Exegeza Alegorică LA Origen

Capitolul 3 EXEGEZA ALEGORICĂ LA ORIGEN

Opera lui Origen

A scris mai mult decât am putea citi

Considerat de mulți cercetători în domeniu ca fiind cel mai prolific scriitor al Antichității, „Origen este autorul unei prodigioase producții literare, în special exegetică”.

După cum ne prezintă J. Quasten, un rol deosebit de important în realizarea operei sale imense, l-a avut prietenului și editorul său Ambrozie, care și-a pus averea la dispoziția maestrului. Potrivit lui Eusebiu, Origen a început să scrie comentarii asupra Sfintelor Scripturi fiind îndemnat de acesta. Ambrozie îl încuraja nu doar prin cuvinte, ci și oferindu-i din plin condițiile de care avea nevoie. Pe lângă șapte scribi, care îi erau alături cu schimbul când el dicta, Origen avea angajați și tot atâția copiști și chiar câteva tinere experte în caligrafie.

„Numărul lucrărilor sale a fost atât de mare încât a devenit repede un mit”. Din păcate, nu s-a păstrat lista completă a scrierilor lui Origen pe care Eusebiu a adăugat-o în biografia scrisă de prietenului și profesorul său Pamfil. Ieronim, care a văzut această listă, afirmă că numărul lor ajungea în total la două mii, însă în Scrisoare 33 către Paula, acesta ne prezintă doar opt sute de titluri. Epifanie contabilizează tratatele lui Origen ca fiind șase mii (Panarion,64,63), însă, cel mai probabil, acestea erau suluri și nu titluri propriu-zise de cărți.

Întrebarea lui Ieronim, „Care dintre noi poate citi tot ceea ce a scris?” este o mărturie suficientă pentru amploarea operelor literare ale lui Origen. Foarte inspirat, în schimb, este Charles Bigg care afirmă: „Minunea nu e că Origen a compus atât de mult, ci că a compus atât de bine”.

Clasificarea operei lui Origen

Există mai multe criterii după care se poate clasifica opera lui Origen. De exemplu, J. Quasten împarte scrierile lui Origen în: 1. Critică textuală, 2. Opere exegetice – scolii, omilii, comentarii sau volume și comentarii pierdute, 3. Scrieri apologetice, 4. Scrieri dogmatice și 5. Scrieri de ordin practic.

O altă variantă asemănătoare, o folosește și Arhid. Prof. dr. Constantin Voicu ce grupează opera lui Origen în:

exegetică – cea mai cunoscută este Hexapla, însă avem și numeroase explicări, omilii și comentarii la textele Sf. Scripturi, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament;

apologetică – singura apologie care s-a păstrat este Contra lui Cels;

dogmatică – Despre principii, operă care conținea cele mai multe erezii ale lui Origen;

morală – Despre rugăciune (cu cele trei părți: despre necesitatea rugăciunii, explicarea rugăciunii Tatăl nostru și sfaturi despre cum trebuie să ne rugăm), Îndemn la martiriu, și alte opere care s-au pierdut, cum ar fi: Despre pace, Despre post, Despre monogamie

Autorul mai menționează și faptul că din peste 100 de scrisori, despre care ne relatează Eusebiu, nu s-au mai păstrat decât două: Epistola către Iuliu Africanul (încadrată la opere exegetice) și o altă scrisoare către Sf. Grigorie Taumaturgul considerată a fi o scriere apologetică.

De asemenea, Papadopoulos împarte lucrările lui în critice, ermeneutice, tratate și epistole. Pe de altă parte, C. Bigg, folosește o clasificare puțin mai simplistă folosind doar trei categorii: critică textuală, exegeză și filosofie religioasă.

În cele ce urmează, vom dezvolta doar critică textuală și operele exegetice ale lui Origen, celelalte scrieri nefăcând, în mod direct, obiectul studiului nostru.

ORIGEN ȘI BIBLIA

Origen avea studiul Bibliei în centrul vieții sale, fiind dintotdeauna un om al Scripturii. El „este cunoscut mai ales prin exegeza sa spirituală sau alegorică – folosim aceste două cuvinte ca echivalente – dar nu trebuie să uităm că el este, alături de Ieronim, cel mai mare exeget critic și literal al Antichității creștine”.

