Evoluția Discursului Lui Ion Iliescu de la Revoluție Până la Evenimentele din 13 15 Iunie 1990

Evoluția discursului lui Ion Iliescu de la Revoluție până la evenimentele din 13-15 iunie 1990

Introducere – Discursul ca eveniment general

Cap. 1 Comunicarea în discursul public și politic – preliminarii teorectice și clarificări conceptuale

Pregătirea discursului – scenariul tipic al creării unui discurs

Intervievarea versus documentarea

Definirea obiectivelor discursului

Organizarea materiei și scrierea discursului

Clarificări conceptuale discurs/text

Caracteristicile discursului – principii de elaborare

Competența comunicativă a discursului

Relații de opoziție în discurs – tipuri de discurs

Tipuri de discurs versus tradiția retoricii

1.5.2 Persuasiunea în discursul direcționat, discurs mediatic – mass media și rolul său în societatea actuală

Discurs și imagine în reprezentarea politicului – discurs politic persuasiv

Comunicarea publicitară – perspective teoretice

Cap 2 Discursul comunist versus discursul postcomunist

2.1 Comunicare și discurs în „limba de lemn” a regimului comunist

2.2 Comunicarea actorilor politici din România postdecembristă

2.3 Ideologia comunistă versus ideologii politice actuale

2.4 Putere politică/ Putere simbolică – noul limbaj politic

Cap 3 Studiu de caz – Analiza de conținut

Evoluția discursului lui Ion Iliescu de la Revoluție până la evenimentele din 13-15 iunie 1990

3.1 Contextul istoric:

3.1.1 „Revoluția” ca tehnică a „loviturii de stat”

3.1.2 Documente privind revoluția română din decembrie 1989;

3.1.3 Receptarea mineriadelor în presa din străinătate și cea din exil.

3.2 Metodologia utilizată

3.3 Prezentarea liderului politic – Ion Iliescu

3.3.1 Revoluția lui Ion Iliescu – lung prilej de vorbe și ipoteze

3.3.2 Iliescu și mineriadele

3.4 Discursul comunist versus discursul postcomunist la Ion Iliescu

3.5 Dezinformarea și manipularea prin discurs

Concluzii

Bibliografie

Introducere – Discursul ca eveniment general

„A spune că discursul este un eveniment înseamnă a spune, întâi de toate, că discursul este realizat temporal și în prezent, pe când sistemul limbii este virtual și în afara timpului; în acest sens, putem vorbi împreună cu Benveniste despre instanța de discurs, pentru a desemna ivirea discursului însuși ca eveniment. Pe lângă acestea, în vreme ce limba nu are subiect, în sensul că întrebarea «cine vorbește?» nu are valoare la acest nivel, discursul trimite la locutorul său printrun ansamblu complex de indicatori, cum ar fi pronumele personale; vom spune în acest sens, că instanța de discurs este auto-referențială; caracterul de eveniment se leagă acum de persoana celui care vorbește; evenimentul constă în aceea că cineva vorbește, cineva se exprimă luând cuvântul. Discursul este eveniment și în al treilea sens: în timp ce semnele limbajului trimit numai la alte semne în interiorul aceluiași sistem și fac ca limba să fie lipsită de lume în aceeași măsură în care este lipsită de timp și de subiectivitate, discursul se rostește întotdeauna în legătură cu ceva: el se referă la o lume pe care pretinde că o descrie, o exprimă, ori o reprezintă; în acest al treilea sens, evenimentul este venirea în limbaj a unei lumi cu ajutorul discursului. În sfârșit, în timp ce limba nu e decât o condiție prealabilă comunicării, căreia i se furnizează codurile, toate schimbările de mesaje se fac în discurs; în acest sens, discursul are nu numai o lume, ci și un altul, o altă persoană, un interlocutor căruia îi este adresat; în acest ultim sens, evenimentul este fenomenul temporal al schimbului, stabilirea dialogului care leagă..”.

