Evoluția Orașului Vicovul de Sus

Capitolul 1. Evoluția orașului Vicovul de Sus

Evoluția în timp a unității teritorial – administrative, fizionomia, forma și structura localității

Orașul Vicovul de Sus este situat în partea de nord a județului Suceava, în zona de nord a Regiunii de Nord – Est a României, în Depresiunea Rădăuți, subdiviziune a Podișului Sucevei, compartiment al Platformei Moldovenști, la altitudinea medie de 450 m.

Fig. 1.1.1. Poziția geografică a Județului Suceava

Geomorfologic, perimetrul studiat aparține teraselor râului Suceava, care desparte orașul în două părți: în parte de nord orașul este mărginit de frontiera de stat dintre România și Ucraina, la sud de Obcina Mare cu Vârful Măgura Mare (837 m).

Din punct de vedere al coordonatelor geografice, orașul este situat intre 25o38’ longitudine estică și 47o56’ latitudine nordică. Între aceste limite, orașul ocupă o suprafață de 4242,37 ha și are ca vecini:

la nord: frontiera de stat dintre România și Ucraina;

la nord-est: comuna Bilca;

la sud-est: comuna Vicovu de Jos:

la sud: Obcina Mare;

la sud-vest: râul Suceava;

la vest: comuna Straja.

Localitatea Vicovul de Sus a fost declarată oraș prin Legea nr. 83 din 05.04.2004.

În procesul de urbanizare se aseamănă mult cu cel din Românească și Transilvania, dar există și unii factori deosebiți. Astfel reparțiția și evoluția în teritoriu a rețelei de localități este rezultatul unui complex de condiții naturale și social – economice care s-au manifestat în diferite etape istorice.

Așezările rurale au evoluat sub acțiunea factorilor social – economici, dar s-au dezvoltat și sub influența mediului natural, a localizării în raport cu posibilitățile de alimentare cu apă, cu existența unor resurse (lemn, piatră, loc de cultivat și de pășunat), a unor microclimate de adăpostire, a terenurilor prielnice pentru extinderea vetrelor, etc.

Actuala rețea de așezări rurale este rezultatul unui proces istoric, multisecular, care atestă continuitatea de locuire a acestui teritoriu din cele mai vechi timpuri. Se consideră că actuala configurație este moștenită din perioada feudală cu completările ulterioare prin defrișări, împroprietăriri, roiri.

Vicovul de Sus aparține Bucovinei, zonă în care fenomenul de roire și formarea de sate prin împroprietărire au determinat în unele cazuri extinderi tentaculare sau constituirea de nuclee noi.

Primul tip de roire depistat este acea roire pastorală în care așezările sunt plasate de-a lungul râurilor și se caracterizează printr-o roire dintr-un centru primitiv de aglomerare demografică pe cursul râului, înspre izvor. Acest tip de roire este posibil doar în satele devălmașe, în care omul putea “cuprinde” cât îi este necesar și atâta timp cât agricultura are încă un caracter itinerant, iar baza economiei sătești este încă creșterea animalelor.

În cazul în care roirile nu sunt cu putință de-a lungul râurilor din cauza considerentelor de orografie, atunci oamenii populează izlazul, realizandu-se tipul de roire pastorală în care așezările sunt împrăștiate pe izlaz.

Al doilea tip de roire depistat este cel al vetrelor de sat polinucleare, care sunt nevoite să se grupeze când concentrate, când sporadic, în funcție de relieful în care se înscrie.

Rețeaua de localități prinde a se contura mai bine abia în partea a doua a sec. XIX, prin dominarea de sate noi prin împroprietărire. Fenomenul de extindere tentaculară a vetrelor de sat ia amploare după 1989 aproape în tot județul; satele ies din perimetrele inițiale și se dezvoltă prin legea sistematizării din 1974.

Analizând poziția în teritoriu a orașului Vicovul de Sus, se observă atracția față de municipiul Rădăuți (cel mai apropiat oraș, aflându-se la 25 km de acesta și la 65 km față de reședința județului, municipiul Suceava).