Critica textuală

Creația literară a lui Origen este dedicată, în principal, studiul Sfintei Scripturi. Cea mai importantă dintre aceste scrieri, este Hexapla – ΄Eξάπλα, o lucrare de referință ce i-a adus lui Origen titulatura de părinte al criticii textuale a Bibliei în tradiția creștină. Ea reprezintă primul studiu critic al Vechiului Testament.

„Fundamentul oricărui studiu al Bibliei este, înainte de toate, determinarea textului exact. În timpul lui Origen, această necesitate începea să se facă simțită puternic în polemica împotriva evreilor. Aceștia refuzau câteva texte pe care creștinii le utilizau, contestând că ar fi în Scriptură. Creștinii răspundeau acuzând evreii că au eliminat anumite texte care îi deranjau. Dar toate aceste discuții nu puteau avea o rezolvare până când nu se înfrunta problema textului autentic a Scripturii, comparându-se diferitele versiuni. (…) La toate aceste probleme, Origen a fost primul care a adus soluții general valabile”.

Nimic de acest gen nu a mai fost realizat în domeniu biblic înainte. A fost o operă de dimensiuni impresionante, pentru care Origen a lucrat mare parte din viață (între anii 216-246).

Cu toate acestea, Charles Bigg afirmă:

„Hexapla, prima mare realizare a erudiție creștine, este impresionantă în multe privințe, nu în ultimul rând, ca o dovadă a inteligenței și sincerității comunității căreia i se adresa. Cu tot devotamentul și erudiția sa, Origen nu stăpânea însă cu desăvârșire înaltele funcții ale criticii. Înzestrările sale erau insuficiente. Cunoștințele sale de limbă ebraică pe care le avea erau respectabile și, pentru epoca sa, remarcabile, dar nu și profunde. Era familiarizat cu gramatica și dicționarul, însă nu a pătruns geniul limbii. Mai era limitat și de prejudecată. Considera LXX ca fiind o autoritate independentă și inspirată și, asemenea lui Iustin, explica diferențele dintre acestea și originalul ebraic presupunând că ultimul a fost falsificat intenționat de către evrei”.

Această ediție a Vechiului Testament era dispusă în șase coloane, fiecare coloană prezentând textul după un alt izvor: coloana I, textul ebraic original al Vechiului Testament cu caractere ebraice; coloana II, textul ebraic cu caractere grecești; coloana III, traducerea grecească a prozelitului Aquila din Sinope de la începutul secolului al doilea d. Hr.; coloana IV, textul în limba greacă după traducerea creștinului ebionit Simachus, din secolul II d. Hr.; coloana V, traducerea greacă Septuaginta; coloana VI, traducerea grecească evreului Teodotion, de prin anul 180 d. Hr. Scopul acestei opere critice era acela de a pune în raport traducerile grecești cu cea ebraică a textului sacru. Diferențele erau semnalate în cea de a cincea coloană, pe textul în traducerea alexandrină, prin diferite semne, ca de exemplu obeliscul era folosit pentru adăugiri, asteriscul pentru lipsuri. Pentru a ajunge la o variantă optimă se folosea de obicei de traducerea lui Teodotion. Potrivit lui Eusebiu, Origen a publicat și o ediție mai accesibilă, redusă la patru coloane, numită Tetrapla, din care a eliminat cele două variante în limba ebraică. De asemenea pentru cartea Psalmilor, a extins lucrarea cu încă 2 traduceri, transformând-o în Octaplă.

Din nefericire, „din grandioasa Hexaplă timpul nu ne-a mai lăsat decât un mănunchi de fragmente răvășite”. Din cauza dimensiunilor sale enorme, exemplarul inițial se pare că nu a mai fost recopiat, rămânând în Biblioteca din Cezareea unde a fost distrus, cel mai probabil de către arabi, pe la mijlocul secolului al cincilea. Știm, în schimb, că Eusebiu, din ordinul lui Constantin, a copiat în cincizeci de exemplare textul revizuit al Septuagintei. Ceea ce s-a păstrat până astăzi sunt fragmente din Sirohexaplar, traducerea în siriacă a episcopului Paul din Tella.

