Exercitarea Justiției Constituționale ÎN Vederea Protecției Drepturilor Fundamentale

INTRODUCERE

Actualitatea și gradul de studiere a temei investigate. Starea de criză a societății contemporane, transformările politico-juridice, pe care le traversează comunitatea internațională, problemele politice-juridice, economice, social-culturale, atât în interiorul statului, cât și pe plan mondial, impune cercetarea problemei drepturilor omului în societate, a căror promovare presupune transformarea omului dintr-un observator pasiv într-un actor principal și un participant activ la toate evenimentele și acțiunile care au loc în lumea contemporană.

Drepturile omului reprezintă acele garanții, acele valori inerente ce aparțin oricărei ființe umane datorită simplului fapt de a fi om. Pe parcursul dezvoltării societății, omenirea a încercat să gasească unele pîrghii pentru impunerea exigentelor legate de drepturile omului ca o contrabalanță a guvernării instituite. Principala pîrghie în acest sens este considetată justiția constitutională ca un mecanism indispensabil al sistemului de protecție a drepturilor omului, fapt ce m-a marcat să studiez această temă, deoarece justiția constituțională a evoluat devenind o condiție esențială a statului de drept, creată cu scopul raționalizării puterii.

Accesul persoanelor la justiția constituțională este unul din subiectele cele mai discutate în politica constituțională și rămîne a fi o problemă strigentă de actualitate atît în modelul american, cît și în cel european de exercitare a justiției constituționale. O deosebită importanță a căpătat această problemă în țările care au adoptat modelul european, printre care și Republica Moldova. Fondatorii acestui model Eisman, Kelsen ș.a. – nu au prevăzut în tratatele lor exercitarea justiției constituționale la sesizarea individului.

Prin urmare derivă actualitatea studiului în plan teoretic, fiind necesară stabilirea locului justiției constituționale în cadrul mijloacelor de protecție a drepturilor fundamentale, pe de o parte, și a individului în rîndul subiecților cu drept de sesizare la justiția constituțională, pe de altă parte. În Republica Moldova actualitatea poblemei investigate este determinată de următorii factori: nivelul de protecție a drepturilor fundamentale în plan național și, în consecință, necesitatea elaborării unor strategii durabile și a unor modalități de protecție eficientă a drepturilor persoanei; consolidarea în societățile democratice a rolului justiției constituționale în apărarea drepturilor fundamentale; creșterea rolului Curții Europene a Drepturilor Omului în protecția persoanei și diminuarea, pe acest fundal, a rolului justiției constituționale din țara noastră; necesitatea elaborării la un nivel calitativ și teoretico-aplicativ superior a unor concepte noi privind protecția drepturilor fundamentale; importanța deosebită pentru Republica Moldova a protecției drepturilor fundamentale prin intermediul justiției constituționale.

În plan practic, actualitatea temei investigate este determinată de nivelul respectării drepturilor omului în Republica Moldova. Cazurile Moldovei examinate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului demonstrează ineficiența mecanismelor de protecție a acestora. Astfel, în anul 2005, din toate statele membre ale Consiliului Europei, Republica Moldova a avut cel mai mare număr de cereri la instanța de la Strasbourg, raportat la numărul de locuitori 1,79 la 10000 locuitori. În acest sens, rezoluțiile și recomandările pentru identificarea unor remedii naționale eficiente de soluționare a cauzelor de lezarea a drepturilor omului ale Consiliului Europei, au o deosebită importanță pentru Republica Moldova.

Învestirea persoanelor cu dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, reprezintă o necesitate majoră pentru Republica Moldova, cu atît mai mult că admiterea plîngerilor cetățenilor la Curtea Constituțională este unul dintre angajamentele pe care statul nostru și le-a asumat în fața Consiliului Europei și Uniunii Europene, iar în rezultat se va ameliora protecția drepturilor fundamentale și persoanele vor dobindi independență față de subiectii abilitați cu dreptul de sesizare.

Deasemenea, în aspect teoretic, este actuală definirea unei noi instituții pentru Republica Moldova – plîngerea constituțională, studierea naturii juridice și a elementelor sale caracteristice.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul acestei lucrări este analiza problemelor teoretico-practice privind rolul Curții Constituționale în protecția drepturilor omului în calitate de mecanism juridic de protecție a drepturilor fundamentale, identificarea modalităților de perfecționare a acestui mecanism în beneficiul persoanei ca titular de drepturi.

În vederea realizarii acestui scop am stabilit următoarele sarcini de cercetare:

Identificarea și stabilirea cadrului constituțional și instituțional al mecanismelor juridice naționale de consacrare și protecție a drepturilor omului la etapa actuală.

Analiza statului curții constituționale ca macanism de protecție a drepturilor fundamentale ale omului.

Definirea conceptului de control al constituționalității legilor și descrierea formelor de exercitare a justiției constituționale pentru protecția drepturilor fundamentale.

Identificarea problemelor ce țin de accesului la justiția constituțională prin intermediul subiecților cu drept de sesizare și prin ridicarea excepției de neconstituționalitate.

Analiza instituției plîngerii constituționale ca mijloc de acces direct al persoanei la justitia constituțională pentru protecția drepturilor omului.

Evidențierea unor aspecte privind implementarea plîngerii constituționale în RM.

Baza metodologică și teoretico-științifică a studiului. Suportul metodologic și teoreticoștiințific al cercetărilor efectuate îl formează lucrările teoreticienilor în drept și în alte domenii adiacente, atît din țară, cît și de peste hotare, precum și concepțiile moderne ale teoriei cunoașterii proceselor sociale și a fenomenelor juridice. Un bun suport metodologic au constituit de asemenea studiile juridice efectuate de specialiști naționali și internaționali în domeniu.

Ca punct de inspirație în procesul cercetărilor am operat cu materiale din ramurile dreptului constituțional, dreptului administrativ, protecția juridică națională a drepturilor omului, jurisdicția constituțională, dreptului procesual civil, dreptului procesual penal,.

În domeniul drepturilor omului și al mecanismelor de protecție a acestora lucrarea a fost inspirată din studiile lui T.Cârnaț, V. Pușcaș, G. Rotaru, P. Railean, I. Sedlețchi, M. Bănărescu.

La examinarea fenomenului justiției constituționale si a controlului constituționalității legilor am apelat la studiile cercetătorilor E. Aramă, I. Muraru, V. Zaporojan, I. Muruianu, A. Armeanic, S. Bross, O. Pfersmann, D. Pulbere, A. Arseni, I. Guceag, V. Zubco.

Studiul a fost realizat prin aplicarea metode general-științifice: metoda logico-juridică, metoda istorică de studiere a fenomenelor juridice, metoda comparativismului juridic, metoda sociologică, metoda analizei sistematice, structurale și funcționale, metoda statistică etc.

Studiul științific s-a axat pe cele mai importante acte internaționale în domeniu: Declarația

Universală a Drepturilor Omului, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și pe actele juridice naționale în domeniu: Constituția Republicii Moldova, legile ce reglementează organizarea și funcționarea justiției constituționale în Republica Moldova, tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, alte angajamente internaționale asumate de statul nostru.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute constă în examinarea complexă a mijloacelor naționale de protecție a drepturilor fundamentale în general și a cadrului juridic de protecție a drepturilor fundamentale prin intermediul justiției constituționale în special.

Formularea noțiunii plîngerii constituționale reprezintă o noutate în aria cercetărilor juridice pentru Republica Moldova. În lucrare am abordat și ideea instituirii plîngerii constituționale în calitate de macanism nou de protecție a drepturilor fundamentale, iar premisele științifice privind instituirea plîngerii constituționale în Republica Moldova sunt susținute de propunerile privind modificarea în acest sens a Constituției și a cadrului legal existent.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. După semnificația sa teoretică, lucrarea poate servi drept suport pentru completarea cursului mecanismelor naționale de protecție juridică a drepturilor omului, precum și pentru întregirea cursului de jurisdicție constituțională cu capitolul privind accesul persoanei la justiția constituțională.

Valoarea aplicativă a lucrării se exprimă în faptul că rezultatele investigațiilor, concluziile și recomandările propuse pot servi drept bază la elaborarea proiectului de modificare a constituției și a proiectului noii legi cu privire la Curtea Constituțională, la completarea izvoarelor de drept, în procesul de instruire, cercetare și informare a publicului larg.

Ca potențiali cititori pot fi oamenii de știință, elita politică, demnitarii de stat, precum și studenții, masteranzii, doctoranzii, practicienii cît și publicul larg.

Structura lucrării. Lucrarea dată cuprinde următoarele compartimente: foaie de titlu, cuprinsul, introducerea, conținutul lucrării care este divizat in trei capitole, fiecare capitol conține cîte trei subpuncte, urmate de concluzii și recomandări, bibliografie și anexe.

Cele trei capitole formează de fapt substanța lucrării care este prezentată într-un stil clar și concis, într-o succesiune logică a principalelor probleme cu care se confruntă la moment această instituție, elucidate atât de doctrinari, practicieni, cât și alți oameni de știință.

Capitolul I ”Mecanismele juridice naționale de consacrare și protecție a drepturilor și libertăților omului” reflectă aspectele generale privind mecanismele juridice naționale de consacrare și protecție a drepturilor omului și în special statutul Curții Constituționale de mecanism național de protecție a drepturilor si libertăților fundamentale. Deasemenea este analizat cadrul constituțional și instituțional actual de protecție a drepturilor omului, cu evidențierea lacunelor depistate în activitatea acestor instituții, ceea ce rezultă necesitatea de a acorda o atenție majoră mecanismelor naționale de protecție a drepturilor fundamentale.

Capitolul II ”Exercitarea justiției constituționale în vederea protecției drepturilor fundamentale” reflectă esența controlului de constituționalitate, caracteristica formelor de control a constituționalității legilor pentru protecția drepturilor omului și evidențierea particularităților acestora. Deasemenea am analizat accesul cetățenilor la Curtea Constituțională prin ridicarea excepției de neconstituționalitate, evidențiind astfel problematica existentă în legislație și în practica de declanșare a excepțiilor de neconstituționalitate, de altfel și prin intermediul subiecților cu drept de sesizare, care nu pot oferi garanții certe că va sesiza Curtea Constituțională dacă se va depune o astfel de cerere în cazul Avocatului Poporului, ori refuzul admiterii cererii care poate fi contestat în contenciosul administrativ în cazul altor subiecți cu drept de sesizare ca Parlamentul, Președintele statului sau Guvernul.

Capitolul III ”Problemele teoretico-practice privind instituirea plingerii constituționale ca mecanism de protecție a drepturilor omului în Republica Moldova” sînt expuse bazele teoretico-științifice ale instituției plîngerii constituționale. La elucidarea a particularităților plîngerii constituționale ne vom axa pe exemplul Germaniei, considerat cel mai avansat în acest sens.

Deasemenea am prevăzut premisele instituirii procedurii plîngerii constituționale, cauzele eșuării instituirii acesteia, precum și unele aspecte procedurale privind instituirea plîngerii constituționale în Republica Moldova.

CAPITOLUL I: MECANISMELE JURIDICE NAȚIONALE DE CONSACRARE ȘI PROTECȚIE A DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR OMULUI

1.1 Aspecte generale privind mecanismele juridice naționale de protecție a drepturilor omului

Instituționalizarea și garantarea drepturilor și libertăților omului și ale cetățeanului constituie baza statului de drept. Pentru ca drepturile omului să devină o realitate juridică, K.Vasac consideră că trebuie să fie întrunite trei condiții:

să existe o societate organizată sub forma statului de drept;

în interiorul statului drepturile omului să se exercite întru-un cadru juridic prestabilit, variabil totuși în funcție de natura drepturilor și în funcție de circumstanțe;

exercitarea drepturilor de către titulari să fie însoțită de garanții juridice precise, concrete, precum și de posibilitatea de a acționa pentru a obține respectarea lor.

Constituția conține importante prevederi care stau la baza unui amplu sistem de garanții juridice, la care se adaugă puternice garanții materiale și politice îndreptate la garantarea drepturilor omului.

Condițiile materiale (economice) sînt garanțiile oferite de însăși baza economică a societății. Principala garanție din această grupă, care asigură exercitarea efectivă a drepturilor fundamentale ale cetățenilor, este proprietatea privată.

Stînd la baza economiei naționale, proprietatea privată în continuă dezvoltare constituie o puternică garanție pentru realizarea nu numai a drepturilor social-economice, ci și a celorlalte drepturi fundamentale consacrate de Constituție în domeniul politic, cultural, etc.

Garanția politică de cea mai mare importanță, pentru exercitarea drepturilor fundamentale cetățenești, este faptul că puterea de stat aparține în întregime poporului. Liber și stăpîn pe soarta sa, poporul suveran organizează astfel statul și societatea, încît înlătură orice posibilitate de inegalitate, asigurînd ca drepturile și libertățile înscrise în Constituție să fie întocmai respectate și aplicate.

Garanțiile juridice sînt prevăzute în Constituție și alte acte normative și ele stabilesc condițiile legale de asigurare a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Printre garanțiile juridice importante, menite să asigure realizarea drepturi lor fundamentale cetățenești, este și consacrarea în prevederile constituționale a răspunderii organelor de stat pentru repararea unor acte ilegale, care ar aduce atingerea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. De asemenea, Constituția Republicii Moldova cît și legislația în vigoare, stabilesc modul de organizare a instituțiilor naționale (Parlamentul RM, Președintele RM, Guvernul RM, instanțele judecătorești, procuratura, poliția, avocatul parlamentar, organizațiile neguvernamentale) ce sînt abilitate să asigure garantarea și protejarea drepturilor omului.

O formă de garantare a drepturilor cetățenești, cu o sferă din ce în ce mai largă de atribuții, este controlul parțial exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în domeniul drepturilor omului.

Pentru ca Parlamentul să poată asigura în deplină măsură funcția sa legislativă, este necesar, întîi de toate, ca ea să rezulte din alegeri libere și democratice, organizate în cadrul unui sistem politic pluralist și în condițiile reglementate și controlate prin lege. Aceasta este o exigență prealabilă a oricărui stat de drept. Parlamentarii, în atitudinea și practica lor trebuie, de asemenea, să se sprijine pe o cultură a drepturilor omului.

Protejarea drepturilor și libertăților cetățenilor în sfera puterii executive, luîndu-se în considerație multitudinea raporturilor juridice în acest domeniu, necesită reglementarea juridică exactă nu doar a drepturilor cetățenilor, ci și a obligațiilor organelor statului, care îl corespondează în domeniul dat și anume – legea trebuie să preia rolul reglatorului.

Deseori, însă, reglementarea juridică și libertățile cetățenilor necesită concretizarea și detalierea ulterioară a lor în actele normative ale organelor puterii executive. Anume astfel de acte reglementează, de obicei, competența organelor de conducere și stabilește relațiile acestora cu cetățenii.

Independența autorității judecătorești reprezintă un mijloc de protecție a drepturilor legale, care insuflă siguranța și liniștea membrilor societății, indiferent dacă este vorba despre drepturile fundamentele ale omului sau despre securitatea juridică în raporturile economice.

Principala funcție a avocatului poporului este funcția de protecție, de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești, ceea ce determină poziția lui ca parte a sistemului de ordine legală. Pentru această instituție e caracteristic faptul că ea există în limitele parlamentarismului și este orientată spre a efectua supravegherea, controlul unei activități bine determinate a organelor de stat. Deci, ombudsmanul nu reprezintă nici un organ al puterii legislative sau al puterii executive, nici un organ al puterii judecătorești și nici nu le substituie. Instituția ombudsmanului face parte din organele superioare de stat, o importantă trăsătură a ei fiind independența.

Toate aceste prerogative dau imaginea unei instituții care se constituie într-o garanție proprie a statului de drept, care se adaugă altora (contenciosul administrativ sau cel constituțional) cu unicul scop – de a asigura cetățeanul împotriva abuzurilor statului.

Constituția Republicii Moldova prevede că procuratura reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești în condițiile legii.

Obiectul activității de apărare a drepturilor de către procuror constituie:

apărarea drepturilor și intereselor persoanelor vătămate de pe urma infracțiunilor;

asigurarea unei examinări atente a plîngerilor și cererilor lor;

luarea tuturor măsurilor pentru restabilirea drepturilor lezate;

luarea de măsuri pentru repararea prejudiciului material;

asigurarea securității personale a pătimașului și a membrilor familiei lui, precum și a apropiaților acestuia.

Un prim pas pentru o democrație funcțională îl reprezintă instituțiile și mecanismele democratice, iar societatea civilă, în acest context, acționează ca mecanism reglator pentru societățile democratice. Societatea civilă are dreptul și datoria de a influența deciziile politice, economice sau de interes public.

1.2 Cadrul constitutional și institutional actual al mecanismelor de protecție a drepturilor fundamentale în Republica Moldova

După declararea în 1991 a suveranității și independenței, Republica Moldova a întreprins o serie de măsuri importante pentru recunoașterea drepturilor omului și fixarea obligațiunilor statului vizavi de respectarea acestora. În conformitate cu art.1 alin. (3) din Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, statul Republicii Moldova a fost proclamat ca stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sînt garantate.

Avînd la bază principiile de mai sus, Republica Moldova sa angajat să recunoască, să respecte și să protejeze drepturile și libertățile omului, crearea unor mecanisme legale eficiente de a aborda orice încălcări. Cadrul normativ și instituțional privind promovarea și protecția drepturilor omului este continuu perfecționat potrivit standardelor internaționale, priorităților naționale și aspirațiilor de integrare europeană.

Sistemul național privind drepturile omului are drept temei Constituția RM din 29.07.1994, legislația națională și instrumentele internaționale la care Republica Moldova este parte. Constituția include în Titlul II „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” stipulând detaliat drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale.

Sistemul național privind drepturile omului are drept temei Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, legislația națională și instrumentele intenaționale la care Republica Moldova este parte. Constituția include în Titlul II „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” stipulind detalizat drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale. Totodată, legea fundamentală prevede și o serie de restîngeri în exercițiul unor drepturi sau libertăți, care trebuie să fie proporționalecu situația care le-a determinat și nu pot atinge existența dreptului sau a libertății. De asemenea, Constituția consacră supremația normelor internaționale privind drepturile omului în raport cu legislația națională și anume conform articolului 4 se garantează că „drepturile și libertățile omului se interpretează  și  se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte, iar în cazul existenței neconcordanțelor între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica  Moldova  este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale.”

Promovarea drepturilor omului în societatea noastră a luat amploare după aderarea Republicii Moldova la o serie de organisme internaționale și regionale: Organizația Națiunilor Unite (1992), Consiliul Europei, Organizația Internațională a Muncii (1995), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, etc, de altfel și la o serie de acte internaționale: Declarația Universală a Drepturilor Omului (1990), Pactele internaționale cu privire la drepturile civile și politice (1990) și cu privire la drepturile sociale, economice și culturale (1990), Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1997), Convenția europeană privind combaterea traficului de ființe umane, Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, etc, care reglementează standardele de bază ale drepturilor omului în anumite domenii.

Pentru a nu se admite lezarea drepturilor fundamentale ale omului, Constituția instituie garanții, ce se manifestă prin mai multe forme de control:

politic, exercitat de Parlamentul și Guvernul Republicii Moldova, de Președintele țării, precum și de autoritățile publice de diferite niveluri;

administrativ, exercitat de autoritățile administrației publice la solicitarea cetățenilor;

jurisdicțional, exercitat de Curtea Constituțională, vizînd numai constituționalitatea și cel exercitat de instanțele de drept comun sau specializate, privind legalitatea actelor autorităților publice.

Instituțiile naționale de protecție a drepturilor fundamentale, conform cadrului normativ actual, pot fi divizate în patru categorii: 1. Instituțiile politice; 2. Instituțiile jurisdicționale; 3. Instituțiile specializate; 4. Societatea civilă.