Pregătirea discursului – scenariul tipic al creării unui discurs

Viziunea lui Jean Pope despre discurs

Jean Pope, șeful departamentului de relații publice al grupului Westinghouse, care a fost unul dintre autorii de discursuri al celebrei firme „Hill and Knowlon”, descrie scenariul tipic al creării unui discurs. Astfel, președintele firmei își aunță secretara: „Pe 14 martie trebuie să țin un discurs la Clubul Managerilor în legătură cu tendințele viitoare ale relației dintre producție și afaceri în Marea Britanie. Anunță-l pe Bob să-mi pregătească discursul pentru săptămâna viitoare”.

Majoritatea lucrărilor de specialitate indică următoarele etape ale pregătirii unui discurs: a. cunoașterea și intervievarea celui care urmează să țină discursul respectiv; b. documentarea în legătură cu subiectul respectiv; c. definitivarea obiectivului discursului; d. organizarea materiei și scrierea discursului.

1.1.1Intervievarea versus documentarea

Un bun autor de discursuri trebuie să aibă capacitatea de a se plasa pe sine în locul și în situația celui care trebuie să rostească discursul, trebuie să încerce, să gândească și să simtă la fel ca acesta, deci să-l cunoască foarte bine. Intervievarea celui care va utiliza discursul are trei ținte:

să realizeze obiectivul discursului; acesta este deosebit de subiectul care va fi dezvoltat; subiectul oferă conținutul discursului, iar obiectivul este circumscris; întrebarea- cheie este: “Ce concluzie vrei să tragă audiența la sfârșitul discursului?”; de îndată ce vorbitorul poate da un răspuns la această întrebare, forma și conținutul discursului va evolua de la sine.

să determine aspectele importante ale vorbitorului; în mod normal, o audiență poate reține mai multe perspective; aceste puncte de vedere vor deveni importante aspecte în preajma cărora se va realiza discursul.

să determine caracteristicile vorbitorului; cel care va scrie discursul trebuie să afișeze observațiile sale referitoare la modul de a vorbi în discurs, la cuvintele și la frazele pe care le utilizează, cum gândește; el va fi interesat de punctul de vedere al vorbitorul cu privire la viziunea de abordare, la elementele care trebuie scoase în evidență.

Al doilea pas în pregătirea unui discurs îl constitue cercetarea surselor de dezvoltare. Cel care va edita discursul trebuie să utilizeze arhiva de date a organizației, pentru a trece în revistă declarațiile făcute în legătură cu subiectul respectiv, datele invocate și argumentele folosite.

Documentarea cuprinde și o cercetare în interiorul organizației, pentru a obține părerile altor membri ai instituției în legătura cu tema respectivă – deci specialiștii pot aduce clarificări sau aspecte de abordare diferite.

Se pot folosi și surse din afara organizației: experiența arată că mulți politicieni, oameni de afaceri, cadre didactice și de cercetare pot contribui cu o idee sau cu o declarație la succesul unui discurs importa.

1.1.2 Definirea obiectivelor discursului

După ce au fost adunate toate elementele, cel care va edita discursul trebuie să aibă un dialog cu vorbitorul, pentru a delimita ceea ce dorește discursul să transmită. Discursurile își pot propune mai multe tipuri de ținte:

să clarifice : aceste discursuri oferă elemente sigure despre ceea ce realizează organizația sau redă motivele faptelor sale; informațiile includ evenimente actuale cât și elemente din trecutul organizației;

să fie convingător: discursul descrie punctul de vedere al organizație în legătură cu o anumită situație ; pentru a convinge publicul, argumentele sau datele prezentate trebuie să aibă aspecte comune cu credința internă a organizației.

să sărbătorească: discursul creionează momente importante din activitatea organizației sau personalităților care o reprezintă.

