Evoluția Creditelor Neperformante ÎN Practica Băncii Comerciale Române

Diverse

Evoluția Creditelor Neperformante ÎN Practica Băncii Comerciale Române

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

Heteș Roxana

[anonimizat] Nicoleta

LUCRARE DE DISERTAȚIE

EVOLUȚIA CREDITELOR NEPERFORMANTE ÎN PRACTICA BĂNCII COMERCIALE ROMÂNE

Coordonator științific

Heteș Roxana

[anonimizat] Nicoleta

Timișoara

2016

Folosirea conținutului sau a unor părți din acesta fără acordul autorului se pedepsește conform legilor in vigoare.”

REFERAT

– al coordonatorului lucrării de disertație-

CUPRINS

Evoluția creditelor neperformante în practica Băncii Comerciale Române

Rezumat: Lucrarea de față abordează problematica riscului de creditare în mediul bancar prin prisma portofoliului de credite neperformante, în conceptul dinamic și diversificat al mecanismelor economice din piață ce tratează riscul ca pe o asumare constientă a realității. Datorită unei strategii performante de gestiune a riscului de creditare, Banca Comercială Română și-a păstrat poziția de lider pe piața bancară românească.

Cuvinte cheie: Credite neperformante, riscul de creditare, gestiunea riscului de creditare.

Cod JEL: G21 Banks; Depository Institutions; Micro Finance Institutions; Mortgages

Introducere

În decursul ultimilor ani, sectorul financiar-bancar din România a fost marcat de schimbările majore din mediul de afaceri, schimbări ce s-au datorat in pricipal privatizărilor și mai ales diminuării restricțiilor legislative. Așadar, segmentul corporativ, în special IMM-urile au continuat să se confrunte cu probleme severe de lichiditate, iar unele corporatii mari au intrat sau au reintrat în incapacitate de plata a creditelor după reeșalonare..

Prezenta lucrare își propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătură cu gestiunea riscului bancar de creditare în scopul de a identifica direcțiile strategice de acțiune în viitoarea activitate de creditare.

Lucrarea este structurată în trei capitole, divizate în mai multe subcapitole. Primul capitol il reprezintă ”Literatura de specialitate” și tratează principalele rezultate teoretice relevante din aceasta, precum și care sunt rezultatele empirice ce decurg din teoriile considerate. Au fost evidențiate diferite definiții ale creditului privite din perspectiva unor mari economiști ca Turliuc V., Kirițescu C., Slăvescu V. sau Stratulat O., fiecare definind creditul sub cea mai simplă si cuprinzătoare formă. O altă abordare în literatura de specialitate, a fost facută cu privire la funcțiile creditului și clasificarea acestuia, dar și cu privire la strategia bancară performantă care să asigure o gestiune eficientă a riscurilor bancare, în special a riscului de creditare.

Cel de-al doilea capitol ”Metodologie și date”, face trimitere la datele Băncii Comerciale Române, scurt istoric al Grupului, politica de creditare a persoanelor fizice si a persoanelor juridice și tratează noțiunea de management al riscului bancar, metodele și indicatorii folosiți în gestionarea acestuia. O gestiune eficientă a riscurilor trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica și aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le elimina și finanța.

Managementul riscurilor în cadrul grupurilor financiar bancare este constituit din totalitatea proceselor de management al riscurilor și al modelelor care permit instituțiilor de credit să implementeze politici și practici bazate pe minimizarea riscurilor. Funcția principală a managementului riscului este aceea de a urmări cu ajutorul mijloacelor de analiză și control, nivelurile categoriilor de risc și de a le monitoriza, în așa fel încât banca să-și poată realiza obiectivul stabilit și nivelul proiectat al profitului.

Implementarea unui management eficient al riscului în cadrul instituțiilor bancare presupune maximizarea valorii de piață a băncii sub constrângerea menținerii riscurilor la nivele rezonabile.

În cel de-al treilea capitol ”Rezultate”, am facut o scurtă analiză a rezultatelor cu privire la evoluția portofoliului de credite neperformante în Banca Comercială Română în perioada 2010-2015. S-a făcut analiza din punct de vedere al ponderii volumului de credite neperformante în portofoliul de credite al bancii pentru fiecare an începând cu anul 2010 până în anul 2015.

În partea de final a lucrării am prezentat o serie de concluzii rezultate din primele două capitole și din studiul de caz realizat.

Lucrarea se încheie cu o serie de surse bibliografice din literatura de specialitate, care au stat la baza elaborării acestei lucrări, urmate de anexele reprezentate de bilanțul contabil și contul de profit și pierdere al instituției bancare la care am realizat studiul de caz.

Literatură de specialitate – Aspecte generale privind creditul și relațiile de credit

Într-o economie funcțională, un număr important de agenți economici și persoane fizice nu dispun de suficiente mijloace bănești pentru a-și desfășura în bune condiții activitatea sau pentru a-și procura cele necesare consumului, motiv pentru care adesea apelează la produsele bancare din gama creditelor. Potrivit legislației în vigoare (Legea nr. 227/ 2007), prin credit se înțelege orice angajament de punere la dispoziție sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță ori a altui drept la încasarea unei sume de bani.

Acest concept se bazează pe ideea că prin intermediul creditului se produce redistribuirea valorică sau de bunuri. Economiștii susținători ai opiniei, redau conținutul economic al creditului ca transfer de capital între persoane fizice și juridice, astfel:

potrivit lui Turliuc V. (2009, p.65), conținutul economic specific al creditului este transferul unei părți din produsul social de la unii participanți la circuitul economic către alți participanți la acest circuit, un transfer cu caracter temporar.

creditul, în viziunea lui Kirițescu C. (1998, p.99), reprezintă o relație bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă unei altei persoane, debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care-l asumă creditorul sau reputația debitorului.

din perspectiva lui Slăvescu V. (1992, p.47), creditul și operațiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se cedează o sumă de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosință altui subiect economic, cu obligația acestuia din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită plus o sumă de bani, care se cheamă interes sau dobândă.

creditul, în viziunea lui Stratulat O. (1996, p.16)reprezintă o relație economică dintre o persoană fizică sau juridică, care acordă împrumut sau vinde mărfuri și servicii pe datorie cu încrederea în rambursarea acestuia sau achitarea cumpărăturilor la scadență (creditor), și o altă persoană fizică sau juridică, care primește împrumutul sau cumpără pe datorie cu condiția restituirii și plății unei dobânzi (debitor), manifestată ca o tranzacție realizată în baza unui contract.

Elementul comun care se regăsește în diferitele definiții ale creditului prezintă trei aspecte:

existența unei disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de către aceștia să le cedeze altor agenți (debitori);

pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutant );

obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de dobândă.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare și corelarea acestor abordări, ceea ce în accepțiunea lui Dardac N. și Vâșcu T. (2002, p.163) poate duce la urmatoarea formulare: creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relații de repartiție a unei părți din PIB sau din venitul național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilitățile din economie și se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital și al realizării unor obiective ale politicii economice. Acesta are ca principal conținut transferul temporar de fonduri de la agenții excedentari spre cei deficitari, ca și adaptarea prin emisiune a stocului de monedă în circulație. Totodată, creditul impune rambursarea și perceperea de dobândă.

Trăsăturile definitorii ale creditului conform luiTurliuc V. și Cocriș V. (2005, p.124) vizează, în esență, separarea proprietății asupra capitalului de împrumut de folosirea lui; perceperea de dobândă, ca „chirie” a folosirii creditului; rambursarea creditului la scadență și participarea creditului la finanțarea debitorilor, alături de alte instrumente de finanțare;

separarea proprietății asupra capitalului de împrumut de folosirea luise referă la faptul că, capitalul de împrumut nu este folosit de agentul economic excedentar, de cel căruia îi aparține, ci de cel care îl primește cu titlu de împrumut;

plata dobânzii pentru utilizarea capitalului de împrumuteste o altă trăsătură pregnantă a creditului. Dobânda reprezintă „chiria” pe care o plătește debitorul pentru dreptul ce i se acordă de a utiliza capitalul de împrumut, în procesul de finanțare a activităților economice, dobânda aferentă creditelor angajate fiind corelată cu rentabilitatea obținută de întreprinzători;

rambursarea creditelor la scadență – ține de faptul că, prin natura sa, creditul este o finanțare cu caracter temporar, acordarea creditului fiind urmată, după un timp variabil,

dar nu arbitrar, de rambursare. Rambursabilitatea creditului presupune stabilirea scadențelor și are susținere și în modul cum acesta este garantat.

În concluzie, din multitudinea de abordări ale conceptului de credit, se poate afirma că acesta este expresia relațiilor de redistribuire a resurselor bănești latente din economie, aparținând atât agenților nefinanciari cât și celor financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive cu moneda activă, ca și prin consolidarea și amplificarea disponibilităților de capital bănesc și creșterea masei monetare aflate în circulație.

Pe parcursul dezvoltării științei economice au fost formulate si diverse teorii, respectiv concepții și expuse păreri cu privire la credit. Astfel, ȋn trecutul ȋndepărtat, Platon considera că “statul trebuie să țină sub control ȋncasarea dobânzii pentru ȋmprumuturi (a cametei), precum și vânzarea mărfurilor pe credit, reglementând prețurile ȋn așa mod ȋncât acestea să asigure vânzătorilor un profit moderat.”

Adam Smith (Chirleșan D., 2007, pag. 135) abordează și el noțiunea de credit și relații de credit, ȋn viziunea sa ȋmprumutatul putând dispune de credit, fie ca de capital, fie ca de o rezervă destinată pentru consumul său imediat. Dacă ȋmprumutatul utilizează creditul ȋn calitate de capital destinat pentru ȋntreținerea lucrătorilor productivi, care ȋi reconstituie valoarea cu un profit, atunci el poate să reconstituie capitalul și să platească dobânda, fără a folosi alt izvor de venit. Dacă, ȋnsă, ȋmprumutatul se servește ca de un fond destinat pentru consumul lui imediat, el face ca un risipitor care irosește pentru ȋntreținerea unor inactivi ceea ce era destinat pentru susținerea celor activi. Ȋn acest caz, el nu poate nici să ȋnapoieze capitalul, nici să platească dobânda, fără a ȋnstrăina sau ataca vreun alt izvor de venit, cum ar fi proprietatea sau renta pământului.