Instituțiile politice, la rîndul său, au două componente cu atribuții în domeniul protecției drepturilor fundamentale:

Organele reprezentative ale puterii de stat, în cadrul cărora intră Parlamentul, ca organ reprezentativ și legislativ suprem, și autoritățile reprezentative locale (consiliile locale și primarii);

Organele executive ale puterii de stat, care includ Guvernul, ca organ executiv central, și utoritățile publice ale administrației publice locale (comitetele executive raionale și primăriile).

Pînă la adoptarea sistemului actual de control, verificarea conformității legilor cu Constituția o făcea Parlamentul, în procesul elaborării legilor. Dar, deoarece acest procedeu nu este suficient, el avînd neajunsuri firești atunci cînd un organ își controlează propria activitate, în majoritatea țărilor au fost constituite organe specializate extraparlamentare pentru efectuarea controlului constituțional legislativ. În RM acest control este încredințat Curții Constituționale.

Puterea legislativă are un rol cheie și un rol dublu în protecția drepturilor omului:

primul este că, în calitate de reprezentant al poporului, Parlamentul trebuie să exprime prin legi aspirațiile oamenilor la protecția drepturilor lor fundamentale.

al doilea constă în datoria Parlamentului de a asigura concordanța legislației interne cu legislația internațională și constituțională referitoare la drepturile omului.

O formă de garantare a drepturilor cetățenești o reprezintă activitatea exercitată de Parlament prin comisiile sale specializate în domeniul drepturilor omului, fiind create 9 la număr, în cadrul acestora activează de obicei reprezentanți ai diferitelor grupuri sociale, care au anumite interese, cunoștințe și experiențe în domeniul drepturilor omului. Aceste comisii nu se limitează doar la controlul parlamentar privind constatarea unor violări ale drepturilor omului, dar ele pot dezbate proiecte de legi sau propuneri legislative referitoate la exercitarea drepturilor omului, contribuind astfel la perfecționarea cadrului juridic de exercitarea a drepturilor cetățenești. Un rol deosebit în protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului revine Comisiei pentru drepturile omului, care asigură respectarea drepturilor omului, asigură rezolvarea problemelor ce țin de minoritățile naționale, asigurarea șanselor egale dintre femei și bărbați, protecția comnităților externe, a victimelor represiunilor politice și a refugiaților, etc.

Organele executive ale puterii de stat exercită protecția drepturilor și libertăților cetățenilor în sfera competenței lor. Este important ca într-un stat de drept puterea executivă, să fie în același timp accesibilă și sensibilă privind drepturile omului și să poată fi supusă unui control.

Astfel, Legea cu privire la Guvern stabilește principalele direcții ale activității organului central al puterii executive în sfera protejării drepturilor și libertăților fundamentale. Guvernul promovează o politică de stat unitară în vederea asigurării nivelului minim de trai al populației stabilit oficial și care ar corespunde dezvoltării economice a Republicii Moldova; în scopul protejării dreptului la muncă, ia măsuri în vederea sporirii numărului locurilor de muncă, creării unor condiții normale de muncă și odihnă, de asistență socială; protejează dreptul la păstrarea, dezvoltarea și funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul țării. În cadrul direcțiilor principale de activitate, art. 3 p.12) din lege stipulează obligația de a asigura drepturile și libertățile cetățenilor.

Conform art. 21 al Legii Republicii Moldova cu privire la Guvern, ministerele transpun în viață, în baza legilor, decretelor Președintelui Republicii Moldova, politica Guvernului, hotărîrile și ordonanțele lui, inclusiv cele ce țin de ocrotirea drepturilor omului. În scopul exercitării controlului asupra executării legislației în vigoare, pentru evitarea abuzurilor din partea autorităților statului, au fost create servicii și inspectorate de stat. De asemenea, poate să creeze comisii și consilii permanente și provizorii pentru studierea unor probleme și elaborarea hotărîrilor în domeniile politicii sociale, învățămîntului public, culturii și în alte sfere ale vieții.

Instituțiile jurisdicționale, ca instituții naționale de protecție a drepturilor fundamentale, la fel ca cele politice, pot fi divizate în două ramuri:

a) Autoritatea de jurisdicție constituțională;

b) Instanțele jurisdicționale de drept comun.

Conform art. 2 din Codul Jurisdicției Constituționale, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională. Art.134 și art.135 din Constituție conferă acesteia anumite atribuții, care pot fi considerate cele mai înalte garanții ale protecției drepturilor și libertăților fundamentale. Aceste atribuții, în domeniul citat, vor fi analizate în următoarele capitole ale lucrării.

Instanțele jurisdicționale de drept comun, în virtutea principiilor de organizare și activitate, cu certitudine, pot fi considerate în Republica Moldova ca fiind cele mai eficiente autorități de protecție a drepturilor omului.

O atenție aparte merită să fie acordată principiilor autorității judecătorești, cu privire la protecția juridică a drepturilor fundamentale. Astfel, rolul instanțelor judecătorești în protecția drepturilor omului a fost consacrat în Constituția Republicii Moldova, care se întemeiază și funcționează, bazîndu-se pe principii unice și generale, în baza cărora urmează a fi înfăptuită:

accesul liber la justiție al tuturor cetățenilor; dreptul cetățeanului de a ataca orice hotărîre a instanței de fond în instanța superioară; eficiența mecanismului de soluționare a cauzelor penale și civile; independența autorității judecătorești; prezumția nevinovăției (art. 21); dreptul la apărare (art. 26); egalitatea cetățenilor în fața legii și a autoritățilorpublice (art. 16); interzicerea înființării de instanțe extraordinare (art. 115); independența, inamovibilitatea magistraților și supunerea acestora numai legii;

Dreptul la o justiție echitabilă este un drept universal, legiferat de art. 14 al Pactului cu privire la drepturile civile și politice și art. 6 alin. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În conformitate cu principiile și dispozițiile prevăzute de Constituția Republicii Moldova, Legea privind organizarea judecătorească, Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție, instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul: apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și asociațiilor acestora, ale întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor; judecă toate cauzele privind raporturile juridice civile, administrative și penale; judecă cauzele în contencios administrativ. Potrivit acestor standarde, implementate în statul nostru, oricine are acces direct la justiție: cetățenii Republicii Moldova, cetățenii străini sau apatrizii, persoanele fizice și juridice. Acest principiu permite accesul la justiție pentru apărarea oricărui drept sau libertăți și a oricărui interes legitim, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, etc, dacă acesta rezultă din Constituție sau din alte legi.

Este evident că în ultimii ani procedura de judecată se axează tot mai mult pe protejarea drepturilor persoanei. Se înregistrează tot mai multe cereri în instanță. În raport cu situația anterioară reformelor, numărul cererilor s-a dublat, iar in domeniul contenciosului administrativ a crescut considerabil. Astfel, grație reformei sistemului judiciar, cetățenii au obținut posibilitatea de a se apăra în instanță, iar puterea judecătorească de a-i repune în drepturi.

Însă efectul reformelor desfășurate în sistemul judiciar nu a fost exact cel scontat. Astfel, în ultimul timp a scăzut dramatic încrederea persoanelor în instanțele de judecată. Republica Moldova, în anul 2005, între statele Consiliului Europei, a ocupat primul loc, după numărul de cereri depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Procuratura constituie o altă verigă în sistemul instituțional de apărare a drepturilor omului în Republica Moldova. Conform statutului său constituțional, procuratura face parte din autoritatea judecătorească.

Mecanismul de perfecționare a atribuțiilor procuraturii a evoluat odată cu modificarea de la 5 iulie 2000 a art.124 din Constituție, cînd din atribuțiile procuraturii a fost eliminată supravegherea generală.

Sarcinile, ce stau în fața procurorilor: nici o infracțiune să nu rămînă nedescoperită și nici o persoană, care a comis o infracțiune, să nu scape de răspunderea stabilită de lege; reținerea cetățenilor suspectați de comiterea unor infracțiuni în modul și în temeiurile stabilite de lege; nici o persoană să nu fie nefondat și ilegal trasă la răspundere penală; arestarea cetățenilor să fie efectuată numai în baza hotărîrii instanței judecătorești; respectarea ordinii stabilite de lege în ce privește intentarea și anchetarea cauzelor penale, termenele anchetei, respectarea drepturilor participanților la activitatea judiciară etc.

Atribuțiile procuraturii, ca organ de apărare a legalității, a drepturilor și libertăților cetățenilor, sînt statuate în Legea cu privire la Procuratură. Faptul că Procuraturii îi sînt atribuite asemenea sarcini și prin Legea Supremă a statului denotă că Procuratura a fost legiferată ca una din instituțiile naționale de bază de protejare a drepturilor omului.

Astfel, în domeniul protecției drepturilor omului procurorii în Republica Moldova au următoarele competențe: supravegherea executării exacte și uniforme a legilor de către organele dministrației publice centrale și locale, agenții economici, indiferent de forma de proprietate, alte persoane juridice și fizice și asociațiile lor; respectării legilor de către organele de anchetă prealabilă și de cercetare penală; respectării legilor în locurile de reținere și de detenție preventivă la executarea pedepselor și altor măsuri de constrîngere, stabilite de instanța judecătorească, inclusiv în instituțiile de psihiatrie judiciară; respectării legalității în Forțele Armate și în organele securității naționale.

Conform opiniilor mai multor autori, statutul procurorilor nu întrunește condițiile de independență și imparțialitate necesare, acest fapt fiind determinat de modul de desemnare a Procurorului General și procurorilor ierarhic inferiori. Prin urmare, acesta nu-i permite procuraturii să fie cu adevarat o înstituție publică cu adevărat independentă, care ar apăra drepturile fundamentale și ar sluji intereselor întregii societăți.

Instituțiile specializate în domeniul protecției drepturilor omului în Republica Moldova, în opinia noastră, sînt avocatul poporului și instituția avocaturii. Le considerăm instituții specializate, întrucît atribuțiile lor sînt legate nemijlocit de protecția drepturilor fundamentale.

Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova (CpDOM) constituit din avocați parlamentari activează în RM din aprilie 1998, în calitate de mecanism nejudiciar de apărare a drepturilor omului, în baza Legii cu privire la avocații parlamentari. CpDOM este format din 4 avocați parlamentari, egali în drepturi, unul dintre care este specializat în problemele de protecție a drepturilor copilului (Avocat al copilului), din funcționari, care asigură avocaților parlamentari asistență organizatorică, informațională, științifico-analitică, economico-financiară, precum și patru Reprezentanțe amplasate în: Bălți, Cahul și Comrat (Unitatea Teritorială Autonomă ,,Gagauz-Yeri’’)și Varnița, activînd ca subdiviziuni teritoriale ale instituției.

Ombudsman-ul sau avocatului poporului are funcțiile: de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale ale omului și a legalității; de cercetare și de control a administrației publice; de mediere sau de sugerare a unor noi măsuri legale; de sancționare sau de penalizare a autorităților care îi îngreuiază activitatea.

Atribuțiile esențiale ale avocaților parlamentari constau în: apărarea spiritului legii, examinarea petițiilor, audierea cetățenilor și repunerea lor în drepturile constituționale; răspunde de actele sale în fața Parlamentului, prezentarea propunerilor de proiect Parlamentului privind ajustarea legislației naționale ce ține de domeniul drepturilor omului conform cerințelor actelor juridice internaționale la care R.M. este parte; analiza legislației și sesizarea Curții Constituționale în vederea controlului constituționalității actelor normative ale Parlamentului, Președintelui, Guvernului asupra corespunderii lor principiilor general acceptate și actelor juridice internaționale privind drepturile omului, constituind un simbol al statului democratic a cărei esență exprimă dezvoltarea bunăstării cetățeanului, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și supravegherea organelor administrative.

Avocatura este o instituție de drept independentă a societății civile, menită să asigure, pe bază profesională, acordarea de asistență juridică calificată persoanelor fizice și juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, precum și al asigurării accesului la înfăptuirea justiției. Avocatura ca instituție de drept reprezință totalitatea juriștilor care exercită profesia de avocatîn bază de licență eliberată conform legii.Rolul instituției avocaturii constă exclusiv în apărarea pe toate căile și cu toate mijloacele legal posibile a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului.

În Republica Moldova instituția avocaturii a făcut obiectul mai multor discuții controversate în forul legislativ, ca urmare prevederile legii cu privire la avocatură au fost supuse controlului de constituționalitate de cîteva ori. Astăzi avocatura, pe de o parte, este supraîncărcată și nu poate satisface necesitățile mereu crescînde ale populației de asistență juridică, iar pe de altă parte nu dispune de drepturile și împuternicirile necesare pentru ca volumul și calitatea asistenței să corespundă exigențelor timpului.

Societatea civilă este o noțiune care descrie formele asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, asociațiile, fundațiile, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societății civile, care intervin pe lîngă factorii de decizie, pe linga instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și libertăților grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă.

Totuși, rolul primordial în promovarea și protecția drepturilor omului din cadrul societății civile, ii revine organizațiilor nonguvernamentale (ONG-uri), în activitatea cărora urmăresc urmatoarele obiective:

întărirea credibilității sectorului neguvernamental, îmbunătățirea capacității instituționale și operaționale a acestuia în relația cu publicul și factorii de decizie.

influențarea și implementarea politicilor, dintre care menționez: munca și dialogul social, protecția drepturilor paturilor social vulnerabile, protecția consumatorului, dezvoltarea socio economică, șanse egale pentru femei și bărbați, etc.

întărirea rolului de advocasy privind susținerea democrației și a statului de drept, în protejarea drepturilor minorităților naționale și drepturilor copiilor, în asigurarea accesului la informație, a libertății de expresie, lupta împotriva discriminării, etc.

Cele mai cunoscute domenii de activitate a ONG-urilor sînt: domeniul binefacerii, domeniul ecologic, apărarea drepturilor omului, protecția socială a păturilor vulnerabile ale populației, cultura și arta, domeniul învățămîntului, medicina, știința etc. În centrul atenției acestor domenii, cel mai popular în activitatea ONG-urilor se află omul. Această distribuție poate fi explicată prin caracterul accentuat și mediatizat al activităților de binefacere, precum și al organismelor internaționale ce se ocupă de protecția drepturilor omului în Republica Moldova.

1.3 Statutul Curții Constituționale de mecanism național privind protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

Dezvoltarea progresivă a sistemului de drept al Republicii Moldova a plasat în prim plan adoptarea unei Constituții democratice, scopul primordial al căreia este asigurarea demnității, egalității și libertății individului. Reforma constituțională a fost determinată în Republica Moldova de necesitatea schimbării sistemului politic și economic, astfel, elaborarea proiectului Constituției RM a fost condiționată de necesitatea creării unui cadru juridic de evoluție spre un stat de drept și democratic, suveran și independent, unitar și indivizibil.

Fiind necesar instituirea unei autorități constituționale independente, Comisia pentru definitivarea proiectului Constituției, a introdus un titlu separat exclusiv Curții Constituționale. Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, proclamă drepturile și libertățile omului, libera dezvoltare a personalității umane ca valori supreme, formînd baza constituționalismului. Astfel, la 23 februarie 1995 a fost creată Curtea Constituțională, prima și unica autoritate de jurisdicție constituțională în isoria Republicii Moldova.

Cu referire la statutul Curții Constituționale, în literatura de specialitate sînt expuse mai multe păreri, care din perspectivă analitică este privită ca autoritate constituțională și ca autoritate jurisdicțională, fapt cu care concluzionez prin urmatoarele:

în calitate de autoritate constituțională, fiind legiferată de Constituție drept unică și independentă de orice altă autoritate publică, fapt care reiese din art. 134 alin. (2) Constituția RM și art.1 alin. (2) al Legii cu privire la Curtea Constituțională. Statutul său constituțional cuprinde principalele aspecte ale activității sale, cu excepția procedurii de control și a unor detalii de organizare, fiind parte componentă a regimului constituțional al țării.

Curtea Constituțională, ca autoritate jurisdicțională, este unica din Republica Moldova conform art. 134 alin. (1) Constituția RM și art.1 alin. (1) al Legii cu privire la Curtea Constituțională, totodată prin legea dată se definește procedura jurisdicțională și principalele aspecte privind organizarea și funcționarea ei.

Astfel, între caracterul de autoritate constituțională și cel de autoritate jurisdicțională ce determină statutul Curții Constituționale este o relație de subordonare, ceea ce asigură caracterul unitar al Curții, nu numai pentru că izvorul constituțional este supraordonat celui legal, al legii sale organice, dar și deoarece Curtea garantează supremația Constituției în cadrul și prin punerea în mișcare a procedurii jurisdicționale corespunzătoare, care are semnificația unui mijloc juridic pentru realizarea acestui scop.

Locul și rolul Curții Constituționale în ansamblul organizării puterilor în stat este stabilit de art. 134 alin. (2) din Constituție, ca fiind independentă de orice altă autoritate publică, deci Curtea nu este o a patra putere în stat, situîndu-se în afara celor trei puteri – legislative, executive și judecătorești, dar nici nu se subordonează uneia din aceste puteri, însă se supune numai Constituției și legii sale organice. Curtea activează conform propriei jurisdicții, în baza principiilor independenței, inamovibilității, colegialității, legalității și publicității. În activitatea sa, Curtea dispune de autonomie financiară și de buget propriu, acesta fiind distinct în bugetul statului. Activitatea Curții Constituționale este una organizatorică, de supraveghere, îndreptată spre a atenționa autoritățile publice, actul cărora este supus controlului, să înlăture normele ce contravin Constituției și să oprească acțiunea actului normativ, dar dreptul de a-l modifica sau anula revine organului ce l-a adoptat. Hotărîrile pentru controlul constituționalității sunt executorii și definitive, atrăgînd nulitatea actului normativ sau dispozițiilor acestuia declarate neconstituționale. În acest context, Curtea Constituțională devine un „arbitru” suprem în materia „examinării în exclusivitate a chestiunilor de drept”.

În calitate de unică autoritate de jurisdicție constituțională, Curtea își exercită atribuțiile stipulate expres în art. 135 din Constituție, art. 4 al Codului jurisdicției constituționel și a legii cu privire la Curtea Constituțională, atribuții ce nu pot fi contestate de nici o autoritate publică:

a) exercită la sesizare controlul constituționalității legilor, regulamentelor și hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și dispozițiilor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituția; c) se pronunță asupra inițiativelor de revizuire a Constituției; d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaților și al Președintelui Republicii Moldova; f) constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova, interimatul funcției de Președinte, imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile; g) rezolvă excepțiile de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție; h) hotărăște asupra chestiunilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid.

Creînd un organ jurisdicțional specializat – Curtea Constituțională, Parlamentul a implementat modelul european al controlului constituționalității legilor, însă a ținut cont și de experiența americană, consacrînd procedura ridicării excepțiilor de neconstituționalitate. Adoptînd modelul european de justiție constituțională, Parlamentul a optat pentru accesul indirect al cetățenilor la Curtea Constituțională pentru sesizarea actelor normative care le încalcă drepturile prin intermediul instanțelor de drept comun și autorităților publice, care au dobîndit calitatea de subiecți cu drept de sesizare a Curții Constituționale.

Curtea Constituțională își exercită competența de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în cadrul tuturor atribuțiilor sale. În aspectul analizat, Curtea are obligația de a controla corespunderea normelor de drept cu normele și principiile constituționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, precum și cu tratatele internaționale în acest domeniu, la care RM este parte. Pe parcursul activității sale Curtea Constituțională și-a format o practică proprie în multe ramuri ale dreptului constituțional, administrativ, penal, civil ș.a. Preponderent, hotărîrile Curții Constituționale, direct sau indirect, se referă la drepturile și libertățile fundamentale ale omului sau la principiile aplicabile acestora.