O analiză mai profundă relevă complexitatea și complementaritatea sistemului relațiilor existente, care cuprinde relații demografice, social – culturale și politico – administrative. Un tip de relație care se stabilește între centrul urban polarizator (orașul Rădăuți) și teritoriul orașului Vicovu de Sus, constă în legătura dintre industriile existente în mediul urban și resursele naturale ale ariei adiancente, respectiv între consumul agroalimentar urban și agricultura spațiului rural.

Caracteristici semnificative ale teritoriului și localităților, repere în evoluția spațială a localităților

Valea Sucevei a fost locuită încă din epoca străveche, afirmație susținută de unelete descoperite de-a lungul acestui areal, ce datează din Paleolitic și Neolitic. Perioada geto-dacă a fost marcată, în nordul Moldovei, de locuirea acestor teritorii de către tribul costobacilor, care au întemeiat un regat ce cuprindea și Maramureșul.

Începuturile epocii medievale demonstrează o continuitate a locuirii zonei Rădăuților. Din această perioadă datează monede aparținând regilor arpadieni, precum și monede germane.

Satul Vicov a fost întemeiat înainte de descălecatul lui Dragoș și al lui Bogdan I, avându-și vatra pe valea pârâului Șicova, de la care și-a luat numele. Ulterior, satul a fost împărțit de către urmașii unuia dintre stăpânii săi în două părți, fiecare parte devenind sat distinct: Vicovul de Jos și Vicovul de Sus. Vicovul de Jos a fost cumpărat de către Alexandru cel Bun și dăruit Mitropoliei Moldovei. În schimb, satul Vicovu de Sus (care cuprindea teritoriul actual al orașului Vicovu de Sus și al comunei Bilca) era întărit familiei Babici, cu toate hotarele sale, după cum au stăpânit din veac. Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii a fost Stan Babici, membru în sfatul domnesc al lui Alexandru cel Bun și al fiului său, Iliaș. Pe teritoriul satului Laura a fost una dintre cele mai însemnate mănăstiri de la începutul Evului Mediu din . Aici și-au avut metania episcopul Leontie de la Rădăuți și Daniil Sihastru, ambii sanctificați mai târziu de Biserica Ortodoxă. Însuși cătunul Laura, aflat în partea de vest a localității, își are numele de la această Lavra monahală. În pădurile de la nordul satului Vicovu de Sus au fost descoperite unelte de piatră, arme din bronz și fragmente de zale din Evul Mediu.

Primul document descoperit până astăzi, care menționează satul „Jicovul de Sus”, datează din 23 mai 1436, când voievozii Ilieș și Ștefan dăruiesc boierului Stan Babici și fraților săi domeniul satului cu tot venitul pe care îl are, fiind prima atestare documentară în care se pomenește despre o locuire mai timpurie a orașului Vicovu de Sus. Existența satului și posesiunea familiei Babici asupra ținutului sunt reconfirmate la 3 august 1443, când hrisovul domnesc semnat de Ștefan Voievod (fratele lui Ilieș Voievod) și întocmit de Luca la Suceava, întărește dania domnească.

Îm legătură cu vechimea așezării se poate afirma că la începutul secolului al XV-lea, satul este definit drept conturat și cu o viață economic proprie. Despte o primă populare a zonei Vicovului de Sus se poate porni de la dreptul pe care-l aveau cei care defrișau terenurile împădurite și care puteau deveni stăpâni de lazuri.

Pe teritoriul Vicovului de Sus se afla Vama cea Mică a Sucevei, deoarece pe aici treceau negustorii care cumpărau vite din Siret pentru a le duce în Transilvania și Maramureș.

La 15 septembrie 1466, imediat după începerea construcției mănăstirii Putna, Ștefan cel Mare cumpăra satul Vicovu de Sus de la Stan Babici și de la frații săi și îl dăruiește lăcașului său. De fapt, satul Vicovu de Sus este primul sat dăruit Putnei de către marele domn al Moldovei. Ulterior, Ștefan cel Mare a obținut prin schimb sau prin cumpărături și celelalte sate aflate mai jos de Vicovu de Sus: Vicovu de Jos, Voitinel, Maneuți (aflat între Vicovul de Jos și Gălănești), Balosinești (pe teritoriul de astăzi al Gălăneștilor), Tarnauca (astăzi Frătăuții Noi), Frătăuții Vechi și Macicatești și le dăruiește Putnei.

