. In 1985, cand proiectul constructiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotarat ca ziua de 9 mai sa devina Ziua Europei
OBIECTIVELE PRINCIPALE ALE UNIUNII EUROPENE
Principalele obiective ale Uniunii sunt: asigurarea pacii si a valorilor sale (respectul pentru demnitatea umana, libertate, democratie, egalitate, domnia legii precum si respectarea drepturilor omului si ale minoritatilor), dar si asigurarea bunastarii cetatenilor sai. Pe langa acestea, Uniunea isi propune sa promoveze:
• un spatiu al securitatii, libertatii si dreptatii fara frontiere interne;
• o piata interna in cadrul careia libera concurenta sa se desfasoare nestanjenita;
• dezvoltare durabila bazata pe crestere economica si stabilitate financiara, o economie de piata competitiva care tinde catre progresul social si eliminarea somajului, un nivel ridicat de protectie a mediului;
• dezvoltarea progresului stiintific si tehnic;
• combaterea discriminarii, promovarea dreptatii sociale si a protectiei cetatenilor, egalitatea dintre femei si barbati, solidaritatea dintre generatii precum si protectia drepturilor copilului;
• asigurarea coeziunii sociale, economice si teritoriale, precum si a solidaritatii intre statele membre.
Pe langa aceste obiective, Uniunea se angajeaza sa respecte si sa pastreze specificul cultural si diversitatea lingvistica a statelor membre.
ACTE SI TRATATE IMPORTANTE
Actul Unic European (1987)
Stabilea ca data de referinta 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplina a celor patru libertati fundamentale ": libera circulatie a marfurilor/persoanelor/serviciilor/ capitalurilor;
Tratatul de la Maastricht (1993)
Tratatul de constituire a Uniunii Europene care are la baza trei piloni:
a)Comunitatile Europene (Comunitatea Economica Europeana, Comunitatea Otelului si Carbunelui, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) si Institutiile UE stabilite prin tratatele fondatoare: Comisia Europeana, Parlamentul European, Consiliul European si Curtea Europeana de Justitie;
b) Tratatele care au la baza inceputurile unei politici externe si de securitate comune;
c) Introducerea cooperarii in justitie si afaceri interne.
Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul pregateste temeiul pentru a aduce Uniunea Europeana mai aproape de cetateni, de a o face mai puternica, mai eficienta si de a o pregati pentru primirea unor noi membri. Acest tratat vizeaza si Agenda Sociala (directivele care stabilesc cursul actiunilor cu caracter social pe urmatorii cinci ani).
Tratatul de la Nisa (2000)
Este un acord referitor la problemele institutionale si la cele legate de procesul de largire al Uniunii Europene.
Declaratia cu privire la Viitorul Uniunii Europene se refera la
– drumul spre largirea UE este deschis, incheindu-se procesul de schimbare institutionala necesara pentru primirea noilor membri;
– incurajarea dezbaterilor intre partile implicate in procesul de largire a UE, inclusiv cu statele candidate;
– procesul de largire a UE trebuie sa aiba in vedere urmatoarele probleme:
– cum sa se stabileasca si sa se monitorizeze mai precis competentele intre UE si statele membre reflectand principiul subsiariditatii;
– simplificarea tratatelor pentru a le face mai clare si mai bine intelese fara a le schimba semnificatia;
– rolul parlamentelor nationale in realizarea arhitecturii europene.
Tratatul Constitutional al Uniunii Europene (2004)
La 29 octombrie 2004, sefii de state si de guverne ale celor 25 de State Membre si 3 tari candidate au semnat Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa , unanim adoptata de catre ei in 18 iunie acelasi an. Tratatul va intra in vigoare doar cand va fi adoptat de catre fiecare dintre tarile semnatare in concordanta cu propriile proceduri constitutionale, Statele Membre avand doi ani la dispozitie pentru ratificarea textului Constitutiei.
Constitutia Europeana este un punct de cotitura in constructia Europei. Ea are rolul de a raspunde provocarilor unei Uniuni care traverseaza cea mai mare extindere din istoria ei si, nu in ultimul rand, unei Europe unite in care locuiesc peste 450 milioane de locuitori. Acestora trebuie sa le asigure un mediu de viata aflat sub semnul democratiei, libertatii si transparentei, aproape de fiecare dintre ei.
Constitutia Europeana nu va inlocui constitutiile nationale ale statelor membre, ci va inlocui principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar.
Constitutia Europeana defineste competentele si rolul Uniunii, atat in interior, cat si in exterior. Uniunea Europeana nu inlocuieste cu structurile sale structurile nationale, fiecare functionand in continuare. Nou si important insa, in contrast cu textele constitutionale si institutiile nationale, Constitutia si institutiile europene se aplica uniform pe intreg teritoriul Uniunii, tuturor cetatenilor – fara deosebire, drepturi si obligatii – , la fel ca si jurisdictia acestora. Noua Constitutie va imbunatati gradul de transparenta si eficienta al deciziilor si actiunilor Uniunii Europene si ii va oferi flexibilitatea necesara in atingerea scopurilor propuse la inceput de mileniu.
Constitutia este structurata in patru sectiuni
Prima sectiune defineste Uniunea Europeana, valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile si institutiile sale. A doua parte cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale, a treia descrie politicile si modul de functionare al Uniunii Europene, iar a patra sectiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare si revizuire a Constitutiei.
Conform acordului incheiat cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din 17 – 18 iunie 2004, Statele Membre vor detine, pana in 2014, cate un singur membru in Comisia Europeana. Totusi, cu incepere de la aceasta data, numarul Comisarilor va fi redus la 2/3 din numarul Statelor Membre (inclusiv Presedintele Comisiei si Ministrul UE pentru Afaceri Externe), care vor fi numiti pe baza unui sistem de rotatie echitabil. Ordinea de rotatie va fi stabilita printr-o decizie unanima a Consiliului European. O prevedere inclusa in ultima faza a negocierilor imputerniceste Consiliul European sa modifice numarul de Comisari, pe baza unei decizii votate in unanimitate.
Consiliul European a definit majoritatea calificata ca fiind 55% din Statele Membre (dar cel putin 15 la numar), reprezentand cel putin 65% din populatia Uniunii. O minoritate de blocare a deciziilor poate fi formata din patru state. In cazurile in care Consiliul actioneaza din proprie initiativa, la o initiativa a unui Stat Membru sau la o recomandare a Comisiei sau a Bancii Centrale Europene, votul cu majoritate calificata este definit ca si 72% dintre membri Consiliului, reprezentand 65% din populatia Uniunii. Aceasta situatie apare cel mai des in domeniul justitiei si al afacerilor interne, al politicii externe si de securitate comuna, al politicii economice si monetare si in eventualitatea suspendarii sau retragerii unui Stat Membru.
Constitutia introduce o "frana de urgenta", un mecanism care va permite unui Stat Membru sa faca apel la Consiliul European in cazul in care interesele sale nationale sunt lezate. Daca un grup de state totusi doreste sa continue in actiunea lor, li se permite sa dezvolte o cooperare intarita in domeniu, existand posibilitatea ca alte state sa li se alature pe parcurs.
Documentul face referire la domenii in care doar unii membri ai Consiliului au dreptul sa voteze (de exemplu, zona Euro sau cooperarea sporita). In aceste cazuri se aplica aceleasi formule de calculare a voturilor, insa doar Statelor Membre cu drept de vot.
Votul in unanimitate se va aplica in continuare politicii in domeniul impozitarii, unei serii de aspecte legate de politica externa, de securitate si de aparare, precum si viitoarelor revizuiri constitutionale.
Noul sistem de vot va fi aplicat de la 1 noiembrie 2009.
Cu incepere din urmatorul mandat parlamentar, respectiv anul 2009, Constitutia ridica pragul minim de locuri in Parlamentul European la 6 pe Stat Membru si un maxim de 96. Acelasi text stipuleaza ca Consiliul European va trebui sa adopte o decizie privitoare la componenta urmatorului Parlament European, pentru mandatul 2009 – 2014, la o propunere a Parlamentului si cu vot in unanimitate.
Alte prevederi importante cuprinse in Tratatul Constitutional se refera la:
Carta Drepturilor Fundamentale, ca parte integranta a Constitutiei (sectiunea a doua);
Un mecanism de "avertizare timpurie" pentru parlamentele nationale in monitorizarea noii legislatii;
Posibilitatea ca un milion de cetateni comunitari sa inainteze spre dezbaterea Comisiei un proiect legislativ;
Noi fundamente legale in domeniile energie, sport, turism, zboruri spatiale si cooperare administrativa;
Noi drepturi pentru grupul Euro, care vor putea acum impune politici de impozitare comune;
Baza legala pentru infiintarea Oficiului Procurorului European;
O clauza de solidaritate in cazul atacurilor teroriste.
ETAPELE INTEGRĂRII EUROPENE
Tratatul de la Maastricht. Evolutia Uniunii Europene.
Crearea Uniunii Europene
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht.
Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Preambul: cele 12 state membre au decis să parcurgă o etapă nouă în procesul de integrare europeană.
Tratatul privind Uniunea Europeană
Definitia Uniunii europene, în articolul A (3) din TUE: “Uniunea se întemeiază pe Comunitătile Europene, completate cu politicile si formele de cooperare instituite prin prezentul tratat.”
TUE modifică cele trei tratate constitutive ale Comunitătilor Europene si creează o nouă structură, Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană
Compusă din:
Cele trei Comunităti Europene (CEE, CECO, Euratom)
Politica externă si de securitate comună (PESC)
Justitia si afacerile interne (JAi)
Pilonii Uniunii Europene
Pilonul I: economic, reprezentat de cele trei Comunităti Europene deja existente (denumirea CEE s-a schimbat în Comunitatea Europeană);
Pilonul II: cooperarea în domeniul politicii externe si de securitate comună (PESC);
Pilonul III: coperarea în domeniile justitiei si afacerilor interne (JAI).
Tratatul de la Amsterdam
Intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Amendează TUE si cele trei tratate originare, textele fiind renumerotate.
Tratatul de la Amsterdam – modificări în TUE
În dispozitiile comune: în fostul articol F (devenit 6) se enuntă principiile de bază ale UE. Se introduce articolul 7, care prevedea posibilitatea sanctionării statului vinovat de încălcarea gravă si persistentă a principiilor enuntate la articolul 6, până la suspendarea dreptului de vot si a altor drepturi, dar nu si excluderea din Uniune.
Tratatul de la Amsterdam – modificări în TUE
În pilonul III: competentele referitoare la vize, azil, imigrare si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor au fost transferate complet de sub pilonul III în pilonul I, comunitar.
Pilonul III rămâne de cooperare politienească si judiciară în materie penală (CPJ).
Pilonul III: se acordă competentă Curtii de Justitie să se pronunte, cu titlu preliminar, asupra validitătii si interpretării deciziilor si deciziilor-cadru, la interpretarea conventiilor si la validitatea si interpretarea măsurilor de aplicare a acestora.
Tratatul de la Amsterdam – modificări în TCE
Extinderea procedurii legislative a codeciziei, în care Parlamentul European are un rol egal cu al Consiliului.
Reducerea importantă a procedurii cooperării.
Tratatul de la Nisa
Semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Modificări institutionale: “Protocolul privind extinderea Uniunii Europene”.
Extinderea procedurii codeciziei si la alte domenii.
Are anexată “Declaratia privind viitorul Uniunii”, exprimând dorinta statelor membre de a angaja o dezbatere mai amplă si mai profundă asupra viitorului UE.
Declarația privind viitorul Uniunii Europene
Sunt stabilite patru probleme ce vor fi
discutate în Conferința Interguvernamentală:
Delimitarea competențelor;
Statutul Cartei Drepturilor Fundamentale;
Simplificarea Tratatelor;
Rolul parlamentelor naționale.
Consiliul European de la Laeken
Se decide crearea unei “Convenții privind viitorul Europei”.
În Convenție sunt reprezentanți ai:
– guvernelor și parlamentelor naționale;
– Parlamentului European;
– Comisiei Europene;
– țărilor în curs de aderare.
Tratatul privind instituirea unei Constituții pentru Europa
Aprobat în Conferința Interguvernamentală și semnat de statele membre, dar respins prin referendum în Franța și Țările de Jos.
Înlocuit cu Tratatul de Reformă, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Tratatul de la Lisabona
Modifică Tratatul Uniunii Europene – TUE.
Modifică Tratatul instituind Comunitatea Europeană, care devine Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE.
Are anexate Protocoale (cu valoare juridică egală cu a Tratatului) și Declarații (manifestări politice de voință ale Statelor Membre, utile în interpretarea Tratatului).
Dispariția structurii pe piloni
– se renunță la structura pe piloni instituită prin Tratatul
de la Maastricht;
– cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală nu mai constituie domeniu de cooperare
interguvernamentală, ci un domeniu supranațional;
– nu se mai face distincție între Comunitatea Europeană și Uniunea Europeană. Termenii “Comunitate” și “Comunitatea Europeană” sunt înlocuiți cu “Uniune” și “Uniunea Europeană“.
Consiliul European
– devine instituție a Uniunii Europene și se supune jurisdicției CJUE.
– apare poziția permanentă de Președinte al Consiliului European, care înlocuiește președinția rotativă semestrială.
– mandat de 2 ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată. Ales prin vot cu majoritate calificată.
– a fost ales Herman von Rompuy.
Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate
– înlocuiește Înaltul Reprezentant pentru
Politica Externă și de Securitate Comună;
– are și calitatea de vicepreședinte al Comisiei Europene;
– numit de Consiliul European;
– a fost numită Catherine Ashton.