Organizarea materiei și scrierea discursului

După ce obiectivul discursului a fost stabilit, după ce informația a fost selectată, se poate trece la elaborarea discursului. Scrierea va fi mult mai simplă dacă orice text este format din introducere, cuprins și concluzie.

Forma metaforică este: „Spune-le ce vrei să spui; apoi spune ce ai de spus; la sfârșit spune-le ce le-ai spus” (Tell them what you’re going to tell them; than tell them; and finallity tell them what you told them).

Introducerea are scopul de a realiza comunicarea cu audiența, de a-i capta atenția; în această parte se vor prezenta, în propoziții scurte, subiectul discursului și ideea centrală, srătându-i publicului importanța subiectului și linia centrală a discursului. Primele momente ale unui discurs sunt cele mai dificile, de aceea mulți vorbitori preferă să-și înceapă discursul cu o glumă, pentru a capta atenția publicului. Mai multe condiții fac ca o glumă să fie importantă, să prezinte interes:

să fie spusă cu umor;

să prezinte pregătirea vorbitorului;

să reprezinte subiectul;

glumă să fie pusă în subiectul discursului.

Cuprinsul dezvoltă două-trei idei importante, aducând acele infotmații importante – fapte, statistici, declarații, exemple. Pentru a convinge audiența, cel care scrie textul utilizează diverse figuri ale discursului. El va avea o serie de materiale ajutătoare: plașe, diapozitive, filme – acestea facilitează înțelegerea mesajului și mențin vie atenția publicului.

Concluzia va etala o delimitare a ideilor și a punctelor de vedere principale – au fost prezentate în corpul discursului.

Dacă vorbim despre stilul discursului, principalul factor de care trebuie să se țină seama este prezentarea orală. Autorul discursului trebuie să folosească acele tehnici ale cuvântului rostit, care sporesc forța de convingere a unui discurs.

Se utilizează adresarea directă prin pronume personale, verbe și moduri active, propoziții scurte, întrebări retorice, limbaj accesibil, evitarea jargonului, a unor figuri de stil cu putere evocativă. Se utilizează antitezele, repetițiile, metonimiile, metaforele și personificările.

Pentru ca discursul să reușească repede și bine, este necesar ca vorbitorul și autorul să petreacă mai mult timp împreună. Unii manageri de organizații percep vitalitatea acestui lucru – majoritatea așteaptă discursul, fără să fi avut nici o întâlnire cu cel care îl scrie și, în final, sunt mirați că audiența nu le oferă atenția cuvenită. Ei ar trebui să știe că nu pot fi convingători dacă nu cred în ceea ce spun și nu pot crede în ceva ce nu au realizat în comun cu specialistul în relații publice.

Clarificări conceptuale discurs/text

Dicționarul Larousse precizează: „Desfășurarea oratorică, asupra unui subiect determinant, rostită în public, în special într-o ocazie solemnă, de către un orator; alocuțiune. Enunțuri propuse de către cineva, în general lungi….Manifestarea scrisă sau orală a unei stări de spirit; ansamblu de scrieri didactice, de desfășurare teoretice asupra unei teorii, a unei doctrine etc…”

Cu referire la noțiunea de discurs, Elena Dragoș realizează o sintetizare destul de amplă:

Discursul are o semnificație verbală momentană și este numit de John Austin – act de vorbire. Discursul este spațiul unde se manifestă diverse procese de semnificare și de contextualitate și reprezintă pentru viitor un obiect de studiu al pragmaticii.

Teoria enunțării, formulată de Emile Benveniste spune despre discurs că este un element verbal. Discursul apare în urma activității discursive care presupune utilizarea sistemului limbii de către locutor.

Zelig Harris din școala distribuționalismului american spune că discursul este un studiu distinct al lingvisticii.