Opere exegetice

Părintele prof. dr. Ioan G. Coman ne oferă informații prețioase pe care le găsim la istoricul Eusebiu, despre munca exegetică a lui Origen, și anume că:

„Îndată după întoarcerea lui din vizita făcută împărătesei Mameea, la Antiohia, Origen a început să scrie comentarii la Sfânta Scriptură. Catehetul alexandrin comentase și până atunci (aproximativ anul 218) Sfânta Scriptură, dar oral. Comentariul Sfintei Scripturi intra în obligațiile profesionale ale lui Origen, întrucât catehezele sale se făceau pe textul Simbolului de credință, dar mai ale pe acela al Sfintei Scripturi. (…) Ținând să ridice o hartă cât mai completă a învățăturilor biblice, Origen a comentat întreaga Sfântă Scriptură. Își poate închipui oricine imensa bogăție de idei, fapte, probleme și interpretări pe care erudiția și geniul marelui catehet le scotea din oceanul inepuizabil al Sfintei Scripturi. Auditorii erau copleșiți de bogăția credinței și științei vorbitorului și ar fi dorit să fixeze în scris cuvintele lui Origen. Acesta însă se lăsa greu să satisfacă asemenea dorință, deși în această vreme el scria tratate, îndemnuri, scrisori etc. Origen era conștient de răspunderea copleșitoare și în fața lui Dumnezeu și în fața cititorilor săi pe care o implicau redactarea și publicarea de comentarii la Sfânta Scriptură, al cărei cuvânt era socotit de el ca inspirat. Mai ales că metoda sa generală de interpretare a textului biblic, metoda alegorică, aplicată cel mai adesea exagerat, ridica, pe deasupra acestui text, adevărate construcții fantastice pe care nu toți le acceptau ușor, sau nu le acceptau deloc”.

„Origen a fost primul exeget al Bisericii catolice care a realizat o operă cu caracter științific”. Cu greu găsim o carte a Bibliei pe care Origen să nu o fi avut în vedere, acesta explicându-le sub formă de Scolii (σχόλια), de Omilii (όμιλίαι) și de Comentarii (τόμοι) aproape pe fiecare.

Scoliile reprezintă scurte note explicative ale unor cuvinte sau expresii. Quasten afirmă că, potrivit lui Ieronim, Origen a scris astfel de scolii la Exod, Levitic, Isaia, Psalmii 1-15, Ecleziast și Evanghelia Sf. Ioan, însă nu ni s-a păstrat niciunul.

Omiliile sunt predici referitoare la capitole sau părți alese din Biblie, ținute de Origen în cadrul adunărilor liturgice. De fapt, „sunt ceea ce ar trebui să numim prelegeri, mai degrabă decât predici. Ținta sa în cadrul predicii, ne spune Origen, nu este atât de mult explicarea literei pe cât este edificarea Bisericii; așadar, el se axează aici aproape în întregime pe sensul moral și pe cel spiritual”. Din aproximativ cinci sute, ne-au rămas doar două sute. „Unele s-au păstrat în original (20 la Ieremia, 1 la I Samuel 28, 3-25), altele în traducerea latină a Fer. Ieronim (2 la Cântarea Cântărilor, 8 la Isaia, 14 la Ieremia, 14 la Iezechiel, 39 la Luca), altele în traducerea latină a lui Rufin (18 la Facere, 13 la Exod, 16 la Levitic, 28 la Numeri, 26 la Iosua, 9 la Judecători, 9 la Psalmi) și fragmente din 22 de omilii la Iov, în traducerea Sf. Ilarie Pictavianul”.

Comentariile sunt operele de dimensiuni mai mari decât omiliile. Dacă omiliile au servit în scopul edificării credincioșilor, comentariile au fost scrise pentru a oferi o exegeză științifică. În ciuda sensurilor alegorice, mistice și ascunse, ele conțin o puternică încărcătură dogmatică și, în multe privințe, încă pot servi ca modele pentru exegeții contemporani. Ele sunt o mixtură extraordinară de note filologice, textuale, etimologice și istorice la care sunt adăugate observații de ordin teologic și filosofic.

C. Bigg spune:

„Planul pe care și l-a făcut în comentarii a fost acele de a oferi într-o succesiune regulată mai întâi sensul literal, apoi pe cel moral și după aceea pe cel spiritual al fiecărui verset. Textul nu e decât aria de treierat peste care își varsă toată recolta cunoașterii sale, meditațiilor sale, speranțelor sale. Orice cuvânt ar putea deschide o înlănțuire de idei care se întinde pe tot cuprinsul Scripturii și pe tot cuprinsul timpului. De aceea, există multe repetiții și confuzii. Chiar și aici, țelul urmărit nu este atât instruirea, cât adâncirea vieții creștine”.