Parlamentul European
– prerogative și influență sporite;
– în procesul de legiferare se generalizează – cu foarte puține excepții – procedura “codeciziei”;
– s-a întărit rolul de control, influență sporită în
desemnarea Comisiei Europene, întărit rolul în adoptarea bugetului Uniunii;
– a dobândit dreptul de a iniția revizuirea Tratatelor constitutive și de a lua parte la procesul de revizuire;
– membrii: în număr de 750, minim 6 și maxim 96;
– România = 33 deputați europeni
Împărțirea competențelor
TL clarifică tipurile de competențe și prevede expres că Uniunea poate exercita numai acele competențe care îi sunt atribuite de Statele Membre
3 mari categorii de competențe:
– competențele exclusive;
– competențele partajate;
– competențele de susținere, coordonare sau completare.
Competențele exclusive
Numai UE poate legifera, SM nu o pot face decât dacă sunt mandatate expres de UE:
Uniunea vamală;
Regulile de concurență necesare pentru funcționarea pieței interne a UE;
Politica monetară (doar față de țările care au adoptat moneda comună “euro”);
Conservarea resurselor piscicole în cadrul politicii comune de pescuit;
Politica comercială comună.
Competențele partajate (mixte)
Dreptul statelor membre de a legifera este condiționat de neexercitarea de Uniune a propriei competențe de legiferare sau de renunțarea Uniunii la legislația adoptată într-o anumită materie (ex: piața internă, agricultura, transportul, protecția mediului, protecția consumatorilor, spațiul de libertate, securitate și justiție).
Principiile subsidiarității și proporționalității
Sprijinirea, coordonarea sau suplimentarea acțiunii SM
Competențele UE se rezumă la sprijinirea, coordonarea sau suplimentarea acțiunii SM, fără ca acțiunea UE să poată conduce la armonizarea reglementărilor naționale
Ex: protecție și îmbunătățirea sănătățiiumane, industrie, cultură, turism, educație,formare profesională, tineret și sport.
Carta Drepturilor Fundamentale
Dobândește statut juridic obligatoriu.
Este documentul prin care Uniunea își confirmă atașamentul față de principiul de bază al respectării drepturilor fundamentale.
Preambul și 6 capitole: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție.
Posibilitatea aderării UE la CEDO.Prevederile CDF vor putea fi utilizate de cetățenii europeni și rezidenții în UE pentru:
contestarea în instanță a deciziilor luate de instituțiile europene;
contestarea în instanță a deciziilor luate de statele membre, pentru actele adoptate în aplicarea dreptului UE.
Rolul parlamentelor naționale
– au dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura că atribuțiile sunt exercitate la cel mai adecvat nivel decizional: local, național saueuropean – principiul subsidiarității;
– participă la procedurile viitoare de revizuire a Tratatelor;
– sunt informate cu privire la cererile de aderare la UE;
– participă la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor UE în domeniul afacerilor interne;
– sunt implicate în supravegherea activităților Eurojust și Europol.
Rolul parlamentelor naționale
– au dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura că atribuțiile sunt exercitate la cel mai adecvat nivel decizional: local, național sau european – principiul subsidiarității;
– participă la procedurile viitoare de revizuire a Tratatelor;
– sunt informate cu privire la cererile de aderare la UE;
– participă la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor UE în domeniul afacerilor interne;
– sunt implicate în supravegherea activităților Eurojust și Europol.
Personalitatea juridică a UE
Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică.
Mai bună reprezentare a Uniunii la nivel internațional.
Consolidarea rolului UE ca actor global.
UE va putea adera la CEDO.
UE va putea deveni membru al unor organizații internaționale
Clauza de retragere
Statele membre se pot retrage din Uniunea Europeană, urmând procedura din clauza de retragere.
– Decizia de retragere se ia în conformitate cu propriile norme constituționale și ulterior notificării Consiliului European.
– Forma juridică a unui acord SM – UE.
Date despre extindere
Statele fondatoare: Franța, Germania, Italia, Țările de Jos, Belgia, Luxemburg.
1 ianuarie 1973: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca.
1 ianuarie 1981: Grecia.
1 ianuarie 1986: Spania, Portugalia.
1 ianuarie 1995: Austria, Finlanda, Suedia.
1 mai 2004: Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta, Cipru.
1 ianuarie 2007: România, Bulgaria.
CONCLUZII CAPITOLUL I.
Crearea Uniunii Europene a urmarit ca integrarea economica sa fie asociata cu o integrare politica ce se baza pe o reforma a institutiilor si provocarea unei politici noi, comuna pentru diferitele domenii.
In acest referat am incercat sa prezentam succint ce se intelege prin integrare politica, realizarile si perspectivele acestei integrari.
In prima parte am prezentat aspecte teoretice in ce priveste integrarea politica: o scurta introducere in cunoasterea Uniunii Europene, natura politica a procesului de integrare europeana si caracterul sau unitar, politicile Uniunii Europene, unificarea politica, istoricul integrarii politice, criterii de integrare politica.
In cea de-a doua parte ne-am axat pe realizarile efective ale integrarii politice, facand o prezentare succinta a celor mai importante realizari in timp.
In ultima parte am prezentat cateva din perspectivele integrarii politice in Europa, asa cum apar in Agenda Teritoriala 2020.
Începutul procesului de integrare europeana – caracterizat prin trasaturi originale si specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene – poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsa, comparativ cu formele traditionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate catre o organizatie cu puteri de constrângere asupra membrilor sai. Initiativa a constat în integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, în cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut influenta si alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, însa obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente între Franta si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.
În 1951, negocierile desfasurate între sase tari – Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinta
Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii internationale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie (Înalta Autoritate) responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA), initiativa care a esuat însa, datorita faptului ca Tratatul aferent – semnat în 1952 – nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.
O relansare în forta a "initiativei europene" a avut loc în anul 1955, în cadrul conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra înfiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul-Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor doua Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinta Comunitatea Economicã Europeanã (CEE)si tratatul Comunitãtii Europene pentru Energie Atomicã (EURATOM).
Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizatie supranationala – adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la SM la "Comunitate". În acest context, transferul de suveranitate înseamna o delegare – de la membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunitatii, precum si a intereselor cetatenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei "piete comune" si de abordarea progresiva a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai strânse între SM.
Crearea unei piete comune nu înseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamala); piata comuna înseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultura, comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene în vederea cresterii performantei activitatilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiata uniunea vamala si avea o piata agricola comuna.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderari succesive – cât si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici si structuri institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase membri, în momentul de fata s-a ajuns la o uniune politica a 25 de tari (cu negocieri în plina desfasurare pentru admiterea de noi membri) si care va avea în curând o noua Constitutie.
EVOLUȚIA PROCESULUI DE INTEGRARE EUROPEANĂ A STATELOR BALTICE
Din capul locului, trebuie să menționăm că anexarea Țărilor Baltice în anul 1940, iar apoi în 1944, nu a însemnat o ruptură definitivă a acestora cu familia occidentală. Pe toată perioada Războiului Rece, ele au menținut ambasade și consulate în lumea liberă, desfășurând o amplă activitate diplomatică și politică pentru promovarea cauzei și menținerea spiritului de independență. Aceste eforturi erau susținute de diaspora existentă în exterior, iar Lituania a avut o puternică prezență în Statele Unite ale Americii (circa un milion de lituanieni), care a putut organiza un lobby pro-lituanian în politicile americane și occidentale, iar ulterior a oferit un suport important pentru restabilirea independenței, aderarea la NATO și Uniunea Europeană (spre exemplu, al doilea președinte al Lituaniei, V. Adamkus, a venit din diaspora lituaniană din SUA).
Republicile baltice, cum sunt denumite generic Estonia, Letonia și Lituania, sunt astăzi membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene (UE) și ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Dar ele au cunoscut și momentul dramatic al anexării la Uniunea Sovietică, în urma Pactului de neagresiune germano-sovietic din 1939. Redobândindu-și independența în 1991, aceste țări au devenit un aliat și un sprijin de nădejde pentru alte republici foste sovietice, în drumul lor spre marea familie europeană.
De altfel, chiar și atunci când făceau parte din URSS, republicile baltice erau considerate de celelalte “surori” ca având un aer mai “occidental”. A te duce la Riga, Vilnius sau Tallin însemna, pe atunci, să faci cunoștință cu realități mai puțin sovietice și cu atitudini mai libere. Nu de puține ori, balticii își permiteau să-i sfideze pe oaspeții rusofoni, refuzând să comunice cu aceștia în limba rusă, pe atunci “limbă de comunicare” nu doar în Uniunea Sovietică, ci și în tot lagărul socialist.
Unite astfel și prin acest dureros trecut sovietic, odată redevenite independente, cele trei republici baltice au avut un parcurs ușor diferit. În pofida faptului că niciuna dintre cele trei țări nu a dorit, în mod firesc, să se alăture Comunității Statelor Independente (CSI), retrăgându-se, în 1992, și din sfera rublei rusești, influențele pe care le-au cunoscut din partea altor țări, dar și potențialul lor economic și structura etnică au făcut ca dezvoltarea lor să se petreacă diferit.
În timp ce Lituania, cea mai mare dintre cele trei țări, și Estonia au revenit, în 1992 și respectiv în 1995, la regimuri politice de stânga, Letonia a virat de la bun început spre dreapta. De asemenea, în timp ce Estonia și Letonia aveau strânse legături, istorice și economice, în special cu țări nordice – cu Finlanda, Suedia și Germania – statul lituanian și-a consolidat relațiile cu Polonia.
În pofida faptului că Rusia a dorit să păstreze cele trei republici baltice cel puțin într-o “zonă neutră” (în condițiile în care ralierea acestora la structuri suprastatale ex-sovietice s-a dovedit definitiv compromisă) și a făcut în mod constant presiuni pentru a împiedica aderarea celor trei republici baltice în special la NATO, acestea au aderat, în 2004, atât la NATO, cât și la UE.
În ceea ce privește aderarea la zona euro, Estonia a fost prima care a aderat, în 2011, în timp ce Letonia va trece la moneda euro de la 1 ianuarie 2014, iar Lituania – abia în 2015, dat fiind că nu întrunește condițiile prevăzute de UE privind cheltuielile bugetare și datoriile.
Având importante minorități rusești – cea mai mare în Letonia (circa 40%) și cea mai mică în Lituania (circa 10%) – republicile baltice rămân ținta criticilor din partea Rusiei, care acuză autoritățile acestor țări că-i discriminează pe etnicii ruși, care nu ar beneficia de aceleași drepturi civile, economice și politice ca ceilalalți cetățeni.
Moscova se declară indignată în special de faptul că, în pofida procentului ridicat pe care etnicii ruși îl reprezintă în cele trei republici baltice, în niciuna limba rusă nu a fost declarată “limbă de stat”. În Letonia, referendumul organizat pe marginea acestui subiect în 2012 s-a încheiat cu un vot majoritar negativ, letonii votând în proporție de 77% împotriva limbii ruse ca limbă de stat, în timp ce oficialii estonieni și lituanieni nici măcar nu au luat în calcul vreodată organizarea unui astfel de referendum. Replica dată de președintele estonian, Tooma Hendrich Ilves, unor jurnaliști elvețeni care se interesau de ce, în condițiile în care minoritatea rusă este atât de numeroasă în Estonia, limba rusă nu este “limbă de stat”, a pus definitiv punctual pe “i”: " E ca și cum noi am ocupa țara voastră și peste vreo 50 de ani v-am spune că limba estoniană trebuie să fie una de stat. O putere de ocupație acaparează o țară, deportează sute de mii de oameni în Siberia și-și aduce oamenii săi. Și acum când, în sfârșit, am obținut independența, trebuie oare ca limba ocupanților să fie a doua limbă de stat? Să fim serioși!"
Prin urmare, tonul dialogului dintre Rusia și republicile baltice este unul extrem de tăios. Pentru a pune și mai mult “jar pe foc”, Lituania, Letonia și Estonia fac acum front comun pentru a susține alte țări foste sovietice care aspiră la integrarea în structuri europene. În acest demers, republicile baltice se aliază adesea cu Polonia, dar și cu țări nordice. “Orice amenințare economică sau presiune politică împotriva partenerilor din est, pentru aspirațiile lor europene și angajamentele față de UE, este inacceptabilă. Țările au dreptul de a alege singure ce este mai bine pentru viitorul lor”, se arăta într-un comunicat semnat de reprezentații celor trei țări baltice și cinci țări nordice (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia).
Primul pas făcut de Țările Baltice pe calea aderării la UE a fost făcut la 14 decembrie 1990, când au apelat la Comunitatea Economică Europeană (CEE, denumirea de atunci a UE) pentru a cere ajutor politic, economic și cultural în mod direct, și nu prin intermediul Moscovei. După evenimentele sângeroase din 13 ianuarie 1991, când trupele sovietice au omorât 23 de lituanieni într-un asalt asupra televiziunii, CEE a condamnat vehement aplicarea forței în Țările Baltice, iar la 27 august, imediat după puciul eșuat de la Moscova, la sugestia miniștrilor de Externe al Franței și al Germaniei, comunitatea europeană a recunoscut independența Țărilor Baltice. La 11 mai 1992, Statele Baltice au semnat Acordul de Comerț și Cooperare Economică, care a intrat în vigoare din 1 februarie 1993, cu această ocazie fiind adoptată și Declarația privind Dialogul Politic între CEE, membrii săi și Țările Baltice.
Încă de la începuturile relațiilor sale cu Statele Baltice, mai exact din 1993, Comunitatea Europeană a decis să acorde suport acestora prin programul PHARE (Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei, unul dintre cele trei instrumente de preaderare finanțat de către Uniunea Europeană pentru a asista țările candidate din Europa Centrală și de Est candidate la aderarea la Uniune), și nu prin programul TACIS, ceea ce însemna că Țările Baltice erau atribuite statelor central-europene, și nu percepute ca din fostele republici sovietice. Acest fapt a jucat un rol determinant în revigorarea economiei balticienilor. Dacă ar fi să judecăm după evoluția PIB-ului în acea perioadă, observăm că în 1991 creșterea sa era de minus 13,09%, în 1993 ajungea la minus 30,35%, pentru ca deja în 1994 să aibă o creștere de 0,99%, care în 1998 a ajuns la 5,10% (până în 2000, Lituania a beneficiat de 345 milioane euro prin program). Acest suport, colaborat cu o voință politică clară de rupere de spațiul postsovietic și integrare europeană, a fost de o importanță decisivă în surmontarea dificultăților determinate de dislocarea centrului sovietic și dependența energetică de Moscova.