Prima, cea mai largă și cea mai importantă atribuție a Curții Constituționale este exercitarea, la sesizare, a controlului constituționalității legilor și a altor acte normative ale autorităților publice centrale, prin intermediul căreia Curtea declară neconstituționale actele normative contestate, pasibile de controlul constituționalității, dacă acestea intră în contradicție cu drepturile și libertățile fundamentare garantate de Constituție. În această ipostază Curtea Constituțională contribuie la modificarea actelor normative ale autorităților publice centrale, în cazul în care organele emitente încalcă drepturile și libertățile constituționale. Astfel, Curtea Constituțională, pe lîngă faptul că garantează supremația Constituției, contribuie la creația legislativă exercitînd funcția de protecție a drepturilor fundamentale.

În cadrul aceleiași atribuții se înscrie și funcția de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate a actelor normative la sesizarea Curții Supreme de Justiție. Această activitate a Curții Constituționale reprezintă un important mijloc de protecție a drepturilor cetățenilor, care, conform legislației naționale, nu sînt subiecți cu drept de sesizare a Curții Constituționale, dar care pot fi victime ale abuzurilor comise de autoritățile publice centrale.

Prin hotărîrile sale, Curtea Constituțională a RM de asemenea contribuie la elaborarea actelor normative în concordanță cu Constituția, iar prin adresele sale, pune la curent autoritățile publice centrale asupra lacunelor semnalate în legislație. Datorită acestui fapt crește responsabilitatea organelor administrației publice centrale și locale în procesul de protecție a drepturilor omului și de aplicare a actelor normative. Majoritatea hotărîrilor Curții se bazează pe normele constituționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale.

O altă atribuție, în exercitarea căreia Curtea contribuie eficient la protecția drepturilor fundamentale, este interpretarea dispozițiilor constituționale. Interpretînd în special normele din

titlurile I și II ale Constituției, Curtea Constituțională veghează la respectarea principiilor generale în domeniul drepturilor și libertăților inerente ființei umane. Drept bază pentru interpretarea normelor constituționale servesc principiile internaționale în domeniul drepturilor și libertăților omului. În așa mod hotărîrile Curții Constituționale de interpretare a Constituției contribuie la aplicarea adecvată a normelor constituționale, atît de către autoritățile ce elaborează acte normative, cît și de către autoritățile care le aplică. Unicitatea acestei atribuții este determinată de faptul că numai Curtea Constituțională este în drept să interpreteze normele constituționale și această interpretare să fie supremă și impusă ca singura posibilă oricărei autorități. În hotărîrile sale Curtea Constituțională întotdeauna a operat în folosul individului, făcînd tot posibilul ca societatea să se conducă de maxima, conform căreia statul și dreptul nu sunt un scop, ci un mijloc pentru dezvoltarea personalității și realizarea libertăților sale.

Prin prisma protecției drepturilor omului sînt examinate, de asemenea, inițiativele de revizuire a Constituției. În exercitarea acestei atribuții Curtea controlează corespunderea inițiativelor respective cu limitele de revizuire a Constituției. Art.142 din Constituția Republicii Moldova nu permite revizuirea normelor constituționale, dacă aceasta are ca rezultat suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora. Prin această atribuție se stabilesc garanții supreme pentru exercitarea adecvată a drepturilor fundamentale.

O altă atribuție a Curții Constituționale, care se înscrie în garanțiile juridice de protecție a drepturilor omului, vizează chestiunile referitoare la constituționalitatea partidelor. Este cunoscut în istorie rolul negativ al unor partide politice, care prin programele, scopurile sau activitățile lor au exclus din societate pluralismul politic și principiile statului de drept. Aceste activități de obicei se soldează cu restrîngerea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. În aceste situații se conturează rolul decisiv al Curții Constituționale, care prin hotărîrile sale are obligația de a îngrădi acțiunea distructivă a asociațiilor de acest gen asupra comunității în ansamblu.

În șirul atribuțiilor Curții Constituționale, prin intermediul cărora sînt protejate drepturile fundamentale, un loc important îl ocupă confirmarea rezultatelor referendumurilor republicane,

alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova. Astfel, Curtea Constituțională apare în postura de garant al respectării drepturilor exclusiv politice ale cetățenilor Republicii Moldova, dreptul lor de a alege și de a fi alesi în cele mai înalte funcții ale statului.

În raporturile cu cetățenii Republicii Moldova, Curtea Constituțională are o sarcină primordială, expusă în art. 134 alin (3) al Constituției: de a garanta responsabilitatea statului față de cetățean. Promovînd drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, Curtea Constituțională stabilește garanții de exercitare a acestora. Datorită acestui fapt, justiția constituțională în Republica Moldova, ca mecanism de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, în baza garanțiilor pe care le acordă, poate fi considerată superioară în raport cu alte instituții nu mai puțin eficiente. Astfel, în perioada transformărilor ideologice, politice și constituționale, prin care trece în prezent Republica Moldova, Curtea Constituțională a devenit una din cele mai eficiente instituții de protecție a drepturilor fundamentale.

CAPITOLUL II. EXERCITAREA JUSTIȚIEI CONSTITUȚIONALE ÎN VEDEREA PROTECȚIEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE

2.1 Controlul constituționalității legilor ca mecanism de protecție a drepturilor fundamentale ale omului

Pentru fudamentarea controlului constituționalității legilor ca mecanism de protecție a drepturilor omului e necesar de analizat istoricul apariției acestei instituții.

În perioada antică și cea medievală problema justeței legii, a impactului ei asupra comportamentului personalității umane, a finalității dreptului și a valorilor pe care le promovează, a fost abordată de marii gînditori și filosofi. Existența unei legi superioare și respectul datorat acesteia a fost ideea fundamentală a dreptului atenian. S-a făcut o distincție între nomos, ceea ce înseamnă lege în sens larg, iar în sens restrîns Constituție, și psephisma, adică echivalentul decretului. Nomosul privind organizarea puterilor publice nu putea fi modificat decît ca excepție, după o procedură destul de anevoioasă, complexă. Psephisma nu putea fi contrară unui nomos, nici ca formă, nici ca conținut. Dacă totuși un decret neconstituțional era adoptat, aplicarea acestuia era refuzată de judecători, iar autorul decretului putea fi tras la răspundere penală. Protrivit lui Platon, dreptul divin nu poate fi adaptat intereselor schimbătoare ale omului. Sofocle, Cicero, stoicii au promovat existența unui „drept etern”.

În Evul Mediu concepțiile greco-romane, cu privire la dreptul natural, au fost îmbogățite prin aportul considerabil al teologiei. Tomas d’Aquino a dezvoltat filozofia aristotelică, fiind principalul reprezentant al Scolasticii, el distinge clar „legea eternă” și „leagea umană”. Egalitatea și universalismul sunt cele două principii ale societății creștine.

Doctrina medievală a susținut ideea existenței a două categorii de reguli: ale „dreptului natural” – superioare și inviolabile și ale "dreptului pozitiv", care au eficacitate numai în măsura în care sunt conforme cu cele dintîi.

În practică însă era altfel, în caz de conflict între dreptul pozitiv și dreptul natural, judecătorul trebuind să opteze deseori nu pentru principiile dreptului natural, care erau lipsite de sancțiune, ci pentru cele ale dreptului pozitiv.

Perioada modernă a istoriei a adus o schimbare radicală. Începînd cu revoluțiile din Anglia, Franța, în practica legislativă și cea juridică pătrunde o nouă viziune asupra legii, care trebuie să fie o expresie a voinței generale asupra asigurării dominației dreptului. Pentru aceasta s-a tins să se organizeze o activitate a organelor de stat bazate pe legi, o justiție care se conduce numai de lege și care este independentă de puterea politică, inclusiv de cea a suveranului. Regimul de legalitate se interpretează ca regim în care legea se impune particularilor, autorităților publice, inclusiv autorului ei.

Treptat, în constituționalismul modern s-au conturat următoarele idei fundamentale: consacrarea în Constituție a unor principii ce au la bază valori supreme; supremația Constituției; noncontradicția dintre legi și Constituție; apelul la justiție în caz că legile contravin Constituției pentru a o face să triumfe, principiile ei fiind bazate pe valorile fundamentale, acceptate de societate. Legile adoptate de organul legislativ se pot situa doar în cadrul legalității, ele trebuie să fie subordonate Constituției, asigurînd stabilitatea regimului de drept.

Realizarea acestor idei este posibilă numai dacă există mecanisme juridice, și anume: controlul constituționalității legilor, contenciosul administrativ și organizarea unei justiții independente.

Conform literaturii de specialitate, se prezumă că noțiunea „control de constituționalitate” a apărut odată cu apariția primelor constituții, fapt argumentat avînd în vedere ca controlul constituționalitaății se aplică unei legi sau altui act normativ ce trebuie verificat în privința corespunderea acestuia cu constituția. Momentul apariției primelor constituții diferă în dependență de tipul și forma constituției. Cronologic, majoritatea autorilor admit că istoria constituționalismului începe odată cu constituție engleză ca fiind prima constituție apărută în lume. Sistemul constituțional britanic, se bazează pe un set de documente istorice definite ca fiind parte componente ale „constituției Marii Britanii”, care incepe odată cu adoptarea documentului Magna Charta Libertatum din 1215, alăturat acestia ca izvoare scrise mai fac parte Petiția Drepturilor din 1628, Habeas Corpus, Bill-ul dreoturilor din 1689 și alte două categorii de reguli:

uzanțele, care sunt „simple practici”, ce nu provin de la autoritatea legislativă, dar nici de la cea judecatorească;

common law, adică reguli care, fără a fi în mod necesar înscrise într-un text legislativ, au fost sancționate de către instanțele judecătorești.

Astfel, cu timpul existaseră mai multe tentative de control a constituționalității, în cele din urmă, dacă considerăm ca constituțiile nescrise nu există, recunoscîndule doar pe cele scrise, priml precedent de controlul al constituționalității se impune în SUA o dată cu Hotărîrea pronunțată de Curtea Supremă pe cauza Marbury vs Madison în 1803. Acest fapt, a creat un precedent pentru celelalte instanțe de judecată, care și-au asumat atribuția de a controla la solicitare actele ce urmează a fi aplicate la cauza concretă dacă corespund constituției. Acest tip de control a fost numit modelul american de control al constituționalității, caracterizat prin faptul că este exercitat de orice instanță de judecată.

Necesitatea implementării instituției în cauză era deja motivată prin necesitatea instituirii unui mecanism de protceție a drepturilor și libertăților fundamentale contra abuzurilor guvernării. Pentru noile statele democratice din Europa, care și-au dobîndit independența după căderea regimurilor totalitare, curțile constituționale au fost obligate să dovedească faptul că reprezintă o garanție eficace a apărării cetățenilor, a drepturilor și libertăților lor după ani grei, în timpul cărora personalitatea umană a fost ignorată.

Cu referire la evoluția istorică a instituției de control al constituționalității legilor în vederea protecției drepturilor omului, concluzionez urmatoarele:

Inițial s-a încercat fundamentarea acestui control pe ideea existenței legii eterne, legii divine, legii universale sau dreptului natural, ca norme superioare față de legile efemere, legile umane sau dreptul pozitiv. Instituția controlului constituționalității ca mecanism de protecție a drepturilor omului a evoluat diferit în dependență de epocă și țările cu civil law sau common law.

Revoluția din 1688 din anglia și cea din 1789 din franța au marcat începutul erei dreptului pozitiv și a unei justiției bazate pe lege, eră caracterizată prin puterea relativă a judecătorilor și declinul dreptului natural.

Prin urmare, în perioada modernă și actuală esența controlului de constituționalitate deja este bazată pe necesitatea instituirii unui mecanism de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale contra abuzurilor guvernării.

Apariția și dezvoltarea controlului de constituționalitate reprezintă una dintre cele mai importante etape ale constituționalismului. Implicarea mai întîi a puterii judecătorești, mai apoi manifestarea model european, reprezentat de instanțe constituționale specializate, este semnul respectului pentru Legea supremă și drepturile fundamentale garantate de ea. În așa fel supremația Constituției și prioritatea drepturilor omului capătă dimensiunile unei componente esențiale în cadrul principiilor statului de drept, cucerire fundamentală a civilizației contemporane.

Pentru viabilitatea și eficiența oricărei instituții juridice în sistemul de drept, este necesar de elaborat anumite garanții a acestei instituții: sancțiuni și obligații. Prin urmare, garanțiile sistemului de drept democratic privind asigurarea supremației constituției sunt: controlul general al aplicării Constituției atît de guvernați cît și de guvernanți; îndatorirea fundamentală a tuturor de a respecta Constituția; controlul constituționalității legilor.

Cea din urmă garanție este una din cele mai eficiente garanții juridice ale supremației Constituției, deoarece primele două cedează în fața acesteia prin generalitatea lor, lipsa unor consecințe juridice și a unor sancțiuni ale neconformității.

Astfel, controlul constituționalității legilor devine una din garanțiile cele mai eficace de executate a dispozițiilor constituționale, care nu numai că sporește eficiența procesului legislativ, dar și micșorează probabilitatea producerii unor efecte nocive de către legea neconstituțională, prin declararea nulității legilor sau dispozițiilor din legi prin care s-a încălcat Constituția. Analizînd doctrina constituțională și cadrul legislativ, constituțiile și experiența altor state, se constată cu certitudine că justiția constituțională a cucerit într-un mod progresist o poziție centrală în sistemul instituțiilor liberale prin: garantarea înfăptuirii separației și echilibrului puterilor în stat, protejarea drepturilor și libertăților cetățenești, și nu în ultimul rînd garantarea supremației Constituției. În acest sens, controlul constituționalității legilor devine o garanție juridică a supremației drepturilor fundamentale în perspectiva unui stat de drept.

Studiind instituția controlului de constituționalitatea legilor, e necesar de a defini această instituție. Prin urmare, consider că una din cele mai detaliate definiție a instituție date o găsim în lucrarea dr. A. Arsenie, care afirmp că: „controlul constituționalității legilor este activitatea organizată de verificarea a conformității legilor cu Constituția, iar ca institție a a dreptului constituțional cuprinde regulile privind organele competente de a face această verificare, procedura de urmat, precum și masurile ce pot fi luate după realiarea acestei proceduri”.

Preluarea de către Republica Moldova a modelul european al organizării controlului constituțional al legilor din următoarele considerente: în primul rînd, în condițiile unei experiențe vaste a statelor din partea occidentală a Europei, iar în al doilea rînd, s-a produs într-un cadru juridic mondial orientat spre asigurarea cît mai eficientă a drepturilor și libertăților omului.

Practica în viața constituțională a statelor, demonstrează că astăzi controlul constituționalității legilor este cel mai important instrument juridic ce garantează respectarea și supremația Constituției, reprezentînd în aceeași masură unul din cele mai importante mecanisme juridice de consacrare și protecție a drepturilor fundamentale ale omului.

2.2 Formele de control al constituționalității legilor pentru protecția drepturilor omului într-un stat de drept.

Avînd la bază noțiunea de control al constituționalității legilor, ca fiind una din cele mai importante forme de asigurarea a supremației Constituției într-un stat bazat pe drept, e necesar de a analiza formele controlului constituționalității legilor pentru protecția drepturilor omului.

Pentru analiza formelor de control al constituționalității legilor și posibilitățile de protecție a drepturilor fundamentale în fiecăre formă, mai întîi este necesar de a releva existența sau lipsa acestora în diferite sisteme de drept.

Definind constituția în sens formal, vom constata în aceste sisteme de drept lipsa constituției și, ca urmare logică, lipsa oricărei forme de control al constituționalității. În aceste condiții o lege nouă, care introduce dispoziții contrare constituției, nu prezintă o încălcare a acesteia, ci doar o modificare a ei și în felul acesta nu este posibilă învestirea unui organ de stat cu competența de a constata neconformitatea cu constituția a unei legi ordinare. Un exemplu tipic este Anglia, unde legile ordinare pot să modifice oricînd constituția, dar totuși legislativul englez nu poate proceda arbitrar, deoarece pe lîngă legea scrisă, există numeroase principii constituționale consacrate pe cale cutumiară. Situația în care parlamentul adoptă o lege contrară acestor principii permite ribunalelor, „fără să o declare neconstituțională, să o înlăture din soluția procesului, dîndu-i o interpretare diferită de cea care rezultă din textul ei, dar conformă cu spiritul constituției nescrise”.

Astfel, în sistemele de drept, unde nu există nici o formă de control al constituționalității legilor, ca rezultat al lipsei constituției în sens formal, nu putem constata existența unui sistem suprem eficient de protecție a drepturilor omului.

O altă situație este în tările cu constituții scrise, rigide, care au o putere judiciară superioară, iar reglementările din ele privind drepturile fundamentale nu sunt susceptibile modificării de către o lege ordinară. Acest fapt asigură securitate juridică, iar prin instituirea procedurii de control al constituționalității, se asigură inalienabilitatea drepturilor fundamentale.

În literatura de specialitate, găsim mai multe opinii privind clasificarea formelor de control al

constituționalității legilor după organul competent. Potrivit sintezei efectuate de dr. A.Arseni, controlul constituționalității legilor are trei forme, și anume: controlul parlamentar, controlul politic și controlul jurisdicțional.

O altă clasificare a formelor controlului de constituționalitate o face savantul dr. I. Guceac, care delimitează cinci tipuri de forme de control, prin urmare vom analiza posibilitățile de protecție a drepturilor fundamentale ale omului prin intermediul acestora:

controlul exercitat prin opinia publică;

prin referendum;

printr-un organ politic;

printr-un organ jurisdicțional;

printr-un organ unic special și specializat;

Controlul exercitat prin opinia publică pentru protecția drepturilor fundamentale conform literaturii de specialitate este considerată este o formă de control ineficientă, ținînd cont de condițiile social-istorice și politice actuale, care se caracterizează printr-o mare varietate de comportamente psiho-sociale, de manifestări de civism, prin interese politice diverse, etc., fapt ce nu împiedică, însă, orice individ, sau unele organizații sociale să ridice problema constituționalității unei legi în cadrul unui miting, în presă, precizîndu-se însă că contestațiile respective nu produc efecte juridice asupra normei juridice sau legii contestate. Unica sacțiune pentru controlul exercitat prin opinia publică ar fi revolta, care este forma în care poporul își manifestă atitudinea față de o lege care încalcă drepturile fundamentale ale persoanei. Astfel, în momentul încălcării drepturilor constituționale ale omului, intervine violența poporului, iar acest fundament ideologic justifică teoria rezistenței la opresiune și s-a reflectat în constituțiile care au consacrat „dreptul la insurecție”, care conform art. 35 al Declarației drepturilor omului și cetățeanului din Preambulul Constituției Franceze din 1793, potrivit căruia „cînd guvernul violează drepturile poporului, insurecția este pentru popor și pentru fiecare parte a acestuia cel mai sacru dintre drepturi și cea mai indispensabilă dintre îndatoriri”.

Controlul exercitat prin referendum poate fi considerat una din formele superioare de control, din moment ce voința poporului este supremă, conform doctrinei statului de drept, o decizie adoptată prin referendum este superioară deciziei oricărei autorități publice. Cu toate acestea această formă de control nu există nici într-o țară, are anumite deficiențe în privința procedurii de exercitare, avînd necesitatea de a mobiliza întreaga societate.

Controlul exercitat de către un organ politic a fost propus și experimentat în Franța, ulterior această formă s-a răspîndit prin controlul exercitat de parlament, fiind aplicată și în statele socialiste. Astfel, în masura în care această formă de control este efectuată de către legiuitor – același organ care adoptă legile, s-a dovedit a fi ineficientă, fiind vorba despre un autocontrol și nu de o verificare obiectivă a corespunderii cu constituția. Astfel, eficiența acestui control pentru protecția drepturilor fundamentale ale omului este minimă, deoarece „nimeni nu poate fi judecător în propria cauză”, un asemenea control fiind doar aparent.