Mai târziu, după 1800, Pierre-Joseph Proudhon (Dima B., 2007, pag 122), adept al socialismului de piață, va ȋnainta teoria creditului gratuit. Căutând să acționeze ȋn spiritul socialiștilor idealiști, adică să convingă prin exemplul personal, Proudhon creează o “bancă populară”, care urma să acorde credit fără dobândă. Prin crearea acestei bănci, Proudhon urmărește mai multe scopuri: făcând creditul accesibil muncitorilor, el intenționa să-i prefacă pe micii producători ȋn proprietari; totodată, creditul gratuit urma să ducă la scăderea prețurilor și deci la creșterea nivelului de trai al maselor largi populare. Banca lui n-a funcționat nici o zi, deoarece nimeni nu s-a găsit predispus să ȋmprumute cuiva bani “pe degeaba”.

Unul dintre cei mai mari economiști ai secolului XX, John Maynard Keynes(Trenca I., 2003, pag. 157), pune accentul pe o intervenție indirectă de natură creditară, considerând că stimularea investițiilor private poate fi ȋnfăptuită prin intermediul micșorării ratei dobânzii. Economistul englez considera că banii nu produc nimic, de aceea trebuie stimulați și ȋncurajați cei care produc, și nu cei care, tezaurizând moneda, obțin venituri fabuloase. Un credit ieftin nu numai că ar stimula investițiile private, ci ar și scoate terenul de sub picioarele rentierilor, iar printr-o micșorare progresivă a ratei dobânzii până la zero, această clasă parazitară, care nu investește, nu produce, ar fi sortită pieirii. Doctrina lui Keynes suferă ȋnsă și de un șir de neajunsuri și inexactități. Astfel, s-a dovedit a fi insuficientă propunerea de a micșora rata dobânzii ȋn scopul stimulării investițiilor private. Deoarece, atunci când ȋn timpul crizei statul micsorează rata dobânzii, pentru a stimula investițiile, capitalurile private preferă să plece peste hotare. Ridicarea ratei dobânzii ȋn perioada expansiunii economice nu reușea să ȋncetinească ritmurile de creștere economică, ȋntrucât creșterea era stimulată nu atât de rata dobânzii, cât de rata profitului.

În ceea ce privește, funcțiile ce pot fi asociate relațiilor de credit, acestea au constituit subiectul unor dispute între specialiști, neajungându-se până în prezent la un consens. Dintre multitudinea de argument și opinii se disting, conform lui Dardac N. și Vâșcu T. (2002, p.184), patru grupe relevante de opinii:

prima grupă de opinii ce abordează funcțiile creditului în același mod în care îl abordează și funcțiile finanțelor, respectiv funcția de repartiție și cea control. Potrivit acestei idei, relațiile de credit fac parte din relațiile financiare în sens larg;

a doua grupă de opinii consideră drept funcții ale creditului funcția de repartiție și de control adaugând în plus și funcția de emisiune;

a treia grupă de opinii precizează drept funcții ale creditului funcția de mobilizare și funcția de redistribuire, cu precizarea că prin credit se redistribuie un volum mai mare de resurse decât cel mobilizat;

ultima grupă de opinii apreciază creditul prin prisma dobânzii și îi atribuie funcția de purtător de dobândă.

Cu toate aceste diferențe de opinii, Roca T. (1996, p.137) a conturat trei funcții ale creditului, astfel :

funcția de repartiție caracterizată prin prisma mobilizării și redistribuirii a trei tipuri de resurse: capitaluri disponibile degajate temporar din circuitul economic și care sunt păstrate în conturi bancare, depunerile agenițior economici și economiile populației păstrate la bănci sub forma depozitelor;

funcția de control a creditului face trimitere la faptul că băncile sunt direct interesate ca sursele împrumutate să fie rambursate la scadență, urmărind modalitatea de utilizare a împrumutului de către solicitanți;

funcția de emisiune se referă la capacitatea creditului de a crea noi mijloace de plată în economie, pe lângă cele mobilizate și redistribuite prin îndeplinirea funcției de repatiție, capacitate ce izvorăște din caracteristica monedei de a se multiplica.

Sintetizând elementele definitorii asociate acestor funcții se poate spune că, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi:

sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului;

concentrarea capitalului;

reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulația monetară;

adaptarea elastică a masei de bani în circulație la necesarul economiei.

Din conținutul și funcțiile relațiilor de credit pot fi delimitate și definite o serie de elemente componente ale acestora. Astfel, în opinia lui Orăștean R. (2008, p.181) se desprind drept elemente componente ale creditului: participanții la raportul de credit, promisiunea de rambursare a creditului, scadența ratei și dobânda, iar în ceea ce privește trăsăturile creditului, se remarcă o diferențiere între trăsăturile general valabile stabilite de-a lungul anilor și trăsăturile noi, generate de modificările apărute în economia contemporană.

Participanții la raportul de creditare, respectiv creditorul și debitorul, sunt denumiți subiecți ai raportului de credit. Analiza participanților la raportul de credite evidențiază marea diversitate a acestora și dimensiunile ample ale creditării. Potrivit lui Basno C., Dardac N. și Floricel C. (1996, p.126)dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor și debitorilor, se disting:

agenții economici, care dețin o importantă poziție în rândul creditorilor, deoarece în cazul în care obțin rezultate financiare pozitive, caută pentru aceștia cele mai eficiente modalitați de plasare pe piața monetară sau de capital (disponibilitățile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităților unităților deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor și al altor instituții financiare);

populația, care participă la procesul de creditare atât în calitate de creditor cât și în calitate de debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare;

participarea statului în calitate de creditor poate fi analizată doar în situația înregistrării de excedente bugetare și a disponibilizării în economie a unor sume importante, dirijate către sistemul asigurărilor și protecției sociale de stat, ori către alte destinații (în schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare).

Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadență, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadență. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile pentru prevenirea și eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: poziția pe piața internă și în cadrul ramurii, situația financiară, gradul de îndatorare, forma juridică și raportul cu ceilalți participanți pe piață. Dedu V. (1996, p.154) susține că, strans legată, și decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului ca o caracteristică legată de rambursabilitatea acestuia.

Scadența sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcție de particularitățile sectorului de activitate și de nivelul eficienței activității beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieței interbancare) până la durate medii și lungi (în cazul împrumuturilor obligatare). Conform lui Cocriș V. și Turliuc V. (1997, p.122) între scadență și modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelație, astfel: creditele pe tremen scurt sunt rambursabile integral la scadență, în timp ce creditele pe termen mijlociu și lung implică rambursarea eșalonată.

Dobânda constituie prețul capitalului utilizat, sau costul, pe care îl plătește debitorul pentru dreptul care i se acordă de a folosi capitalul împrumutat. Moga I. (2004, p.102) susține că, în general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obținută de întreprinzător.

Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influențare a cererii și ofertei de credite (un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producției și economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite).

Pe langă participanții la raportul de creditare, promisiunea de rambursare, scadența și dobânda, Stroe R. și Armeanu D. (2004, p.189) adaugă consimțirea tranzacției, consemarea tranzacției și transferabilitatea, astfel:

consimțirea tranzacției se referă la devenirea efectivă a creditului, ceea ce înseamnă că sume de bani reprezentând creditul au intrat în posesia debitorului: creditul a fost înregistrat în contul debitorului ca disponibilitate bănească a acestuia, emitentul unei obligațiuni a vândut-o și a încasat contravaloarea ei de piață, un debitor a depus banii în depozitul pe care și l-a deschis la o bancă etc.

consemnareaține de faptul că orice raport de credit apare ca obiect al unui înscris care atestă elementele esențiale, ca de exemplu identificarea creditorului și debitorului, suma creditată, data emiterii, scadența sau condiții de rambursare.

transferabilitateavizează posibilitatea creditorului de a transferă sau vinde drepturile sale aferente raportului de credit în care este angajat.

Raportat la faptul ca activitatea bancara se desfasoara intr-un mediu deosebit de riscant, tocmai prin prisma naturii acestui domeniu, riscul si incertitudinea pot fi asociate fiecarui tip de operatiune bancara, in acest sens fiind extreme de importanta implementarea unor tehnici si proceduri optime care sa asigure incadrarea nivelului de risc in limite acceptabile.

Riscul bancar, potrivit autorului Nițu I. (2000, p. 197), poate fi definit ca posibilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru bancă, expunerea la risc reprezintand valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar suporta instituția bancară.

În lucrarea „ Principii de bază pentru supravegherea bancară efectivă”, Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, delimitează opt categorii principale de risc:

riscul de credit este riscul cel mai important dintre cele de pe piață, el datorându-se deprecierii valorii activelor debitorului, ca o consecință a falimentului sau imposibilității rambursării împrumutului;

riscul de țară, este legat de probabilitatea de neplată a creanțelor de către debitorii rezidenți în țara supusă riscurilor;

riscul de piață, denumit și risc sectorial, include riscul legat de gradul de dependență sectorială a unei instituții bancare;

riscul ratei dobânzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările

ratelor dobânzii. În cea mai mare măsură, acest risc este preluat de către clienții băncilor;

riscul de lichiditate, constă în faptul că banca nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperii obligații financiare, la un moment dat;

riscul operațional se referă la incapacitatea băncii de a asigura servirea profitabilă a clienților;

riscul legislativ, se referă la faptul că activitatea oricărei societăți bancare trebuie să se desfășoare în condiții de plină legalitate;

riscul de reputație, care reprezintă pierderea de credibilitate a băncilor afectate de o serie de evenimente ce afectează podusele bancare și relația societății bancare cu clienții.

Aceste riscuri pot fi gestionate de către fiecare bancă în parte. În opinia lui Dedu Vasile (”Gestiune bancară”, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1996, p.4) gestiunea bancară poate fi definită ca fiind ansamblul de operații cu privire la atragerea de fonduri disponibile de la public, în conturi cu numerar sau cu titluri negociabile plătibile la vedere sau la termen, în vederea păstrării și funcționării lor, iar pe de altă parte acordă credite solicitanților. Gestiunea unei bănci constă în concilierea acestor funcții sau activități diferite, respectând anumite echilibre menite să asigure perenitatea instituției. Dar, dincolo de acest obiectiv, băncile, ca toate instituțiile, își apără propriile interese și drepturile dobândite.

Heteș Roxana consideră că gestionarea riscurilor nu este altceva decât ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru a reuși. Acestea nu sunt stabile, fixe, ci într-o evoluție progresivă: se diversifică, capătă noi dimensiuni, devin mai precise și continuă să evolueze o dată cu evoluția mediului. În universul bancar, este vorba de o mutație fundamentală, condusă într-o manieră ordonată și prudentă, dar care atinge toate aspectele activitățior. În cadrul acestei mutații, care se produce astăzi într-un ritm accelerat, nu este surprinzător de constatat că gestionarea riscurilor joacă un rol esențial în strategia băncii și în ansamblul tehnicilor și modalităților de gestionare a riscurilor.