Aflați în subordinea mănăstirii Putna, vicovenii erau poslușnici ai călugărilor, fiind scutiți de dări pentru că păzeau potecile care duceau în Transilvania de hoți și oștile plecate după pradă. Punctul de pază al potecilor era în cătunul Caraula din satul Straja, aflat la vest de satul Vicovul de Sus. De fapt, actualul sat Straja a fost format din vicovenii care făceau de strajă drumului care ducea în Transilvania.

În anul 1622, tătarii care căutau să jefuiască mănăstirea Putna sunt opriți de vicoveni, așa încât călugării sunt feriți de primejdie, iar domnul Moldovei ajungea să spună că hoardele păgâne au prădat toată Moldova până la Vicove. Pentru că erau soldați de nădejde, în secolul al XVIII-lea domnii Moldovei erau păziți de oameni tineri cu sâneață (pușcă) aduși din Vicove și din Siret. În timp de pace vicovenii făceau comerț cu boi în orașul Bistrița, fiind amintit un negustor ,Vasile Gicovanul (secolul al XVI-lea).

Din pricina dărilor către domnii fanarioți, satul s-a pustiit de câteva ori, dar călugării și domnia l-au repopulat cu o parte dintre oamenii fugiți, dar și cu alții aduși din Transilvania. Această grijă de a menține satele Vicovul de Sus și de Jos era datorată de faptul că oamenii de aici „erau de treabă mănăstirii Putna și de pază hotarelor Moldovei dinspre Ardeal”.

Ca atare, în satele Vicovul de Sus și de Jos, Bilca, Voitinel, Horodnic, Frătăuți, Rădăuți, Sucevița, Marginea, Volovăț și Horodnic au venit numeroși locuitori din zona Năsăudului, ceea ce a făcut ca în cadrul graiului moldovenesc, în această regiune, să se individualizeze un subgrai distinct, cunoscut sub numele de „graiul mărginean”, care împletește în chip armonios vorba din Năsăud cu cea din Bucovina.

Cu toate greutățile resimțite, comunitatea din Vicovu de Sus se dezvoltă pe cale ascendentă datorită continuării ocupațiilor străvechi, una dintre ele fiind albinăritul, care se dezvoltă pe parcursul timpului.

Drumul comercial se unea cu cel care cobora din Polonia. Legătura cu acest drum comercial apare specificată într-o hartă a secolului XIV-XV, hartă unde localitatea Jicov este menționată ca punct vamal. Această situare a făcut, ca de timpuriu, satul să devină o zonă comercială care necesita existența unui sediu și a unor funcționari plătiți de către mănăstire; mai ales după secolul XIV când vama este încredințată spre grija și exploatarea locului sfânt. Zona vamală a Vicovului va fi dublată de păzirea granițelor, pază care a fost stabilită în dreptul comunei Straja, localitate întemeietă înainte de Mănăstirea Putna și unde existau posturi de apărarea hotarelor de unde s-a transmis și numele localității după cum și denumirea de Caraula.

Existența drumului comercial și întărirea pazei vor asigura satului Vicovu de Sus o posibilitate de progres nu doar din ocupațiile agricole, ci și din dezvoltarea unor meșteșuguri de tip sătesc, precum: fierăritul, cojocăritul, cusutul sumanelor, țesutul covoarelor, a costumelor tradiționale, prelucrarea lemnului, încondeierea ouălelor. De asemenea, drumurile comerciale au înlesnit posibilitatea înființării unor crâșme, activitatea de vindere a băuturilor alcoolice lunând amploare de-a lungul timpului.