Interpretarea scripturii

J. Danielou spune că „Origen nu vedea Biblia ca un simplu tratat dogmatic sau de morală, ci ca ceva mult mai viu, ceva mult mai elevat, reflexia lumii invizibile. Biblia pentru el este, înainte de toate, Cuvântul lui Dumnezeu, nu un cuvânt mort, întemnițat în trecut, ci un cuvânt viu, care se referă în mod direct la omul de astăzi”.

Și părintele Coman prezintă ca o frământare profundă a lui Origen faptul că:

„Cum era de așteptat, Origen atribuie o însemnătate deosebită cărților Noului Testament și tălmăcirii acestora de care depindea rezultatul lucrării sale catehetice. Se preocupa de aproape de autenticitatea cărților neotestamentare, pentru că, în vremea lui, discuțiile cu privire la alcătuirea canonului erau în toi. Iudeii, pe de o parte, nenumăratele erezii pe de alta, ridicau mari dificultăți cu privire la stabilirea unui catalog precis și definitiv al cărților neo-testamentare. Literatura apocrifă se întindea cu repeziciune și stăruință, amenințând să sufoce pe cea inspirată. Cum aceasta din urmă era mai condensată, mai sobră, ocolind cât se putea elementul legendar și urmărind să întărească și să fixeze credința, nu să înfierbânte imaginația, nu era așa de gustată de unii credincioși, cum era literatura incertă și apocrifă. Se cunoaște lupta aprigă dusă de Sf. Irineu, Sf. Ipolit, Tertulian etc. pentru degajarea cărților inspirate și condamnarea sau ocolirea celor care nu erau inspirate. Origen primește această tradiție și se străduiește s-o impună”.

Bazându-se pe concepția filosofică din acea perioadă despre componența omului din trei părți, Origen vorbește despre o înțelegere triplă a Scripturii: literală, morală și spirituală. Putem găsi aceasta în lucrarea sa De Principiis: „Din moment ce se spune c omul constă în trup, suflet și spirit, la fel trebuie să se spună și despre Sfânta Scriptură”.

Exegeza literală

C. Voicu ne prezintă sensul literal ca fiind „sensul care rezultă din interpretarea textului în legătură cu împrejurările istorice care l-au produs și cu legile filologiei și ale concordanței biblice. Origen nu-l neglijează, dar nici nu stăruie mult pentru redarea bogată a lui. Când e greu de găsit, îi consacră studii extinse, consultând și geografia cronologică și, mai ales, textele paralele din Sfânta Scriptură”.

Crouzel spune că:

„Origen acordă în omiliile sale un spațiu variabil sensului literal, pe care îl numește și sens istoric sau corporal: unele omilii sunt construite aproape în întregime pe el, în timp ce în altele are un rol minim. În mod normal, sensul literal stă la originea celui spiritual: fără acesta n-ar exista decât un sens arbitrar, într-un raport total exterior cu ceea ce spune Scriptura. De obicei, înainte de a trece la sensul spiritual, Origen explică sensul literal, chiar dacă numai pe scurt, ca în cazul Comentariului la Cântarea Cântărilor”.

Un alt exemplu în care Origen utilizează aceasta metodă, este menționat de Voicu: „pentru a fixa însemnarea cuvintelor άρχη și λόγος de la începutul Evangheliei lui Ioan, scoate toate locurile din Vechiul și Noul Testament în care apar aceste cuvinte și redă sensul pe care îl au în fiecare loc. Pe urmă, însă, alege sensul cel mai des folosit și nu mai urmărește ideologia evanghelistului Ioan, nici nu analizează conținutul sensului admis, ci trece le inventarea de sensuri alegorice”.

În numeroase rânduri, Origen a fost acuzat că ar manifesta dispreț față de sensul istoric al textului și că exagera prin a obliga să se treacă la o interpretare superioară, la cea spirituală:

„Acuzația de literalism prin ignorarea sensului spiritual este adresată destul de frecvent de către Origen iudeilor (…). Numai că această acuzație ar putea fi ușor întoarsă asupra lui Origen însuși, atunci când, fără a ține suficient cont de contextul literar al unui pasaj, el arată absurditatea sensului literal, înțelegându-l și considerându-l în modul cel mai absurd cu putință pentru a demonstra astfel necesitatea de a scoate din el o alegorie”.