Controlul constituționalității printr-un organ jurisdicțional este înfăptuit de către instanțele judecătorești propriu-zise sau un alt organ decît cele judecătorești, dar care utilizează o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească. La baza acestui control stă principiul separației puterilor în stat – aspect teoretic unanim acceptat de doctrina constituțională. Controlul exercitat de către magistrați, potrivit unei proceduri jurisdicționale afirmate în practica judecătorească, este considerat mai eficient decît controlul politic exercitat de un organism ai cărui membri pot să nu dispună de experiența respectivă. Astfel, pentru protecția drepturilor fundamentale, această formă de control este cea mai eficientă, afirmată deja în practica statelor.

Controlul jurisdicțional poate funcționa în două sisteme:

concentrat, atunci cînd competența acestuia aparține doar unei instanțe specializate sau unei instanțe supreme. Acest sistem conferă autoritate actului de control și poate viza o lege în ansamblu, producînd efecte „erga omnes” asupra întregii societăți.

difuz, atunci cînd competența în acest domeniu, revine tuturor instanțelor judecătorești, indiferent de gradul lor. Prin urmare, sistemul dat se limitează la un litigiu prezent și actual, producînd efecte doar „inter partes” între părțile litigiului.

Controlul constituționalității printr-un organ unic, special și specializat este atribuit mai mult la controlul exercitat printr-un organ jurisdicțional, din care considerente nu vom analiza impactul acestuia asupra protecției drepturilor fundamentale.

Procedura contolului de constituționalitate în unele state este prevăzută expres în constituție, fiind numită formă explicită, iar în altele, se prezumă din conceptul supremației constituției, numită formă implicită. Comparînd formele date, stabilim că forma explicită este mai favorabilă pentru protecția drepturilor fundamentale, deoarece, persoana cunoaște despre existența mecanismului de control al constituționalității, fiind-ui explicit, poate apela pentru protecția drepturilor lezate. Forma dată impune stabilirea organului cu drept de a exercita controlul, poziția lui față de celelalte organe ale statului, componența și modul de desemnare.

Diverse state, au preluat forma implicită de control a contituționalității legilor, exercitat de organele judecătorești de drept comun din SUA, denumit „modelul american” descentralizat, se caracterizează prin recunoașterea dreptului fiecărui judecător de a sancționa legea neconstituțională. Aplicarea acestui sistem de control are loc după principiul lex superior derogat lex inferiori: dacă legile în conflict au o forță diferită – una este ordinară, iar cealaltă constituțională – legea plasată la un nivel superior trebuie preferată.

Caracteristicile modelului american de control al constituționalității legilor sunt: organele competente de a realiza controlul sunt instantele judecătorești de oice nivel, se realizează posterior adoptării legii la un caz concret, inițiativa controlului vine de la părțile aflate în litigiu, modul de inițiere este indirect – prin intermediul procesului de judecată se cere ca legea să fie declarată neconstituțională și produce efecte juridice doar între părțile litigiului.

Pentru a evita problemele de genul celor întîlnite în aplicarea modelului american, în special dependența acestuia de precedentul judiciar, țările europene au optat pentru controlul constituționalității legilor printr-un organ jurisdicțional, denumit „modelul european”, numit și formă a controlului centralizat, se caracterizează prin atribuirea controlului de constituționalitate unui singur organ, indiferent de natura lui. Sistemul controlului concentrat a fost preferat de majoritatea țărilor cu civil law, avînd la bază sistemul kelsenian. Caracteristicile acestui model sînt: reprezintă un control concentrat – efectuat de un organ specializat, timpul de realizare a controlului este anterior – se contestă înainte ca legea să intre in vigoare, forma realizarii este abstractă, subiecții cu drept de sesizare sînt autorităților publice, modul de inițiere – direct împotriva legii și produce efecte juridice asupra întregii societăți. Ulterior acest tip de control s-a extins, întrecînd așteptările și dobîndind o dimensiune europeană.

Există și alte forme de control a constituționalității, conform criteriilor:

În funcție de timpul în care se efectuează controlul constituționalității, avem:

Controlul anterior adoptării legilor, denumit și controlul prealabil sau a priori, se exercită în faza de proiect al legii. Cu privire la acest control trebuie  să observăm că el nu este un veritabil control al constituționalității, căci atît timp cît legea nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătățit chiar de initiator, sau poate fi abandonat. Acest control o garantie de legalitate și deci și de constituționalitate.

Controlul posterior adoptării legilor, se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor  cu forță juridică egală  cu a legii. În această situație, în cadrul controlului explicit, se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituționalitatea și pot aplica sancțiunile. În dependență de spațiul de realizare a controlului constituționalității legilor, poate fi: intern, atunci cînd se realizează de însăși organul care a emis actul și extern – de către o altă autoritate publică.

În funcție de cei îndreptățiți a iniția controlul, distingem:

Control la inițiativa autorităților publice – este un control concentrat – pentru că aparține unui singur organ specializat, Curtea Constituțională; abstract – deoarece conformitatea unei legi cu Constituția se pune în afară oricărui litigiu preexistent; și a priori – se realizează asupra unei norme care încă nu a intrat în vigoare.

Control la inițiativa particularilor – exprimă nemijlocit vocația Curții Constituționale de a fi un instrument de protecție a indivizilor față de legislativ, de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale.

În dependență de consecințele cu caracter juridic ce survin în urma controlului, avem:

Control consultativ – poate fi adoptată o hotărâre de natură morală și nicidecum juridică.

Control decisiv – actul normativ poate fi considerat constituțional sau neconstituțional.

După conținut, controlul constituționalității legii este:

Control formal – asigură verificarea condițiilor și cerințelor ce țin de elaborarea și adoptarea unui act normativ;

Control material – se realizează asupra conținutului actului normativ și are drept scop verificarea conformității acestui conținut cu dispozițiile Constituției.

În funcție de obligativitatea realizării, controlul constituționalității legilor poate fi:

Control obligatoriu – actul normativ este supus în mod indispensabil controlului, de obicei celui anterior.

Control facultativ – se realizează numai la inițiativa subiecților prevăzuti de lege.

În funcție de norma juridică la care se referă controlul, există formele:

Control abstract – asupra unui act în general;

Control concret – asupra unei norme concrete.

Din analiza formei de control concret rezultă încă două forme de control: controlul pe cale de acțiune și controlul pe cale de excepție. Controlul exercitat pe cale de excepție este aplicabil în cadrul oricărui proces, cînd orice parte poate pretinde că o lege sau o dispoziție legală luată în parte, fiind neconstituțională, îi afectează drepturile sau interesele legale. Exigența impusă este că numai părțile în proces pot ridica această excepție. Pe cînd controlul exercitat pe calea acțiunii este un procedeu ofensiv, care permite atacarea unei legi în fața unui tribunal determinat, căruia i se cere examinarea validității constituționale și să pronunțe anularea actului contestat.

În concluzie vom menționa că în diferite sisteme de drept, în funcție de tipul acestora, se aplică forme specifice de control al constituționalității pentru protecția drepturilor fundamentale, fiecare cu particularitățile sale, ce scot la iveală aspecte pozitive și negative. Și viceversa, în cazul în care pentru protecția drepturilor fundamentale se aplică o anumită formă, aceasta dobîndește particularități specifice în acest domeniu. Fiecare sistem de drept trebuie să cunoască aceste particularități, pentru aplicarea formei potrivite de control al constituționalității și perfecționarea formelor existente.

Particularitățile respective pentru sistemul de drept al Republicii Moldova, specificul

procedurii sesizării organului jurisdicțional constituțional, subiecții cu drept de sesizare, obiectul și temeiurile sesizării vor fi detaliate în cel de-al treilea capitol al prezentei lucrări.

2.3 Analiza accesului cetățenilor la Curtea Constituțională prin intermediul subiecților abilitați cu dreptul de sesizare și prin ridicarea excepției de neconstituționalitate.

Potrivit opiniei dr. Ioan Muraru, conținutul normativ al Constituției, cuprinde două tipuri principale de norme: regului relative de tehnică guvernamentală și declarații de drepturi. Deducem că esența controlului de constituționalitate se reduce la soluționarea problemelor:

soluționarea litigiilor politice privind tehnica guvernării cuprinse în Constituție.

soluționarea litigiilor pentru protecția drepturilor și libertățior fundamentale ale omului.

Rolul principal în sesizarea problemelor celei dea doua categorie de probleme trebuie sa-i revină cetățeanului, ca titular de drepturi fundamentale. Cu toate acestea cetățeanului îi este atribuit rolul de simplu spectator, fiind lipsit de posibilitatea de a se implica în acest proces în baza modelului clasic european de control a constituționalității legilor, pe care la adoptat RM, model fundamentat de Hans Kelsen, cu toate că la momentul adoptării Constituției, țara noastră a avut posibilitatea de a îmbunătăți acest concept, așa cum a procedat Germania, sau alte state.

Modelul „american" și cel „european" de justiție constituțională, cu țoate avantajele și dezavantajele sale, conform bogatei practici a statelor, nu asigură protecția deplină a persoanei împotriva eventualelor abuzuri ale autorităților publice, prin care pot fi încălcate drepturile fundamentale garantate de Constituție. Modelul american, are un neajuns esențial: admite existența normei neconstituționale pînă la aplicarea ei în cazul unei acțiuni asupra persoanei și declanșarea controlului concret de constituționalitate. Modelul european, care presupune un control constituțional centralizat, adoptat și de Republica Moldova, admite declanșarea controlului abstract de constituționalitate doar la inițiativa anumitor subiecți, abilitați cu dreptul de a sesiza autoritatea constituțională, iar ca rezultat îi pune pe cetățeni în dependență directă de acesti subiecți, deoarece decizia de a sesiza autoritatea constituțională rămîne la discreția lor.

Deoarece legislația actuală a RM nu prevede dreptul persoanelor de a sesiza direct Curtea Constituțională, însă doar prin intermediari, fapt ce minimalizează posibilitățile aceastora de a se implica în acest proces pentru a-și restabili drepturile lezate prin normele prezumate neconstituționale. Practic toată activitatea Curții Constituționale este determinată de către subiecții cu drept de sesizare, deoarece Curtea nu este abilitată cu dreptul de a exercita jurisdicția constituțională din oficiu, fapt cu care ar putea sa încalce activitatea unor autorități publice sau putem vorbi despre unele conflicte de competență. Jurisdicția constituțională se exercită în condițiile Legii cu privire la Curtea Constituțională și Codul Jurisdicției Constituțională.

Conform art. 25 din Legea cu privire la Curtea Constituțională și art. 38 alin. (1) din Codul jurisdicției constituționale, subiecții cu drept de sesizare la Curtea Constituțională sînt:

Președintele Republicii Moldova; b) Guvernul; c) Ministrul justiției; d) Curtea Supremă de Justiție; e) Procurorul General; f) Deputatul în Parlament; g) Fracțiunea parlamentară; h) Avocatul parlamentar; i) Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile supunerii controlului constituționalității legilor, regulamentelor și hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și dispozițiilor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, ce îngrădesc împuternicirile Găgăuziei; j) Comisia Electorală Centrală.

Acesti subiecți pot face sesizări doar ce țin de competența lor, cu excepția:

1. sesizări privind revizuirea constituției, care poate fi făcută doar de subiecții prevăzuți în art. 141 din Constituție:

a) un număr de cel puțin 200 000 de cetățeni ai Republicii Moldova cu drept de vot. Cetățeni care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din unitățile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puțin 20000 de semnături în sprijinul acestei inițiative;   

b) un număr de cel puțin o treime de deputați în Parlament;

c) Guvern.

2. privind constatarea circumstanțelor ce justifică  dizolvarea Parlamentului, care poate fi făcută de Președintele Republicii Moldova;

3. privind constatarea circumstanțelor ce justifică suspendarea din funcție a Președintelui RM sau interimatul funcției de Președinte al RM, care poate fi făcută în temeiul unei hotărîri a Parlamentului, semnate de Președintele Parlamentului;

4. ce are ca obiect constituționalitatea unui partid care poate fi făcută de Președintele Republicii Moldova, de Președintele Parlamentului, de Guvern, de ministrul justiției sau de Procurorul General. Președintele Parlamentului poate face sesizări numai în temeiul unei hotărîri a Parlamentului, Procurorul General – în temeiul unei hotărîri a colegiului  Procuraturii Generale, ministrul justiției – în temeiul unei hotărîri a colegiului Ministerului Justiției.

Curtea Constituțională exercită controlul constituționalității legilor și hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și ordonanțelor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte; interpretează Constituția; confirmă rezultatele referendumurilor republicane, alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova; constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova sau interimatul funcției de Președinte, precum și imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile; rezolvă cazurile excepționale de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție. Curtea Constituțională hotărăște asupra chestiunilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid și se pronunță asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.

Președintele RM ca subiect cu drept de sezare la Curtea Constituțională, contestă legile după ce acestea intră în vigoare, însă pentru o protecție calitativă a drepturilor fundamentale a cetățenilor aș opta pentru ideea ca Președintele țării să aibă dreptul de a contesta legea în momentul în care aceasta îi revine acestuia pentru a o promulga. Astfel, în aceste condiții Președintele țării, dacă ar depista unele necocordanțe a legii cu constituția, să aibă dreptul de a contesta legea dată prin intermediul Curții Constituționale.

Adresarea făcută către celelalte autorități cu drept de sesizare la Curtea Constituțioanlă precum ministerul justiției, deputatul în parlament, fracțiunea parlamentară, este o posibilitate teoretică și legală, însă procedura ulterioară nu este reglementată prin lege, astfel apărarea și promovarea drepturilor omului deja depinde de voința și profesionalismul acestor autorități.

Gruvernul este subiect cu drept de sesizare la Curtea Constituțională și contestă legea prezumată a fi neconstituționașă prin hotărîre adoptată cu majoritatea de voturi.

Conform atribuțiilor de reprezentare a intereselor generale ale societății și apărarea ordinii de drept, libertățile și drepturile cetățenilor, Procurorul general pînă în prezent nu are un mecanism de sesizare a Curții Constituționale prin care acesta să-și execute atribuțiile de bază.

Comisia Electorală Centrală, ca subiect cu drept de sesizare a Curții Constituționale, se adresează pentru confirmarea rezultatelor alegerilor în Parlament și alegerii Președintelui Republicii Moldova în baza raportului prezentat. Rezultatele referendumului republican se confirmă în baza raportului prezentat de Comisia republicană pentru efectuarea referendumului. De asemenea, Comisia Electorală Centrală prezintă materialele privind declararea candidatului supleant deputat în Parlament.

În prezent prin noua Lege cu privire la avocatului poporului, avocatul poporului are dreptul de a sesiza Curtea pe orice probleme, inclusiv pe drepturile omului. Conform practicii, avocatul poporului este autoritatea cea mai apropiată de cetățean în acest domeniu, după care urmează procurorul general conform atribuțiilor sale.

Conform Constituției RM art. 135 alin.(1) lit.g), Curtea Supremă de Justiție este subiectul cu drept de sesizare, și anume: „rezolvă cazurile excepționale de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de CSJ”. În normele legii nefiind specificat în care cazuri acest subiect sesizează Curtea. Astfel, CSJ apare în două ipostaze: ca o autoritate publică cu drept general de sesizare, și ca o autoritate ce ridică în fața Curții excepțiile de neconstituționalitate.

Majoritatea competențelor expuse presupun sesizarea curților de jurisdicție constituțională de către autoritățile politice. Astfel, rezervând dreptul de sesizare doar liderilor politici, întreaga instituție de control constituțional poate ajunge să servească doar necesitățile politicienilor. Dacă este necesar și în ce măsură să i se ofere cetățeanului accesul la justiția constituțională depinde direct atât de organizarea statală, cât și de locul jurisdicției constituționale în cadrul organelor statale. Dacă statul posedă calitatea de stat modern de drept, în care Curtea Constituțională poate funcționa efectiv, persoanei i se oferă acest drept.

Normele de drept sînt adoptate de autoritățile publice nu pentru uz intern, după bunul lor plac, ci pentru membrii societății, ale căror interese ei le reprezintă. În acest sens, ce pot întreprinde persoanele în cazul cînd autoritățile publice, prin actele emise, nu iau în considerare reglementările constituționale? Se presupune că reglementările constituționale prevăd accesul persoanelor la justiția constituțională prin intermediul subiecților cu drept de sesizare, care supun analizei petițiile persoanelor privind presupusele contradicții ale actelor normative cu normele Constituției și pot depune o sesizare întemeiată la Curtea Constituțională. Deducem că intenția constituantului este justificată prin faptul că subiecții cu drept de sesizare să fie un filtru al sesizărilor constituționale ale persoanelor. Ca rezultat, Curtea Constituțională are posibilitatea de a-și exercita fără piedici atribuțiile, neexistînd pericolul suprasolicitării Curții, ca în alte state.

Un alt aspect relevant, este că în RM persoanele au posibilitatea să se implice în soluționarea problemelor de constituționalitate prin intermediul petițiilor adresate subiecților cu drept de sesizare conform Legii cu privire la petiționare. De remarcat, că legea în cauză nu prevede procedura accesului persoanei la justiția constituțională, prin intermediul petiției, atunci cînd constată că dreptul său este lezat printr-un act normativ al autorității publice. Mai mult ca atît, din definiția expusă în art.4 al legii rezultă că prin petiție se poate contesta un act administrativ, dar nu un act normativ. Art.6 al Legii cu privire la petiționare, specifică autoritățile publice, la care persoana poate apela sunt Președintelui RM, Parlamentul și Guvernul. Subiecții menționați, în principiu, pot primi petiții privind necorespunderea actului normativ sau legislativ cu Constituția RM, cu condiția că actul lezează un drept sau interes legitim. În caz că autoritățile enunțate refuză să examineze sau respinge petiția dată, art. 16 din legea dată oferă dreptul de a contesta aceste acte în contenciosul administrativ. Petiția persoanei, ajungînd în instanța de contencios administrativ, la cererea reclamantului sau la inițiativa instanței, poate să ducă la declanșarea procedurii excepției de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, care în esență este reprezintă o procedură destul de complexă, fapt cu care, prin urmare, vom relata despre excepția de neconstituționalitate.

Denumirea de excepție își are originea în alte proceduri care se soluționează pe cale de excepție, dar și în faptul că actele normative ale autorităților publice se bucură de prezumția constituționalității, iar alegațiile de neconstituționalitate ale părților în proces, sau incertitudinea judecătorului în acest sens, reprezintă situații de excepție. Din aceste considerente devierile de la regula constituționalității se soluționează pe calea excepției de neconstituționalitate, care reprezintă o procedură similară excepției de ilegalitate, dar exercitată la grad superior.

Pentru Republica Moldova, excepția de neconstituționalitate, numită și controlul concret de constituționalitate, reprezintă o acțiune procesuală de apărare, o cale de acces indirect al persoanei, prin intermediul instanțelor de drept comun la justiția constituțională, pentru sesizarea actelor normative prin care se încalcă drepturile sale. În acest context, este necesar de menționat că excepția de neconstituționalitate și pentru judecător este unica procedură la care poate recurge atunci când există dubii asupra constituționalității unei norme legale.

Excepția de neconstituționalitate este o procedură de exercitare a controlului constituționalității, care poate fi ridicată numai de către instanța de judecată sau cu acordul ei, în cazul unui proces judiciar declanșat, în care judecătorul prezumă sau partea pretinde că legea sau o dispoziție a ei, ce urmează a fi aplicată în cauza în curs de examinare, nu corespunde rigorilor Constituției. Judecătorul utilizează această procedură în baza obligației sale fundamentale de a respecta supremația Constituției. Pentru partea în proces, însă, acesta este un drept prin intermediul căruia el poate dobândi respectarea de către instanță a dreptului său constituțional.

Pentru prima dată instituția excepției de neconstituționalitate a fost introdusă în Constituția RM din 29 iulie 1994 prin art.135 alin.(1) lit.g), care stipulează că CC "rezolvă cazurile excepționale de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție".