Runcan-Măgureanu sintetizează definițiile specifice ale discursului, astfel:

Discursul este rezultatul unei activități lingvistice individuale, realizate prin mobilizarea competențelor cognitive și lingvistice;

Discursul este o activitate lingvistică cu finalitate socială, care utilizează o anumită limbă

Astfel, discursul este o formă de exploatare a sistemului limbii, formă de exercitare a facultății limbajului, având o dublă finalitate – cognitivă și socială.

Discursul și textul sunt rezultatul manifestării competențelor cognitive și lingvistice, produse lingvistice elaborate, se bazează pe exploatarea sistemului limbii care este un sistem de semne și de reguli utilizate, discursul și textul simbolic exprimă personalitatea individului și comunicarea cu aspect social.

Sfântul Augustin consideră că discursul și textul este un instrument al gândirii și un instrument al comunicării: „Singura noastră rațiune de a semnifica, adică de a face semne, este de a pune în lumină și de a trece în spiritul altcuiva ceea ce are în spirit cel care face semnul”.

Cercetătorul contemporan Christian Brassac își adăuga concepția lui: „Producția discursivă realizată de un individ într-o situație monologală este un proces cognitiv. Producția discursivă realizată de indivizi într-o situație polilogală este un proces cognitiv conjugat”.

Jean-Blaise Grize proiectează discursul spre noțiunea de text – semne, gândire, cunoaștere, discursul are un caracter dinamic și nu este terminat sau închis. Discursul are un caracter procesual, dinamic cu caracter instabil.

Cesare Segre spune că este imposibil de separat actul lingvistic și situația de comunicare, astfel, apar nivele de analiză distincte:

nivelul motivațional – locutorul;

nivelul intențional – emițător;

nivelul performativ – receptor;

contextual referențial și conjunctural.

T. van Dijk subliniază că discursul nu are un caracter static, este o activitate socială și culturală – textul și contextul sunt indisociabile.

Carmen Vlad observa: „Dar ceea ce, în plan meta-teoretic, separă vechile abordări de una dintre cele mai recente orientări în lingvistică, teoria textului, ni se pare că s-ar afla în altitudinea „privirii”, în esențialitatea interogațiilor și în generalitatea răspunsurilor proiectate asupra textului”.

„Mișcarea reflecției post-structuraliste și post-generativiste se caracterizează, întrun plan foarte general, printr-o direcție care evoluează dinspre polul dominat de trăsăturile: ordine, simplitate, raționalitate, spre unul opus, caracterizat de termeni ca: dezordine, complexitate, aleatoriu, deplasare vizibilă spre limbajul obișnuit, spre dialogic și polilogic și, în fine, spre sensul convențional și discursiv”

Caracteristicile discursului – principii de elaborare

T. Hunt și J.E. Gruning, consideră că:

– o planificare adecvată trebuie să preceadă scrierea unui discurs;

– scrierea și rescrierea acestuia este un aspect important, care se realizează în colectiv;

– cel care scrie discursul trebuie să comunice cu cel care l-a comandat;

– prezentarea în public a discursului trebuie să fie repetată de mai multe ori, pentru a obține siguranța că el va avea efectul scontat.

„Un discurs poate fi o unealtă puternică de comunicare. El trebuie pregătit pentru a fi ascultat, nu citit de participanți. El trebuie să fie adecvat audienței, să fie specific în conținut, să genereze o reacție, să aibă un obiectiv bine definit și să integreze în timpul alocat”. Un discurs cu asemenea calități presupune munca unor persoane specializate, care trebuie să aibă cunoștințele și aptitudinile necesare, să cunoască bine tema în chestiune, scopul discursului și persoana care îl va rosti.

După F.P. Seitel, un discurs are următoarele aspecte:

este gândit, realizat pentru a vorbi și auzi; nu trebuie să fie o operă de artă, dar trebuie să sune corespunzător;

utilizează un limbaj sigur: sunt înlăturate marile aspecte și sunt utilizate elemente sigure, imaginile certe;

solicită un răspuns afirmativ: fiecare frază, fiecare pasaj trebuie să emane un tablou concretă și o atitudine; discursul trebuie să aibă putere și să fie rostit cu tărie;

dispune de un obiectiv bine prezentat: discursul trebuie să remarce un punct de vedere bine delimitat, o poziție certă în legătură cu o temă importantă.