Exegeza spirituală

C. Bigg ne explică faptul că: „Pentru sensul spiritual Origen folosește mai bine de douăzeci de termeni diferiți. Unii au fost de părere că a făcut o împărțire triplă a acestui sens în alegoric, tropologic și anagogic, sau dublă în alegoric și anagogic, dar fără a aduce argumente suficiente”.

Iată o prezentare a ceea ce se înțelege prin termenul de alegorie:

„Alegoria este o metodă literară elenistică – intens întrebuințată – de interpretare a literaturii sacre prin modalități simbolice universale. Filon (sec. I) și Numenius (un reprezentant al platonismului mijlociu, din sec II), s-au străduit să introducă metoda alegorică drept mijloc de separare a Vechiului Testament de originile istorice imediate și de reinterpretarea sa ca literatură universalist metafizică. Detaliile din literatura sacră care erau lipsite de importanță, arhaice sau demodate puteau fi astfel considerate aluzii simbolice la un alt nivel de înțelegere. Metoda alegorică nu a fost necunoscută celor mai timpurii scriitori creștini, deși repovestirea profund alegorică a unor pilde rostite de Isus (precum cea de-a doua povestire a pildei semănătorului din capitolul 4 al Evangheliei după Marcu) este considerată a fi mai mult manifestarea evangheliștilor decât a lui Isus însuși. Pavel, de exemplu, face o referire explicită la lecturile simbolice alegorice în I Cor. 5, 6-8 (frământătura ca simbol); I Cor. 9, 8-14 (boul ca simbol al drepturilor apostolice); și I Cor. 10, 1-5 (evenimentele Exodului ca simboluri ale tainelor creștine). Origen din Alexandria este cel care, în secolul al III-lea, așază definitiv în agenda creștină interpretarea alegorică a textelor sacre. Pentru Origen, alegoria semnifică o lectură mai adâncă, simbolică, «profund duhovnicească» a narațiunii biblice și îi dedică un spațiu considerabil în tratatul său De principiis, în care explică propriul sistem de interpretare biblică, unul care este limpede modelat pe elemente de analiză literară care fuseseră stabilite la Marea Bibliotecă din Alexandria”.

O altă explicație a metodei alegorice folosite de Origen pentru a interpreta textul sacru ne-o oferă Stylianos Papadopoulos:

„Atunci când de multe ori nu-l satisfăcea litera Scripturii, lua litera ca simbol ca tip al unui adevăr, al unei idei, unei realități. Astfel, animale, plante, pietre, reprezentări, nume (cu etimologii), numere, încă și sintaxa erau tipuri și simboluri, care alegorizau adevăruri vrednice de Dumnezeu (Împotriva lui Cels, V, 18; Comentariul la Ioan, I, 8). Textul evanghelic de la sensibil trebuia să se transforme în duhovnicesc. În această lucrare constă «întreaga luptă» a teologului, pentru că astfel ajunge de la simbol sau tip, la adevăr (Comentariu la Ioan, I, 8). Așadar, respectiva lucrare a interpretului devine nelimitată, datorită faptului că pentru Origen Scriptura constituie un ocean și o desime neexplorată, formate din taine (Comentariu la Ieșire, IX, 1) ascunse în simbolurile ei, pe care este dificil încă și să le semnaleze cineva. De la semnalarea simbolurilor înaintează teologul capabil la căutarea realității pe care aceasta le reflectă. Simbolul este un semn(al) și un fenomen al unei realități mai înalte, potrivit concepției platonice, în care existențele inferioare sunt ecouri și simboluri ale existențelor superioare”.

Faptul că Origen consideră alegoria ca fiind superioară sensului literal este scos în evidență de către C. Voicu:

„Origen prețuia sensul alegoric ca pe un sens superior celui literar și credea că acesta salvează demnitatea Sfintei Scripturi, compromisă de cel literal. Zice că dacă am reduce numai la sensul literal textul scripturistic, am fi siliți să admitem absurdități în Sfânta Scriptură. Așa de exemplu, zice Origen în Omiliile la Iosua (5,2) că ordinul primit de Iosua de a circumcide din nou pe evrei a fi un non sens, pretinzând ceva imposibil, deci, trebuie să admitem că el trebuie luat și a fost dat chiar de Dumnezeu, dar în sens alegoric”.