Vom menționa că într-o perioadă de aproximativ 10 ani legislatorul de cîteva ori a revăzut procedura ridicării excepției de neconstituționalitate și nu întotdeauna a reușit. De exemplu, în Codul de procedură civilă pentru prima dată excepția de neconstituționalitate a fost introdusă prin Legea nr. 942 din 18 iulie 1996.

Din mecanismul prevăzut de art.11 CPC în redacția precedentă putem deduce următoarele:

instanțelor judecătorești li s-a impus obligația să verifice conformitatea actului normativ aplicabil la rezolvarea litigiului cu constituția. Dacă instanța ajungea la concluzia că actul normativ adoptat după 27 august 1994 contravine constituției, era obligată să nu-l aplice, dar conform procedurii, să-l remită prin intermediul curții supreme de justiție curții constituționale pentru controlul constituționalității;

instanței judecătorești i s-a acordat un anumit nivel de independență față de Curtea Supremă de Justiție, care nu era în drept să se pronunțe asupra sensului propunerii făcute de instanța ierarhic inferioară, dar era obligată să formuleze sesizarea și să o prezinte curții constituționale;

era clară competența în materie a curții supreme de justiție, ca instanță judecătorească de drept comun, și a curții constituționale, ca instanță de control constituțional.

Noul Cod de procedură civilă (în vigoare din 12.06.2003), în art.12, prevedea același mecanism, cu unele excepții. Art.12 din Codul de procedură civilă stipula că "Curtea Supremă de Justiție examinează propunerea și, dacă aceasta este întemeiată, adresează Curții Constituționale sesizarea în conformitate cu prevederile Codului jurisdicției constituționale". Sintagma "dacă propunerea este întemeiată" a creat, în opinia noastră, un șir de dificultăți, care au influențat negativ actul justiției, și anume:

s-a limitat dreptul judecătoriilor, curților de apel și instanțelor judecătorești specializate de a contesta actele normative contrare Constituției.

în problemele aplicării normelor de drept neconforme Constituției, instanțele judecătorești inferioare au devenit dependente de opinia Curții Supreme de Justiție;

CSJ a RM, contrar art.134 alin.(1) din Constituție, în problema dată a devenit a doua autoritate de jurisdicție constituțională în Republica Moldova. Ea determină constituționalitatea actului normativ ridicate de instanțele judecătorești inferioare;

s-a redus inițiativa judecătorească pentru controlul constituțional al actelor normative.

Sîntem de părere că la aplicarea restrînsă a excepției a influențat și opinia unor specialiști, care cereau Parlamentului "abilitarea Curții Supreme de Justiție cu dreptul de a se pronunța pe marginea admisibilității propunerilor instanțelor judecătorești, ierarhic inferioare, despre ridicarea excepției de neconstituționalitate".

Statistica Curții Constituționale ne demonstrează faptul ca această cale de control al constituționalității actelor normative aproape că nu funcționează. În anii 1996, 1999, 2004 și 2006 Curtea Constituțională n-a examinat nici o excepție de neconstituționalitate, în 1997, 2001 și 2005 a examinat cîte 2 excepții anual, în anul 1998, în 2000, 2002 și 2003 – cîte una. În total au fost pronunțate 10 hotărîri asupra excepțiilor de neconstituționalitate, 11 sesizări n-au fost admise spre examinare. Această statistică demonstrează prevalenta controlului constituțional abstract al actelor normative enumerate în art.135 alin.(1) lit.a) față de controlul concret, prevăzut de art.135 alin.(1) lit.g) din Constituție și efectuat la solicitarea instanțelor judecătorești prin intermediul Curții Supreme de Justiție.

La 21 iulie 2006 legislatorul iarăși a modificat Codul de procedură civilă, prin Legea nr.244-XVI din 21 iulie 2006, introducînd un nou articol – Articolul 121 "Ridicarea excepției de neconstituționalitate", în care au fost introduse noi reglementări.

Art. 121 al. 1 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova prevede expres: ”dacă, în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicție cu prevederile Constituției Republicii Moldova, iar controlul constituționalității actului normativ este de competența Curții Constituționale, instanța de judecată este în drept să sesizeze, în conformitate cu prevederile Codului jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională pentru a verifica constituționalitatea actului respectiv”.

Raportînd textul legal la cel constituțional, constatăm incompatibilitatea lor. Textul constituțional permite sesizarea Curții Constituționale asupra excepțiilor de neconstituționalitate doar Curții Supreme de Justiție. În baza celor expuse, conform principiului supremației Constituției, aplicarea prevederilor art. 121 CPC RM este imposibilă pentru următoarele considerente:

1. Dacă autoritățile, care trebuie sesizate în prealabil, ar urma doar să transmită Curții Constituționale plîngerile cetățenilor care le-au fost adresate, fără a le mai examina, atunci aceste instituții, în cazul dat – Curtea Supremă de Justiție, ar fi degradată la nivelul unor simple „oficii poștale”, ceea ce nu ar fi just în raport cu poziția și sarcinile unor asemenea instituții.

2. Sintagma „este în drept”, lărgește opțiunile instanței judecătorești privind transmiterea cererii de ridicare a excepției de neconstituționalitate, care devine un drept dar nu o obligație. Astfel, instanța judecătorească este ridicată la rangul unui organ abilitat de a decide asupra constituționalității unui act normativ. Această situație este inadmisibilă, dat fiind faptul că, potrivit art. 134 din Constituție, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în RM. Partea care a invocat excepția de neconstituționalitate are dreptul să pretindă rezolvarea ei, pentru ași apăra drepturile și interesele legitime, însă respingerea cererii cu privire la ridicarea excepției ar însemna îngrădirea accesului liber la justiție, inclusiv la cea constituțională.

Art.121 din CPC, în viziunea noastră, a repetat greșeala cuprinsă în redacția anterioară. Astfel, cuvîntul „se constată” presupune, conform dicționarelor explicative, „existența unui fapt, a unui adevăr”. Constatarea contradicției unei norme cu prevederile Constituției de o instanță judiciară presupune deja un control anterior de constituționalitate, atribuție care potrivit Constituției revine exclusiv Curții Constituționale. Considerăm că legislatorul, trebuia să aplice termenul „se prezumă”. Analizînd articolul dat, consider că a fost elaborat în grabă, neținînd cont de practica jurisdicției constituționale, de opiniile și cercetările în domeniul vizat.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova, prin Hotărîrea nr.15 din 6 mai 1997, a interpretat noțiunea de „excepție de neconstituționalitate”, arătînd că aceasta exprimă o legătură organică între problema de neconstituționalitate și fondul litigiului principal și că poate fi invocată atît din inițiativa părților, cît și din oficiu de instanța de judecată. În opinia Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate este o procedură de inițiere de către instanța de judecată ordinară, la inițiativa părților sau din oficiu, a controlului de constituționalitate și se numește „excepție”, deoarece această procedură este o abatere de la regula generală.

Conform opiniei dr. Veaceslav Zaporojan, actuala redacție a a art.121 din CPC este neconstituțională. În susținerea acestei idei, vine Decizia Curții Constituționale din 26 martie 2007, asupra sesizării Judecătoriei Fălești cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr.186-XVI din 29 iunie 2006, pentru modificarea și completarea Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. Curtea Constituțională nu a acceptat sesizarea, motivînd că art.135 alin.(1) lit.g) este unica normă constituțională, care reglementează expres subiectul cu drept de sesizare pentru exercitarea atribuțiilor Curții. Prin urmare, Curtea Constituțională nu poate admite spre examinare sesizarea judecătoriei asupra excepției de neconstituționalitate fără intermedierea Curții Supreme de Justiție sau fără modificarea Constituției. Competența Curții Constituționale fiind consfințită prin Constituție, nu poate fi revizuită printr-o lege organică. Suplimentar, Curtea Constituțională a emis o adresă, prin care a atras atenția Parlamentului asupra neconcordanței privind procedura excepției de neconstituționalitate comise în Codul de procedura civilă, în raport cu Constituția, Codul de procedură penală și legislația în domeniu.

Art.7 din Codul de procedură penală nu a fost modificat după exemplul CPC, unicul neajuns al acestei norme fiind transformarea Curții Supreme de Justiție în „oficiu poștal”, acesta presupune, că dacă, în procesul judecării cauzei, instanța constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituției și este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituționalității, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiție care, la rîndul său, sesizează Curtea Constituțională.

În cele din urmă, cu toate neajunsurile excepției de neconstituționalitate, e necesar de analizat posibilitatea cetățeanului de a accede la justiția constituțională prin intermediul acesteia.

Excepția de neconstituționalitate este un drept important pentru cetățean, deși insuficient, profesorul Ion Deleanu a ilustrat insuficiența excepției, afirmând că „este imoral și logic inadmisibil ca persoanei să i se pretindă mai întâi să fie victima unei legi neconstituționale pentru ca abia după aceea s-o poată acționa în justiție”. Însă, în caz că o lege, ce contravine Constituției, nu a făcut obiectul controlului de constituționalitate din lipsa sesizării, numai excepția o poate împiedica să producă efecte nocive, cel puțin pentru persoana concretă, a cărei cauză se află pe rol în instanța de judecată.

După cum constată Valeriu Zubco, „dacă incidentul de neconstituționalitate a fost ridicat în fața instanței de fond, iar aceasta își motivează refuzul de a suspenda procesul și a se adresa Curții Supreme de Justiție pentru a solicita sesizarea Curții Constituționale, partea care a ridicat excepția este în drept s-o repete, pe calea apelului, iar dacă excepția a fost ridicată pentru prima oară în fața instanței de apel, iar aceasta n-o primește, partea care a invocat-o este în drept s-o repete în cadrul motivelor de casare invocate în recurs, chiar nu invocă și alte motive.

Un alt aspect se referă la actele care pot fi contestate în procedura excepției de neconstituționalitate. Aici din nou ne lovim de o necorespundere, deoarece Constituanta legislativă în art. 135 alin.(1) lit. g) operează cu sintagma „actele juridice”, iar practica operează cu sintagma „acte normative”. Practica judiciară admite contestarea actelor normative în baza Hotărîrii Curții Constituționale nr. 15 din 06.05.1997, care stipulează că sintagma ”excepția de neconstituționalitate” în sensul dispoziției art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituție poate fi interpretată ca procedura de inițiere de către instanțele de judecată, la inițiativa părților sau din oficiu, a controlului conformității unei legi sau altui act normativ, în întregul său ori în majoritatea cazurilor parțial, cu normele constituționale.

Referirea la „legi și alte acte normative” o desprindem și din alin.(1) art. 140 din Constituție. La concluzia că prin noțiunea de acte juridice se subînțeleg actele normative stipulate la lit. a) alin. (1) art. 135 din Constituție ajung și alți autori, care au pus în discuție acest subiect. Astfel, Nicolae Osmochescu este de părerea că: „În sensul strict, toate actele enumerate în art. 135 alin. (1) litera a) din Constituție pot fi numite cu un singur termen „act normativ” (cu unele excepții pentru tratatele internaționale)”.

Procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate cuprinde două faze:

a) prima fază, cu caracter prealabil, în fața instanței de judecată, constă în ridicarea excepției de neconstituționalitate de către părțile ce participă la proces sau din oficiu de instanța de judecată, suspendarea cauzei ce se examinează, înaintarea demersului către Curtea Supremă de Justiție cu propunerea de a sesiza Curtea Constituțională privind soluționarea excepției de neconstituționalitate;

b) a doua fază, cu caracter de contencios constituțional, constă în primirea sesizării de către Curtea Constituțională, etapa pregătitoare soluționării excepției, acceptarea spre examinare în fond și includerea cauzei în ordinea de zi prin decizia Curții Constituționale. Se încheie cu examinarea sesizării și pronunțarea hotărîrii de către Curtea Constituțională.

E necesar de specificat trăsăturile definitorii ale procedurii excepției de neconstituționalitate, fără a face referire la deficiențele acesteia, de asemenea, ne vom baza și pe procedura stabilită de Curtea Constituțională pentru excepția de neconstituționalitate prin interpretarea lit.g) alin.(1) art.135 din Constituție:

analiza naturii juridice a procedurilor vizate ne permite să afirmăm că excepția de neconstituționalitate este o măsură de protecție a persoanei în special de abuzul organului legislativ suprem, abuz admis prin lege și raportat la legea supremă.

în calitate de subiect cu drept de inițiativă este persoana implicată într-un litigiu judiciar, dar și din oficiu de către instanța de judecată, care trebuie să aplice norma contestată.

obiectul contestării este obligatoriu norma contestată cuprinsă într-un act normativ aplicabil sau deja aplicat la litigiul în curs de examinare, deși constituția reglementează posibilitatea atacării "actelor juridice", în hotărîrea sa interpretativă menționată, curtea constituțională a stabilit că pot fi contestate numai actele expres prevăzute la lit.a) alin.(1) art.135 din constituție.

excepția de neconstituționalitate este o chestiune prejudicial, poate fi ridicată numai în cadrul unui litigiu judiciar în curs de examinare, la orice etapă a procesului (toate cele trei instanțe), precum și la etapa de executare a hotărîrii judecătorești.

creează un raport triunghiular între partea aflată în proces și ale cărei drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă neconstituțională, instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate și instanța chemată să hotărască asupra ei.

hotărîrea Curții asupra excepției de neconstituționalitate are efect în primul rînd asupra părților implicate în litigiu, iar dacă actul normativ este declarat neconstituțional – si asupra întregii societăți, efectele controlului fiind pentru viitor.

referindu-ne la efectele juridice, este necesar de a stabili constatările instanței de jurisdicție constituțională. Curtea exercită un veritabil control de constituționalitate, declarînd actul contestat fie neconstituțional, fie constituțional, interpretîndu-l prin prisma constituției, aplicativ la litigiul în curs de examinare, arătînd instanței soluția constituțională pentru rezolvarea litigiului.

Prin procedura de ridicare a excepției de neconstituționalitate, instanțele de jurisdicție constituțională se implică în procesul civil, penal, administrativ sau economic, substituindu-se instanței de judecată prin preluarea asupra sa a excepției de neconstituționalitate a actelor normative în procesele în care s-a ridicat această excepție.

O altă problemă actuală discutată de specialiștii în domeniu este lărgirea atribuțiilor Curții Constituționale, îndeosebi prin introducerea plîngerii constituționale, care este aplicată în diverse state, investind astfel cetățeanul cu drept de sesizare directă la Curtea Constituțională. Fiind instituită corect această procedură a devenit un mecanism suprem de protecție a drepturilor omului, ca model bun de urmat fiind Germania.

În Republica Moldova, procedura plîngerii constituționale va fi implementată, este o chestiune de timp. Or, suprasolicitarea nu poate servi drept justificare pentru a nu respecta principiul supremației Constituției și al dreptului internațional, cu atît mai mult nu este corect a împovăra cu soluționarea cazurilor de violare a drepturilor cetățenilor noștri o instanță internațională, precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Excepția de neconstituționalitate constituie mijlocul procedural pentru realizarea accesului cetățeanului, în calitate de titular al drepturilor și libertăților fundamentale, la controlul constituționalității legilor. Îmbunătățirea procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate se încadrează în procesul general de dezvoltare a democrației constituționale și de afirmare a statului de drept.

CAPITOLUL III. PROBLEMELE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND INSTITUIREA PLINGERII CONSTITUȚIONALE CA MECANISM DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

3.1 Plîngerea constituțională ca mijloc de acces direct al persoanei la justitia constituțională pentru protecția drepturilor omului

În prezent, instituția controlului constituționalității legilor nu mai poate fi privită numai ca un simplu garant al corespunderii legii cu constituția, ea implică o serie de proceduri suplimentare, necesare bunei funcționări a statului de drept. Astfel, jurisdicțiile constituționale tind tot mai mult să-și asume, pe lîngă rolul clasic de garant al supremației constituției, și acela de apărător al drepturilor fundamentale.

Cele două modele – european și american de control al constituționalității legilor, pe lîngă avantajele ce le caracterizează, desigur au o mulțime de dezavantaje, fapt care acționează în detrimentul protecției drepturilor omului. În ambele modele, majoritatea competențelor exercitate de Curțile Constituționale, sunt inițiate la sesizarea autorităților publice, însă rolul cetăteanului ca titular de drepturi și obligații este minimalizat, fiind-ui asigurat dreptul la justiția constituțională doar prin intermediul autorităților publice, care de obicei sunt politizate, sau își văd de interesele lor meschine, uitînd într-un final scopul pentru care de fapt au fost create.

Dacă cetățeanul, ca parte autonomă, independentă a poporului, va fi implicat activ în procesul de control a constituționalității legilor, prin intermediul jurisdicției constituționale, va apărea posibilitatea acestuia de a-și apăra demnitatea, drepturile și libertățile lui fundamentale. Jurisdicția constituțională va îmbina toate formele de exprimare a puterii de stat. Conchidem, că un instrument inevitabil și eficient pentru aceasta este sesizarea constituțională individuală.

În prezent, instituția plîngerii constituționale este un subiect controversat, fiind dezbătut în diverse state ale lumii care se întîlnesc cu diverse probleme privind exercitarea justiției constituționale pentru vitalitatea unui stat de drept contemporan.

Prin urmare, intervine o procedură nouă, aplicată pentru prima dată în Germania – procedura plîngerii constituționale, care în continuare o vom caracteriza, specificînd evoluția acesteia pînă în prezent și particularitățile acesteia în calitate de instituție pentru protecția drepturilor fundamentale ale omului.

Constituția Germaniei, în germană: Grundgesetz, în traducere literală „legea fundamentală”, a intrat în vigoare la 24 mai 1949, odată cu fondarea Republicii Federale Germania. Legea fundamentală a Republicii Federale Germania este făcută să soluționeze aproape toate conflictele posibile dintre puterile statului și persoanele fizice sau juridice aflate sub jurisdicția sa. Conținutul ei nu se limitează la soluții, ea conținând și principii. Eficiența constituției se reflectă azi în dezvoltarea economică și în stabilitatea politică. Constituția Germaniei prevede o jurisdicție centrală – Tribunalul Constituțional Federal, care este "gardianul Constituției", căruia i s-a încredințat protecția generală a Constituției, iar prin procedura plîngerii constituționale, protecția drepturilor constituționale. Este semnificativ faptul că în Germania procedura plîngerii constituționale a fost introdusă în 1959, prin Legea cu privire la Tribunalul Constituțional Federal și numai după afirmarea ei în societate, la 29 ianuarie 1969, s-a operat modificarea necesară în Constituție.

Conform autorului Armin DITTMANN, profesor de drept public la Universitatea Hohenhein (Stuttgart), Curtei Constituționale Federale, i s-a încredințat protecția generală a Constituției și, prin procedura recursului constituțional, individul trebuie să impună respectarea drepturilor sale fundamentale și, astfel, să participe la "lupta pentru drept" în domeniul dreptului constituțional. Concomitent cu apărarea sferei sale de drepturi fundamentale cetățeanul începe o procedură care servește dreptul constituțional obiectiv. Această dublă funcție a recursului constituțional – protecția juridică individuală și apărarea dreptului constituțional – se observă în caracterul obligatoriu și specific al deciziilor Curții Constituționale Federale. Potrivit paragrafului 31 din Legea cu privire la Curtea Constituțională Federală (LCCF), deciziile unesc organele constituționale ale Federației cu toate tribunalele și autoritățile; în unele cazuri, le revine chiar puterea de lege.

În Europa această procedură s-a extins în ultima decadă a secolului XX și în primii ani ai secolului XXI. Astfel, plîngerea constituțională a fost implementată în Letonia, Slovenia, Slovacia, Polonia, Austria, Spania, etc, care au preluat sub diferite forme exemplul Germaniei.