D.L.Wilcox și colaboratorii săi consideră că un discurs reușit trebuie să satisfacă următoarele aspecte:

– să vobească despre lucrurile care sunt importante, care durează; discursul trebuie realizat în jurul unei baze esențiale;

– să aibă atât text, cât și finețe; el trebuie să meargă dincolo de ușă, participanții trebuie să fie capabili să-și reamintească aspecte importante ale discursului și să le poată reproduce cu ușurință;

– să se bazeze pe cel mult două-trei teme;

– să fie canalizat pe fapte; informația trebuie să creioneze ideea esențială; această calitate se obține analizând cu atenție informațiile ce vor fi prezentate în discurs;

– să-și modeleze stilul și conținutul la caracteristica audienței;

– să fie transparent: dacă ascultătorii nu înțeleg ce spune vorbitorul, toată lumea își pierde timpul; cei mai mari inamici ai clarității sunt frazele complexe, jargonul, informațiile deosebit de tehnice.

Competența comunicativă a discursului

Remarcăm următoarea definiție: „discursul este un act de comunicare, concretizat printr-o interacțiune subiectivă, circumstanțială, sociocultural situată și situantă pentru protagoniști, integrând în grade diferite un demers comun de simbolizare, care mediază și orientează interacțiunea”.

La această definiție putem realiza următoarea completare:

în discurs este vorba de interacțiune – este format din minim doi actori ai comunicării;

are un aspect subiectiv deoarece se bazează pe evoluția personalității actorilor;

are un caracter circumstanțial – se determină astfel conținutul și forma;

discursul este situat socio-cultural;

discursul este format din două instanțe: emițătorul și receptorul;

discursul realizează sensul textului – este un proces semiotic cu aspectul de codificare și decodificare;

discursul are un aspect textual și interactiv.

În final Laurent Jenny spune: „Vorbirea nu găsește o lume gata construită dinainte-i, pe care să se mulțumească a o silabisi. Ea produce această lume poruncindu-i să se arate. Obiect după obiect ea situează lumea față de discurs, face dintr-însa obiectul acestei ostensiuni pe care o plimbă deasupra unui orizont de apariție. Iar evenimentul constă atât în producerea lumii, cât și în răspunsul acesteia din urmă”.

1.5Relații de opoziție în discurs – tipuri de discurs

1.5.1 Tipuri de discurs versus tradiția retoricii

Prezentăm cele patru tipuri discursive, pe care autoarea le sintetizează din tradiția retoricii:

Tabelul nr.1 Tipuri de discurs

Persuasiunea în discursul direcționat, discurs mediatic – mass media și rolul său în societatea actuală

Efectul persuasiunii este durabil și eficace deoarece discursul lasă sentimentul de adeziune liberă – a persuada determină obiectivul de a realiza adeziunea receptorului și de a promova discursul emițătorului.

Ch. Perelman spunea că persuasiunea se realizează asupra unui auditoriu disctinct cu caracteristici speciale pe care emițătorul trebuie să le cunoască și să le folosească. Spre deosebire de argumentare și demonstrație, persuasiunea nu va distruge aspectul emoțional a discursului, va utiliza caracteristicile de comunicator ale emițătorului, care trebuie să se muleze după specificul receptorului.

Conform persuasiunii, discursul are o natură dialogică bazată pe principiul orientării spre receptor și principiul cooperării între emițător și receptor.