Atât în procesul de aderare la NATO, cât și în procesul de integrare la UE, Statele Baltice au dat dovadă de continuitate și au fost exemplare la toate capitolele de preaderare și aderare, respectând agenda și calendarul stabilit la 22 iunie 1993, când Consiliul European de la Copenhaga a stabilit criteriile de aderare (cunoscute și drept Criteriile de la Copenhaga) și perspectiva semnării Acordurilor de Asociere la UE a Statelor Baltice. La 18 iulie 1994 a fost semnat Acordul de Liber Schimb între UE și Țările Baltice, pentru ca la 12 iunie 1995 între cele două părți să fie semnat Acordul de Asociere. Deja în iunie-august 1995 la Vilnius erau stabilite primele instituții de integrare (Comisia Guvernamentală de Integrare Europeană, Departamentul de Integrare Europeană al MAE, unități de integrare europeană la ministere etc.), iar la 8 decembrie 1995 Statele Baltice înaintau la Bruxelles cererea oficială de aderare la UE.
Spre deosebire de procesul de aderare la NATO, care arăta unele rezerve ale populației (50-60% pro-NATO la începutul anilor 2000), suportul pentru aderarea la UE era covârșitor, între clasa politică și opinia publică existând un consens absolut din acest punct de vedere. Acest fapt s-a reflectat și în referendumul de aderarea la UE, organizat la 10-11 mai 2003, când 91,07% din cetățenii Statelor Baltice au susținut acest deziderat.
La 16 aprilie 2003 a fost semnat tratatul de asociere a Țărilor Baltice și altor șapte state la UE, pentru ca la 1 mai 2004, Statele Baltice să devină membre a UE, împreună cu Cehia, Cipru, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia. Seimul lituanian a semnat la 11 noiembrie 2004 Constituția Europeană, Lituania fiind primul membru al UE care a făcut acest lucru, iar la 21 decembrie 2007, Statele Baltice, împreună cu alte șase state, a aderat la Spațiul Schengen.
Dacă la ritmurile de negociere politică Țările Baltice au fost exemplare, lucrurile au fost mai complicate la capitolul evoluției economice și ajustare la standardele europene de dezvoltare (în anul 2005 PIB-ul Statelor Baltice pe cap de locuitor era de 47%, în comparație cu media UE-15). Din acest punct de vedere, Statele Baltice sunt în continuare un beneficiar al suportului structural din partea UE și caută să exploateze cu succes oportunitățile calității de membru pentru a stimula dezvoltarea și creșterea economică. Planul de asistență europeană pentru perioada 2007-2013 se ridică la 23 miliarde litas (euro = 3,4 litas), în timp ce întregul suport pentru Lituania este de 36 miliarde litas. În afară de asta, Lituania beneficiază de suportul UE în agricultură și dezvoltare rurală (din Fondul European pentru Agricultură), precum și din participarea în programele comunității europene (domeniul cultural, educație, știință și cercetare), pentru protecția frontierelor externe ale UE, facilitarea tranzitului spre/dinspre regiunea Kaliningrad și finanțarea pentru închiderea stației atomice de la Ignalina. Potrivit experților lituanieni, în condițiile în care vor fi absorbite cu succes toate fondurile europene oferite din suportul structural 2007-2013, Lituania poate aștepta un surplus de 52 miliarde litas la PIB.
Putem concide că procesul de aderare la UE a fost unul din cele mai importante stimulente, dacă nu cel mai important, pentru reorientare geopolitică și economică a Țărilor Baltice, pentru democratizarea și securizarea societății. Calitatea de membru al Uniunii Europene a întărit securitatea internă, a stimulat creșterea economică, care a redus riscurile de contradicții sociale în societate, a sporit stabilitatea socială, ceea ce în definitiv a întărit democrația și coeziunea internă a țărilor. Dar dincolo de asta, intrarea în UE a însemnat un gest de justiție istorică, de revenire în familia europeană și occidentală, de la care Statele Baltice au fost rupte abuziv în anul 1940.
Fiind în prezent membre active ale UE și NATO, statele baltice au un rol important în acest parcurs euro-atlantic al fostelor republici sovietice. Mici ca teritoriu, dar mari ca importanță strategică, republicile baltice rămân un punct de atracție și un fel de model pentru ex-sovietici. Deschizătoare de drumuri în multe privințe, este interesant de remarcat și faptul că tocmai un stat baltic, Letonia, a dat și prima femeie președinte dintr-o republică ex-sovietică: Vaira Vike-Freiberga, în al cărei mandat prezidențial țara sa a aderat la UE și NATO. Devenită, la rândul ei, președintă a Lituaniei în 2009, Dalia Grybauskaite consolidează și mai mult rolul femeilor în politica europeană, iar summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius va deveni, în mod sigur, un moment marcant al mandatului său prezidențial.
Desfășurând recent o vizită la Chișinău, tot președinte estonian își declara sprijinul pentru aspirațiile europene ale Republicii Moldova, dând asigurări că UE nu va tolera niciodată șantajul pe care îl practică Rusia și atenționând că “presiunile politice și economice nu-și au locul în politica europeană a secolului al XXI-lea”.
La rândul său, președinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite, a dat asigurări, în timpul întrevederii pe care a avut-o în septembrie cu premierul moldovean, că summitul Parteneriatului Estic pe care-l va găzdui țara sa va fi un success pentru Republica Moldova, care “nu trebuie să renunțe la parcursul său european” .
REZULTATELE ADERĂRII ȚĂRILOR BALTICE
La doisprezece ani de la aderarea țărilor baltice la UE se fac auzite atât voci care susțin, cât și voci care critică intrarea celor trei foste republici sovietice în spațiul european. Numeroși experți arată cu precauție cum evoluează rolul jucat de UE în dezvoltarea economică și socială a țărilor baltice.
În Letonia, pe de o parte, investițiile europene au ajutat la început la înnoirea infrastructurilor, la construcția de șosele noi, la dezvoltarea industriilor precum cea constructoare de mașini, cea chimică, electrică sau metalică. De cealaltă parte, progresele economice rapide care au urmat aderării, investițiile considerate ușoare și nivelurile scăzute ale dobânzilor, mai ales în sectorul imobiliar, au fost factorii care au provocat creșterea bulei speculațiilor care a explodat în criza din 2008-2009, ale cărei efecte încă se simt.
Situații asemănătoare se observă în Estonia și Lituania, unde euroscepticismul față de UE a căpătat mai multă putere în urma scăderii nivelului de trai al cetățenilor și extinderii emigrației. Aceasta este și principala cauză a gravei crize demografice prin care trec cele trei țări baltice.
În plus, în 2009, închiderea centralei nucleare Ignalina din Lituania /una dintre condițiile impuse de Bruxelles/ a dus la o creștere bruscă a tarifelor la electricitate, ceea ce nu corespunde promisiunilor autorităților lituaniene cu privire la “independența energetică” a țării.
Evolutia economica a Tarilor Baltice dupa aderarea la UE a fost de un succes enorm, putem spune ca a fost cea mai de succes evolutie dintre toate statele care s-au integrat in Uniunea Europeana. Acest fapt a fost vizibil mai ales dupa ce Tarile Baltice au implementat “Strategia anticriza” care a fost sustinuta de institutiile UE.
In general , putem spune ca integrarea in Uniunea Europeana a fost foarte benefica pentru toate domeniile, insa in prim plan s-a observant o crestere relevanta pe plan economic. In ceea ce priveste produsul inter brut pe cap de locuitor Tarile Baltice sunt unele dintre cele mai bune printre noile state membre UE. Rolul de membru al UE a dat un impuls pozitiv reformelor pe plan economic, cresterea increderii investitorilor, expansiunea comertului.
De la aderarea lor la Uniunea Europeana, Tarile Baltice primesc intarirea economica a UE prin fonduri structurale. O prima faza in care Tarile Baltice au fost eligibile pentru sprijin structural al UE a fost in perioada 2004-2006. Pe baza acestei perioade rezultatele obtinute arata ca impactul asistentei structurale a UE in tarile baltice a fost semnificativ pozitiv.
Intrarea Țărilor Baltice în Uniunea Europeană a adus, printr-o bună administrare macroeconomică, numai avantaje din punctul de vedere al stimulării PIB. Asta pentru că acestea au beneficiat de toate avantajele Pactului de Stabilitate, prin care economiile țărilor membre sunt ajutate să nu rămână prea mult în urmă. Asta a făcut de pildă ca o țară precum Polonia să aibă o creștere anuală sistematică de 3% începând din momentul intrării sale în UE.
Statele Baltice beneficiază de sprijinul Băncii Centrale Europene, prin facilități de plată, plasarea de acțiuni și titluri de stat și asigurarea de a beneficia de rezerve permanente care să permită o circulație a lichidităților.
Intrarea în Uniunea Europeană a adus apoi la o stabilizare a prețurilor și la reducerea inflației. Țările Baltice au fost obligate să își mențină deficitul sub limite precise, ceea ce a dus la o severă coordonare la nivel macro-economic și la introducerea unor criterii uniforme de disciplină fiscală.
Uniformizarea legislației, prin introducerea a ceea ce se numește acquis communautaire, altfel zis întreaga masă a legislației comune, a dus la stimularea investițiilor, intrucât investitorii străini știu că vor beneficia de aceeași protecție juridică de care beneficiază și localnicii, în caz de contestație. Evident, privatizarea pe scară largă este o condiție esențială pentru a atrage investitorii.
Privatizarea și investițiile străine sunt, în același timp, domeniile cele mai sensibile și mai ușor de exploatat ideologic, permițând invocarea preluării economiei țării de către străini. Chiar dacă unele țări pot beneficia de derogări pe anumite perioade, de pildă să amâne pe un număr de ani posibilitatea ca străinii să achiziționeze terenuri de construit, sau terenuri agricole, în final legislația trebuie uniformizată la nivel european, astfel încât un investitor străin din UE să fie tratat exact ca un investitor național.
La fel de ușor exploatat ideologic sunt și reformele structurale în piața muncii și în legislație: liberalizarea prețurilor, limitarea salariilor din sectorul public, facilitarea concedierilor, toate acestea duc într-o primă etapă la o creștere a numărului șomerilor și la apariția unui climat de instabilitate economică, cel puțin într-o primă etapă.
Țările Baltice au introdus reforme economice dure foarte devreme, din nou precum Polonia, și s-au refăcut cel mai rapid, deja înainte de intrarea în UE. Cu toate astea, PIB rămâne un criteriu relativ câtă vreme este interpretat doar în sensul său tradițional. Mai recent, economiștii au propus o lărgire a criteriilor, incorporând de pildă în PIB și importanța muncii la negru
Ba, mai mult, la nivel european s-a decis să se introducă pe viitor în calcularea PIB-ului și activitățile economice ilegale. Altfel zis, dat fiind că prostituția si traficul de droguri generează in mod evident venituri care sint reinserate in economie, a fost o eroare ca nu s-a ținut seama de ele până acum. Țările Baltice au început deja să afișeze, în rubrici bine definite, cifrele prostituției si ale traficului de substanțe ilicite în PIB. E limpede, așadar, că o țară izolată, sau care are relații reduse cu UE va sta mai puțin bine la PIB chiar și în aceste domenii decât una care e deja membru UE precum Statele Baltice. După 2000, dar mai ales după anul 2004, an care coincide cu aderarea la Uniunea Europeană și NATO, economiile Țărilor Baltice au cunoscut reforme importante de liberalizare economică, determinând importante investiții străine, atrase nu numai de mediul de afaceri propice, dar și de forța de muncă calificată și ieftină comparativ cu Europa de Vest. Până la debutul crizei, an de an, Estonia, Letonia și Lituania au avut printre cele mai mari rate de creștere economică din Europa. Spre exemplu, în 2006, PIB-ul Estoniei a crescut cu 11,2%, iar economia Letoniei cu 11,9% și a Lituaniei cu 7,5%. Totodată, rata șomajului din toate cele trei țări a fost sub media UE. În plus, economia Estoniei este catalogată ca făcând parte dintre cele zece „cele mai liberale economii din lume”. În același timp, Estonia a adoptat moneda euro în ianuarie 2011, în timp ce Letonia și Lituania sunt precaute în ceea ce privește momentul intrării în Zona euro.
Cu toate aceste ajutoare din partea Uniunii Europene, criza economica a influentat destul de tare si in Statele Baltice. Pe fondul crizei economice globale, economiile baltice au devenit, începând cu 2008, din ce mai fragile, de la creșterile spectaculoase anterioare trecând pe rând în recesiune: Estonia și Letonia (până la sfârșitul anului 2008), urmate de Lituania (în 2009). Din 2009, toate cele trei state se confruntă cu rate ale șomajului „double-digit”: 13,7% în Lituania, 17,3% în Letonia și 13,8% în Estonia. Tot în 2009, PIB-ul a scăzut cu 14,8% în Lituania, cu 18% în Letonia și cu 13,9% în Estonia, comparativ cu o scădere generală de 3,7% în rândul tuturor țărilor din „grupul europenelor emergente”.
Recuperări și reveniri se așteaptă în primul rând din partea Estoniei și a Lituaniei, datele Fondului Monetar Internațional indicând pentru anul 2010 o creștere reală a economiei Estoniei de 3,1%, iar a Lituaniei cu 1,3%, în vreme ce în privința Letoniei este indicată o depreciere de până la un punct procentual, țară care a răspuns la presiunile exercitate de UE și FMI prin contractarea unui împrumut de 7,5 miliarde euro.
