Excluderea Probelor Obtinute In Mod Nelegal

=== 9ac8dbc18dc0d0f2db0fe1057a6d41fe09e73cff_504152_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE, DE ORDIN ISTORIC ȘI REGIMUL SANCȚIUNII

Secțiunea I. Considerații generale

Evoluția sancțiunii excluderiI

Excluderea – sancțiune autonomă sau derivată?

Principiul aflării adevărului și excluderea probelor

Rațiuni pro și contra sancțiunii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C.P. Ad. – Codul penal adnotat

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCPP – Noul Cod de procedură penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.D.P. – Revista de Drept Penal

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE, DE ORDIN ISTORIC ȘI REGIMUL SANCȚIUNII

Secțiunea I Considerații generale

Evoluția sancțiunii excluderii

Excluderea probelor obținute în mod nelegal este o instituție nouă în sistemul nostru procesual, ea fiind abordată de doctrină odată cu introducerea textului din art. 64 alin. (2) CPP 1968, potrivit căruia „mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.

Aceste modificări au fost introduse în vechiul cod prin Legea nr. 281/2003, care a încercat o revoluționare a sistemului procesual penal românesc, prin preluarea unor instituții din sistemul procesual adversial. Pe lângă introducerea textului alin. (2) al art. 64 CPP 1968, a mai fost modificat prin aceeași lege și art. 70 din același cod, introducându-se procedura avertizării învinuitului sau inculpatului cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație și, totodată, a fost introdus art. 3271, care prevedea obligativitatea consemnării întrebărilor adresate persoanelor audiate în cauză, instituții preluate, de asemenea, din sistemul procesual adversial.

Seria „împrumuturilor” din acest sistem procesual penal a continuat apoi prin Legea
nr. 356/2006, care a modificat din nou art. 70 CPP 1968, legat de dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului, dar și dispozițiile art. 323 alin. (2) din același cod, care prevedea procedura de a se adresa direct întrebări inculpatului și martorilor audiați în fața instanței de judecată, de către procuror și celelalte părți, fără ca întrebările să mai fie adresate prin mijlocirea președintelui de complet. S-a încercat astfel introducerea în sistemul nostru procesual penal a procedurii „examinării încrucișate” a persoanelor („cross examination"), preluată din același sistem procesual penal.

Pe bună dreptate s-a subliniat în literatura noastră de specialitate că toate aceste transplanturi legale dintr-un alt sistem procesual penal, construit pe o altă concepție procesuală, au fost neutralizate în practica judiciară, deoarece „cunoașterea concepției procesuale din sistemul de origine reprezintă elementul fundamental în stabilirea manierei în care se realizează transplantul legal. Astfel, dacă se poate, transplantul trebuie adaptat concepției procesuale de preluare. Uneori, transplantul nu poate fi adaptat, pentru că poartă în el esența sistemului din care provine.

Neputând fi adaptat, sistemul de preluare ar trebui să își schimbe concepția procesuală pentru a-l susține. Dacă nu o face, sistemul, fie direct, prin intermediul legiuitorului, fie indirect, prin intermediul practicii, îl va respinge în aceeași manieră în care corpul omenesc respinge transplanturile cu care nu este compatibil”.

Mecanismul „excluderii probelor nelegale”, pe care legiuitorul anterior a vrut să îl introducă în vechiul Cod de procedură penală prin O.U.G. nr. 60/2006, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 54/2009 a Curții Constituționale, care a reținut, între altele, că „(…) s-au introdus în Codul de procedură penală dispoziții prin care se sancționează cu nulitatea absolută orice încălcare a normelor de procedură privitoare la administrarea probelor, indiferent de importanța încălcării, de motivul care a determinat-o sau de valoarea intrinsecă a probei administrate. în felul acesta, ignorându-se principiul independenței judecătorilor, prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituție, se elimină nu numai dreptul judecătorului de a aprecia dacă într-o situație concretă s-a adus o vătămare esențială a drepturilor procesuale ale părților, care să justifice neluarea în considerare a mijlocului de probă, dar și posibilitatea de a stabili valoarea acestuia și, implicit, de a stabili adevărul în cauză. Se încalcă astfel principiul aflării adevărului, adică dreptul la un proces echitabil al părții interesate în luarea în considerare a tuturor pro- belor administrate care contribuie la aflarea adevărului, și principiul dreptății, consacrat de art. 1 alin. (2) din Constituție ca o valoare supremă a statului de drept”.