Din punctul de vedere al vieții economice dezvoltate în această zonă, la vremea respectivă, o primă ocupație o reprezinta creșterea animalelor: ovine, cornute mari și cabaline. O dovadă în acest sens o reprezintă denumirea satului Bivolărie, denumire care provine de la existența bivolilor crescuți în aceată zonă.

O altă ocupație străveche o constituie exploatarea și prelucrarea lemnului, material de bază al construcțiilor de locuințe, dar și important produs de export.

Acestor două ocupații se alătură și cultura plantelor. Principalele plante de cultură au fost; porumbul, secara, ovăzul și hrișca.

Prioritatea pe care o are prelucrarea lemnului între ocupațiile locuitorilor din Vicov, este reprezentată de meseria și arta construirii caselor pe cursul de mijloc al Sucevei.

În zona șoselei Rădăuți – Brodina se va forma centrul civic, datorat acțiunilor de colonizare organizate de administrația austriacă, acțiuni care au stabilit în această zonă meseriași și țărani de origine germană.

Pe tot cuprinsul comunei răspândirea caselor este inegală, astfel că pe malul stâng al râului Suceava, unde se află satele: Plai, Laura, Centru și Est; există un număr de 2624 numere de casă, în timp ce satul Bivolărie numără 590 de case. Acestora se alătură circa 200 de numere notate A și B.

În Enciclopedia interbelică a Regatului României, aparută în preajma intrării României în cel de-al doilea război mondial, se arată că Vicovu de Sus aparține județului Rădăuți, județ așezat în nordul Moldovei cu suprafața de 2 360 km2 și care face parte dintre județele Bucovinei.

În prezent, orașul este împărțit în două cartiere: Vicovu de Sus (format din Vicovu de Sus – Est, Vicovu de Sus – Centru, Plai și Laura), care reprezintă 70% din suprafața orașului, și Bivolărie (format din vatra satului Bivolărie și cătunul Podirei) – ocupă 30% din suprafața orașului.

Capitolul 2. Elementele cadrului natural

2.1.Așezarea geografică

Orașul Vicovu de Sus este localizat în partea de nord a județului Suceava, la o distanță rutieră de circa 25 km față de municipiul Rădăuți și aproximativ 65 km față de reședința județului, municipiul Suceava.

Orașul Vicovu de Sus se învecinează cu următoarele teritorii comunale:

la nord: frontiera de stat cu Ucraina;

la est: comuna Bilca;

la sud-est: comuna Vicovu de Jos:

la sud-vest: comuna Putna;

la vest: comuna Straja.

Din punct de vedere administrativ, orașul Vicovu de Sus este împărțit în două cartiere: Vicovu de Sus ocupă (70% din suprafața orașului) și Bivolărie (ocupă 30% din suprafața orașului).

Substratul geologic

Din punct de vedere geologic, perimetrul studiat este situat pe aria de dezvoltare a formațiunilor sedimentare aparținând Platformei Moldovenești.

Pe teritoriul orașului apar depozite sarmațiene alcătuite din argile și argile marnoase, cu depozite de nisip, uneori bancuri de gresii. Această formațiune este acoperită de depozite cuaternare alcătuite din aluviunile râului Suceava, precum și a celor aduse de afluenții acestuia, reprezentate prin pietrișuri, nisipuri și bolovănișuri, ce au grosimi cuprinse între 8 și 12 m. Din punct de vedere petrografic apar mai multe tipuri de roci sedimentare (gresii, marne).

Depozitele aluvionare care constituie terenul de fundamentare al construcțiilor sunt de diverse tipologii. Se disting două orizonturi: unul superior cu granulozitate fină și unul inferior grosier. Grosimea orizontului superior variază în limite largi, de la 0,5 – 1,5 m în zona centrală a orașului, la valori de 3 – 4 m pentru restul zonei. Pământurile cu granulozitate fină sunt în bună măsură inundate, fiind situate sub nivelul apelor subterane și prezentând valori ridicate ale porozității și compresabilitate ridicată.

Deluviile și coluviile sunt localizate pe versanți și la baza acestora, având un grad redus de sortare, au forme angulare sau subangulare și sunt prinse într-o matrice argiloasă sau argilo-nisipoasă.