Până la finalul anului 2008, cele trei piețe de asigurare care compun zona baltică ne-au obișnuit cu creșteri treptate ale volumelor de prime brute subscrise, atât pe segmentul life, cât și pe cel non-life. Aceste rate de creștere au fost determinate de dezvoltarea economii-lor locale. Finalul anului 2008 găsește, conform XPRIMM Insurance Report, doar două din cele trei piețe pe plus: 7,5% (Letonia) și 2,3% (Lituania), în vreme ce Estonia a regresat cu 10,8%. Apoi, potrivit aceleiași publicații, în mediul asigurărilor, criza a început să se manifeste puternic odată cu prima jumătate a anului 2009: -15,4% (Estonia), -21,8% (Letonia) și -24,2% (Lituania).
Potrivit lui Mindaugas JUSIUS, Chairman of the Management Board, SWEDBANK Life Insurance SE , în Țările Baltice, "criza economică a avut un impact diferit asupra evoluțiilor pe cele două segmente de asigurări. În ceea ce privește piața de asigurări de viață, incertitudinea de pe piețele financiare s-a evidențiat ca unul dintre cei mai importanți factori, asigurările unit-linked fiind tipul de asigurare dominant și cel mai răspândit (…). Piața s-a diminuat cu 10-15% pe fondul „sperieturii” celor care au investit în astfel de produse și și-au reziliat polițele". După această etapă, asigurătorii de viață s-au confruntat cu o nouă problemă: puterea de cumpărare a clienților a scăzut, dar totuși incertitudinea economică a "produs o majorare în vânzarea altor tipuri de polițe: cele pe termen limitat".
În ceea ce privește asigurările generale, piața a scăzut mai accentuat decât segmentul life, datorită "creditării care a consemnat, în perioada anterioară crizei, creșteri fără precedent pe sectorul imobiliarelor și vânzărilor de mașini. În timpul crizei, vânzările de automobile noi aproape că au stagnat și, pe fondul lipsei de new-business, s-a declanșat o bătălie a prețurilor între asigurători, mulți dintre aceștia având dificultăți în a raporta situații financiare profitabile", a precizat Mindaugas JUSIUS.
Pentru a rezista, și pentru a ajunge mai ușor la client, multe companii de asigurare și-au extins rețeaua la nivel teritorial, fapt ce a condus și la o concurență mai mare. Pe de altă parte, mai multe societăți s-au reorganizat intern și, pentru simplificarea administrării și a creșterii operativității, unele companii, precum MANDATUM, SWEDBANK sau ERGO, au optat pentru fuziunea unităților proprii din Statele Baltice, stabilind o singură entitate juridică într-una dintre țări, în celelalte două fiind reprezentate doar prin sucursale.
Raportându-ne la restul statelor din ECE, analizând indicatorul de densitate al asigurărilor, în Țările Baltice piața de asigurări este întrucâtva mai dezvoltată. În cazul Estoniei, indicatorul se situează, potrivit XPRIMM Insurance Report, la nivelul anului 2010 – la 327 euro/capita, superior Ungariei sau Croației, comparabil cu cel consemnat în Polonia (357 euro/capita). Pentru Letonia și Lituania, indicatorul s-a cifrat la 118 euro/capita, respectiv 132 euro/capita, niveluri inferioare mediei calculate pentru Regiunea ECE (265 euro/capita).
Țările Baltice sunt foarte asemănătoare. Toate și-au câștigat independența în anii ‘90, iar din punctul de vedere al asigurărilor, studiile indică faptul că clienții au nevoi similare. Cu toate acestea, există trăsături specifice fiecărei țări. "Totuși, există diferențe de la țară la țară. Una care ar trebui menționată este cea a canalelor de distribuție. Bancassurance, ca și canal de vânzare, este de departe dominant în Estonia, în vreme ce, în Lituania și în Letonia, brokerii și agenții direcți contribuie cel mai mult la vânzarea asigurărilor", a subliniat Mindaugas JUSIUS. În același timp, vânzările de asigurări pe online sunt disponibile doar pentru cele mai populare produse de asigurare, ponderea online-ului în totalul vânzărilor nedepășind 5 procente.
Totodată, în majoritatea țărilor europene, sistemul de asigurări de viață este susținut de anumite avantaje fiscale. "De exemplu, în Letonia, există un astfel de avantaj fiscal foarte popular pentru polițele life cu accent pe economisire – un client putând ajunge să recupereze până la 25% din primele plătite dacă contractul acestuia este mai mare de 5 ani. În Estonia, din 2011, condițiile pentru toate produsele de economisire sau investiție sunt similare din punctul de vedere al 'taxării', asigurările de viață nemaibeneficiind de nici un avantaj fiscal suplimentar. În Lituania însă, există un avantaj fiscal pentru planurile de pensii private. Aceste diferențe afectează bineînțeles și portofoliile din cele trei state, ele fiind croite și în funcție de diferențele de impozitare ale produselor și nu neapărat doar în raport de nevoile de asigurare ale clientului", a exemplificat liderul SWEDBANK Life Insurance SE.
Astfel, deși nevoile clienților baltici ar putea fi considerate ca fiind similare în toate aceste trei țări, judecând prin prisma faptului că au trecut prin cicluri de viață economice similare, iar piața de asigurări nu este încă una matură, există diferențieri specifice: astfel, în Estonia, asigurările de sănătate sunt într-o fază incipientă, în timp ce în Letonia este un produs foarte popular, piața lituaniană fiind caracterizată prin dezvoltarea segmentului de asigurări auto, în special a celor de tip RCA.
CONCLUZII CAPITOLUL II.
ETAPELE PARCURSE DE RM ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ
În prezent, cadrul juridic al relațiilor Moldovei cu UE are la temelie Acordul de parteneriat și cooperare (APC) semnat de la 28 noiembrie 1994 și intrat în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o perioadă de 10 ani. APC s-a dovedit a fi în practică o formă juridică fără substanța și motivația necesare pentru realizarea obiectivelor propuse. În urma extinderii sale consecutive în Europa Centrală și de Est, UE s-a apropiat nemijlocit de spațiul ex-sovietic al Europei de Est, iar interesul ei pentru stabilitatea, prosperitatea și securitatea statelor din această regiune a crescut semnificativ. Ca rezultat, în mai 2004, UE a elaborat Politica Europeană de Vecinătate (PEV) pentru statele vecine din Europa de Est și bazinul Mării Mediteraneene, având ca scop crearea unui cerc de state prietene, prospere și stabile în jurul său. PEV nu a schimbat cadrul juridic al relațiilor Moldovei cu UE. APC a rămas acordul de bază al parteneriatului moldo-comunitar, dar a fost echipat cu un document politic în forma unui Plan de acțiuni UE–Moldova (PAUEM), destinat accelerării reformelor politice, economice și sociale în țara noastră, în schimbul aprofundării relațiilor sale cu UE. În cele ce urmează, vom analiza implicațiile pe care APC și PEV le-au avut asupra țării noastre.
APC s-a înscris, fără îndoială, în eforturile Moldovei de a consolida fragila sa independența. Analizat din această perspectivă, putem spune că acest acord a consacrat țara noastră în calitate de partener al UE. De asemenea, prin APC Moldova a reușit să imprime pondere statutului său de actor al vieții internaționale și credibilitate imaginii sale de stat adept al valorilor democratice. Acceptând să semneze primul acord de cooperare cu Moldova, UE a acordat tânărului stat moldovean o notă pozitivă pentru eforturile în domeniul democratizării. De fapt, APC a fost mai mult decât un simplu acord ce a stabilit regulile ce au guvernat evoluția relațiilor moldo-comunitare în ultimii zece ani. El a reprezentat, mai întâi de toate, un angajament încheiat între Moldova și UE în numele afirmării valorilor democratice. Astfel, prin intermediul APC, UE s-a angajat să susțină eforturile Republicii Moldova orientate spre consolidarea democrației sale și finalizarea tranziției spre economia de piață. La rândul său, Moldova s-a angajat să respecte valorile democratice, principiile dreptului internațional, ale drepturilor omului și ale economiei de piață, toate fiind declarate elemente esențiale ale APC. Totodată, APC a imprimat o dimensiune politică cooperării noastre cu UE, reușind, astfel, să transcende obiectivele pur economice ale Acordului de cooperare economico-comercială semnat de UE cu URSS și moștenit apoi de Moldova. Pentru a da substanță cooperării în domeniul politic, părțile au convenit să promoveze un dialog politic menit să consolideze apropierea dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, să sprijine schimbările politice și economice din Moldova, să contribuie la o mai mare convergență a pozițiilor în probleme internaționale de interes reciproc, să încurajeze cooperarea lor în probleme cu privire la respectarea principiilor democratice și consolidarea stabilității și securității în Europa.
De asemenea, APC a instituționalizat, pentru prima oară, relațiile de cooperare ale Moldovei cu UE. Astfel, parteneriatul moldo-comunitar a fost ierarhizat în trei trepte: Consiliul de Cooperare, la nivel de miniștri, Comitetul de Cooperare, la nivel de înalți funcționari, și Comitetul Parlamentar de Cooperare, la nivel de membri ai Parlamentului European și ai Parlamentului Moldovei. Principala responsabilitate a respectivelor instituții a constat în monitorizarea implementării Acordului de parteneriat și cooperare în domeniile politic, economic, juridic, financiar, social și cultural. În acest mod, dialogul instituționalizat a fost extins la toate sferele de cooperare de interes comun. În domeniul cooperării economice, APC a acordat Moldovei clauza privind tratamentul națiunii celei mai favorizate cu privire la tarifele pentru bunuri și a introdus concomitent noi elemente de natură să faciliteze schimburile între Moldova și UE. De exemplu, APC a consacrat între părți principiul tranzitului liber pentru mărfuri, a liberalizat circulația pentru unele tipuri de capital și a formulat perspectiva creării zonei de liber schimb între Moldova și UE. Părțile au convenit, inclusiv, asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor transfrontaliere, aceasta având ca scop dezvoltarea unui sector de servicii orientat spre piață. Totodată, prin Art. 50 al APC, Moldova s-a angajat să întreprindă măsurile necesare creșterii compatibilității graduale a legislației sale cu cea a Uniunii Europene. Astfel, APC a inițiat o nouă componentă a cooperării, și anume armonizarea legislației moldovene cu cea comunitară, declarată esențială pentru consolidarea legăturilor economice ale Moldovei cu UE. Cu alte cuvinte, pentru APC consolidarea și diversificarea legăturilor economice și comerciale nu mai erau un scop în sine, acestea fiind mai degrabă mijloace pentru a crea o largă simetrie de dezvoltare între Republica Moldova și Uniunea Europeană în toate domeniile de cooperare, inclusiv în cel al armonizării legislative.
APC nu a satisfăcut, însă, așteptările clasei politice de la Chișinău, chiar dacă atât structura, cât și conținutul său au fost inspirate din acordurile europene de asociere semnate în anii 90 de UE cu statele din Europa Centrală și de Est. Analiza comparativă a ambelor acorduri ne demonstrează că APC a preluat majoritatea din obiectivele generale prezente în Acordul european, a fost fundamentat pe respectarea și promovarea acelorași principii democratice, cuprinde aceleași domenii de colaborare și dezvoltă același model de instituționalizare a dialogului politic etc. Mai mult decât atât, obiectivele APC se înscriu perfect în tiparul criteriilor de aderare la UE enunțate de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993. În pofida acestor elemente comune, APC nu a oferit Moldovei o perspectivă clară de integrare europeană, așa cum a fost în cazul acordurilor europene, ci a inițiat dezvoltarea unui parteneriat pe orizontală între țara noastră și UE. Altfel spus, obiectivul final al APC a fost cu totul altul decât cel prezent în acordurile europene. Acestea din urmă nu s-au limitat doar la crearea unui nivel comparabil de dezvoltare în domeniile politic, juridic, economic, financiar, cultural de natură să favorizeze apropierea graduală a statelor semnatare de o mai largă arie de cooperare în Europa, așa cum se afirmă în APC, dar au urmărit pregătirea țărilor asociate/candidate din Europa Centrală și de Est pentru aderarea lor finală la UE.
Pentru țara noastră, care între timp a ridicat integrarea europeană la rangul de obiectiv strategic major al politicii sale externe și interne, APC a prezentat, de fapt, două handicapuri majore. În primul rând, APC nu a oferit relațiilor Moldovei cu UE o finalitate clar definită în sensul integrării sale graduale în UE. În al doilea rând, spre deosebire de statele baltice, țara noastră a fost circumscrisă spațiului ex-sovietic față de care UE nu era încă pregătită să abordeze o strategie integraționistă. În ciuda handicapurilor sale structurale, implementarea APC a avut, totuși, efecte pozitive asupra Moldovei și relațiilor sale cu UE. Printre realizările principale ale APC pot fi enumerate dezvoltarea unui dialog politic structurat și continuu cu UE, implicarea UE în promovarea reformelor interne în Moldova90, precum și demararea procesului de armonizare a legislației țării noastre cu legislația comunitară în domeniile drepturilor omului, sistemului judiciar și administrativ, economiei, comerțului, cooperării vamale, fitosanitar, securității alimentare, transportului, reformei sociale, educației etc.