Potrivit lui Dedu Vasile, o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează minimizarea probabilității producerii riscurilor și a expunerii potențiale a băncii. Politica bancii are ca obiectiv principal minimizarea pierderilor sau a cheltuielilor suplimentare suportate, iar ca obiectiv cental obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari. Rovin L.(1997, p. 13) susține că nu întotdeuna aceste două obictive – cel general și cel sectorial – se află în concordanță. S-ar putea ca, în anumite situații, costul implementării și exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie mai mare decât expunerea potențială la risc. Ceea ce nu înseamnă decât că și aceste programe trebuie selectate în funcție de criterii de eficiență. În alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. În acest caz decizia trebuie luată întotdeuna având în vedere și cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecții corespunzătoare și pierderile potențiale mai mari. Dar dacă decizia este de așa natură, atunci minimizarea riscurilor bancare nu trebuie în nici un caz să se transforme într-un obiectiv în sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementărilor bancare în vigoare.

Importanța gestiunii riscurilor bancare nu constă doar în minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților care devin mai riguroși și mai conștincioși în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. De asemenea o gestiune eficace a riscurilor bancare îsi pune amprenta asupra imaginii băncii deoarece clienții și acționarii doresc o bancă sigură care să-și asume răspunderea civilă față de deponenți și să le asigure rentabilitatea plasamentului.

Problema gestiunii riscurilor nu a avut dintotdeauna pentru bănci importanța pe care o are astăzi. Pe plan mondial, până în anii ’80, se rezuma aproape numai la gestiunea riscului de creditare, în relație cu clienții băncii și în cadrul sistemului de plăți. Acest lucru se datora stabilității relative a sistemului financiar și a piețelor financiare. Stabilitatea care a caracterizat perioada respectivă a fost rezultatul acțiunii a doi factori majori, și anume: riscurile efective erau relativ reduse, iar dobânziile erau relativ mari. De la sfârșitul anilor ’70 instabilitatea a devenit o trăsătură a mediului în care operau instituțiile financiare. Această instabilitatea a fost generate de un complex de factori și anume: fluctuațiile pronunțate ale ratelor nominale ale dobânzii, fluctuațiile semnificative ale cursurilor valutare, intensificarea concurenței în cadrul sistemului financiar.

În România băncile au făcut față tuturor factorilor de instabilitate financiară într-un context de instabilitate generală cauzată de procesul de tranziție. Acest proces de tranziție a însemnat pentru băncile românești modificarea statutelor, a cadrului legal de operare, libertatea în alegerea partenerilor interni și externi, concurență din partea altor instituții financiare și a altor bănci, reducerea refinanțării directe de către banca centrală, schimbarea permanentă a normelor prudențiale de către BNR și deteriorarea situației financiare a majorității clienților mari. În condițiile date implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitatea pentru conducerea băncilor, precum și asimilarea de către salariați a unor noi tehnici și instrumente de gestiune a riscurilor.

În sectorul bancar creșterea a devenit un atribut esențial al performanței bancare impusă de rentabilitatea investițiilor în tehnologii noi. Creșterea în sectorul bancar are două componente: creșterea în domeniul serviciilor bancare tradiționale (creditarea clienților, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) și creșterea în zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operații pe piața de capital, servicii informatice și de informare, asigurări) . Această creștere este caracterizată de faptul că are loc intr-un context concurențial și are drept rezultat prestarea de către instituția financiară a unei game largi de servicii.

Deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul unui amortizor de șoc. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate bănciile și instituțiile financiare trebuie sa-și îmbunătățească înțelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse în anii ’90. Rovin L. (1997, p.17) susține că dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare și sistem global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă folosesc paradigma de analiză și gestiune în vederea creșterii eficienței, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a performanței la risc și, în fine, dacă vor crea mecanisme de raportare a performanței în funcție de risc, pentru a se asigura că investitorii înțeleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

Gestiunea riscurilor are ca obiectiv: optimizarea riscurilor și performanțelor și planificarea dezvoltării și finanțării lor cu consecvență. Dedu Vasile (2003, p.79) identifică patru scopuri principale, respectiv:

asigurarea perenității instituției, prin evaluarea riscurilor, care se traduc mai devreme sau mai târziu în costuri viitoare.

extinderea controlului intern al urmăririi performanțelor prin supravegherea riscurior asociate și posibilitatea comparării performanțelor între centrele de responsabilitate, clienți, produse, ținând cont de riscurile asociate.

facilitarea prețului deciziei pentru operațiuni noi prin cunoașterea riscurilor, și, în particular, permiterea facturării lor la clienți.

reechilibrarea portofoliilor de activități, sau a portofoliilor de operațiuni, pe baza rezultatelor și efectelor diversificării portofoliilor. În această optică, chiar o activitate mai puțin rentabilă se justifică dacă ea reduce riscul de ansamblu.

În opinia lui Heteș I. (2009, p.135) gestionarea riscurilor stabilește două forme de pasarele: între gestiunea globală și gestiunea internă, pe de o parte, și între sfera financiară și sfera comercială, pe de altă parte.

O gestiune globală eficientă a riscurilor trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica și aprecia riscurile bancare, de a le controla , de a le elimina sau, evita și de a le finanța. Etapele procesului de gestiune globală a riscurlor bancare pot fi regăsite și în gestiunea riscurilor individuale, doar că la nivel global toate au un caracter obligatoriu. În succesiunea lor logică aceste etape potrivit lui Rovin L. (1997, p.29) sunt următoarele: identificarea și evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, eliminarea/evitarea riscurilor și finanțarea riscurilor.

Identificarea și evaluarea riscurilor bancare presupune identificarea liniilor de activitate sau a gamelor de produse bancare oferite clinților și se concretizează în elaborarea profilului de risc. Controlul riscurilor are ca obiectiv minimizarea cheltuielilor asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate. Diminuarea sau evitarea riscurilor presupune eliminarea riscurilor prin cunoașterea și îndepartarea cauzelor ce le produc. Aceasta poate avea efect asupra reducerii costurilor totale ale băncii, costuri asociate riscurilor dacă banca a apreciat corect cheltuielile asociate riscurilor și veniturle asociate în fucție de risc asociate fiecărei game de produse sau activități. Finanțarea riscurilor presupune acoperirea riscurilor prin rezerve generale sau specifice și transferul riscurilor prin asigurare sau operații cu instrumente derivate.

Gestiunea riscurilor trebuie să facă legătura între gestionarea globală și gestionarea internă. Este vorba despre o gestiune “verticală” de-a lungul ierarhiei instituției. Această gestiune, de sus în jos constă în traducerea obiectivelor și a limiterelor globale ale riscurilor în semnale adresate responsabililor operaționali, iar de jos în sus constă în consolidarea rezultatelor și riscurilor rezultate din operațiuni, urmărirea realizărilor și compararea cu obiectivele. Un dispozitiv complet de gestionare a riscurilor comportă alte două relații către gestionarea internă a performanțelor și riscurilor bancare. Obiectivul acestora este de a defini semnalele la adresele din diferite unități operaționale și să coordoneze informațiile cerute către vârful ierarhiei. Acestea sunt reprezentate de:

sistemul prețurilor interne de cesiune între diferite centre de responsabilitate care permite calcularea marjelor și fixarea obiectivelor;

sistemul alocării capitalului și riscurilor între aceste centre de responsabilitate pentru că nici performanțele lor, nici riscurile lor nu pot fi comparate.

O altă funcție a gestionării riscurilor este legarea sferelor financiară și comercială. Politica comercială se formulează în termenii cuplului produse – clienți, iar politica financiară se exprimă prin cuplul rentabilitate – risc.

O particularitatea a riscurilor este aceea de a fi diversificabile. În mod consecvent riscul unui portofoliu de tranzacții este întotdeuna inferior sau cel mult egal cu suma riscurilor tranzacțiilor individuale. Conform lui Dedu Vasile (2003, p.82) așa cum atestă regulile intuitive de divizare a riscurilor, concentrația de risc pe o zonă geografică produce riscuri ce sunt reduse prin diversificarea angajamentelor în alte zone geografice. Dacă conjuncturile sunt opuse, efectele nefavorabile cresc în una, când ele tind să se reducă în alta. Aceeași observație poate fi efectuată pentru riscurile sectoriale diversificate în industrii și ale conjuncturii nu evoluează în paralel.

Heteș Roxana (2013, p.136) sugerează reprezentarea riscurilor într-o piramida . Diversificarea riscurilor este din ce în ce mai puternică atunci când urcam de la bază, nivelul tranzacțiilor,către vârf, conducerea instituției sau a grupului. Riscurile sunt mai mici la vârf, decât la bază și se diminuează cu trecerea de la un „etaj” la nivelul imediat superior din cauza diversificării. Reducerea riscurilor prin lărgirea perimetrului portofoliilor trebuie să fie cuantificabilă pentru a putea apropia prețul riscurilor la bază la riscul consolidat și diversificat, singurul care trebuie, în ultimă instanță, să fie acoperit din fonduri proprii.

Mulți specialiști sunt de părere că gestiunea riscurilor bancare ar trebui să fie una din componentele sistemului global de management bancar deoarece un bun manager în probleme de risc va observa și va folosi felul în care gestiunea riscurilor bancare interacționează cu alte componente ale sistemului managementului bancar. Astfel conducerea băncii poate comunica piețelor financiare eficacitatea sa în gestiunea băncii pentru a produce efecte de sinergie.

În ceea ce privește riscul de credit, ca principală categorie de risc, în practica BCR riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale (riscul ca dobânda, creditul, sau ambele să nu fie rambursate până la scadență sau să fie rambursate doar parțial) acest risc este definit sub forma posibilității ca debitorii sau emitenții de titluri să nu își onoreze obligațiile la scadență, ca urmare a degradării situației financiare a acestora, care poate fi determinată de condițiile afacerii împrumutatului sau de situația generală a economiei. Riscul de credit crește o dată cu numărul de clienți, cu volumul creditului acordat și cu nivelul ratei dobânzii și înglobează atât riscul în activitatea de creditare propriu-zisă cât și în alte tranzacții inițiate pentru clienții băncii, cum ar fi: emiterea de scrisori de garanție, deschiderea/confirmarea de acreditive, avalizarea, scontarea unor efecte de comerț prezentate de clienți, investiții în acțiuni și alte valori mobiliare, alte facilități acordate clienților.