Substratul sedimentar a fost modelat de agenții externi, care au acționat diferențiat în funcție de duritatea rocilor, punând în evidență alternanța de roci dure și roci friabile (marne, argile, nisipuri). Astfel s-a format relieful actual al Depresiunii Rădăuților în care se află orașul Vicovu de Sus, precum și valea Sucevei. Acestea au reprezentat elementele esențiale în primele faze de constituire a rețelei de așezări. Se constată că influența geologiei se manifestă pe cale indirectă, prin intermediul unor condiții oferite pentru modelarea reliefului.

Relieful

Relieful s-a grefat pe structura geologică menționată mai sus.

Din punct de vedere geomorfologic, zona studiată se încadrează în:

unitatea Podișului Moldovei;

subunitatea Podișului Sucevei;

Depresiunea Rădăuți.

Podișul Sucevei este caracterizat de prezența cuestelor și suprafețelor structurale. Spațiile interfluviale sunt largi, iar suprafețele cu înclinări slabe sunt acoperite de pământuri leossoide, eluviale și coluviale.

Relieful format din mai multe masive deluroase și platouri înalte separate de văi largi, înșeuări și depresiuni, are un pronunțat caracter erozivo-sculptural.

Depresiunea Rădăuți este caracterizată de un relief de acumulare, de pseudocâmpie piemontană, având cote coborâte și forme plane terasate. Depresiunea este disimetrică, cu cea mai întinsă desfășurare de terase.

Teritoriul orașului Vicovu de Sus poate fi împărțit de la nord la sud în trei sectoare:

Zona dealurilor de la granița cu Ucraina și pantele lor sudice.

Aici relieful se prezintă sub forma unor pante line cu înclinare general NV-SE. Cea mai mare altitudine înregistrată în această zonă este 599,9 m – Dealul Baciului , în timp ce altitudinea cea mai redusă se înregistrează pe teritoriul localității Bilca (446,2 m).

Zona culoarului de luncă a Sucevei.

Culoarul de luncă al Sucevei este orientat pe direcția V-NV – E-SE, fiind ocupat în partea centrală de lunca inindabilă a Sucevei și doar în partea sudică de terasele mai înalte ale aceluiași râu. Cursul Sucevei este foarte meandreat, cu numeroase brațe despletite ce închid între ele insule ocupate cu păduri sau cu nisipuri. Altitudinea maximă în luncă se înregistrează la limita cu teritoriul comunei Straja (490m), iar minima în apropierea de Bilca (440m).

Zona submontană și .

Aceasta se prezintă sub forma unor versanți neuniformi lungi cu pante foarte accentuate (25 – 30%), la partea lor superioară apărând culmi și platouri largi, cu pante ceva mai mici (2 – 5%). Altitudinea maximă este aproximativ 650 m, rezultând astfel o energie de relief mare, de aproximativ 300 m.

Relieful se prezintă sub forma unui segment de șes depresionar cu văi subsecvente rezultate prin lărgirea puternică a văii Sucevei și a afluenților acesteia. În zonă, râul Suceava și-a format terase, până la altitudinea de 40-60 m, favorabile așezărilot umane și culturilor agricole.

În profilul transversal al râului Suceava, ca forme de relief fluviatil, se individualizează următoarele terase:

terasa 1-2 m altitudine, ca terasă inferioară sau de luncă, situată în imediata apropiere a albiei râului Suceava;

terasa 4-5 m altitudine, ca primă terasă superioară sau de vale;

terasa 6-7 m altitudine, cu o dezvoltare apreciabilă, pe care se dezvoltă o mare parte a așezărilor umane;

terasa 25-30 m, cu o dezvoltare mai redusă;

terasa 30-40 m are o dezvoltare episodică, întâlnindu-se pe sectoare reduse, aparținând ambilor versanți ai râului Suceava.

Structura acestor terase este de natură aluvionară și în parte deluvială. Acumulările fiind formate din pietrișuri, bolovănișuri și nisipuri cu dimensiuni mari sau medii.