Putem prezenta următoarele aspecte:

delimitarea ipotezei între adevărat și fals – demonstrația constă într-un discurs științific și rațional;

discursurile ne conving că argumentația este solidă – va trebui să se realizeze o delimitare între just și injust, justificat și nejustificat, logic și ilogic, bine și rău;

persuasiunea se realizează printr-un discurs format din două planuri: rațional și emoțional – se determină includerea contextului și a receptorului ca factori constitutive ai discursului. După Aristotel, discursul poate fi: bun- rău, dezirabil- indezirabil, recomandabil-nerecomandabil, anantajos – dezavantajos.

În tratatul său, Aristotel delimitează trei aspecte ale persuasiunii. Ethos-ul se referă la originea discursului, deci personalitatea, inteligența și cultura vorbirorului. Pathos se referă la simțire, trăire și vizează implicarea subiectivă a emițătorului și subiectivitatea receptorului. Logos – se face trimitere la dimesiunea rațională a discursului – conțin informații cu trimitere la aspectele realității.

Astfel,“societatea generează cererea de informație și divertisment – la care mass-media trebuie să răspundă, precum și resursele de bani și de timp necesare dezvoltării industriilor comunicării, invențiile pe care acestea se bazează și climatul socio-cultural în care acestea pot opera în mod liber. În schimb, comunicarea de masă stimulează schimbarea, accelerează cererea pentru serviciile pe care ea le oferă, contribuie la climatul de libertate culturală și politică și difuzează idei noi și inovații” spunea D. Mc.Quail.

Ideile liderilor politici, ale oamenilor de cultură, ale activiștilor sociali, ale oamenilor obișnuiți, nu ar putea ajunge la public dacă nu ar beneficia de un sistem de distribuție generalizată; acestea la rândul său presupune o componentă economică și una tehnolgică.

Ideile istoricului canadian Harold Innis

Innis susținea că evoluția civilizațiilor depinde de gradul de dezvoltare – instituțiile cunoașterii: biblioteci, forme de educare și creație culturală, centre de excelență științifică, precum și de modul în care realizările acestora sunt transmise întregii societăți.

Constatare:

În consecință, tehnicile de comunicare apar ca una dintre pârghiile prin care se produce accelerarea difuzării cunoștințelor, controlul politic și militar, birocratizarea sistemelor de organizare și modernizarea.

Viziunea lui Marshall McLuhan despre organizarea socială și cunoașterea individuală

El a susținut, într-o carte celebră, Galaxia Gutenberg, că fiecare tehnică de comunicare structurează în chip deosebit felul în care percepem și gândim lumea înconjurătoare: relațiile sociale apar astfel ca rezultatul unor modalități de comunicare care sunt emise de tehnicile de comunicare.

McLuhan afirmă că, canalele pe care sunt “fixate” cuvintele sau imaginile sunt mai importante pentru calitatea comunicării decât imaginile sau cuvintele respective. Sau formularea devenită celebră: “suportul este mesajul” – “the media is the message”.

“Când o societate inventează sau adoptă o tehnică care acordă preponderență sau dă un nou avânt unuia din simțurile noastre, relația dintre toate simțurile este alterată; orice simț, dacă ajunge la cel mai înalt grad de intensitate, poate acționa ca anestezic pentru toate celelalte simțuri”.

Despre cum a apărut cartea “Galaxia Gutenberg” versus etapa mesajului

Apariția scrisului și a tiparului a dus la impunerea unor forme de comunicare mediatică, de un suport oarecare – tăblițe de lut, papirus, hârtie. Scrisul privilegiază văzul și înlocuiește sunetele cu semnele convenționale.

Concluzie:

Aceste evoluții favorizează dezvoltarea individualismului și elimină solidaritatea efectivă a tribului. Producția de carte tipărită permite generalizarea unor concepții și moduri de gândire și impunerea unei limbi, culturi și conștiințe naționale unitare.

1.5.3 Discurs și imagine în reprezentarea politicului – discurs politic persuasiv

Noi credem că, comunicarea politică a fost restrânsă la comunicarea electorală, fiind un multiplu de tehnici și politici de comunicare și persuasiune.