Din punctul de vedere al BCR incapacitatea de rambursare a clienților poate fi privită ca rezultatul unui decalaj între venituri și cheltuieli, riscul făcând ca venitul viitor al acestora să se diminueze sau să dispară, fie necinstea împrumutatului, care este un risc dificil de apreciat de către o instituție bancară, deoarece aceasta nu dispune de informații suficiente pentru a anticipa un asemenea comportament (riscul insuficienței venitului viitor este mai greu de anticipat, mai ales în condițiile în care evoluția inflației impune creșterea dobânzilor bancare și deci scumpirea creditului). Spre exemplu, în cazul societăților comerciale, incapacitatea de rambursare a creditului poate fi cauzată de mediul înconjurător al acesteia sau de către însăși societatea comercială.

Mediul înconjurător al unei societîți este privit ca fiind totalitatea factorilor exogeni societății comerciale de natură economică, politică, socială, precum și situația ramurii (sectorului) în care activează societatea comercială, își pune, de cele mai multe ori, amprenta în mod decisiv asupra activității ei (decizii cu caracter politic, cum ar fi: embargoul asupra vânzărilor unor produse (armament), acorduri regionale și internaționale, au un impact profund asupra unor societăți comerciale). Atunci când aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor, societatea comercială își vede piața de desfacere modificată inopinat, ceea ce îi afectează activitatea. Situația și evoluția ramurii în care își desfășoară activitatea pot influența în mod contradictoriu unele societăți comerciale, în sensul că inovațiile pot modifica procedeele de fabricație, dar pot determina și apariția unor produse noi, mai competitive, determinând ca producția unor societăți comerciale să fie mai puțin cerută pe piață; de asemenea, și evoluția gusturilor beneficiarilor unor produse pun în dificultate societățile comerciale. De aici concluzia că banca trebuie să cunoască evoluția mediului înconjurător al societății comerciale și prin analiza ramurii în care aceasta activează (instituțiile bancare trebuie să dispună de analiști specializați pe sectoare de activitate (ramură), pentru ca acestea să-și adapteze în mod continuu normele interne de analiză a bazei de credit a solicitanților).

Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni și din cauza unor factori interni ai societății comerciale respectiv:

calitatea și moralitatea managementului – este greu de apreciat, de aceea banca cere un curriculum vitae și relații de la terți privind managementul și relațiile acestuia cu personalul;

incapacitatea societății comerciale (incapacitate dată de tehnologie, dar și de mentalitate) de a se adapta pieței sau noului în materie de brevete, invenții, inovații;

timpul în care se încasează creanțele de la beneficiari poate determina blocaje financiare și deci dereglări în producție și în activitatea societății comerciale.

Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituție financiară, iar intensitatea manifestării lui se măsoară prin deteriorarea/ameliorarea calității portofoliului de credite prin prisma stării de solvabilitate a clienților debitori. Ținând cont de complexitatea riscului de credit, aria de cuprindere și incidență a factorilor de risc, implicațiile profunde, la nivelul oricărei societăți bancare, se impune o atenție deosebită vizavi de conceperea unor măsuri adecvate de prevenire, gestiune a riscului de credit, de adecvare și implementare a unor politici și strategii eficiente din acest punct de vedere.

Pentru buna gestionare a riscului de credit BCR își propune să cunoască în detaliu tipul de produs de credit, destinația creditului, termenul pe care se acordă creditul, sursa de rambursare și modul de plată al creditului. Ca metode de monitorizare și gestiune a riscului de credit se au în vedere: gestionarea portofoliilor de credite, respectarea regulilor impuse de Banca Centrală băncilor comerciale în scopul limitării riscului global de creditare, constituirea de provizioane, constituirea de garanții asiguratorii. Gestionarea portofoliilor de credite se bazează pe teoria portofoliului standard conform căreia, dacă se dețin active financiare diferite riscul este dispersat și pierderile cele mai probabile nu se vor realiza concomitent.

Analiza portofoliului de credite în practica BCR presupune parcurgerea a două etape și anume:

gestionare a priori – înaintea acordării creditului privind analiza datelor financiare și nefinanciare ale clienților, în momentul analizei dosarului de creditare, putând fi făcută atât de personalul specializat al băncii cât și de agențiile de rating;

gestionare a posteriori – este etapa ulterioară acordării creditului și urmărește monitorizarea beneficiarului de credit și a felului în care este utilizat creditul.

De asemenea pentru limitarea riscului de credit sunt respectate următoarele reguli cu caracter prudențial:

creditele acordate de o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși 20% din fondurile proprii ale acesteia;

suma totală a împrumuturilor mari nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii (împrumutul este considerat mare dacă suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur client depășește 10% din fondurile proprii ale societății bancare);

restricționarea împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca (De exemplu creditarea de către instituția bancară a acționarilor proprii este de minimum 20% din fondurile proprii. Dacă clientul este acționar semnificativ, adică deține mai mult de 5% din capitalul băncii, restricția crește, dreptul restrângându-se la 20% din fondurile proprii pentru toți acționarii semnificativi la un loc);

Pe lângă regulile cu caracter prudențial, BCR își impune propriile restricții pentru limitarea riscului de credit , dintre care amintim:

selectarea riguroasă a clienților;

nu acordă credite agenților economici care înregistrează pierderi și nu au soluții de redresare a situației financiare;

nu acordă credite unităților comerciale aflate în reorganizare sau lichidare;

solicitarea de garanții bune și lichide care să poată să acopere o parte cat mai mare din credit și dobânzile aferente acestuia;

modele de stabilire a prețurilor împrumuturilor în funcție de factorii de risc;

Metodologie și date

Scurtă prezentare a Băncii Comerciale Române

În anul 1990 s-a constituit Banca Comercială Romană prin preluarea activităților de natură comercială ale Băncii Naționale a României, urmând ca in anul 1998 să deschidă o filială la Chișinău, în Republica Moldova. Dupa mai puțin de un an, în 1999, Banca Comercială Română a fuzionat prin absorție cu Bancorex. Doi ani mai mai târziu, pe piața românească se lansează BCR Leasing, ca o completare a ofertei de finanțare a Grupului BCR destinată persoanelor fizice, persoanelor juridice și persoanelor fizice autorizate, pentru achiziționarea bunurilor de folosință indelungată. În anul 2003 a avut loc privatizarea BCR prin vânzarea pachetului de acțiuni catre BERD ( Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) și IFC ( International Finance Corporation), urmând ca peste doi ani să se inființeze BCR Asigurări de viață.

În urma achitării sumei de 3,75 miliarde de Euro, în anul 2006, banca austriacă Erste Bank a achiziționat de la Guvernul Roman, BERD și IFC 61,8825% din acțiunile BCR. Anul 2007 si anul 2008 au venit cu noutăți din partea Grupului BCR, pe piața românească intrând BCR Administrare Fond de Pensii (2007) și BCR Banca pentru Locuințe (2008). Tot în anul 2008 Banca Comercială Română vinde operațiunile de asigurări către Vienna Insurance Group.

De-a lungul timpului, BCR, a marcat mai multe premiere pe piața bancară românească, printre care se numără:

1994 – BCR a devenit primul acceptator de carduri din România și membru principal al EUROPAY

1995 – BCR a emis primele carduri de debit din România sub siglă internațională, prima tranzacție la un ATM în România

2000 – BCR a lansat primul credit de trezorerie pentru persoane fizice. BCR a fost prima bancă din România care a efectuat operațiuni cu titluri de valoare pe piața secundară.

2002 – BCR a lansat primul credit ipotecar de pe piața bancară românească

2003 – BCR a fost prima bancă românească furnizoare de credite ipotecare clienților retail și corporate.

2005 – BCR a permis utilizarea, în rețeaua sa de POS și ATM, a cardurilor cu CHIP (smart-card).

2006 – Banca Comerciala Română a lansat în premieră, prin Universitatea BCR, programul de practică – STUDENT BCR – care permite studenților efectuarea practicii în cadrul a șapte sucursale BCR din BucureștiBCR este prima instituție bancară din România care a lansat o rețea de birouri specializate la nivel național – „EU Office BCR” – dedicate exclusiv fondurilor europene.

Actualmente structura acționariatului Bancii Comerciale Române se prezintă astfel:

Erste Group Bank AG, Graben 21, 1010 Wien – 93,5783%

SIF Oltenia – 6,2973%

Acționari persoane juridice române (inclusiv SIF Muntenia și SIF Banat-Crișana care mai dețin cate o acțiune fiecare) – 0,0015%

Alți acționari (persoane fizice) – 0,1229%

Membră a Erste Group, Banca Comercială Română este cel mai important grup financiar din România, ce include atât operațiunile de bancă universală (retail, corporate&investment banking, trezorerie și piețe de capital), precum și societățile de profil de pe piața leasingului, pensiilor private și a băncilor de locuințe. După valoarea activelor (peste 15 miliarde Euro), numărul de clienți și din punct de vedere al segmentelor de economisire și creditare, BCR este banca numarul1 în România, fiind cel mai valoros brand financiar după gradul de încredere al clienților și după numărul celor pentru care membra Erste Group este principala instituție cu care fac banking.

Banca Comercială Română face parte din Grupul BCR, grup ce include:

BCR Banca pentru Locuințe (BCR BpL) este subsidiara grupului BCR specializată în economisirea și creditarea domeniului locativ în sistem colectiv, care a fost lansată în iulie 2008. In anul 2009 a încheiat 134.000 de contracte, în valoare de 3,5 miliarde. BCR BpL este liderul necontestat al pieței în ceea ce privește activele totale (peste 50%) și noile contracte (peste 75%);

BCR Pensii, Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A. a fost înființată în luna iunie 2007, cu un capital social inițial de 50.000.000 RON și a avut o activitate extrem de dinamică pe piața pensiilor private din România ce a determinat consolidarea poziției companiei pe piață. în 2009, BCR Pensii a finalizat preluarea Fondului de Pensii Administrat Privat Omniforte de pe piața pensiilor obligatorii, și tot în 2009 a intrat pe piața pensiilor facultative prin preluarea Fondului de Pensii Facultative BCR Prudent, iar la începutul anului 2010 a finalizat preluarea fondurilor de pensii obligatorii Prima Pensie și OTP. BCR deține 99,99% din acțiunile BCR Pensii, Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A.;

BCR Leasing S.A. s-a înființat în martie 2001, ca o completare a ofertei de finanțare a Grupului Banca Comercială Română destinată persoanelor fizice, persoanelor juridice și persoanelor fizice autorizate, pentru achiziționarea bunurilor de folosință îndelungată. BCR Leasing IFN S.A. oferă servicii de leasing financiar intern pentru achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată, respectiv: leasing pentru achiziționarea de autovehicule, flote, echipamente și utilaje industriale, aparatură medicală, software și echipamente I.T., precum și leasing pentru imobile cu destinație industrială sau comercială. Aceasta membră a Grupului BCR este controlată în proporție de 99,97% de BCR, iar restul de 0,03% este deținut de către persoane fizice.