Din cele prezentate reiese faptul că orașul Vicovu de Sus s-a dezvoltat pe terasele arterelor hidrografice, și mai puțin pe culmile deluroase. Concentrarea locuințelor s-a realizat, în principal, de-a lungul văii Sucevei. Aceasta este însoțită și de concentrarea infrastructurii, care deservește localitatea și face legătura acesteia cu localitățile înconjurătoare, precum și cu cele din restul țării. Din această categorie, cele mai importante sunt căile de comunicație, care urmăresc văile principale, fiind dispuse pe treptele inferioare de terasă.

Resursele naturale

Resursele naturale ce revin orașului Vicovu de Sus sunt strict legate de cuvertura sedimentară așternută peste fundament.

O importanță deosebită o au argilele, nisipurile și pietrișurile din cuvertuar sedimentară a Depresiunii Rădăuților. Nisipurile și pietrișurile exploatate sunt folosite la mixturile asfaltice pentru drumurile din nordul Moldovei. Datorită granulometriei diferite, se pot găsi pe alocuri pietrișuri grosiere și bolovănișuri, dar și pietrișul mărunt și nisipul.

Rezervele de sol sunt constituite din resursele propriu-zise de sol și din fondul forestier. Pe teritoriul orașului se găsesc soluri din categoria celor cu potențial ridicat de fertilitate, reprezentate de: preluvosoluri si aluviosoluri.

Fondul forestier pe care îl dețin acum localitatea Vicovu de Sus sunt localizate de-a lungul râului Suceava, fiind reprezentate de formațiuni vegetale de luncă și zăvoi, care include arbori precum: plopul, salcia, răchita, arinul etc. Pe lângă acestea există o plantație de pini în suprafață de 50 ha, administrată de Ocolul Silvic Marginea.

Clima

Climatul Depresiunii Rădăuților este temperat continental cu nuanțe excesive, răcoros și umed, datorită relativei deschideri dinspre nordul depresiunii (Depresiunile pericarpatice Mihodra și Cernăuți), pe unde pot pătrunde cu ușurință masele de aer de proveniență baltică.

Regimul termic

Clima din această zonă se caracterizează prin existența unor ierni reci cu temperaturi medii de -3oC și veri nu prea calde, cu temperature de +17,5oC. Luna cea mai caldă a anului este luna iulie (temperatura medie de +18,4oC), iar cea mai rece februarie (temperatura medie -3oC). Temperatura maximă absolută înregistrată este de +37,7oC și cea minimă absolută este de -32,4oC.

Vara și iarna temperaturile variază puțin de la o lună la alta (1-2oC), în timp ce în anotimpurile de tranziție (primăvara și toamna) diferențele medii termice depășesc 9oC (septembrie – octombrie) și 6oC (martie – aprilie).

Primul îngheț poate apărea la sfârșitul lunii noiembrie, iar ultimul în prima jumătate a lunii aprilie.

Regimul temperaturii aerului din depresiune este influențat de circulația atmpsferică nordică și nord-estică, deși circulația la sol este cea din lungul văii Sucevei. Aceste vânturi se află sub influența anticiclonului asiatic (mase de aer uscat) și mai mult a anticiclonului Atlantic (mase de umed). Prezența inversiunilor termice și a izotermiilor se evidențiază din urmărirea temepraturii minime zilnice (medii) din luna ianuarie, când aceasta are valori mai coborâte la Rădăuți decât pe Rarău, diferență altitudinală fiind de 1150 m.

Regimul pluviometric

Precipitațiile atmosferice au media anuală de 660mm/an. Cea mai mică cantitate de precipitații se înregistrează în luna ianuarie (15,6 mm), valoare ce poate compromite culturile agricole, în condițiile unei asocieri cu temperaturi negative mari, iar maximul în luna iunie (85,1 mm). Cele mai ploioase zile sunt cele de vară cu ponderea de 44% din întreaga cantitate de precipitații căzută într-un an. Sfârșitul toamnei, iarna și începutul primăverii se caracterizează prin cantități de precipitații mici care reprezintă doar 24% din total.