Și sperăm că, în zilele noastre, comunicarea politică este prezentată ca un cadran analitic interdisciplinar – deci domeniul comunicării politice nu se poate contopi cu marketingul politic.

Dacă investigăm comunicarea politică observăm că este formată dintr-o tematică multiplă: mediatizare plus politică plus globalizare; media plus sistemul democratic; politică plus spațiul public și internet; media și retorica jurnalismului politric; etică plus publicitate politică; acțiune politică, comunicare, politică și markrting.

Omul politic care trăiește printre noi vine dintr-un mediu modest, are studii primare, foarte rar studii superioare, el poate fi speranța oamenilor de a trăi mai bine, este opusul intelectualului cultivat – pe el îl caracterizează modestia. Este familist convins, priceput, chibzuit, este sustinut în acțiunile sale de popor. Pentru cetățean el poate fi un erou.

Cameliei Beciu spunea că:

Camelia Beciu este convinsă că, comunicarea politică este un mediu interactiv, influențat de – schimbul discursiv din timpul campaniei electorale de către diverși actori politici. Participanții la campanile electorale prezintă un discurs convențional și duc la bun sfârșit diverse roluri. Se transmite astfel, o poziție de putere, prin derularea unui schimb de replici care declanșează o anumită identitate electorală.

Camelia Beciu a ajuns la concluzia că un discurs politic este electoral atunci când apare “o situație de comunicare instituționalizată” – un eveniment convențional – adică o campanie electorală, o dezbatere electorală bazată pe comunicare electorală.

Dominique Wolton spunea:

Miza discursului politic este aceea de a interpreta realitatea. Realitatea este compusă din riscuri majore care pune în pericol comunicarea politică – riscul vedetă este – riscul supermediatizării în politica – spectacol. Se formează și riscul aservirii opiniei publice în sondaje și divorțul dintre mass – media și public.

Actorul politic trebuie să descifreze unele concepții de mediatizare, să acționeze în așa fel încât să fie cunoscut. Într-o campanie electorală, candidatul este un compozitor de eveniment în măsura în care este stăpân pe acțiunile sale, trebuie să surprindă electoratul abătându-se de la convențiile prestabilite.

1.5.4Comunicarea publicitară – perspective teoretice

Discurul publicitar este „în mod clar cultural, mărturie a civilizației, profesiune de credință și precept moral, canon estetic și criteriu aproape oficial de bun gust”.

François Brune spunea “Marea masă a oamenilor e alienată, iar marea buimăceală citadină e șansa publicității”.

François Brune semnalează criticile aduse societății moderne de pe poziția existențialismului și transferă acuzațiile principale asupra publicității. Lupta se dă pe terenul moralei – “lupta împotriva publicității trebuie dusă pe un teren moral”. Dacă publicității îi sunt aduse acuzații de la înălțimea unei instanțe morale, ar fi normal ca aceste acuzații să fie atribuite societății actuale și asupra mai multor fenomene remarcate în societatea în care trăim.

Publicitatea este un fenomen obiectiv specific societății contemporane. Publicitatea este o consecință a progesului tehnologic care este considerat a fi nelimitat.

Zygmunt Bauman demonstrează în Etica postmodernă, de la revoluția industrială încoace, că tehnologia avansează continuu. Motto-ul după care a evoluat știința și tehnologia este: “Se face ceea ce se face pentru că se poate face și nu pentru că ar fi necesar”. Sau, “soluția tehnologică reprezintă în ultimă instanță declarația de independență a mijloacelor față de scopuri”.

Publicitatea este, în fond, cea care face ordine în obiectele universului artificial – și aceasta este o justificare intrinsecă.