BCR oferă o gama completă de produse și servicii financiare prin intermediul unei rețele de 22 de centre de afaceri și 23 de birouri mobile dedicate companiilor și 508 de unități retail localizate în majoritatea orașelor din întreaga țară cu peste 10.000 de locuitori. Este banca numarul 1 din România pe piața tranzacțiilor bancare, clienții BCR având la dispoziție cea mai mare rețea națională de ATM – aproape 2.100 de bancomate și POS – 13.500 de terminale pentru plați cu cardul la comercianți, precum și servicii complete de Internet Banking, Mobile Banking, Phone Banking și E-commerce.

Coordonate ale politicii de creditare în practica Băncii Comerciale Române

Element important în realizarea și menținerea echilibrelor macroeconomice din țara noastră, creditul este cea mai importantă pârghie în dezvoltarea consumului. BCR , în calitate de lider al pieței bancare românești si-a pus amprenta puternic asupra mediului de afaceri din România, dezvoltând în mod special cultura creditelor corporate, banca fiind cunoscută ca principal finanțator al economiei reale. Linia funcțională Corporate Banking include toate activitățile legate de clienții corporate, respectiv: creditarea, dezvoltarea produselor, finanțarea activităților de comerț exterior, precum și activități suport cum ar fi studii sectoriale sau aspecte legate de protecția mediului.

Baza de clienți corporate a fost segmentată în conformitate cu realitățile economice, principalele segmente de clienți corporate fiind clienții strategici și mari, IMM-uri și municipalități. De-a lungul timpului BCR și-a arătat dedicarea față de administrațiile publice locale și crezul său de a fi banca acestora. Grupul BCR este cel mai important partener bancar al comunităților locale în procesul lor de dezvoltare socială și economică, având o cotă de piață de 75% din creditarea către administrațiile publice locale.

Creditarea persoanelor juridice

Categoriile de persoane juridice care pot fi beneficiarii creditelor in politica BCR sunt:

regii autonome, companii și societăți naționale

societăți comerciale cu capital de stat și/sau privat

societăți cu capital autohton, străin sau mixt

societăți agricole cu personalitate juridică

unități ale administrației publice locale

instituții de cercetări, organizații sindicale

Din punct de vedere al produselor de creditare destinate persoanelor juridice, BCR acorda urmatoarele tipuri de credite clientilor sai:

credite pentru investiții

credite pentru finanțarea TVA aferentă investițiilor

credite pe descoperit de cont (overdraft)

linii de credit

credit pe obiect pentru finanțarea activității curente

In activitatea de creditare a persoanelor juridice intervin o serie de surse de informare cu privire la solicitantul creditului. Aceste surse pun la dispozitie bancii toate informatiile legate de viitorul debitor. O parte din aceste informatii sunt obtinute direct de la client si reprezinta situatia de natura economico-financiara a firmei, respectiv:

documentatia de deschidere a contului

cerea de credite si situatiile anexate

bilantul si contul de profit si pierdere

raportarile contabile periodice

balantele de verificare

alte situatii financiare ale firmei

In ceea ce priveste istoricul financiar-bancar al agentului economic, aceste informatii se pot afla atat din sursele bancii (volumul total de credite pe categorii si surse de rambursare, volumul de incasari si plati, incidente in operatiunile derulate, serviciul datoriei) cat si din surse exterioare ( Centrala Riscului de Credit, Centrala Incidentelor de Plati, Registrul Comertului, Institutul National de Statistica, alte banci, agenti economici care au relatii cu clientul).

In analiza de credit se intalnesc un sir de etape ce trebuie respectate pentru o buna desfasurare a acesteia, respectiv:

Primirea cererii de acordare a creditului si strangerea de informatii necesare obtinerii creditului

Aceasta etapa implica depunerea de catre solicitantul de credit a documentatiei tehnico-economica e firmei, mai exact:

documentele generale;

cererea de credit;

documentația de constituirea a societății;

hotărârea organului competent cu privire la contractarea și garantarea creditului;

bilanțul, contul de profit și pierdere;

balanța de verificare;

fluxul de lichidități și bugetul de venituri și cheltuieli;

lista bunurilor și valorilor materiale aduse în garanție (dovada proprietății);

evaluări tehnice ale bunurilor mobiliare și imobiliare;

contracte de vânzare-cumpărare pentru bunurile ce se procură din credite;

propuneri privind graficul de rambursare a creditului;

alte documente specifice;

Evaluarea informatiilor primite

In aceasta etapa intervin o serie de analize particulare necesare in stabilirea eligibilitatii clientului pentru acordarea unui credit si anume:

Analiza economico-financiara a activitatii ce are ca obiectiv principal stabilirea unui diagnostic al situatiei economico-financiare, indispensabil pentru fundamentarea corecta a deciziei de creditare. Aceasta presupune analiza unor aspecte cum ar fi capacitatea de rambursare, bilantul, contul de profit si pierdere punctajul “z”, bonitatea, fluxul de fonduri, toate acestea reprezentand fisa de analiza financiara.

Analiza aspectelor nefinaciare privind clientii. Acest flux vizeaza credibilitatea clientului (calitatea morala si profesionala a conducatorilor, calitatea produselor si serviciilor, modul de indeplinire a obligatiilor in relatiile cu partenerii) si criteriile nonfinanciare sau profilul companiei si al sectorului (obiectivul de activitate al firmei, vechimea in activitate a agentului economic, calitatea manageriala, relatia banca-client).

Analiza profilului de risc ce are ca obiectiv diagnosticarea cu privire la eventualele incidente aparute in derularea de catre clienti a operatiunilor de palti si a operatiunilor de creditare. (CIP, CRC)

Incadrarea clientilor pe clase de performanta urmareste sintetizarea informatiilor financiare si de risc (fundamentarea deciziei de acordare a creditului)

Evaluarea garantiilor propuse

In functie de tipurile de garantii propuse, fie reale (bunuri mobile si imobile) sau personale (angajamentul unei alte persoane de a plati datoria debitorului in caz de neplata), se va face o evaluare a acestora, respectiv întocmirea documentației aferente. În cazul bunurilor imobile, documentația privind bunurile imobile, include extrasul de Carte Funciara, opinia juridica, raportul de evaluare a bunului imobil si referatul privind verificarea garantiilor.

Negocierea cu clientul

In aceasta etapa se stabilesc elementele definitive ale relatiei de credit, respectiv destinatia creditului, volumul acestuia, intervalul de rambursare, modalitatea de acordare sumele si termenele de efectuare a platilor, costurile produsului de credit (dobanzi si comisioane), grantiile.

Aprobarea si acordarea creditului

Aceasta este ultima etapa in activitatea de creditare a persoanei juridice.

Creditarea persoanelor fizice

In practica BCR pot obține credite urmatoarele categorii de persoane fizice:

orice persoană angajată cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată și care realizează venituri certe cu caracter de permanență

persoane fizice care și-au încheiat durata de viață activă și beneficiază de venituri sub formă de pensie

salariați cu contract de muncă pe durată determinată, cu condiția rambursării creditului pe perioada valabilității contractului

persoane fizice care realizează alte categorii speciale de venituri, certificate de autoritatea fiscală.

In ceea ce priveste activitatea de creditare a segmentului retail, BCR pune la dispozitia clientilor urmatoarele tipuri de credite in functie de destinatia acestora:

credite pe descoperit de cont (overdraft)

credite pentru amenajări și reparații de locuințe: Creditul Anticipat, Intermediar, Bauspar

credite ipotecare: Creditul Casa Mea, Creditul Prima Casa, Creditul Fix pentru Casa

credite de trezorerie nenominalizate: Creditul Divers BCR

Pentru ca persoanele din categoria retail sa fie eligibile pentru finantare este necesat sa indeplineasca o serie de conditii cum ar fi:

să respecte reglementările legale cu privire la vârstă;

creditul solicitat să se încadreze în categoriile de credite acordate de bancă;

să pună la dispoziția băncii toate informațiile și documentele solicitate;

să facă dovada aportului propriu (după caz);

să facă dovada că poate susține rambursarea creditului și plata dobânzilor din veniturile nete;

să prezinte garanții corespunzătoare;

să nu înregistreze (clientul și giranții) obligații neachitate la scadență față de bancă/alte bănci;

să nu figureze cu informație negativă la Biroul de Credit / Centrala Incidentelor de Plăți.

Odata ce un client este eligibil pentru un credit BCR, urmatoarea etapa este analiza dosarului de credit, etapa ce presupune mai multi pasi ce trebuiesc indepliniti, respectiv:

Primirea cererii de credit și verificarea documentației de credit presupune analiza documentelor cum ar fi:

actele de identitate, atat ale titularilor cat si ale coplatitorilor in cazul in care exista

documente care atesta capacitatea de a dispune de venituri certe si anume adeverinte de venit, fise fiscale

documente din care sa rezulte destinatia creditului solicitat

actele de proprietate ale bunurilor aduse in garantie

declaratii pe propria raspundere cu privire la angajamentele neonorate la scadenta sau litigii cu tertii.

Analiza profilului de risc are ca obiectiv diagnosticarea cu privire la eventualele incidente aparute in derularea anterioara a operatiunilor de plati cat si a operatiunilor de creditare. In analiza profilului de risc un rol important il ocupa atat bazele de date ale Biroului de Credit si ale Centralei Incidentelor de Plati cat si bazele de date ale Ministerului Economiei si Finantelor prin verificarea concordanței datelor de identificare ale angajatorului din adeverința de salariu si verificarea depunerii ultimei declarații privind obligațiile de plată la bugetul de stat, nu mai veche de 6 luni.