Origen era de părere că metoda alegorică era necesară deoarece există multe fragmente biblice care sunt lipsite de sens literal, și le putem interpreta doar în sens spiritual și moral. Este cazul multor expresii și locuri din textele scripturistice care cer să fie interpretate într-un sens superior celui literal, pentru că altfel ar conduce la imposibilități și contradicții. În acest context, C. Bigg afirmă că:

„Origen susținea că nenumărate pasaje din ambele Testamente nu au nici un sens dacă nu sunt înțelese ca alegorii. Nici Clement și nici Philon nu au afirmat acest lucru în mod direct, deși această idee stătea ascunsă în gândirea lor. Origen însă nu era genul de om care să ascundă față de el însuși și față de alții caracterul exact al lucrului pe care îl făcea. Multe pasaje din Scriptură, spune el, sunt de necrezut datorită imposibilității fizice – de așa natură sunt cele care vorbesc despre dimineață și seară înainte de crearea soarelui, povestirea Căderii și urcarea Mântuitorului de către diavol pe un munte foarte înalt în momentul ispitirii. Altele presupun imposibilități morale. De acest fel sunt pasajele care vorbesc despre copilul care poate fi pedepsit pentru păcatele părinților; legea potrivit căreia în timpul Sabatului nici un evreu nu ar trebui să facă efort fizic sau să plece din locul unde se afla; poruncile Mântuitorului de a nu avea două haine, de a scoate ochiul ce duce la păcat, de a-i întoarce obrazul drept celui care l-a lovit pe cel stâng”.

Fundamentele scripturistice și teologice ale exegezei sale

Un aspect foarte important de la care Origen pornește întregul său studiu exegetic – pe care l-am prezentat anterior – este acela că alexandrinul nu punea nicio clipă la îndoială inspirația textului Sfintei Scripturi, ci după cum ne prezintă S. Papadopoulos, acesta „a arătat devotament față de Scriptură, ajungând până la a face din ea un cult. Textul ei era pentru acesta Cuvântul întrupat, prezența Domnului în lume. Inspirarea ei era desăvârșită până în ultimul ei amănunt (Comentariu la Ieremia, LII, 2), pentru că adevăratul autor al ei este Sfântul Duh”.

Astfel, pentru noi creștinii, principalul fundament scripturistic și teologic care diferențiază alegoria creștină de cea greacă se află persoana lui Isus Hristos, care este cheia de interpretare a Sfintei Scripturi. Întreg Vechiul Testament reprezintă o profeție a lui Hristos, împlinirea revelației divine. Spune Crouzel: „Riguros vorbind, creștinismul nu este o religie a cărții, cartea fiind pe plan secund. Revelația este, în primul rând, o persoană, Hristos. El este, potrivit scrierilor ioaneice, Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. El este Dumnezeu Însuși vorbind oamenilor, revelându-Se. (…) Cuvântul S-a făcut om pentru a traduce mesajul său în persoană umană, în acte și gesturi omenești: într-adevăr, întreaga viață a Logosului întrupat este Cuvânt”.

După cum spune Origen (Omilia 19 la Ieremia) însăși textul biblic ne arată că: „trebuie să admitem în Sfânta Scriptură un sens superior, alegoric, atunci când povestește că Isus a serbat Cina Sa de Taină la etaj și, tot așa, Sfinții Apostoli și primii creștini își țineau adunările lor cultice în catul superior al casei. Prin aceasta ne invită în mod alegoric, zice Origen, să căutăm în Sfânta Scriptură un sens superior, la cel de la etaj, cel literal fiind parterul”.

Origen își fundamentează exegeza spirituală a Vechiului Testament folosindu-se de o serie de texte din Noul Testament, bună parte din ele aparținând epistolelor pauline:

„1 Corinteni 10,11 – stâlpul de nor care i-a condus pe evrei în deșert, trecerea prin Marea Roșie, mana, apa care a țâșnit din stâncă, moartea în deșert a primei generații de evrei reprezintă Botezul, Euharistia, pedeapsa divină pentru păcat;

Galateni 4,21-31 – Sara și Agar, soția și concubina lui Avraam simbolizează cele două alianțe, sau, mai degrabă, pe creștini, pe care-i prefigurează Isaac, fiul Sarei, soția liberă, și pe evrei, din totdeauna sclavi ai legii, prefigurați de Ismail, fiul sclavei Agar;