Plîngerea constituțională, se materializează într-un recurs constituțional, ce devine o cale de recurs excepțional potrivit art.19 alin.4 din Legea Fundamentală a Germaniei, completând, garanția globală a unei protecții juridice individuale împotriva puterii publice prin diverse jurisdicții. Temeiul juridic al recursului constituțional în fața Curții Constituționale Federale este prevăzut de art.93 alin.1 din Constituție, de art.90 din Legea cu privire la Curtea Constituțională Federală și în mod suplimentar în regulamentul intern al Curții Constituționale Federale în ceea ce privește examinarea jurisdicțională internă a recursurilor. Conform acestor prevederi, oricine poate introduce un recurs în fața Curții Constituționale Federale pentru lezarea sa în drepturi de către autoritățile publice.

Recursul constituțional individual fiind introdus în Constituție în 1969, Curții Constituționale Federale îi revin două sarcini în organizarea condițiilor de admisibilitate a recursului constituțional: garantarea apărării efective a drepturilor fundamentale în cazurile speciale și, în consecință, accesul la Curte trebuie să fie larg deschis, pe de altă parte, Curtea Constituțională Federală trebuie protejată de numărul excesiv de mare al recursurilor. Prevederile Legii Fundamentale și ale Legii cu privire la Curtea Constituțională Federală atribuie dreptul de a introduce un recurs în fața Curții "oricărei" persoane care este capabilă de a fi titular al drepturilor fundamentale. Reclamanții pot fi persoane fizice, nemți, iar pentru drepturile fundamentale, care sunt drepturi ale omului, și străinii. Având în vedere faptul că drepturile fundamentale sunt în mod explicit rezervate pentru cetățenii nemți, străinii nu sunt avantajați în cadrul unui recurs constituțional. Acestora le este, totuși, îngăduit de a solicita un conținut al acestor drepturi fundamentale ca element al dreptului fundamental general de libertate, care este un drept al omului, în fața Curții Constituționale.

Capacitatea persoanelor fizice de a introduce un recurs începe, în principiu, cu nașterea persoanei și se termină cu moartea acesteia. Recursul constituțional în acest caz ar putea deveni un instrument de protecție împotriva unor eventuale pericole pentru viața prenatală din partea potențialului crescând al tehnicii medicale și geneticii moderne.

Potrivit art.19 alin.3 din LF, drepturile fundamentale au aceeași valoare și pentru persoanele juridice de drept intern atât cât natura lor permite o asemenea abordare, fiind abilitate de a contesta încălcarea drepturilor fundamentale pe calea recursului constituțional. Conceptul de "persoană juridică" din articolul menționat este înțeles în sensul larg al cuvântului. Persoanele juridice străine nu beneficiază de dreptul de a introduce un recurs constituțional.

Partidele politice beneficiază de o poziție specială. În cazul încălcării drepturilor lor, partidele nu pot recurge la un recurs constituțional. În acest caz, potrivit art.93 alin.1 din LF, le este deschisă procedura "conflictului de organe". Ele, însă, pot introduce un recurs constituțional în calitate de persoană juridică de drept privat.

Funcția recursului constituțional: garantarea apărării efective a drepturilor fundamentale, stabilește obiectul acestuia. Potrivit art.1 alin. 3 din Constituție, drepturile fundamentale unesc legislația, puterea executivă și puterea judiciară. În consecință, toate actele puterii publice pot constitui obiectul unui recurs constituțional. În afară de actele legislative, actele puterii executive și cele ale puterii judiciare, actele persoanelor private de asemenea pot constitui obiect al recursului constituțional în cazul în care acestea exercită funcții de putere publică. Convențiile tarifare atît de importante pentru cadrul normativ al relațiilor de muncă și ale vieții economice nu pot fi atacate pe calea recursului constituțional.

Curtea Constituțională Federală, este compusă din două camere a câte 8 judecători: 8 sunt aleși de către bundestag (parlament), iar ceilalți 8 sunt aleși de către bundesrat – Consiliul Federal. Aceștia se ocupă în special cu interpretarea și aplicarea constituției prin:

rezolvarea litigiilor cu privire la funcționarea puterilor publice

controlul constituționalității și calității normelor juridice

soluționarea recursurilor înaintate de particulari care-și apără drepturile fundamentale.

Când Curtea Constituțională Federală decide neconstituționalitatea unei legi, Legislativul are datoria s-o revizuiasă, în termen stabilit, fără ca legea să iasă din vigoare.

Admisibilitatea recursului constituțional presupune lezarea reclamantului în drepturile sale fundamentale printr-un act al puterii publice. Astfel, recursul constituțional se integrează în sistemul protecției juridice administrative, care cere ca reclamantul să fie afectat în mod individual. Așa-numitele "acțiuni populare" sunt excluse, iar posibilitatea unei reprezentări procesuale în cadrul procedurii este acordată într-un mod foarte restrâns.

Prin interpretarea severă a exigenței „de a fi imediat afectat”, Curtea Constituțională Federală menține în limite foarte restrînse recursul constituțional împotriva legilor pentru a putea intensifica principiul subsidiarității recursului constituțional în comparație cu protecția juridică ordinară. Curtea evită în general ca tribunalele ordinare să exercite controlul unei norme.

Accesul la Curtea Constituțională Federală este simplificată prin faptul că art. 2 alin.1 din Constituțiea Federală Germania este considerat drept o consacrare a dreptului fundamental general al libertății de acțiune. Jurisprudența permite judecătorului constituțional de a fonda legitimitatea sa la examinarea nu numai a încălcărilor specifice ale drepturilor fundamentale, ci și a normelor constituționale.

Principiul subsidiarității recursului constituțional atrage după sine limitarea accesului la Curtea Constituțională Federală. Înainte de a introduce o plângere, trebuie să fie epuizate toate căile de recurs existente în tribunalele ordinare. Acest principiu se aplică, de asemenea, în cazul în care reclamantul a omis sau nu a introdus în termenul respectiv recursul. Reclamantul este obligat de "a întreprinde tot ce este posibil" pentru a prezenta toate argumentele pe care le consideră pertinente în fața judecătorului ordinar.

Subsidiaritatea marchează net tendința de a atribui tribunalelor ordinare apărarea drepturilor fundamentale. Principiul subsidiarității garantează domeniul de competență al tribunalelor. Pe de o parte, se confirmă sarcina tribunalelor inferioare "de a apăra drepturile fundamentale și de a asigura eficacitatea lor" în comparație cu justiția constituțională, pe de altă parte, examinarea prealabilă efectuată de alte tribunale facilitează concentrarea Curții Constituționale Federale asupra controlului dreptului constituțional. Excepții de la aceste exigențe severe sunt admisibile în cazul în care recursul prezintă un interes general sau există riscul prejudicierii grave și ireversibile a reclamantului.

Admisibilitatea formală a recursului constituțional ține de prezentarea în scris și justificarea acesteia, precum și de termenul stabilit de LCCF. În virtutea principiului de acces al "oricărei persoane" la Curtea Constituțională Federală, exigențele privind motivația nu sunt, totuși, concepute în mod excesiv. Pe de altă parte, sensul obligației de a motiva rezidă în formarea unei opinii în ceea ce privește admisibilitatea și șansele de succes ale recursului fără a proceda la alte investigații. Intervenția unui avocat nu este necesară la această etapă.

Admisibilitatea o decide o Secție a Curții Constituționale Federale, compusă din trei judecători. Fiecare din cele două Camere ale Curții se divizează în trei Secții. Potrivit paragrafului 93 alin.2, admisibilitatea unui recurs constituțional care are drept scop adoptarea unei decizii este obligatorie, căci aceasta este mijlocul indicat pentru realizarea drepturilor susceptibile de a fonda recursul. Majoritatea recursurilor eșuează anume la etapa procedurii de admisibilitate. Decizia Secției este inatacabilă, refuzul de admisibilitate nu se motivează.

În cazul în care recursul trebuie admis, Secția dă un aviz favorabil printr-o ordonanță unanimă. Deciziile de neconstituționalitate, nulitate sau incompatibilitate a unei legi cu dreptul federal în vigoare sunt rezervate Camerei. Introducerea procedurii de admisibilitate a redus numărul de decizii ale celor două Camere, dar nu și volumul de muncă al Curții, ce a crescut mult. Pur și simplu, sarcina de a lua o decizie s-a transferat de la un nivel al Curții la altul.

Curtea Constituțională Federală în permanență este supraîncărcată de recursuri constituționale. Din 1951 până în 1991 au fost puse pe rol 127171 de recursuri constituționale, dintre care 124301 au fost lichidate. Procentajul foarte mic de succes, numai 2,6%, constituie un indice, care demonstrează clar că acest instrument nu este utilizat numai în cazuri de încălcare gravă a drepturilor fundamentale, fiind un ultim recurs care solicită o soluție din partea Curții Constituționale în calitate de "gardian al Constituției", ci că Curtea este inundată de un teanc de plîngeri scrise nesemnificative, ca un "dulap de necazuri ale Națiunii".

Acest diagnostic are două aspecte. Pe de o parte, se poate afirma fără a exagera că recursul constituțional a contribuit la popularizarea Curții Constituționale și la acceptarea sistemului constituțional al legii fundamentale. În același timp, procentajul mic al succesului demonstrează că acțiunea puterii publice este vizibilă, în majoritatea cazurilor și din fericire, în acord cu exigențele riguroase ale legii fundamentale în materie de drepturi fundamentale. Pe de altă parte, aceasta a dus la supraîncărcarea Curții și sporirea întârzierilor, prelungirea termenului de procedură și transferarea deciziilor de la Camere spre Secții și la o amenințare pentru funcționarea Curții Constituționale Federale în măsura în care masa de recursuri nesemnificative, chiar aberante, încetinește excesiv recursurilor dificile și importante.

Începând cu propunerile Comisiei pentru ameliorarea activității Curții Constituționale Federale, convocate în 1996 de către ministrul federal al justiției, au fost luate în considerare mai multe posibilități de a facilita activitatea Curții, această discuție, însă, nu s-a soldat cu elaborarea unui proiect concret pentru o nouă reformă de lege cu privire la Curtea Constituțională Federală.

Astfel au fost înaintate propuneri de reformă în trei direcții:

1) Autocorectarea Curții Constituționale Federale în materie de densitate a controlului. Curtea Constituțională Federală se amestecă mult în domeniul de interpretare a legilor de către tribunalele ordinare. Retragerea Curții spre adevărata competență – interpretarea Constituției, ar fi nu numai un mijloc de facilitare a activității, ci și un imperativ privind respectarea competențelor materiale specifice ale tribunalelor ordinare. Este, însă, puțin probabil că Curtea Constituțională Federală va abandona concepția drepturilor omului.

2) Intensificarea autocorectării jurisdicțiilor ordinare. Curtea Constituțională Federală este unica "instanță" abilitată să anuleze hotărârile judecătorești în cazul în care s-a produs o încălcare a drepturilor fundamentale, în consecință, s-ar putea admite că este convenabil de a lărgi posibilitățile unei autocorectări pentru tribunalele ordinare.

3) Modificarea procedurii de admisibilitate în fața Curții Constituționale Federale. În centrul dezbaterilor privind facilitarea activității în acest sens a Curții Constituționale Federale se află considerentele ce vizează acest obiectiv prin modificarea propriei proceduri de admisibilitate, și nu prin transferarea de competențe către alte jurisdicții.

Astfel, s-a propus, inspirându-se din procedura de admisibilitate în vigoare în fața Curții Supreme din Statele Unite, următoarele:

a permite admisibilitatea unui caz la discreția Curții;

a retransfera acest tip de decizii de la Secții la Camere;

a prevedea o procedură simplificată în scopul identificării recursurilor constituționale demne de a fi obiectul unei decizii.

Funcția recursului constituțional, care constă în a prevedea o apărare individuală a drepturilor fundamentale, ar fi relativizată, iar funcția obiectivă a interpretării constituționale va fi absolută. Recursul constituțional va fi modificat fundamental în comparație cu concepția sa originală și transformat într-un instrument de supraveghere constituțională.

În concluzie, plângerea constituțională – reprezintă o formă subsidiară de recurs, accesibilă oricărei persoane, aplicată în cadrul jurisdicției constituționale, după epuizarea căilor de atac ordinare, prin care se pretinde lezarea persoanei de o autoritate publică într-un drept constituțional, printr-un act public jurisdicțional sau administrativ.

Instituția plângerii constituționale joacă un rol important în asigurarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și contribuie la dezvoltarea conștiinței civice a societății.

Misiunea justiției constituționale constă în examinarea și soluționarea chestiunilor juridice de importanță constituțională fundamentală. Dispoziția legii fundamentale în favoarea integrării europene și acceptarea principiului priorității dreptului comunitar în comparație cu dreptul național conduce la o dilemă în ceea ce privește recursul constituțional. Concepută drept cale de recurs extraordinar, care permite asigurarea drepturilor fundamentale împotriva actelor puterii publice germane, integrarea europeană diminuează semnificația acestuia în măsura în care acestea nu sunt numai acte adoptate în domeniul de validitate a legii fundamentale, ci și acte ale Comunităților Europene care penetrează în domeniile vieții apărate de drepturile fundamentale.

După o perioadă de peste cincizeci de ani de la introducere, recursul constituțional, sub imperiul legii fundamentale, este una din părțile componente ale instituțiilor statului de drept implantate cel mai bine în conștiința generală. Acceptarea largă a acestuia contribuie în mod esențial la aprecierea Curții Constituționale Federale ca "gardian al Constituției", recursul constituțional devine un factor de stabilitate politică și demonstrează încrederea în autoritatea și independența justiției, integrându-se, astfel, în tradiția statului de drept.

3.2 Premisele instituirii procedurii plingerii constituționale în Republica Moldova

O lacună esențială în sistemul de drept al Republicii Moldova, constituie lipsa la ora actuală a recursului constituțional individual sau a posibilității cetățenilor de a ridica în mod direct excepția de neconstituționalitate la toate nivelurile și la orice etapă a procesului. Aplicarea pe parcursul a 20 ani a instituției controlului constituționalității legilor în Republica Moldova, în general, și a procedurii excepției de neconstituționalitate, în special, au condus în prezent la ideea admiterii accesului direct al cetățeanului la Curtea Constituțională.

Prin controlul constituționalității legilor societatea noastră a obținut o garanție eficientă a faptului că nici un act normativ adoptat de autoritățile publice centrale nu va întra în contradicție cu Constituția. Pe parcursul activității sale această instituție s-a dovedit a fi eficientă, devenind o garanție a aspirației statului nostru de a deveni un stat de drept.

O problemă importantă în sistemul nostru de drept este că nu funcționează instituția precedentului judiciar, care în procesul reformei judiciare acestor acte li s-au acordat caracter de recomandare. Ca urmare, au apărut hotărîri judiciare contradictorii, în care aceeași normă legală este interpretată sau aplicată diferit de instanțe și chiar de Curtea Supremă de Justiție. Acest fapt a dus, în final, la încălcarea atît a principiilor supremației legii și a supremației Constituției.

Pe de o parte, soluția pentru înlăturarea acestor probleme a fost aderarea Republicii Moldova la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în anul 1997, care a intrat în vigoare pentru statul nostru în anul 1998, iar pe de altă parte, cetățenii neavînd acces la justiția constituțională, solicitarea CtEDO din partea RM pînă în prezent a crescut considerabil.

Totodată există o mulțime de probleme în sistemul de drept al RM, ce urmează în continuare a fi relatate:

– Curtea Constituțională nu poate să asigure deplin principiul supremației Constituției și responsabilitatea statului față de cetățean, în situația cînd actele unei întregi ramuri a puterii de stat sînt exceptate de la controlul constituționalității, cu atît mai mult cu cît această ramură are atribuția de a aplica legea și, ca urmare, de a o interpreta, iar hotărîrile ei sînt irevocabile, fiind vorba despre actele puterii judecătorești. Persoana nu are un alt remediu național la care poate apela, în condițiile în care dreptul constituțional este încălcat în procesul de judecată direct de către instanță, iar ceea ce ține de accesul la serviciile pentru consultare și reprezentare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu toți cetățenii pot să-și permită accesul la această procedură, care în ultimă instanță le poate face dreptate;

– Prin prisma faptului că drepturile constituționale sunt garantate mai întîi de Constituție, ulterior și de Convenția Europeană, ar trebui ca cetățeanului sa-i fie acordat dreptul de a contesta în țară actul prin care i se lezează drepturile. Art.4 și art.8 din Constituție stipulează prioritatea normelor CEDO asupra dreptului intern, fapt care micșorează rolul Constituției RM în favoarea tratatului internațional, fapt care, în ultimă instanță, lezează suveranitatea națională.

– Cum poate Curtea Constituțională să vegheze la „asigurarea principiului separării puterilor de stat în putere legislativă, putere executivă și putere judecătorească”, dacă toate actele puterii judecătorești sînt exceptate de la controlul constituționalității, în condițiile în care actele puterii legislative și executive sînt supuse controlului, dar a puterii judecătorești nu.

Toate aceste întrebări, direct sau indirect, sînt legate de puterea judecătorească. Acest fapt este explicabil. Or, majoritatea cauzelor împotriva Republicii Moldova puse pe rol la CtEDO direct sau indirect vizează actele puterii judecătorești.

După aderarea Republicii Moldova la CEDO, în baza obligațiilor asumate, Parlamentul a adoptat Hotărîrea nr.1447-XIII din 28 ianuarie 1998 „Privind aprobarea Programului de ajustare a legislației Republicii Moldova la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. În Programul adoptat, la punctul 10, au fost preconizate modificări la Legea cu privire la Curtea Constituțională și Codul jurisdicției constituționale pentru „introducerea prevederilor vizînd dreptul persoanelor particulare de a sesiza Curtea Constituțională”. Aceste modificări, conform hotărîrii vizate a Parlamentului, au fost preconizate în scopul ajustării legislației Republicii Moldova la prevederile alin.1 art. 6 din CEDO.

În opinia dr. Zaporojan V., această intenție a Parlamentului a fost previzibilă, fiind dictată de Consiliul Europei și CtEDO, ca rezultat al faptului că încă în 1998 CtEDO a resimțit necesitatea adoptării unor măsuri pentru a diminua numărul exagerat de cereri de la cetățenii statelor părți la CEDO. Numărul mare de cereri la CtEDO, care persistă pînă în prezent, complică procedura în fața CtEDO, generînd tergiversări. Pentru a soluționa această problemă, Consiliul Europei a adoptat la timpul său Protocoalele adiționale la CEDO nr.9, nr.11, iar în prezent se află în proces de ratificare Protocolul nr.14, adoptat la 13 mai 2004, la Strasbourg. Conform Raportului Comitetului de Miniștri nr.CM(2006)203 din 15 noiembrie 2006: „Astăzi, supraviețuirea mecanismului de protecție juridică a drepturilor omului și capacitatea Curții de a face față volumului de lucru sunt amenințate în mod serios de o creștere exponențială a numărului de cereri individuale. Se cere remarcat faptul că mai mult de 90 % din cererile examinate de Curte au fost respinse. La finele lui septembrie 2006, 89000 de cazuri erau în curs de examinare la Curte. Din acestea, 24650 de comunicări individuale sunt în așteptarea unei „regularizări” ca cereri. În pofida diverselor măsuri întreprinse de CtEDO, în loc să se soluționeze această problemă, sistemul riscă să se ruineze”.

La cererea Parlamentului, în 2001 a fost format un grup de lucru din savanți și practicieni, care au propus un pachet de proiecte de legi vizînd modificarea Constituției și adoptarea unei noi legi cu privire la Curtea Constituțională. Aceste proiecte prevedeau, printre altele, și abilitarea persoanei cu dreptul de a depune plîngeri constituționale împotriva actelor instanțelor judecătorești și a organelor administrației publice, dacă acestea încalcă drepturile lor constituționale. Aceste proiecte au fost avizate de experți de la Comisia de la Veneția, din Germania, Italia, Ungaria, Slovacia, România, dar nu au fost adoptate.