Analiza situației clientului cu privire la volumul creditului solicitat, nivelul ratei lunare pe care clientul o poate plăti, numarul de rate lunare în care urmează să se ramburseze creditul, nivelul dobânzii in funcție de categoria de credit solicitată. În analiza situației clientului se realizează o fisă de evaluare scoring ce presupune o analiză pe bază de date statistice, plecând de la un ansamblu de informații ce caracterizează fiecare individ. În funcție de criteriile de solvabilitate ale clientului (veniturile certe, domeniul de activitate, ocupația actuală, vechimea în muncă, vârsta, situația familială, situația locativă, garanțiile propuse, relatia cu băncile si gradul de risc conform Biroului de Credit și Centralei Incidentelor de Plăți), se acorda o notă cu privire la clasa de risc in care se încadrează clientul, respectiv: (minim –A; redus –B; mediu –C; mare –D; foarte mare -E)

În cazul în care clientul face parte din clasa de risc D sau E, acesta poate sa fie finanțat doar ca exceptie.

Evaluarea garanțiilor asiguratorii. În functie de tipurile de garantii propuse, fie ele reale (bunuri mobile si imobile) sau personale (angajamentul unei alte persoane de a plati datoria debitorului in caz de neplata), se va face o evaluare a acestora respectiv întocmirea documentației aferente. În cazul bunurilor imobile, documentația privind bunurile imobile, include extrasul de Carte Funciara, opinia juridica, raportul de evaluare a bunului imobil si referatul privind verificarea garantiilor.

Negocierea elementelor definitive ale relației de credit. În aceasta etapa se stabilesc elementele definitive ale relatiei de credit, respectiv destinatia creditului, volumul acestuia, intervalul de rambursare, modalitatea de acordare sumele si termenele de efectuare a platilor, costurile produsului de credit (dobanzi si comisioane), grantiile.

Aprobarea creditului se face pe baza referatului de credit care contine informații cu privire la:

datele de identificare ale clientului

volumul creditului solicitat, destinația acestuia și nivelul aportului propriu (dacă este cazul)

volumul creditului propus a fi aprobat

informații privind bonitatea clientului, obținute din analiza documentelor și formularul scoring

garanțiile ce se vor constitui

informațiile rezultate din interogarea Biroului de Credit și a Centralei Incidentelor de Plăți

propuneri privind condițiile de acordare și derulare a creditului

alte elemente care se consideră necesare pentru justificarea propunerii de acordare a creditului.

Durata de finanțare se stabilește prin contractul de credit in funcție de destinația acestuia și de posibilitățile financiare ale clientului și cuprinde:

Perioada de tragere care incepe de la data la care creditul este pus la dispozitia clientului pana la angajarea inegraă a acestuia

Perioada de grație care incepe de la data primei trageri, pana la data prevăzută pentru rambursarea primei rate

Perioada de rambursare ce incepe de la data de rambursare a primei rate de credit pana la data prevăzută pentru rambursarea ultimei rate

Perioada de întârziere ce este reprezentată de intervalul de la scadenta unei rate de credit pana la recuperarea integrala a acesteia.

Costul produselor de credit se regasește în dobânzi (dobândă standard, special diferențiată, negociată sau amânată) și comisioane (comision pentru întocmirea și analiza documentației, comision de gestiune, de neutilizare, de modificare, de rambursare anticipată).

Măsuri de prevenire și protecție împotriva riscului de credit

Creditul bancar in calitate de principal produs al societăților bancare, reprezintă modalitatea esențială de evidențiere a strategiilor și a dorinței de participare a acestora la dezvoltarea și echilibrul economiei reale. Actvitatea de creditare implică un fenomen care apare pe întregul parcurs al derulării operațiunilor și activitățiilor băncii și care poate provoca efecte negative care se răsfrâng asupra întregii activități, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi și afectarea functionalității și imaginii băncii si anume riscul. Administrarea riscurilor se impune ca o activitate de prima importanță în viața bănci.

Riscul bancar este apreciat de BCR ca fiind un obiectiv important al strategiei sale, motiv pentru care el se inscrie ca un capitol de sine statator in strategia care a fost adoptata de catre Consiliul de Administratie in anul 1994. Potrivit acestei conceptii, banca are in vedere ca expunerea la risc este o conditie pentru a fi profitabila pe piata interbancara. In aceste conditii se va actiona pe toate caile pentru reducerea la maximum a expunerii la riscuri in scopul mentinerii unei profitabilitati care sa-i asigure o pozitie puternica pe piata concurentiala.

În 2007, BCR a luat măsurile necesare pentru alinierea standardelor de administrare a riscurilor la standardele Erste Bank Group (EBG) și la Acordul Basel II, pe baza câtorva proiecte începute în colaborare cu EBG: Proiectul Basel II ce va asigura implementarea metodelor avansate reglementate de acest acord internațional în domeniul administrării riscului; proiectul de administrare a riscului ce a dus la implementarea principiilor de administrare a riscului la nivel de grup.

Banca Comercială Română a continuat implementarea măsurilor necesare și în anul 2008: prin proiectele de implementare a ratingurilor KRIMI APS pentru persoane fizice și pentru clienții Corporate; proiectul Default Data Base, pentru crearea și administrarea la nivelul Băncii Comerciale Române a unei baze de date cu clienții aflați în default; a demarat procesui de colectare a informațiilor de risc într-o bază de date la nivelul BCR, care urma să constituie sursa raportărilor prudențiale de risc ale băncii. Implementarea acestor standarde a presupus consolidarea riscurilor de credit aferente persoanelor fizice și persoanelor juridice, riscurilor de piața, riscurilor operaționale, riscurilor de țara și a riscurilor bancare cât și evaluarea garanțiilor colaterale și a workout-ului etc. de sub linia funcționala de risc și financiară. În aceste condiții, specialiștii în administrarea riscurilor s-au delimitat în mod clar, din punct de vedere organizațional, de personalul cu responsabilități în domeniul dezvoltării afacerilor. Aceasta delimitare de zona de Front Office a reprezentat fundamentul pentru implementarea principiului de grup referitor la cele doua voturi necesare pentru aprobarea expunerilor față de clienți (primul vot se acorda de personalul din Front Office, iar ce ce-al doilea este acordat de personalul de la administrarea riscului).

Obiectivele principale ale acestor noi standarde ale grupului de administrare a riscurilor sunt două și anume: liniile de suport ale afacerilor trebuie să își atingă țintele de business prevăzute prin asigurarea luării unor decizii de creditare rapide și eficiente și protejarea băncii de riscurile bancare prin utilizarea unor metode și principii avansate de administrare a riscurilor.

În BCR, structura și responsabilitatea administrării riscului cade în sarcina:

Consiliului de Supraveghere care aprobă și revizuiește profilul de risc al băncii și ține sub control strategia acesteia cu privire la administarea riscului.

Comitetul de Risc al Consiliului de Supraveghere care este responsabil de aprobarea implementării principalelelor politici de împrumut și a politicilor de risc, a procedurilor și regulilor interne ale băncii, responsabil de aprobarea delegării autoritățiilor de credit, dar și de implementarea aprobărilor de către Comitetul Director de acordare a creditelor ce au o valoare care depășește autoritățile de credit delegate.

Comitetul Executiv în sarcina căruia cade implemetarea strategiilor de risc aprobate de catre Comsiliul de Supraveghere, mentinerea unei raportari adecvate de expunere la risc si menținerea limitelor de risc, implicit în situațiile de criză.

Comitetul de Risc al Comitetului Executiv responsabil pentru dezvoltarea politicilor adecvate și pentru procedurile de identidicare, evaluare, monitorizare și control al riscurilor de natură semnificativă. O altă responsabilitate este cea de a propune limitele de expunere la risc conform complexității situației financiare a băncii, de a informa Consiliul de Supraveghere cu privire la problemele care pot să apară și să influențeze profilul de risc al băncii.

Linia funcțională de risc ce implică activitățile de administrare a riscului și este compusă din patru direcții, respectiv: Administrarea Riscului Persoane Fizice, Administrarea Riscului Persoane Juridice, Workout și Control Risc.

Auditul Intern ce se ocupă anual de audierea proceselor de administrare a riscurilor in intreaga bancă și examinează atât corectitudinea procedurilor, cat și conformarea bancii cu privire la procedurile in vigoare. Auditul intern analizează rezultatele tuturor evaluărilor împreună cu managementul băncii și raportează observațiile către Comitetul de Audit

Pe baza reglementarilor stabilite de catre Banca Nationala a Romaniei, BCR tine sub control riscul de credit prin instrumente specifice cum ar fi modelul de analiza financiara , analiza portofoliului de credite si incadrarea pe clase de calitate sau constituirea provizioanelor de risc.

Pentru a evita concentrarea riscului de credit pe un număr relativ mic de clienți, banca a urmărit dispersia echilibrată a riscului de credit pe categorii de clienți, unități teritoriale, zone geografice, sectoare de activitate și produse bancare. Astfel, banca a stabilit, pe baza unor sisteme de analiză de tip scoring, limitele de expunere la risc a portofoliului de plasamente pe sectoare de activitate și pentru principalii clienți față de care înregistrează expunere. Banca a stabilit limite de autoritate valorice, competențe de aprobare care reprezintă limite maxime referitoare la aprobarea de credite, acorduri de garantare, avaluri etc, competența de aprobare fiind în funcție de totalul expunerii/ client/ un singur debitor, precum și limite de autoritate referitoare la aprobare în funcție de performanța clientului.

În ceea ce priveste prevenirea riscului de credit, aceasta vizează două aspecte esențiale și anume: evitarea concentrării riscului de creditare și constituirea garanțiilor.

Deși constituirea garanțiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie în uzanțele bancare din țările dezvoltate, în sistemul bancar românesc garanția constituie încă condiția de bază în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor. Practic, Banca Comercială Română privește garanțiile doar ca o siguranță subsidiară, decizia de a acorda creditul fiind luată în funcție de posibilitățile de rambursare a acestuia, care rezultă din analiza afacerii pe care BCR o creditează (trebuie să ia în calcul faptul că primii despăgubiți vor fi creditorii privilegiați – fiscul, statul, deci garanția nu va acoperi în unele cazuri valoarea creditului acordat). Acestea sunt luate în considerare mai ales în condițiile în care banca acordă un credit foarte riscant, asumându-și practic responsabilitatea recuperării creditului prin executarea garanției.

Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici prin care o instituție bancară poate să diminueze sau să elimine pierderile sau poate chiar să salveze creditul. În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, aceasta monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-un audit periodic, în funcție de notarea internă a creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit. Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni ulterior credite problemă.

Revizuirea creditelor, pe lângă faptul că reduce pierderile, permite atingerea și a altor probleme cum ar fi:

asigurarea aplicării uniforme a documentației de creditare;

verificarea dacă politica de credit, normele băncii și reglementările bancare sunt respectate;

informarea managementului băncii despre situația generală a portofoliului de credite;

monitorizarea ofițerilor de credite care sunt răspunzători de evoluția nefavorabilă a creditelor, în cazul când nu au luat nici o măsură.