2 Corinteni 3,6-18 – interpretează spiritual Ieșire 34,29-35. Vălul pe care Moise și l-a pus pe față fiindcă evreii n-ar fi putut suporta slava care strălucea pe fața sa atunci când a coborât din Sinai, unde l-a văzut pe Dumnezeu, închipuie vălul care le ascunde și astăzi evreilor adevăratul sens al Scripturii;

Romani 7,14 – «Știm că legea este spirituală». Modul în care Origen folosește de obicei acest text transpune în plan exegetic ceea ce Apostolul spunea într-un sens moral sau ascetic: epistola opune pe omul carnal, supus legii și păcatului, și legea care este spirituală, căci vrea să-l facă pe acesta să trăiască după duh;

1 Corinteni 2,13 – «comparând cele spirituale cu cele spirituale». Coerența sau consecvența învățăturii biblice nu apare întotdeauna în plan literal, ci trebuie căutată pe planul spiritual apropiind pasajele din Scriptură ce sugerează sensuri asemănătoare”.

Există cu siguranță și alte pasaje din Noul Testament care au servit drept fundament pentru exegeza alegorică a lui Origen:

„Noul Testament însuși dă exemple de «alegorie» în sensul distinct pe care-l are acest termen. Evanghelia a patra, pentru a nu vorbi despre Apocalipsa lui Ioan, face trimiteri în mai multe rânduri la o lume divină, superioară, cea în care Cuvântul a fost de la început alături de Dumnezeu, din care Hristos coboară și pe care iudeii nu o cunosc, cea de unde Hristos va reveni și unde apostolii nu pot încă să-L urmeze, casa Tatălui unde există multe locașuri și unde Isus va pregăti loc ucenicilor Săi”.

Comentariul la Evanghelia după Ioan al lui Origen

Nu putem să vorbim despre activitatea exegetică a lui Origen, fără să facem referire la capodopera sa, și anume Comentariul la Evanghelia după Ioan, operă ce va consta o importantă sursă de inspirație pentru următoarele comentarii asupra Evangheliei după Ioan, pe care le vor scrie cei mai importanți reprezentanți ai Școlii Alexandrine.

Această lucrare, dedicată prietenului său Ambrozie, cuprindea cel puțin treizeci și două volume. Din păcate ni s-a păstrat în greacă doar opt cărți integrale: I, II,VI, X, XIII, XX, XXVIII, XXXII, iar din cartea XIX pierzându-se partea de început și finalul. „Origen a compus probabil primele patru cărți pe când era încă în Alexandria, între 226 și 229, a cincea în timpul călătoriei din Orient, între 230-231, a șasea a fost întreruptă de exilul din anul următor, iar restul a fost finalizat la Cezareea. Această operă este de mare importanță pentru studiul spiritualității lui Origen și al conceptului său de viață interioară”.

În conținutul acestei creații de mare valoare, „Origen discută frecvent interpretările unui gnostic valentinian, Heracleaon, autor al primului comentariu cunoscut la Ioan și din a cărui operă păstrează câteva fragmente. Cartea I conține o introducere generală, după care explică numai Ioan 1, la: «La început a fost Cuvântul», cartea II comentează Ioan 1,1b până la 1,7. Celelalte tomuri avansează puțin mai repede”.

Cristian Bădiliță ne informează că spre sfârșitul secolului al treilea „Clement Alexandrinul numește a patra evanghelie «evanghelia spirituală», de rang teologic foarte înalt, considerând-o complementul sinopticelor, care prezintă «faptele materiale, concrete» ale lui Iisus (apud. Eusebiu, Istoria bisericească VI,14,7). Origen va merge pe linia lui Clement, numind textul nostru «evanghelia evangheliilor»”.

Origen consideră foarte important faptul că:

„Fiul lui Dumnezeu trebuie proclamat în existența Sa unică distinctă, alături de Tatăl, din veșnicie. (…) Pentru Origen, reflecția și mărturisirea teologică reclamă p conștiință a dimensiunii exegetice pe care aceste activități le presupun. În Comentariul la Ioan, Origen fixează cadrul exegetic pentru reflecția sa teologică, începându-și lucrarea printr-o analiză a relației dintre Scriptură, Legea și Profeții și Evanghelie. Prin «Evanghelie», Origen nu înțelege în primul rând «narațiunea faptelor, patimilor și cuvintelor lui Iisus», ci toate scrierile care «prezintă sălășuirea (΄επιδημία) lui Hristos și pregătesc venirea (παρουσία) Sa, făcând-o vie în sufletele celor care sunt doritori să primească Cuvântul lui Dumnezeu care stă la ușă și bate și dorește să intre». Evanghelia este deci «un îndemn», prezentând ascultătorilor Cuvântul lui Dumnezeu în așa fel încât ei să-L poată primi, pentru ca apoi să locuiască în ei”.