Din acest motiv, este explicabilă revenirea în materia probațiunii la sancțiunea nulității, prin modificarea adusă textului art. 102 NCPP prin Legea de punere în aplicare.

Astfel, potrivit formei actuale a textului de la art. 102 alin. (3) NCPP, probele ar putea fi excluse dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă, însă în cel din urmă caz trebuie să se fi produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. În felul acesta, a rămas o oarecare contradicție între principiul instituit în art. 102 alin. (2) NCPP, care instituie regula că probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal, și regula din alin. (3) al aceluiași articol, ce reglementează modul cum va opera în concret principiul instituit în alin. (2), și anume doar prin intermediul sancțiunii nulității, absolută sau relativă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, în principiu nu este interzisă folosirea în procesul penal a unei probe obținute în mod nelegal, dacă procedura în ansamblul ei este echitabilă, iar inculpatul a avut posibilitatea contestării ei.

În asemenea cazuri, este considerată suficientă remedierea încălcării dreptului persoanei acuzate prin constatarea în dreptul intern a încălcării și acordarea de compensații, fără să fie necesară excluderea probei astfel obținute.

Din această perspectivă, introducerea în dreptul intern a unei sancțiuni procesuale a excluderii probelor obținute în mod nelegal, indiferent care ar fi fost motivul de nelegalitate, apărea ca fiind excesivă față de jurisprudența Curții Europene.

Se face în jurisprudența Curții o mai justă îmbinare a interesului general al societății, de a se afla adevărul în cauză, astfel încât să poată fi trase la răspundere persoanele care au săvârșit infracțiuni, și interesul personal al persoanelor acuzate, care impune respectarea tuturor drepturilor lor materiale și procesuale.

Excluderea – sancțiune autonomă sau derivată?

Alta este însă situația atunci când obținerea probei este realizată prin încălcarea dreptului persoanei de a nu fi spusă torturii sau tratamentelor inumane ori degradante. În acest caz, sunt încălcate nu doar principiul legalității procesului penal, ci și respectarea demnității umane și, de aceea, abordarea trebuie să fie diferită. Dacă s-ar permite folosirea în procesul penal a probelor obținute prin încălcarea acestui drept, poate fi afectată și aflarea adevărului, fiind pusă în discuție fiabilitatea procedurii. De asemenea, prin folosirea acestor probe s-ar pierde justificarea morală a procedurii de tragere la răspundere a persoanelor care au comis infracțiunii. În aceste condiții Curtea Europeană a trasat unele principii cu privire la folosirea în procesul penal a probelor obținute prin tortură, tratamente inumane sau degradante, într-o hotărâre celebră și intens dezbătută în literatura de specialitate, pronunțată de Marea Cameră la data de 1 iunie 2010, în cauza Gdfgen c. Germaniei. În principiu, probele directe obținute prin aceste mijloace trebuie excluse.

În practica internă s-a reținut că întrebuințarea de violențe, pentru obținerea unei declarații în procesul penal, de către organul de cercetare penală, are consecințe nu numai asupra declarației, care nu poate fi folosită în procesul penal, fiind un mijloc de probă obținut în mod ilegal, dar conturează și existența elementelor constitutive ale infracțiunii de cercetare abuzivă.

Principiul aflării adevărului și excluderea probelor

Raportat la toată complexitatea lor, art. 2 din vechiul Cod de procedură penală, respectiv art. 5 alin. 1 din NCPP statuează că „organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”.

Practic doar ca efect al aflării adevărului, scopul procesului penal poate fi atins și, în doar în aceste condiții, soluțiile dispuse de organele judiciare vor avea ca efect înfăptuirea justiției penale.

La nivelul literaturii de specialitate s-a susținut că „aflarea adevărului în procesul penal presupune existența unei concordanțe între concluziile la care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă privind fapta și autorul ei”.

Aflarea adevărului în procesul penal este limitată la faptele și împrejurările care fac obiectul probațiunii. Privit între aceste coordonate, între care este investigată realitatea, care nu se ridică la nivelul general al cunoașterii științifice despre natură și societate, adevărul stabilit într-o procedură judiciară nu trebuie apreciat prin prisma dialecticii adevărului absolut sau relativ.

Rațiuni pro și contra sancțiunii

Secțiunea II. Regim juridic
2.1. Condițiile de existență

Invocare și aplicare

Efectele sancțiunii

Fructele pomului otrăvit

Doctrina „fructele pomului otrăvit” are ca scop comportamentul ilegal al ofiterilor, politiștilor punând în tema caracterul voluntar al mărturiilor fiind reguli exclusive din sistemul american.