Regimul vânturilor

Relieful influențează în mare măsură direcția vânturilor dominante, care se orientează pe axa văilor râurilor. Direcția dominantă este NV (31%), viteza medie fiind de 4,7m/sec pe această direcție. Uneori se produc, pe durate scurte de timp, vânturi violente care cel mai adesea au caracter de “boră” datorită apariției unor minime de presiune.

Un fenomen rar care se produce în această zonă este acela al trombelor de aer (mici tornade). Acestea sunt cauzate de supraîncălzirea, în timpul verii, a câmpurilor cultivate întinse, prin constrast cu zonele înconjurătoare în care apar păduri.

Alte fenomene hidrometeorologice care caracterizează clima acestei zone și influențează negativ activitatea economică sunt: ceața, bruma, chiciura, poleiul, lapovița, grindina, care se produc cu intensitate și durată mai mare pe văile largi.

Hidrografia

Din punct de vedere hidrografic, zona este bogată în cursuri de ape, atât subterane cât și de suprafață, datorită precipitațiilor atmosferice mari cât și a prezenței straturilor de argilă în alternanță cu prundișurile și nisipurile de luncă și terase.

Pe alocuri apa iese la suprafață sub formă de izvoare, dând naștere unor gârle, care alimentează debitul râului Suceava, ce are o lungime totală de 172,3 km și o suprafață totală a bazinului de 2616 km². Izvorăște din Obcina Lucinei și parcurge teritoriul orașului Vicovu de Sus, de la vest la est pe o distanță de 9 km pe axul orașului.

Ca afluenți, râul Suceava primește pe teritoriul orașului, din partea dreaptă pârâul Putna, Caraula și Vicov, iar pe stânga pâraiele Laura și Șicova. Pe teritoriul Vicovului de Sus, se mai întâlnesc pâraiele: Bilca cu o lungime de 6 km. și Hlinoasa care izvorăște din Dealul Baciului, având un curs paralel cu frontiera cu Ucraina și se varsă în pârâul Bilca Mică (la hotarul cu comuna Bilca). Partea de sud a orașului, respectiv cartierul Bivolărie, este drenat de următoarele cursuri de apă: pârâul Creț, care izvorăște din Dealul Malului, curgând spre nord până se varsă în râul Suceava, și pârâul Putna, care curge la limita de sud a orașului.

Apele subterane constituie în întregime un reflex al condițiilor structural litologice și climatologice ale zonei de studiu. Apele freactice apar la adâncimi relativ mici, în strate acvifere locale sau discontinue, în pietrișurile și nisipurile din șesurile aluvionare. Uneori aceste ape ajung la suprafață, ele alimentând din subteran toate pâraiele care străbat depresiunea. Acestea sunt alimentate la rândul lor de apele freatice cantonate în conurile de dejecție.

Arealele cu apă freatică în apropiere de suprafață (sub 0,5 m) sunt utilizate în pante ca pășuni, iar cele cu ape freatice cuprinse între 0,6-1 m au fost în mare parte supuse drenajului prin lucrări de îmbunătățire funciare.

Se constată că rețeaua hidrografică, prin văile principale în care se dezvoltă relieful de terase, se constituie în niște linii de concentrare a așezărilor umane, precum și a comunicațiilor.

Vegetația și fauna

Zona Vicovului de Sus se încadrează în aria vegetației de foioase, arie restrânsă treptat datorită defrișărilor făcute, atât în perioada de până la ocupația austriacă, dar mai ales după 1775.

Fânețele naturale ocupă o pondere însemnată astfel că, din totalul suprafeței agricole de 3095 ha, din care 660 ha revin pășunilor și 300 ha revin fânețelor, reprezentând circa 30%. Pajiștile ocupă 25% din suprafața agricolă a orașului. Pe pajiști se pot întâlni următoarele specii ierboase: păiușul roșu (Festuca rubra), firuța (Poa pratensis), iarba câmpului (Agrostis tenuis), țepoșica (Nardus stricta) și diferite specii de Carex.