Cu toate acestea, APC nu s-a ridicat la nivelul obiectivelor fixate. Dialogul politic moldo-comunitar a continuat să acorde o atenție superficială subiectelor politice de interes major pentru Moldova precum problema transnistreană, retragerea trupelor ruse sau eventuala includere a Moldovei în Procesul de Stabilizare și Asociere din Europa de Sud-Est. Până la aderarea Moldovei la Politica Europeană de Vecinătate (PEV), cooperarea comercial-economică nu a înregistrat progrese însemnate. Obiectivul APC privind crearea unei zone de comerț liber între UE și Moldova, după ce aceasta din urmă va adera la Organizația Mondială a Comerțului (OMC), a rămas nerealizat. De asemenea, în perioada 1998-2006, volumul total al comerțului moldo-comunitar nu a depășit o treime din volumul total al exporturilor și importurilor efectuate de țara noastră. Această situație s-a schimbat doar după ce România a aderat la UE în ianuarie 2007, când comerțul Moldovei cu UE a depășit 50% din volumul total al operațiunilor de comerț realizate de agenții economici din Moldova. La capitolul armonizare legislativă, Moldova a obținut progrese nesemnificative în perioada 1998-2005, iar lucrurile au început să se schimbe încet doar odată cu demararea procesului de executare a angajamentelor luate de Moldova în Planul de acțiuni semnat cu UE, în cadrul PEV, la 22 februarie 2005. Acestea și alte eșecuri ale APC au fost previzibile de la bun început, în mare parte din două considerente. Mai întâi de toate, APC nu a oferit Moldovei stimulentele politice, economice și financiare necesare pentru a o determina să angajeze resursele instituționale și financiare necesare pentru implementarea sa eficientă. Totodată, nici UE, care era preocupată de extinderea sa în Europa Centrală și de Est, nu a dat dovadă de voință politică și interes pentru o mai activă implicare în implementarea APC.
Fiind conștientă de deficiențele APC, la sfârșitul anilor 90 diplomația moldoveană și-a propus afirmarea Moldovei ca parte componentă a Europei de Sud-Est, dorind să evadeze, astfel, din categoria statelor ex-sovietice. De altfel, așa cum au demonstrat-o anterior statele baltice, regăsirea și reafirmarea propriei identități geopolitice a favorizat integrarea lor în Alianța Nord-Atlantică (NATO) și UE. În acest context, cooperarea regională în Europa de Sud-Est91 a devenit o prioritate pentru autoritățile moldovene, care sperau că pe această cale vor convinge UE să includă Moldova în Procesul de Stabilizare și Asociere pentru Europa de Sud-Est, propus de Comisia Europeană la 26 mai 1999. După multe eforturi diplomatice, Moldova a fost admisă, la 28 iunie 2001, doar în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), care conținea angajamentul UE de a sprijini statele din Europa de Sud-Est de perspectiva integrării lor depline în structurile sale. Acest angajament al UE nu se referea și la Moldova, deoarece includerea sa în PSESE a fost condiționată de Bruxelles de neabordarea problemei transnistrene și, mai ales, a perspectivei de aderare la UE. În ciuda aprofundării cooperării sale regionale în Europa de Sud-Est, Moldova nu a reușit să determine UE să o includă în Procesul de Stabilizare și Asociere alături de statele din Balcanii de Vest. Începând, însă, cu anul 2004, PEV a deschis noi oportunități pentru depășirea limitelor politice și instituționale ale APC. Cu toate acestea, Moldova a rămas în continuare circumscrisă regiunii ex-sovietice a Europei de Est, care este în afara ariei de aplicare a politicii de extindere a UE.
Semnarea APC vine să consacre Republica Moldova în calitate de partener direct al Uniunii Europene. Momentul nu trebuie deloc subestimat, el fiind plin de semnificații pe care nu le găsim în Acordul de Cooperare Economico-Comercială cu URSS.
În primul rînd, evenimentul se înscrie în eforturile Moldovei de consolidare a statalității și independenței sale încă fragile. Prin APC Moldova a reușit să imprime pondere statutului său de actor al vieții internaționale și credibilitate imaginii sale de stat adept al valorilor democratice. Acceptînd să semneze APC cu Moldova, Uniunea Europeană a acordat de fapt tînărului stat moldovenesc o notă pozitivă eforturilor sale în domeniul democratizării.
În al doilea rînd, APC nu trebuie văzut doar prin prisma unui simplu acord ce stabilește regulile chemate să guverneze evoluția de mai departe a unor relații bilaterale. Ar fi cazul de considerat acest acord, mai întîi de toate, drept un angajament încheiat între cele două Părți în numele afirmării valorilor democratice. Astfel, prin intermediul acestuia, UE s-a angajat să susțină eforturile Republicii Moldova orientate spre consolidarea democrației sale și finalizarea tranziției spre economia de piață. La rîndul său, Moldova s-a angajat să respecte valorile democratice, principiile dreptului internațional, ale drepturilor omului și ale economiei de piață, toate fiind declarate elemente esențiale ale APC. Nerespectarea acestor prevederi este considerată o încălcare substanțială, pasibilă de suspendarea imediată a drepturilor și obligațiunilor incluse în APC.
În al treilea rînd, APC a imprimat o dimensiune politică cooperării noastre cu UE, reușind, astfel, să transcende obiectivele pur economice ale Acordului de Cooperare Economico-Comercială semnat cu URSS. Pentru a da substanță cooperării în domeniul politic, Părțile se angajează să promoveze un dialog politic care ar avea menirea să consolideze apropierea dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, să sprijine schimbările politice și economice din Moldova, să contribuie la o mai mare convergență a pozițiilor în probleme internaționale de interes reciproc, să încurajeze cooperarea lor în probleme cu privire la respectarea principiilor democratice și consolidarea stabilității și securității în Europa.
De asemenea, APC instituționalizează pentru prima oară relațiile Moldovei cu Uniunea Europeană. Spre deosebire de Acordul de Cooperare Economico-Comercială, care prevedea crearea doar a unui Comitet mixt cu responsabilități circumscrise domeniului economic, APC stipulează crearea unei scheme instituționale ierarhizate în trei trepte, și anume: Consiliul de Cooperare, la nivel de miniștri, Comitetul de Cooperare, la nivel de înalți funcționari, și Comitetul Parlamentar de Cooperare, la nivel de membri ai Parlamentului european și celui moldovenesc. Responsabilitățile lor, bineînțeles, nu se limitează doar la cele de ordin economic. Monitorizarea implementării Acordului de Parteneriat și Cooperare în domeniile politic, economic, juridic, financiar, social și cultural, precum și promovarea dialogului politic sunt sarcinile primordiale ale acestor instituții.
În domeniul cooperării economice, APC merge și mai departe decît Acordul de Cooperare Economico-Comercială. APC preia de la acesta din urmă clauza privind tratamentul națiunii celei mai favorizate cu privire la tarifele pentru bunuri și introduce concomitent noi elemente de natură să faciliteze și să impulsioneze schimburile între Moldova și Uniunea Europeană. APC consacră între Părți principiul tranzitului liber pentru mărfuri, liberalizează circulația pentru unele tipuri de capital și oferă perspectiva instituirii liberului schimb. În acest din urmă sens, o dată ce Moldova va avansa pe calea reformelor, Părțile se angajează să negocieze și să semneze un acord privind crearea zonei de liber schimb între ele. De asemenea, Părțile au convenit asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor transfrontaliere, aceasta avînd ca scop dezvoltarea unui sector de servicii orientat spre piață. Totodată, APC dezvoltă o nouă componentă a cooperării, și anume armonizarea legislației moldovenești cu cea comunitară, declarată esențială pentru consolidarea legăturilor economice ale Moldovei cu UE. Astfel, prin articolul 50 Moldova s-a angajat să întreprindă măsurile necesare creșterii compatibilității graduale a legislației sale cu cea a Uniunii Europene.
În fine, obiectivul final al APC depășește înțelesul strict economic al celui urmărit de către Acordul de Cooperare Economico-Comercială încheiat cu URSS. Altfel spus, în cazul APC, consolidarea și diversificarea legăturilor economice și comerciale nu mai este un scop în sine, acestea fiind mai degrabă un mijloc pentru a crea o largă simetrie de dezvoltare în toate domeniile de cooperare între Republica Moldova și Uniunea Europeană.
Dialogul politic reprezintă unul din elementele esențiale ale Acordului de Parteneriat și Cooperare dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova. Noua formă de cooperare politică este, deopotrivă, expresia interesului UE de a angaja Moldova în asumarea fermă a responsabilității ce-i revine întru conservarea stabilității și securității în Europa, precum și al interesului Republicii Moldova de a-și asigura sprijinul UE în consolidarea fragilului său statut de stat independent și integrarea sa în comunitatea națiunilor democratice. Obiectivele enunțate de dialogul politic sunt edificatoare în această privință. În conformitate cu acestea, Părțile se angajează să contribuie la o mai mare convergență a pozițiilor lor în problemele internaționale de interes reciproc, să sprijine transformările politice și economice ce au loc în Republica Moldova, să încurajeze cooperarea în chestiuni ce țin de consolidarea stabilității și securității în Europa, respectarea democrației, promovarea drepturilor omului și ale minorităților.
Prin includerea Dialogului politic în APC, cadrul contractual al cooperării cu UE a fost extins și asupra problemelor din sfera politicii interne și externe. Prezentul acord are meritul de a fi consfințit juridic acest exercițiu politic, punînd, astfel, bazele unei etape distincte, atît din punctul de vedere al formei, cît și din cel al conținutului, în evoluția cooperării politice cu UE. Astfel, pentru prima oară, cooperarea politică cu UE este ridicată la rang de parteneriat, instituționalizat prin crearea celor trei instituții responsabile de derularea regulată a dialogului politic și monitorizarea implementării APC, și anume: Consiliul de Cooperare, la nivel de miniștri; Comitetul de Cooperare, la nivel de înalți funcționari ai Guvernului Republicii Moldova, și Comitetul de Cooperare Parlamentară, la nivel de parlamentari. În același timp, APC oferă posibilitatea de a identifica și dezvolta noi proceduri destinate permanentizării și aprofundării dialogului politic între UE și Republica Moldova, și anume: reuniuni regulate ale înalților funcționari, care reprezintă Părțile; contacte diplomatice la nivel bilateral și multilateral (ONU, OSCE); schimb de informații referitoare la problemele de interes reciproc în ceea ce privește cooperarea politică în Europa.
Desfășurarea primelor reuniuni ale celor trei instituții consacrate de APC în derularea dialogului politic au scos în evidență nuanțarea discursului proeuropean al autorităților de la Chișinău în vederea integrării graduale a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. În acest sens, merită a fi menționat mesajul din 13 decembrie 1996 al dlui Petru Lucinschi, președintele Republicii Moldova, adresat dlui Jacques Santer, președintele Comisiei Europene, în care pentru prima dată a fost exprimată oficial ideea asocierii Republicii Moldova la Uniunea Europeană către anul 2000. Urmărind materializarea acestui obiectiv, la 27 octombrie 1997 dl Petru Lucinschi adresează o scrisoare dlui Jacques Santer, solicitînd inițierea negocierilor privind semnarea unui Acord de Asociere la UE. Deși această scrisoare a fost concepută de partea moldovenească ca o cerere oficială de aderare la UE, nu putem spune că tot astfel a fost primit mesajul de către partea europeană.
Solicitarea a fost reiterată ulterior de către ministrul Afacerilor Externe al Moldovei dlui Hans Van Den Broek, Comisar European pentru relații externe, în timpul întrevederii acestora din 3 noiembrie 1997, la Bruxelles. Comisarul European avea să menționeze, însă, că negocierile de asociere trebuie să fie precedate de implementarea APC, precum și a Acordului Interimar dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, mărturisind că nu este sigur că statele membre ale UE ar reacționa favorabil la propunerea Comisiei Europene de a iniția negocierile de asociere fără a parcurge etapele prevăzute de acordurile semnate anterior cu Republica Moldova. În scrisoarea de răspuns adresată la 2 decembrie 1997 dlui Petru Lucinschi, dl Santer accentua ideile și argumentele expuse de dl Hans Van Den Broek, subliniind că implementarea APC și exploatarea la maximum a posibilităților de cooperare oferite de cadrul juridic existent constituie la etapa actuală interesul prioritar al Comisiei Europene.
Luînd notă de poziția Comisiei Europene, la 5 decembrie 1997 dl Petru Lucinschi se adresează tuturor șefilor de state membre ale UE, solicitînd sprijinul acestora în vederea demarării cît mai curînd posibile a negocierilor destinate semnării Acordului de Asociere a Republicii Moldova la UE, calificat drept un prim pas în calea aderării definitive la aceasta din urmă. Răspunsurile primite au scos în evidență solidarizarea majorității statelor membre cu poziția expusă de Comisia Europeană.
În mesajul său de răspuns, adresat dlui Petru Lucinschi la 20 ianuarie 1998, dl W. Kok, prim-ministrul Olandei, a salutat „ambițiile“ autorităților de la Chișinău de a iniția negocierile privind semnarea Acordului de Asociere dintre Republica Moldova și Comunitatea Europeană. În același timp, el a calificat ca fiind prematură demararea unor discuții la acest subiect, în condițiile în care APC se află în proces de ratificare de către statele membre ale UE. La rîndul său, dl Goran Persson, prim-ministrul Suediei, prin scrisoarea sa din 21 ianuarie 1998, îl informa pe dl Lucinschi că se alătură viziunii expuse de dl Santer, președintele Comisiei Europene. La 9 februarie 1998, ambasadorul Republicii Moldova la Viena, dl Valentin Ciumac, a avut o întrevedere cu dl Martin Sajdik, șeful Secției III. 4 Extinderea UE din cadrul MAE al Republicii Austria. Diplomatul austriac a salutat dorința Republicii Moldova de a se asocia la UE, afirmînd că această dorință reprezintă un semnal „foarte pozitiv pentru UE“ care denotă că Moldova „nu intenționează să rămînă pe veci în CSI“. Totodată, diplomatul a declarat că Austria se asociază poziției exprimate de Comisia Europeană vizavi de subiectul dat. Aflîndu-se la 4 septembrie 1998 la Chișinău, dl Jacques Chirac, președintele Republicii Franceze, avea să sublinieze că esența vizitei sale în Republica Moldova este de a exprima dorința de solidaritate din partea Franței și a Uniunii Europene. În plus, Domnia sa avea să declare că Republica Moldova este o țară cu vocație europeană și are tot dreptul să beneficieze de ajutor. De asemenea, prim-ministrul Belgiei, J.L. Dehaene, în timpul întrevederii sale din 26 ianuarie 1998 cu dl Petru Lucinschi, a admis posibilitatea demarării negocierilor privind semnarea unui Acord de Asociere, evitînd, totuși, să se exprime clar asupra poziției țării sale. El a afirmat, însă, că președintele Comisiei Europene, dl Jacques Santer, ar putea confirma voința politică de a iniția acest proces, sugerîndu-ne să exploatăm din plin „vocația, istoria, cultura și spiritualitatea europeană“. Reuniți la 6 iunie 1998, pe insula Brijuni (Croația), miniștrii afacerilor externe ai statelor Inițiativei Central Europene, printre care Italia și Austria, au salutat apropiata intrare în vigoare a Acordului de Parteneriat și Cooperare dintre Republica Moldova și UE ca fiind un pas spre semnarea Acordului European.