Unele indicii, cum ar fi: plăți întârziate ale ratelor și dobânzilor, schimbarea managementului, acțiuni legale împotriva clientului, deteriorarea relațiilor cu partenerii de afaceri sau cu personalul, unele evenimente – furturi, dezastre naturale, sunt aspecte din care rezultă că creditul a devenit un „credit problemă“. De asemenea, pot să apară probleme atunci când garanția devine insuficientă prin scăderea prețului sub valoarea stipulată în contract, caz în care societatea bancară trebuie să obțină garanții suplimentare de la debitor. În acest caz, analistul de credite trebuie să intervină pentru a preveni deteriorarea și să micșoreze pierderea potențială. Soluția preferată de BCR pentru un „credit problemă“ este renegocierea planului de acțiune cu clientul, pentru a încerca salvarea băncii și a clientului de pierderile posibile. Planul de acțiune este de fapt un acord – contract de împrumut revizuit prin care se stabilește un nou program de rambursare a creditului și dobânzilor și se va extinde autoritatea băncii prin participarea acesteia la luarea deciziilor de către managementul societății comerciale. În cazul în care creditul nu a fost utilizat conform contractului și se poate dovedi, iar creditul a devenit un credit problemă, instituția bancară (conform contractului de credit) are acces legal la resursele clientului înaintea altor creditori.

Operațiunea de salvare a creditului constă în recuperarea unor creanțe de către Banca Comercială Română prin preluarea acestora de către o altă societate comercială care finanțează cumpărarea creanțelor. Aceasta este deosebit de avantajoasă pentru bancă, deoarece, pe lângă faptul că "scapă" de creanțele problemă, le recuperează la valoarea lor contabilă (nu la valoarea de piață, care ar fi putut sa fie cu mult sub valoarea contabilă). O altă tehnică de salvare a creditului constă în vânzarea creanțelor, de către BCR, unei bănci care se ocupă cu forfetarea creanțelor, transformându-le în bani în schimbul unui comision. Operațiunea permite recuperarea parțială a creanțelor de către societatea bancară, partea nerecuperată urmând a fi suportată din provizioanele pe care banca și le-a constituit.

Importanța gestiunii riscurilor bancare nu constă doar în minimizarea cheltuielilor. Preocuparea continuă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților care devin mai riguroși și mai conștincioși în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. De asemenea o gestiune eficace a riscurilor bancare îsi pune amprenta asupra imaginii băncii deoarece clienții și acționarii doresc o bancă sigură care să-și asume răspunderea civilă față de deponenți și să le asigure rentabilitatea plasamentului.

Privită de o manieră generală, strategia Băncii Comerciale Române privind riscul de credit, are în vedere următoarele aspecte:

exprimarea disponibilității băncii de a acorda credite în funcție de tipul expunerii, sectorul economic, aria geografică, moneda, scadența și profitabilitatea estimată;

identificarea piețelor pe care dorește să acționeze și determinarea caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare și gradul de concentrare).

Politicile și procedurile privind riscul de credit se raportează la toate activitățile și să ia în considerare creditele, atât la nivel individual, cât și la nivelul întregului portofoliu. Acestea sunt stabilite și implementate de către Banca Comercială Romînă astfel încât să se asigure menținerea unor standarde solide de creditare, monitorizarea și controlul riscului de credit, evaluarea corespunzătoare a noilor oportunități de afaceri, și, nu în ultimul rând, identificarea și administrarea creditelor neperformante.

În conceperea politicilor și strategiilor bancare este foarte important că Banca Comercială Română se raportează la cadrul de desfășurare a activității de creditare, respectiv, pe de o parte, la contrapartidele eligibile și condițiile ce trebuie îndeplinite de către acestea pentru a putea intra în relație cu o societate bancară, iar, pe de altă parte, la garanțiile acceptate. În vederea prevenirii intrării în relații de afaceri cu persoane implicate în activități frauduloase și alte activități de natură infracțională, BCR a dezvoltat politici stricte în acest sens, vizavi de:

solicitarea de referințe de la persoane cunoscute;

consultarea informațiilor puse la dispoziția băncii de structuri, constituite sub forma Centralei Riscului de Credit, Centrala Incidentelor de Plăți, Biroul de Credit sau sub forma unor entități cu activitate similară, organizate în condițiile legii, având drept scop colectarea și furnizarea de informații privind situația contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite, ori alte informații de natură financiară;

cunoașterea structurii acționariatului, precum și a persoanelor responsabile de administrarea societății, verificarea referințelor și a situației financiare personale a acestora.

Având în vedere că fiecare societate bancară trebuie să-și evalueze riscul de credit aferent tuturor activităților ale căror rezultate, reflectate în bilanț sau în afara bilanțului, sunt afectate de acest risc, la evaluarea riscului de credit, principalele aspecte trecute în revistă și luate în considerare de către BCR, țin de:

performanța financiară curentă și previzionată a contrapartidelor;

concentrarea expunerilor față de contrapartide, piețele în care acestea operează, sectoarele economice și țările unde sunt stabilite;

capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale;

capacitatea de a executa garanțiile;

angajamentele contractuale cu persoanele aflate în relații speciale cu banca, cu personalul propriu, precum și cu familiile salariaților băncii.

Nu în ultimul rând, pentru diminuare sau eliminarea pierderilor, esențiale pentru o activitate eficientă, activitatea de creditare derulată de Banca Comercială Română are la bază criterii sănătoase și bine definite în ceea ce privește:

destinația creditului și sursa de rambursare a acestuia;

profilul de risc curent al clientului și garanțiile prezentate;

senzitivitatea garanțiilor la evoluțiile economice și cele ale pieței;

istoricul serviciului datoriei și capacitatea curentă de rambursare a acesteia, bazată pe evoluțiile financiare istorice și proiecțiile viitoarelor fluxuri de numerar;

experiența în activitate a solicitantului și statutul sectorului economic în care acesta își desfășoară activitatea, precum și poziția sa în cadrul acestui sector;

în cazul creditelor comerciale, termenii și condițiile propuse în contractul de creditare, inclusiv clauzele destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor;

adecvarea garanțiilor și capacitatea de executare a acestora, dacă este cazul.

Rezultate – Evoluția creditelor neperformante în Banca Comercială Română în perioada 2010-2015

De-a lungul timpului, Banca Comercială Română a traversat, din punct de vedere al expunerii la riscul de creditare, diverse perioade.

Pentru a evidenția o evoluție exactă a portofoliului de credite neperformante în BCR, în continuare am recurs la un studiu de caz realizat pentru perioada 2010-2015.

În anul 2010, raportul cost-venit s-a pastrat la un nivel foarte bun, cu o usoară creștere față de anul 2009, de la 34,4%, la 36,9% în anul 2010. Ritmul formării creditelor neperformante (NPL) a încetinit, insă a fost menținut un nivel destul de ridicat, dar care a fost gestionat corespunzator, cu o rată de acoperire confortabilă de 127,4% (garanții și provizioane). Reducerea ritmului de formare a creditelor neperformante a determinat o scădere a costurilor cu riscul cu pana la 12,5% față de anul 2009.

Pe parcursul anului 2010 BCR si-a ajustat provizionarea riscurilor in mod adecvat la conditiile inca dificile ale pietei. Povara creditelor neperformante este in continuare semnificativa, cu toate ca rata formarii acestora s-a aplatizat in ultimele luni ca rezultat al scaderii ratelor dobanzilor, al relativei stabilitati a monedei nationale si al reducerii provizioanelor pentru creditele negarantate. Cheltuiala neta cu provizioanele de risc pentru imprumuturi si avansuri a totalizat 1.997,7 milioane RON, fiind in scadere cu 12,5% fata de 2009 si a evoluat conform asteptarilor deoarece in special segmentul IMM a continuat sa resimta constrangeri de cash-flow, lichiditate si profitabilitate, iar peogramul de austeritate impus de Guvernul Romaniei a afectat inevitabil nivelul venitului familial si comportamentul consumatorilor, precum si cererea eligibila de credite retail. Portofoliul de credite a avut o evolutie relativ satisfacatoare in 2010, in circumstantele date creditele neperformante ramanand la un nivel suportabil, reprezentand 16,8% din totalul portofoliului.

BCR a continuat sa se concentreze pe implementarea unor solutii durabile, menite sa ajute clientii sa isi reorganizeze finantele si sa faca fata situatiilor specifice. In acelasi timp, banca a abordat prudent creditarea, ca raspuns la actualul mediu economic. In ceea ce privește administrarea riscurilor semnificative care ii pot afecta atât activitatea cât și performanțele financiare, Grupul BCR a întreprins demersurile necesare cu scopul de a identifica resursele de risc, dea a evalua și de a monitoriza expunerea băncii și stabilirea de limite de expunere la risc si monitorizarea acestora.

Conform raportului anual al Bancii Comerciale Romane pe anul 2011, raportul cost-venit a crescut la 41.0% față de anul 2010, pe seama generării mai restanse de venituri. Costul cu provizioanele de risc pentru împrumuturi a crescut moderat, iar volumul creditelor neperformante a ramas sub control, reprezentand 20,6% din portofoliul de credite, la sfarsitul lunii decembrie 2011. BCR a inregistrat o rata de acoperire a creditrelor neperformante de 119% (garantii si provizioane). Principalul factor care a contribuit la creșterea volumelor de credite neperformante a fost segmentul corporativ, în special IMM-urile continuând să se confrunte cu probleme majore de lichiditate, iar unele corporații mari au reintrat în incapacitate de plată a creditelor după reeșalonare. Raportul creditelor neperformante pe segmentul retail a fost relativ stabil la începutul anului, datorită formării reduse de credite neperformante noi, abordării conservatoare a creditării în valută, calității ridicate a împrumuturilor din ultimii ani și procesul de colectare eficient.

Potrivit raportului anual pe anul 2012, costul net cu provizioanele de risc pentru imprumuturi a crescut cu 68,3%, fiind pricipala cauza a rezultatului negativ realizat in anul 2012.