Prin urmare, în Hotărîrea Parlamentului nr.415-XV din 24 octombrie 2003 „Privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008”, la cap. 2 din partea I, s-a menționat: „Cetățenii Republicii Moldova nu au dreptul de a sesiza direct Curtea Constituțională, deși țara noastră, la ratificarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și-a asumat obligația de a acorda acest drept”. În baza acestei constatări, la partea III din pct.2 „Asigurarea accesului liber la justiție”, Parlamentul a preconizat ca program de acțiune: „b) Examinarea posibilității modificării Legii cu privire la Curtea Constituțională pentru acordarea către cetățeni a dreptului de sesizare a Curții Constituționale”. A fost inclus și un termen concret pentru executare – 2005, executor fiind Ministerul Justiției, iar ca partener Curtea Constituțională. Menționăm că pentru adoptarea ambelor acte au votat și opoziția parlamentară, care ulterior nu a acceptat acest mecanism. Ulterior, în septembrie 2004, în baza mesajului Președintelui Republicii Moldova, un grup din 35 de deputați a elaborat un proiect de lege pentru modificarea Constituției și a cerut avizul Curții Constituționale. La 16 decembrie 2004 Curtea Constituțională a dat aviz pozitiv pentru abilitarea cetățenilor cu dreptul de a sesiza direct Curtea Constituțională în cazurile în care se pretind victime ale violării drepturilor și libertăților fundamentale statuate de Constituție și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte. Însă, examinînd proiectul respectiv de lege pentru revizuirea Constituției, la 29 decembrie 2005 Parlamentul Republicii Moldova l-a respins (52 pro, din necesarul de 68 voturi). Cauzele neacceptării acestei inițiative sînt diferite, atît obiective . juridice, politice, cît și subiective. Primul motiv juridic invocat de oponenți, a fost că textul redactat, prezentat de comisia specială diferă puțin de cel inițial, neargumentînd deosebirile de esență. Însă, textul redactat al comisiei speciale a extins nu numai prerogativele persoanei în sesizarea Curții Constituționale, ci și sfera drepturilor garantate. Observăm că drepturile necuprinse inițial de proiect sînt mai des revendicate de persoane la CtEDO.

Al doilea motiv, expus de opoziție, a fost că Curtea Constituțională nu este încadrată în autoritatea judecătorească și, ca urmare, nu poate să se pronunțe asupra actelor acesteia. Prin prisma faptului că la CtEDO nu sunt atacate actele legislative sau executive, însă prin procedura plîngerii constituționale, Curtea Constituțională va avea misiunea de a interpreta norma constituțională raportată la un drept al omului și de a decide dacă autoritatea judecătorească a aplicat normă respectivă conform acestei interpretări, la fel procedează și CtEDO. Această inițiativa ar fi putut fi și o măsură anticorupțională.

Un alt motiv, expus de oponenți, a fost că realizarea proiectului ar duce la suprasolicitarea Curții Constituționale și, în mod inevitabil, la blocarea activității ei, precum și necesitatea redirecționării unor mari resurse financiare. Credem că actul prin care o autoritate publică încalcă drepturile și libertățile fundamentale este o situație gravă, incomparabilă cu resursele financiare necesare pentru combaterea abuzurilor sau cu suprasolicitarea Curții Constituționale. Nu pot fi ignorate nici penalizările financiare enorme la care este supusă RM de CtEDO.

De asemenea a fost invocat și faptul că procedura plîngerii constiruțională ar pune anumite piedici persoanei pentru a accede la CtEDO, însă considerăm că acest motiv nu este întemeiat, deoarece doar instanța de la Strasbourg stabilește condițiile de adminisibilitate.

Desigur, există și alte motive cu caracter subiectiv (interesul unora de a nu fi implementată această procedură) sau cu caracter politic (proiectul a fost depus de fracțiunea majoritară, în majoritatea statelor, care aplică plîngerea constituțională, însă, inițiativa a venit de la opoziție, ca măsură de control asupra majorității).

Una din premisele pentru implementarea în Republica Moldova a plîngerii constituționale este cea doctrinară. Conform unor concepții, plîngerea constituțională reprezintă în sine o posibilitate de acțiune a cetățeanului împotriva actelor autorităților publice care lezează sau restrîng drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului, garantate de Constituție, după exercitarea controlului legalității lor în instanțele judiciare de drept comun. Acest concept se bazează pe ideea supremației normelor constituționale și ca efect logic este inadmisibilitatea existenței în societate a actelor publice ce contravin Constituției.

O altă premisă este dreptul individului de acces la justiție. Conform principiului constituțional, aplicabil drepturilor și libertăților fundamentale, al accesului liber la justiție, proclamat atît de art. 20 din Constituție, cît și de cele mai importante tratate internaționale la care Republica Moldova este parte, precum sînt Declarația Universală a Drepturilor Omului sau CEDO, cetățeanul este în drept să aibă acces la orice tip de justiție, inclusiv justiția constituțională, deoarece, potrivit conceptului statului de drept, normele juridice sunt edictate pentru binele și în numele individului, care este sursa și obiectul tuturor reglementărilor de drept. Însă în RM, anume individului îi este limitat accesul direct la Curtea Constituțională, fiind nevoit sa accede la aceasta prin intermediul subiecților cu drept de sesizare, iar efectele fiind negative.

Necesitatea implementării recursului individual este determinată și de pasivitatea unor subiecți de drept, îndeosebi a organelor de ocrotire a normelor de drept, de a supune unei analize constituționale normele de drept necesare a fi aplicate în activitatea lor – generînd astfel cea dea treia premisă. Pasivitatea în rîndul avocaților, care, pentru a apăra interesele clienților lor, sînt obligați să supună normele de drept unei analize profesionale individuale mai detaliate; a procurorilor, care în ultimă instanță sînt mandanții statului și ai intereselor acestuia. În același context semnalăm și pasivitatea CSJ a RM în ceea ce privește depunerea sesizărilor Ia Curtea Constituțională, precum și ridicarea excepțiilor de neconstituționalitate a actelor normative în formula reglementărilor de azi.

O altă premisă este dictată de locul și rolul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova în sistemul judiciar. Instanța judiciară supremă a RM este supraaglomerată, atît după numărul judecătorilor, cît și după numărul acțiunilor, aici ajungînd a fi examinate în recurs un număr prea mare de acțiuni intentate în instanțele de fond. În situația cînd precedentul judiciar nu este aplicabil, inevitabil, în cauze similare apar tot mai multe hotărîri definitive contradictorii. Aceste incertitudini, în final, au și determinat necesitatea instituirii procedurii plîngerii constituționale la Curtea Constituțională, pentru soluționarea eventualelor divergențe apărute între hotărîrile instanțelor judiciare, inclusiv celei supreme.

Unica șansă pentru cetățean este CtEDO, care poate controla corespunderea actelor naționale, inclusiv judiciare, cu CEDO, evident, nu și cu Constituția Republicii Moldova.

Prin urmare, cea din urmă premisă, care în principiu este de ordin tehnic, Ne referim la suprasolicitarea în prezent a CtEDO de către cetățenii statelor părți la CEDO, inclusiv de cetățenii Republicii Moldova. Astfel, dacă în 2001 cetățenii R.M. au înaintat la CtEDO 212 petiții, în 2006 au depus deja 621 de petiții. Cel mai relevant argument este statistica CtEDO, conform căreia, raportat la 10000 de cetățeni, în anul 2005 la CtEDO au fost depuse din Moldova 1,75 cereri. În funcție de acest indice, Republica Moldova se plasează pe primul loc între cele 46 de state părți la CEDO. Indicele în cauză este relevant nu pentru că plasează țara noastră pe locul întîi, ci pentru că este corect. Pentru comparație, din Germania în 2005 la CtEDO au fost depuse 2297 de cereri, dar raportat la cei 82,5 milioane de locuitori, indicele în cauză constituie doar 0,19 cereri. Decalajul atît de mare nu se explică doar prin inexistența în Moldova a procedurii plîngerii constituționale, însă minimum 50% din petiții sunt cauzate de lipsa ei. Considerăm că implementarea procedurii plîngerii constituționale va contribui la reducerea considerabilă a numărului de petiții depuse la CtEDO.

Pot fi aduse și alte argumente în favoarea implementării instituției recursului constituțional, și anume practica altor state în acest domeniu, cheltuielile mari pe care le implică intentarea unui proces la Curtea Europeană, atît pentru partea vătămată, cît și pentru stat. Posibilitatea cetățeanului de a sesiza Curtea Constituțională asupra actelor juridice neconstituționale contribuie la consolidarea democrației și a societății civile.

Actualmente impactul dreptului internațional asupra dreptului intern al statelor, devine mai decisiv. Este indiscutabil faptul că CEDO constituie o parte integrantă a sistemului legal intern. Această concluzie este direct formulată în Hotărîrea Curții Constituționale nr.55 din 14 octombrie 1999 “Privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituția Republicii Moldova”. Prevederile CEDO sunt interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărîrile căreia sunt obligatorii pentru instanțele de judecată naționale. Respectiv, armonizarea legislației naționale cu prevederile internaționale este o condiție indispensabil legată de dezvoltarea statului de drept. Considerăm oportun de a revizui Constituția Republicii Moldova pentru statuarea instituției plîngerii individuale Constituționale, precum și pentru revigoarea excepției de neconstituționalitate, ce va putea fi invocată nu doar prin intermediul CSJ, ci direct de fiecare instanță, cum prevede actualmente Codul de procedură civilă al RM în art.121.

Este cert că implementarea în țara noastră a acestei proceduri este inevitabilă, iar buna ei funcționare va depinde de suportul legal, care va fi adoptat ulterior revizuirii Constituției Republicii Moldova. Acest suport, însă, inevitabil va fi unul benefic pentru cetățenii noștri.

3.3 Aspecte procedurale privind instituirea plîngerii constituționale în Republica Moldova ca mecanism de protecție a drepturilor omului

În scopul asigurării principiilor fundamentale, reglementate de art. 134 din Constituție, al responsabilității statului față de cetățeni în a doua etapă se va realiza accesul direct al persoanei la Curtea Constituțională prin intermediul plîngerii constituționale. Astfel, este necesar de a vedea, în primul rînd, cum poate fi atins acest scop și, în al doilea rînd, prin care procedură. După cum am menționat, o încercare în acest sens s-a făcut, care, însă, a eșuat. Totuși, pentru a institui în țara noastră sistemul plîngerii constituționale este necesar un nou termen și de voință politică, fără de care lucrurile nu s-ar schimba.

Situația drepturilor omului și sistemul de protecție a drepturilor fundamentale din Republica Moldova, impun implementarea plîngerii constituționale la noi în țară, fiind necesar de a revizui dispozițiile Constituției RM cu privire la atribuțiile Curții Constituționale.

Prin instituirea plîngerii constituționale, esențial este de a permite persoanelor de a contesta actele autorităților publice, în mod deosebit deciziile instantelor de judecată, care încalcă drepturile constituționale, cu excepția actelor normative.

Din considerentele expuse, bazîndu-ne pe sistemul de drept al RM, sîntem de părere că este necesară completarea art. 135 alin.(1) din Constituție cu litera i) astfel: „se pronunță asupra cererilor depuse de orice persoană care se pretinde victimă a unor încălcări ale drepturilor și libertăților constituționale, în condițiile legii, după epuizarea căilor de atac, provenite dintr-un act al autorităților publice”. Această formulare permite adresarea la Curtea Constituțională a oricărei: persoane fizice – cetățeni, cetățeni străini, apatrizi, asociațiile acestora și persoane juridice, indiferent de tipul de proprietate. Persoanele vor putea sesiza Curtea Constituțională în procedură de contencios constituțional doar dacă prin actul contestat se încalcă drepturile și libertățile lor constituționale. În continuare vom interpreta notiunea sus expusă:

Sintagma „în condițiile legii”, plasată după sintagma „se pretinde victimă a unor încălcări ale drepturilor și libertăților constituționale”, permite să fie indicate prin lege: pe de o parte, încălcările drepturilor și libertăților constituționale, prin existența în această sintagmă a cuvîntului „unor”, iar pe de altă parte, nemijlocit drepturile și libertățile constituționale, care urmează a fi protejate de Curtea Constituțională. Aceasta este necesar pentru a evita suprasolicitarea Curții Constituționale, și a asigura executarea hotărîrilor acesteia. Luînd în considerație situația economică a Republicii Moldova, contestarea unor acte pentru necorespunderea lor art. 47 din Constituție privind dreptul la un nivel de trai decent ar fi o decizie irealizabilă, avind in vedere situația economică a statului.

– Prin sintagma „după epuizarea căilor de atac” procedura plîngerii constituționale este procedură subsidiară, ce va urma după examinarea cauzei în toate instanțele de drept comun.

– Prin urmare, sintagma „provenite dintr-un act al autorităților publice” va include în sine deciziile instanțelor de judecată, actele administrative, inclusiv inacțiunea și omisiunea autorității publice, care tot sînt acte administrative.

Dacă într-o nouă lege cu privire la Curtea Constituțională va fi expusă această definiție a plîngerii constituționale, actele normative ale autorităților publice centrale nu vor putea fi contestate prin plîngere constituțională, ci doar prin sesizare constituțională. Astfel, în calitate de subiect cu drept de sesizare, persoana va apărea în două ipostaze, ca în cazul CSJ.

Este necesar să fie propus concomitent și proiectul de lege cu privire la Curtea Constituțională. Actuala Lege cu privire la Curtea Constituțională și Codul Jurisdicției Constituționale s-au învechit, nu răspund la toate întrebările actuale ale justiției constituționale și sînt în contradicție cu unele norme constituționale și legale adoptate ulterior acestei legi. Argumentăm acest fapt și prin aceea că în aceste două acte normative, unele prevederi se repetă și necesită a fi unite într-un singur act – Legea cu privire la Curtea Constituțională.

După propunerea de revizuire a Constituției din prezenta lucrare, este necesar de a delimita pentru persoane procedura sesizării constituționale de procedura plîngerii constituționale. După regula generală, persoana nu poate contesta actul normativ al autorităților publice centrale, însă ca excepție pot fi prevăzute numai în situații deosebite, pentru un interes constituțional general deosebit, cu condiția lezării directe a dreptului constituțional al persoanei și în situația cînd această încălcare poate aduce prejudicii grave și ireversibile persoanei. Astfel, persoana va contesta actul normativ la Curtea Constituțională abstract, ca orice subiect cu drept de sesizare.

Al doilea moment privește condițiile de admisibilitate a plîngerii constituționale fiind necesar de a reglementa o procedură rigidă de admisibilitate a acesteia:

1. Dreptul lezat trebuie să fie garantat prin Constituție, tratatele internaționale referitoare la

drepturile omului, la care Republica Moldova este parte și expres prevăzut în noua Lege cu privire la Curtea Constituțională.

2. Persoana care sesizează trebuie să fie titular al dreptului pretins. Ne referim la faptul că

unele persoane nu beneficiază de unele drepturi constituționale. Cetățenii străini și apatrizii nu au

dreptul de a alege și de a fi aleși, unii nu pot beneficia de dreptul funciar de proprietate,etc.

3. Este direct încălcat un drept sau libertate constituțională a persoanei.

4. Epuizarea tuturor căilor ordinare de atac.

5. Termenul de adresare la Curtea Constituțională trebuie să fie o lună de la adoptarea deciziei irevocabile în instanțele de recurs ordinare.

6. Forma și conținutul plîngerii constituționale trebuie să corespundă rigorilor stabilite prin

regulamentul Curții Constituționale. Astfel, plîngerea constituțională trebuie să fie explicită, să expună clar legătura cauzală între dreptul presupus a fi fost lezat, actul contestat și norma constituțională invocată, responsabilitatea organului emitent al actului contestat, legătura cauzală

între presupusa încălcare a dreptului și prejudiciul cauzat, etc.

7. Numai în cazuri deosebite plîngerea constituțională poate fi înaintată de un reprezentant legitim, în restul cazurilor plîngerea trebuie să fie depusă de persoana vătămată.

8. Actul contestat nu a fost examinat anterior de Curtea Constituțională.

9. Plîngerea constituțională nu trebuie să fie abuzivă, adică să nu genereze suspiciunea că persoana vrea să se răzbune pe o persoană publică concretă sau o instituție.

Admisibilitatea plîngerii constituționale poate fi examinată la Curtea Constituțională de numai un judecător, decizia căruia să poată fi atacată într-un complet de trei judecători, decizia cărora va fi irevocabilă. Aceasta este necesar pentru instituirea unui filtru de admisibilitate.

Al treilea moment important este instituirea plîngerii constituționale sub toate aspectele ca un mecanism subsidiar de protecție a drepturilor fundamentale. Curtea Constituțională nu va revizui și a casa deciziile instanțelor judiciare, doar va interpreta norma constituțională în cazul concret și, în urma acestei interpretări, va constata dacă a avut loc o încălcare a dreptului persoanei. Ca exemplu poate servi procedura actuală privind deciziile CtEDO de condamnare a RM, urmînd modificarea codurilor de procedură la capitolul căilor extraordinare de atac.

Al cincilea moment, care nu poate fi ignorat, este că în cazul constatării încălcării dreptului

constituțional, este necesar de a reglementa prin lege obligația Curții Constituționale să încaseze, la cererea autorului plîngerii, de la stat sau de la autoritatea emitentă a actului contestat, o compensație echitabilă, care să includă numai repararea prejudiciului moral cauzat, nu și a celui material, deoarece, acesta din urmă trebuie să intre în competența instanțelor de judecată de drept comun. Aplicarea acesteia este necesară și pentru ca mecanismul plîngerii constituționale să fie acceptat de CtEDO, ca o cale efectivă de recurs național.

Instituirea plîngerii constituționale va duce la creșterea considerabilă a volumului de lucru al Curții Constituționale și va necesita majorarea numărului de judecători. Considerăm rezonabil numărul de nouă judecători, numiți pentru un termen de 9 ani, fără posibilitatea înnoirii mandatului. Astfel se vor soluționa și un șir de probleme existente în prezent la Curtea Constituțională, inclusiv controversata problemă a numărului par de judecători și cea a independenței judecătorilor.

III. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Cercetarea științifică a problemelor teoretico-practice privind rolul Curții Constituționale în protecția drepturilor fundamentale ale omului presupune analiza amanunțita a următoarelor fenomene: analiza instituției controlului constituționalității legilor și a justiției constituționale, a drepturilor și libertăților fundamentale, a mecanismelor de protecție a acestora nu doar sub aspect juridic, ci și evidențierea posibilităților de aplicare în practică a rezultatelor obținute. Problemele existente în domeniile expuse, tendințele evoluției instituțiilor menționate ca conditie esențială pentru edificarea statului de drept în Republica Moldova în perspectiva integrării europene și edificării unei democrații dezvoltate în plan aplicativ reliefează următoarele:

Concluzii –

1. Drepturile omului reprezintă acele garanții, acele valori inerente ce aparțin oricărei ființe umane datorită simplului fapt de a fi om. În prezent, după un îndelungat proces de stabilire, instituția drepturilor omului se înfățișează ca una deosebit de complexă, ce ține atît de ordinea juridică internă, cît și de cea internațională.

2. Una dintre cele mai importante etape ale constituționalismului reprezintă evoluția instituției controlului de constituționalitate prin intermediul mai întîi al puterii judecătorești – conform modelul american de justiție constituțională și apoi prin instanțe constituționale specializate, realizîndu-se modelul european de justiție constituțională.

3. Atît instituția drepturilor omului, cît și instituția justiției constituționale au avut o dezvoltare specifică pe teritoriul RM, deoarece în perioada sovietică ignorarea instituției controlului constituționalității legilor a dus la încălcarea gravă a drepturilor și libertăților omului. Datorită declararii suveranității și independenței RM, a apărut instituția controlului constituționalității legilor ca mecanism suprem de protecție a drepturilor fundamentale.