Producția pajiștilor este mică, cantitatea de masă verde variind între 5.000 și 10.000 kg/ha, în funcție de zonă.

La marginea pădurilor se întâlnesc arbuști ca: alunul (Corylus avellana), păducelul (Crategus monagina), călinul (Viburnum opulus). În lunca Sucevei predomină ca și vegetație lemnoasă, salcia. Prezența învelișului vegetal stă la baza echilibrului bio-pedo-geomorfologic. În afara zonelor amintite se mai înregistrează 40 ha livezi și 2095 ha teren arabil.

Flora Vicovului de Sus este comună zonei generale a luncii Sucevei.

Fauna este bogată și diversă înregistrându-se o depopulare activă în zona de luncă a râului Suceava unde o serie de specii privind păsările sunt în număr foarte mic sau chiar au dispărut.

Apele Sucevei, altădată abundente în soiuri de pești, au ajuns să fie depopulate atât datorită amenajărilor hidrotehnice, dar mai ales ca urmare a acțiunilor de braconaj. Se găsesc încă următoarele specii de pești: boișteanul, grindelul, mreana, cleanul, lipanul, plătica mică și păstrăvul.

Solurile

Varietatea condițiilor de pedogeneză au impus existența unui înveliș de soluri diversificat. Răspândirea solurilor pe suprafața localității este consecința reliefului cu aspectele sale particulare: altitudine, expunere față de soare, declivitate.

La formarea și evoluția solurilor a stat acțiunea continuă și diferențiată a factorilor externi și interni asupra materialului litologic. Unele procese au dus la degradarea și mărunțirea rocii, altele la formarea argilei și redistribuirea acesteia la profilul solului, iar altele au avut drept rezultat formarea celui mai important componenet al solului – humusul.

Albia râului Suceava, cuprinde o fâșie de 800 – 1000 m lățime, se prezintă ca un șes inundabil, în care cursul despletit al râului Suceava, a creat numeroase ostroave, grinduri și alibii. Lunca Sucevei este parțial inundabilă la viiturile obișnuite și total inundabilă la viiturile mari. Condițiile de rocă, relief și apă la care se adaugă și condițiile bio-climatice au dus la formarea de soluri diferite.

Zona sudică a localității Bivolărie, de la calea ferată și până la limita cu dealurile, este zona a cărei soluri se încadrează în cea mai bună clasă de fertilitate din oraș (fiind în majoritate teren arabil).

Pe teritoriul orașului există următoarele tipuri de sol: soluri brune de pădure, cu diferite grade de podzolire, ocupând suprafața de cca. 400 ha.; soluri podzolice argiloiluviale; soluri gleice, ce se găsesc pe firele de vale sau în jurul izvoarelor de coastă; soluri pseudogleice, sunt situate pe versanții cu pante mici cu un drenaj intern și extern împiedicat (drenaj natural lent); soluri aluviale, cu diferite grade de evoluție și gleizare; soluri slab evoluate de coastă.

Se constată că solurile, în general, au o fertilitate redusă, ele fiind utilizabile mai ales pentru pășune și fânețe, dar și pentru cultura cartofului, la care se adaugă pomicultura. Se remarcaă, totodată, și condiții favorabile pentru cultura cerealelor, precum porumbul și grâul.

Acum lucrez la capitolul 3 si anume Potențialul demografic și resursele de muncă în care urmează să analizez evoluția populației.

Însă am întâmpinat unele probleme, din cauza faptului că am date complete și cât de cât consecutive (pe ani) referitoare la popuația orașului, dinamica populației, bilnț migratoriu, densitate între recensăminte etc. în intervalul 1930-2009.

Și aș vrea să îmi spuneți care este intervalul optim pentru a analiza evoluția populației, deoarece am mai făcut rost de unele date care mă pot ajuta la acest capitol până în anul 2012 mai mult de atât nu am de unde. Este bine să fac tabele și graficele pe perioada 1990-2010-2012 cu toate ca îmi lipsesc date din câțiva ani?!

Multumesc anticipat!