Revelatorii în sensul înțelegerii rațiunilor ce au motivat la acel moment poziția Comisiei Europene vizavi de solicitarea Moldovei sunt discuțiile purtate la 4 martie 1998 de dl Anatol Arapu, ambasador extraordinar și plenipotențiar în Regatul Belgiei, cu dl Gunter Burghardt, director general al Directoratului General 1-A al Comisiei Europene, responsabil de relațiile cu statele Europei Centrale și de Est și Noile State Independente. Întîlnirea a fost calificată de domnul Burghardt ca o încercare a Comisiei Europene de a identifica mijloacele prin care ar ajuta Moldova să găsească o cale dreaptă în relațiile cu UE. El a menționat că acestea nu trebuie să fie prea ambițioase. În opinia sa, înaintarea cererii în vederea stabilirii unor relații ce depășesc cadrul APC trebuie să ia în considerare două aspecte ce fac această solicitare mai puțin realistă, și anume: situația geopolitică a Moldovei și pregătirea insuficientă a premiselor interne necesare pentru asociere. În acest context, dînsul a remarcat că politicienii ar putea să continue discuțiile privind aspirațiile Moldovei de a deveni membru asociat al UE, în timp ce experții își vor asuma o atitudine realistă față de acest demers. Considerînd că relațiile UE cu Republica Moldova trebuie să ajungă la maturitate, să evolueze de jos în sus, demnitarul european avea să declare că numai evoluția treptată a lucrurilor va putea permite trecerea de la APC la un Acord European. În opinia sa, aplicarea APC poate să contribuie la procesul de „unificare a Moldovei“, iar orice decizie prematură în vederea asocierii Republicii Moldova ar fi nepotrivită și ar putea complica relațiile cu Transnistria. În final, Burghardt a ținut să menționeze că UE se confruntă cu probleme majore, cum ar fi extinderea sa spre Est, reforma instituțională, reforma politicii agricole comune etc., pentru a căror soluționare se cer eforturi sporite, fapt ce ar putea crea iluzia că Moldovei i se acordă o atenție insuficientă.
Accentul pus de Comisia Europeană și de Statele membre ale UE pe implementarea de către Moldova a APC a fost și este determinat și de indecizia UE în a trata noile state independente diferențiat, în baza propriilor merite. În acest sens, o eventuală satisfacere a cererii noastre ar fi avut ca efect punerea în discuție a Acordului de Parteneriat și Cooperare și implicit a întregii strategii comunitare vizavi de statele ex-sovietice, documente, conform cărora UE înțelege să acorde acestor state un tratament egal. În plus, este puțin probabil ca răspunsul să fi fost altul, în momentul în care APC se afla în plin proces de ratificare de către statele membre ale UE. Totuși, ținem să remarcăm că nici Comisia Europeană, nici statele membre ale UE n-au exclus perspectiva unei evoluții progresive a relațiilor lor contractuale cu Republica Moldova, dar nu înainte de a parcurge etapa APC. Astfel, în cadrul întrevederii sale cu dl Petru Lucinschi, președinte al Republicii Moldova, din 26 ianuarie 1998, dl Jacques Santer, președinte al Comisiei Europene, menționa că numai avînd experiența funcționării APC vom putea vedea cum să dezvoltăm în continuare relațiile noastre. Totodată, de Santer a reiterat importanța sensibilizării țărilor membre ale UE vizavi de cererea noastră, deoarece, în ultimă instanță, negocierile de asociere pot fi inițiate după decizia de rigoare a Consiliului de Miniștri al UE. De asemenea, dl Pierre Moscovici, ministrul francez pentru relații europene, avea să declare cu ocazia întrevederii sale din 15 septembrie 1999 cu dl Ion Sturza, prim-ministrul Republicii Moldova, că Franța înțelege aspirațiile noastre spre Europa, le încurajează și le sprijină, dar că această integrare trebuie să treacă prin implementarea, utilizarea integrală și completă a Acordului de Parteneriat și Cooperare.
Impactul crizei financiare ruse din august 1998 a avut efectul unui duș rece pentru autoritățile moldovenești. Aceasta a spulberat multe din iluziile legate de orientarea spre Răsărit a Republicii Moldova, subliniind o dată în plus importanța aprofundării relațiilor cu UE în sensul integrării graduale în această organizație. În acest context, ideea integrării europene devine tot mai mult percepută de societate ca fiind un element esențial pentru asigurarea securității, stabilității, prosperității tînărului stat moldovenesc. În consecință, pentru prima oară programul de activitate pentru anii 1999–2002 al Guvernului Republicii Moldova intitulat „Supremația legii, revitalizare economică, integrare europeană“ a declarat integrarea europeană ca fiind obiectivul strategic principal al politicii externe al Republicii Moldova. Această accentuare a vectorului proeuropean a imprimat un plus de credibilitate și coerență discursului politic al autorităților de la Chișinău chiar în momentul în care Președinția Germaniei la Uniunea Europeană lansa ideea Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, prin care UE se angaja să ofere statelor din regiune perspectiva integrării depline în structurile comunitare. Faptul că această perspectivă venea în întîmpinarea obiectivului nostru strategic de aderare graduală la UE a făcut din noua inițiativă regională elementul esențial al politicii de integrare europeană a Republicii Moldova. În contextul acestor evoluții asistăm la activizarea dialogului politic cu UE, concretizată prin inițierea unor demersuri diplomatice în principalele capitale europene pentru a le sensibiliza în vederea includerii Republicii Moldova în calitate de participant cu drepturi depline la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
În pofida amplului efort diplomatic, Moldova a fost acceptată doar cu statut de observator, lăsînd, astfel, deschisă pentru moment chestiunea includerii sale cu statut de participant cu drepturi depline în Pactul de Stabilitate. Cu toate acestea, demersurile noastre insistente au fost remarcate și sprijinite de Comisia Europeană și de Parlamentul European; tot mai multe state participante la Pactul de Stabilitate, printre care și cele membre ale UE, își exprimă expres disponibilitatea de a susține solicitarea noastră. La Masa Regională de la Salonic din 8 iunie 2000, pentru prima dată s-a reușit singularizarea poziției Moldovei în raport cu celelalte state observatoare care au solicitat includerea lor în Pact. În raportul final al Mesei Regionale de la Salonic statele participante au salutat faptul că Moldova, datorită proximității sale geografice și legăturilor sale strînse cu alte state din sud-estul Europei, este implicată mai îndeaproape în activitățile, inițiativele și proiectele Pactului de Stabilitate și au încurajat-o să-și intensifice prezența în Pact. O demonstrație evidentă a reușitei de la Salonic este și faptul că Moldova a fost unicul stat observator din cadrul Pactului de Stabilitate invitat să participe la reuniunea Coordonatorilor Naționali ai Pactului de Stabilitate pentru Europa de Est din 17–18 iulie 2000.
Admiterea formală a Japoniei, Canadei, Elveției și Norvegiei în Pactul de Stabilitate, cu ocazia Mesei Regionale de la Thessaloniki, a confirmat în principiu posibilitatea admiterii de noi membri, iar recenta includere a Republicii Federative Iugoslavia demonstrează, o dată în plus, că Pactul de Stabilitate este o inițiativă de includere și nu de excludere, pentru care principiul „ușilor deschise“ este unul fundamental. În acest context, putem admite că și Republica Moldova ar putea urma aceeași cale. Totodată, formalizarea statutului nostru ca participant cu drepturi depline la Pact ar putea să se producă și prin fuzionarea Inițiativei de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), al cărei membru este Moldova, cu Masa de lucru pentru reconstrucție economică, cooperare și dezvoltare a Pactului de Stabilitate. Totuși, atitudinea statelor membre ale UE rămîne a fi factorul principal în luarea deciziei respective. Prin urmare, o atenție aparte trebuie acordată și în continuare sensibilizării capitalelor europene, în special a Parisului și Berlinului, vizavi de solicitarea Moldovei de a fi inclusă cu drepturi depline în Pactul de Stabilitate.
Urmărind acest obiectiv, trebuie să evităm o axare excesivă a mesajului de admitere a Moldovei la Pactul de Stabilitate pe perspectiva asocierii la UE, fapt ce ar putea trezi suspiciuni nedorite din partea statelor UE. Cît privește problema transnistreană, nu este oportun să fie invocată în calitate de argument pentru includerea noastră în Pactul de Stabilitate, deoarece acesta nu poate să-și asume responsabilități ce revin altor instituții, în cazul dat OSCE. În eforturile sale de sensibilizare Moldova trebuie să pună accent atît pe avantajele sale, cît și pe contribuția sa practică la afirmarea stabilității în regiune, și anume:
Moldova face parte geografic și politic din spațiul sud-est european;
Moldova a sprijinit eforturile comunității internaționale în procesul reglementării crizei din Kosovo, precum și lansarea inițiativei UE privind crearea Pactului de Stabilitate;
Moldova este membră a SECI și a Planului de acțiuni al SUA pentru Europa de Sud-Est;
dimensiunea sa mică o avantajează în comparație cu alte state din regiune care au solicitat același statut în cadrul Pactului;
comisia Europeană, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Parlamentul European, ICE și Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe al Organizației CEMN s-au declarat favorabile includerii Moldovei cu statutul de participant cu drepturi depline în Pactul de Stabilitate;
succesele Moldovei în domeniul democratizării societății, afirmării instituțiilor democratice și soluționării problemei minorităților naționale sunt recunoscute de către organizațiile internaționale, în special de Consiliul Europei. Prin urmare, Moldova poate oferi statelor din sud-estul Europei experiența sa pozitivă în aceste domenii;
Guvernul Republicii Moldova a adoptat Carta pentru Libertatea Mass-mediei a Pactului de Stabilitate;
Moldova dezvoltă relații de bună vecinătate și cooperare cu statele vecine;
Moldova este angajată și în continuare pe calea reformelor, ale căror priorități coincid cu proiectele de bază ale Pactului, și anume: ameliorarea cadrului investițional, lupta cu corupția, cu crima organizată, afirmarea statului de drept, drepturile omului etc.
Moldova a fost deja invitată să participe la inițiativele, activitățile și proiectele Pactului, precum Buna Guvernare, Campania de promovare a unei societăți multietnice (ambele elaborate sub auspiciile Consiliului Europei), Inițiativa privind combaterea crimei organizate, Inițiativa privind combaterea corupției, Carta Investițională, Dimensiunea Parlamentară de cooperare. De asemenea, Canada a inclus Republica Moldova în proiectul său privind energia electrică în Europa de Sud-Est;
Demiterea Guvernului Sturza, care își cîștigase faima de cel mai proeuropean guvern din recenta istorie a Republicii Moldova, a avut efectul unui scurtcircuit în evoluția parteneriatului cu Uniunea Europeană. Pusă în fața unui mesaj confuz și în condițiile instabilității politice de la Chișinău, asociată cu dificultatea de a prevedea posibila configurație și orientare politică a viitorului Guvern, Uniunea Europeană a fost nevoită să aleagă expectativa în relațiile sale cu Republica Moldova. Sub impactul noii conjuncturi politice de la Chișinău, UE a decis să amîne acordarea unui împrumut de 15 mil. Euro pentru asigurarea balanței de plăți a Republicii Moldova. De asemenea, a fost suspendat dialogul politic cu autoritățile de la Chișinău, fapt tradus prin amînarea, pentru o perioadă nedeterminată, a reuniunii Consiliului de Cooperare preconizată pentru 16 noiembrie 1999. Lipsa unui dialog activ cu UE în preajma pregătirilor pentru istorica ședință a Consiliului European de la Helsinki a constituit un mare deserviciu pentru politica de integrare europeană promovată de Republica Moldova, țara noastră fiind omisă în concluziile Consiliului European de la Helsinki cu privire la extinderea spre Est a UE. Continuarea politicii de integrare europeană de către Guvernul Braghiș, deși cu accente mai puțin pronunțate decît precedentul guvern, a fost de natură să pună capăt acestei scurte perioade de „intermezzo“ în relațiile noastre cu UE.