4. Termenii .drepturile omului. și .drepturile fundamentale., într-o analiză științifică riguroasă, nu sînt identici. În lucrare, drepturile omului sînt definite ca prerogative naturale ale ființei înzestrate cu rațiune, în temeiul cărora omul, conform voinței sale subiective, poate desfășura o acțiune, pentru exercitarea unei valori umane, în scopul coexistenței sale în societate. Însă, drepturile fundamentale sînt drepturile esențiale pentru îndeplinirea scopurilor societății, indispensabile liberei dezvoltări a personalității, stabilite și garantate prin Constituția și legile statului, drepturi ai căror titulari sînt cetățenii.

Cu referire la delimitarea termenilor „drepturi” și „libertăți” se poate afirma cu certitudine că orice drept este o libertate și viceversa.

5. RM a instituționalizat modelul european al controlului constituționalității legilor, exercitat de un organ jurisdicțional specializat – Curtea Constituțională, totodată preluînd experiența americană – procedura ridicării excepțiilor de neconstituționalitate, prin care a soluționat dilema apărută: de a admite sau de a nu accesul, direct sau indirect, al cetățenilor la justiția constituțională. În perioada de tranziție prin care trece Republica Moldova, transformărilor ideologice, politice și constituționale, Curtea Constituțională a devenit unul din cel mai eficient mecanism de protecție a drepturilor fundamentale, exercitîndu-și competența de apărare a drepturilor fundamentale în cadrul tuturor atribuțiilor sale.

6. În diferite sisteme de drept, în funcție de tipul acestora, se aplică forme specifice de control al constituționalității. Fiecare formă de control al constituționalității pentru protecția drepturilor fundamentale are particularitățile sale, care, în ultimă instanță, scot la iveală aspecte atît pozitive cît și negative, care influiențează asupra gradului de protecție a drepturilor omului.

7. Cea mai eficientă formă de control al constituționalității legilor, ce ține de exigențele conceptului statului de drept în domeniul protecției drepturilor fundamentale, o considerăm justiția constituțională exercitată prin intermediul plîngerii constituționale, ce reprezintă o cale de recurs subsidiară, accesibilă oricărei persoane, aplicată în cadrul jurisdicției constituționale, după epuizarea căilor de atac ordinare, prin care se pretinde lezarea persoanei de o autoritate publică într-un drept constituțional, printr-un act public jurisdicțional sau administrativ.

Prin urmare e necesar de evidențiat trăsăturile esențiale ale plîngerii constituționale:

− plîngerea constituțională este o cale de recurs subsidiară, aplicată în cadrul jurisdicției constituționale, după epuizarea căilor de atac ordinare, prin care se pretinde lezarea persoanei de oautoritate publică într-un drept constituțional, printr-un act public jurisdicțional sau administrativ; Excepții de la această regulă constituie cazurile când plângerea prezintă un interes general sau există un risc de prejudiciu grav și ireversibil pentru reclamant.

− plîngerea constituțională îndeplinește o dublă funcție: pe de o parte, prin ea se realizează apărarea individuală a drepturilor fundamentale, pe de altă parte, aceasta facilitează interpretarea și dezvoltarea dreptului constituțional obiectiv;

− plîngerea constituțională poate fi introdusă de orice persoană care pretinde că i-au fost încălcate drepturile fundamentale printr-un act public jurisdicțional sau administrativ;

− plîngerea constituțională are un caracter subsidiar, impunînd obligativitatea epuizării tuturor căilor de atac în fața instanțelor ordinare, excepție constituind cazurile în care plîngerea comportă un interes general sau există un risc de prejudiciu grav și ireversibil pentru reclamant;

− plîngerea constituțională nu deschide în fața persoanei, care a pierdut procesul într-o instanță de drept comun, posibilitatea de a verifica corectitudinea hotărîrii adoptate asupra cauzei, Curtea Constituțională poate doar să verifice dacă prin acțiunile sale instanța nu a încălcat prevederile Constituției.

10. În Republica Moldova s-au creat premise certe pentru instituirea procedurii plîngerii constituționale, dintre care cele mai importante premise sînt:

a) premisa doctrinară, prin definirea conceptului de plîngere constituțională ca o posibilitate de acțiune a cetățeanului împotriva actelor autorităților publice, prin care îi sînt lezate sau restrînse drepturile și libertățile fundamentale garantate de Constituție, după exercitarea controlului legalității lor în instanțele judiciare de drept comun. Acest concept se bazează pe ideea supremației normelor constituționale, ca efect logic fiind inadmisibilitatea existenței în societate a actelor publice ce contravin Constituției;

b) dreptul nemijlocit al individului de a avea acces la orice tip de justiție, inclusiv cea constituțională, drept consfințit atît în Constituția RM (art. 20), cît și într-un șir de acte internaționale la care Republica Moldova este parte;

c) premisa practică – pasivitatea unor subiecți, îndeosebi a organelor de drept, de a supune unei analize constituționale normele juridice aplicate în activitatea lor;

d) locul și rolul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova în sistemul judiciar, care este suprasolicitată, aici ajungînd a fi examinate în recurs un număr prea mare de acțiuni intentate în instanțele de fond. În situația cînd precedentul judiciar nu este aplicat, inevitabil apar tot mai multe hotărîri definitive pe cauze similare care se contrazic;

e) garanțiile pe care le poate oferi plîngerea constituțională cetățeanului împotriva abuzurilor puterii judecătorești;

f) premisa de ordin tehnic, care vizează suprasolicitarea Curții Europene a Drepturilor Omului de către cetățenii statelor-parte la Convenție, inclusiv de către cetățenii Republicii Moldova.

Pe lîngă aceste premise, există un șir de alte premise, care justifică implementarea instituției plîngerii constituționale, de exemplu, practica altor state în acest domeniu, cheltuielile mari la care este supus atît apelantul la Curtea Europeană, cît și statul Republica Moldova, etc.

Situația drepturilor omului și sistemul de protecție a drepturilor fundamentale din Republica Moldova, impun implementarea plîngerii constituționale la noi în țară, fiind necesar de a revizui dispozițiile Constituției RM cu privire la atribuțiile Curții Constituționale. Prin instituirea plîngerii constituționale, esențial este de a permite persoanelor de a contesta actele autorităților publice, în mod deosebit deciziile instantelor de judecată, care încalcă drepturile constituționale, cu excepția actelor normative.

Recomandări:

1. Pentru eficientizarea exercitării unor atribuții ale Curții Constituționale în domeniul protecției drepturilor fundamentale este necesar de a modifica cadrul actual constituțional și legislativ în sensul:

a. retragerii dreptului Curții Supreme de Justiție de sesizare a Curții Constituționale și păstrării dreptului său de a ridica excepții de neconstituționalitate;

b. examinării de către Curtea Constituțională a constituționalității actelor normative adoptate pînă la 27 august 1994, prin excluderea alin. (2) din art. 4 al Codului jurisdicției constituționale;

c. aplicării directe de către instanțele de drept comun a normelor Constituției numai în cazurile cînd nu există acte normative care să reglementeze relații sociale similare, prin modificarea p.2 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.2 din 30.01.1996;

d. aplicării directe de către instanțele de drept comun a normelor Constituției numai în cazurile cînd nu există acte normative care să reglementeze relații sociale similare, prin modificarea p.2 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.2 din 30.01.1996;

e. abilitării instanțelor de drept comun cu dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate, prin expunerea lit. g) alin. (1) art. 135 din Constituție în următoarea redacție: „rezolvă cazurile excepționale de neconstituționalitate a actelor normative, sesizate de instanțele judecătorești”.

2. Este necesară completarea art. 135 alin.(1) din Constituție cu litera i) avînd urmatorul conținut: „se pronunță asupra cererilor depuse de orice persoană care se pretinde victimă a unor încălcări ale drepturilor și libertăților constituționale, în condițiile legii, după epuizarea căilor de atac, provenite dintr-un act al autorităților publice”

Această formulare nu va trezi opoziție în rîndurile clasei politice și ale reprezentanților puterii judecătorești, deoarece permite accesul la Curtea Constituțională al persoanelor fizice. cetățeni, cetățenilor străini, apatrizilor, asociațiilor acestora și persoanelor juridice, indiferent de forma de proprietate, care au devenit victime ale unei încălcări într-un drept sau libertate constituțională.

3. Pentru implementarea corectă a plîngerii constituționale, la prima etapă trebuie admise numai cererile care contestă actele ce încalcă drepturile civile și politice, în special cele garantate de Convenția Europeană, în a doua etapă doar cererile ce contestă actele care desconsideră drepturile constituționale culturale și tocmai în cea de-a treia etapă, cînd situația economică se va amelora, cererile care contestă actele ce încalcă așa drepturi economice, precum dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la locuință, dreptul la un salariu decent, etc.

4. Pentru evitarea suprasolicitării Curții Constituționale, trebuie prevăzută o procedură rigidă de admisibilitate a plîngerilor constituționale:

− dreptul presupus de a fi fost lezat trebuie să fie garantat prin Constituție, tratatele internaționale referitoare la drepturile omului la care Republica Moldova este parte și expres prevăzut în noua Lege cu privire la Curtea Constituțională;

− persoana ce pretinde că i-a fost lezat dreptul constituțional trebuie să fie titular al dreptului respectiv;

− persoana trebuie să fie victimă directă a unor încălcări ale drepturilor constituționale.

− obligativitatea epuizării căilor ordinare de atac – apel și recurs – în instanțele de judecată de drept comun sau, dacă nu este de competența instanței de judecată, necesitatea adresării la autoritatea ierarhic superioară ș.a.;

− termenul de adresare în Curtea Constituțională trebuie limitat la o lună de la adoptarea deciziei irevocabile de către instanța de recurs ordinară. Ulterior, după instituționalizarea plîngerii constituționale, acest termen va putea fi extins;

− forma și conținutul plîngerii constituționale trebuie să corespundă rigorilor stabilite prin regulamentul Curții Constituționale;

− numai în cazuri deosebite plîngerea constituțională poate fi înaintată de un reprezentant legitim, în restul cazurilor plîngerea trebuie să fie depusă de persoana vătămată;

− actul contestat nu trebuie să fi fost obiect al jurisdicției constituționale;

− plîngerea constituțională nu trebuie să fie abuzivă, să urmărească răzbunarea pe o persoană publică concretă sau o instituție.

6. Odată cu implementarea instituției plîngerii constituționale, în eventualitatea creșterii volumului de lucru, pentru soluționarea problemei parității de voturi și asigurarea independenței judecătorilor, propunem majorarea numărului de judecători la Curtea Constituțională pînă la 9, numiți pentru un termen de 8 ani, de aceleași autorități, fără posibilitatea înnoirii mandatului.

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative:

A) Acte internaționale:

Convenția Europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, 4 noiembire 1950, Consiliul Europei, ratificată prin Hot. Parl. nr.1298-XIII din 24.07.97.

Declarația Universală a Drepturilor Omului; 10 decembrie 1948; ONU. Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din 28.07.90.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice; 16 decembrie 1966; ONU. Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din 28.07.90.

Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale; 16 decembrie 1966; Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din 28.07.90.

B) Acte normative ale Parlamentului și Guvernului Republicii Moldova:

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat M.O. 12.08.1994, Nr. 1 art Nr. 1, în vigoare: 27.08.1994.

Codul de procedură civilă; Legea nr.225-XV din 30 mai 2003; În: M.O., 2003, nr.111-115, art. 451.

Codul de procedură penală; Legea nr.122-XV din 14 martie 2003; În: M.O., 2003, nr.104-110, art. 447.

Codul jurisdicției constituționale; Legea nr.502-XIII din 16.06.1995. În: M.O., 1995, nr. 53-54, art. 597.

Legea cu privire la Curtea Constituțională; Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994. În: M.O., 1995, nr. 8, art.86.

Legea cu privire la Guvern; nr.64-XII din 31 mai 1990. în MO nr. 131-133, art: 1018.

Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție; nr.789-XIII din 26 martie 1996. În: M.O., 1996, nr.32-33, art.323.

Legea cu privire la avocații parlamentari; nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997. În: M.O., 1997, nr. 82-83, art. 671.

Legea cu privire la avocatul poporului; nr. 52 din 03.04.2014, în M.O., 110-114, art. 278.

Legea cu privire la Procuratură; nr.118-XV din 14 martie 2003. În: M.O., 2003, nr. 73-75, art.328.

Legea privind organizarea judecătorească; nr. 514-XIII din 6 iulie 1995. În: M.O., 1995, nr. 58, art. 641.

Legea cu privire la petiționare;nr. 190-XIII din 19 iulie 1994.În:M.O., 1994, nr. 4, art. 47.

Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova; nr. 244-XVI din 21 iulie 2006. În: M.O., 2006, nr. 178-180, art. 814.

Legea cu privire la avocatură. nr.1260-XV din 19 iulie 2002, Publicat : 04.09.2010 în Monitorul Oficial Nr. 159 art Nr: 582.

Hotărîrea privind aprobarea Programului de ajustare a legislației Republicii Moldova la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; nr.1447-XIII din 28 ianuarie 1998.

Hotărîrea Parlamentului nr.415-XV din 24 octombrie 2003 „Privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008.

C) Actele Curții Constituționale ale Republicii Moldova:

Avizul asupra proiectului de lege pentru modificarea și completarea Constituției Republicii Moldova; nr. 1 din 12 februarie 2002. În: M.O., 2002, nr. 27-28, art.2.

Decizia asupra sesizării Judecătoriei Fălești cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr.186-XVI din 29 iunie 2006; 26 martie 2007. În: M.O. 2007, nr. 43-46, art.7.

Decizia asupra sesizării pentru interpretarea art. 135 din Constituția Republicii Moldova; 4 decembrie 2006. În: M.O. 2006, nr. 189-192, art.16.

Hotărîrea cu privire la interpretarea art.135 alin. (1) lit. g) din Constituția Republicii Moldova; nr.15 din 6 mai 1997. În: M.O., 1997; nr. 33-34, art. 14.

Hotărîrea cu privire la interpretarea art.20 din Constituția Republicii Moldova; nr.16 din 28 mai 1998. În: M.O., 1998, nr.56-59, art.24.

Hotărîrea cu privire la interpretarea art.135 alin. (1) lit. a) din Constituția Republicii Moldova; nr.15 din 6 mai 1997. În: M.O., 1997; nr. 33-34, art. 14.

Comentariu la Constituția Republicii Moldova: coord. de proiect: Klaus Sollfrank; red.: Nina Pârțac, Lucia Țurcanu – Chișinău: Arc, 2012, Tipografia „Europress“ – 576 p.

D) Acte normativ-juridice ale altor state:

Constituțiile statelor lumii. Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania, București: ALL Educațional, 1998. 160 p.

Constituția României, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, în vigoare din 29 octombrie 2003.

Конституция Российской Федерации, принятa референдума по национальной 12 декабря 1993.

II. Monografii, tratate, manuale:

ARAMĂ, Elena. Controlul constituționalității legilor: istorie și actualitate. Chișinău: Museum,2000. 79 p.

ARSENI, Alexandru. Jurisdicția constituțională a Republicii Moldova. Chișinău: Euro-Press, 2000. 214 p.

AVORNIC Gh.,Teza de doctor habilitat. Intesificarea activismului juridic al cetățenilor prin intermediul instituției avocaturii–conditie a edificării statului de drept,Chișinău,2005. 259p.

CÂRNAȚ T., CÂRNAȚ M. Protecția juridică a drepturilor omului. Chișinău: Reclama, 2006, 382 p.

COBĂNEANU, Sergiu; Cârnaț, Teodor. Instituția avocatului parlamentar din Republica Moldova. Chișinău: CEP USM, 2002. 140 p.

COSTACHI Gh., Guceac I. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept. Chișinău: Tipografia Centrală, 2003. 344 p.

CREANGĂ, Ion; Gurin, Corneliu. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 400 p.

DELEANU, Ion. Justiția constituțională. București: Lumina Lex, 1995. 447 p.

FAVOREU L. Le contrôle de la constitutionalité des lois en République Fédérale d’Allemagne, Economica, Paris, 1982, p.311.

FAVOREU, Luis. Les Cours Constitutionnelles. Paris: P.U.F.,1992. 128 p.

SELEJAN-GUȚAN, Bianca. Excepția de neconstituționalitate. București: ALL BECK, 2005. 297 p.

ȘTERBEȚ, Valeria. Reforma judiciară și de drept în Republica Moldova: Realizări, probleme, perspective. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 312 p.

Uniunea Juriștilor din Moldova, Tansparency International-Moldova, Edificarea Statului de Drept, conf. int. șt., Tipografia ”Bons Offices”, Chișinău 2003. 334 p.

ZAPOROJAN V. Teză de doctorat. Protecția drepturilor fundamentale în justiția constituțională a Republicii Moldova. Chișinău, 2007. 181 p.

ZAPOROJAN V. Suport de curs. Juristidția Constituțională, Chișinău, 2013, 90 p.

ZUBCO V. Curtea Constituțională – unica autoritate politico-jurisdicțională. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 247 p.

III. Articole științifice:

BĂNĂRESCU M. Curtea Constituțională și Avocatul parlamentar – instituții ce garantează respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului “Justiția Constituțională în Republica Moldova”, 2011, nr. 1, p. 16.

BROSS S. Teoria cu privire la problemele generale de drept, putere judecătorească și justiție. Accesul direct al cetățeanului la justiția constituțională."Justiția Constituțională", 2005, nr.3, p. 34.

CÂRNAȚ T. Garantarea reală și efectivă a drepturilor omului prin intermediul instituțiilor naționale – condiția edificării statului de drept "Revista Națională de Drept", Chișinău 2003, nr.10, p. 27.

MURUIANU I. Misiunea justiției de garant al drepturilor și libertăților fundamentale. Invocarea excepției de neconstituționalitate de către instanța de judecată. Ziarul "Dreptul", 2008, nr.11(221), p. 4.

OSMOCHESCU N. Curtea Constituțională la doi ani de activitate. În: Buletinul asociației tinerilor juriști. 1997, nr. 1, p. 45.

PFERSMANN O. Accesul persoanelor la justiția constituțională, drept, practică, politică. "Justiția Constituțională", 2005, nr.1, p. 24.

PULBERE D. Controlul constituționalității actelor normative adoptate de autoritățile de stat ca garanție a supremației Constituției. Justiția Constituțională în Republica Moldova, nr.1, Chișinău, 2008, p. 6.

PULBERE D. Justiția Constituțională – garant al supremației Constituției "Justiția Constituțională în Republica Moldova", 2010, nr.2, p. 7.

PUȘCAȘ V. Perfecționarea procedurii de ridicare a excepției de neconstituționalitate în Republica Moldova. "Justiția Constituțională în Republica Moldova", 2008, nr.1, p. 18.

SEDLEȚCHI I. Mecanismul de garantare juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului "Justiția Constituțională în Republica Moldova", 2008, nr.4, p. 20.

ZAPOROJAN V. Accesul direct al persoanei la justiția constituțională (practica Germaniei). "Revista Națională de Drept", 2007, nr.4, p. 68.

ZAPOROJAN V. Plîngerea constituționala și excepția de neconstituționalitate în aspect comparativ, "Justiția Constituțională în Republica Moldova", 2008, nr.1, p. 25.

КИВЕЛЬ В. Конституционно – правовые гарантии судебной защиты прав и свобод человека и гражданина в ФРГ "Судовы Весник", 2003 г., N 3, стр. 60.

РАЙЛЯН П. Механизмы защиты прав и свобод человека в Республике Молдова “Конституционное правосудие”, 2011 г., N 3, стр.51.

IV. Internet web sites:

http://lex.justice.md/

http://www.constcourt.md/

http://gov.md/ro

http://www.parlament.md/

http://www.presedinte.md/

https://constitutii.wordpress.com/

http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home

ANEXE

Anexa nr. 1

Anexa nr. 2

Anexa nr. 3