Jean Baudrillard spune că publicitatea este o formă de umanizare a obiectelor: „Ce ar fi un obiect în zilele noastre dacă nu s-ar recomanda în aceste două dimensiuni: a discursului și a imaginii (publicitatea), apoi a gamei modelelor (alegerea)? Psihologic, ar fi inexistent”.

Laurent Jenny: “Vorbirea nu găsește o lume gata construită dinainte-i, pe care să se mulțumească a o silabisi. Ea produce această lume, poruncindu-i să se arate”.

Bibliografia:

Aristotel. Retorica I, 1356a, traducere de Maria Cristina Andrieș, București, Editura IRI, 2004

Anca Runcan-Măgureanu, Aspecte semantice ale constituirii textului, în „Semantică și semiotică”, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987

Bernard Cathelat. Publicitate și societate, prefață de Bernard Brochand, traducere de Costin Popescu, București, Ed. Trei, 2005

Brune, François. Fericirea ca obligație. Eseu despre standardizarea prin publicitate. Traducere și prefață de Costin Popescu, București, Editura Trei, 1996

Beciu Camelia, Comunicarea politică, București: Ed. Comunicare, 2002

Beciu Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Iași:Ed.Polirom, 2000

Brassac,Christian. Action située et distribuée et analyse du discours: quelques interrogations, „Cahiers de Linguistique Française” no. 26/2004

Cesare Segre. Istorie, Cultură, Critică, traducere de Ștefania Mincu, prefață de Marin Mincu, București, Univers, 1986

Chaim Perelman. Le champ de l’argumentation, Bruxelles, Presses Universitaires, 1970

Cristina Coman, Relații publice și mass –media, Ed. Polirom, București, 2000

Carmen Vlad. Sensul – dimensiune esențială a textului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994

Daniela Rovența-Frumușani. Analiza discursului: ipoteze și ipostaze, București, Tritonic, 2005

Daniel Bougnoux. Introducere în științele comunicării, traducere de Violeta Vintilescu, Polirom, Iași, 2000

Dragoș, Elena. Introducere în pragmatică, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2000

Eco, Umberto. Sémiotique et philosophie du langage, PUF, Paris, 1988

Elena Dragoș. Introducere în pragmatică, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2000

Laurent Jenny. Rostirea singulară, traducere și postfață de Ioana Bot, prefață de Jean Starobinski, București, Univers, 1999

Mihai Coman, Introducere în Sistemul Mass Media, București,Ed. Polirom, 2000

Marshall McLuhan, Mass Media sau mediul invizibil, București, Ed. Nemira, 1997

Nicolae Frigioiu, Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, București:Ed. Comunicare 2004

Paul Ricoeur. Eseuri de hermeneutică. De la text la acțiune, traducere și prefață de Ion Pop, ClujNapoca, Echinox, 1999

Jenny, Laurent, Rostirea singulară, traducere și postfață de Ioana Bot, prefață de Jean Starobinski, București, Univers, 1999

Jean Baudrillard. Sistemul obiectelor, traducere și prefață de Horia Lazăr ,Cluj, Echinox, 1996

T. Hunt, J.E. Gruning, Public Relations Techniques, Holt, Rinehart and Winston Inc, 1994

Tzvetan Todorov. Teorii ale simbolului, traducere de Mihai Murgu, prefață de Maria Carpov, Univers, București

Seitel, Fraser P., The Practice of Public Relations, New York, MacMillan Publishing Company, 1992

Saussure, Ferdinand de. Curs de lingvistică generală, traducere de Irina Izverna-Tarabac, Iași, Polirom, 1998

Zelig Harris. Discourse analysis în Language nr. 2, 1952

Zygmunt Bauman. Etica postmodernă, traducere de Doina Lică, Timișoara, Amarcord, 2000

Wilcox și colaboratorii, Public Relations Writing and Media Techniques, New York, Harper& Row Publishhers Inc. 1990

Wolton Dominique, Despre comunicare, Bucuresti, Ed. Comunicare.ro, 2012