Programul TACIS (Asistență Tehnică Noilor State Independente) este unul din principalele instrumente create de UE în vederea dezvoltării unor strînse relații economice și politice cu Noile State Independente. Deși conceput inițial ca un program chemat să materializeze sprijinul UE pentru desfășurarea procesului de tranziție în Noile State Independente (NSI), evoluția sa, timp de un deceniu, a marcat caracterul și obiectivele sale originare. Astfel, asistența furnizată de TACIS nu mai poate fi redusă doar la conținutul său tehnic, ea concentrîndu-se în prezent asupra dezvoltării în NSI a unor economii de piață viabile, precum și a consolidării bazelor lor democratice și juridice. O dată cu intrarea în vigoare a Acordurilor de Parteneriat și Cooperare într-o serie de state din spațiul CSI, TACIS devine instrument în procesul de implementare a acestora. Republica Moldova nu este o excepție în acest sens. Fiind pe deplin interesată să contribuie la implementarea exemplară și integrală a obiectivelor APC, Uniunea Europeană s-a angajat, în conformitate cu art. 78 din APC, să acorde Moldovei asistență financiară și tehnică temporară sub formă de donații prin intermediul programului TACIS. Intrarea în vigoare, la 1 iulie 1998, a APC a permis extinderea acțiunilor programului TACIS în Moldova, cuprinzînd, astfel, toate domeniile prezente în APC, și anume: armonizarea legislativă; standarde și certificare; transport; dezvoltarea sectorului privat, a micilor întreprinderi, a resurselor umane; promovarea cooperării industriale, vamale, sociale, în domeniile educației și instruirii profesionale; consolidarea instituțională; aderarea Moldovei la Organizația Mondială a Comerțului etc. Totodată, convinsă de faptul că economia poate influența în sens pozitiv traiectoria politicii, UE a decis să imprime o nouă ipostază programului TACIS în Moldova, și anume: de promotor al dialogului, cooperării și încrederii între cele două maluri ale Nistrului prin identificarea și realizarea unor proiecte economice comune. Printre acestea se numără și cel privind reconstruirea podului de la Gura Bîcului, distrus în timpul operațiunilor militare din 1992 și pentru care UE a preconizat alocarea a 2 milioane Euro.
În contextul de după 1 iulie 1998, TACIS devine un instrument esențial în implementarea APC semnat de Uniunea Europeană cu Republica Moldova. Inițiind în acest sens un amplu program de asistență intitulat „Implementarea APC“, TACIS a reușit să aducă contribuția la consolidarea capacităților instituționale și perfecționarea sistemului de comunicare și de luare a deciziilor între instituțiile implicate în derularea consecventă a procesului de materializare a obiectivelor APC. În plus, sub auspiciile sale au fost elaborate un șir de instrumente de natură să faciliteze eforturile de aliniere a legislației moldovenești la normele și standardele legislației Uniunii Europene.
Prima etapă a programului TACIS, „Implementarea APC“, a demarat la 23 septembrie 1997, finalizîndu-se în septembrie 1998. Pe parcursul acestei etape s-a dat prioritate elaborării unor instrumente de lucru care să asiste funcționarii moldoveni în eforturile lor de interpretare și de implementare a APC. Astfel, a fost elaborat un amplu „Ghid pentru implementarea APC“. Au fost realizate, de asemenea, o serie de analize și comentarii ale unor Legi în vigoare sau Proiecte de Lege ce urmau a fi prezentate spre aprobare Parlamentului Republicii Moldova.
Cea de-a doua etapă a fost inițiată în februarie 1999 și a durat 10 luni, obiectivele sale majore fiind stabilirea capacităților structurale și facilitarea conștientizării de către opinia publică din Moldova a rolului și a importanței implementării APC. Printre realizări pot fi menționate crearea bazei de date privind legislația Moldovei și a UE, precum și crearea centrului de documentare computerizat; editarea „Buletinului Informativ“ destinat informării societății despre procesul de implementare a APC; acordarea de asistență în pregătirea reuniunilor subcomitetelor UE–Moldova. În domeniul armonizării legislative au fost elaborate studii comparative, avînd ca subiecte șase sectoare – drept antreprenorial, concurență, sectorul serviciilor, sectorul bancar, impozitarea și contabilitatea. Aceste studii explică prevederile APC, analizînd, totodată, situația din Moldova și Uniunea Europeană în toate cele șase domenii.
La începutul lunii aprilie 2000 a demarat faza a treia a Programului TACIS „Implementarea APC“, cu o durată de 2,5 ani și un buget total de 2,5 milioane Euro. De menționat că prioritățile sale se înscriu în cadrul schițat deja de obiectivele generale ale etapei precedente, asigurîndu-se, astfel, continuitatea și coerența programului.
Deși în contextul prevederilor APC Moldova a avansat mult în liberalizarea comerțului, investițiilor, plăților curente și de capital, totuși, racordarea legislației moldave la cea a UE se află, încă, în faza incipientă. Un obiectiv primordial în acest domeniu ar trebui să fie crearea unui mecanism instituțional național care ar coordona și monitoriza procesul de aliniere la standardele comunitare.
O altă ipostază a TACIS, pe care ținem s-o evidențiem, este cea de instrument de promovare a know-how-ului în sectoarele-cheie ale economiei Republicii Moldova. Pentru a da conținut caracteristicii de mai sus, ne vom referi succint doar la trei din aceste sectoare care constituie, de altfel, direcțiile prioritare ale Programului TACIS în Moldova, și anume: agricultura; restructurarea întreprinderilor; dezvoltarea resurselor umane etc. Asistența TACIS în domeniul agriculturii este direcționată spre implementarea unor proiecte care să vină în sprijinul procesului de privatizare și distribuire a pămîntului. Perfecționarea mecanismului de formulare și gestionare a politicilor agricole la nivel central și local, dezvoltarea economiei rurale, reformarea sistemelor de suport agricol, restructurarea marilor ferme agricole și a întreprinderilor agroindustriale, promovarea exportului produselor agricole autohtone și atragerea investițiilor sunt direcțiile în care se înscriu obiectivele prioritare ale proiectelor TACIS în domeniul agricol. Un exemplu relevant este proiectul-pilot implementat în județul Orhei în perioada 1995–1997. Pe parcursul derulării acestui proiect micii fermieri au beneficiat de sprijin în identificarea și deschiderea unor linii de credit, în instituirea federației asociațiilor de fermieri pentru a le acorda acestora un șir de servicii-cheie, oferite de furnizorii de utilaj agricol, companiile de depozitare și transport, agenții de import și export etc. De asemenea, în conformitate cu Programul de Acțiuni TACIS pentru anul 1999, a fost inițiat proiectul de consolidare a leasing-ului echipamentului agricol, a fost creată Organizația pentru Promovarea Exportului (MEPO), iar în contextul dezvoltării resurselor umane a fost lansat un proiect de sprijinire a fermierilor aflați la etapa de postprivatizare.
Cît privește restructurarea și privatizarea întreprinderilor, începînd cu anul 1998, atenția TACIS a fost orientată preponderent spre restructurarea și privatizarea marilor întreprinderi, încurajarea dezvoltării micilor întreprinderi, promovarea exportului și investițiilor. Urmărind realizarea priorităților în domeniu, TACIS continuă să acorde sprijin Agenției pentru Restructurarea Întreprinderilor și Asistență (ARIA), care coordonează efortul de restructurare individuală a întreprinderilor prin întărirea disciplinei financiare și creșterea competitivității lor. Totodată, TACIS oferă sprijin la familiarizarea oamenilor de afaceri cu tehnicile managementului de piață, la stabilirea centrelor de informare în domeniul afacerilor pentru întreprinderile mici și mijlocii, la elaborarea planurilor de afaceri, a studiilor de fezabilitate, precum și a celor de piață pentru întreprinderile moldovenești; încurajează stabilirea de legături între întreprinderile mici și mijlocii din Moldova și cele din Uniunea Europeană etc.
Proiectele demarate sub egida TACIS în sectorul resurselor umane au ca obiectiv major sprijinirea eforturilor Moldovei în edificarea unei infrastructuri sociale moderne și dezvoltarea potențialului său de resurse umane. Sprijinul acordat de către TACIS în domeniul dat este materializat preponderent prin asistența oferită agențiilor și ministerului de resort implicate în reformarea și dezvoltarea noului sistem de protecție socială; prin instruirea funcționarilor responsabili de implementarea APC, prin sprijinirea instruirii manageriale și încurajarea antreprenoriatului în Moldova; prin finanțarea programului TEMPUS care promovează cooperarea între universități, precum și prin introducerea instruirii profesionale în sistemul educațional pentru a spori șansele de angajare a forței de muncă.
De asemenea, TACIS este un promotor al cooperării transfrontaliere și a integrării Moldovei în rețeaua transeuropeană de transport. În condițiile extinderii Uniunii Europene spre Est, asigurarea securității la frontierele comune UE/CSI, precum și a celor dintre statele asociate din Europa Centrală și de Est, pe de o parte, și CSI, pe de altă parte, a devenit o preocupare majoră constantă a Uniunii Europene. Anume în acest context UE s-a angajat să încurajeze cooperarea transfrontalieră între Republica Moldova și statele vecine (România și Ucraina) prin promovarea unor acțiuni comune concrete destinate să sporească eficiența controlului de frontieră, să faciliteze circulația transfrontalieră, să soluționeze prin eforturi conjugate problemele ecologice în zonele de graniță. În acest scop, în 1996, Programul TACIS „Cooperarea Transfrontalieră“ a instituit un buget special în sumă totală de 30 milioane Euro pe an. Începînd cu acea dată, s-a decis să se acorde Moldovei suma de peste 9 milioane Euro, alocată în mare parte proiectelor destinate ocrotirii mediului în regiunile de frontieră și dezvoltării infrastructurii la punctele vamale Leușeni și Ungheni. Totodată, într-o perspectivă apropiată se preconizează implementarea unor proiecte transfrontaliere moldo-române care vor pune accentul pe promovarea dezvoltării economice în zonele de graniță. În cazul aprobării lor de către Comisia Europeană, aceste proiecte vor fi finanțate prin efortul conjugat al programelor TACIS și PHARE.
Cît privește integrarea Moldovei în Rețeaua Transeuropeană de Transport, UE a alocat în cadrul Programului Interstate 3,38 milioane Euro pentru ameliorarea traficului pe Coridoarele II (Germania–Rusia) și IX (Finlanda–Grecia via Kiev, Chișinău și București) ale rețelei menționate. Traiectoria Coridorului IX este o dovadă elocventă a interesului UE de a integra Republica Moldova în Rețeaua Transeuropeană de Transport, care se întinde de la Marea Baltică pînă la cea Adriatică. În vederea modernizării infrastructurii Coridorului IX, prin intermediul programului TACIS, au fost inițiate proiecte vizînd modernizarea punctelor de trecere a frontierei moldo-române, reabilitarea traseului auto între România și Ucraina, precum și electrificarea căii ferate pe acest sector.
LECȚII ÎNVĂȚATE DIN EXPERIENȚA STATELOR BALTICE
După cum ne demonstrează în mod clar experiența acumulată de către Statele Baltice în drumul lor spre integrarea deplină în Uniunea Europeană, aprofundarea relațiilor economico-comerciale cu statele membre ale UE se poate transforma în cele din urmă într-un argument convingător pentru un stat care dorește evoluarea relațiilor sale politice cu UE în sensul asocierii la aceasta din urmă. Mai mult decît atît, în cazul Moldovei, dezvoltarea unui parteneriat comercial solid cu UE ar contribui cu certitudine și la consolidarea securității economice pusă grav sub semnul întrebării, atît din cauza crizei financiare ruse din august 1998, cît și a crizei energetice din primăvara anului 2000. Pare paradoxal, însă criza financiară rusă a avut și un efect pozitiv: ea a fost de natură să stimuleze eforturile Moldovei în identificarea unor oportunități noi care să impulsioneze comerțul său cu UE. Dintre acestea am menționa: 1) negocierea cu UE a unei liste de produse agroalimentare care ar putea fi comercializate pe piața comunitară prin intermediul ECHO; 2) obținerea autorizației Comisiei Europene de a exporta vinuri produse din două soiuri de viță de vie, fapt împlinit la 24 ianuarie 2000; 3) obținerea unor facilități suplimentare în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe (GSP); 3) extinderea valabilității Acordului privind comerțul cu produse textile semnat cu UE începînd cu 1 ianuarie 2000; 4) demararea proiectului TACIS „Studierea fezabilității economice a zonei de liber schimb între UE și Moldova“ ca o condiție indispensabilă pentru inițierea negocierilor privind semnarea ALS etc.