Aplicarea propiu-zisă a fructului interzis a fost pusă pentru prima dată în cauza Wong Sun v. SUA în anul 1963. Regula din aceată cauză este că orice dovadă rezultată dintr-o percheziție ilegală nu este acceptată în instanță.

Dacă statul nu poate arăta în mod convingător faptul că dovezile ulterioare au fost descoperite fără legătura cu primele dovezi, cele ilegale, atunci dovezile ulterioare trebuie eliminate și gândite ca ,,fructe ale copacului otrăvit’’.

Această excludere își are rostul în faptul că a abuza de puterile ce le-au fost acordate și încălcând legea, organele de poliție nu au un statut superior față de inculpat decât cel dat de lege. Scopul acestei doctrine de a impiedica comportamentul ilegal al ofițerilor și caracterul volutar al mărturiilor a fost pus în evidență în cauza Missouri c. Sibert. În această situație au fost de acord ca modul de interogare a fost înaintat ce implica citirea drepturilor Miranda, ulterior de a mărturisii și anterior de a viola drepturile acuzatului.

Procedura avertismentului a fost inclusă în sfera drepturilor constituționale, afirmarea deschisă a acestui lucru fiind făcută prin decizia Dickerson în anul 2000: „avertismentul reprezintă o condiție obligatorie în baza Amendamentului V și nu poate fi transformat într-un simplu criteriu de apreciere a caracterului voluntar al declarației”.

Astfel „dreptul la tăcere”, este o regulă obligatorie pentru obținerea valabilă a unei declarații și o condiție de valabilitate a declarației ca mijloc de probă.

Excepții de la excluderea probelor obținute în mod nelegal

În ceea ce privește probele derivate din probele directe obținute cu încălcarea art. 3 din Convenția europeană, Curtea a adoptat în cauza Găfgen c. Germaniei regula că, în principiu, acestea trebuie excluse dacă există o legătură de cauzalitate între proba obținută prin rele tratamente și proba derivată (teoria „fructelor pomului otrăvit”).

De la această regulă se consacră o excepție, atunci când era inevitabilă descoperirea probelor derivate respective prin folosirea unor mijloace licite: „în special, posibilitatea ca probele contestate să fi fost în orice caz descoperite ulterior, independent de utilizarea mijloacelor interzise de investigație, poate avea o influență asupra admisibilității acestor probe".

De asemenea, Curtea pare să introducă și o o doua excepție de la regula excluderii probelor derivate, atunci când acestea nu au avut un caracter determinant asupra condamnării acuzatului: „în consecință, reprimarea uzului unor metode de investigație contrare art. 3 și protecția efectivă a indivizilor împotriva unor asemenea practici necesită, de asemenea, ca regulă, excluderea de la folosire în procesul penal a probelor materiale care au fost obținute ca un rezultat al oricărei încălcări a art. 3, chiar dacă aceste probe sunt mai îndepărtate de încălcarea art. 3 decât cele obținute ca o consecință imediată a ei. în caz contrar, procesul în ansamblu devine lipsit de echitate. Totuși, în acest context, Curtea consideră că atât echitatea procesului penal, cât și protecția eficientă a interdicției absolute prevăzute de art. 3 se află în discuție doar dacă s-a demonstrat că încălcarea art. 3 a influențat rezultatul procedurilor desfășurate împotriva acuzatului, adică dacă a avut un impact asupra condamnării sau a pedepsei”.

În lumina acestor principii rezultate din jurisprudența C.E.D.O. va trebui interpretat și textul art. 102 NCPP, ce reglementează în alin. (1) regimul probelor directe obținute prin tortură și al probelor derivate din acestea, iar în alin. (4) vorbește de probele derivate din cele obținute în mod nelegal, care nu puteau fi obținute în alt mod.

Doar că jurisprudența Curții face vorbire de probele obținute prin tratamente inumane și degradante și de probele derivate din acestea, în timp ce textul din dreptul intern vorbește de orice probe nelegale, indiferent de cauza nelegalității.

Or, am văzut anterior că, în cazul altor nelegalități, cum ar fi cele privind art. 8 din Convenție, Curtea aplică alte reguli, admițând folosirea lor în procesul penal, în anumite condiții. Din acest motiv, este necesară recurgerea în cele din urmă cazuri la regulile de la sancțiunea nulității relative, respectiv la excluderea probelor doar în măsura în care s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Această vătămare ar urma să fie judecată de organele judiciare după regulile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene, împăcându-se astfel într-un mod echitabil atât interesul individual al inculpatului, cât și interesul general al societății. în cazul probelor obținute prin tortură sau tratamente inumane și degradante nu se mai poate opera cu sancțiunea nulității, deoarece am arătat anterior că regulile de folosire a lor sunt mult mai stricte.