Am văzut că Origen dedică prima carte din Comentariul la Evanghelia după Ioan analizei amănunțite a primei părți a versetului întâi: „La început a fost Cuvântul”. Este justificabil acest fapt deoarece „pentru Origen, Logosul este cel care dezvăluie umanității misterul creștin și permite oamenilor să fie inițiați în această experiență înnoitoare”.

La Origen, accentul cade pe unicitatea revelației adusă de Hristos, afirmând că:

„«Înainte de venirea lui Hristos, Legea și Profeții nu cuprindeau vestirea care este obiectul Evangheliei propriu-zise, întrucât nu sosise încă Cel care trebuia să lămurească aceste taine. Odată cu venirea Lui în lume și cu realizarea Întrupării, Mântuitorul a făcut din vestirea pe care a adus-o, Evanghelia deplină». (…) Așa cum indică Origen, deși există nenumărate rugăciuni în Psalmi și în Profeți, nici una dintre ele nu se adresează lui Dumnezeu ca Tată, ci doar ca Domn și Dumnezeu. (…) Origen percepe în denumirea lui Dumnezeu ca «Tată» o nouă semnificație. Când Hristos a tâlcuit tainele ascunse în scrierile Legii și ale Profeților, El a descoperit sensul spiritual al Scripturii ca adevărată semnificație a cuvintelor ei; după Origen, acest sens spiritual este cel intenționat de cei care au scris Scripturile. Astfel, pretinde Origen, profeții deja «vorbeau sau scriau în taină despre Dumnezeu ca Tată, iar nu într-o manieră inteligibilă tuturor, astfel încât să nu fie anticipat harul revărsat peste lumea întreagă prin Iisus, Cel care cheamă tot poporul la înfiere astfel încât să declare fraților lor numele lui Dumnezeu și să-L laude pe Tatăl în mijlocul adunării după cum a fost scris». Cu alte cuvinte, dacă Moise și profeții L-au cunoscut deja pe Dumnezeu ca Tată, această cunoaștere nu este mai puțin dependentă de harul dăruit doar prin Iisus. Astfel, Origen asigură continuitatea revelației lui Dumnezeu înfățișând-o exclusiv prin Iisus Hristos”.

Un alt aspect interesant îl aflăm în comentariul la Evanghelia după Ioan al lui C. Bădiliță, care susține că Origen a fost primul care vedea Logosul ca partener la Creație:

„În Orient, termenul «Logos» va continua să joace un rol important nu doar în cadrul tradiției alexandrine, dar și în cea antiohiană. La Alexandria, pe urmele lui Origen, Logosul e descris drept coautor al Creației, devenit după Întrupare, călăuză a oamenilor și mijlocitor al mântuirii. O asemenea concepție risca să trimită la ideea subordonării Logosului față de Dumnezeu-Tatăl. Origen n-a enunțat nicăieri așa ceva”.

În finalul acestui ultim capitol oferim o scurtă prezentare a evoluției metodei de interpretare alegorice până în prezent:

„Regulile lui Origen au fost înlocuite în Apus de Augustin odată cu abordarea pe larg a regulilor exegezei alegorice din tratatul său Instruirea creștină, și astfel alegorizarea a devenit metoda dominantă a lecturii unei narațiuni până în perioada modernității târzii, când împotriva ei a apărut o puternică reacție, iar metoda istorico-critică a început să fie dominantă. Teoria literară postmodernă de la sfârșitul secolului XX a provocat o dată în plus supremația interpretărilor textuale criticiste, iar modelele de exegeză alegorică ale creștinismului timpuriu prezintă din nou interes”.

Așadar, chiar dacă la o lecturare superficială, opera origeniană poate părea confuză ori fantastică, provocând deseori contradicții sau scandalizări, făcând o analiză mai atentă, din ea se pot extrage numeroase învățăminte și idei de o extraordinară valoare teologică și, mai ales, speculativă. Este incontestabil faptul că „exegeza spirituală a ajutat puternic Biserica să ia conștiință de tradiția sa, adică de transmiterea până la noi a gândului lui Hristos ca izvor al credinței și teologiei”.