Începînd cu anul 1994, comerțul Moldovei cu statele membre ale UE se caracterizează printr-o tendință pozitivă de creștere continuă, dar, totuși, modestă în comparație cu nivelurile atinse de Țările Baltice. În perioada 1994–1998 ritmul anual de creștere a volumului comercial a constituit, în mediu, aproximativ 60%, iar ponderea comerțului cu statele UE în volumul total al comerțului exterior efectuat de agenții economici ai Moldovei a evoluat de la 12,7% în 1995 la 22,0% în 1998. Totuși, trebuie să menționăm că aceasta se datorează, în mare parte, creșterii importurilor din UE. Din cauza acestui fapt, balanța de plăți s-a menținut în permanență negativă, ajungînd de la 28,3 mil. USD în 1994 pînă la 198,3 mil. USD în 1998. În anul 1999 volumul comerțului Republicii Moldova cu statele membre ale UE, calculat în baza declarațiilor vamale ce nu țin cont de activitatea agenților economici din partea stîngă a Nistrului, a înregistrat suma totală de 254,8 mil. USD, ceea ce denotă o reducere cu 30% a volumului comercial în comparație cu anul 1998. Această regresie a cifrei de afaceri a fost cauzată în special de scăderea semnificativă a importurilor de mărfuri din UE care au constituit în 1999 doar 55,6% din volumul înregistrat în 1998. În același timp, datorită creșterii exporturilor de mărfuri, ponderea comerțului cu Uniunea Europeană în volumul total al comerțului exterior efectuat de Republica Moldova în 1999 s-a ridicat la 25%, înregistrînd o creștere de 3% față de anul precedent. În primele șase luni ale anului 2000 volumul comerțului cu statele membre ale UE a înregistrat suma de 141,1 mil. USD, ceea ce reprezintă 25% din volumul total al comerțului extern. De menționat, că, în raport cu aceeași perioadă a anului 1999, volumul comerțului cu UE s-a majorat cu 33,5% ca urmare a creșterii schimburilor comerciale cu statele membre ale UE. O astfel de evoluție în crescendo a relațiilor noastre comerciale cu Uniunea Europeană, chiar dacă este încă modestă, a fost posibilă, în primul rînd, datorită instituirii unui cadru juridic care oferă premise reale pentru dezvoltarea acestora. Astfel, în conformitate cu prevederile Acordului privind comerțul cu mărfuri textile semnat de Republica Moldova și UE la 14 mai 1993, exportul mărfurilor textile moldovenești pe piața comunitară se efectuează fără restricții cantitative. Prezentul acord nu acoperă, însă, taxele vamale, care, în cazul produselor textile considerate sensibile de UE, sunt reglementate în cadrul Sistemului General de Preferințe (GSP). În baza acestui sistem, stabilit în mod unilateral de Uniunea Europeană, mai multe țări, inclusiv Moldova, beneficiază de reducerea taxelor vamale la exporturile lor pe Piața Comunitară. În cazul Moldovei acestea variază între 15% și 30%, în funcție de produs. Perspectivele la capitolul GSP sunt încurajatoare pentru Moldova. Începînd cu data de 1 octombrie 2000, Moldova beneficiază de reduceri tarifare suplimentare, variind de la 10% pînă la 30%, în funcție de categoria de sensibilitate a mărfurilor, și aceasta în contextul aplicării Regulamentului Comisiei Europene nr. 1649/2000, din 25 iulie 2000, privind garantarea pentru Republica Moldova a unui regim special în cadrul GSP, care să promoveze protecția drepturilor muncitorilor în concordanță cu standardele stipulate în Convențiile 87, 98 și 138 ale Organizației Mondiale a Muncii. Obținerea clauzei sociale GSP este, fără îndoială, un succes în dezvoltarea relațiilor comerciale ale Moldovei cu UE. La Bruxelles, însă, acestui gest al Comisiei Europene i se atribuie, în primul rînd, o semnificație politică, fiind considerat un semnal încurajator în vederea accelerării procesului de reforme, redresării economice și diversificării partenerilor comerciali ai țării. Totuși, la etapa actuală rolul principal în dezvoltarea parteneriatului economic cu Uniunea Europeană îi revine APC, printre obiectivele principale ale căruia se numără și consolidarea și aprofundarea legăturilor economice în interesul ambelor Părți. Anume în conformitate cu acest acord, urmărind să faciliteze schimburile între ele, Republica Moldova și UE și-au oferit reciproc Tratamentul Națiunii Celei mai favorizate, a fost consacrat principiul tranzitului liber pentru mărfurile originare sau cu destinația teritoriului celeilalte Părți, a fost instituit principiul circulației libere pentru unele tipuri de capital etc. În același timp, adevăratul potențial al APC în domeniul cooperării economice urmează a fi materializat prin crearea Zonei de Liber Schimb între UE și Moldova, precum și prin racordarea legislației moldovenești la standardele și normele comunitare.
Prin articolul 4 al APC, Uniunea Europeană și Republica Moldova s-au angajat să dezvolte dispozițiile APC, în special, cele privind „Schimbul de mărfuri“ și „Concurența“, în sensul stabilirii unei Zone de Liber Schimb. Demararea negocierilor în acest domeniu este condiționată, însă, de progresele realizate de Moldova în afirmarea unei economii de piață viabile. În 1999, sub egida Programului TACIS, s-a derulat proiectul „Studierea fezabilității economice a Zonei de Liber Schimb dintre UE și Republica Moldova“. În cadrul acestui proiect a fost elaborat un amplu studiu analitic privind succesele înregistrate de țara noastră în tranziția la economia de piață, evaluînd, în același timp, posibilele implicații economice ale viitorului Acord de Liber Schimb (ALS) dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană. La capitolul realizări, studiul constată că Moldova a obținut succese substanțiale în reformarea economiei sale, dar că mai are multe de făcut pentru crearea unui cadru instituțional care ar fi previzibil și ar inspira încredere. Conform studiului, principalul obstacol în calea creării în Moldova a unei economii de piață funcționale și prospere, (obiectivul fundamental al APC) provine de la implementarea defectuoasă a legilor și dispozițiilor. Totodată, studiul atrage atenția asupra faptului că ALS va mări obligațiile Republicii Moldova în astfel de domenii cum ar fi politica concurențială, ajutoarele de stat, achizițiile de stat, procedurile vamale și standardele tehnice. Or, pentru a putea adopta și implementa în aceste domenii practici și norme legislative noi, compatibile cu ale UE, Moldova urmează să dezvolte capacitatea și eficiența sistemelor sale juridic, legislativ și administrativ. O atare evoluție ar fi de natură să creeze un climat favorabil pentru atragerea de noi investiții și ar impulsiona creșterea economică. În opinia experților, o eventuală culminare a procesului reformator din țara noastră o dată cu semnarea Acordului de Liber Schimb cu UE ar spori credibilitatea reformelor și ar contribui la eficiența lor prin trimiterea unui semnal important investitorilor și partenerilor comerciali străini. Cît privește implementarea APC, succesele Moldovei în adoptarea legislației necesare afirmării economiei de piață sunt calificate, în general, ca fiind importante. Cu toate acestea, Moldova urmează să realizeze progrese semnificative în sensul satisfacerii angajamentelor formulate în APC. Astfel, deși cadrul instituțional destinat să asigure o abordare consistentă și coerentă în domeniul reglementării concurenței a fost creat, actuala legislație în materie se impune a fi perfecționată. În alte sectoare, cum ar fi de exemplu, impozitarea întreprinderilor, frecvența modificărilor în legislație și lipsa de transparență din procesul de luare a deciziilor generează o considerabilă nesiguranță în mediul de afaceri. Analiza întreprinsă la capitolul APC identifică, printre altele, cîteva domenii-cheie în care Moldova urmează să facă pași concreți, și anume: 1) creșterea eficienței autorității naționale în domeniul competiției și schimbarea atitudinilor în sensul respectării regulilor privind concurența; 2) realizarea unor progrese substanțiale în adoptarea standardelor internaționale și eficientizarea aplicării sistemului de certificare; 3) întemeierea companiilor (aplicarea procedurilor de înregistrare a acestora este în realitate foarte costisitoare și necesită mult timp); 4) demararea implementării efective a existentelor reguli și dispoziții în domeniul drepturilor proprietății intelectuale; 5) perfecționarea actualului sistem de impozitare, a cărui aplicare cauzează considerabile probleme pentru activitatea sectorului privat în Moldova.
Referindu-se la efectele pe care ar putea să le provoace crearea Zonei de Comerț Liber între Moldova și UE, studiul ajunge la concluzia că este puțin probabil ca ALS să cauzeze perturbări semnificative în comerțul Republicii Moldova, de vreme ce două treimi din importurile din UE sunt deja supuse regimului „duty free“. Prin urmare, ALS va avea un impact direct doar numai asupra unei treimi din produsele importate de pe Piața Comunitară. Aplicarea ALS împreună cu UE ar înlătura relativele preferințe acordate în prezent furnizărilor din Rusia sau România, ceea ce ar favoriza o creștere a importurilor de produse agricole din UE de aproximativ 40%. În cazul produselor industriale, anularea tarifelor vamale ar putea duce la o creștere a importurilor din UE cu aproximativ 7% în contextul ALS.
Pentru piața UE luată în ansamblu, semnarea Acordului de Liber Schimb cu Republica Moldova va avea un impact neglijabil. Moldova se prezintă ca un furnizor nesemnificativ, care deține o pondere de 0,006% din întregul comerț comunitar. În prezent, 40% din exporturile moldovenești în UE constituie produse agricole. De aceea, este extrem de important pentru Moldova ca ALS să includă și liberalizarea barierelor comerciale ce stau în calea exporturilor de produse agricole în UE. În caz contrar, integrarea statelor din Europa Centrală și de Est în UE va afecta exporturile noastre pe Piața Comunitară, dată fiind similitudinea exporturilor noastre cu ale acestor țări. De altfel, cu actuala structură a comerțului, includerea produselor agricole în ALS ar avea efecte infime asupra pieței de produse agricole din UE. Privitor la aderarea Republicii Moldova la Organizația Mondială a Comerțului (OMC), putem afirma că aceasta este o condiție esențială pentru semnarea Acordului de Liber Schimb cu UE. Aderarea la OMC i-ar permite Moldovei să participe împreună cu UE la procesul de liberalizare multilaterală simultan cu liberalizarea preferențială a comerțului între ele.
CONCLUZII CAPITOLUL III
În contextul extinderii spre Est, Uniunea Europeană se vede decisă să se angajeze tot mai mult în concretizarea raporturilor sale cu viitorii săi vecini. Astfel, atît în cazul Rusiei, cît și al Ucrainei acest lucru s-a materializat deja pe parcursul anului 1999 prin aprobarea unor așa-zise strategii generale („Common Strategy“) ale celor cincisprezece state membre ale UE față de aceste două țări.
Republica Moldova nu este o excepție în acest sens. Ordinea în care au fost semnate APC cu statele ex-sovietice se pare că va fi respectată și de această dată de către UE. Mai multe semnale primite din partea UE, precum și vizită la Chișinău a „Troikăi“, ne demonstrează că elaborarea unei astfel de strategii vizavi de țara noastră se află în atenția UE. În acest sens, este relevant faptul că la 4 decembrie 2000, în ajunul vizitei „Troikăi“, Consiliul Afacerilor Generale a aprobat așa-numita poziție comună (common approach) a statelor membre ale UE față de Republica Moldova. Acest common approach nu este altceva decît o prefigurare a esenței viitoarei Strategii Comune a UE vizavi de republica noastră.
În conformitate cu această poziție comună, obiectivul urmărit de UE în privința Republicii Moldova este acela de a contribui la menținerea stabilității, consolidarea democrației și dezvoltarea unei economii de piață sănătoase și prospere, fără, însă, a ne oferi o perspectivă clară în sensul asocierii la UE. Prin urmare, UE va continua să pună accentul pe implementarea integrală a APC, angajîndu-se, în același timp, să intensifice dialogul său politic cu RM; să nuanțeze prezența sa diplomatică în RM prin deschiderea la Chișinău a Delegației Permanente a Comisiei Europene; să includă Moldova în calitate de participant cu drepturi depline în Pactul de Stabilitate, dar nu și în Procesul de Stabilizare și Asociere; să abordeze constant retragerea trupelor ruse și problema transnistreană în cadrul OSCE, precum și în timpul dialogului său politic la nivel bilateral cu Rusia și Ucraina; să contribuie la reabilitarea postconflictuală prin promovarea unor proiecte destinate să restabilească relațiile economice și să creeze un climat de încredere între cele două maluri ale Nistrului etc.
În acest context este evident că și Republica Moldova trebuie să-și structureze propria viziune asupra modului în care înțelege să dezvolte într-o perspectivă apropiată relațiile sale cu UE. Aceasta ar putea să se materializeze prin adoptarea unui document de program care ar urma să fie aprobat de către toate cele trei ramuri ale puterii, imprimîndu-i, astfel, ponderea și credibilitatea politică necesară.
Acest document-strategie trebuie să afirme clar ideea integrării graduale în UE, detaliind, în același timp, căile ce urmează a fi parcurse pentru a atinge în cele din urmă acest obiectiv. Exploatarea potențialului oferit de APC constituie, în opinia noastră, una din aceste căi. Afirmăm aceasta pornind de la constatarea următoarelor realități:
obiectivele APC se înscriu în tiparul criteriilor de aderare la UE enunțate de către Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993. Astfel, implementarea este de natură să faciliteze pregătirea Moldovei pentru avansarea graduală a relațiilor sale cu UE și aici ne referim la statutul de asociat și de membru deplin al UE;
în mesajele primite din partea UE, avansarea cadrului actual al relațiilor noastre cu Comunitatea Europeană este condiționată de exploatarea integrală a potențialului oferit de APC. Inflexibilitatea UE poate fi explicată și prin faptul că o eventuală satisfacere a cererii noastre privind semnarea unui acord de asociere ar avea ca efect punerea în discuție a întregii strategii comunitare vizavi de statele ex-sovietice, care are la bază actualele Acorduri de Parteneriat și Cooperare. Or, conform strategiei menționate, UE înțelege să acorde acestor state un tratament egal;
de asemenea, articolul 5 din APC stipulează clauza de modificare a acestui acord în caz de schimbare a circumstanțelor, în special în contextul aderării Republicii Moldova la Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Totodată, articolul stipulează că Părțile vor proceda la o primă examinare a APC la 3 ani de la intrarea sa în vigoare, sau la 1 iulie 2001. În condițiile în care UE persistă să pună accentul pe implementarea integrală a APC, articolul menționat ne oferă șansa de a propune unele clauze care ne-ar oferi posibilitatea evoluției progresive a relațiilor noastre contractuale cu UE.
O astfel de clauză poate fi găsită în Acordul de Cooperare semnat de Macedonia cu UE la 26 aprilie 1997 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998. Astfel, în Art. 45 al acordului menționat se stipulează că „Părțile Contractante vor examina, pe măsura îndeplinirii condițiilor, posibilitatea întăririi relațiilor lor contractuale, ținînd cont de aspirația FYROM la o relație de tip avansat în vederea asocierii cu Comunitatea Europeană“. O prevedere similară există și în Acordul privind comerțul și cooperarea economică semnat de UE cu Albania în anul 1992, în al cărui preambul este menționată perspectiva dezvoltării relațiilor în vederea încheierii unui Acord de Asociere. În plus, de îndată ce aderarea la OMC va fi realizată, Republica Moldova ar putea propune ca APC, revizuit, să prevadă o perioadă de tranziție necesară creării graduale a Zonei de Liber Schimb cu UE și să stabilească un calendar exact privind abolirea taxelor vamale la import și export, așa cum este stipulat în Acordurile Europene.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Experiența DE Integrare Europeană A Țărilor Baltice Pentru Etapa DE Preaderare A Republicii Moldova (ID: 115317)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.