Potrivit unei soluții de practică judiciară critica adusă de inculpat cu privire la ordonanța de autorizare a investigatorului sub acoperire „Max", în sensul că din cuprinsul acestui act lipsesc referințele privind persoana inculpatului D.I.M. și activitățile pe care investigatorul le poate desfășura față de cel cercetat în cauză, este neîntemeiată. Astfel, judecătorul de cameră preliminară a reținut că procurorul care a efectuat urmărirea penală a autorizat, prin ordonanță, folosirea în cauză a investigatorului sub acoperire „Max", stabilind ca acesta să desfășoare activități în vederea strângerii de date, informații și mijloace de probă privind săvârșirea infracțiunilor care fac obiectul cauzei, actele încheiate de investigatorul sub acoperire constituind mijloace de probă.

Ordonanța contestată conține toate mențiunile obligatorii prevăzute de art. 2242 alin. (4) CPP (din 1968 – n.n.), fiind indicate pe larg, în cuprinsul acestui act, indiciile temeinice și concrete care justifică măsura și motivele pentru care ea este necesară (în sensul că din investigațiile efectuate în cauză s-a stabilit că L.A. a constituit un grup infracțional organizat, specializat în traficul de persoane, grup la care a aderat, printre alții, și D.I.M.), activitățile pe care le poate desfășura investigatorul sub acoperire (strângerea de date, informații și mijloace de probă privind săvârșirea infracțiunilor ce fac obiectul prezentei cauze), persoanele față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune (făcându-se referire, în cuprinsul ordonanței, la toți cei cercetați în cauză, inclusiv la D.I.M., ca fiind suspectat de faptul că recrutează fete, implicându-se în activitățile de atragere a clienților și de colectare a sumelor de bani provenite din prostituție), identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfășoare activitățile autorizate („Max"), precum și perioada pentru care se dă autorizarea.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, lucrări de specialitate

Diana, Ionescu, Dreptul la tăcere în procedurile penale în contextul evoluțiilor contemporane, Teză de doctorat, 2011

Gheorghiță, Mateuț, Tratat de procedură penală: partea generală, ed. Ch. Beck, Bucuresti, 2007

Grigore, Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. Hamangiu, 2007

Ioan Doltu, Probele și mijloacele de probă cu privire specială la declarațiile învinuitului sau ale inculpatului ca mijloace de probă și apărare în procesul penal român, Ed. Dobrogea, 1997

Igor, Dolea, Drept procesual penal, Ed.Cartea juridică, Chișinău, 2009

Jean Pradel, Droit penal compare, Ed. Dalloz, Paris, 1995

Marvin, Zalman; Larry, Siegel, Criminal procedure: Constitution and Society, Ed. West Publishing Co, 1991

Radu Chiriță, Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, Ed. Ch. Beck, București 2008

Serge Guinchard, Procedure penale, 2002, Ed. Litec, Paris, 2002

Sorina Siserman, Drept procesual penal: partea generală, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2007

Traian Pop, Drept procesual penal. Vol I:partea introductivă, Ed. Tipografia națională, Cluj, 1946

Traian Pop, Drept procesual penal. Vol 2 – partea generală, Ed. Tipografia Națională, Cluj, 1947

Articole, studii de specialitate

Albert Alschuler, A peculiar privilege in historical perspective: The right to remain silent, în Michigan Law Review

Diana Ionescu, Procedura avertismentului. Consecințe în materia validității declarațiilor acuzatului în procesul penal, CDP 2/2006

George Thomas, Marshall Bilder, Aristotle’s Paradox and the self-incrimination puzzle, The Journal of Criminal Law & Criminology, vol.82, 1991

Gheorghiță Mateuț, Codul de procedură penală, partea generală, într-o perspectivă europeană, Revista de drept penal, 1/2004

Gh. Mateut, O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor obținute în mod ilegal, Dreptul, nr. 7/2004

Hamish Stuart, The Confessions Rule and the Charter, McGill Journal, vol. 54, 2009,

John Langbein, Understanding the short history of plea bargaining, Law & Society review, 1979

Mircea Duțu, Semnificații procedural-penale ale dreptului la tăcere, Dreptul nr. 12/2004

Legislație

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articolele 3 și 6

Jurisprudență

Hotărârea Miranda v. Arizona, 1966