În ceea ce priveste volumul creditelor neperformante, acesta ramane la un nivel administrabil, cu o rata de acoperire de 112% (garantii si provizioane). Acestea reprezinta 26,7% din portofoliul de credite la finele anului 2012. Principalul factor care a contrubuit la volumele de credite neperformante noi a fost segmentul corporativ, IMM-urile in special continuand sa se confrunte cu probleme severe de lichiditate, iar unele corporatii mari au intrat sau au reintrat in incapacitate de plata a creditelor dupa reesalonare. O recuperare treptata era preconizata odata ce cresterea economica se accelera. Raportul creditelor neperformante pe segmentul retail a fost relativ stabil de la inceputul anului, datorita formarii extrem de reduse de credite neperformante noi, abordarii conservatoare a creditarii in valuta, calitatii extrem de ridicate a imprumuturilor din ultimii doi ani si procesul de colectare eficient. BCR a continuat sa se concentreze asupra administrarii proactive si prudente a riscului, ceea ce a condus in principal la reesalonarea si restructurarea selectiva a imprumuturilor pentru clientii aflati in dificultate, colectarea imbunatatita si procese imbunatatite de aprobare si monitorizare.

Conform raportului anual pe anul 2013, costul net cu provizioanele de risc pentru imprumuturi a scazut cu 41,2% in comparatie anuala, fiind o componenta importanta a imbunatatirii rezultatelor Grupului. Volumul creditelor neperformante a scazut cu 4,2% datorita in principal vanzarilor de portofolii, iar rata de acoperire a creditelor neperformante a fost de 110% (cu garantii si provizioane). Creditele neperformante au reprezintat 29,2% din portofoliul de credite la finele lui Decembrie 2013. Grupul BCR s-a bucurat de o rata de acoperire a creditelor neperformante de aproximativ 110% (garantii si provizioane). Principalii factori care au contribuit la scaderea volumelor de credite neperformante au fost vanzarile de portofolii de credite (atat pe segmentul corporativ, cat si pe segmentul retail) si eficienta proceselor de recuperare si colectare.

Cu ocazia rezultatelor financiare publicate la jumatatea anului 2014, precum si in trimestrul III 2014, BCR a accelerat reducerea volumului de credite neperformante si a vandut pachete de credite cu probleme in valoare de 2,0 miliarde lei, reducand volumul total al creditelor neperformante cu 24,0% fata de anul anterior. Astfel, costurile nete cu provizioanele aferente activelor financiare neevaluate la valoare justa in contul de profit si pierdere s-au majorat cu 110,7% atingand valoarea de 4.440,0 milioane lei (999.0 milioane EUR) in 2014, fata de valoarea de 2.107,6 milioane lei (476,9 milioane EUR) in 2013, in contextul vanzarilor de active, efectuarii de operatiuni de derecunoastere si a implementarii unor noi parametri de risc. Aceste elemente au condus la anularea in totalitate a profitului operational obtinut. Indicatorul de credite neperformante, 25,7% la data de 31 decembrie 2014, s-a diminuat semnificativ fata de nivelul de 29,2% la 31 decembrie 2013, in pofida diminuarii portofoliului total de credite, determinat de recuperari, vanzari de portofolii de credite neperformante si operatiuni de derecunoastere. Rata de acoperire cu provizioane a portofoliului de credite neperformante atinge 75,8%, semnificativ mai mare decat 65,8% in decembrie 2013.

În ceea ce privește pierderile nete din deprecierea activelor financiare care nu sunt măsurate la valoarea justă prin profit și pierdere, in anul 2015, Banca Comerciala Romana a înregistrat o eliberare de provizioane în valoare de 72,9 milioane RON (16,4 milioane EUR), față de o sarcină negativă de -4.440,0 milioane RON (-999,0 milioane EUR ) în anul 2014. În anul 2015, BCR a înregistrat în continuare o calitate mai ridicată a portofoliului de credite performante, ca urmare a implementării în anii anteriori a unor procese de selecție și monitorizare mai performante. Rata NPL de 20,2%, la 31 decembrie 2015, a fost semnificativ mai mică față de 25,7% la 31 decembrie 2014, în pofida reducerii generale a portofoliului de credite determinată de recuperări, vânzări de portofolii NPL și scoateri în afara bilanțului. Rata de acoperire a NPL s-a situat la 77,4%. Impactul net in contul de profit si pierdere al provizioanelor de risc pentru credite si avansuri (inclusiv pentru angajamente si garantii date) a scazut la finele anului 2015, rezultand un cost al riscului de 0,11% din volumul total al creditelor (comparativ cu 10,2% la finalul anului 2014). Principalii factori determinanti ai costului riscului au rost reluarile importante de provizioane rezultate din operatiunile de scoatere in afara bilantului si vanzare de credite neperformante, recuperarile mai mari decat nivelul provizionat in 2014, ambele sustinute de mediul macroeconomic favorabil si imbunatatirea calitatii portofoliului performant.

Pentru a avea o viziune mai clara asupra evoluției portofoliului de credite neperformante în practica Băncii Comerciale Române, am recurs la punerea datelor de mai sus in următorul grafic:

Grafic 1.

Analind graficul de mai sus, putem observa trendul creditelor neperformante în perioada 2010-2015 în Banca Comercială Română. După cum se observă, cel mai mic nivel al creditelor neperformante s-a înregistrat în anul 2010, când ponderea acestora a fost de 16,8% din portofoliul de credite al băncii. La polul opus, cu un procent de 29,2% din volumul creditelor acordate, anul 2013 a înregistrat cel mai mare mare număr de credite neperformante.

Comparativ cu anul 2010, anul 2011 a surprins cu o creștere a nivelului NPL-urilor cu 3,8 procente până la 20,6%, iar anul 2012 a înregistrat o creștere cu 9,9% față de anul 2010 și cu 6,1% față de anul 2011, respectiv o pondere a creditelor neperformante din portofoliul de credite al băncii de 25,7%. Volumul ridicat de credite neperformante din anul 2013, a fost urmat de o scădere cu 3,5 puncte procentuale, de la 29,2%, la 25,7% în anul 2014. Această scădere a fost rezultatul masurilor luate de către Banca Comercială Română, de a vinde un număr foarte mare de credite neperformante.

O scădere a volumului de neperformante a fost notată și în anul 2015, an în care, comparativ cu anul 2013 și cu anul 2014, s-au înregistrat scaderi cu 9, respectiv cu 5,5 procente, până la un cuantum al NPL-urilor de 20,2% din portofoliul de credite al băncii. La fel ca și în anul 2014, scăderea ponderii creditelor neperformante in portofoliul de credite, s-a datorat in principal vânzării unui numar mare de neperformante, cât și unui management al riscului de o calitate superioară.

Putem afirma faptul că fără un mangement calitativ al riscurilor, BCR nu ar fi înregistrat aceste rezultate financiare foarte bune și nu si-ar fi pastrat poziția de lider pe piața bancară românească.

Concluzii

Băncile sunt instituții de credit definite ca fiind ”entități a căror activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și de acordarea de credite în cont propriu”. Activitățile bancare implică, înainte de toate, asumarea unor riscuri și cu precădere asumarea riscului de creditare.

O bună gestiune a riscului de creditare se datorează în cea mai mare parte strategiilor abordate de către o bancă, cât și managemntului calitativ.

Studiul de caz realizat la BCR, reprezintă partea practică a acestei lucrări, ce pune în evidență aspectele legate de managemntul riscului de creditare în cadrul Băncii Comerciale Române, prin analiza situației portofoliului de credite neperformante în perioada 2010-2015.

Ponderea volumului de credite neperformante în portofoliul creditelor acordate de către bancă, a atins în decursul ultimilor ani diferite procente, însă datorită strategiilor abordate de către managementul băncii, rata de acoperire a acestora a fost păstrată în limite normale.

Banca Comercială Română a implementat și dezvoltat în mod continuu cadrul de evaluare a materialității riscurilor. Evaluarea materialității riscurilor trebuie să ia în considerare atât profilul de risc actual cât și viitor bazându-se pe o serie de criterii de evaluare bine definite.

În scopul gestionării riscurilor care i-ar putea afecta activitatea și performanțele financiare, Grupul BCR a luat măsurile necesare pentru identificarea tuturor surselor de risc, pentru evaluarea și monitorizarea expunerilor sale.

În concluzie, putem afirma faptul că, riscul de creditare este cea mai importantă categorie de risc bancar ce prezintă un potențial de producere foarte ridicat datorită evoluțiilor financiare fluctuante ale societăților comerciale.

Rata creditelor neperformante este un indicator ce arată situația unei economii naționale, dar și eficiența bancară, respectiv cu cât rata creditelor neperformnate este mai mare, cu atât creșterea economică a țării are de suferit și implicit sistemul financiar-bancar.

Potrivit Băncii Naționale a României, la sfârșitul anului 2015, s-a notat o scădere a numărului de clienți care au înregistrat restanțe mai mari de 30 de zile la Biroul de Credit. Așadar, portofoliul de credite neperformante a fost semnficativ mai mic, în comparație cu anii precedenți.

.

Bibliografie

Basno C., Dardac N., Floricel C., ”Operațiuni bancare” Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996

Hetes-Gavra Iosif, Hetes-Gavra Roxana, Buglea Alexandru, ”Management bancar”, Editura Orizonturi Universitare, Timisoara, 2004.

Kirițescu Costin C., Dobrescu Emilian M., ”Băncile: mică enciclopedie”. Editura Expert, București, 1998.

Luminița Roxin, “Gestiunea riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

Stroe R. și Armeanu D, ”Finanțe”, Editura ASE, București, 2004.

Turliuc Vasile, Vasile Cocriș, Angela Boariu, Ovidiu Stoica, Valeriu Dornescu și Dan Chirleșan, ”Monedă și credit”, Editura Economică, Chișinău, 2005.

Vasile Dedu, ”Gestiune bancară”, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1996.

Vasile Dedu, ”Gestiune și audit bancar“, Editura Economică, București, 2003.

www.bcr.ro

Raport anual 2010, Banca Comercială Română

Raport anual 2011, Banca Comercială Română

Raport anual 2012, Banca Comercială Română

Raport anual 2013, Banca Comercială Română

Raport anual 2014, Banca Comercială Română

Raport anual 2015, Banca Comercială Română

Anexe

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Evoluția Creditelor Neperformante ÎN Practica Băncii Comerciale Române (ID: 115270)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Evoluția Creditelor Neperformante ÎN Practica Băncii Comerciale Române

Copyright Notice

Impactul Proiectelor Asupra Mediului Socio Economic

Contractul Individual de Munca cu Timp Parțial în Ue și în Romania

Contractele Civile Aleatorii

Instalatii DE Coagulare Floculare

Cercetarea de Marketing Privind Satisfactia Consumatorilor In Cadrul Intreprinderii de Comert cu Amanuntul Mega Image

Politica Uniunii Europene de Ocupare a Fortei de Munca

Copyright Notice

Similar Posts